Orientarea umanist - experienţialistă

Cuprins

Capitolul I : Specificul orientării umanist experienţialiste

Capitolul II: Abordarea experienţială clasică

II. 1. Psihoterapia centrată pe client
II. 2. Psihoterapia centrată pe grup
II. 3. Gestaltterapia lui Frederick Perls
II. 4. Psihodrama clasică moreniană

Capitolul III: Abordarea experienţială modernă

III. 1. Logoterapia lui Victor Frankl
III. 2. Analiza tranzacţională a lui Berne
III. 3. Alexander Lowen şi analiza bioenergetică

Capitolul IV: Abordarea experienţială postmodernă

IV. 1. Programare neuro –lingvistică
IV. 2. Terapia transpersonală
IV. 3. Terapia unificării

Bibliografie

1
 Capitolul I. Specificul orientării umanist-experienţialiste

Orientarea umanist-experienţialistă s-a conturat de-a lungul ultimei jumătăti a

secolului XX ca o reacţie faţă de psihanaliză (care considera că omul este implacabil
determinat de instinctele şi conflictele inconştiente, care îi ghidează existenţa şi evoluţia)
şi teoriile comportamentaliste (care transformă omul într-un automat ce poate fi
programat şi condus), bazându-se pe o concepţie profund umanistă asupra naturii fiinţei
omenesţi.
Abordarea umanist-experienţială porneşte de la premisa că patologia psihică şi
psihosomatică apare ca urmare a faptului că experienţele negative de viaţa
blochează „forţele pozitive” care stau la baza personalităţii noastre.
Pentru a debloca aceste forţe pozitive care promovează direct starea de
sănătate şi implicit, pentru a ameliora patologia, este nevoie de asigurarea unui
context psihoterapeutic caracterizat prin empatie, acceptare necondiţionată a
pacientului şi congruenţă, la care se pot adăuga anumite proceduri terapeutice.
Obiectivele psihoterapiei umanist-experienţialiste sunt atât intrapersonale – se
referă la descoperirea propriului ego, a propriei individualităti dincolo de măşti
sociale şi mecanisme de apărare – cât şi transpersonale – se referă la orientarea
spirituală, la descoperirea unităţii prin intermediul căreia omul are şansa de a-şi
depăşi limitele propriului eu.
Demersul experenţial reprezintă “o valorificare a disponibilităţii fiinţei umane, o
realizare a universalităţii sale şi are drept obiectiv principal contraatacarea alienării”
(Irina Holdevici, 1996).
Terapia este focalizată asupra momentului prezent (“aici şi acum”) şi presupune
trăirea experienţei actuale şi exprimarea sentimentelor. Psihoterapiile experienţiale
folosesc momentul actual pentru a-l ajuta pe client să înţeleagă aspecte din viaţa sa
trecută şi din modul său obişnuit de funcţionare, iar apoi să evolueze către viitor,
mobilizăndu-şi şi folosindu-şi activ resursele de care dispune.
Relaţia terapeutică este în acest tip de terapie, o relaţie umană mutual încărcată
afectiv, în cadrul căreia fiecare din cei doi parteneri încearcă în mod sincer şi
deschis să comunice unul cu altul atât prin mijloace verbale cât şi non-verbale.
Scopul procesului terapeutic este ca “pacientul să obtină autonomia apelând
iniţial la un sprijin; terapeutul îl ajută pe pacient să obţină noi informaţii, atunci când
îşi stabileşte noi scopuri” (Iolanda Mitrofan, 1997)
Omul nu poate fi cunoscut numai prin analiza comportamentului său manifest, ci
şi prin înţelegerea trăirii (experienţei) lui interioare. Sub acest unghi, omul sănătos
este considerat ca o entitate inerent activă, autoafirmată, autopotenţată şi luptătoare,
dotată cu o capacitate aproape nelimitată de creştere şi dezvoltare. În consecinţă,
psihoterapia are în vedere nu numai vindecarea bolii, ci şi dezvoltarea persoanei atât
prin atingerea unei maxime conştientizări, cât şi prin dezvoltarea unor dimensiuni
"expansive", ca autodeterminarea, creativitatea şi autenticitatea.
Postulatele de bază ale acestei orientări sunt cele sugerate de James Bugental
(1963):
1. Omul este mai mult decât suma părţilor sale componente, adică nu
poate fi înţeles doar prin studierea ştiinţifică, separată, a părţilor şi
funcţiilor sale.
2. Omul există în contextul umanitaţii şi nu poate fi înţeles dacă se ignoră
experienţele sale interpersonale.

2
 3. Omul este conştient şi nu poate fi înţeles de o psihologie care nu
recunoaşte continuitatea conştiinţei de sine şi nivelurile acesteia.
4. Omul alege, el nu “suportă” existenţa, ci îşi creează propria existenţă.
5. Omul este orientat spre scopuri, este orientat spre viitor, are obiective,
valori şi semnificaţii.
După concepţia Iolandei Mitrofan -una din personalităţile care au promovat
acest curent şi întemeietoarea şcolii experienţiale din România - principalele
contribuţii ale creatorilor în această arie pot fi sintetizate în trei mari categorii:
• Abordarea experienţială clasică (din care fac parte: terapia centrată pe client a
lui Carl Rogers, terapia centrată pe grup, gestaltterapia lui Frederick Perls,
psihodrama clasică moreniană).
• Abordarea experienţială modernă (cu nume ca Viktor Frankl şi logoterapia,
Alexander Lowen şi analiza bioenergetică, Eric Berne şi analiza
tranzacţională)
• Abordarea experienţială postmodernă (în care se înscriu programarea neuro-
lingvistică (PNL) iniţiată de Grinder şi Bandler, terapia transpersonală a lui
Stanislav Grof, terapia unificării iniţiată în ţara noastră de Iolanda Mitrofan).

Capitolul II. Abordarea experienţială clasică

3
 II. 1. Psihoterapia centrată pe client

Carl Rogers (1902-1987) este psihologul american care, începând cu anii ’40 a
elaborat o noua modalitate de abordare a clienţilor în psihoterapie, el utilizează
experienţa terapeutică ca sursă de idei despre personalitatea umană şi ca teren de
testare, verificare şi reviziune a acestor idei.
În 1942, Carl Rogers a publicat lucrarea “Psihoterapia non-directivă”, în cadrul
căreia a propus înlocuirea termenului de pacient cu cel de client. Ulterior sistemul
său psihoterapeutic va primi şi denumirea de “psihoterapie centrată pe client”.
Principiul care a stat la baza teoriei, cercetării şi psihoterapiei rogersiene pe
parcursul a mai mult de 50 de ani, este principiul actualizării care afirmă că: “Fiecare
dintre oameni are un potenţial unic de dezvoltare, de creştere şi de schimbare în
direcţii sănatoase şi pozitive. Asigurarea unui climat liber de constrângeri externe va
face ca acest potenţial să ghideze întregul comportament al persoanei.” (Rogers,
1951).
Terapia rogersiană este o terapie „centrată pe client” pentru că întălnirea
terapeutică se focalizează pe cadrul de referinţă intern al acestuia, adică pe:
problemele, sentimentele, percepţiile, atitudinile şi scopurile sale.
Rogers spunea “ intru în relaţie nu ca om de ştiinţă, nu ca medic care poate să
pună un dignostic corect şi să vindece, ci ca persoană care intră într-o relaţie
personală “(A deveni o persoană, 1961).
Pentru ca procesul terapeutic să se producă trebuie:
1. Ca două persoane să fie în contact.
2. Prima persoană, pe care o numim client, se află într-o stare de dezacord
intern, de vulnerabilitate sau de angoasă.
3. A doua persoană, pe care o numim terapeut, se află într-o stare de acord
intern-cel puţin în perioada desfăşurării interviului şi faţă de obiectul relaţiei sale cu
clientul.
4. Terapeutul să încerce sentimente de consideraţie pozitivă necondiţionată
faţă de subiect.
5. Terapeutul să încerce o comprehensibiltate empatică a cadrului de referinţă
intern al clientului.
6. Clientul să nu-şi dea seama decât într-o măsură minimă de consideraţia
pozitivă necondiţionată şi comprehensiunea empatică pe care terapeutul i-o
dovedeşte.
Clientul are libertatea şi capacitatea de a-şi trăi sentimentul în toată intensitatea
lui, ca pe o cultură pura, fără inhibiţii sau precauţii intelectuale fără ca sentimental să
fie limitat de cunoaşterea unor sentimente contradictorii.
Terapia centrată pe client are la bază un model al personalităţii care
accentuează rolul deosebit al dezvoltării sau auto-actualizării.
Teoria rogersiană se bazează pe două prezumţii majore:
• Comportamentul uman este ghidat de tendinţa unică a fiecărei
persoane către autoactualizare.
• Toţi oamenii au nevoie de acceptare necondiţionată pentru a se
dezvolta.
Toate fiinţele umane posedă nevoia de autoactualizare, adică de a-şi realiza pe
deplin potenţialul de creştere şi dezvoltare. Ne naştem cu capacitatea de a
recunoaşte acele lucruri sau aspecte care ne sunt folositoare în dezvoltare şi

4
valorizăm în mod instinctiv iubirea, afecţiunea, atenţia, grija -într-un cuvânt,
aprecierea necondiţionată.
Obiectivul ideal al actualizării este dezvoltarea deplină a personalităţii şi tendinţa
de a evolua în direcţia maturizării. Această devoltare este rezultatul experienţei
personale (self-eu) care pot apărea doar în relaţiile cu ceilalţi.
Dacă mediul în care trăim ne permite să utilizăm capacităţile naturale pentru a ne
realiza potenţialul de care dispunem, ne vom dezvolta în mod armonios şi vom
deveni persoane pe deplin adatate şi funcţionale. Deseori însa mediul social impune
anumite condiţii de valorizare, anumite criterii pe care trebuie să le atingem pentru a
fi valorizaţi de cei din jur şi de societate. Ca urmare vom dezvolta o apreciere de sine
condiţionată, iar Sinele nostru ideal va desemna persoana care am dori să fim, dar
care nu vom deveni niciodata. Astfel apare o discrepantă dintre ceea ce suntem
(Sinele real) şi ceea ce ar trebui să fim (Sinele ideal).
Tulburările psihopatologice sunt considerate expresii ale scăderii potenţialului
uman sau a pierderii legăturii cu eul. Această pierdere a unităţii nu este datorată
unor conflicte inconştiente, ci pierderii sensului existenţei şi blocării posibilităţii de
manifestare a eu-lui. Astfel,
 nevroza devine o expresie a disperării existenţiale datorate instrăinării eu-lui
de el însuşi
 anxietatea este teama omului de a se confrunta cu limitele sale (moartea,
sentimentul neputinţei)
Carl Rogers punctează urmatoarele aspecte distinctive ale metodei pe care o
propune:
1. Are un scop diferit de al celorlalte terapii. Este centrată asupra individului şi a
problemei; scopul urmărit nu este rezolvarea problemei, ci ajutarea clientului
să atingă o anumită maturizare care să-l conducă la o adaptare superioară.
2. Pune accent pe elementul trăit, pe aspectul afectiv al situaţiei mai degrabă
decât pe aspectul intelectiv.
3. Pune accentul pe situaţia actuală mai mult decât pe trecutul individului.
Chair şi atunci când sunt relatate fapte petrecute în trecut, comunicarea se
menţine focalizată pe ceea ce se petrece aici şi acum. Situaţia trecută este adusă în
prezent. Formulările sunt de tipul:” Ce simţi acum?”, “Ce simţi/crezi în legatură cu
acesta?”, “De ce anume eşti conştient acum?”…
Psihoterapeutul se limitează să asculte cu atenţie şi cu o atitudine de acceptare
ceea ce spune clientul, îl incurajează nonverbal (prin postură, mimică, privire,
mişcări ale capului, sunete aprobative), întrerupându-l doar pentru a formula cu alte
cuvinte ceea ce a vrut să spună acesta. Aceste reformulări, îl ajută pe client să-şi
clarifice sentimentele şi ideile pe care le explorează, să le privească mai atent şi să
le conştientizeze.
Reformularea implică credinţa că orice comportament uman are o logică
specifică şi că toate reacţiile afective, comportamentale, verbale, au o semnificaţie
anume ce se dezvăluie doar în cadrul universului intim al fiecăruia dintre noi.
Terapeutul face din client un partener deorece reformularea implică deopotrivă
reflecţie activă din partea terapeutului, dar şi a clientului. Terapeutul joacă un rol de
catalizator în progresul pacientului spre autocunoaştere şi dezvoltare personală.
Analizând reformularea în concepţia lui Carl Rogers, R. Mucchielli (1994)
evidenţiază trei procedee principale ale acesteia:
1. Reformularea reflectare: reia o secvenţă importantă a discursului ori ultimele
cuvinte ce sunt urmate de o pauză lungă. Modul cel mai simplu al acestui tip
de refomulare este răspunsul-ecou:

5
Exemplu- C: …Şi eram foarte deprimat…
T: …Înteleg…Eraţi foarte deprimat…
2. Reformularea ca inversare a raportului figură-fond: inversează raportul
“figura-fond” al unei situatii: obiectul percepţiei devine fond, iar fondul obiect al
percepţiei.
Exemplu-C: …Sunt singurul din clasă care nu face niciodată ceva bine!
T: …După părerea dumneavoastră toţi ceilalţi reuşesc mai bine decât
dumneavoastră?
3. Reformularea clarificare: terapeutul evidenţiază şi returnează spre client
sensul mesajului pe care acesta l-a emis.
Exemplu-C: Cumnatul meu este un tip literalmente plin de pretenţii. După el, numai
persoana lui contează. Numai el are ceva de spus. Imediat ce apare, conversaţia
este monopolizată de el. Pot să urez bună seara la toată lumea şi să plec.
T: Nodul problemei nu sunt atât aceste maniere…, cât faptul că ele, într-
un fel sau altul, vă deranjează, ajung să vă elimine.
Rogers afirma că schimbarea personală este facilitată atunci când terapeutul
este ceea ce este, atunci când, în relaţia sa cu clientul, este autentic şi lipsit de
“mască” sau “faţată”, trăind deschis sentimentele şi atitudinile care circulă în el în
acel moment. Această condiţie determină apariţia termenului de congruenţă. Cu cât
terapeutul este mai capabil să asculte, cu o atitudine de acceptare, ceea ce se
petrece în el şi cu cât este mai capabil să trăiească toată complexitatea
sentimentelor sale, fără teamă, cu atât este mai mare gradul sau de congruentă.
Climatul psihologic necesar unui astfel de demers este unul în care clientul să se
simptă acceptat necondiţionat de către terapeut, respectat, înţeles şi valorizat ca
persoană, indiferent de ce spune sau face.Terapia rogersiană este caracterizată
printr-o atitudine permisivă şi caldă, printr-un dialog liber între terapeut şi client, lipsit
de judecăţi, evaluări critice şi interpretări. Acesta presupune ca terapeutul să
accepte în mod real ca clientul să fie una cu acel sentiment care există în el în
momentul respectiv: frică, confuzie, mândrie, durere, furie, ură, iubire, curaj sau
admiraţie. Asta înseamnă că terapeutului îi pasă de client într-o manieră neposesivă.
Înseamnă că-l preţuieşte pe client în mod total, şi nu condiţionat.
Pe măsură ce terapia înaintează clientul constată că îndrăzneşte să fie el însuşi,
adică are mai puţină frică de reacţiile non-reflexive, la nivel de organism, remarcă o
creştere treptată a încrederii şi chiar a afecţiunii faţa de această gamă complexă,
variată, bogată de sentimente şi tendinţe care există în el la nivel organic sau de
organism.
O altă condiţie necesară relaţiei terapeutice este înţelegerea empatică, când
terapeutul simte sentimentele şi semnificaţiile personale pe care le trăieşte clientul în
fiecare clipă, când poate să-i comunice cu succes clientului câte ceva din această
înţelegere.
Reflectarea este o altă modalitate de susţinere a dialogului terapeut-client, care
îşi propune furnizarea unui feed-back referitor la conţinutul afectiv explicit sau implicit
acestiua.
Reflectarea sentimentelor asigură: o mai bună înţelegere a clientului; validarea şi
“normalizarea” sentimentelor acestuia; crearea unui climat securizant, stimularea
autoexplorării afective, participarea activă a terapeutului la actul terapeutic.
În conceptia lui Carl Rogers, procesul terapeutic are mai multe etape (Rogers,
1974). Aceste etape evidenţiază atât aspectul nondirectiv şi umanist al intervenţiei
terapeutice, cât şi drumul parcurs de client pe calea maturizării sale psihosociale.

6
  Clientul vine şi solicită un ajutor. Decizia de a se prezenta la terapeut este un
act de independenţă responsabilă-clientul vine singur, nu este adus.
 Situaţia de ajutor este normal definită. Psihoterapia furnizează un cadru în care
clientul poate descoperi, cu ajutor, propriile răspunsuri la propriile întrebări.
 Încurajarea exprimării libere a sentimentelor în ceea ce priveşte problema sa.
Dacă am reuşit să-l facem pe client să simtă că ora de terapie îi aparţine cu
adevărat şi că o poate utiliza cum doreşte, atunci el va începe să-şi exprime
liber ostilitatea şi anxietatea, sentimentele de îngrijorare şi culpabilitate,
ambivalenţa şi indeciziile.
 Terapeutul acceptă, recunoaşte ţi clarifică sentimentele negative. Acceptând
sentimentele clientului, el trebuie să fie pregatit să răspundă nu la conţinutul
intelectual al celor spuse de client, ci la sentimentele pe care acesta le
implică.
 Când persoana a exprimat complet sentimentele negative, ea încearcă timid
exprimarea tendintelor pozitive ce favorizează maturizarea sa. Cu cât
exprimarea sentimentelor negative este mai violentă şi mai profundă cu atât
este mai sigur că vor urma manifestări pozitive de dragoste, tendinţe sociale
de amor propriu fundamental, dorinţa de maturizare.
 Terapeutul acceptă şi recunoaşte sentimentele pozitive exprimate, în aceaşi
manieră în care a recunoscut şi acceptat sentimentele negative.
 Această noua percepţie, înţelegere şi acceptare de sine constituie cel mai
important aspect al întregii metode. Ea asigură baza de la care individul poate
să meargă spre noi niveluri de integrare.
 Clarificarea deciziilor şi a modului de acţiune posibile concomitent cu creşterea
autoînţelegerii şi a autoacceptării.
 Iniţierea acţiunilor pozitive, adaptative minore care dezvoltă un ciclu al
schimbării ce-l conduce pe pacient spre niveluri superioare de adaptare.
 Înţelegere de sine mai completă şi mai precisă pe măsură ce individul
dobândeşte curajul de a scruta mai profund propriile sale acţiuni.
 Acţiuni pozitive integrate din ce în ce mai importante; deşi anumite simptome
persisită, clientul are o cu totul altă imagine despre acesta; ele nu-i mai
ameninţă respectul de sine.
 Descreşterea nevoii de ajutor şi recunoaşterea de către client că relaţia trebuie
să înceteze. Ca şi iniţiativa începerii terapiei, şi cea privind terminarea
terapiei aparţine clientului.

II. 2. Psihoterapia centrată pe grup

În lucrările sale ulterioare (1967) Rogers începe să-şi deplaseze atenţia de la

psihoterapia individuală la psihoterapia de grup, elaborând propria sa versiune de
“grup de întălnire” (“encounter group”). Ele au ca scop îmbunătăţirea relaţiilor
interpersonale şi o mai bună cunoaştere de sine.
Grupul terapeutic specific acestui model de psihoterapie cuprinde şase membrii
la care se adaugă terapeutul.
Reuniunile au loc într-o încăpere liniştită, de dimensiuni potrivite, membrii
grupului fiind aşezaţi în jurul unei mese.

7
 Sedinţele de grup au loc de două ori pe săptămănă şi durata unei sedinţe este
de o oră. Decizia de a încheia sedinţa aparţine grupului. Numărul mediu total de
sedinţe este în jur de 20.
În cadrul psihoterapiei centrate pe grup subiecţii îşi percep propria situaţie, fiind
sustinuţi de ceilalţi membrii ai grupului.
Membrii grupului profită de pe urma psihoterapiei doar dacă se simt acceptaţi de
ceilalţi membrii ai grupului şi de către psihoterapeut.
Psihoterapia centrată pe grup dă cele mai bune rezultate cu grupuri de pacienţi
cu probleme de viată:
-pacienti suferind de reacţii anxioase datorate stresului
-copii cu tulburări de adaptare sau dificultăţi şcolare
-adolescenţi cu tulburări de comportament
-subiecţi care suferă de pe urma pierderii unor persoane dragi
-subiecţi cu afecţiuni somatice invalidante
-pacienţi nevrotici
-subiecţi incapabili de a-şi pune în aplicare visele din cauza timiditaţii lor
Tema de grup reprezinta un subiect asupra căruia se centrează discutia în
cadrul grupului, ea având un început şi un sfârşit clar precizat. Pentru fiecare temă
există un participant cu rol prioritar care reprezintă centrul atenţiei şi o serie de
participanţi cu roluri minore, al căror număr şi grad de implicare variază de la o temă
la alta.
Selecţia membrilor grupului se realizează in funcţie de două criterii:
a)Subiectul va beneficia de pe urma grupului
b)Grupul va beneficia de prezenţa sa
Grupurile au un mediator care dirijează participanţii şi se consideră ca o formă
relativ nestructurată a grupului ar putea fi cea mai bună. Terapeutul ne descrie
grupul ca o structură extrem de simplă şi se exprimă adesea cu fraze de genul:
"suntem cu toţii aici, putem face ca această experientă de grup să fie exact cum
dorim noi".
Atât în cadrul psihoterapiei individuale cât şi în cadrul celei centrate pe grup
sarcinile psihoterapeutului sunt asemănătoare:
 Clarificarea sentimentelor
 Reflecţii asupra naturii sentimentelor
 Reformularea unor conţinuturi exprimate de client
 Acceptarea clientului
 Restructurarea atitudinală

III. 3. Gestaltterapia lui Frederick Perls

Părintele gestalt-terapiei Frederick Perls, a fost iniţial psihanalist, dar ulterior

şi-a completat şi depăşit formaţia prin înglobarea selectivă în cadrul concepţiei şi
stilului său terapeutic inovativ, a gândirii fenomenologice şi existenţialist-umaniste.
Curentul gestaltist (gestalt înseamnă întreg sau totalitate) susţine faptul că
întregul este ceva mai mult decât suma parţilor componente, iar analiza
componentelor nu face decât să-l distrugă.
Orientarea psihoterapeutica a lui Pearls porneşte de la necesitatea integrării
părţilor componente în cadrul personalităţii luate ca un tot unitar.

8
 Scopul psihoterapiei gestaltiste este refacerea capacităţii de evoluţie a fiinţei
umane ajutând pacientul să intre în contact cu nevoile sale neconştientizate cât şi
prin abordarea creativă a ambianţei.
Pacientul trebuie să tindă să devină ceea ce este cu adevărat, să privească
dincolo de măşti, jocuri, mecanisme de apărare, să fie conştient aici şi acum de tot
ce există, să trăiească în prezent.
Relaţia terapeutică presupune în gestaltterapie existenţa a patru caracteristici
ale dialogului (după G. Yontef şi J. Simkin, 1989, p.325):
 Includerea: înseamnă a-l pune pe fiecare, în cea mai mare măsură posibilă, în
experienţa altuia, "în pielea altuia", fără a-l judeca, analiza sau interpreta, în
timp ce-şi păstrează simultan sensul prezenţei sale separate, autonome, ca
martor sau observator focalizat. Includerea centrează dialogul terapeutic pe
explorarea şi conştientizarea relaţiei eu-tu sau eu-el, din perspectiva lui "tu" şi
a lui "el".
 Prezenţa: terapeutul gestaltist se exprimă pe sine clientului, se face simţit de
către acesta, i se dezvăluie. În mod regulat, judicios şi cu discriminare,
prezenţa terapeutului se exprimă prin observaţii, preferinţe, sentimente,
experienţe personale trăite aici şi acum, gânduri.
 Responsabilitatea în a dialoga: de a lăsa dialogul să se desfăşoare ca un
fenomen natural, sincer, autentic participativ şi nu artificial, contrafăcut
intenţional.
 Dialogul este trăit, simţit pe viu: în terapia gestaltistă dialogul este mai mult
decât a “vorbi”. El este mai ales trăit, simţit, experimentat pe viu, în minte şi
trup deodată. De aceea modalitaţile de dialog sunt foarte diverse şi dinamice,
putând implica mijloace expresiv-artistice: dansul, ritmurile şi sunetele, muzica
şi cuvântul, mişcarea simbolică expresivă.

III. 4. Psihodrama clasică moreniană

Numele lui Jacob Levi Moreno are o rezonanţă deosebită în domeniul

psihologiei, fiind asociat cu contribuţii fundamentale în acest domeniu: psihodrama şi
sociometria. Le-a creat şi dezvoltat în aproape şaizeci de ani de activitate în câmpul
social, clinic, educativ, iniţial in Viena şi apoi, din 1925, în SUA.
Grupul psihoterapeutic a lui Moreno era frecventat de o tănără actriţă,
căsătorită de curând, ale cărei începuturi de viaţă conjugală erau dificile din pricina
unor deosebiri caracteriale între ea şi soţul ei. Relatând aceste lucruri în grup,
Moreno avu ideea să o pună să îşi joace rolul în timp ce unul dintre ceilalţi
participanţi urma să ţină rolul soţului ei. Rezultatul a fost surprinzător: tănăra îşi
schimba comportamentul găsindu-şi echilibru în noua ei viaţă. Ideea psihodramei se
născuse.
Moreno defineşte psihodrama ca „ştiinţa care explorează adevarul prin metode
dramatice”. Psihodrama este o ştiinţă a sufletului, care eliberează fiinţa umana de
spaimele sale, o pune în contact cu resursele ei cele mai adânci, dintre care cele
dintâi sunt spontaneitatea şi capacitatea infinită de a crea, îi prilejuieşte întălnirea cu
celălalt. Psihodrama se straduieşte să identifice autenticitatea personajului sub
masca unor convenţi cotidiene.
Personajul central al psihodramei este protagonistul, el este pacientul , care îşi
expune problemele sale psihologice al cărui conţinut va face obiectul psihodramei.
9
Una din problemele grave ale psihodramei este rezistenţa pacientului, el poate să
refuze să joace, să absenteze de la psihodramă sau chiar dacă participă, să fie atât
de inhibat sau de fals încât scopul să nu mai fie atins. Un alt personaj este directorul.
El poate fi asimilat cu terapeutul, deorece are viziunea de ansamblu a problemelor
psihologice ale protagonistului şi un plan pe care îl va pune în aplicare. Directorul
psihodramei are la dispoziţie o serie de „ego auxiliari”. Aceşti coterapeuţi, care pot fi
aleşi şi dintre participanţii pacienţi, vor interpreta roluri, impuse de situaţia pe care
directorul o desprinde din viaţa protagonistului: fie rolurile unor persoane reale, fie
percepţiile pacientului referitoare la anumite persoane din ambianţa sa.
Etapele caracteristice unei sedinţe clasice de psihodramă:
-prima parte a sesiunii este numită încălzire, destinată „punerii în formă” a
participanţilor, creării unei atmosfere care să le permită să se simtă confortabil unii în
prezenţa celorlalţi
-a doua etapă este reprezentarea scenică (sau timpul protagonistului); tehnica
folosită „fotografia”; protagonistului i s-a propus să aducă pe scenă un moment din
viaţa sa, reactualizat sub forma unei fotografii; pe durata reprezentaţiei
psihodramatice, grupul s-a constituit ca un suport tehnic, iar directorul de
psihodramă a condus, a regizat şi a asigurat desfăşurarea acţiunii
-deoarece în timpul reprezentaţiei protagonistul a dezvăluit gânduri, emoţii,
situaţii personale, după psihodramă el se poate simţi expus şi vulnerabil, chiar izolat;
de aceea fiecare sedinţă se încheie cu participarea auditoriului (a celorlalţi membrii
ai grupului), în care protagonistul redevine participant egal cu ceilalţi, se întoare în
condiţiile de realitate a grupului şi primeşte de la membrii grupului feed-back-uri
despre nevoile, emoţiile lor de viaţă.

Tehnicile de baza utilizate în psihodrama sunt:

1. Inversiunea de rol- constă în a i se cere protagonistului să joace rolul altei
persoane, să intre în pielea acelui personaj, să se identifice cu el pentru
un interval de timp.
2. Dublul- este tehnica prin care o altă persoană, identificându-se cu
protagonistul, exprimă în cuvinte gândurile şi sentimentele acestuia.
3. Oglinda- este acea tehnică prin care protagonistul priveşte din afară (ca un
martor) o scenă în care el este implicat, rolul său în cadrul acestei scene
fiind jucat de un alt membru al grupului (Alter-ego).
4. Solilocviul- constă în a-i solicita protagonistului să dea glas gândurilor,
trăirilor pe care le experimentează în situaţii în care, de obicei nu se
exprimă prin cuvinte şi nu interacţionează cu un interlocutor (înainte de a
intra în birou, înainte de culcare, în timpul unei ore de curs).
5. Amplificarea- reprezintă tehnica prin care se accentuează în protagonist o
emoţie specifică (teamă, bucurie, mânie, tristeţe, surprindere) şi care se
foloseşte mai ales atunci când trările subiectului sunt neclare, confuze iar
contextul emoţional este ambiguu, nediferenţiat.
6. Concretizarea- se utilizează pentru a da formă palpabilă conţinuturilor
lumii interioare ale protagonistului, care astfel devin perceptibile şi se
poate acţiona asupra lor.
7. Proiecţia în viitor- constă în punerea în scenă de câtre protagonist a unui
moment din viitor în care să-şi reprezinte situaţia, dorinţele, relaţiile,
nevoile din acel moment bine definit.

10
8. Jocul de rol- presupune ca subiectul să „se joace pe sine”, să joace rolul
unei alte persoane sau un rol generic o anumită perioadă de timp „ca şi
cum” situaţia ar fi reală.

11
 Capitolul III. Abordarea experienţială modernă

III. 1. Logoterapia lui Viktor Frankl

Termenul de logoterapie vine de la termenul grecesc “logos” care înseamnă

sens, semnificaţie. Logoterapia este o variantă a analizei existenţiale care pune
accentul pe demersul personal de căutare a sensului existenţei.
Logoterapia are drept obiectiv să-i ajute pe oameni să-şi găsească un sens în
viaţă şi să facă faţă crizelor existenţiale. În cadrul acestei orientări psihoterapeutice
se afirmă faptul că persoana este responsabilă de propriile sale convingeri sau
acţiuni.
Una din tehnicile utilizate de Frankl este tehnica “ intenţiei paradoxale” prin
intermediul căreia se solicită pacientului să dorească exact acel lucru de care se
teme şi să o facă cu cât mai mult umor şi detaşare.
O alta tehnică este cea denumită “de-reflecţie”, care cere pacienţilor să ignore
ceea ce îi tulbură şi să se concentreze asupra unui lucru pozitiv din alt domeniu.
Frankl a utilizat aceste tehnici, dar şi altele, pentru a-i face pe pacienţi să-şi
conştientizeze propriul sistem de valori, să câştige autocontrolul asupra lor înşişi şi
sentimentul responsabilităţii pentru acţiunile şi reacţiile lor, cât şi pentru a-i învăţa să
rezolve problemele existenţiale care îi tulbură.

III. 2. Analiza tranzacţională a lui Berne

Ca teorie a personalitaţii, analiza transacţională (AT) oferă un tablou al felului

cum natura umană este structurată psihologic. Acest tablou este bineînţeles,
modelul stărilor Eului. O stare a Eului este o constelare specifică de comportamente,
gânduri şi trăiri emoţionale. În fiecare moment al existenţei noastre noi suntem într-o
stare a eului, manifestând o stare a personalitaţii noastre.
Berne afirmă că în fiecare individ coexistă trei stări ale Eului, stări active,
dinamice şi observabile:
1. Starea de părinte (exteropsyche) se referă la comportamente, gânduri şi
sentimente reproduse din influenţele părinţilor sau prin imitaţia altor figuri
parentale.
2. Starea de adult (neopsyche) constă în comportamente, gânduri şi sentimente
care apar ca răspunsuri directe la situaţia prezentă.
3. Starea de copil (archeopsyche) formată din comportamente, gânduri şi
sentimente rejucate din perioada copilăriei.
Ca teorie a comunicării, AT descrie ce se întamplă când o persoană se
întălneşte cu o altă persoană. Schimburile verbale şi nonverbale între stările Eului
sunt numite tranzacţii. Când examinează tipurile şi secvenţele de tranzacţii, AT
devine “analiza tranzacţională propriu-zisă”.
Ca teroie a dezvoltării copilului, AT dezvăluie cum patternurile comportamentale
prezente îşi au rădăcinile în copilărie introducând conceptul de scenariu de viaţă AT
devine “analiza scenariilor”.
Ca teorie asupra psihopatologiei, AT identifică strategiile infantile care sunt
reproduse în viaţa adultă, chiar dacă ele generează efecte dureroase sau

12
dezadaptative. Când se focalizează asupra şirurilor de tranzacţi ce sprijină o decizie
luată în copilarie (ajunsă între timp, în stratul inconştient al psihicului), AT devine
“analiza jocurilor psihologice”.
Ca psihoterapie, AT este folosită pentru tratamentul celor mai variate tulburări şi
probleme psihologice, de la frămăntările cotidiene până la psihoze severe. Ea oferă
metode de intervenţie pentru indivizi, grupuri, cupluri şi familii.
AT este folosită şi în spaţii extra-terapeutice, ca instrument de dezvoltare a
grupurilor umane (educaţie, management, analiza organizaţională, asistenţa
socială). AT poate fi utilizată oriunde există o nevoie de a întelege oamenii şi soluţiile
de comunicare dintre ei.
În cazul analizei tranzacţionale, practica terapeutică constă din urmatoarele: se
începe cu explicarea clară şi detaliată a principiilor analizei tranzacţionale, se trece
la şedinţele de psihoterapie de gup, în cursul cărora sunt urmărite scenariile
subiectului, când s-a adunat o cantitate suficientă de material, terapeutul va explica
elementele scenariului, încercând să-şi ajute subiecţii să-şi eleboreze scenarii noi:
stabilirea unei relaţii terapeutice bazată pe o colaborare pozitivă, insistând pe
schimbare ca scop al terapiei.

III. 3. Alexander Lowen şi analiza bioenergetică

Analiza bioenergetică, fondată de Alexander Lowen, este un studiu al

“personalităţii umane, în termenii proceselor energetice ale corpului” şi o terapie
orientată corporal: ”bioenergetica este o tehnică terapeutică care ajută persoana să
fie din nou împreună cu corpul său şi să se bucure în cel mai înalt grad posibil de
viaţa corpului sau” (Alexander Lowen, “Bioenergetics”, New York, 1975).
Lowen considera că fiinţa umană are două naturi: cea primară este deschiderea
către viaţă şi dragoste, libertatea interioară şi fluxul de sentimente; a doua natură
este închiderea, neîncrederea, apărările, armurile –toate acestea apar ca un mijloc
de supravieţuire într-o cultură care neagă valorile corporale în favoarea puterii,
prestigiului şi posesiunii.
Scopul bioenergeticii este să ajute oamenii să-şi recâstige natura primară,
condiţia de a fi liberi, starea de eleganţă şi calitatea de a fi frumoşi. Libertatea este
absenţa restrângerii interioare şi fluxul de sentimente, eleganţa este expresia acestui
flux în mişcare, iar frumuseţea este o manifestare a armoniei interioare, a fluxului
care se naşte.

13
 Capitolul IV. Abordarea experienţială postmodernă

IV. 1. Programare Neuro-Linvistică (NLP)

Actul naşterii programării neuro-lingvistice a fost semnalat la începutul anilor

'70, la Universitatea din Santa Cruz, California, în urma colaborării dintre John
Grinder, asistent la Facultatea de Lingvistică şi Richard Bander, student la psihologie
preocupat de psihoterapie.
NLP oferă metode de descoperire a pattern-urilor folosite de oamenii cu rezultate
remarcabile în diferite domenii de activitate. Acest proces poartă numele de
modelare, iar pattern-urile şi tehnicile descoperite prin modelare pot fi utilizate în
consiliere şi psihoterapie, educaţie şi afaceri, pentru o comunicare mai eficientă,
vindecare, dezvoltare personală sau pentru accelerarea proceselor de învăţare.
Conform acestui model, cunoaşterea evenimentelor din lumea exterioară se
realizează pe măsura ce noi, oamenii, experimentăm informaţia care vine prin
canalele noastre senzoriale. Acestea sunt:
- canalul vizual (include imaginile pe care le vedem cât şi pe cele care ni le
formăm datorită interpretărilor noastre atunci când cineva ne priveşte)
- canalul auditiv (care include sunetele, cuvintele pe care le auzim impregnate
de modul în care acestea ni se adresează)
- canalul kinestezic (care ne oferă informaţii despre atingerea cuiva sau a ceva,
presiunea şi textura lucrurilor)
- canalul olfactiv
- canalul gustativ
Evenimentul extern, a cărei prezenţă ne este semnalată prin intermediul
organelor de simţ, canalele noastre de comunicare cu lumea externă, este supus
unui sistem de filtre interioare înainte ca noi să ne formăm o reprezentare internă a
acestuia. Filtrele noastre interioare reprezintă modul în care noi ştergem,
distorsionăm sau generalizăm informaţia care vine spre noi prin cele 5 simţuri.
Există 6 filtre care stabilesc ce informaţie este reţinută atunci când realizăm o
reprezentare interioară a oricărui eveniment din viaţa noastră:
1.Meta–programele sunt filtre de ştergere şi distorsiune care fie adaugă, fie se
extrag din generalizările noastre.
2.Valorile sunt primul nivel în care filtrele au conţinut în şi prin sine şi sunt, în
principal, un filtru de evaluare. Ele ne permit să decidem dacă acţiunile
noastre sunt bune sau rele, corecte sau greşite.
3.Credinţele sunt presupoziţii ale sistemului nostru psihic care ne fac fie să ne
creăm, fie să ne negăm puterea personală.
4.Atitudinile sunt colecţii de valori şi sisteme de credinţe pe marginea unui anumit
subiect.
5.Amintirile afectează profund percepţiile şi personalitatea unei persoane.
6.Deciziile care au fost luate un trecut, deciziile despre cine suntem şi ce putem
face. Sunt deciziile care ne limitează acţiunile, ne pot afecta întreaga viaţă.
Deciziile pot crea credinţe, valori, atitudini şi chiar teme de viaţă, sau pot
afecta doar percepţiile noastre în timp.

14
 IV. 2. Terapia transpersonală

Grof este unul dintre principalii teoreticieni ai psihologiei transpersonale şi

fondatorul Asociaţiei Internaţionale Transpersonale (ITA).
Grof a dezvoltat un întreg sistem de idei pe baza extensivelor sale cercetări
asupra psihoterapiei sub LSD sau sub alte droguri psihoactive.
Psiholgia transpersonală îşi asumă o perspectivă extensivă în abordarea
persoanei ca fiinţă în dezvoltare şi integrare perpetuă.
Psihologia şi psihoterapia transpersonală sunt influenţate de concepte
provenite pe de o parte din Yoga, Zen Buddhism, Taoism, Sufism, iar pe de altă
parte, se strcuturează pe teoretizări şi argumentaţii lansate în lucrările mai multor
autori remarcabili: C.G.Jung (cel care a folosit pentru prima dată termenul de
“transpersonal” în 1916), Allan Watts, A.Maslow, William James, Frances Vaughan
şi Roberto Assagioli-autorul psihosintezei).
Psihologia transpersonală implică învăţarea acceptării şi iubirii tuturor “părtilor”
sinelui, aşa cum sunt acestea, precum şi crearea posibilităţilor persoanei de a simţi
şi accepta ceea ce cu adevărat simte, adică de a deveni congruentă, autentică, pură.

IV. 3. Terapia unificării

Terapiea unificării este în egală măsură o terapie didactică şi o terapie centrată

pe optimizarea persoanelor normale, a celor cu tulburări emoţionale şi de
comunicare sau integrare socială, a persoanelor aflate în impas existenţial prelungit,
cu reacţii şi tulburări nevrotice şi psihosomatice.
Este o terapie atât pentru adulţi, cât şi pentru adolescenţi şi copii cu diverse
dificultăţi existenţiale şi de adaptare, pentru cupluri şi familii în dificultate, ca şi pentru
grupuri şi colectivităţi de muncă cu grad semnificativ de suprasolicitare sau cu
blocaje de interacţiune.
Metodele şi tehnicile de lucru nu-şi propun să ofere şi să impună corecţii,
“modele” şi “hrană” emoţională, ei creează mecanismele psihologice prin care
persoana poate obţine pe cont propriu aceste achiziţii, satisfăcându-şi nevoile de
creştere prin unificarea în interior şi simultan cu exteriorul, cu mediul său natural şi
social. Ele funcţionează ca metode autotransformative.
Relaţia terapeutică este ca un proces de devenire şi creştere împreună şi
actualizare mutuală, bazat pe respectul libertăţii valorilor şi opţiunilor. Este o relaţie
de tip-creativ-empatic, fiind în egală măsură nutritivă şi deblocată emoţional dar şi
transformativă în plan cognitiv şi comportamental.

15
 Bibliografie:

Holdevici, I., Neaşcu, V. (2008) – “Sisteme de psihoterapie şi consiliere

psihologică”, editura Polirom, Bucureşti

Holdevici, I. (2005) – “Elemente de psihoterapie”, editura Mar, Constanţa

Ionescu, A. (2006) – “Psihoterapie-noţiuni introductive”, editura Fundaţiei

România De Mâine, Bucureşti

Dafinoiu, I. (2001) – “Elemente de psihoterapie integrativă”, editura Polirom, Iaşi

Dafinoiu, I. , Vargha, J.L. ( 2005) – “Psihoterapii scurte”, editura Polirom, Iaşi

David, D. (2006) – “Psihologie clinică şi psihoterapie. Fundamente”, editura

Polirom, Iaşi

Mitrofan, I. (2000) – “Orientarea experienţială în psihoterapie”, editura S.P.E.R,

Bucureşti

Vianu, I. (1975) – “Introducere în psihoterapie”, editura Dacia, Cluj-Napoca

Enăchescu, C. (2003) – “Tratat de psihanaliză şi psihoterapie”, editura Polirom,

Iaşi

Rogers, C. (2008) – “A deveni o persoană”, editura Trei, Bucureşti

16