Curs 2

12 oct 2009

FORME DE ORGANIZARE A ECONOMIEI

1. Structura procesului de producţie

În vederea existenţei sale omul trebuie ca să consume, dar acest lucru

implică automat desfăşurarea unei activităţi creatoare de bunuri materiale deci
derularea unui proces de producţie.
Desfăşurarea fiecărui proces de fabricaţie implică în mod obiectiv prezenţa
a 3 elemente:
• munca
• obiectul muncii
• mijlocul de muncă
Munca reprezintă principalul factor de producţie alături de capital şi natură
(din rândul elementelor naturii se detaşează ca importanţă pământul), se poate
defini drept un proces între om şi natură.
Munca este o activitate conştientă îndreptată spre un anumit scop,
implicând producerea şi utilizarea de unelte pe care le perfecţionează.
Prin intermediul muncii omul îşi exprimă capacitatea de muncă, experienţa şi
îndemânarea de a folosi elementele naturii.
Consumul de muncă poate fi fizic (timp de muncă cheltuit pentru obţinerea
unui produs) şi valoric (cheltuieli efectuate de un întreprinzător către un angajat
al său).
Obiectul muncii îl reprezintă acel lucru aflat în stare naturală (fructe de
pădure, buşteni) sau trecut printr-un alt proces de producţie (cherestea, cereale)
asupra cărora omul acţionează cu ajutorul diferitelor scule sau unelte în vederea
transformării lor într-un produs adecvat nevoilor proprii. Important de remarcat
este faptul că pământul reprezintă cel mai general obiect al muncii. El fiind
un factor de producţie regenerativ.
Obiectul muncii participă la un singur proces de producţie.
Ansamblul obiectelor muncii formează capitalul circulant. Consumul de capital
circulant poate apărea în expresie fizică (1 kg. Zahăr) şi valorică (zahăr în valoare
de 3 Lei).
Mijlocul de muncă reprezintă lucrul sau ansamblul de bunuri cu ajutorul
cărora se acţionează asupra obiectului muncii pentru a-l transforma potrivit
cerinţelor sale (unelte, scule, linii tehnologice). În această categorie trebuie a fi
incluse acele elemente care nu participă în mod direct la procesul de producţie
(clădiri, reţele de transport, mijloace de transport). În economia naţională, o parte
a mijloacelor de muncă formează infrastructura economică.
Mijloacele de muncă participă la mai multe cicluri de fabricaţie
(producţie), se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.
Consumarea treptată a acestora îşi găseşte expresia în uzură.
Totalitatea mijloacelor de muncă formează capitalul fix. Consumul
de capital fix poate fi exprimat doar valoric (amortizarea). Pământul pe lângă
calitatea sa de a fi obiect al muncii este şi mijloc de muncă (oferă lucrătorului
spaţiul de lucru). Întrucât pentru funcţionarea utilajelor se folosesc diferite forme
de energie, se constituie ca mijloace de muncă şi acele forţe ale naturii care le
generează (energia solară, hidraulică).
Ansamblul format din mijlocul de muncă şi obiectul muncii formează
mijlocul de producţie, iar cel dintre aceste mijloace de producţie şi forţa de
muncă formează forţele de producţie. Interdependenţa dintre forţele de
producţie şi relaţia de producţie determină modul de producţie. Istoria
omenirii a consemnat 5 moduri de producţie (comuna primitivă, sclavagism,
feudalism, socialism şi capitalism).
Relaţiile de producţie sunt raporturi care iau naştere în mod obiectiv între
participanţii la procesul de producţie, repartiţie, schimb şi consum, deci în toate
cele 4 faze ale dezvoltării economice. În cazul acestui sistem complex de relaţii
rolul determinant îl au relaţiile de proprietate.
Proprietatea reprezintă o relaţie între oameni, un contract social cu privire
la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură, existente în societate sau
obţinute din activitatea economică. Această relaţie relevă exercitarea unuia, mai
multora, sau tuturor atributelor proprietăţii.
• dreptul de posesiune
• dreptul de utilizare
• dreptul de dispoziţie
• dreptul de uzufruct (dreptul de a se folosi de rodul unui bun, de venitul unei
moşteniri, de dobânda unui împrumut).

2. Sisteme economice
Literatura de specialitate consemnează 3 sisteme economice:
- economia naţională,
- economia de schimb,
- economia planificată (centralizat birocratică).
Economia naţională reprezintă acel sistem economic prin care fiecare
comunitate îşi satisface trebuinţele din producţia proprie, deci avem de-a face cu
un sistem închis. Această formă de organizare a economiei a fost specifică în
comuna primitivă, sclavagism şi feudalism. Cu toate acestea, chiar în comuna
primitivă unele produse nu puteau fi obţinute în propria gospodărie, ci erau
procurate prin schimb. În concluzie, economia de schimb a apărut cu mult
înaintea producţiei de mărfuri, însă înainte de prima diviziune socială a muncii.
Economia de schimb este acea formă de organizare a economiei în care
rolul determinant îl are viaţa, confruntarea dintre cerere şi ofertă. Acest tip de
economie a evoluat de la o economie de piaţă liberă cu o concurenţă pură, la o
economie în care predomină concurenţa imperfectă, respectiv se manifestă
puterea marilor corporaţii monopoliste şi din ce în ce mai mult a statului.
Tipurile actuale de economie de schimb care există în ţările dezvoltate
sunt:
- multipolare (multitudinea şi diversitatea centrelor de decizie
economică);
- descentralizată: orice agent economic are autonomie de opţiune,
de decizie şi acţiune;
- de întreprindere: spaţiul microeconomic este fundamental în
activităţile din economia naţională;
- de calcul în expresie monetară;
- statul exercită o influenţă indirectă şi globală;
- profitul reprezintă mobilul central al unităţii economice.
Treapta calitativ superioară a economiei de schimb o reprezintă producţia
de mărfuri. Producţia de mărfuri pentru a exista trebuie a întruni simultan 2
condiţii:
- autonomia (independenţa producătorilor)
- diviziunea socială a muncii.
Diviziunea socială a muncii este procesul obiectiv şi permanent de
desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor categorii de munci din
ansamblul muncii şi fixarea acestora ca activităţi independente.
Istoriografia şi literatura economică au reţinut:
  diviziune naţională a muncii,
 diviziune socială a muncii:
- prima mare diviziune socială a muncii (diviziunea triburilor de
păstori)
- a doua mare diviziune socială a muncii (desprinderea
meseriaşilor din ansamblul social agricol)
- a treia mare diviziune socială a muncii (desprinderea
negustorilor, apare schimbul)
Autonomia sau independenţa producătorilor are la bază proprietatea
privată asupra mijloacelor de producţie. Producţia de mărfuri nu trebuie a se
confunda cu producţia materială întrucât prima a apărut în momentul existenţei
celor 2 condiţii amintite, iar cea de-a doua, odată cu apariţia civilizaţiei pe
pământ.
În concluzie, sfera de cuprindere a producţiei materiale este superioară
celei a producţiei de mărfuri.