Sunteți pe pagina 1din 289

Paraschiv Peţu

Elena Velicu
Viorel Mardare

S TAREA CIVILĂ
MIJLOC DE IDENTIFICARE A PERSOANEI
FIZICE

Ediţia a II-a
- revăzută şi adăugită -
Editura Detectiv
Bucureşti, 2004
În memoria lui Nae Bârdeanu, un om cu suflet
mare

ISBN 973-86788-6-2

Redactor: Firiţă Carp


Coperta: Victor Ilie

© Editura Detectiv, 2004


© Paraschiv Peţu*, Elena Velicu, Viorel Mardare, 2004

*
Coordonator cu drept de decizie asupra manuscrisului
Prefaţă la ediţia a II-a

“Starea civilă – mijloc de identificare a persoanei fizice” a


apărut în urmă cu aproape doi ani. Cunoşteam cât de greu poate
răzbate o carte în condiţiile unei pieţe extrem de competitive şi totuşi,
atunci, îndrăzneam să-i prevăd acestei prestigioase lucrări un parcurs
viguros către aceia pentru care ea constituie un ajutor, un îndrumar,
un ghid, un sfetnic.
Viaţa a dovedit că nu m-am înşelat. Interesul provocat de carte nu
numai că nu s-a diminuat, ci, dimpotrivă, cunoaşte cote mereu mai
înalte. Nemiloasa lege a cererii şi ofertei, cea care selecţionează
valorile reale în orice domeniu, îi forţează, iată, pe autori să vină în
faţa publicului cititor cu ediţia a doua, o ediţie revăzută şi adăugită,
prin care valoarea cărţii creşte semnificativ.
Atunci când sunt confruntaţi cu un eşec oamenii raţionali caută să
descopere cauzele acestuia, pentru a evita repetarea lui pe viitor.
Oamenii foarte raţionali caută să descopere şi cauzele care îi conduc
la succese, pentru a le face să se repete.
De ce este căutată „Starea civilă...”? Există justificări multiple, dar
două aspecte le consider esenţiale. În primul rând, acest volum şi-a
croit cu uşurinţă drum către conştiinţa cititorului avizat. Şi când spun
„cititor avizat” mă refer la lucrătorii din domeniul stării civile sau al
evidenţei populaţiei, la jurişti, detectivi particulari, dar şi la studenţii de
la facultăţile cu profil umanist. În al doilea rând, întrunind calităţile unei
lucrări de specialitate, cartea prezintă în acelaşi timp trăsăturile unui
demers pe terenul veşnic fertil al culturii generale.
Toate capitolele, începând cu acela dedicat istoricului stării civile
şi încheind cu acelea care au suferit modificări ample impuse de
cerinţa racordării lor la legislaţia în domeniu, care cunoaşte o
dinamică vie, se bucură de o abordare competentă, precisă, riguros
argumentată. Semnificativ este faptul că formula lingvistică la care
autorii recurg pentru a transmite mesajul, asemeni conţinutului ştiinţific
al temei, este lipsită de ariditate, nu cunoaşte întortochieri ale frazei

4
sau preţiozităţi lexicale care să impună recurgerea la dicţionare pentru
a înţelege sau, aşa cum se mai întâmplă cu alte lucrări, a ghici gândul
celui care a scris.
Datorită acestor însuşiri, lucrarea de faţă reuşeşte un lucru pe
care toţi autorii şi-l doresc, la care toţi aspiră, şi-l visează pentru opera
lor: îmbie pur şi simplu să o citeşti, mai întâi din curiozitate şi apoi să
revii asupra ei cu mai multă atenţie, cu mai multă încredere. Cartea
are astfel forţa de a transforma pe mulţi dintre acei cititori cărora, să
zicem, ea întâmplător le-a căzut în mână, în cititori interesaţi, care în
urma acestei lecturi îşi lărgesc considerabil orizontul cunoaşterii.
Cartea reflectă, ca într-un miraculos caleidoscop, o frântură din
amplul fenomen prin care trece societatea noastră – democratizarea
structurilor şi a instituţiilor sale, deschiderea spre nou şi modern. Cel
care, citind cartea, zăboveşte asupra unor capitole dobândeşte
treptat sentimentul participării sale la înfăptuirea propriului destin.
Nimic din ceea ce leagă individul din punct de vedere formal de
societate, pe tot parcursul existenţei sale, nu este omis. De aici, poate
şi sentimentul tonic că o asemenea carte poate fi un însoţitor de
nădejde pe calea trecerii noastre necontenite de la persoană la
personalitate. Un argument suplimentar că asemenea cărţi sunt
mereu necesare, mereu actuale.

Prof. univ. dr. Pavel Abraham

5
Prefaţă la ediţia I

În peisajul editorial actual, când evantaiul lucrărilor care văd


lumina tiparului cunoaşte o copleşitoare diversitate tematică, am putea
crede că nu mai e loc pentru cărţi care să trezească în rândul cititorilor
un interes deosebit. Este doar o aparenţă, fiindcă întotdeauna vor fi
lucrări care să atragă în mod deosebit atenţia, cum se întâmplă şi cu
volumul “STAREA CIVILĂ – MIJLOC DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE ”. El este
rodul unei strânse şi fructuoase colaborări a trei specialişti cu o bogată
experienţă în domeniul abordat. Mai întâi, comisarul-şef de poliţie
Paraschiv Peţu, coordonatorul lucrării, îşi pune semnătura pe acest
volum, girând-o cu autoritatea unei activităţi practice de câteva decenii
în munca de evidenţă a populaţiei, actualmente domnia sa fiind
Directorul Direcţiei de Evidenţă a Populaţiei din cadrul Direcţiei
Generale de Evidenţă Informatizată a Persoanei, ce funcţionează în
structura Ministerului de Interne. La rândul lor, ceilalţi doi autori,
doamna Elena Velicu şi domnul Viorel Mardare, sunt reputaţi
practicieni, în prezent aflându-se în fruntea Birourilor de stare civilă
din Consiliile Judeţene Iaşi şi, respectiv, Suceava.
Ei au meritul incontestabil de a fi înţeles utilitatea şi necesitatea
unei asemenea lucrări şi de a-şi fi canalizat energiile spre realizarea
ei. Volumul uriaş de muncă cerut de selectarea şi sintetizarea unei
documentaţii ample, de redactarea cât mai concisă, coerentă şi clară
a întregului material, le aduce, în final, o răsplată binemeritată,
rezultatul muncii lor fiind un adevărat şi cuprinzător ghid pentru toţi
lucrătorii din domeniul stării civile.
Definind limpede şi convingător faptele şi actele de stare civilă,
neomiţând să sublinieze diferenţierile existente, lucrarea creionează
captivant şi cu putere de sugestie, unde tematica permite o asemenea
abordare, aria de cuprindere a unui domeniu de interes pentru noi toţi.
Este vorba despre concretul vieţii sociale, în complexitatea şi
dimensiunile sale esenţiale. Începând cu naşterea şi terminând cu
ultimul fapt de stare civilă, autorii analizează toate trăsăturile şi
elementele constitutive ale stării civile, ca atribute definitorii ale

6
întregului proces de identificare a persoanei fizice. În acest sens,
lucrarea este, în ansamblul ei, o complexă şi bine documentată
pledoarie pentru respectarea şi valorificarea rolului real al identităţii
persoanei fizice în ansamblul vieţii sociale. Cu alte cuvinte, fără
persoană fizică, fără angrenajul relaţional pe care aceasta îl determină
şi susţine prin actele sale, viaţa socială ar fi de neimaginat. Am putea
spune că identitatea persoanei fizice este factorul care conferă şi
conţinut, şi formă rigorilor vieţii sociale. Este, altfel spus, însăşi cheia
soluţionării impactului perpetuu dintre noi şi ceilalţi. Este şi acesta un
motiv să spunem că avem, în cartea de faţă, deopotrivă un manual
pentru specialişti, dar şi un izvor de cunoaştere pentru toţi cei
interesaţi să pătrundă dincolo de mecanismele vizibile ale
inconfundabilului angrenaj care este starea civilă. Pentru că statutul
civil, ca sumă de entităţi, este cel care asigură rigoare, coerenţă şi
motivaţie actelor noastre, protejând societatea de pericolul imprevizibil
al haosului şi anarhiei.

Dr. Grigore Stamate

7
Din partea autorilor

Sistemul Codului civil din 1864 a suferit adânci prefaceri. Printre


modificările aduse este şi aceea a abrogării, în anul 1954, a părţii
intitulate „Despre persoane”, când a fost adoptat Decretul nr.31
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, precum şi Codul
familiei care, cu unele modificări aduse ulterior, sunt în vigoare şi în
prezent. S-au adoptat, totodată, şi alte acte normative referitoare la
starea civilă, numele şi domiciliul persoanei, dar şi acestea,
nemaicorespunzând schimbărilor suferite în structura economică şi
socială a ţării, au fost înlocuite, având în prezent ca principale acte
normative: Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă,
Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996,
Ordonanţa Guvernului nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea
pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr.323/2003, şi Legea nr.105/1996
cu privire la evidenţa populaţiei şi cartea de identitate.
În activitatea de stare civilă, în afară de principalele reglementări
legale menţionate, se va apela la practica judiciară şi la literatura de
specialitate.
Informarea publicului larg cu privire la unele aspecte rezultate din
reglementările legale în materia actelor de stare civilă şi de evidenţă a
populaţiei – care prezintă o importanţă deosebită atât pentru
satisfacerea unor interese ale statului, cât şi pentru identificarea
persoanelor fizice în familie şi societate şi pentru apărarea drepturilor
lor recunoscute şi ocrotite de lege – constituie una dintre preocupările
permanente ale specialiştilor din acest domeniu. Lucrări de referinţă,
care au servit – în mod deosebit – documentării noastre, aparţin
prestigioaselor personalităţi I.P.FILIPESCU, D.LUPULESCU şi GH.BELEIU.
Lucrarea, care nu şi-a propus să trateze toate problemele din
domeniu, va urmări evidenţierea aspectelor mai deosebite cu care
s-au confruntat şi se confruntă cadrele cu atribuţii în materie de stare
civilă – lucrătorii formaţiunilor de evidenţă informatizată a persoanei şi

8
cei ai oficiilor de stare civilă din cadrul primăriilor – încercând în acest
fel să se constituie într-un ÎNDRUMAR atât pentru desfăşurarea în condiţii
mai bune a activităţii acestora, cât şi pentru informarea corectă a
cetăţenilor.
Lucrarea de faţă, lipsită de valenţele perfecţiunii, dar perfectibilă
prin sugestiile pe care le aşteptăm, sperăm să îşi dobândească
utilitatea, constituindu-se ca un mijloc rapid de orientare şi înţelegere
a celor mai uzuale situaţii şi speţe pe linie de stare civilă.

9
Capitolul I.
Istoricul stării civile în
România

Până în secolul XVI, atât în Muntenia, cât şi în Moldova, starea


civilă a persoanelor nu a făcut obiectul nici unei înregistrări laice sau
religioase. Starea civilă a unei persoane se stabilea prin notorietate şi
posesie.
Dacă cineva contesta starea civilă stabilită prin mijloacele de mai
sus, aceasta se putea dovedi cu martori şi acte de familie. Martorii
erau preferaţi dintre rudele şi prietenii care se bucurau de reputaţie şi
care puteau atesta naşterea, căsătoria sau moartea persoanei în
cauză, fără a exista vreo sancţiune în cazul unei declaraţii nesincere.
Treptat, preoţii încep să înregistreze botezurile, cununiile şi
înmormântările, la început la oraşe, apoi şi la sate, acestea fiind
legate de ceremoniile religioase care se făceau cu ocazia naşterii,
căsătoriei sau decesului. Primele reglementări în acest sens se
găsesc în „Pravila rizorului Lucaci” dată în anul 1581 în Moldova.
În „Pravila cea mare” a lui Matei Basarab (1640) exista o
dispoziţie cu privire la evidenţa hotărârilor de divorţ. În „Capetele de
poruncă” ale mitropolitului Antim Ivireanu întâlnim unele dispoziţii
date preoţilor cu referire la evidenţa înmormântărilor şi întocmirea
testamentelor (diate). Dispoziţii asemănătoare întâlnim şi în Moldova,
în „Pravila lui Vasile Lupu” (1646).
Unele norme referitoare la starea civilă găsim şi în
„Pravilniceasca condică” a lui Alexandru Ipsilanti (1779) din
Muntenia şi în „Rezumatul după Pravilele împărăteşti”, întocmit şi
tipărit la Iaşi de Andronachi Donici (1814).
Evidenţa evenimentelor de stare civilă cunoaşte o oarecare
reglementare abia la începutul secolului XIX, când, prin Codul
Caragea – Codul civil al Munteniei din 1817 – în capitolul II, intitulat
„Pentru înscrierile stării civile”, se prevedea înfiinţarea unei condici
pentru fiecare judeţ, în vederea înscrierii evenimentelor de stare civilă.
Condicile erau date în grija preoţilor, iar mitropolia avea sarcina să
supravegheze modul de întocmire şi de păstrare a acestora.

10
Odată cu „Regulamentul organic” din Muntenia (1831) şi
Moldova (1832) se poate vorbi de introducerea organizată a
evidenţei stării civile, care era lăsată tot în atribuţiile preoţilor. Prin
acesta s-au introdus condici pentru starea civilă, denumite
„mitrice”.
„Acţiunile mitricei – spunea „Regulamentul Organic” – slujesc
spre deosebirea celor 3 epoci ale vieţii omului, adică a naşterii,
căsătoriei şi a mutării din viaţă.”
Evidenţa acestor evenimente era determinată de necesitatea de a
cunoaşte relaţiile de familie, ca şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor
care nu puteau fi dovedite decât prin înscrisurile stării civile.
Ministerele de Interne din Muntenia şi Moldova au fost însărcinate
cu întocmirea modelului condicilor de stare civilă, care erau
tipărite, pentru fiecare ţinut sau judeţ, de mitropolie sau episcopie.
Pentru fiecare eveniment de stare civilă se întocmea, de către
preoţii din oraşe şi sate, câte o condică, în dublu exemplar. La
sfârşitul anului, un exemplar era înaintat, prin protoereu,
ispravnicului, unde se păstra în depozit, iar al doilea exemplar
rămânea în parohia respectivă, în grija preotului.
Mitropolitul şi episcopii eparhiaţi aveau sarcina să supravegheze
ca preoţii să completeze rubricile din condici.
Părţile interesate aveau dreptul să urmărească trecerea în
condica respectivă a evenimentului declarat, „fără întârziere şi după
formele cele cerute”. Ele puteau obţine de la preot sau ispravnic
„prescurtare” după înscrisul naşterii, căsătoriei sau morţii.
Codul civil din 1864, pus în aplicare în luna decembrie 1865, a
reglementat şi materia actelor de stare civilă, în art.21-86 şi 127-
210.
Potrivit Codului civil, erau considerate acte de stare civilă actele
prin care se constată naşterea, căsătoria sau moartea unei persoane.
Pentru prima dată rolul de ofiţer al stării civile revenea
autorităţilor administrative, orăşeneşti şi comunale. Acestea erau
obligate ca, după închiderea registrelor de stare civilă, să le
depună la grefa tribunalului, care avea datoria să verifice actele
încheiate şi înregistrările lor sub aspectul legalităţii.
Codul civil a trecut astfel la laicizarea actelor de stare civilă,
acestea fiind scoase din competenţa bisericii şi trecute pe seama
autorităţilor administrative ale statului.

11
Constituţia din 1866 consacră caracterul laic al actelor de stare
civilă, înregistrarea lor făcându-se de către organe de stat locale.
Totuşi, pentru populaţia mahomedană din Dobrogea,
înregistrarea a rămas pe seama hogilor şi cadiilor, introducându-se
un sistem mixt, în sensul că aceştia aveau obligaţia de a trimite
copii ofiţerilor stării civile, spre a le înscrie în registrele lor.
În Transilvania, până la sfârşitul secolului al XIX-lea,
înscrierea evenimentelor de stare civilă era lăsată pe seama
parohiilor. În anul 1894, prin Legile nr.XXXI şi XXXIII, s-a trecut şi
aici la laicizarea actelor de stare civilă, numindu-se funcţionari care
aveau datoria să completeze matricolele respective.
Caracterul laic al actelor de stare civilă a fost păstrat şi în
Constituţia din 1923. Autoritatea civilă însărcinată cu întocmirea şi
redactarea actelor de stare civilă rămânea mai departe primăria.
Prin Legea administrativă din 14 iunie 1925, atribuţia de ofiţer
al stării civile era dată primarului. În comunele urbane, primarul
putea delega această atribuţie unui membru al delegaţiei
permanente, în municipii – directorului sau şefului de serviciu
respectiv, iar în comunele rurale – şi notarului.
Întocmirea actelor şi ţinerea în mod regulat a registrelor de
stare civilă era supravegheată de judecătoriile de ocol.
Prin Legea privitoare la actele stării civile din 25 februarie
1928, s-a realizat unificarea legislativă în materia actelor de stare
civilă, deoarece până atunci în Transilvania, Banat şi Maramureş se
aplicau dispoziţii diferite de acelea din Muntenia, Moldova, Dobrogea
şi Bucovina.
Prin noua reglementare, au fost desfiinţate atribuţiile de stare
civilă ale organelor bisericeşti, acolo unde mai fuseseră păstrate.
Totuşi, s-a permis ca registrele confesionale să fie păstrate
mai departe de preoţii diferitelor culte religioase din Dobrogea,
Transilvania şi Bucovina, aceştia având împuternicirea să
elibereze, pentru trecut, extrase din registrele lor. În actele de stare
civilă trebuia să se prevadă în mod expres confesiunea.
Prin Legea din 1928 se menţineau unele dispoziţii care preve-
deau că întocmirea actelor de stare civilă trebuia să fie urmată şi
de binecuvântarea religioasă.
Pentru organele de stat nu era o preocupare de a se aplica un
sistem unitar de înregistrare a actelor de stare civilă, nestabilindu-se
nici o răspundere pentru ele, şi nici nu se controla această activitate.
12
Legislaţia cuprindea şi unele dispoziţii formale, inaplicabile
(înfăţişarea copilului pentru întocmirea actului de naştere sau
verificarea morţii de către primar).
S-au înregistrat şi unele greşeli. Multe persoane au fost lăsate în
afara oricărui regim de stare civilă (românii nomazi, persoanele venite
din Iugoslavia în urma primului război mondial).
În această lege din 25 februarie 1928 au fost grupate, în parte,
dispoziţii normative privitoare şi la alte acte care trebuiau menţionate
în registrele de stare civilă, cum sunt adopţia, recunoaşterea unui
copil natural şi divorţul, instituţii reglementate de Codul civil. Prin
art.11 din această lege, s-a prevăzut că orice schimbare în starea
civilă, întemeiată pe un act de stare civilă, pe o hotărâre
judecătorească sau pe un alt act admis de lege, se va trece pe
actul de naştere al persoanei la care se referă această schimbare.
Menţiunea de moarte a unuia din soţi se făcea şi pe actul de
naştere al soţului supravieţuitor.
Prin Constituţia din 13 aprilie 1948, s-a stabilit principiul
validităţii actelor de stare civilă numai dacă acestea sunt încheiate
de organele de stat anume împuternicite. Potrivit acestui principiu
constituţional, toate actele de stare civilă au fost trecute EXCLUSIV în
atribuţia comitetelor executive ale sfaturilor populare.
Prin Decretul nr.177/1948 s-a prevăzut obligativitatea pentru
unii cetăţeni de a înscrie la serviciile de stare civilă ale unităţilor
administrative actele lor de stare civilă încheiate de deservenţii
unor culte, iar prin Decretul nr.153/1950 s-a stabilit obligaţia
predării arhivelor confesionale de stare civilă către comitetele
executive ale sfaturilor populare.
Legea nr.50/1948 a prevăzut, pentru locuitorii din Ardealul de
Nord, posibilitatea ca pentru persoanele decedate după 21 iunie
1941, pentru care data decesului nu putea fi stabilită cu acte de
stare civilă, să se înregistreze ca dată a decesului ziua de 9 mai
1945. În acest sens, s-a admis rectificarea din oficiu a actelor de
stare civilă întocmite pe baza hotărârilor judecătoreşti de
declarare a morţii prezumate.
Prin Decretul nr.272 din 30 decembrie 1950 se realizează o
nouă reglementare în materia actelor de stare civilă, abrogând
totodată Legea actelor de stare civilă din 25 februarie 1928. Ţinând
cont de modificările aduse în organizarea administrativ-teritorială a
ţării, s-a stabilit că organele însărcinate cu înregistrarea actelor şi

13
faptelor de stare civilă sunt comitetele executive ale sfaturilor
populare comunale, orăşeneşti şi raionale. Aceste organe
administrative sunt obligate să înregistreze toate actele şi faptele
juridice privind starea civilă a unei persoane, ÎNTOCMIND în registrele de
stare civilă actele de naştere, căsătorie şi moarte şi ÎNSCRIIND
înfierea, divorţul, recunoaşterea şi stabilirea filiaţiei în justiţie,
precum şi schimbarea numelui şi prenumelui. Prin această
reglementare, sfera actelor şi faptelor de stare civilă a fost
extinsă, pentru a corespunde cât mai complet necesităţii de a
individualiza o persoană. Totodată, au fost grupate într-o singură
lege toate dispoziţiile privind înregistrarea actelor şi faptelor de
stare civilă. De asemenea, prin această lege au fost înfiinţate
REGISTRE SPECIALE, în care erau înregistrate şi celelalte evenimente
ce modificau starea civilă, respectiv înfierea, divorţul şi
schimbarea numelui.
Prin acest act normativ, s-a stabilit că REGISTRELE DE STARE CIVILĂ
NU MAI SUNT PUBLICE. Certificatele de stare civilă se eliberează numai
persoanelor îndreptăţite şi într-un singur exemplar, iar numai în
anumite condiţii se putea elibera un alt certificat.
Un rol deosebit de important privind activitatea de stare civilă, sub
aspectul conducerii, îndrumării şi controlului, atât în ceea ce priveşte
ţinerea registrelor, cât şi cu privire la întocmirea actelor, l-a avut
Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală a Miliţiei, care
elabora instrucţiuni pentru asigurarea aplicării uniforme a legii privind
înregistrarea actelor, îndruma şi controla secţiile şi birourile de stare
civilă ale primăriilor comunale, orăşeneşti şi raionale asupra modului
în care trebuiau să-şi realizeze atribuţiile ce le reveneau şi efectua
verificări în cazurile prevăzute de lege.
Problema schimbării numelui cunoaşte o nouă reglementare
prin Decretul nr.273/1950 (intrat în vigoare la 01.01.1951), în care se
stabileşte principiul potrivit căruia schimbarea de nume se cere şi se
obţine individual, reflectându-se şi în acest fel deplina egalitate
între soţ şi soţie, eliminând sistemul de legislaţie anterioară, după
care schimbarea numelui soţului atrăgea automat şi schimbarea
numelui soţiei şi copiilor minori. Copiii înfiaţi nu puteau să-şi
schimbe numele.
Schimbarea prenumelui a fost reglementată de Decretul
nr.54/1949, deoarece vechile legi în această materie, dând
prenumelui un caracter mistic, nu permiteau schimbarea lui.

14
Cererea de schimbare a numelui sau prenumelui a fost dată în
competenţa de soluţionare a Ministerului Afacerilor Interne – Direcţia
Generală a Miliţiei, asigurându-se astfel verificarea celui care a
depus cererea, pentru a nu se admite schimbarea de nume sau
prenume decât atunci când aceasta nu afectează interesele statului.
În cadrul legislaţiei privind problemele de stare civilă, un rol
deosebit de important îl are Codul familiei, pus în aplicare la data
de 1 februarie 1954 şi republicat la 18 aprilie 1956.
Codul familiei reglementează problemele privind profilul moral al
familiei, ca de exemplu: egalitatea, stima şi respectul reciproc între
membrii familiei şi educarea lor în spiritul normelor de convieţuire.
Principiile de bază ale Codului familiei au drept scop întărirea
familiei, egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în relaţiile dintre
soţi, forma monogamă a căsătoriei, ocrotirea de către stat a
intereselor mamei şi copilului, apărarea drepturilor părinteşti şi
înrădăcinarea normelor de convieţuire.
Aceste principii sunt oglindite cu fidelitate în actele legislative care
cuprind norme juridice cu privire la regimul actelor şi faptelor de stare
civilă.
Ca urmare a punerii în aplicare a Codului familiei şi a Decretului
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, a fost
necesar să se pună de acord Decretul nr.272/1950 cu aceste legi,
lucru care s-a făcut prin republicarea Decretului nr.272/1950, în
conformitate cu modificările făcute prin Decretul nr.225/1955.
Ulterior, în baza Decretului nr.93 din 20 februarie 1957, au mai
intervenit modificări, dintre care cea mai importantă este măsura ca
ÎNREGISTRĂRILE ÎN REGISTRELE DE STARE CIVILĂ SPECIALE SĂ NU MAI FIE FĂCUTE LA
SFATURILE POPULARE RAIONALE, ci la fiecare sfat popular comunal sau
orăşenesc. Până atunci, deci în perioada 1950-1957, înregistrările
erau făcute la reşedinţa de raion (înregistrarea tardivă, întocmirea
ulterioară, reconstituirea).
Prin Decretul nr.278/1960 se realizează o reglementare mai
bună a activităţii delegaţilor de stare civilă şi o perfecţionare a
sistemului unitar de înregistrare a actelor şi faptelor de stare civilă.
Dispoziţiile acestui decret au adus modificări substanţiale, menite
să ducă la decongestionarea şi desfăşurarea mai calificată a activităţii
de stare civilă. Registrele speciale s-au folosit până la 15.04.1975.
Astfel, prin desfiinţarea registrelor de înfiere, divorţ şi
schimbarea numelui, s-a simplificat simţitor sistemul de lucru,

15
aceste fapte înscriindu-se în prezent prin menţiune pe marginea
actelor de naştere şi de căsătorie. Prin folosirea numai a registrelor
de naştere, căsătorie şi deces, se delimitează principalele
evenimente ce survin în viaţa unui om şi care sunt evidenţiate de
starea civilă.
Potrivit noului regim juridic al actelor de stare civilă, părţile care
contribuie la întocmirea unui act de stare civilă sunt declarantul (sau
declaranţii) şi delegatul de stare civilă, desfiinţându-se folosirea
actelor, în acest fel crescând răspunderea delegatului de stare civilă.
Pentru a crea posibilitatea instaurării în cel mai scurt timp a unei
ordini perfecte, nu numai în actele de stare civilă ce urmau a se
întocmi, ci şi în cele întocmite în trecut, prin Decretul nr.278/1960 s-a
înlesnit rectificarea, anularea sau completarea actelor prin
scutire de taxa de timbru a cererilor adresate în acest sens
instanţelor judecătoreşti.
În scopul îmbunătăţirii activităţii de stare civilă, au fost
create serviciile de stare civilă din cadrul consiliilor judeţene, care
au ca sarcină principală instruirea, îndrumarea şi controlul
delegaţilor de stare civilă, în colaborare cu serviciul de evidenţă
informatizată a persoanei, precum şi de a păstra arhiva de stare
civilă exemplarul II, operând menţiuni pe marginea actelor din aceste
registre.
Elaborarea unei noi legislaţii în materie de stare civilă a fost
determinată atât de necesitatea alinierii la unele reglementări şi
practici europene, cât şi de armonizarea prevederilor din domeniu cu
dispoziţiile noii Constituţii a României din 1991, revizuită prin
Referendumul din 19-20.09.2003, şi a Legii nr.69/1991 – Legea
administraţiei publice locale, ulterior devenită Legea nr.215/2001.
Totodată, se impunea unificarea normelor juridice care reglemen-
tau starea civilă într-un singur act normativ şi tratarea mai amănunţită
a unor aspecte care, în timp, au generat interpretări diferite în practica
ofiţerilor de stare civilă.
Pornind de la aceste deziderate, Legea nr.119 din 16 octombrie
1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările
ulterioare, a stabilit cadrul legal şi pentru rezolvarea unor situaţii
absolut noi cu care se confruntă oficiile de stare civilă. Avem în
vedere, în acest sens, prevederile referitoare la caracterul doveditor
al actelor şi certificatelor de stare civilă, modificarea statutului
civil al persoanei şi înscrierea menţiunilor corespunzătoare,

16
modul de întocmire a actelor de stare civilă şi precizarea
atribuţiilor autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, în
acest domeniu.
Faţă de reglementările postbelice din domeniul stării civile, Legea
nr.119/1996 prevede că înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă
ale militarilor şi personalului civil din unităţile forţelor armate se face –
în caz de mobilizare, război ori participare la misiuni de menţinere a
păcii sau în scop umanitar – de către ofiţerii anume desemnaţi prin
ordin al ministrului apărării naţionale.
Pentru prima dată, noua lege prevede şi posibilitatea
întocmirii actului de naştere în ţară, la domiciliul părinţilor, pentru
copiii născuţi în străinătate şi a căror naştere nu a fost
înregistrată la misiunea diplomatică sau la oficiul consular de
carieră al României, ori la autoritatea locală din străinătate,
precum şi pentru cei care au fost înregistraţi cu date nereale.
De asemenea, s-a stipulat că ofiţerul de stare civilă poate
refuza înscrierea în actul de naştere a unor prenume care sunt
formate din cuvinte indecente ori ridicole, părinţii putând opta
pentru un prenume corespunzător.
În ceea ce priveşte certificatele de stare civilă, acestea sunt
unice ca format şi conţinut, putând fi luate de titulari în
străinătate.
Prin Legea nr. 94/2004, s-a introdus un alineat nou, alin.(2), la
art.42, adoptat din necesitatea simplificării procedurilor în domeniul
actelor de stare civilă pentru toţi cetăţenii români aflaţi în
străinătate, indiferent dacă aceştia au domiciliul în ţară sau în
străinătate.
Astfel „Cetăţenii români aflaţi în străinătate pot solicita
ÎNSCRIEREA în registrele de stare civilă române, de la misiunile
diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României (care este
echivalentul TRANSCRIERII din ţară), a certificatelor de stare civilă
eliberate de autorităţile străine, care îi privesc, în cazul în care
înregistrarea actului sau faptului de stare civilă a fost făcută în
prealabil la autoritatea din statul în care aceştia se află; înscrierea se
face cu aprobarea şefilor misiunilor diplomatice sau ai oficiilor
consulare, iar refuzul acestora se motivează”.
Conform prevederilor introduse de Legea nr. 94/2004, vor putea
să fie ÎNSCRISE şi certificatele de stare civilă ale cetăţenilor români
înregistrate la autorităţile străine, anterior intrării în vigoare a

17
acesteia, însă numai din ţara în care funcţionează misiunea
diplomatică sau oficiul consular de carieră al României ori pentru ţara
în care nu există oficiu/misiune aflat(ă) în circumscripţia consulară
respectivă.
În actele şi în certificatele de naştere întocmite pentru copiii
născuţi în străinătate, începând cu anul 2004, se va înscrie codul
numeric personal (CNP) din plaja de coduri repartizată, pentru
fiecare misiune diplomatică sau oficiu consular de carieră al
României, de către Direcţia Informatică din Direcţia Generală de
Evidenţă Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor.

Deşi o parte a legilor şi decretelor arătate mai sus sunt abrogate,


totuşi cunoaşterea lor este deosebit de importantă, nu numai pentru a
şti istoricul şi evoluţia stării civile în ţara noastră, dar şi pentru a
cunoaşte cum trebuie rezolvate anumite situaţii ce le întâmpină în
activitatea de zi cu zi ofiţerii de stare civilă. Aceasta deoarece, în
perioada când au fost în vigoare şi s-au aplicat, legile şi decretele
respective au produs efecte care şi astăzi sunt valabile şi trebuie
considerate ca atare.
Dintre acestea le vom arăta mai jos pe cele mai importante, şi
anume:
1. În conformitate cu prevederile Codului civil, COPILUL NĂSCUT ÎN
AFARA CĂSĂTORIEI ŞI RECUNOSCUT DE TATĂL SĂU nu lua numele acestuia.
Avea dreptul să poarte numele tatălui dacă era legitimat cu ocazia
căsătoriei părinţilor.
Această dispoziţie a fost valabilă până la 10 iulie 1943, când, prin
Legea nr.445, s-a stabilit că, prin recunoaşterea copilului, acesta ia
numele tatălui său, fără a mai fi necesară legitimarea.
Legea nr.445 a fost aplicată şi pe teritoriul Ardealului de Nord,
începând de la 6 martie 1945, şi a fost în vigoare până la apariţia
Codului familiei (1954), care reglementează această problemă, în
sensul că recunoaşterea nu dă dreptul copilului să poarte numele
tatălui decât în următoarele condiţii:
a) Dacă recunoaşterea se face în momentul înregistrării naşterii,
trebuie să existe şi consimţământul mamei cu privire la numele pe
care-l va purta copilul.

18
b) Dacă recunoaşterea a fost făcută după înregistrarea naşterii,
trebuie să se ceară aprobarea judecătoriei pentru încuviinţarea
purtării numelui.
Potrivit dispoziţiilor art.8 alin.2 din Decretul nr.32/1954 pentru
punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice (nr.31/1954), la stabilirea
numelui copilului recunoscut, trebuie să se ţină seama de legea ce a
reglementat această problemă la data recunoaşterii.
2. Şi NUMELE COPILULUI ADOPTAT a fost format în diferite feluri, în
decursul timpului.
Conform art.312 din Codul civil, copilul adoptat urma să poarte
numele adoptatorului, adăugat la adevăratul său nume sau invers,
„după cum va fi învoiala”.
La 2 aprilie 1949, a apărut Decretul nr.131, care a modificat
această dispoziţie, stabilind: copilul adoptat va căpăta numele
adoptatorului, având însă dreptul ca, atunci când devine major, să
adauge la acesta şi vechiul său nume. Acest act normativ s-a aplicat
până la 19.10.1951, când a fost adoptat Decretul nr.182 privind
adopţiunea.
În perioada 20.10.1951 – 1954, se opera direct pe actul de
naştere adopţia de sânge (înfierea). Numele părinţilor fireşti se tăiau
cu o linie şi se scriau cele ale părinţilor adoptivi (nu se întocmea act
nou!).
Codul familiei a înlocuit instituţia adopţiei cu înfierea cu efecte
restrânse, stabilind principiul unitar că cel înfiat va primi numele
înfietorilor, la care poate fi adăugat şi vechiul său nume.
3. Delegaţii de stare civilă din ARDEAL trebuie să ţină cont, la
ELIBERAREA CERTIFICATELOR DE STARE CIVILĂ, că legea maghiară de stare
civilă, care avea aplicativitate în perioada când Ardealul era sub
jurisdicţia statului maghiar, prevedea că, la înregistrarea naşterii, la
numele mamei să nu se treacă numele ce l-a obţinut de la soţ, prin
căsătorie, ci numele ei de fată, cu toate că mama copilului purta de
drept şi de fapt numele obţinut prin căsătorie.
Rezultă, deci, că în certificatul de naştere ce se va elibera în
acest sens, la rubrica „numele mamei”, se va trece acelaşi nume cu
cel al tatălui. Dacă pe marginea actului există menţiunea de
recunoaştere, certificatul va fi completat, la rubricile „părinţii”, cu

19
numele care sunt trecute în act, întrucât la data naşterii ei nu erau
căsătoriţi.
4. Una din problemele care au dus la mari greşeli în actele de
stare civilă este aceea că, în perioada când era în vigoare Legea
actelor de stare civilă din 1928, cu ocazia căsătoriei, se puteau
depune declaraţii date de martori, în loc de extrase de naştere. Astfel,
s-a ajuns la situaţia ca, în foarte multe cazuri, datele din actul de
căsătorie să nu corespundă cu cele din actele de naştere, iar cei în
cauză sunt nevoiţi în prezent să ceară rectificarea actului pe cale
judecătorească.
5. În privinţa NUMELUI PE CARE FEMEIA ÎL VA PURTA ÎN CĂSĂTORIE, până în
anul 1936, soţia lua numele soţului. După apariţia Legii nr.72/1936,
femeia avea dreptul ca, la numele soţului, să poată adăuga propriul
său nume.
Codul familiei a rezolvat democratic această problemă şi,
bazându-se pe principiul egalităţii între soţi, a stabilit că femeia, ca şi
bărbatul de altfel, îşi poate păstra numele cu care a intrat în căsătorie,
poate lua numele soţului sau poate purta numele lor reunite.
6. În ceea ce priveşte VALABILITATEA SENTINŢELOR DE DIVORŢ, trebuie
să se ţină cont de faptul că art.276 din Codul civil prevedea că
sentinţele de divorţ nu sunt valabile decât numai dacă au fost operate
pe marginea actelor de căsătorie, în termen de 60 zile de la data când
erau rămase definitive, reglementare care a fost în vigoare până la
data de 1 martie 1948, când a fost abrogat art.276.
Rezultă, deci, că dacă se prezintă sentinţe de divorţ rămase
definitive până la data de 1 martie 1948 şi neoperate pe marginea
actelor de căsătorie, aceste sentinţe nu vor fi luate în consideraţie,
nemaifiind valabile.
Prin Decretul 779 din 8.10.1966, a fost din nou instituită obligaţia
ca sentinţele de divorţ să fie înscrise, în termen de 60 zile, prevedere
care a durat până la 31 iulie 1974, iar neînscrierea lor era considerată
ca fiind nevalabilă desfacerea căsătoriei.
7. SCHIMBAREA DE NUME SAU PRENUME a fost reglementată în mod
diferit, în decursul anilor. Astfel, legile vechi ale numelui, până la
apariţia Decretului nr.273/1950, prevedeau că soţia şi copiii minori
capătă automat numele obţinut de soţ prin decizie administrativă.
Acest principiu nu mai este folosit în actuala legislaţie, întrucât soţul şi

20
soţia, fiind egali în căsătorie, au dreptul să ceară, dacă vor, în mod
individual, schimbarea numelui sau prenumelui lor.
Tot ca urmare a principiilor vechi, ce dominau legislaţia pe linie de
stare civilă, SCHIMBAREA PRENUMELUI pe cale administrativă nu era
posibilă. Prin Decretul nr.54 din 10.3.1949 s-a dat posibilitatea
schimbării prenumelui.
8. RECONSTITUIREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ s-a făcut în mod diferit, cu
formalităţi ce variau de la o lege la altă lege, de la o perioadă la alta.
În această problemă, trebuie reţinut însă faptul că reconstituirea
actului de stare civilă pentru cetăţenii din teritoriul ce a fost ocupat de
fosta Uniune Sovietică, în 1940, prin pactul Ribbentropp-Molotov, se
puteau face înregistrări speciale ce erau ţinute de primari, în baza
Decretului nr.4062 din 13 decembrie 1940.
9. O altă problemă se referă la RECTIFICĂRILE SAU RECONSTITUIRILE
FĂCUTE ÎN BAZADECRETULUI-LEGE NR.432 DIN 6 DECEMBRIE 1949. În baza art.9
din acest decret, deciziile se înregistrau din oficiu, în care scop
trebuiau trimise sfaturilor populare respective. În prezent, există cazuri
în care unele decizii nu au fost operate: în aceste situaţii, cei în cauză
trebuie îndrumaţi cum să procedeze, în conformitate cu dispoziţiunile
legale (reconstituire, rectificare, schimbare de nume).
10. REGISTRELE SPECIALE DE STARE CIVILĂ existau la fiecare primărie.
Până la apariţia Decretului nr.93/1957, însă, aceste registre se ţineau,
în conformitate cu Decretul 272/1950, la fostele sfaturi populare
raionale. În baza Decretului 272/30.12.1950, au apărut instrucţiuni
provizorii de aplicare. În scopul creării posibilităţii de a se rezolva
cererile cetăţenilor înregistraţi în aceste registre speciale, s-au luat
măsuri ca ele să fie predate fostelor sfaturi populare ale comunei sau
oraşului de reşedinţă de raion în perioada respectivă. Cererile pentru
eliberarea de certificate de stare civilă din registre trebuie îndrumate la
aceste primării.

După cum se poate observa, istoricul stării civile în ţara noastră


are un conţinut destul de bogat. Cele câteva elemente pe care le-am
prezentat, deşi succint, credem că sunt semnificative şi
demonstrează, încă o dată, caracterul de permanentă actualitate al
domeniului ce face şi obiectul acestei lucrări.

21
Capitolul II.
Necesitatea identificării
persoanei fizice

1. Noţiunea de identificare a persoanei fizice


Prin „identificarea persoanei fizice” înţelegem individualizarea
omului în raporturile juridice civile.
Individualizarea omului se realizează însă în toate raporturile
juridice în care el apare ca titular de drepturi şi obligaţii.
Consecinţa care decurge din această împrejurare este aceea că
– în calitate de instituţie juridică, adică totalitatea de norme care
reglementează individualizarea omului în toate raporturile juridice la
care participă – identificarea persoanei fizice este o instituţie juridică
complexă.
Identificarea omului este o necesitate generală pentru că
individualizarea sa se realizează în toate raporturile juridice la care
participă, dar este şi o necesitate permanentă întrucât omul, de la
naştere până la moarte, participă încontinuu la cele mai diferite
raporturi civile (şi nu numai civile).
Necesitatea identificării persoanei fizice este atât de ordin
general, obştesc, în sensul că societatea însăşi are interesul ca
fiecare component al ei să poată fi identificat, în multiplele raporturi
juridice la care participă, cât şi de ordin personal, individual, pentru
că fiecare om, în calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor
de drept, este direct interesat să se poată individualiza în aceste
raporturi.

2. Clasificarea drepturilor personale nepatrimoniale


Sub aspectul naturii lor juridice, atributele de identificare a
persoanei fizice sunt drepturi personale nepatrimoniale.
Argumentul de text, care justifică această calificare ne este oferit
de art.54 alin.1 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice: „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său
la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în
dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice,

22
artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal
nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea
săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate.”
Drepturile personale nepatrimoniale pot fi grupate în trei categorii:
– drepturile ce garantează integritatea fizică a unei persoane, cum
ar fi: dreptul la viaţă, la integritate corporală, la reputaţie etc.;
– drepturile care stabilesc poziţia social-juridică a unei persoane, şi
anume: starea civilă, numele, domiciliul, precum şi drepturile ce
izvorăsc, ca o consecinţă a stării civile, din raporturile de căsnicie
şi de familie;
– drepturile persoanei de a se manifesta pe tărâm moral-intelectual,
ca dreptul de autor sau de inventator.

3. Mijloacele de identificare a persoanei fizice


Când vorbim de mijloacele de identificare a persoanei fizice
avem în vedere, în primul rând, numele, domiciliul şi starea civilă.
În dreptul civil român acestea se numesc şi atribute de identificare a
persoanei fizice.
Numele ne permite să recunoaştem şi să desemnăm o persoană,
domiciliul ne indică unde acea persoană poate fi găsită, iar starea
civilă stabileşte identitatea juridică a persoanei.

a) NUMELE este unul dintre elementele de bază ale personalităţii


umane, prin intermediul căruia are loc individualizarea persoanelor
fizice în cadrul societăţii. Aşadar, nevoia identificării oamenilor a fost
determinată de o cerinţă socială.
Numele unei persoane cuprinde atât pe cel de familie, cât şi
prenumele. De aceea, desemnarea persoanei fizice în raporturile
juridice la care participă – fie ca subiect activ, fie ca subiect pasiv – se
face atât prin numele de familie, cât şi prin prenume. Totuşi, cele două
elemente – numele de familie şi prenumele – au un regim juridic
deosebit sub aspectul modurilor de dobândire, al modificării, exercitării
şi schimbării, motiv pentru care, de obicei, ele sunt tratate separat.
NUMELE DE FAMILIE este un drept subiectiv personal nepatrimonial,
adică un drept strict legat de persoana omului, ce se dobândeşte prin
filiaţie, ca urmare a modificării stării civile sau a schimbării lui pe cale
administrativă. El are caracter absolut şi obligatoriu, în sensul că
este opozabil tuturor persoanelor şi că toate peroanele fizice sunt

23
obligate să aibă un nume sub care să participe la viaţa socială şi
juridică.
În principiu, dreptul la numele de familie este netransmisibil, în
sensul că nimeni nu poate dispune de dreptul său la nume pe calea
unui act juridic. Totuşi, în condiţiile legii, numele de familie poate fi
transmis prin filiaţie, căsătorie, înfiere (adopţie) etc.
În fine, numele de familie este un drept imprescriptibil, ca şi
starea civilă.
Dreptul la numele de familie face unele excepţii de la regula că
drepturile personale nepatrimoniale nu pot fi exercitate pe cale de
reprezentare, în sensul că, în cazurile limitărilor prevăzute de lege,
părinţii sau tutorii pot exercita în numele minorului sau al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu unele drepturi. Astfel, acţiunea în tăgăduirea
paternităţii poate fi pornită cu încuviinţarea autorităţii tutelare şi de
tutore, dacă soţul este pus sub interdicţie (art.54 alin.3 din Codul
familiei). De asemenea, cererea de schimbare a numelui de familie
pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu poate fi făcută de tutore, cu
încuviinţarea autorităţii tutelare (art.7 din O.G. nr. 41/2003, aprobată,
cu modificări şi completări, prin Legea nr. 323/2003).
PRENUMELE este, de asemenea, un drept personal nepatrimonial.
Spre deosebire de numele de familie, prenumele nu este influenţat în
nici un fel de modificarea stării civile, însă poate fi şi el schimbat pe
cale administrativă. Prenumele se stabileşte şi se declară odată cu
naşterea copilului. În general, prezintă aceleaşi caractere juridice ca şi
numele de familie.

b) DOMICILIUL. Alături de alte atribute ce servesc la individualizarea


persoanei fizice în societate, domiciliul contribuie la identificarea
acesteia în spaţiu, adică într-un anumit loc unde ea se află prezentă.
Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954, domiciliul unei persoane
fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală.
Din definiţie rezultă că în determinarea domiciliului unei persoane
trebuie să se ţină seama de două criterii, şi anume de caracterul
statornic al locuinţei şi de caracterul de locuinţă principală. În cazul
în care o persoană are mai multe locuinţe statornice, va fi considerată
ca domiciliu cea principală.
Stabilirea domiciliului se face prin libera voinţă a persoanei fizice.
Există însă categorii de persoane cărora legea le stabileşte domiciliul
într-un anumit loc, adică un domiciliu legal. Astfel, potrivit art.14 şi 15
24
din acelaşi act normativ, minorii au domiciliul la părinţi sau tutore,
persoana pusă sub interdicţie, la reprezentantul legal, persoana
dispărută, la curator, iar cel chemat la moştenire, la curator sau
custode, după cum se va fi instituit o curatelă asupra bunurilor celui
dispărut ori dacă un custode sau curator a fost numit asupra unor
bunuri succesorale.
Domiciliul unei persoane poate fi stabilit într-un anumit loc, printr-
o convenţie, în vederea executării unui act juridic (art.93 şi 644 din
Codul de procedură civilă şi art.1781 din Codul civil).
Orice persoană fizică trebuie să aibă, în mod obligatoriu, un
domiciliu, obligativitatea domiciliului fiind determinată nu numai de
considerente de ordin juridic, ci şi de raţiuni de ordin politic, economic,
demografic etc.
Caracterul de stabilitate al domiciliului este impus de statornicia
locuinţei, criteriu esenţial în determinarea lui, dar aceasta nu
înseamnă că el nu poate fi schimbat, orice persoană având dreptul să-
şi schimbe domiciliul în condiţiile stabilite de lege.
Stabilitatea domiciliului prezintă interes nu numai sub aspect
juridic, ci şi din punct de vedere politic, economic şi social.

c) STAREA CIVILĂ se înfăţişează ca un complex de raporturi juridice


prin care este definită poziţia în familie şi societate a persoanei fizice.
Ea apare nu ca un singur drept subiectiv, ci ca o sinteză a unor
drepturi şi obligaţii cu caracter personal nepatrimonial prin care este
individualizată persoana.
Starea civilă sau statutul civil cuprinde un ansamblu de
elemente ce individualizează o persoană ca subiect de drepturi şi
obligaţii şi îi stabileşte poziţia sa juridică faţă de familia din care face
parte. Cu ajutorul acestor elemente se poate stabili începutul calităţii
de subiect de drepturi şi obligaţii a persoanei, dacă este născută din
părinţi căsătoriţi sau necăsătoriţi, dacă este căsătorită, divorţată ori
celibatară, înfiată (adoptată), precum şi dacă a încetat calitatea sa de
subiect de drepturi şi obligaţii.
Starea civilă se întemeiază pe relaţiile ce izvorăsc din filiaţie,
rudenie şi căsătorie, reflectând diferitele legături juridice ce se
stabilesc între persoanele din aceeaşi comunitate familială. Poziţia
juridică a persoanei în raport cu familia sa constituie elementul
esenţial al stării civile.

25
Starea civilă nu trebuie confundată cu capacitatea civilă a
persoanei fizice, deşi între acestea există o strânsă legătură.
Astfel, printre elementele stării civile, un loc principal îl are
începutul şi încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei. Cu ajutorul
stării civile determinăm capacitatea de folosinţă a persoanei, respectiv
calitatea sa de subiect de drepturi şi obligaţii. Indiferent dacă o
persoană dispune sau nu de capacitate de exerciţiu, ea are o stare
civilă.
Elementele indispensabile stării civile şi modul în care acestea
trebuie să fie înregistrate prin întocmirea actelor de stare civilă sunt
stabilite prin lege. Drept urmare, o persoană nu poate să-şi aleagă o
stare civilă care nu este conformă cu legea ori să ceară înregistrarea
unor acte sau fapte de stare civilă care nu sunt prevăzute de lege.
Starea civilă începe odată cu naşterea persoanei şi încetează
la moartea sau la declararea judecătorească a morţii acesteia. Ea
este determinată de anumite fapte juridice ce se produc independent
de voinţa omului, cum sunt naşterea şi moartea, precum şi de unele
manifestări de voinţă făcute în conformitate cu legea, ca de
exemplu: căsătoria, divorţul, recunoaşterea filiaţiei, schimbarea
numelui etc.

26
Capitolul III.
Starea civilă a persoanei.
Consideraţii generale

1. Noţiune
Starea civilă este mijlocul juridic de individualizare a
persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această
semnificaţie. Ea este, în acelaşi timp, o sumă de calităţi personale,
calităţi care intră în conţinutul său.

2. Conţinut
Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită – ca
drept subiectiv sau ca sumă a unor calităţi personale de stare
civilă.
DREPTUL SUBIECTIV DE INDIVIDUALIZARE PRIN STARE CIVILĂ cuprinde
următoarele prerogative:
a) posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă;
b) posibilitatea de a pretinde să fie individualizat, de către alţii, prin
starea sa civilă;
c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la concursul forţei coercitive a
statului.
Ca SUMĂ A UNOR CALITĂŢI PERSONALE, starea civilă cuprinde
următoarele elemente:
a) din căsătorie;
b) din afara căsătoriei;
c) născut din părinţi necunoscuţi;
d) adoptat;
e) căsătorit;
f) necăsătorit;
g) divorţat;
h) văduv;
i) recăsătorit;
j) rudă sau afin cu cineva;

27
k) bărbat ori femeie (sexul);
l) de o anumită vârstă;
m) născut într-o anumită localitate etc.
În doctrină este controversată apartenenţa la starea civilă a
„grupei sanguine” şi a „codului numeric personal”.
Potrivit art.25 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare
civilă şi art.5 alin.(2) din Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei
şi cartea de identitate, fiecărei persoane fizice i se atribuie, începând
de la naştere, un cod numeric personal (C.N.P.) care reprezintă „un
număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie
singurul identificator pentru toate sistemele informatice care
prelucrează date nominale privind persoana fizică”.
Considerăm că, deşi este elementul de identificare cel mai sigur,
codul numeric personal nu este un element al stării civile. În acest
sens, art.101 alin.(2) teza a doua din Metodologia pentru aplicarea
unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare
civilă stabileşte că modificarea codului numeric personal atribuit
greşit se face pe cale administrativă (nu judecătorească), întrucât
„acesta nu este un atribut al stării civile”.

3. Delimitarea stării civile faţă de alte noţiuni juridice


Starea civilă trebuie deosebită faţă de: nume, domiciliu,
capacitate civilă, cetăţenie, acestea fiind noţiuni juridice de-sine-
stătătoare.
Autonomia noţiunilor tratate nu înseamnă, nicidecum, că între ele
nu ar exista vreo legătură. Dimpotrivă, ele se află într-o relaţie
apropiată, dacă sunt privite ca aparţinând aceleiaşi persoane fizice.

a) STARE CIVILĂ – NUME


Atât starea civilă, cât şi numele reprezintă atribute (mijloace) de
identificare pentru orice persoană fizică.
Felul filiaţiei (din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi
necunoscuţi) are incidenţă directă asupra stabilirii numelui de familie.
Tot astfel, schimbările de stare civilă (în filiaţie, adopţie, căsătorie)
determină ori pot determina modificarea numelui de familie.
Cu toate că numele lato sensu este trecut în „actul de stare civilă”
el nu face parte din „starea civilă” a persoanei fizice, fiind distinct de
aceasta.

28
b) STARE CIVILĂ – DOMICILIU
Ambele sunt atribute de identificare a persoanei fizice.
Starea civilă are incidenţă asupra domiciliului. Aceasta poate fi
observată, cu uşurinţă, în cazul domiciliului legal al minorului, ca şi în
cazul domiciliului soţilor.
Domiciliul şi reşedinţa nu trebuie însă să fie incluse în starea
civilă.

c) STARE CIVILĂ – CAPACITATE CIVILĂ


Componentele capacităţii civile a persoanei fizice – capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu – nu intră în structura stării
civile. Totuşi, anumite schimbări în starea civilă pot determina sau
determină anumite modificări şi în capacitate. Bunăoară, femeia sub
18 ani care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, deplina
capacitate de exerciţiu. Tot astfel, între soţi există incapacitatea
încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art.1307 din Codul civil).

d) STARE CIVILĂ – CETĂŢENIE


Dacă starea civilă este o noţiune de drept civil, cetăţenia este o
noţiune de drept constituţional. Unele elemente de stare civilă pot
determina anumite modificări în cetăţenie (exemplu: căsătorie,
adopţie, locul naşterii).

e) STARE CIVILĂ – FOLOSINŢA STĂRII CIVILE (ORI POSESIA DE STAT)


Deşi distincte, aceste două noţiuni sunt în strânsă legătură, cum e
şi firesc.
„Starea civilă” are în vedere statica, pe când „folosinţa stării
civile” are în vedere dinamica atributului de identificare a persoanei
fizice, care este tocmai starea sa civilă.
„Folosinţa stării civile” ori „posesia de stat” este starea juridică ce
rezultă din întrunirea, cumulativă, a trei elemente: nomen, tractatus şi
fama.
Nomen însemnă individualizarea prin purtarea numelui ce
corespunde stării civile pretinse de o persoană fizică.
Tractatus constă în tratarea, considerarea, de către cei apropiaţi,
ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă folosită.
Fama însemnă recunoaşterea, în familie şi societate, ca fiind
persoana căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează.

29
EFECTELE POSESIEI DE STAT sunt:
1) Prezumă că ea corespunde realităţii (e o prezumţie simplă, care
poate fi combătută ori chiar completată);
2) Unită cu actul de naştere concordant, creează prezumţia
irefragabilă (juris et de jure) de existenţă a acelei stări civile;
acest efect rezultă din art.51 Codul familiei:
„Copilul nu poate reclama o stare civilă contrarie celeia care
rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme
cu acest certificat.
De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului
care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul său de
naştere.”
Acest efect nu se aplică în caz de substituire de copil. În acest
sens, există mai multe soluţii ale jurisprudenţei (a se vedea, spre
exemplu, dec. nr.810/1978 a S.civ. a fostului T.s., în C.D. pe
1979, p.7; dec. civilă nr.279/1980 a Trib. jud. Sălaj, în R.R.D.,
nr.3/1981, p.60).

f) STARE CIVILĂ – ELEMENTE (IZVOARE) DE STARE CIVILĂ


Aşa cum nu se confundă partea cu întregul, tot astfel nu trebuie
confundat un element ori un izvor de stare civilă cu însăşi starea civilă
(ca sumă a unor asemenea elemente).
Izvoarele de stare civilă sunt actele şi faptele de stare civilă.
Sunt acte de stare civilă: recunoaşterea de filiaţie, adopţia
(înfierea), căsătoria, hotărârile judecătoreşti date în acţiunile de stare
civilă.
Sunt fapte de stare civilă: naşterea (dată, loc), moartea (dată, loc)
şi sexul.
Reamintim că, în dreptul roman, statutul persoanei fizice era dat
de reunirea a trei elemente: status liberalis, status civitalis şi status
familiae.

4. Caracterele juridice ale stării civile


În calitatea sa de drept personal, starea civilă se bucură de
caracterele juridice ale acestei clase de drepturi:
a) opozabilitate erga omnes; ca toate drepturile personale
nepatrimoniale, şi dreptul la starea civilă este un drept absolut;

30
b) inalienabilitate (indisponibilitate); persoana fizică nu poate
renunţa la starea civilă, după cum nu o poate „vinde” ori „dona”,
adică înstrăina;
c) imprescriptibilitate; dreptul la starea civilă este imprescriptibil
atât extinctiv – oricât ar dura neexercitarea ei, ea nu se pierde –,
cât şi achizitiv – oricât s-ar folosi o stare civilă, ea nu poate fi
dobândită decât în condiţiile legii;
d) universalitate; toţi oamenii au dreptul la stare civilă.
Este de menţionat că, în doctrină, nu există o reţinere uniformă
a acestor caractere, existând unele deosebiri, de la un autor la
altul.
Pe plan legislativ, este de semnalat consacrarea, expresă, a
dreptului copilului la o anumită stare civilă, în Convenţia privind
drepturile copilului.
Potrivit art.8 din Convenţie:
„1. Statele părţi se angajează să respecte dreptul copilului de
a-şi păstra identitatea, inclusiv cetăţenia, numele său şi relaţiile
familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fără amestec
ilegal.
2. Dacă un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele
constitutive ale identităţii sale sau de unele din acestea, statele
părţi vor acorda asistenţă şi protecţia corespunzătoare pentru
ca identificarea sa să fie restabilită cât mai repede posibil.”
f) La caracterele juridice comune, menţionate mai sus, trebuie
adăugat un veritabil caracter juridic specific al stării civile, care
este indivizibilitatea sa. Aceasta însemnă că persoana fizică are
una şi aceeaşi stare civilă, la un moment dat, faţă de toate
celelalte subiecte de drept; în alţi termeni, starea civilă nu poate fi
scindată.
Acest caracter specific – indivizibilitatea – prezintă un deosebit
interes în înţelegerea efectelor (erga omnes) hotărârilor
judecătoreşti date în materia stării civile.

31
Capitolul IV.
Actele de stare civilă

1. Sensurile expresiei „act juridic civil”


În doctrină, practică şi chiar legislaţie, expresia „act juridic civil” ori
„act juridic” sau, pur şi simplu, „act” se întrebuinţează cu două sensuri
ori înţelesuri, de fiecare dată rezultând, din context, semnificaţia
atribuită.
Într-un prim sens, se desemnează tocmai manifestarea de voinţă
cu intenţia de a produce efecte juridice civile (în acord cu
reglementarea legală), pentru aceasta utilizându-se şi formula
negotium juris sau cuvântul negotium, cu semnificaţia de operaţiune
juridică; iar în cel de-al doilea sens, se desemnează înscrisul
constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material (sau
elementul de probă materială) care consemnează ori redă
manifestarea de voinţă exprimată, pentru care se foloseşte formula
instrumentum probationis sau termenul instrumentum (în expresii ca
„actul se semnează”, „se comunică părţilor”, „se redactează” etc.).

2. Definirea şi natura juridică a actelor de stare civilă


Aici avem în vedere al doilea sens al expresiei „actele de stare
civilă”.
Luate în acest înţeles, actele de stare civilă au atât un cuprins
restrâns – fiind desemnate doar cele trei acte de stare civilă întocmite:
de naştere de căsătorie şi de deces –, cât şi un cuprins larg – fiind
avute în vedere atât cele trei acte de stare civilă, cât şi certificatele
eliberate pe baza lor şi duplicatele de pe acestea din urmă.
Pe baza acestor precizări, actele de stare civilă pot fi definite ca
fiind acele acte din registrele de stare civilă, în care sunt consemnate,
de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii,
elementele stării civile a persoanei.
Concret, sunt acte de stare civilă – instrumentum probationis –
înscrisurile oficiale, special tipărite şi completate, având denumirile:
act de naştere, act de căsătorie şi act de deces, precum şi: certificat
de naştere, certificat de căsătorie şi certificat de deces, ca şi
duplicatele acestor certificate, eliberate în condiţiile legii.

32
Actul de stare civilă are o natură juridică complexă ori mixtă, în
sensul că această natură trebuie determinată atât din punctul de
vedere al dreptului civil (şi familiei chiar), cât şi din punctul de vedere
al dreptului administrativ.
Pentru dreptul civil, actele de stare civilă reprezintă o specie de
acte autentice (încadrându-se în definiţia, generică, a înscrisului
autentic, dată de art.1171 din Codul civil: „Actul autentic este acela
care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public,
care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”) cu toate
consecinţele juridice care decurg din această calificare, mai ales sub
aspectul valabilităţii şi al puterii lor doveditoare. De altfel, art.1 din
Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă califică, in
terminis, actele de stare civilă (stricto sensu) drept „înscrisuri
autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul
unei persoane”.
Pentru dreptul administrativ, actul de stare civilă este înscrisul
doveditor – instrumentum – al actului administrativ individual –
negotium – care este tocmai înregistrarea de stare civilă. Totodată, el
este şi un mijloc de evidenţă a populaţiei.

3. Proba (dovada) stării civile


Starea civilă se dovedeşte, conform art.13 din Legea
nr.119/1996, cu:
– actele întocmite în registrele de stare civilă;
– certificatele de stare civilă eliberate în baza acestora.
Dovedirea stării civile a persoanei prin reglementarea înregistrării
actelor şi faptelor de stare civilă, dată fiind importanţa pe care o are
situaţia juridică a unei persoane fizice în cadrul legal al statului şi al
familiei, are un caracter imperativ:
a) Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele
înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă (art.22 alin.1 din
Decretul nr.31/1954).
b) Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au
aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în
registru (art.22 alin.2 din Decretul nr.31/1954).
c) Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care
rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme
cu acest certificat (art.51 alin.1 din Codul familiei).

33
d) Nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are
folosirea unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere
(art.51 alin.2 din Codul familiei).
e) Starea civilă se va putea dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti,
prin orice mijloc de probă admis de lege (art.24 din Decretul
nr.31/1954), dacă:
- nu a existat registru de stare civilă;
- registrul de stare civilă s-a pierdut, este distrus, în tot sau în
parte;
- întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
- procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă.
PRECIZĂRI:
Art.16 din Legea nr.119/1996 precizează că starea civilă se poate
dovedi prin orice mijloace de probă:
(1) în faţa instanţei judecătoreşti, în cazul în care ofiţerul de stare
civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce
intră în atribuţiile sale şi persoana nemulţumită sesizează
judecătoria în raza căreia domiciliază, precum şi
(2) în faţa autorităţilor administraţiei publice, când se solicită
reconstituirea actelor de stare civilă, în situaţiile precizate de
art.16 din Legea nr.119/1996:
- nu au existat registre de stare civilă;
- registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse, în totalitate
sau în parte;
- nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de
stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă;
- întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.
OBSERVAŢII:
ü Apreciem că, în ceea ce priveşte precizările de la pct.(2), sunt
mai corecte prevederile art.52 şi 53 din Legea 119/1996, ce
reglementează cazurile în care se poate face reconstituirea şi
întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă, pe care le vom
prezenta detaliat în Capitolul V pct.5.
ü Pentru tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofiţerului de
stare civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea
falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte
înscrieri până la proba contrară (art.14 din Legea nr.119/1996).

34
ü Întocmirea, anularea, rectificarea, completarea ori reconstituirea
actelor de stare civilă, precum şi orice înscrieri făcute pe actele
de stare civilă
- în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile ori
- în baza unui act administrativ,
sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.
De starea civilă sunt legate drepturi şi obligaţii care interesează
atât statul, cât şi persoana fizică.
Această situaţie necesită şi justifică organizarea unui sistem de
probă a stării civile, asigurat prin înregistrarea de către organele de
stat a tuturor acelor împrejurări componente ale stării civile a
persoanei. În acest sens se constituie mijloacele de probă necesare
dovedirii stării civile.
Prin „înregistrări de stare civilă” se înţeleg operaţiunile juridice
de consemnare în registrele de stare civilă a actelor de stare
civilă, precum şi a altor elemente prevăzute de lege, operaţii
efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii de stare
civilă.
Necesitatea şi rolul înregistrărilor de stare civilă sunt relevate de
art.1 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă astfel:
„Actele de stare civilă se întocmesc în interesul statului şi al persoanei
şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei
demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor.”
Evidenţa datelor care identifică persoana fizică prezintă interes
din multiple puncte de vedere: economic, social, cultural, demografic,
al cunoaşterii mişcării populaţiei şi structurii acesteia, al organizării
exercitării drepturilor politice, evidenţei îndeplinirii serviciului militar,
administrării justiţiei etc.
Actele de stare civilă constituie instrumente de probă pentru
valorificarea de către persoanele fizice a drepturilor lor ce decurg din
această instituţie.
Starea civilă prezintă importanţă şi pentru terţele persoane ce
sunt interesate să cunoască starea civilă a unei persoane în vederea
stabilirii raporturilor juridice pe care le pot încheia cu aceasta.
Potrivit art.22 din Decretul nr.31/1954, „Starea civilă se
dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în
registrele de stare civilă.

35
Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au
aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în
registre.”
Legea nr.119/1996 conţine, în art.13, un text similar: „Starea civilă
se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum
şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.” În plus, în
lege se mai precizează şi faptul că pentru tot ceea ce reprezintă
constatări personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă
fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească
definitivă, iar pentru celelalte înscrieri până la proba contrară (art.14).
În conformitate cu prevederile art.1 din Legea nr.119/1996,
„Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte
naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane”, întocmite cu
respectarea regulilor de solemnitate cerute de lege, de către o
persoană învestită cu aceste atribuţii.
Fiind înscrisuri autentice, actele de stare civilă, potrivit art.1173
din Codul civil, fac deplina dovadă faţă de orice persoană despre
dispoziţiile cuprinse în acestea. Regula menţionată prezintă unele
particularităţi cu privire la actele de stare civilă, deoarece acestea
cuprind două feluri de menţiuni: unele ce exprimă declaraţiile făcute
de părţi, fără a putea fi verificate direct de delegatul de stare civilă, şi
altele care exprimă constatările personale ale delegatului de stare
civilă. Menţiunile referitoare la rezultatul constatărilor şi verificărilor
efectuate personal de către delegatul de stare civilă constituie dovadă
deplină până la înscrierea în fals, pe când celelalte menţiuni făcute pe
baza declaraţiilor părţilor fac dovada până la proba contrarie. Orice
alte date înscrise în actele de stare civilă, care nu sunt prevăzute de
lege, nu au nici o putere doveditoare.

4. Autorităţi publice cu competenţe în domeniul


stării civile
În aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996, în care au
fost stabilite şi s-a reglementat sancţionarea contravenţiilor la regimul
actelor de stare civilă, Ministerul de Interne şi Departamentul
pentru Administraţie Publică Locală (devenite Ministerul
Administraţiei şi Internelor) au emis Metodologia nr.1/13.10.1997,
care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.318
bis/19.11.1997.

36
Potrivit prevederilor din Legea nr.119/1996, „Atribuţiile de stare
civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către autorităţile
administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului
Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă.”
Sarcini de stare civilă mai au, potrivit Legii nr.119/1996, şefii
misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României,
care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale cetăţenilor
români aflaţi în străinătate, comandanţii de nave şi aeronave.
Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Direcţia de evidenţă
a populaţiei, conform dispoziţiilor art.72 din Legea nr.119/1996,
îndrumă şi controlează, în condiţiile legii, autorităţile administraţiei
publice locale şi judeţene în domeniul stării civile de pe întreg
cuprinsul ţării.
Serviciile judeţene de evidenţă informatizată a persoanei şi,
respectiv, Sectorul de evidenţă a populaţiei din cadrul Serviciului
Independent de Evidenţă Informatizată a Persoanei al Municipiului
Bucureşti, separat sau împreună cu serviciile (birourile) de stare
civilă din cadrul consiliilor judeţene (al Primăriei Municipiului
Bucureşti), prin ofiţerul (ofiţerii) cu atribuţii pe linia regimului de stare
civilă, îndrumă şi controlează activitatea de stare civilă de la nivelul
primăriilor de pe raza de competenţă, astfel încât, cel puţin o dată pe
an, să fie cuprinsă în control activitatea fiecărui ofiţer de stare civilă.
Pe baza constatărilor rezultate din activitatea de îndrumare şi
control, precum şi a aspectelor mai deosebite reieşite cu prilejul
verificărilor şi cercetărilor necesare soluţionării unor probleme de stare
civilă, se întocmesc informări către prefecturi, consiliile judeţene
(C.G.M.B.), ori către alte organe care, potrivit legii, participă la
realizarea activităţii de stare civilă.
Şefii serviciilor judeţene de evidenţă a informatizată a persoanei
(al municipiului Bucureşti) şi ofiţerii cu atribuţii pe linia regimului de
stare civilă desfăşoară activităţi de sprijin, îndrumare şi control asupra
modului în care îşi îndeplinesc sarcinile formaţiunile locale de evidenţă
informatizată a persoanei pe linie de stare civilă.
Lunar, până la data de 5, aceştia vor urmări, pe bază de grafic, ca
autorităţile administraţiei publice locale să le înainteze comunicările
nominale pentru născuţii vii, cetăţeni români, ori cu privire la modifică-
rile intervenite în statutul civil al persoanelor în vârstă de la 0 până la
14 ani, certificatele anulate la completare, precum şi actele de iden-
titate ale persoanelor decedate în luna precedentă, sau declaraţiile din

37
care rezultă că persoanele decedate nu au avut acte de identitate,
pentru crearea şi, după caz, actualizarea Registrului permanent de
evidenţă a populaţiei. Totodată, urmăresc dacă formaţiunile trimit
extrase pentru uz oficial în cazul persoanelor ale căror certificate de
deces eliberate de autorităţile străine competente au fost transcrise în
registrele române de stare civilă, în cazul stabilirii ulterioare a
identităţii persoanei al cărei deces a fost înregistrat în poziţia de
„cadavru cu identitate necunoscută” sau dacă Primăria Sectorului 1 al
Municipiului Bucureşti trimite asemenea extrase în cazul persoanelor
decedate în străinătate, ale căror acte de deces s-au înregistrat la
misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României.
Formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei din teritoriu
verifică, în raza lor de competenţă, modul cum este asigurată
securitatea documentelor de stare civilă, urmărind dacă autorităţile
administraţiei publice locale au luat măsurile necesare pentru a
preveni dispariţiile de certificate de stare civilă în alb. Ele au obligaţia
de a verifica dacă ferestrele şi uşile sunt prevăzute cu grilaje metalice,
dacă uşile şi fişetele în care se află aceste documente au încuietori
sigure, dacă se justifică toate certificatele eliberate prin semnătură de
primire, precum şi dacă ele au fost eliberate persoanelor îndreptăţite
să le primească; de asemenea, verifică gestiunea acestor documente.
În cazul în care, cu ocazia controlului, se constată că nu se
justifică unele certificate, organul de control efectuează verificări
complexe pentru clarificarea situaţiei lor, arătând în nota de constatare
cele stabilite sau, în caz contrar, ce măsuri s-au luat, ce acte s-au
verificat şi care este rezultatul. Dacă, în termen de 24 de ore, nu s-a
clarificat situaţia certificatelor care lipsesc, se prezintă întregul
material conducerii poliţiei judeţene, care va hotărî măsurile necesare
pentru identificarea autorilor sustragerii şi găsirea certificatelor lipsă,
raportând evenimentul de îndată, prin telex, la Direcţia de evidenţă a
populaţiei, în vederea luării de măsuri pentru urmărirea lor pe ţară.
Ministerul Internelor şi Administraţiei, prin Direcţia de evidenţă a
populaţiei, asigură cerneala specială pentru completarea actelor de
stare civilă şi registrele cu acte de stare civilă, precum şi distribuirea,
contra cost, a acestora autorităţilor administraţiei publice judeţene şi a
municipiului Bucureşti, precum şi Ministerului Afacerilor Externe.

38
Capitolul V.
Înregistrările de stare
civilă

1. Definiţia înregistrărilor de stare civilă


Prin „înregistrări de stare civilă” se înţeleg operaţiunile juridice
de consemnare, în registrele de stare civilă, a actelor şi a faptelor
de stare civilă, precum şi a altor elemente prevăzute de lege,
operaţii efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii
de stare civilă.
Necesitatea şi rolul înregistrărilor de stare civilă sunt relevate de
art.1 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, astfel:
„Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se
dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea
se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc la
cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice,
la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.”

2. Felurile (categoriile) înregistrărilor de stare civilă


Din dispoziţiile Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă
rezultă că există două feluri ori categorii de înregistrări de stare
civilă:
– înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă; această
formă este utilizată în trei situaţii: naştere, căsătorie şi deces,
întocmindu-se în mod corespunzător: actul de naştere, actul de
căsătorie şi actul de deces;
– înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale, pe
registrele de stare civilă, formă utilizată, îndeosebi, în următoarele
5 situaţii:
- stabilirea filiaţiei faţă de mamă (prin recunoaştere ori acţiune în
justiţie);
- stabilirea filiaţiei faţă de tată (prin recunoaştere ori acţiune în
justiţie);
- adopţie;
- divorţ;
39
- schimbarea numelui pe cale administrativă.
„Centralizatorul” înregistrărilor de stare civilă este actul de
naştere, după cum rezultă din art.9 şi 44 din Legea nr.119/1996. Într-
adevăr, potrivit art.9: „Orice modificare intervenită în statutul civil
(starea civilă) al unei persoane, ca urmare a întocmirii unui act de
stare civilă sau, după caz, dispusă printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă, ori printr-un act administrativ, se comunică
din oficiu, în termen de 10 zile, autorităţii administraţiei publice
locale unde s-a întocmit actul de naştere, de căsătorie sau de
deces al persoanei la care această modificare se referă, în vederea
înscrierii menţiunilor corespunzătoare.”
Art.44 din lege dezvoltă aceste prevederi de principiu statuând
că: „În actele de naştere şi, atunci când e cazul, în cele de
căsătorie sau de deces se întocmesc menţiuni cu privire la
modificările intervenite în starea civilă a persoanei”, în următoarele
cazuri:
– stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă de încuviinţare a purtării numelui;
– contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
– căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea acesteia;
– adopţie, desfacerea sau anularea adopţiei;
– pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
– schimbarea numelui;
– deces;
– rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a
menţiunilor înscrise în ele;
– schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a
hotărârii judecătoreşti.

3. Organizarea înregistrărilor de stare civilă


ORGANIZAREA înregistrărilor de stare civilă comportă două aspecte:
1) organele competente să efectueze înregistrări de stare civilă;
2) registrele de stare civilă.
AU COMPETENŢĂ SĂ EFECTUEZE ÎNREGISTRĂRI DE STARE CIVILĂ următoarele
organe:
– consiliile judeţene şi autorităţile administraţiei publice locale
ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi

40
comunelor prin ofiţerii de stare civilă (din art.2 al Legii
nr.119/1996 rezultă că aceste organe au două importante atribuţii
de stare civilă: (1) ţin registrele de stare civilă; (2) efectuează
înregistrările de stare civilă);
– primăriile locului de coborâre sau de debarcare, pentru
naşterea ori decesul care ar avea loc în tren, pe o navă ori
aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul ţării;
– comandantul navei, în cazul în care naşterea, căsătoria ori
decesul are loc pe o navă în timpul unei călătorii în afara
graniţelor ţării; la sosirea în ţară, comandantul navei este obligat
să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea efectuată, prin
căpitănia portului de înscriere a navei, la Primăria Sectorului 1
Bucureşti;
– comandantul aeronavei, pentru naşterea ori decesul care are
loc pe aeronavă, în timpul călătoriei în afara graniţelor ţării; la
sosirea în ţară, comandantul aeronavei are obligaţia să înainteze
un extras de pe carnetul de drum, prin comandantul de aeroport,
la Primăria Sectorului 1 Bucureşti;
– reprezentanţii diplomatici ori consulari ai României: aceştia
sunt obligaţi să efectueze înregistrări de stare civilă referitoare la
cetăţenii români aflaţi în străinătate, precum şi la apatrizi.
Aşa cum se prevede în art.4 din Legea nr.119/1996, cetăţenii
străini aflaţi în România pot apela la înregistrarea de stare civilă
făcută de autoritatea administraţiei publice locale ori la reprezentanţii
diplomatici sau consulari aflaţi în România. Cât priveşte pe apatrizi
(persoanele fără cetăţenie), aceştia sunt obligaţi să solicite
înregistrarea actelor sau faptelor de stare civilă la autorităţile
administraţiei publice locale competente.
REGISTRELE DE STARE CIVILĂ se ţin, potrivit art.2 din Legea
nr.119/1996, în dublu exemplar şi se completează manual cu
cerneală de culoare neagră.
Primul exemplar al registrului se păstrează la primăria unde a fost
întocmit. Al doilea exemplar se înaintează, spre păstrare, consiliilor
judeţene sau, după caz, Consiliului General al Municipiului Bucureşti,
aşa cum se prevede în art.60 din lege.
Potrivit art.72, ţinerea registrelor, întocmirea şi înscrierea actelor
de stare civilă se realizează sub îndrumarea şi controlul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, prin Direcţia de evidenţă a populaţiei.

41
4. Regulile înregistrărilor de stare civilă
Aceste reguli sunt prevăzute în Legea nr.119/1996 şi în
Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor acesteia, emisă de
fostul Departament pentru Administraţie Publică Locală şi Ministerul
de Interne (devenite Ministerul Administraţiei şi Internelor).
Există două categorii de reguli: unele generale şi celelalte
speciale.
Ca REGULI GENERALE sunt de reţinut următoarele:
ü Înregistrările de stare civilă se efectuează pe baza unei
declaraţii, făcute personal, în scris sau verbal, cu excepţia
cazurilor în care, potrivit legii, se fac din oficiu (art.5 din Legea
nr.119/1996).
ü Înregistrările făcute de o persoană necompetentă, care a exercitat
public atribuţia de delegat de stare civilă, rămân valabile, chiar
dacă acea persoană nu avea, în realitate, această calitate (art.7);
este consacrarea regulii error communis facit jus.
ü În caz de refuz, la cererea părţii, primăria va înainta, de îndată,
lucrările care privesc cauza judecătoriei, care va hotărî de
urgenţă (art.10).
ü Înregistrările se fac în limba română, folosindu-se alfabetul latin
(art.5 alin.3).
ü Anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări de
stare civilă se poate face numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă (art.57); instanţa
se pronunţă la cererea persoanei interesate, a autorităţii
administraţiei publice locale, consiliului judeţean sau parchetului,
pe baza cercetărilor efectuate de formaţiunile de evidenţă
informatizată a persoanei şi a concluziilor procurorului
(competenţa aparţine instanţei de la domiciliul sau sediul
reclamantului).
ü Pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează,
celui îndreptăţit sau altor persoane împuternicite prin procură
specială, un certificat original constatator. Duplicatele
certificatelor se eliberează numai în condiţiile legii. În certificatele
de stare civilă nu vor fi preluate titlurile de nobleţe, chiar dacă au
fost înscrise în unele acte de stare civilă. Nimeni nu poate reţine
certificatele de stare civilă ale altor persoane; se pot reţine numai
copii legalizate sau copii certificate (vizate pentru conformitate) de

42
prezentator. Este interzis să se facă menţiuni, ştersături ori
adăugiri, de orice fel, pe certificatele originale sau duplicate, în
afară de cazurile prevăzute expres de lege (art.6, 11-12, 51).
REGULI SPECIALE există pentru înregistrarea:
– naşterii;
– recunoaşterii ori hotărârii judecătoreşti de stabilire a paternităţii;
– adopţiei;
– căsătoriei;
– divorţului;
– schimbării pe cale administrativă a numelui;
– decesului;
– actelor de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate;
– actelor de stare civilă în caz de mobilizare, război ori participare
la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar.

5. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor


de stare civilă
Regimul juridic al actelor de stare civilă mai cuprinde, pe lângă
regulile privind înregistrarea lor iniţială, şi regulile privind
reconstituirea şi întocmirea ulterioară.
Cazurile de reconstituire şi de întocmire ulterioară, în condiţii
derogatorii, sunt prevăzute de art.16, respectiv art.52-53 din Legea
nr.119/1996, astfel:
RECONSTITUIREA actelor de stare civilă se poate face, la cerere,
dacă:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în
totalitate ori în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi
procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.
ÎNTOCMIREA ULTERIOARĂ a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au
fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
PROCEDURA reconstituirii şi întocmirii ulterioare a actelor de stare
civilă este administrativă (şi nu judecătorească), fiind reglementată în
43
art.54-55 din Lege şi art.97-100 din Metodologia pentru aplicarea
unitară a acesteia.
Cererea împreună cu actele doveditoare se depun la autoritatea
administraţiei publice locale, în concret, la primăria competentă să
întocmească actul sau la primăria locului de domiciliu al persoanei
interesate (în cazul prevăzut de art.52 lit. b, respectiv când actul de
stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat
certificatul ori extrasul de pe acest act).
Soluţionarea cererii se face în termen de 30 de zile, prin
dispoziţie a primarului, care se comunică solicitantului în termen de
10 zile de la emitere. La baza acestei decizii va sta avizul de
specialitate al Serviciului judeţean de evidenţă informatizată a
persoanei. În caz de respingere a cererii, dispoziţia poate fi contestată
de petiţionar sau de orice persoană interesată la instanţa
judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea
emitentă (art.54 alin.2), adică, în speţă, la judecătorie.

44
Capitolul VI.
Înregistrarea naşterii

1. Competenţă
Naşterea se înregistrează la primăria municipiului, sectorului,
oraşului sau comunei în care s-a produs.
În cazul copilului găsit, înregistrarea naşterii se face la autoritatea
administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială a
fost găsit.

2. Termenul pentru declararea şi înregistrarea naşterii


ü 15 zile de la data naşterii, pentru copilul născut viu şi aflat în
viaţă.
ü 3 zile de la data naşterii, pentru copilul născut mort.
ü 24 de ore de la data decesului, pentru copilul născut viu care a
decedat înăuntrul termenului de 15 zile.
ü Întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face în termen
de 30 de zile de la data găsirii copilului.
ü În acelaşi termen de 30 de zile se întocmeşte actul de naştere al
copilului abandonat de mamă în unităţi sanitare.

3. Condiţii
În registrul de naşteri se înregistrează copilul născut viu şi copilul
născut mort.
Naşterea trebuie să fie declarată în termenul prevăzut de lege.

4. Procedură
Înregistrarea naşterii se face pa baza declaraţiei verbale date în
faţa ofiţerului de stare civilă de către oricare dintre părinţi, iar dacă, din
diferite motive, nu o pot face, obligaţia declarării revine medicului,
persoanelor care au fost de faţă la naştere sau personalului din

45
unitatea în care a avut loc naşterea, rudelor ori vecinilor care au luat
cunoştinţă despre naşterea unui copil.
Declarantul va prezenta următoarele acte:
– certificatul medical constatator al naşterii, întocmit pe formular tip,
care va trebui să poarte număr de înregistrare, dată certă, sigiliul
unităţii sanitare, semnătura şi parafa medicului;
– certificatul de naştere şi actul de identitate al mamei şi al
declarantului, dacă naşterea nu este declarată de mamă;
– certificatul de căsătorie al părinţilor copilului, dacă aceştia sunt
căsătoriţi.
Actele de identitate ale părinţilor şi al declarantului, după caz,
precum şi certificatele de stare civilă se restituie imediat după
confruntarea datelor.

5. Numele de familie al copilului


ü Dacă părinţii au nume de familie diferit sau există neconcordanţă
între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator
al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, înregistrarea
naşterii se face pe baza declaraţiei scrise, semnate de ambii
părinţi, din care să rezulte numele de familie şi prenumele
copilului.
ü Atunci când părinţii nu se înţeleg cu privire la numele de familie şi
prenumele copilului, va decide primarul localităţii unde se
înregistrează naşterea, prin dispoziţie.
ü Se va proceda în aceleaşi condiţii, atunci când ofiţerul de stare
civilă a refuzat înscrierea prenumelui în baza art.18 alin.2 din
Legea nr.119/1996, iar părinţii nu vor să opteze pentru un alt
prenume (ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor
prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole,
părinţii putând opta pentru un nume corespunzător).
ü În cazurile copilului găsit sau al copilului abandonat în spital, dacă
nu se cunosc numele de familie şi prenumele copilului, acestea
se stabilesc prin dispoziţia primarului localităţii unde se
înregistrează naşterea (Anexa nr.15 din Metodologie).

46
MODEL
Primăria ______________
Judeţul ______________

Dispoziţia nr._____
din anul _____ luna _____ ziua _____

Primarul municipiului (oraşului, comunei) __________ judeţul


______________, având în vedere procesul-verbal înregistrat la
nr._____ (nr. procesului-verbal întocmit de poliţie, medic şi
reprezentantul autorităţii tutelare), din ______________, din care
rezultă că s-a găsit un copil de sex ______________, având
aproximativ ______________ (vârsta stabilită de medic, ani-luni),
ai cărui părinţi nu sunt cunoscuţi.
În temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 41/2003,
aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 323/2003 şi ale
art.72 din Legea nr.215/2001, modificată ,

DISPUN

Art.1. Copilul găsit la data de ___________ în ___________


va purta numele de familie ______________ şi prenumele
______________.
Art.2. În baza prezentei dispoziţii, ofiţerul de stare civilă va
înregistra, în registrele de stare civilă, copilul găsit.

Data ______________ Primar,


______________

ü Dacă mama declară că nu este căsătorită, şi aceasta rezultă din


actul de identitate, copilul se înregistrează cu numele ei de
familie, iar rubricile referitoare la „tată” nu se completează.

47
ü Atunci când mama declară că este căsătorită, însă nu poate
prezenta certificatul de căsătorie, va da o declaraţie scrisă în
acest sens, iar înregistrarea naşterii se va face numai după ce
s-au stabilit datele referitoare la soţ, prin solicitarea unui extras de
pe actul de căsătorie.
ü Dacă este necesar, se va cere poliţiei locale să facă această
identificare.
ü În acelaşi mod se procedează şi atunci când declaraţia naşterii
copilului este făcută de o altă persoană.

6. Înregistrarea gemenilor
Înregistrarea gemenilor, precum şi a gemenilor siamezi, se face
prin întocmirea actului de naştere, separat, pentru fiecare copil.

7. Copilul născut viu şi decedat, a cărui naştere nu a fost


înregistrată
ü În situaţia în care copilul născut viu a decedat şi naşterea nu a
fost înregistrată, se înregistrează mai întâi naşterea şi apoi
decesul.
ü Dacă ofiţerul de stare civilă care înregistrează decesul nu are
competenţă teritorială şi pentru întocmirea actului de naştere, va
trimite primăriei locului de naştere declaraţia motivată a persoanei
care a solicitat înregistrarea decesului, împreună cu certificatul
medical constatator al naşterii, şi va comunica datele referitoare
la deces, pentru înscrierea menţiunii.
ü Întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea primarului, iar,
la cerere, se eliberează certificat de naştere cu menţiunea de
deces.

8. Copilul născut mort


ü În situaţia unui copil născut mort, se întocmeşte numai actul de
naştere.
ü În acest caz, nu se completează rubricile privind „prenumele” şi
„cetăţenia”.
ü La rubrica din care rezultă că s-a născut un copil – se înscrie
cuvântul „Mort”.

48
În baza actului, se eliberează, la cerere, o dovadă cu privire la
înregistrarea făcută ori un certificat de naştere cu menţiunea
„COPIL NĂSCUT MORT”.

9. Copilul găsit
Întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face în termen
de 30 de zile de la data găsirii copilului, la autoritatea administraţiei
publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit, pe
baza următoarelor documente:
a) declaraţia scrisă a persoanei care l-a găsit ori referatul
reprezentantului autorităţii tutelare din cadrul primăriei în raza
căreia a fost găsit copilul;
b) procesul-verbal întocmit de poliţie, medic şi reprezentantul
autorităţii tutelare din cadrul primăriei, unde se va înregistra, şi va
cuprinde:
- anul, luna şi ziua când a fost găsit copilul;
- sexul copilului;
- locul şi împrejurările în care a fost găsit;
- numele de familie, prenumele şi domiciliul persoanei care l-a
găsit şi ai martorilor (atunci când sunt);
- denumirea şi adresa instituţiei sau numele persoanei căreia i-a
fost încredinţat copilul;
- vârsta copilului găsit, stabilită de medic prin indicarea obligato-
rie a anului, lunii şi zilei de naştere, chiar dacă acestea sunt
aproximative;
- rezultatul primelor cercetări efectuate de poliţie pentru
identificarea părinţilor.
După întocmirea procesului-verbal, reprezentantul autorităţii
administraţiei publice locale va lua măsuri de ocrotire a copilului,
potrivit legii.

10. Copilul abandonat în spital


În situaţia în care copilul este abandonat de către mamă în spital,
conducătorul unităţii sanitare are obligaţia să sesizeze poliţia în
termen de 24 de ore de la constatarea acestui fapt.
Dacă nu a fost stabilită identitatea mamei în termen de 30 de zile,
întocmirea actului de naştere se va face pe baza următoarelor acte:

49
– referatul reprezentantului autorităţii tutelare din cadrul primăriei în
raza căreia a fost abandonat copilul;
– certificatul medical constatator al naşterii;
– procesul-verbal încheiat de poliţie, conducătorul unităţii sanitare şi
reprezentantul autorităţii tutelare din cadrul primăriei, care va
avea acelaşi cuprins ca şi în cazul copilului găsit.

11. Completarea actului de naştere în cazul copilului găsit


sau abandonat în spital
ü Actul de naştere se completează numai la rubricile referitoare la
copil.
ü Rubricile referitoare la părinţi rămân necompletate.
ü Se vor completa doar datele care rezultă din certificatul medical
constatator al naşterii, ori cu cele stabilite de organele de poliţie,
după caz.
ü La rubrica „menţiuni” se va scrie:
„Actul a fost întocmit în baza procesului-verbal şi a dispoziţiei
primarului nr._____ din __________, din care rezultă că a fost găsit de /
abandonat la __________ cu domiciliul/sediul în __________ str.
__________ nr.___ şi încredinţat ______________.”
ü Dacă ulterior au fost identificaţi părinţii ori copilul este recunoscut
de mamă, primăria localităţii unde a fost înregistrată naşterea, în
poziţia „copil găsit” sau „abandonat”, va cere instanţei
judecătoreşti anularea actului de naştere.
ü După anularea actului, se face o nouă înregistrare la primăria
localităţii unde s-a născut copilul.
ü Atunci când mama copilului declară că naşterea copilului a fost
înregistrată şi dovedeşte acest fapt, nu se mai întocmeşte un nou
act de naştere.

12. Înregistrarea tardivă a naşterii


ü Dacă declaraţia privind naşterea copilului a fost făcută după
expirarea termenelor prevăzute de lege, însă înăuntrul unui an de
la data naşterii, înregistrarea naşterii se face cu aprobarea
primarului (respectiv a şefului misiunii diplomatice sau oficiului
consular de carieră al României).

50
ü Aprobarea se dă pe declaraţia scrisă a solicitantului, care va
menţiona în cuprinsul acesteia motivul întârzierii.
ü Atunci când declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la
data naşterii copilului, actul de naştere se întocmeşte numai în
baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, privind
încuviinţarea înregistrării tardive, care trebuie să conţină toate
datele necesare înregistrării.

13. Înregistrarea naşterii cetăţenilor români care s-a produs


în străinătate
ü În cazul în care naşterea unui cetăţean român s-a produs în
străinătate, dar nu a fost înregistrată, ori a fost înregistrată cu
date nereale, iar declaraţia de naştere se face în ţară, sunt
aplicabile dispoziţiile generale prevăzute de Legea nr.119/1996
(cu privire la înregistrarea naşterii, inclusiv înregistrarea tardivă).
ü Întocmirea actului de naştere urmează a fi făcută la primăria în
raza căreia au domiciliul părinţii, pe baza documentelor depuse şi
a declaraţiilor, după ce Direcţia de evidenţă a populaţiei din Minis-
terul Administraţiei şi Internelor verifică, prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe, dacă naşterea nu a fost
înregistrată la misiunea diplomatică ori oficiul consular de carieră
al României sau la autoritatea locală din străinătate.
ü Dacă se stabileşte că naşterea a fost înregistrată corect în
străinătate, se va urma procedura prevăzută pentru transcrierea
certificatelor procurate din străinătate.
ü Hotărârea judecătorească prin care s-a încuviinţat înregistrarea
tardivă a naşterii produse în străinătate, rămasă definitivă şi
irevocabilă, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.119/1996, se
înregistrează la primăria locului de domiciliu al părinţilor copilului.

14. Menţiuni care se înscriu pe actele de naştere în cazuri


speciale
ü „Act reconstituit (întocmit ulterior) în baza Dispoziţiei nr.___ din
____________ a primarului municipiului (sectorului, oraşului, comunei)
______________ judeţul ______________.”
ü „Act transcris în baza certificatului de naştere nr. ___ din ___________,
eliberat de autorităţile ______________ şi a aprobării nr.___ din
______________ a Direcţiei de evidenţă a populaţiei.”
51
ü „Act înregistrat tardiv în baza Sentinţei civile nr.___ din ____________
a Judecătoriei ______________.”
ü „Act întocmit în baza Sentinţei de încuviinţare a adopţiei cu efecte
depline nr.___ din ____________ a Tribunalului (Judecătoriei)
______________.”

15. Atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului numeric


personal (C.N.P.)
ATRIBUIREA CODULUI NUMERIC PERSONAL
La înregistrarea naşterii, ofiţerul de stare civilă atribuie şi înscrie
codul numeric personal, care se menţionează în certificatul de
naştere, precum şi în toate celelalte acte care privesc persoana în
cauză.
Atribuirea codului numeric personal se face pe baza datelor
înscrise în actul de naştere, cu privire la:
– sex;
– data naşterii.
Codul numeric personal atribuit unei persoane nu poate fi
schimbat decât în cazurile în care se modifică, potrivit legii, datele
privind sexul şi data naşterii.
La întocmirea unui nou act de naştere, ca urmare a adopţiei cu
efecte depline, se preia codul numeric personal atribuit anterior.

MODIFICAREA CODULUI NUMERIC PERSONAL atribuit sau înscris greşit în


actele de stare civilă se face la cererea persoanei în cauză sau a
reprezentantului legal al acesteia, ori din oficiu:
– numai cu avizul formaţiunii locale de evidenţă a populaţiei şi cu
– aprobarea primarului.
Aprobarea se dă pe baza procesului-verbal de constatare a erorii
întocmit de ofiţerul de stare civilă.
În actul de stare civilă, la rubrica „menţiuni”, se înscrie numărul
procesului-verbal şi data efectuării menţiunii, aplicându-se ştampila cu
noul cod numeric personal.
Codul atribuit sau înscris greşit se va anula cu o linie orizontală
(roşie).

52
Noul cod numeric personal se va comunica formaţiunii de
evidenţă informatizată a persoanei. Comunicarea se face prin
formularul „Comunicare de modificare”.

LISTA DE CODURI NUMERICE PERSONALE PRECALCULATE


a) Codurile numerice personale sunt atribuite de către ofiţerii de
stare civilă, din listele emise şi distribuite anual de către Direcţia
de Informatică din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
b) Distribuirea se face către fiecare punct de atribuire (primărie), prin
intermediul serviciilor judeţene de stare civilă.
c) Atunci când numărul codurilor precalculate nu acoperă nevoile de
atribuire pentru o anumită zi, se solicită, în scris – prin formaţiu-
nea locală de evidenţă informatizată a persoanei –, un cod
numeric personal de la Direcţia de Informatică.
d) Codul astfel atribuit se înscrie în lista de coduri precalculate, la
locul corespunzător.
e) Ofiţerul de stare civilă are obligaţia ca, atunci când primeşte
listele de coduri precalculate, să verifice dacă listele aparţin
locului de atribuire şi dacă acestea conţin toate codurile cuprinse
în secvenţa repartizată.
f) Listele de coduri precalculate sunt înregistrate, în mod obligatoriu,
îndosariate şi au termen de păstrare timp de 100 de ani.
g) Ofiţerul de stare civilă are obligaţia de a lua măsuri de conservare
şi de asigurare a securităţii listelor de coduri precalculate.

PROCEDURA ATRIBUIRII CODULUI NUMERIC PERSONAL


a) Atunci când se întocmeşte actul de naştere şi se completează
buletinul statistic al actului de naştere pentru „născuţi vii”, se va
extrage din lista de coduri precalculate primul cod liber,
corespunzător:
- datei de naştere a persoanei;
- grupei corespunzătoare sexului.
b) Aceste date se vor prelua integral în:
- actul de naştere;
- certificatul de naştere;
- buletinul statistic şi

53
- comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei.
c) Atribuirea codului numeric personal se face numai în cazul
persoanelor care s-au născut vii, chiar dacă, la data înregistrării
naşterii, acestea nu se mai aflau în viaţă.
d) În dreptul codului numeric personal preluat din listă, se va menţio-
na numărul actului de naştere şi anul înregistrării.
e) Codul atribuit va fi barat cu o linie orizontală, în lista de coduri
precalculate.
f) În cazul persoanelor născute anterior anului în care se
înregistrează naşterea, atribuirea codului numeric personal se
face din listele corespunzătoare anului de naştere (este cazul
înregistrării tardive a naşterii), iar în cazul în care nu există
această posibilitate, se solicită, prin formaţiunea locală de
evidenţă informatizată a persoanei şi prin S.E.I.P., de la Direcţia
Informatică.
g) Dacă nu există o astfel de posibilitate, se solicită, prin
formaţiunea locală de evidenţă informatizată a persoanei, un cod
numeric personal de la Direcţia de Informatică din Ministerul de
Interne.

ATRIBUIREA CODULUI NUMERIC PERSONAL PENTRU CETĂŢENII ROMÂNI NĂSCUŢI ÎN


STRĂINĂTATE
Pentru aceştia codul numeric personal se atribuie astfel:
a) de către Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, dacă
naşterea a fost înregistrată la misiunile diplomatice sau la oficiile
consulare de carieră ale României din străinătate (precizăm că
această categorie de acte de stare civilă se păstrează la Primăria
Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti). La revenirea în ţară, la
cerere, înscrierea C.N.P. în certificatul de naştere poate fi făcută
atât de către această primărie, cât şi de către orice formaţiune de
evidenţă informatizată a persoanei;
b) de către ofiţerul de stare civilă al locului unde se transcrie actul de
naştere, dacă naşterea a fost înregistrată la organele locale
competente ale statului respectiv, indiferent dacă este vorba
despre un cetăţean român cu domiciliul în ţară sau despre un
cetăţean român cu domiciliul în străinătate, în acest ultim caz
competenţa transcrierii revenind primăriei pe raza căreia
persoana a avut ultimul domiciliu în ţară;

54
c) din listele de coduri numerice ale Primăriei Sectorului 1 al
Municipiului Bucureşti, dacă naşterea a fost înregistrată în
străinătate, iar actul de naştere este transcris în ţară (de către
cetăţenii români cu domiciliul în străinătate care nu au avut
niciodată domiciliul în România).
d) de către formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei pe
raza căreia o persoană îşi (re)stabileşte domiciliul în România.
Aceasta va solicita atribuirea C.N.P. prin Biroul informatic
judeţean, de la Direcţia Informatică. Atribuirea C.N.P. va fi
solicitată de la Direcţia Informatică şi pentru copiii care au împlinit
vârsta de 14 ani, cărora urmează a li se elibera acte de identitate
odată cu părinţii.
În cazul când pentru persoana respectivă există deja un C.N.P.
atribuit, se va solicita eliberarea unui alt C.N.P. numai în cazul
rectificării datei de naştere (precizând acest lucru) sau dacă în
baza de date a evidenţei populaţiei este semnalat ca aparţinând
unor persoane distincte.
În ambele situaţii, la înregistrarea în baza de date locală (BDL)
a datelor de identitate aparţinând noului C.N.P., se va introduce,
obligatoriu, şi C.N.P. anterior, prin macheta „istoric C.N.P.”
(această informaţie este utilă şi pentru alte sisteme informatice,
ca de exemplu: finanţe, sănătate etc., pentru a se putea realiza
corelarea datelor).
C.N.P. atribuit va fi înscris în cartea de identitate provizorie
(C.I.P.) care va fi eliberată solicitantului, iar datele acestuia vor fi
adăugate în baza de date automată locală imediat după
completarea C.I.P.
Dacă solicitantul a deţinut paşaport de cetăţean român cu
domiciliul în străinătate (C.R.D.S.), C.N.P. atribuit la eliberarea
acestuia va fi preluat în primul act de identitate, fără a se
solicita atribuirea unui alt C.N.P.
e) de către ofiţerul de stare civilă de la misiunea diplomatică sau
oficiul consular de carieră al României care întocmeşte actele şi
certificatele de naştere pentru copiii născuţi în străinătate,
începând cu anul 2004, din plaja de coduri repartizată de către
Direcţia Informatică din D.G.E.I.P. din cadrul M.A.I.
Prin urmare, pentru persoanele ale căror naşteri vor fi
înregistrate la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale
României vor fi atribuite şi înscrise C.N.P., sub forma:

55
5 04 05 25 80 006 5
S AA LL ZZ JJ NNN C
în cazul de faţă fiind vorba despre un copil de sex bărbătesc
născut la data de 25.05.2004.
În acest ultim caz, în dreptul codului preluat din listă, care se
barează cu o linie orizontală, se vor menţiona nr. actului de
naştere şi anul înregistrării.

56
Capitolul VII.
Numele persoanei fizice –
atribut de identificare a
acesteia şi element al
actului de stare civilă

1. Consideraţii generale cu privire la nume


Pornind de la premisa că identificarea oamenilor cu ajutorul
numelui este tot atât de veche ca şi apariţia vieţii sociale, vom înţelege
necesitatea că orice persoană fizică trebuie să aibă un nume, care
este determinată de o anumită cerinţă socială, respectiv de nevoia de
identificare a oamenilor în cadrul societăţii.
În formarea şi determinarea istorică a numelui au existat mai
multe sisteme onomatologice, astfel:
În Grecia antică, sistemul era foarte simplu, în sensul că
persoanele aveau un nume unic, ca de exemplu, SELON, DEMOSTENE,
PERICLE etc.
La romani, numele era compus din trei elemente de valoare
diferită şi anume:
– nomen sau nomen gentile, care era elementul comun tuturor
membrilor aceleiaşi ginte;
– praenomen reprezenta al doilea element, cu ajutorul căruia se
identificau între ei membrii aceleiaşi ginte;
– al treilea element îl constituia cognomenul, care, în traducere
liberă, înseamnă poreclă.
După căderea Imperiului Roman, acest sistem a fost abandonat,
adoptându-se numele sfinţilor, însă cum aceştia erau puţini la număr,
s-a simţit nevoia de a reveni la sistemul numelui patronimic, precedat
de un prenume.
De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinţilor, în timp ce
numele a fost alcătuit în funcţie de împrejurări. Astfel, unele persoane
şi-au luat ca nume pe acela al locului de origine, altele o poreclă, o
profesie, nume de animale etc.

57
În dreptul ţării noastre, după Regulamentul Organic, care
prevedea că orice persoană trebuie să aibă un nume dublu (compus
dintr-un prenume şi un nume), şi după prevederile Codului civil (Cuza
– 1864), care impunea ca, în actele de stare civilă, persoanele să fie
arătate prin nume şi prenume, primul act normativ care reglementează
într-un tot unitar problemele referitoare la numele persoanei fizice este
Legea asupra numelui, nr.18/ martie 1895, care prevedea:
– nu este permis nimănui de a purta alt nume patronimic decât
acela sub care este înscris în actele de stare civilă;
– locuitorii români, săteni, care nu au nume patronimic îşi vor putea
forma unul, cu numele de botez al tatălui lor, la care se adaugă
una din terminaţiile care sunt în datina ţării, cum ar fi „escu” sau
„eanu”, de natură a diferenţia numele de prenume.
De exemplu, dacă tatăl avea ca nume de botez pe acela de
Dumitru, fiul declara că va purta numele de Dumitrescu. Numele
dobândit în modul arătat era trecut pe marginea actului de
naştere al persoanei în cauză;
– femeia măritată ia numele patronimic al soţului şi îl pierde prin
divorţ;
– schimbarea numelui pe cale administrativă se aprobă de Consiliul
de Miniştri şi operează cu deplin drept şi asupra soţiei şi copiilor
minori.
Legea nr.18/1895 a fost abrogată odată cu apariţia Legii nr.72/
aprilie 1936, care prevedea:
– copilul legitim sau legitimat, prin căsătoria părinţilor, ia numele de
familie al tatălui;
– copilul recunoscut, dar nelegitimat, ia numele de familie al mamei;
– adoptatul adaugă la numele său numele de familie al
adoptatorului, putând pune acest nume chiar înaintea numelui
său, dacă aşa s-au învoit;
– femeia căsătorită poartă numele soţului, dar poate adăuga la
acesta şi numele propriu de familie;
– schimbarea numelui de familie pe cale administrativă se aprobă
prin decret regal şi produce efecte asupra soţiei şi copiilor minori;
– Ministerul Justiţiei aprobă redobândirea vechilor nume româneşti
înstrăinate sau pierdute.
Ulterior şi-au făcut apariţia şi alte reglementări în acest domeniu,
după cum urmează:

58
– Legea nr.29/ ianuarie 1942 – care prevedea că aprobarea de
redobândire a numelui se dă de către judecătorie;
– Legea nr.281/ aprilie 1943 – care prevedea că beneficiul
redobândirii numelui aparţine numai românilor;
– Legea nr.26/1944 – care prevedea în mod expres că hotărârea
judecătoriei prin care se încuviinţează redobândirea numelui se
publică sub formă de tabel de Ministerul Justiţiei în Buletinul
Oficial şi numai după publicare persoana în cauză poartă numele
redobândit;
– Legea nr.646/ 14 august 1945 abrogă Legea nr.72/1936 şi
păstrează regulile anterioare referitoare la dobândirea numelui de
familie prin efectul legii, iar schimbarea de nume pe cale
administrativă se aprobă de ministrul justiţiei având efecte asupra
soţiei şi copiilor minori;
– Decretul nr.54/ 10 februarie 1949, prin care se dă dreptul la
schimbarea pe cale administrativă nu numai a numelui de familie,
ci şi a prenumelui (până la această dată prenumele nu putea fi
schimbat, atribuirea lui fiind legată de ritualul botezului);
– Decretul nr.272/ 30 decembrie 1950, de la apariţia căruia
activitatea de stare civilă se desfăşoară sub conducerea,
îndrumarea şi controlul Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I.), prin
Direcţia Generală a Miliţiei (D.G.M.);
– Decretul nr.273/ 30 decembrie 1950, referitor la schimbarea de
nume, prevedea că schimbarea numelui pe cale administrativă se
încuviinţează de către M.A.I., prin D.G.M., şi nu produce efecte
asupra soţiei şi copiilor minori;
– Decretul nr.182/ 19 octombrie 1951, prin care se creează
instituţia înfierii, care de fapt este o adopţiune care produce toate
efectele filiaţiei fireşti;
– Codul familiei – intrat în vigoare la 01.02.1954 (cu modificările
ulterioare).
– Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume;
– Ordonanţa Guvernului României nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice,
aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 323/2003.
În ceea ce priveşte persoanele fizice, prin nume se înţelege
grupul de cuvinte prin care acestea se individualizează în familie şi în
societate. Art.12 din Decretul nr.31/1954 cu privire la persoanele fizice
şi persoanele juridice precizează că numele persoanei fizice se
59
compune din următoarele părţi distincte: numele de familie şi
prenumele.
Numele de familie deosebeşte membrii unei familii de membrii
altor familii. Prenumele diferenţiază o persoană faţă de ceilalţi membri
ai unei familii. Prenumele precizează şi sexul persoanei în cauză.
Indiferent de epoca la care ne referim, structura şi dimensiunea
grupurilor sociale au influenţat, într-o formă sau alta, natura relaţiilor
interumane. În cadrul acestor relaţii, elementele de noutate, de
inovaţie s-au aflat într-o permanentă raportare la ceea ce era
considerat stabil în limbă. În antroponimie, stabilirea sistemului este
asigurată de tradiţie, care presupune respectarea anumitor obiceiuri.
Astfel, obiceiul de a da nou-născutului numele naşului (naşei) a
devenit tradiţie la noi din timpuri străvechi.
La români, rolul părinţilor spirituali, cum au fost consideraţi naşii,
a fost, şi încă mai continuă şi azi, dar într-o formă atenuată, de impor-
tanţă majoră. Năşia are menirea să consfinţească raporturile care se
stabilesc între naşi şi fini, cei dintâi intrând în funcţie în două momen-
te importante ale existenţei acestora din urmă: la naştere (botez) şi la
căsătorie (nuntă). Botezul şi căsătoria stabilesc, aşadar, raporturi
socio-umane de un tip special, văzute ca relaţii de rudenie între naşi
şi fini. Consolidarea acestei forme de rudenie era şi este asigurată şi
de transmiterea către fin/fină a prenumelui naşului/naşei. Relaţia de
năşie, contractată odată cu numirea copilului, se păstra de-a lungul
existenţei finilor şi se perpetua peste generaţii, „moştenirea” naşilor
urmând adesea regulile care guvernează descendenţa consangvină.
Alt obicei împământenit la noi este acela ca numele de botez al
copilului (prenmele) să fie atribuit după numele unor membri ai
familiei, cu deosebire părinţi sau bunici. Se asigură, în felul acesta, o
anumită continuitate în conservarea numelor de botez, chiar dacă se
ajunge, în multe cazuri, la omonimii care pot crea confuzie în
identificarea unei persoane. Totuşi, trebuie să avem în vedere faptul
că atât la nivelul familiei, cât şi la acela al grupului social lărgit
(comunitatea satului), au existat permanent posibilităţi de evitare a
omonimiei. Dacă un băiat a fost botezat cu numele Ion, după numele
tatălui, în familie i s-a spus Ionică, nume purtat toată viaţa, astfel că
descendenţii lui s-au numit „ai lui Ionică”, asigurându-se ca numele
Ionică să funcţioneze pentru aceştia ca nume de familie neoficial (Nicu
lui Petre al lui Ionică), până când a putut fi adoptat ca nume de familie
oficial.

60
Apariţia unui nume nou într-o anumită comunitate stârneşte
interes şi el poate fi preluat şi de alţii. (Spre exemplu, în oraşul
Segarcea, judeţul Dolj, până în anul 1966, numele ADINA nu era purtat
de nici o persoană. A fost suficient ca unei fetiţe să i se pună, în acel
an, respectivul nume, ceea ce a determinat o înmulţire a celor care au
primit numele Adina. Tot aici putem exemplifica faptul că, în ultimele
decenii, s-a înregistrat o adevărată preferinţă pentru nume ca
ALEXANDRU, ANDREEA, CĂTĂLIN etc.)
Despre originea şi semnificaţiile numelui de botez (prenumelui)
s-au realizat şi publicat numeroase studii. Iată, de exemplu, revista
„Pentru Patrie”, în nr. 4/1992, înserează, sub semnătura lui Gheorghe
Grosu, un asemenea material – sugestiv pentru afirmaţia noastră:

Nume de botez (prenume) origine semnificaţii


ADALBERT vechi german nobleţe, strălucire
ADELA vechi german de origine nobilă
BALTAZAR persan sfătuitorul războinic,
stăpânul comorii
BARBARA grec străină
CRISTIAN latin creştin
CLARA latin luminoasă, curată
DUMITRU grec harnicul
DOROTHEEA grec un dar al lui Dumnezeu
EUGEN grec onorabilul, distinsul
ELISABETA ebraic jurata lui Dumnezeu
FELIX latin fericitul
FLORENTINA latin înfloritoarea
GHEORGHE-GEORGE grec lucrător al pământului
GENOVEVA celtic fiica cerului
HEINRICH vechi francez stăpânul casei
HEDWIGA vechi german luptătoare
(învingătoare, minunată)
IEREMIA ebraic cel înălţat
(ridicat de Dumnezeu)
IUDITH latin triumfătoare
MIHAIL ebraic cel mai mare dintre îngeri
(cine-i ca Dumnezeu)

61
MONICA grec învingătoare prin sine însăşi
NICOLAE grec învingătorul
NATALIA latin fericirea de a trăi
OTTO vechi german fericitul
(sau tată de familie)
OTILIA vechi german fericita
PETRE grec stâncă (piatră)
PAULINA grec –latin cea simplă
(sau neînsemnată)
ROBERT vechi german glorie strălucitoare
REBECA ebraic grasa (sau corpolenta)
SIMION ebraic ascultătorul
SILVIA grec darul lui Dumnezeu
THERESA grec iubitoarea de animale
URBAN latin orăşeanul
URSULA latin ursoaica (sau ursoaica mică)
VASILE grec conducătorul
VERONICA grec care aduce victorie
(imaginea adevărului)
WILHELM vechi german ocrotitorul puternic
WANDA vechi german ocrotitoarea călătoare
ZAHARIA ebraic gând bun
ZIŢA latin grăbita (sau sprintena)

În ultimele decenii, a crescut considerabil numărul de unităţi


antroponimice. În „Evenimentul zilei”nr.3672/14.03.2004, în articolul
„Influenţa numelui asupra destinului”, apare chiar o clasificare a
acestor unităţi antroponimice astfel:
Numele individuale se împart în trei categorii:
– numele care se primeşte de la botez, unic la origine, uneori dublu,
triplu sau multiplu în societăţile moderne;
– numele care se pot primi în cursul vieţii, supranume individuale,
uneori glorioase , cel mai adesea peiorative( porecle);
– numele pe care şi le pune persoana în cauză: schimbări de
prenume, pseudonime.

62
Din perspectivă etimologică, numele unei persoane se reduce la
trei tipuri de formaţii:
1. nume devoţionale – denominaţii de ordin mistic, legate de
divinitate: nume teoforice (care conţin expresii referitoare la
divinitate), nume de sărbători religioase, nume de sfinţi sau nume
calendaristice, nume biblice;
2. nume afective – au apărut ca simple supranume şi reflectă
experienţa cotidiană în contactul cu familia sau cu ceilalţi oameni
şi desemnează:
- ordinea naşterii;
- bucuria naşterii, semne prevestitoare, dorinţa părinţilor ca noul
născut să aibă un destin fericit (nume augurale);
- trăsături fizice caracteristice pozitive sau negative (nume
descriptive);
- corespondenţa cu lumea naturală: flori, animale, pietre
preţioase, astre sau fenomene naturale;
- referiri la origine: habitat, proprietate, ţară, la epoca naşterii;
- meserie;
3. nume admirative – formează o categorie mai puţin omogenă;
sunt nume alese datorită admiraţiei pentru:
- un om (un personaj biblic, un personaj literar, un sportiv etc.);
- un popor;
- o cultură: nume ideologice, nume de superstaruri etc.
Dacă multe nume personale au căzut în desuetudine, nemaifiind
agreate, au apărut în schimb altele, considerate „moderne”, preluate
din antroponimia occidentală, graţie serialelor de televiziune, din care
se reţin atât nume de personaje, cât şi de actori. Acestora li se
adaugă nume mai cunoscute de sportivi, cu deosebire fotbalişti. Când
gimnasta noastră NADIA COMANECI a devenit celebră, numele NADIA a
intrat şi el în topul preferinţelor antroponimice. Nu putem spune că
fenomenul acesta caracterizează anumite grupuri sociale; el este într-
atât de generalizat, încât a cuprins toate structurile societăţii,
indiferent de mediu: urban sau rural.
În aceeaşi măsură se poate vorbi de moda de a i se atribui unui
nou-născut un nume format din două sau mai multe cuvinte.
În practică, s-au întâlnit însă şi situaţii cel puţin ciudate; în anul
2001, în municipiul Craiova, judeţul Dolj, s-a înregistrat un caz
particular când pentru un nou-născut s-a solicitat atribuirea unui nume
63
format din cifre, respectiv „666”. Tot din practică, se constată că, din
anul 1989 şi până în prezent, un anumit segment al populaţiei solicită
la declararea naşterii copiilor ca aceştia să fie înregistraţi sub
prenume ca FRANŢA, DANEMARCA, NORVEGIA, PORTUGALIA, SPANIA etc., nume
care, de cele mai multe ori, se referă la denumirile ţărilor pe teritoriul
cărora aceştia s-au născut. Tot din articolul „Influenţa numelui asupra
destinului”, publicat în „Evenimentul zilei”nr.3672/14.03.2004 aflăm că:
„În Occident revine din ce în ce mai puternic ideea conform căreia
numele poate avea o influenţă covârşitoare asupra destinului şi
situaţiei financiare a purtătorului. În acest context, numeologii au
apărut ca specialişti şi consilieri care pot ajuta la alegerea celei mai
bune variante în materie de nume – atât pentru persoane cât şi pentru
companii.” Există chiar şi metode de terapie prin diverse ritualuri de
schimbare a numelui considerându-se că se poate schimba destinul
unui om doar prin schimbarea numelui.
Fără a face comentarii asupra acestor realităţi, există, după cum
observăm, o atenţie deosebită arătată pe toate meridianele globului
diverselor aspecte ale antroponimiei.
Atât în societate, cât şi în cadrul raporturilor juridice în care
participă persoanele fizice, numele trebuie privit ca un întreg, ca o
unitate, adică în totalitatea elementelor sale alcătuitoare. Numai în
această unitate a sa numele poate servi la identificarea persoanei
fizice în societate.
Prin urmare, potrivit legii, practicii sociale şi judecătoreşti, numele
unei persoane fizice cuprinde atât numele de familie, cât şi
prenumele. Cu alte cuvinte, individualizarea unei persoane fizice în
societate se face atât prin numele de familie, cât şi prin prenume. De
asemenea, desemnarea unei persoane fizice în raporturile juridice la
care participă, fie ca subiect activ, fie ca subiect pasiv, se face atât
prin numele de familie, cât şi prin prenume.
Cu toate acestea, cele două elemente alcătuitoare ale numelui –
numele de familie şi prenumele – au un regim juridic deosebit sub
aspectul modurilor de dobândire, al modificării, exercitării şi
schimbării, motiv pentru care, în cadrul lucrării de faţă, aceste
elemente ale numelui vor fi tratate separat.
Numele de familie este un drept personal nepatrimonial, adică un
drept indisolubil legat de persoana omului, care nu are valoare
economică şi nu poate fi exprimat în bani.

64
Dreptul la numele de familie, împreună cu celelalte drepturi
personale nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la onoare, reputaţie,
dreptul personal nepatrimonial de autor etc., reprezintă valori social-
morale, care sunt intim legate de persoana umană. Este semnificativă,
sub acest aspect, caracterizarea făcută de fostul Tribunal Suprem
drepturilor personale nepatrimoniale în decizia nr.950/1977, în care
se arată că „În principiu, drepturile nepatrimoniale, inseparabile
de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu etc.,
sunt drepturi perpetue şi imprescriptibile.”
Conţinutul dreptului subiectiv la numele de familie se
caracterizează prin facultatea titularului său de a purta numele
dobândit sau stabilit potrivit legii, de a cere rectificarea oricăror erori
strecurate în actele de stare civilă sau în alte acte cu privire la nume
şi, în cazurile şi condiţiile stabilite de lege, de a se opune ca alte
persoane să poarte numele său.
Numele de familie serveşte la identificarea persoanei fizice nu
numai atunci când aceasta participă la raporturi juridice de drept civil,
ci în toate raporturile juridice la care participă ca subiect de drept,
precum şi în orice alte activităţi cu caracter social, politic, artistic,
cultural-sportiv etc.
Numele de familie este, aşadar, un drept subiectiv personal
nepatrimonial care se dobândeşte prin filiaţie, ca urmare a modificării
stării civile sau a schimbării lui pe cale administrativă, format din unul
sau mai multe cuvinte, cu ajutorul căruia se individualizează în
societate o persoană fizică.

2. Dobândirea numelui de familie


ü Numele de familie nu poate fi dobândit prin efectul unei învoieli
între persoane fizice, prin simplul lor acord de voinţă (contract,
tranzacţie etc.) sau prin folosirea pe parcursul unei perioade,
indiferent de durată, a respectivului nume.
ü Dobândirea numelui de familie poate fi realizată numai în virtutea
legii: copilul dobândeşte numele la naştere, potrivit dispoziţiilor
legale, prin filiaţie.

a) DOBÂNDIREA NUMELUI DE FAMILIE DE CĂTRE COPILUL NĂSCUT DIN CĂSĂTORIE


(art.62 Cod. fam.)
(1) Atunci când părinţii au nume de familie comun, numele de familie
al copilului va fi cel al părinţilor săi;

65
(2) Dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul va purta
numele de familie al unuia dintre părinţi, sau numele lor de familie
reunite, stabilit prin învoiala acestora, declarată la ofiţerul de stare
civilă, odată cu declaraţia pentru înregistrarea naşterii copilului
(Anexa nr.30 din Metodologie).

MODEL
Dată în faţa noastră
Ofiţer de stare civilă
Semnătura
______________

DECLARAŢIE
Subsemnatul __________, născut la data de __________, în
______________, judeţul ______________, domiciliat în
______________ str. ______________ nr. ___ bl. ___ sc. ___ et.
___ ap. ___, judeţul/sectorul ______________, posesor al cărţii de
identitate / buletinului de identitate seria ___ nr. ______________,
prin prezenta recunosc ca fiind al meu copilul ______________
născut la ______________ de către ______________ şi doresc să-
mi poarte numele de familie.
Data ______________ Semnătura
______________

Subsemnata __________ sunt de acord ca fiul (fiica) meu


(mea), născut(ă) la data de ____________ în _____________
judeţul _______________, din relaţiile mele cu numitul
____________, să poarte numele de familie ______________.
Data ______________ Semnătura
______________

ü În cazul în care copilul dobândeşte un nume de familie format din


reunirea numelor de familie ale părinţilor săi, aceştia rămân
fiecare cu numele său de familie. Deci, numele de familie ale
părinţilor se reunesc numai în ceea ce priveşte persoana
copilului.
(3) În cazul în care lipseşte învoiala părinţilor, cu privire la numele pe
care îl va purta copilul, va hotărî autoritatea tutelară de la
domiciliul copilului, ascultând în prealabil pe părinţi (se va emite

66
de către primar dispoziţie pentru stabilirea numelui copilului,
conform art.62 alin.2 din Codul familiei).

b) DOBÂNDIREA NUMELUI DE FAMILIE DE CĂTRE COPILUL DIN AFARA CĂSĂTORIEI


Părinţii copilului nefiind căsătoriţi, au nume de familie diferite. În
aceste condiţii se aplică următoarele reguli stabilite de Codul familiei:
(1) În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii
părinţi fireşti, numele de familie al copilului va fi stabilit de către
aceştia, ca şi în cazul părinţilor căsătoriţi care au nume de familie
diferite:
– prin învoiala părinţilor, numele fiind declarat odată cu naşterea
copilului, la serviciul de stare civilă;
– în lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la
domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va
purta numele unuia dintre părinţi sau numele lor reunite (art.62
alin.2 din Codul familiei).
(2) Atunci când tatăl nu l-a recunoscut pe copilul său, acesta va
dobândi numele de familie al mamei, în conformitate cu regula
stabilită de art.64 alin.1, potrivit căreia, copilul din afara căsătoriei,
nerecunoscut de ambii părinţi, dobândeşte numele de familie al
părintelui faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
(3) Dacă tatăl recunoaşte ulterior pe copilul născut în afara căsătoriei
sau este constatată paternitatea pe cale judecătorească, copilul
nu va putea dobândi de drept numele de familie al tatălui său,
numai dacă instanţa judecătorească încuviinţează aceasta,
potrivit art.64 alin.2 din Codul familiei.
PRECIZĂRI:
ü Instanţa judecătorească are posibilitatea şi nu obligaţia de a da
această încuviinţare, astfel că, atunci când cererea este respinsă,
se vor preciza motivele care o determină să ia această soluţie.
ü Instanţa va da sau va refuza această cerere, solicitată pe calea
acţiunii de încuviinţare a purtării numelui celuilalt părinte (de
regulă, al tatălui).
ü Cererea poate fi formulată chiar în procesul pentru stabilirea
filiaţiei.
ü Atunci când filiaţia faţă de părinţii din afara căsătoriei se stabileşte
succesiv, nu se poate încuviinţa copilului să poarte numele lor de

67
familie reunite, ca în cazul în care filiaţia este stabilită faţă de
ambii părinţi în acelaşi timp.
ü În situaţia în care copilul şi-a schimbat numele de familie pe cale
administrativă, nu se va putea cere încuviinţarea de a purta
numele de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit ulterior
filiaţia (de regulă, al tatălui), întrucât există principiul potrivit căruia
numele obţinut prin schimbare pe cale administrativă nu va mai
putea fi schimbat decât tot pe cale administrativă.
ü Instanţa judecătorească va avea în vedere numele de familie pe
care tatăl îl are în momentul în care introduce cererea de
încuviinţare şi nu cel pe care acesta îl avea la data când s-a făcut
recunoaşterea paternităţii.
ü Prin recunoaşterea paternităţii, urmată chiar de căsătoria tatălui
cu mama copilului, acesta din urmă nu poate dobândi de drept
numele de familie al tatălui, ci numai utilizându-se procedura de
încuviinţare prevăzută de Codul familiei.
ü Nu este necesar ca părintele al cărui nume de familie se cere a fi
purtat de către copil să-şi dea consimţământul la încuviinţare sau
ca autoritatea tutelară să fie ascultată, atunci când cererea de
încuviinţare se formulează de către mamă în cadrul acţiunii de
stabilire a paternităţii sau, ulterior, prin acţiune separată, în
numele copilului.
ü Nu este necesar acordul mamei, al cărei nume de familie l-a
purtat copilul până la cererea de încuviinţare, adresată instanţei
de judecată de către tată, prin acţiune principală, după ce
recunoaşte voluntar că este tatăl copilului şi, eventual, s-a şi
căsătorit cu mama acestuia.
ü În acest din urmă caz, trebuie să figureze ca parte în proces şi
mama copilului, care se poate opune admiterii cererii, atunci când
are motive serioase care să formeze convingerea instanţei că nu
este în interesul copilului să poarte numele de familie al tatălui
(exemplu: tatăl copilului a negat permanent paternitatea, inclusiv
în cadrul procesului de stabilire a paternităţii, până la pronunţarea
cu privire la filiaţie de către instanţa judecătorească).
ü În situaţia în care părinţii s-au căsătorit, cererea urmează a fi
formulată de către amândoi în numele copilului, astfel încât nu
mai există parte pârâtă în proces.

68
ü Într-o astfel de situaţie, dacă după căsătorie părinţii copilului au
luat numele soţului, altul decât numele mamei avut înainte de
căsătorie, cererea va trebui să motiveze faptul că este în interesul
copilului să poarte numele pe care părinţii l-au ales cu ocazia
căsătoriei.
ü Indiferent de situaţie, cererea trebuie motivată cu arătarea
împrejurărilor care justifică admiterea sa şi însoţită de:
- copia certificatului de naştere al copilului;
- actul prin care se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi
(testament, înscris autentic, hotărâre judecătorească).

3. Dobândirea prenumelui
ü Prenumele copilului se stabileşte de către declarant, la
înregistrarea naşterii.
ü Ofiţerul de stare civilă menţionează în actul de naştere al copilului
prenumele astfel declarat.
ü La fel ca şi numele de familie, prenumele este indisponibil (nu
poate fi folosit după voie, de el nu se poate dispune) şi
imprescriptibil (nu se prescrie, rămâne valabil totdeauna).

4. Modificarea numelui de familie


Raporturile de familie pot suferi modificări în cursul vieţii, ca efect
al unor acte de stare civilă, care atrag de cele mai multe ori
modificarea numelui de familie care a fost dobândit la naştere.
Sunt necesare următoarele PRECIZĂRI:
ü Naşterea şi decesul sunt fapte de stare civilă.
ü Căsătoria, divorţul, adopţia, tăgăduirea paternităţii, desfacerea
adopţiei etc. reprezintă acte de stare civilă.
ü Aceste modificări nu presupun niciodată modificarea prenumelui,
care va putea fi schimbat numai pe cale administrativă.
ü Întrucât modificarea numelui de familie se face numai în virtutea
legii, acest fapt poate avea loc numai în cazurile şi în formele
prevăzute prin lege, cele mai frecvente cazuri fiind prezentate în
continuare.
ü Mai trebuie precizat că soţilor li se recunoaşte, la încheierea sau
desfacerea căsătoriei, doar un drept de opţiune, în situaţiile şi
limitele stabilite prin lege.

69
CELE MAI FRECVENTE CAZURI DE MODIFICARE A NUMELUI DE FAMILIE sunt:

a) CĂSĂTORIA
(1) Soţii au libertatea să-şi aleagă numele de familie pe care vor să-l
poarte în timpul căsătoriei, aplicându-se astfel principiul
constituţional al egalităţii depline dintre bărbat şi femeie.
(2) Viitorii soţi, la încheierea căsătoriei, declară în faţa ofiţerului de
stare civilă numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în
timpul căsătoriei, în următoarele condiţii:
- aceştia vor putea să păstreze fiecare numele său de familie
dinainte de căsătorie;
- să ia amândoi numele lor de familie reunite;
- unul dintre soţi să ia numele de familie al celuilalt soţ.
În aceste două din urmă situaţii, soţii vor avea un nume de
familie comun, care va fi diferit de cel anterior, şi care va modifica
numele de familie avut înainte de căsătorie.
(3) Viitorii soţi nu pot opta decât pentru una din variantele prevăzute
de lege, astfel că nu este posibil ca:
- numai unul dintre soţi să unească numele său de familie la
numele de familie al celuilalt soţ, iar acesta din urmă să-şi
păstreze numele de familie cu care vine la căsătorie.

b) DIVORŢUL
(1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, foştii soţi revin la numele de
familie pe care l-au avut înainte de căsătorie, atunci când:
- au purtat un nume de familie comun;
- unul dintre foştii soţi a luat numele de familie al celuilalt soţ, la
încheierea căsătoriei;
- la încheierea căsătoriei, numele de familie al soţilor a fost luat
unul comun, prin reunirea numelor lor de familie.
(2) Dacă, la încheierea căsătoriei, soţii îşi păstrează fiecare numele
de familie dinaintea căsătoriei, aceştia urmează să le poarte şi
după divorţ, astfel că într-un asemenea caz nu intervine nici o
modificare.
De asemenea, când unul sau ambii soţi şi-au schimbat numele
de familie pe cale administrativă, în timpul căsătoriei, numele de
familie astfel schimbat va fi purtat şi după desfacerea căsătoriei
(divorţ).

70
(3) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul
care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ
să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.
Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin
hotărârea de divorţ.
Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest
drept, chiar în lipsa unei învoieli între soţi, în sensul că soţul care
a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ să
poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.
Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat
încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea
înainte de căsătorie.
(4) În afară de învoiala soţilor, ca unul dintre ei să poarte, după
desfacerea căsătoriei, numele de familie al celuilalt soţ, astfel
cum l-a purtat în timpul căsătoriei, nu se poate face o altă
învoială, spre exemplu, ca soţul care a purtat numele de familie al
celuilalt soţ să adauge după divorţ numele de familie pe care l-a
avut înaintea căsătoriei.
(5) În cazul în care unul dintre soţi purtase numele de familie al
soţului dintr-o căsătorie anterioară, iar la intrarea în noua
căsătorie optase pentru numele de familie al noului soţ, ca nume
de familie comun, la desfacerea căsătoriei prin divorţ el va reveni
la numele de familie al soţului din prima căsătorie. Deci, se va
reveni la numele de familie cu care venise la cea de-a doua
căsătorie, nu la numele de familie cu care venise la căsătoria
anterioară, întrucât art.40 alin.3 din Codul familiei prevede că
soţul va relua, în caz de divorţ, numele de familie pe care îl avea
înainte de căsătorie.

c) ADMITEREA ACŢIUNII PENTRU STABILIREA FILIAŢIEI SAU A RECUNOAŞTERII


VOLUNTARE
Ca efect al recunoaşterii sau al admiterii acţiunii pentru stabilirea
filiaţiei faţă de tată ori mamă, se modifică numele de familie al copilului
din afara căsătoriei în situaţiile prevăzute de lit.b) din prezentul capitol,
privind dobândirea numelui de familie de către copilul din afara
căsătoriei.

d) ADMITEREA ACŢIUNII PENTRU TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII

71
ü Ca urmare a admiterii acţiunii pentru tăgăduirea paternităţii, soţul
mamei nu mai are calitatea de tată al copilului.
ü În aceste condiţii, copilul pierde dreptul de a purta numele de
familie al soţului mamei.
ü Copilul va lua numele de familie al mamei sale, respectiv numele
de familie pe care aceasta l-a avut înainte de intrarea în
căsătorie, ca orice copil din afara căsătoriei.

e) ADOPŢIA
ü De principiu, persoana adoptată dobândeşte numele de familie al
celui care adoptă.
ü În situaţia în care cel adoptat este o persoană căsătorită şi poartă
un nume de familie comun cu soţul său, el nu dobândeşte numele
de familie al adoptatorului, întrucât soţii sunt obligaţi să poarte în
timpul căsătoriei numele comun declarat, conform prevederilor
art.28 alin.1 din Codul familiei.
ü Considerăm că atunci când adoptatul este căsătorit şi poartă
numele de familie al soţului său, este necesar consimţământul
acestuia, în caz de schimbare a numelui ca urmare a adopţiei.
ü Dacă adopţia se face de către doi soţi ori de către soţul care
adoptă pe copilul celuilalt soţ, iar soţii au un nume de familie
comun, adoptatul va purta acest nume de familie.
ü Atunci când soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să
declare, la depunerea cererii de încuviinţare a adopţiei, numele
de familie pe care adoptatul urmează să îl poarte.
ü Astfel, se aplică în mod corespunzător regulile prevăzute de
art.62 Codul familiei, în sensul că numele de familie comun al
părinţilor va fi luat de copilul din căsătorie.
ü Art.21 alin.(1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României
nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată prin
Legea nr.87/1998, prevede: „Copilul dobândeşte prin adopţie
numele celui care adoptă. Dacă adopţia se face de către soţii
care nu au nume de familie comun, aceştia sunt obligaţi să
declare instanţei numele pe care copilul urmează să îl poarte.”
ü În conformitate cu prevederile alin.(2) din art.21 al O.U.G.
nr.25/1997, pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare a
adopţiei, serviciul de stare civilă competent (de la domiciliul

72
copilului) va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere al
copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca părinţii săi fireşti.
ü Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea
acestuia despre întocmirea noului act.
ü La adopţia cu toate efectele unei filiaţii fireşti, reglementată de
prevederile O.U.G. nr.25/1997, se aplică, privitor la nume,
aceleaşi reguli care erau prevăzute de Codul familiei, cu
precizarea că nu se poate încuviinţa ca adoptatul să adauge
vechiul său nume de familie la numele primit prin adopţie.
ü În toate cazurile, în hotărârea de încuviinţare a adopţiei, se va
preciza numele de familie pe care adoptatul urmează să-l poarte.
ü După ce a fost încuviinţată adopţia prin hotărâre judecătorească,
nu se mai pot face învoieli cu privire la numele de familie al celui
adoptat.
ü Modificarea numelui de familie al adoptatorului, care intervine
după adopţie, prin căsătorie, divorţ etc., nu are influenţă în ceea
ce priveşte numele de familie al celui adoptat, stabilit prin actul de
adopţie.

f) DESFACEREA SAU ANULAREA ADOPŢIEI


În situaţia în care adopţia a fost desfiinţată pe motiv de nulitate
absolută sau relativă, ori aceasta a fost desfăcută, persoana adoptată
reia, împreună cu soţia şi copiii săi, numele de familie pe care l-a avut
anterior adopţiei.
În caz contrar, chiar dacă adopţia a fost doar desfăcută, ar urma
ca soţia să poarte un nume de familie care nu este nici al ei, nici al
soţului ei, pe care aceasta nu este îndreptăţită să-l poarte; deci, soţia
ar purta, în calitate de soţie, un nume de familie care nu aparţine
soţului.

5. Schimbarea numelui pe cale administrativă


Între modificarea numelui de familie şi schimbarea acestuia
există o deosebire esenţială:
ü Modificarea numelui de familie nu se poate produce decât ca
efect al modificării raporturilor de familie ale persoanelor fizice,
astfel cum acestea au fost tratate în pct.4 din prezentul capitol.
ü Spre deosebire de modificare, schimbarea numelui nu este legată
de vreo schimbare a statutului civil al persoanei.

73
ü Schimbarea numelui operează în baza unei decizii administrative,
dată de organul competent al administraţiei publice, la cererea
titularului numelui, pentru motive temeinice.
ü De asemenea, spre deosebire de modificare, pe cale administrati-
vă poate fi modificat nu numai numele, ci şi prenumele.

a) COMPETENŢA este a Direcţiei Generale de Evidenţă Informatizată a


Persoanei (D.G.E.I.P.) din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

b) CONDIŢII: Sunt necesare motive temeinice care să îndreptăţească


solicitantul să ceară schimbarea numelui sau prenumelui pe cale
administrativă.
În sensul prevederilor art.4 alin. (2) din O.G.R. nr. 41/2003, SUNT
CONSIDERATE CA ÎNTEMEIATE cererile de schimbare a numelui în
următoarele cazuri:
ü când numele este format din expresii indecente, ridicole ori
transformat prin traducere sau în alt mod;
ü când persoana în cauză, în exercitarea profesiei, numele pe care
doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum
şi asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume
(posedă diferite acte personale, de studii, de serviciu, militare etc.
care nu concordă cu numele prevăzut în actele de stare civilă);
ü când, din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a
necunoaşterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate
menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate
certificatele de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au
fost eliberate alte acte (de studii, livret militar, carte de muncă
etc.);
ü când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format
din mai multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea
acestuia;
ü când persoana în cauză poartă un nume de familie de
provenienţă străină şi solicită să poarte un nume românesc;
ü când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un
nume românesc, pe cale administrativă, şi doreşte să revină la
numele dobândit la naştere;

74
ü când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar
copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor
lor;
ü când persoana în cauză solicită să poarte un nume comun cu al
celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare
a adopţiei, a menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori
a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale
administrativă;
ü când soţii au convenit cu ocazia căsătoriei să poarte numele de
familie reunite, şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale
administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la
naştere de unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut
anterior căsătoriei;
ü când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de
către părinte, ulterior înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a
sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui acestuia în
timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui
tatălui decât pe cale administrativă;
ü când prenumele purtat este specific sexului opus;
ü când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, şi solicită să
poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-
legal din care să rezulte sexul acesteia;
ü alte cazuri temeinic justificate
SUNT DE ASEMENEA, CONSIDERATE JUSTIFICATE, în sensul prevederilor art.
4 alin. (3) din O.G.R. nr. 41/2003, şi cererile de schimbare a numelui
în următoarele cazuri:
ü când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să
poarte un alt prenume;
ü când căsătoria a încetat, prin moartea sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi iar soţul supravieţuitor
solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori
la numele de familie dobândit la naştere;
ü când în urma divorţului, un fost soţ revine la numele de familie
purtat anterior şi care provine dintr-o altă căsătorie desfăcută prin
divorţ, şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere;

75
ü când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi celălalt soţ se
recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta
doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere;
ü când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a
avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii
încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul
fostului soţ, dat în formă autentică;
ü când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi
educare unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie
avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie a
acesteia;
ü când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii
minori şi în urma desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la
numele de familie avut înainte de adopţie;
ü când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de
familie al celuilalt soţ, nume pe care acesta l-a dobândit prin
adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea
adopţiei.

c) PROCEDURA schimbării numelui este reglementată prin O.G.R. nr.


41/2003, aprobată cu modificări, prin Legea nr. 323/2003, prin Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi prin Metodologia
pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor acesteia, nr.1/1997.
Persoana care solicită schimbarea numelui pe cale administrativă
(cetăţean român sau persoană fără cetăţenie cu domiciliul în
România) şi care are capacitate deplină de exerciţiu depune o cerere,
care se întocmeşte pe formular tip (anexa nr.31 din Metodologie), la
primăria unităţii administrativ-teritoriale unde domiciliază.
Cererea privind pe cetăţeanul român cu domiciliul în străinătate
se depune la primăria ultimului domiciliu avut în România, iar dacă nu
a avut vreodată domiciliul în România – la Primăria Sectorului 1 al
Municipiului Bucureşti.
Cererea de schimbare a numelui trebuie să fie motivată prin unul
dintre cazurile prevăzute la art. 4 alin. (2) şi (3) şi să fie însoţită de
următoarele acte:
– copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei
care solicită schimbarea numelui;

76
– un exemplar al Monitorului Oficial al României, Partea a III-a, în
care a fost publicat, potrivit art. 10, extrasul din cererea de
schimbare a numelui exemplar de la publicarea căruia să nu fi
trecut mai mult de un an;
– consimţământul, dat în formă autentică, al celuilalt soţ, în cazul
schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei;
– copie de pe decizia de aprobare a autorităţii tutelare, în situaţia în
care părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui
copiilor lor minori, precum şi atunci când cererea de schimbare a
numelui este făcută, pentru minorii şi persoanele puse sub
interdicţie judecătorească de către tutore;
– cazierul judiciar şi cazierul fiscal ale solicitantului;
– orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru
motivarea cererii sale.
Pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face după caz,
de părinţi sau, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, de tutore. Dacă
părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, va
hotărî autoritatea tutelară.
Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de
către unul din părinţi, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în
formă autentică. Acordul nu este necesar în cazul în care celălalt
părinte este pus sub interdicţie ori este declarat judecătoreşte
dispărut sau decăzut din drepturile părinteşti.
În cazul în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, cererea va
fi semnată şi de acesta.
Pentru persoana pusă sub interdicţie, cererea de schimbare a
numelui se face de către tutore, cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
În cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi,
puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi ori dispăruţi
sau decăzuţi din drepturile părinteşti şi nu a fost instituită tutela, în
cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă, precum şi în cazul în care instanţa
judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului unei familii sau
unei persoane, în condiţiile legii, cererea de schimbare a numelui
minorului se face de către serviciul public specializat pentru
protecţia copilului din subordinea consiliului judeţean ori, după caz,
a consiliului local, al sectorului municipiului Bucureşti.

77
Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere o
dată cu schimbarea numelui de familie al părinţilor sau separat,
pentru motive temeinice.
Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând.
La primirea cererii, ofiţerul de stare civilă verifică dacă au fost
depuse actele prevăzute de legea specială şi, după caz, dovada
privind exceptarea de la publicare a cererii în Monitorul Oficial al
României (anexa nr.32 din Metodologie).
Competenţa de aprobare a exceptării de la publicare aparţine
şefului serviciului judeţean de evidenţă informatizată a persoanei.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să înainteze, în termen de 5
zile, dosarul de schimbare a numelui (cererea, actele menţionate şi
opoziţiile, dacă s-au făcut) formaţiunii de evidenţă informatizată a
persoanei la care este arondată localitatea, care îl va trimite spre
rezolvare Direcţiei de evidenţă a populaţiei din cadrul D.G.E.I.P.
D.G.E.I.P., în termen de 60 de zile de la primirea dosarului, va da
dispoziţie, după caz, de admitere sau respingere a cererii.
Dacă cererea de schimbare a numelui a fost respinsă, decizia de
respingere se comunică de D.G.E.I.P. direct solicitantului, care poate
face plângere prealabilă la Direcţia de Evidenţă a Populaţiei, în
termen de 30 de zile de la data comunicării.
Persoana căreia i s-a respins cererea poate face o nouă cerere,
dacă în susţinerea ei au intervenit motive noi. Dacă cererea de
schimbare a numelui a fost respinsă ca urmare a admiterii unei
opoziţii, se poate face o nouă cerere numai după încetarea
temeiurilor care au determinat admiterea opoziţiei, în cazul când
se solicită acelaşi nume.
Dacă cererea de schimbare a numelui a fost admisă, copia
deciziei de schimbare a numelui sau prenumelui (art.33 din
Metodologie) se trimite primăriei la care a fost înregistrată cererea,
care va înştiinţa de îndată pe solicitant.
Copia deciziei de schimbare a numelui se păstrează de primăria
locului de domiciliu al solicitantului timp de 90 de zile, socotind de la
data înştiinţării acestuia, urmând ca, în caz de neprezentare, să fie
restituită organului emitent.
În cadrul acestui termen, solicitantul trebuie să depună
următoarele:

78
– certificatele de stare civilă (de naştere, de căsătorie şi de naştere
ale copiilor minori), în original;
– chitanţa de plată a taxei de schimbare a numelui;
– cereri individuale prin care se solicită certificatele de stare civilă,
potrivit schimbării de nume obţinute prin decizie.

d) PROCEDURA LEGALĂ URMATĂ DUPĂ OBŢINEREA APROBĂRII SCHIMBĂRII NUMELUI


ü Se retrag certificatele de stare civilă, completate cu numele sau
prenumele care au fost schimbate.
ü Se înmânează solicitantului copia deciziei de schimbare a
numelui de familie şi/sau prenumelui.
ü Se înaintează, la Direcţia de evidenţă a populaţiei, dovada de
primire (Anexa nr.34 din Metodologie), împreună cu chitanţa de
plată a taxei de schimbare a numelui.
ü Se trimite câte o copie a deciziei de schimbare a numelui de
familie şi/sau a prenumelui primăriei locului de naştere, de
căsătorie şi, după caz, de naştere al copiilor minori, pentru
înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă respective.
ü Concomitent, pe baza cererilor individuale, se solicită certificate
de naştere sau de căsătorie, după caz.
ü Certificatele de stare civilă retrase se anulează.
ü La primirea certificatului de stare civilă, acesta se înmânează
solicitantului de către ofiţerul de stare civilă.
ü În actul său de identitate se aplică ştampila
„Schimbat numele de familie (prenumele) din ______________ în
______________. Buletinul de identitate va fi schimbat până la data de
______________.”
ü Cartea de identitate informatizată va fi invalidată prin perforarea
rubricii „termen de valabilitate”, solicitantului punându-i-se în
vedere să se prezinte la formaţiunea de evidenţă informatizată a
persoanei în termen de 15 zile.

e) ÎNSCRIEREA SCHIMBĂRII NUMELUI ÎN REGISTRELE DE STARE CIVILĂ


Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea
actului de naştere şi a actului de căsătorie al titularului, după caz, la
cererea acestuia.

79
După această operaţiune, ofiţerul de stare civilă completează un
nou certificat, pe care îl trimite, în termen de 3 zile, primăriei locului de
domiciliu al solicitantului.
Decizia de schimbare a numelui produce efecte juridice de la
data înscrierii menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de
naştere.

f) SCHIMBAREA NUMELUI DE FAMILIE AL UNEI PERSOANE CĂSĂTORITE


schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu are efect
asupra numelui de familie al celuilalt soţ [art. 9 alin. (2)].
Schimbarea numelui de familie al persoanei căsătorite nu implică
şi schimbarea numelui de familie al soţului său, chiar dacă soţii au
nume de familie comun.
În cazul în care unul dintre soţi nu a cerut ori nu a obţinut
schimbarea numelui de familie, el va purta în continuare numele de
familie pe care îl are.
Acesta îşi va putea schimba şi el numele de familie, ulterior, tot
pe cale administrativă, în baza solicitării sale. De regulă, însă, soţii cer
împreună schimbarea numelui de familie.
Atunci când, la încheierea căsătoriei, fiecare dintre soţi şi-a
păstrat numele dinaintea căsătoriei, însă, ulterior, unul dintre ei
doreşte să adopte numele de familie al celuilalt soţ, va putea fi urmată
numai calea administrativă.
Orice persoană căsătorită poate solicita schimbarea numelui său
de familie, fără a fi necesară încuviinţarea soţului său.
Dacă însă numele de familie este comun cu soţul său,
schimbarea pe cale administrativă se va putea cere numai dacă există
consimţământul acestuia. (Art. 9 alin. (1): „În cazul în care soţii s-au
învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru
schimbarea acestuia este necesar consimţământul celuilalt soţ.”)

g) SCHIMBAREA NUMELUI DE FAMILIE AL COPIILOR


Atunci când ambii părinţi sau numai unul din aceştia şi-au
schimbat numele de familie şi au copii minori, însă schimbarea
numelui nu se referă la aceştia, menţiunea se va opera în actele de
naştere ale acestora la rubrica numelui şi prenumelui părinţilor.
Aceasta nu atrage schimbarea numelui de familie al copiilor.
În asemenea situaţii se întocmesc şi comunicările de modificări
pentru menţiuni în evidenţa populaţiei (0-14 ani).
80
Aşa cum s-a mai precizat, schimbarea numelui de familie al
copiilor minori se poate cere odată cu schimbarea numelui de familie
al părinţilor sau separat, atunci când există motive temeinice. Dacă
părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui copilului minor,
autoritatea tutelară va hotărî în acest sens.
Pentru copiii majori, operarea menţiunii se face numai la
cererea acestora, cu aprobarea Direcţiei de evidenţă a populaţiei.

h) UNELE PRECIZĂRI
ü Schimbarea numelui de familie dobândit prin căsătorie, ca urmare
a unei decizii administrative, nu are efect asupra numelui de
familie din actul de naştere.
ü Atunci când se solicită copii de pe decizii de schimbare a numelui
(prenumelui) pe cale administrativă, cererile respective vor fi
trimise Direcţiei de evidenţă a populaţiei, însoţite de timbrul fiscal
corespunzător.
ü Deciziile de schimbare a numelui (prenumelui) date de Ministerul
Justiţiei până la 31 decembrie 1950, precum şi sentinţele
judecătoreşti prin care s-a încuviinţat redobândirea numelui, care
nu au fost înregistrate şi pentru care se solicită înscrierea, se vor
trimite Direcţiei de evidenţă a populaţiei, pentru încuviinţarea
înscrierii menţiunii.
ü În cazul admiterii unei cereri de schimbare a numelui pe cale
administrativă, persoana căreia i-a fost vătămat un drept sau un
interes legitim recunoscut de lege poate solicita, pe cale
judecătorească, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr.
29/1990, cu modificările ulterioare, anularea dispoziţiei de
schimbare a numelui. Acţiunea în justiţie poate fi introdusă în
termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă de
schimbarea numelui şi numai dacă persoana care o dispune face
dovada că din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut
formula opoziţia prevăzută la art. 11 (v. art. 21).
ü La organizarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a
persoanelor din subordinea consiliilor locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti, din
subordinea consiliilor judeţene, respectiv a Consiliului General al
municipiului Bucureşti, competenţa de soluţionare a cererilor de
schimbare a numelui pe cale administrativă va reveni

81
preşedintelui consiliului judeţean, respectiv primarului general al
municipiului Bucureşti (v. art.13).

6. Înscrierea de menţiuni privind schimbarea numelui


şi/sau prenumelui primite din străinătate
(din Dispoziţia 1056492/10.03.2004)
Înscrierea acestor menţiuni se face în baza cererilor adresate
primăriilor care au în păstrare actele de stare civilă ale
solicitanţilor sau la sediul Direcţiei de Evidenţă a Populaţiei din
municipiul Bucureşti, str. Obcina Mare nr. 2, sectorul 6.

A. Pentru situaţia în care solicitantul se regăseşte atât în posesia


paşaportului emis de autorităţile străine pe noul nume, cât şi a
actului administrativ (notarial, judecătoresc, după caz) prin care s-a
aprobat schimbarea numelui şi/sau a prenumelui în străinătate sunt
aplicabile reglementările privind înscrierea menţiunilor primite din
străinătate de la art. 43 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 119/1196 cu
privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările
ulterioare.
Cererea va fi însoţită de următoarele documente:
1. Documentul de schimbare a numelui şi/sau prenumelui, emis de
autorităţile străine, în original şi copii xerox (o copie xerox va
rămâne la cerere şi câte o copie la fiecare din certificatele ce
urmează a fi schimbate);
2. Traducerea legalizată a documentului, în original şi copii xerox (o
copie va rămâne la cerere şi câte o copie la fiecare din
certificatele ce urmează a fi schimbate); traducerea se va face la
un notar public din ţară, la misiunea diplomatică ori oficiul
consular de carieră al României din ţara de reşedinţă a
solicitantului sau la un notar străin, în acest din urmă caz trebuind
să fie aplicată Apostila conform Convenţiei de la Haga din 1961;
3. Adeverinţă emisă de Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată
a Persoanei – Serviciul Secretariat-Juridic, cu privire la statutul
juridic faţă de statul român (în situaţia în care nu se poate face
dovada cetăţeniei române);
4. XEROCOPIA certificatului de naştere şi/sau căsătorie al persoanei
pentru care se solicită înscrierea menţiunii;
5. XEROCOPIA paşaportului străin;

82
6. XEROCOPIA paşaportului românesc, dacă este cazul;
7. Cererea de înscriere a menţiunii se poate face în nume propriu
sau prin împuternicit cu procură specială. Procura va fi dată la
un notar public din ţară, la oficiul consular de carieră al României
din ţara de reşedinţă sau la un notar din străinătate, dar care să
aibă aplicată Apostila conform Convenţiei de la Haga din 1961. în
procură este necesar să se facă referire, în mod expres, la faptul
că persoana împuternicită îi reprezintă pe solicitanţi, atât în
vederea depunerii documentelor, pentru înscrierea menţiunii, cât
şi a ridicării noilor certificate de la oficiile de stare civilă unde sunt
înregistrate actele de stare civilă ale acestora.

B. În cazul în care solicitantul deţine numai paşaportul emis de către


autorităţile străine, pe noul nume, fără a fi în posesia actului
administrativ (notarial, judecătoresc, după caz) de schimbare a
numelui şi/sau prenumelui în străinătate, sunt aplicabile prevederile
art. 4 alin. (2) lit. b) şi e) din O.G.R. nr. 41/2003 privind dobândirea
şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice,
soluţionarea cererilor făcându-se în conformitate cu prevederile
acestui act normativ.

7. Înscrierea numelui sau a prenumelui din altă limbă în


limba maternă sau cu ortografia altei limbi
(art.20 din O.G.R. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea
pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice).
Competenţa este a primăriei în a cărei păstrare se află registrele
de stare civilă respective.
Persoana al cărei nume de familie sau prenume a fost înregistrat
în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu
ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste
acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu
ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe titular, cât şi la
cele privind părinţii. Cererea se depune la serviciul public în păstrarea
căruia se află registrele de stare civilă şi se aprobă de primarul
localităţii respective.
Pe baza acestei aprobări, se înscriu menţiunile corespunzătoare
pe marginea actelor de stare civilă respective şi se eliberează un nou
certificat, iar cel eliberat anterior se reţine şi se anulează.

83
Dacă ofiţerul de stare civilă nu poate stabili cu certitudine
traducerea sau ortografierea în limba maternă, cere solicitantului să
prezinte o traducere sau ortografiere oficială, autentificată de notarul
public.
La eliberarea unui certificat de stare civilă în aceste condiţii, pe
actul de stare civilă, exemplarul I, se face menţiunea:
„Numele de familie corect este ______________, iar prenumele este
______________ (se va trece numele de familie şi prenumele titularului şi
ale părinţilor săi), în baza Aprobării nr._____ din __________, dată în
conformitate cu prevederile art.20 din O.G.R. nr. 41/2003”,
comunicându-se despre aceasta şi la exemplarul II al registrului de
stare civilă.
În cazul în care se solicită certificate de stare civilă şi de pe acte
pe care există menţiuni în sensul că s-au eliberat certificate scrise cu
ortografia limbii materne sau cu prenumele tradus, ori solicitanţii au
mai primit astfel de certificate, chiar dacă nu s-a operat menţiunea
respectivă, noile certificate se eliberează conform celor menţionate în
prezentul paragraf.
În pag.1 a buletinului de identitate se aplică ştampila cu următorul
conţinut:
„Eliberat certificatul de stare civilă, în baza art. 20 din O.G.R. nr. 41/2003, cu
numele de familie ______________ şi prenumele ______________.
Buletinul de identitate va fi preschimbat până la ______________”,
după care ofiţerul de stare civilă semnează, pune data şi aplică
ştampila.
În cazul persoanelor deţinătoare de cărţi de identitate
informatizate, ofiţerul de stare civilă, odată cu eliberarea certificatului
de stare civilă, va invalida cartea de identitate a persoanei prin
perforarea spaţiului în care se află înscrisă perioada de valabilitate,
punându-i în vedere să se prezinte la formaţiunea de evidenţă
informatizată a persoanei în termen de 15 zile.
Cererea se poate depune de petiţionar şi la primăria locului de
domiciliu, care o va trimite spre rezolvare organului competent,
comunicând petiţionarului rezultatul primit.
Efectele aprobării date în condiţiile menţionate se extind
asupra copiilor minori ai persoanelor în cauză, iar când soţii au
nume de familie comun şi asupra celuilalt soţ, dacă acesta din
urmă îşi dă consimţământul. Când soţii nu se înţeleg în ce priveşte

84
extinderea efectelor aprobării asupra copiilor minori, decide
autoritatea tutelară.
Înscrierile făcute în temeiul art. 20 din O.G.R. nr. 41/2003 se
comunică formaţiunii de evidenţă informatizată a persoanei în raza
căreia domiciliază cel în cauză.
În caz de respingere a cererii, petiţionarul poate face plângere la
judecătoria locului său de domiciliu, în termen de 30 de zile de la
comunicarea deciziei.
În caz de admitere a cererii, orice persoană interesată poate face
contestaţie la judecătoria locului său de domiciliu, în termen de un an
de la admiterea cererii.

8. Reglementări existente în ţările Uniunii Europene pe linia


dobândirii şi schimbării pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice.
1. BELGIA
ü Principiile de bază în materie sunt "fixitatea numelui" şi
schimbarea numelui nu este un drept, ci o favoare.
ü Singura cale de schimbare a numelui este cea juridică.
ü Procedura este de lungă durată (între un an şi doi ani).
ü Este aceeaşi atât pentru nume, cât şi pentru prenume.
ü Taxele sunt destul de ridicate (mergând de la 490.00 Euro până
la 740.00 Euro).
ü Singura deosebire în ceea ce priveşte schimbarea numelui şi
prenumelui este că în cazul numelui aprobarea se face prin
decret regal, iar în cazul prenumelui prin decret semnat de
ministrul justiţiei.

2. ITALIA
ü Această materie este reglementată de Codul Civil, Prima Carte,
Capitolul "Persoane şi Familie", art. 6 – norma generală şi
articolele 143 bis, 156 bis, 262, 299,408 şi 265.
ü Schimbarea numelui se poate face numai prin acţiune în
justiţie.

3. SPANIA

85
ü Prin naştere, copiii dobândesc atât numele de familie al tatălui,
cât şi al mamei.
ü În momentul căsătoriei, femeia îşi păstrează numele de familie
avut anterior acesteia.
ü Conform legislaţiei spaniole, există posibilitatea schimbării
numelui şi a prenumelui atunci când există motive întemeiate şi
fără a prejudicia interesele altor persoane; în acest caz,
solicitările se adresează Ministerului Justiţiei sau Directorului
General al Registrelor şi Notariatelor, solicitarea se depune la
Registrul Civil din localitatea de rezidenţă a petentului, însoţită de
documente doveditoare (certificat de naştere, certificat de botez şi
de declaraţii ale unor martori).

4. FRANŢA
ü Sunt reglementate de următoarele acte normative franceze:
1. Decretul nr. 94-52 din 20.01.1994 privind procedura schimbării
numelui;
2. Legea nr. 72-964 din 25.10.1972, privind franţuzirea numelui si
prenumelui persoanelor care dobândesc sau redobândesc
cetăţenia franceză.

5. PORTUGALIA
În Republica Portugalia această materie este reglementată de
Codul Civil (adoptat în 1965) si de Legea Registrului Civil (din 1995).
DOBÂNDIREA NUMELUI
La declararea naşterii, declarantul trebuie sa menţioneze, pe
lângă alte elemente obligatorii, toate prenumele si numele.
Numele declarat la naştere poate fi compus din până la şase
vocabule gramaticale simple, din care numai două pot fi prenume şi
patru nume, trebuind, totodată, să fie respectate anumite reguli:
– prenumele trebuie să fie portugheze, dintre cele obişnuite în
onomastica naţională, adaptate grafic si fonetic limbii portugheze,
şi nu trebuie să creeze dubii în legătură cu sexul celui înregistrat ;
– sunt admise prenumele străine în formă originară numai dacă cel
înregistrat este străin sau are şi o altă cetăţenie, şi numai dacă
aceste prenume sunt admise în respectivul stat;
Notă: în acest sens, pentru copiii cetăţenilor români care sunt
înregistraţi la Registrul civil portughez, sunt solicitate Ambasadei
86
documente din care rezultă că, în România, pot fi adoptate
respectivele prenume, evident pentru cele care nu fac parte din
onomastica portugheză.
– fraţilor nu li se pot da aceleaşi prenume, cu excepţia cazului când
unul dintre ei este decedat;
– numele de familie se aleg dintre cele ale ambilor sau numai ale
unui părinte al celui înregistrat, sau dintre cele pe care oricare
dintre părinţi are dreptul să le poarte;
– dacă filiaţia nu a fost stabilită, declarantul poate alege numele pe
care le va purta cel înregistrat. În cazul în care acest lucru nu se
întâmplă, numele va fi atribuit de către ofiţerul de stare civilă, care
va trebui să aleagă nume si prenume portugheze obişnuite sau
derivate dintr-o caracteristică a copilului sau locului în care copilul
a fost găsit, evitându-se însă întotdeauna denumiri echivoce sau
susceptibile să evoce ulterior condiţia de copil abandonat.
SCHIMBAREA NUMELUI
Potrivit legii, schimbarea numelui înscris în registrele de nastere
poate fi efectuată numai cu aprobarea ministrului justiţiei, cu
excepţia următoarelor cazuri:
a) schimbarea numelui ca urmare a stabilirii filiaţiei, adopţiei,
revizuirii sau revocării acestora şi căsătoriei:
- stabilirea filiaţiei: potrivit legii, regulile generale de atribuire a
numelui sunt: copilul va purta numele (de famile) ale tatălui şi
ale mamei, sau numai ale unuia dintre părinti. Alegerea
prenumelor si numelor copilului minor se face de către părinţi.
În lipsa unui acord între aceştia, va decide judecătorul, având în
vedere interesele copilului.
Dacă filiaţia faţă de mamă sau faţă de tată a fost stabilită
posterior înregistrării copilului, numele de familie ale acestuia
vor putea fi schimbate, avându-se în vedere regulile generale
de atribuire a numelor.
- în cazul adopţiei cu efecte depline, cel adoptat îşi pierde
numele iniţial, iar numele de familie nou va fi atribuit conform
regulilor generale.
- în cazul adopţiei cu efecte restrânse, judecătorul este cel care
va putea atribui adoptatului, la cererea adoptantului, numele de
familie ale celui din urmă, compunându-se un nou nume de

87
familie, în care figurează unul sau mai multe nume ale familiei
naturale.
- în cazul căsătoriei, fiecare dintre soţi îşi va păstra propriile
nume, dar poate adăuga si maximum două din numele celuilalt
soţ, cu excepţia cazului când a păstrat numele soţului dintr-o
căsătorie anterioară.
b) schimbarea ca urmare a rectificărilor operate în registru;
c) schimbările care constau în simple intercalări sau suprimări ale
particulelor de legătură între vocabulele care compun numele;
d) schimbarea rezultată din renunţarea la numele adoptate după
căsătorie şi, în general, din pierderea dreptului de a purta un
nume:
- soţul care, după căsătorie, a adoptat şi din numele de familie
ale celuilalt soţ, le va păstra în caz de văduvie, chiar şi în cazul
în care va încheia o căsătorie subsecventă (caz în care nu va
mai putea adopta numele de familie ale noului soţ);
- în cazul în care a fost declarată separaţia judiciară de persoane
şi bunuri, fiecare dintre soţi va păstra numele celuilalt soţ pe
care le-a adoptat; în caz de divorţ, un soţ poate păstra numele
adoptate de la celălalt soţ dacă acesta din urmă este de acord
sau dacă, luând în considerare motivele invocate, menţinerea
numelor este autorizată de tribunal.
- în cazul decesului unui soţ, al decretării separaţiei judiciare a
persoanelor si bunurilor sau al divortului, soţul care-şi păstrează
numele adoptate de la celălalt poate fi privat de către tribunal
de dreptul de a le folosi când aceasta lezează grav interese de
ordin moral ale celuilait sot sau ale familiei acestuia.
- sunt îndreptăţiţi la a cere refuzarea folosirii numelui, în cazul
separaţiei judiciare de persoane şi bunuri şi al divortului, celălalt
soţ, iar în cazul decesului, descendenţii, ascendenţii şi
fraţii/surorile soţului decedat.
e) când paternitatea nu poate fi stabilită, vor putea fi atribuite
copilului minor numele de familie al soţului mamei, însă numai în
prezenţa acordului expres în această privinţă al mamei şi al
soţului acesteia. În această situaţie, în termen de doi ani de la
majoratul copilului sau de la emanciparea acestuia, el poate cere
eliminarea din numele său a numelor de familie adoptate de la
soţul mamei.

88
Înregistrarea schimbării numelui făcută fără autorizarea
ministrului justitiei este efectuată la cererea interesatului, personal, iar
în cazul pierderii dreptului de a purta un nume, înregistrarea va fi
făcută pe cale oficială.
Înregistrarea păstrării numelor soţului divorţat se face numai cu
autorizarea fostului soţ, dată personal în faţa ofiţerului de stare civilă
sau în formă autentică.
Înregistrarea păstrării numelor de către soţul văduv care va
încheia o nouă căsătorie este făcută prin declaraţie în faţa ofiţerului de
stare civilă, aceasta făcând parte din publicitatea la căsătorie.
Schimbările de nume sunt comunicate, împreună cu respectivul
certificat de naştere, serviciului de identificare (echivalentul românesc
al Direcţiei Generale de Evidenţă Informatizată a Persoanei), în
condiţiile stabilite de Directorul General al Registrelor Civile şi
Notariatului.

6. REPUBLICA FEDERALĂ GERMANIA


ü Cadrul legal care reglementează dobândirea si schimbarea
numelui persoanelor fizice in R.F. Germania il constituie Codul
Civil din 18.08.1996, modificat la 02.01.2002, si Legea privind
schimbarea numelor de familie si prenumelor din 05.01.1938,
modificata la 21.08.2002.
ü Conform prevederilor legale, la încheierea casătoriei, viitorii soţi
declară in faţa ofiţerului de stare civilă numele de familie pe care
s-au învoit să-I poarte în casătorie. Ei au posibilitatea să aleagă
fie numele de familie al viitorului soţ, fie pe cel al viitoarei soţii.
Soţul care doreşte să-şi păstreze şi numele de familie dobândit la
naştere dă, in acest sens, o declaratie în faţa ofiţerului de stare
civilă. Astfel, numele dobândit la naştere precede sau succede
numele de familie asupra căruia s-au învoit. Dacă numele de
familie dobândit la naştere este compus din mai multe nume,
persoana trebuie să opteze numai asupra unui singur nume care
va preceda sau va succeda numele de familie asupra căruia
viitorii soţi s-au învoit. Declaraţia privind păstrarea numelui de
familie dobândit la naştere poate fi revocată. În cazul în care
înţelegerea privind numele de familie comun survine după
încheierea căsătoriei, declaraţia corespunzătoare trebuie sa fie
autentificată, cu documente.

89
ü ln cazul în care viitorii soţi nu doresc sa poarte un nume de
familie comun, fiecare va putea păstra numele de familie dobândit
la naştere.
ü Soţul divorţat sau văduv păstrează numele de familie. Printr-o
declaraţie dată în faţa ofiţerului de stare civilă, îşi poate relua
numele de familie dobândit la naştere sau îl poate adăuga la
numele de familie dobândit in urma căsătoriei.
ü Numele de familie dobândit la naştere este numele de familie
care apare în certificatul de naştere al viitorului soţ.
ü Copilul dobândeşte la naştere numele de familie al părinţilor,
stabilit în urma căsătoriei.
ü În cazul în care părinţii nu poartă un nume de familie comun, iar
copilul se află in grija ambilor părinţi, aceştia vor hotărî asupra
numelui copilului printr-o declaraţie dată in faţa ofiţerului de stare
civilă. Când este dată după înregistrarea naşterii copilului,
declaraţia trebuie sa fie autentificată şi rămâne valabilă şi pentru
copiii care se nasc ulterior.
ü În cazul în care, în decurs de o lună de la naşterea copilului,
părinţii nu hotărăsc în privinţa numelui, va hotărî tribunalul asupra
dreptului de decizie al unuia dintre parinţi. În cazul în care părinţii
nu poartă nume comun, iar copilul se află în grija unuia dintre
părinţi, copilul dobândeşte numele de familie pe care părintele il
poartă la data naşterii copilului.
ü Numele de familie al unui cetăţean german sau al unui apatrid
poate fi schimbat la cerere. Motivul solicitării trebuie sa fie bine
întemeiat (de exemplu numele de familie este ridicol sau
indecent, este dificil de scris sau de pronunţat).
ü Cererile de schimbare a numelui de familie se adresează oficiilor
de stare civilă şi sunt soluţionate de instituţiile competente
superioare la nivel local.

7. LUXEMBURG
Dobândirea sau schimbarea numelui în Marele Ducat de
Luxemburg pe cale administrativă se face potrivit prevederilor Codului
civil luxemburghez şi în conformitate cu reglementarea mare ducală
din 19 aprilie 1982 referitoare la dreptul de înregistrare în caz de
schimbare a numelui şi prenumelui, precum şi cu prevederile legii din

90
7 iunie 1989 cu privire la transcrierea numelui şi prenumelui
persoanelor care dobândesc naţionalitatea luxemburgheză.
Reglementările menţionate ţin cont de prevederile convenţiilor
intenaţionale în materie, la care Luxemburgul este parte.
În mod concret, persoana interesată depune o cerere la Ministerul
Justiţiei, instituţia abilitată să soluţioneze cazurile respective,
prezentând totodată motivele schimbării numelui sau prenumelui.
În cazul în care cererea este acceptată, hotărârea de schimbare a
numelui este pubiicată în "Memorial" (echivalentul “Monitorului Oficial"
in Luxemburg), după care oficiile de stare civilă ale localităţii în care
domiciliaza solicitantul eliberează noile acte de identitate.
Cele mai dese cazuri de schimbare a numelui şi prenumelui se
întâlnesc cu ocazia naturalizării cetăţenilor străini, aceştia dorind să
utilizeze nume care să uşureze adaptarea la societatea
luxemburgheză.
Legea impune schimbarea unor nume şi prenume degradante
sau care pot prejudicia interesul celor care le poartă.
În cazul în care cererea de schimbare a numelui este respinsă de
Ministerul Justiţiei, solicitantul poate face recurs la un Tribunal
Administrativ.

8. SUEDIA
În Suedia, aceste proceduri sunt reglementate prin "Legea
Numelor" (nr. 1982:670), autorităţiie competente în domeniu fiind
Trezoreria (Riksskatteverket – RSV, care deţine competenţa legală
pentru evidenţa populaţiei) şi, respectiv, Oficiul de Patente şi
Înregistrări.
ü Astfel, dobândirile şi schimbările de nume pe linie de stare civilă
(naştere, adopţie, căsătorie, divorţ) sunt anunţate şi efectuate
direct la compartimentele locale de evidenţa populaţiei din cadrul
Trezoreriei, printr-o procedură simplă care durează aproximativ
două săptămâni.
ü Pentru schimbarea numelui pe cale administrativă, solicitarea se
adresează Oficiului de Patente şi Înregistrări al Suediei (Patent-
och Registerverket – PRV), iar după obţinerea aprobării aceasta
se transmite la RSV – evidenţa populaţiei.

91
Capitolul VIII.
Căsătoria

A. Consideraţii generale
Termenul de căsătorie este folosit de legislaţia noastră în două
SENSURI:

a) ACTUL JURIDIC PE CARE ÎL ÎNCHEIE PERSOANELE CARE DORESC SĂ SE


CĂSĂTOREASCĂ. Căsătoria face parte din categoria actelor juridice –
condiţie, întrucât părţile pot decide numai ca să li se aplice sau nu
dispoziţiile legale care stabilesc statutul legal al căsătoriei, fără a avea
posibilitatea să le modifice.
Actul juridic al căsătoriei nu poate fi considerat un contract (act
juridic subiectiv), întrucât:
ü viitorii soţi urmăresc un scop comun (întemeierea unei familii), în
timp ce, în cazul unui contract, scopurile urmărite de părţi sunt
diferite;
ü căsătoria nu poate fi afectată de anumite modalităţi (condiţia şi
termenul), care sunt specifice contractului;
ü efectele căsătoriei sunt cele prevăzute de lege în mod expres
(voinţa părţilor determină doar aplicarea statutului legal al
căsătoriei, fără posibilitatea de a-l modifica), în timp ce efectele
juridice ale contractului sunt stabilite de părţi, în limitele prevăzute
de lege;
ü spre deosebire de contract, căsătoria nu poate înceta prin acordul
de voinţă al soţilor, ci numai în condiţiile şi cu procedura
reglementate de lege;
ü căsătoria nu poate înceta prin voinţa unilaterală a unuia dintre
soţi, în timp ce contractul cu durată nedeterminată poate înceta,
în principiu, prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţi;
ü contractul poate fi modificat de către părţi, prin acordul lor, fapt ce
nu este posibil în cazul căsătoriei;
ü căsătoria poate fi desfăcută, în cazuri excepţionale, prin divorţ, în
condiţiile stabilite de lege, în timp ce, în cazul contractului, o parte
92
poate cere rezoluţiunea, dacă cealaltă parte nu îşi execută
obligaţiile;
ü nulitatea căsătoriei prezintă unele particularităţi faţă de nulitatea
contractelor şi a celorlalte acte juridice; acestea vor fi prezentate
în secţiunea F a prezentului capitol.

b) SITUAŢIA JURIDICĂ, ÎN PRINCIPIU PERMANENTĂ, A CELOR CĂSĂTORIŢI,


determinată de reglementarea legală privind căsătoria. Această
situaţie devine aplicabilă prin încheierea actului căsătoriei şi durează
pe tot timpul existenţei raportului de căsătorie.

ÎN CONCLUZIE, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită,


încheiată potrivit dispoziţiilor legale, între un bărbat şi o femeie, cu
scopul de a întemeia o familie, şi reglementată de normele imperative
ale legii. Termenul de uniune poate fi înţeles atât ca act juridic, cât şi
ca raporturi juridice statornicite între soţi.
CARACTERELE CĂSĂTORIEI sunt următoarele:
ü este o uniune dintre un bărbat şi o femeie;
ü este liber consimţită (bazată pe afecţiune reciprocă);
ü se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între bărbat şi
femeie (condiţiile în care se încheie, relaţiile dintre soţi sau dintre
aceştia şi copiii lor etc.);
ü este monogamă (în sensul că este oprit să se căsătorească
bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită);
ü se încheie pe viaţă (căsătoria încetează prin moartea unuia dintre
soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei şi
se poate desface, în cazuri excepţionale, prin divorţ);
ü are ca scop întemeierea unei familii; aceste relaţii care se încheie
între soţ şi soţie constituie conţinutul căsătoriei, cauza necesară
şi determinantă a acesteia;
ü are un caracter civil, în sensul că încheierea şi înregistrarea
căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de stat
(uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică);
ü se încheie în formele cerute de lege.

93
B. Condiţiile de fond ale căsătoriei
Pentru întemeierea unei familii trainice, sănătoase din punct de
vedere fizic şi moral, care să-şi îndeplinească funcţiile ce îi revin în
societatea noastră, legea permite încheierea căsătoriei numai atunci
când viitorii soţi au aptitudinea fizică şi morală necesare realizării
acestui scop. Cerinţele legale pentru încheierea unei căsătorii
urmăresc şi asigurarea exprimării consimţământului liber şi conştient
al viitorilor soţi.
Legislaţia noastră a eliminat unele condiţii de fond cunoscute
reglementărilor anterioare, şi anume:
– consimţământul părinţilor sau al ascendenţilor, pentru cei care nu
aveau vârsta de 21 de ani;
– autorizaţia organului ierarhic superior, pentru anumite categorii de
slujbaşi ai statului, cum ar fi cazul membrilor corpului diplomatic şi
al funcţionarilor Ministerului Afacerilor Externe.
Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede însă, în cazul
cadrelor militare active (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri) care se
căsătoresc cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia
română, obligaţia de a obţine aprobarea ministrului apărării naţionale,
a ministrului de interne, a ministrului de justiţie ori a conducătorilor
serviciilor de stat specializate în domeniul apărării şi siguranţei
naţionale. Această reglementare are o sferă de aplicabilitate diferită
faţă de cea anterioară (Legea nr.9/1940) care cerea ofiţerilor, pentru
căsătorie, aprobarea organelor superioare.
Considerăm că, în contextul legislaţiei în vigoare, CONDIŢIILE DE FOND
ALE CĂSĂTORIEI, în sens larg (sau pozitive) sunt următoarele:

1. CĂSĂTORIA SE POATE ÎNCHEIA NUMAI ÎNTRE PERSOANE DE SEX DEOSEBIT


(diferit).
Se impun însă următoarele PRECIZĂRI:
ü Această condiţie nu este prevăzută de lege în mod expres,
întrucât rezultă în mod evident din reglementarea relaţiilor de
familie de către Codul familiei, care face referire în repetate
rânduri la termenii de bărbat şi femeie, ori mamă şi tată.
ü Respectiva condiţie poate interesa, în mod practic, numai în
situaţia persoanelor al căror sex nu este diferenţiat în mod
distinct.

94
ü Problema precizată mai sus este de ordin medical şi priveşte
persoanele cu anumite tulburări, care au sexul incert.
ü Sexul fiecărei persoane se stabileşte cu ajutorul certificatului de
naştere, eliberat în baza actului de naştere întocmit atunci când
se face înregistrarea naşterii copilului, care are o rubrică distinctă
în acest sens.
ü În cazul persoanelor care au sexul incert sau dacă ulterior
înregistrării sexului au loc modificări importante pe planul
sexualizării, este admisibilă acţiunea în stabilirea exactă a sexului
ori acţiunea în schimbarea sexului, care sunt acţiuni de stat şi nu
de rectificare a înregistrării în actele de stare civilă, întrucât nu ne
aflăm în situaţia unei erori cu privire la sexul înregistrat,
modificarea sexului intervenind ulterior înregistrării.
ü Menţiunea de schimbare a sexului se înscrie în actele de stare
civilă, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti.

2. ACTUL JURIDIC AL CĂSĂTORIEI ESTE LEGAL NUMAI ATUNCI CÂND VIITORII SOŢI AU
VÂRSTA MATRIMONIALĂ(vârsta legală pentru a se putea căsători).
Această condiţie necesită, de asemenea, unele PRECIZĂRI:
a) VÂRSTA MINIMĂ pentru încheierea căsătoriei este stabilită prin
lege, pentru mai multe considerente:
ü Din punct de vedere biologic (al manifestărilor vieţii cu privire la
structura fiinţei umane şi al raporturilor dintre diferite organe
constitutive ale acesteia) şi eugenic (eugenie – teorie care
preconizează ameliorarea populaţiilor umane prin măsuri
genetice: alegerea părinţilor, interzicerea procreării în anumite
situaţii etc.), atât bărbatul, cât şi femeia trebuie să fi ajuns la
vârsta pubertăţii, să aibă aptitudinea fizică de a se căsători şi a
procrea copii normali şi sănătoşi. Deşi persoanele devin pubere la
vârste care diferă de la o persoană la alta, legea stabileşte pentru
căsătorie o vârstă minimă, superioară vârstei pubertăţii reale.
ü Din punct de vedere psihic (formă specifică de reflectare a
realităţii, produsă de activitatea sistemului nervos şi prezentă la
fiinţele superioare) şi moral (morală – ansamblul normelor de
convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de
colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de
opinia publică), viitorii soţi trebuie să fie în măsură să înţeleagă

95
importanţa actului căsătoriei şi să-şi asume în mod conştient
toate drepturile şi obligaţiile pe care acesta le presupune.
ü Din punct de vedere spiritual (sufletesc, intelectual), vârsta
minimă la căsătorie este determinată de necesitatea existenţei
unei legături puternice, a unei uniri strânse între viitorii soţi.
ü Pentru asigurarea unui consimţământ liber, personal şi conştient
al viitorilor soţi, este necesară o anumită vârstă biologică a
acestora.
În conformitate cu prevederile art.4 din Codul familiei, bărbatul se
poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia
numai dacă a împlinit 16 ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa
căsătoria femeii care a împlinit 15 ani şi care poate obţine dispensă
pentru încheierea căsătoriei.
DISPENSA DE VÂRSTĂ
COMPETENŢĂ: Dispensa de vârstă se acordă de către preşedintele
consiliului judeţean sau primarul general al municipiului Bucureşti, în
funcţie de unitatea administrativ-teritorială pe a cărei rază femeia îşi
are domiciliul, prin dispoziţie. În timpul unei călătorii în afara
graniţelor României, căsătoria între persoane de cetăţenie română
poate fi încheiată de comandantul navei, însă, spre deosebire de
legislaţia anterioară, acesta nu mai poate acorda dispensa de vârstă.
CONDIŢII:
– constatarea că femeia a împlinit vârsta de 15 ani;
– existenţa unor motive temeinice (exemple: graviditate, boală etc.);
– existenţa unui aviz dat de către un medic oficial.
ACTE NECESARE:
– cererea motivată a femeii care are vârsta cuprinsă între 15 şi 16
ani, ce solicită acordarea dispensei de vârstă;
– consimţământul părinţilor, autentificat de notarul public;
– copie legalizată de pe certificatul de naştere al solicitantei;
– copie legalizată de pe certificatul de naştere al bărbatului cu care
doreşte să se căsătorească;
– certificatul eliberat de Laboratorul de Expertiză Medico-Legală,
din care să rezulte că minora prezintă o dezvoltare psihică şi
fizică ce îi permit să se căsătorească;

96
– cartea de identitate (buletinul de identitate) a minorei, în original şi
copie (după verificare, originalul se restituie);
– ancheta socială întocmită de autoritatea tutelară de la domiciliul
minorei, cu precizarea opiniei acesteia;
– orice alte acte pe care minora le consideră necesare pentru
motivarea cererii.
PROCEDURĂ: Serviciul de stare civilă primeşte cererile pentru
acordarea dispensei de vârstă, le analizează şi propune preşedintelui
consiliului judeţean sau primarului general al municipiului Bucureşti
aprobarea sau respingerea motivată a acestora.
b) VÂRSTA MAXIMĂ pentru încheierea căsătoriei nu este stabilită de
legislaţia noastră, astfel că nu este exclusă căsătoria unei persoane
aflată în pragul morţii, scopul fiind acela al legalizării unei situaţii de
fapt preexistente.
c) DIFERENŢA DE VÂRSTĂ MAXIMĂ între viitorii soţi nu este stabilită de
lege, astfel că se poate încheia căsătoria, indiferent care este această
diferenţă.
Diferenţa prea mare de vârstă între viitorii soţi poate pune în
discuţie doar faptul că s-ar putea voi încheierea unei căsătorii fictive
(încheiată în alt scop decât acela de a întemeia o familie), care este
lovită de nulitate absolută.

3) CĂSĂTORIA SE ÎNCHEIE PRIN CONSIMŢĂMÂNTUL LIBER ŞI ACTUAL AL VIITORILOR


SOŢI,care constituie esenţa acestui act.
Consimţământul la căsătorie este liber, în sensul că sunt
înlăturate limitările juridice, rasiale şi religioase cu privire la libera
alegere între viitorii soţi. Din acest punct de vedere, reglementările
legale prevăd următoarele:
ü Constituţia României, art.44 pct.1: „Familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi...”
ü Codul familiei, art.1 alin.3: „Familia are la bază căsătoria liber
consimţită între soţi.”
ü Codul familiei, art.16 alin.1: „Căsătoria se încheie prin
consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi
împreună, însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-şi da
consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului de
stare civilă.”

97
ü Codul familiei, art.17: „Delegatul de stare civilă, luând consimţă-
mântul viitorilor soţi, va întocmi de îndată în registrul actelor de
stare civilă actul de căsătorie care se semnează de soţi, de cei
doi martori şi de ofiţerul de stare civilă.”
Libera manifestare a consimţământului viitorilor soţi este
asigurată prin anumite forme determinate, actul căsătoriei având,
astfel, un caracter solemn. Consimţământul la căsătorie se manifestă
prin răspunsul afirmativ al fiecăruia dintre soţi, la întrebările ofiţerului
de stare civilă.
În acest sens, consimţământul celor care vorbesc o altă limbă
decât cea cunoscută de delegatul de stare civilă sau al celor care sunt
în imposibilitate de a vorbi (de exemplu, surdomuţii) se dă în prezenţa
unui interpret, încheindu-se un proces-verbal.
De asemenea, în sens juridic, consimţământul liber la căsătorie
înseamnă lipsa VICIILOR DE CONSIMŢĂMÂNT:
ü Eroarea viciază consimţământul numai atunci când se referă la
identitatea fizică a celuilalt soţ; această limitare este însă aproape
cu neputinţă, întrucât viitorii soţi vor fi prezenţi personal la
încheierea căsătoriei, iar identificarea lor se va face de către
ofiţerul de stare civilă.
Eroarea asupra identităţii civile nu constituie viciu de consim-
ţământ la căsătorie (exemple: unul dintre soţi este divorţat, deşi
celălalt credea că este celibatar, este copil din afara căsătoriei, în
timp ce celălalt soţ cunoştea că este din căsătorie, ori aparţine
unei familii, în timp ce celălalt soţ credea că aparţine alteia). În
practică, este greu de conceput existenţa acestui viciu de
consimţământ, întrucât, prin procedura stabilită la încheierea
căsătoriei, există suficiente garanţii pentru identificarea şi
cunoaşterea reciprocă a soţilor, deoarece aceştia trebuie să se
prezinte personal.
ü Dolul (viclenia) constituie viciu de consimţământ care se
determină după regulile dreptului comun, întrucât nu se face nici
o derogare prin dispoziţiile Codului familiei, ţinându-se seama de
caracterul specific al căsătoriei. Dolul este o eroare provocată şi
cuprinde atât un element subiectiv (eroarea), cât şi obiectiv
(mijloacele viclene folosite pentru a provoca eroarea). În materia
căsătoriei, este viciu de consimţământ numai dolul principal, nu şi
cel incident (accidental, întâmplător), întrucât regimul căsătoriei
este prestabilit de lege.

98
Domeniul de aplicare al dolului (vicleniei) este mai întins decât
cel al erorii, putându-se pune şi cu privire la alte elemente decât
identitatea fizică a celuilalt soţ (exemplu: unele calităţi ale
viitorului soţ, care dacă ar fi fost cunoscute, nu s-ar fi încheiat
căsătoria). Ne referim la fapta unuia dintre viitorii soţi de a
prezenta un certificat prenupţial pe numele unei rude, pentru a
ascunde faptul că suferă de o boală gravă, de durată, sau situaţia
în care o persoană bolnavă, fără să fie alienată sau debilă mintal,
ascunde viitorului soţ starea de boală, inducându-l în eroare, caz
în care căsătoria poate fi anulată la cererea acestuia din urmă,
întrucât ne aflăm în situaţia unei nulităţi relative.
Deci, eroarea provocată prin mijloace viclene, asupra stării
sănătăţii unuia dintre viitorii soţi, constituie viciu de consimţământ
la căsătorie, acest element fiind corespunzător concepţiei
dreptului nostru privind actul juridic al căsătoriei, viitorii soţi având
obligaţia de a-şi comunica reciproc starea sănătăţii.
Pe de altă parte, dacă un viitor soţ, prin mijloace viclene, a fost
indus în eroare de către celălalt soţ, cu privire la starea sa
materială, la încheierea căsătoriei, aceasta nu este viciu de
consimţământ prin dol.
ü Violenţa, ca urmare a vicierii consimţământului viitorului soţ prin
teama provocată prin constrângere fizică sau morală exercitate
împotriva sa, cuprinde un element obiectiv (constrângerea) şi
unul subiectiv (teama, care determină lipsa de libertate a
consimţământului viitorului soţ). Date fiind condiţiile în care se
încheie căsătoria, apreciem că este aproape imposibil să avem
situaţii de violenţă prin constrângere fizică. Să nu confundăm însă
această violenţă cu răpirea. În acest sens, art.189 din Codul
penal prevede şi pedepseşte infracţiunea de lipsire de libertate
a unei persoane în mod ilegal. În cazul în care fapta este
săvârşită în anumite împrejurări reglementate de alin.2 al
respectivului articol, printre care şi prin răpire, pedeapsa
închisorii este mai mare.
Violenţa poate fi provocată şi prin constrângere morală
(exemplu: la încheierea căsătoriei, consimţământul unuia dintre
viitorii soţi a fost viciat prin violenţă de constrângerea morală
provocată de tatăl acestuia, caz în care căsătoria va fi declarată
nulă, dacă acţiunea va fi introdusă în termenul legal de 6 luni de
la încetarea violenţei).

99
Consimţământul la căsătorie trebuie să fie actual, deci să existe
chiar în momentul încheierii acesteia. Promisiunile de căsătorie făcute
de viitorii soţi (logodna) nu presupun obligaţia încheierii căsătoriei. În
conformitate cu acest principiu, consimţământul fiecărui soţ se
exprimă personal şi simultan, fapt ce implică prezenţa acestora
împreună, în faţa ofiţerului de stare civilă, pentru a-şi da
consimţământul la căsătorie.
În acest sens, Convenţia privind consimţământul la căsătorie,
vârsta minimă a căsătoriei şi înregistrarea căsătoriilor, adoptată de
Adunarea generală a O.N.U. la a XVII-a sesiune, la 10.12.1962,
ratificată de România prin Legea nr.116/1992, prevede şi următoarele:
– prezenţa viitorilor soţi chiar în momentul căsătoriei;
– ca o excepţie de la această regulă, nu se poate încheia căsătoria
decât în circumstanţe excepţionale, dovedite în faţa autorităţii
competente.
La aceste aspecte ne vom referi pe larg atunci când vom
prezenta procedura încheierii căsătoriei.

4. PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI, VIITORII SOŢI AU OBLIGAŢIA SĂ DECLARE CĂ ŞI-


AU COMUNICAT RECIPROC STAREA SĂNĂTĂŢII LOR, care se realizează prin
certificatele medicale, pe care aceştia trebuie să le anexeze la
declaraţia de căsătorie.
Această cerinţă a legii vizează următoarele SCOPURI:
ü consideraţii de ordin medical, eugenic; legea opreşte căsătoria
persoanelor care suferă de anumite boli, chiar şi atunci când
viitorii soţi ar fi de acord să se căsătorească;
ü viitorii soţi să cunoască, fiecare dintre ei, starea sănătăţii celuilalt,
pentru a şti pericolul ce îl poate prezenta pentru ei şi copiii lor
încheierea unei căsătorii în condiţii necorespunzătoare din punct
de vedere al sănătăţii.
În acest scop, unităţile sanitare au obligaţia de a efectua
examenul medical în vederea căsătoriei şi de a elibera certificatul
prenupţial.
De asemenea, orice persoană care se află pe teritoriul statului
român este obligată să se supună măsurilor de prevenire şi
combatere a bolilor transmisibile ce sunt stabilite de Ministerul
Sănătăţii şi Familiei şi sunt dispuse de unităţile sanitare. Art.9 din

100
Codul familiei menţionează că nu se pot căsători alienatul mintal şi
debilul mintal.

5. VIITORUL SOŢ, CETĂŢEAN STRĂIN, PENTRU A ÎNCHEIA CĂSĂTORIA ÎN ROMÂNIA, ARE


OBLIGAŢIA DE A PREZENTA DOVADA ELIBERATĂ ORI AUTENTIFICATĂ DE MISIUNEA
DIPLOMATICĂ SAU OFICIUL CONSULAR AL ŢĂRII SALE ,
din care să rezulte că
îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru
încheierea căsătoriei (art. 33 din Legea nr. 119/1996 şi art. 18 din
Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat).
EXCEPŢII:
ü Cetăţenii statelor cu care România a încheiat tratate, convenţii
sau acorduri de asistenţă juridică, aceştia putând prezenta
documente eliberate de autorităţile competente din ţările
respective;
ü cetăţenii statelor care nu au misiune diplomatică ori oficiu
consular acreditat (ă) în România, şi care, neputând obţine
dovada menţionată, pot prezenta o declaraţie dată pe propria
răspundere, autentificată de un notar public, din care să rezulte
că viitorul soţ, cetăţean străin sau apatrid, nu este căsătorit şi
îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru
încheierea căsătoriei în România.
DE REŢINUT:
Lipsa DOVEZII constituie atât o condiţie de fond, cât şi un
impediment la încheierea căsătoriei, care poate atrage după sine
nulitatea acesteia (Interpretarea coroborată a prevederilor:
ü art. 33 din Legea nr. 119/1196 cu privire la actele de stare civilă;
ü art. 18 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat;
ü art. 5 din Codul familiei (v. şi lucrarea D.E.P. nr.
N.108342/08.07.2003 + răspunsul formulat pentru Primăria
Municipiului Bucureşti – Direcţia Administraţie Publică – Serviciul
de Stare Civilă şi Autoritate Tutelară).

101
C. Impedimentele la căsătorie
Impedimentele la căsătorie, în sens restrâns, sunt acele
împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea
căsătoriei. Acestea pot fi invocate din oficiu de către ofiţerul de stare
civilă sau persoanele delegate pentru exercitarea atribuţiilor de stare
civilă, conform prevederilor Legii nr.119/1996 cu privire la actele de
stare civilă, ori pe cale de opoziţie la căsătorie, împotriva viitorilor soţi.
Legislaţia noastră prevede următoarele IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE:

1. ESTE OPRIT SĂ SE CĂSĂTOREASCĂ BĂRBATUL CARE ESTE CĂSĂTORIT SAU FEMEIA


CARE ESTE CĂSĂTORITĂ. Aceasta presupune, pentru unul dintre viitorii soţi,
existenţa unei căsătorii anterioare valabile (care nu a fost declarată
nulă, desfăcută prin divorţ, ori care nu a încetat prin moartea sau
declararea judecătorească a morţii fostului soţ).
Acesta este principiul monogamiei, care se găseşte la baza
actului căsătoriei, a cărui încălcare se numeşte bigamie (poligamie) şi
este sancţionată atât din punct de vedere civil (prin nulitatea
căsătoriei), cât şi penal (infracţiunea de bigamie).
Analizând situaţiile practice care pot să apară cu privire la
problema pusă în discuţie, se impun unele PRECIZĂRI:
ü Nu există bigamie atunci când o persoană a încheiat o nouă
căsătorie, însă prima e declarată nulă, chiar după încheierea celei
de-a doua căsătorii.
ü Dacă cea de-a doua căsătorie este declarată nulă, însă pentru un
alt motiv decât încălcarea principiului monogamiei, nu există
bigamie.
ü În cazul în care s-a încheiat o nouă căsătorie, iar prima căsătorie
se desface prin divorţ, există bigamie numai dacă data desfacerii
primei căsătorii este după data la care a fost încheiată cea de-a
doua.
ü În situaţia în care soţul unei persoane declarată moartă prin
hotărâre judecătorească s-a recăsătorit şi după aceea hotărârea
declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne
valabilă, iar prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii
căsătorii (art.22 din Codul familiei); în acest caz, pentru soţul
recăsătorit nu există bigamie.

102
ü Nu este bigam soţul care se căsătoreşte între data declarării
morţii şi data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte a celuilalt soţ.
ü În situaţia în care noua căsătorie a fost declarată nulă pentru
bigamie, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii declarative de
moarte, dispare cauza de bigamie după această din urmă
hotărâre.
În mod practic, se poate constata dacă persoana care încheie o
căsătorie a mai fost căsătorită şi dacă această căsătorie a fost
desfăcută, întrucât, potrivit art.9 din Legea nr.119/1996, orice
modificare intervenită în statutul civil al unei persoane, ca urmare a
întocmirii unui act de stare civilă ori printr-un act administrativ, se
comunică din oficiu, în termen de 10 zile, autorităţii administraţiei
publice locale unde s-a întocmit actul de naştere, de căsătorie sau de
deces al persoanei la care această modificare se referă, în vederea
înscrierii menţiunilor corespunzătoare.

2. ESTE OPRITĂ CĂSĂTORIA ÎNTRE RUDELE ÎN LINIE DREAPTĂ, PRECUM ŞI ÎNTRE CELE
ÎN LINIE COLATERALĂ PÂNĂ LA AL PATRULEA GRAD INCLUSIV (art.6 alin.1 din Codul
familiei).
În acest sens, conform art.46 din Codul familiei, gradul de rudenie
se stabileşte astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor:
- fiul şi tatăl sunt rude în gradul întâi;
- nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al doilea.
b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una
dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta
până la cealaltă rudă:
- fraţii sunt rude de gradul al doilea;
- unchiul şi nepotul sunt rude în gradul al treilea;
- verii primari sunt rude în gradul al patrulea.
Impedimentul la căsătorie între rudele apropiate se bazează pe
următoarele considerente:
– de ordin medical (biologic), întrucât uniunile dintre rudele
apropiate nu asigură descendenţi sănătoşi;
– asemenea uniuni pot avea un efect negativ, din punct de vedere
moral, asupra vieţii de familie întemeiate de către astfel de
persoane.
103
Precizăm că, în aceste condiţii:
ü Este oprită căsătoria între rudele în linie directă, indiferent de
gradul de rudenie (tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata,
bunica cu nepotul etc.).
ü Este oprită căsătoria între rudele până la gradul al patrulea
inclusiv, în linie colaterală (fratele cu sora, unchiul cu nepoata,
mătuşa cu nepotul, vărul cu vara lui).
ü Rudenia reprezintă impediment la căsătorie indiferent dacă este
din căsătorie sau din afara căsătoriei, întrucât filiaţia rezultată din
căsătorie sau din afara căsătoriei, stabilită prin recunoaştere sau
pe cale judecătorească, dau naştere rudeniei, şi astfel, în ambele
cazuri, există aceleaşi impedimente.
ü Apreciem că rudenia din afara căsătoriei constituie impediment la
căsătorie, indiferent de faptul că a fost sau nu legal constatată, în
cazul în care rudenia din afara căsătoriei este de notorietate
publică şi se reflectă într-o folosire a stării civile evidentă (de
exemplu, nu s-ar putea admite ca tatăl din afara căsătoriei să se
poată căsători cu fiica sa numai pentru motivul că filiaţia din afara
căsătoriei nu a fost stabilită în mod legal).
ü Dacă ofiţerul de stare civilă sau delegatul desemnat refuză
încheierea unei căsătorii pe motivul că viitorii soţi sunt rude din
afara căsătoriei, rudenia nefiind legal constatată, şi aceştia
pretind că între ei nu există o asemenea rudenie, persoanele
nemulţumite pot sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază,
potrivit art.10 din Legea nr.119/1996, care va decide.
ü În cazul adopţiei cu efecte depline, deşi legăturile de rudenie între
adoptat şi rudele sale fireşti încetează, este oprită căsătoria între
aceştia.
ü Căsătoria poate fi încuviinţată între rudele colaterale de gradul
patru, exclusiv pentru motive temeinice (exemplu: graviditatea
femeii), prin acordarea dispensei de grad de rudenie.
DISPENSA DE GRAD DE RUDENIE:
COMPETENŢĂ: Dispensa de grad de rudenie se acordă de către
preşedintele consiliului judeţean sau primarul general al municipiului
Bucureşti, în funcţie de unitatea administrativ-teritorială pe a cărei
rază îşi are domiciliul solicitantul, prin dispoziţie.

104
CONDIŢII:
– existenţa unor motive temeinice (exemplu: graviditatea femeii,
constatată de un medic oficial).
ACTE NECESARE:
– cererea motivată a persoanei care solicită dispensă de grad de
rudenie;
– acte doveditoare (exemplu: acte medicale);
– copii legalizate de pe certificatele de naştere ale viitorilor soţi;
– buletinele de identitate ale viitorilor soţi, în original şi copie (după
verificare, originalul se restituie);
– anchete sociale întocmite de autoritatea tutelară de la domiciliile
viitorilor soţi;
– orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru
motivarea cererii.
PROCEDURA: Serviciul de stare civilă primeşte cererile pentru
acordarea dispensei de grad de rudenie, le analizează şi propune
preşedintelui consiliului judeţean sau primarului general al municipiului
Bucureşti aprobarea sau respingerea motivată a acestora.
PRECIZĂRI: Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi
şi surori constituie infracţiunea de incest, prevăzută de art.203 din
Codul penal şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Tentativa se pedepseşte.

3. RELAŢIILE REZULTÂND DIN ADOPŢIE ,


potrivit art.7 din Codul familiei, SUNT
IMPEDIMENT LA CĂSĂTORIE şi determină oprirea acesteia în următoarele
situaţii:
a) între adoptator sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi adoptat ori
descendenţii lui, pe de altă parte;
b) între copiii celui care adoptă, pe de o parte, şi cel adoptat sau
copiii acestuia, pe de altă parte;
c) între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.
Pentru motive temeinice (de exemplu, graviditatea femeii), poate
fi încuviinţată căsătoria, prin dispoziţie a primarului general al
municipiului Bucureşti sau preşedintelui consiliului judeţean de pe
raza teritorială unde îşi are domiciliul solicitantul, numai între:
– copiii celui care adoptă, pe de o parte, şi cel adoptat sau copiii
acestuia, pe de altă parte;

105
– cei adoptaţi de aceeaşi persoană.
Impedimentele stabilite la lit.a) şi b) se datorează rudeniei civile
care se creează în urma adopţiei.
În ceea ce-i priveşte pe cei adoptaţi de aceeaşi persoană,
impedimentele stabilite se justifică prin consideraţii de ordin moral,
datorită vieţii de familie comune pe care aceştia o duc.

4. ÎN TIMPUL TUTELEI, CĂSĂTORIA ESTE OPRITĂ ÎNTRE TUTORE ŞI PERSOANA MINORĂ


CE SE AFLĂ SUB TUTELA SA (art.8 din Codul familiei).
Întrucât tutorele are obligaţia de a ocroti pe minor, a se îngriji de
creşterea şi educarea lui, înlocuind astfel atribuţiile părinteşti, este
normal să se interzică căsătoria între tutore şi persoana minoră aflată
sub tutela sa, pe perioada cât aceasta fiinţează.
Acest impediment se referă la tutore şi la femeia minoră ce se
află sub tutela sa (bărbatul minor nu se poate căsători cu tutorele său,
întrucât nu are vârsta legală pentru căsătorie), considerentele fiind de
ordin moral.

5. ESTE OPRIT SĂ SE CĂSĂTOREASCĂ ALIENATUL MINTAL, DEBILUL MINTAL, PRECUM


ŞI CEL CARE ESTE LIPSIT VREMELNIC DE FACULTĂŢILE MINTALE, CÂT TIMP NU ARE
DISCERNĂMÂNTUL FAPTELOR SALE (art.9 din Codul familiei).
Din conţinutul acestui text rezultă că ne putem întâlni cu două
situaţii care constituie impediment la încheierea căsătoriei:
a) Existenţa alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale constituie
situaţii de fapt, care, prin existenţa lor, duc la imposibilitatea încheierii
căsătoriei, atât în cazul în care au fost constatate prin procedură
specială a interdicţiei, cât şi atunci când n-au fost constatate printr-o
asemenea procedură, întrucât legea nu face nici o distincţie în acest
sens.
Din consideraţii de ordin medical, în cazul în care una dintre
persoanele care doreşte să se căsătorească se află într-o astfel de
situaţie, legislaţia a impus această interdicţie.
În asemenea situaţii, căsătoria nu se va putea încheia, chiar dacă
alienatul sau debilul mintal s-ar afla în stare de luciditate pasageră.
Această diferenţiere rezultă din prevederile art.9 din Codul
familiei, care face distincţie între alienatul şi debilul mintal, pe de o
parte, şi cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, pe de altă parte.
Precizarea că nu se poate căsători cât timp nu are discernământul

106
faptelor sale este aplicabilă numai pentru cea din urmă categorie.
Concluzia este deci că alienatul şi debilul mintal nu se pot căsători,
indiferent de faptul că se găsesc sau nu în momente de luciditate.
Prin aceasta se deosebesc încheierea căsătoriei şi încheierea
oricărui act juridic, care este valabilă dacă persoana în cauză se
găsea în stare de luciditate la data întocmirii lui.
Starea de alienaţie mintală sau de debilitate mintală poate fi
dovedită atât în momentul încheierii căsătoriei, cât şi ulterior, cu
ocazia judecării acţiunii pentru declararea nulităţii căsătoriei.
b) Cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale nu se poate căsători
atâta timp cât nu are discernământul faptelor sale, întrucât în
momentul încheierii căsătoriei nu-şi poate da seama de consecinţele
actului pe care urmează să-l săvârşească, din cauza unei incapacităţi
accidentale în care se află (exemple: stare de inconştienţă temporară,
stare de ebrietate etc.).
Fostul Tribunal Suprem precizează, în decizia civilă
nr.1517/1967, deosebirea între debilul sau alienatul mintal şi cel lipsit
vremelnic de facultăţile mintale, explicaţia fiind în finalitatea urmărită
de lege: asigurarea în timpul căsătoriei a unor raporturi normale între
soţi, cât şi între aceştia şi copii, precum şi evitarea posibilităţii naşterii
unor copii cu deficienţe psihice, care se pot transmite ereditar.
Această finalitate nu poate fi realizată dacă s-ar permite alienatului
sau debilului mintal să se căsătorească.

6. LIPSA DOVEZII ELIBERATE ORI AUTENTIFICATE DE MISIUNILE DIPLOMATICE SAU


OFICIILE CONSULARE ACREDITATE ÎN ROMÂNIA,
în cazul căsătoriei unui cetăţean
străin, din care să rezulte că îndeplineşte condiţiile de fond cerute de
legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei în România, constituie
atât un impediment, cât şi o condiţie de fond la încheierea căsătoriei.
Lipsa dovezii poate atrage după sine nulitatea căsătoriei, acest
aspect rezultând din interpretarea coroborată a prevederilor:
– art. 33 d in Legea 33/1996;
– art. 18 din Legea nr. 105/1992;
– art. 5 din Codul familiei (v. lucrarea D.E.P. nr. N. 108342/2003).

107
D. Condiţiile de formă ale căsătoriei
Codul familiei reglementează condiţiile de formă ale căsătoriei şi
face distincţie între:
– formalităţi premergătoare şi
– formalităţi concomitente încheierii căsătoriei.

1. Formalităţile premergătoare încheierii căsătoriei


Scopul acestor formalităţi, anterioare căsătoriei, apreciem că are
în vedere:
– asigurarea consimţământului liber al celor care doresc să se
căsătorească, voinţa de a se căsători urmând a se exprima în
faţa autorităţilor competente;
– încunoştiinţarea ofiţerului de stare civilă competent cu privire la
statutul civil al viitorilor soţi, pentru ca pe baza acestor date să
poată verifica modul în care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi
lipsa impedimentelor la căsătorie;
– luarea la cunoştinţă de către terţi (cei care nu figurează ca parte
în acte sau litigii şi faţă de care actul juridic sau hotărârea
formulată în cauză nu produce efecte) despre încheierea
căsătoriei preconizate şi posibilitatea de a se pune în mişcare
opoziţiile la căsătorie, atunci când este cazul;
– dovada căsătoriei.

a) Prima formalitate pe care viitorii soţi o îndeplinesc în vederea


căsătoriei este DECLARAŢIA DE CĂSĂTORIE.
Art.12 din Codul familiei prevede că „cei care vor să se
căsătorească vor face, personal, declaraţia de căsătorie, la serviciul
de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria”.
Art.28 din Legea nr.119/1996 precizează că „declaraţia de
căsătorie se face personal de către viitorii soţi, în scris, la autoritatea
administraţiei publice unde urmează a se încheia căsătoria”, iar în
art.38 al Metodologiei de aplicare a acestei legi se concretizează prin
numirea autorităţii, astfel: „la primăria locului de domiciliu sau de
reşedinţă al unuia dintre ei”.
Ca excepţie, atunci când unul dintre viitorii soţi nu se află în
localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face
declaraţia de căsătorie la primăria localităţii de domiciliu sau de

108
reşedinţă. Aceasta urmează să o transmită, în termen de 48 de ore, la
primăria localităţii unde urmează a se încheia căsătoria.
Atunci când unul dintre viitorii soţi, din motive obiective, nu se
poate prezenta la serviciul de stare civilă din localitatea unde se află
pentru a face declaraţia de căsătorie, aceasta va putea fi luată şi în
afara sediului serviciului de stare civilă, prin analogie cu acele cazuri
în care căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului de stare
civilă, când unul dintre soţi nu se poate prezenta la acest sediu (art.12
şi 16 din Codul familiei).
Conform art.131 din Codul familiei, „În aceiaşi zi cu primirea
declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune publicarea
acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat, la
sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria.
Extrasul din declaraţia de căsătorie va cuprinde, în mod
obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum
şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în
termen de 10 zile de la data afişării.”
DE REŢINUT: Dacă ambii viitori soţi sunt cetăţeni străini sau cetăţeni
români cu domiciliul în străinătate, declaraţia de căsătorie se poate
face la primăria localităţii în care aceştia se află temporar (art.38 alin.2
din Metodologia pentru aplicarea Legii nr.119/1996).
Declaraţia de căsătorie se face numai în formă scrisă, fiind
semnată de declarant şi de ofiţerul de stare civilă, şi trebuie să
conţină:
– voinţa neîndoielnică de a se căsători a viitorilor soţi;
– declaraţia viitorilor soţi că îndeplinesc cerinţele prevăzute de
art.4-10 din Codul familiei, cu privire la îndeplinirea condiţiilor de
fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie;
– declaraţia acestora că au luat cunoştinţă reciproc de starea lor de
sănătate;
– declaraţia viitorilor soţi cu privire la numele pe care s-au înţeles
să-l poarte în timpul căsătoriei (această declaraţie se poate face
şi ulterior, până la data încheierii căsătoriei, în formă scrisă,
urmând a fi anexată la declaraţia de căsătorie făcută);
– date cu privire la identitatea viitorilor soţi;
– precizarea locului unde urmează a se încheia căsătoria, dacă
declaraţiile s-au făcut la servicii de stare civilă diferite.

109
Atunci când unul dintre viitorii soţi nu ştie sau nu poate să scrie,
declaraţia se semnează de ofiţerul de stare civilă, care va menţiona că
datele înscrise în declaraţie corespund cu cele declarate verbal şi că
au fost citite, cuvânt cu cuvânt, viitorului soţ.
Viitorii soţi trebuie să prezinte, odată cu declaraţia de căsătorie,
actele prevăzute de lege, care sunt enumerate de art.39 şi 40 din
Metodologie, respectiv:
– actul de identitate (buletin sau carte de identitate);
– certificatul de naştere, în original şi copie;
– certificatul medical privind starea sănătăţii, care este valabil 14
zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă menţiunea expresă
că persoana se poate sau nu se poate căsători (certificat
prenupţial);
– acte în original şi în copii traduse şi legalizate ori certificate de
ofiţerul de stare civilă, din care să rezulte, dacă este cazul,
desfacerea căsătoriei anterioare, după cum o impune situaţia de
fapt:
- certificatul de deces al fostului soţ;
- certificatul de despărţire sau de divorţ, eliberat în perioada
anilor 1951-1960;
- certificatul de naştere sau de căsătorie, cu menţiunea de
desfacere a căsătoriei;
- sentinţa de divorţ rămasă definitivă şi irevocabilă, pentru
divorţurile pronunţate între 8 octombrie 1966 – 31 iulie 1974,
care trebuie să poarte menţiunea că a fost înscrisă pe actul de
căsătorie în termen de 60 de zile de la pronunţare (în lipsa
acestei menţiuni, hotărârea nu se va lua în considerare,
rămânând fără efect – art.84 alin.4 din Metodologie).
Dacă situaţia impune, dosarul va mai cuprinde şi următoarele
acte (art.40 din Metodologie):
– aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului
primăriei, la cererea celui interesat;
– încuviinţarea primarului sau a comandantului navei pentru
încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile
de la data înregistrării declaraţiei de căsătorie, la cererea
persoanei interesate;
– aprobarea preşedintelui consiliului judeţean sau primarului
general al municipiului Bucureşti, în cazul existenţei unor

110
impedimente rezultate din condiţiile de vârstă, rudenie firească
sau adopţie (art.4 alin.2, art.6 alin.2 şi art.7 alin.2 din Codul
familiei);
– DOVADĂ ELIBERATĂ ORI AUTENTIFICATĂ DE MISIUNILE DIPLOMATICE SAU OFICIILE
CONSULARE ACREDITATE ÎN ROMÂNIA, din care să rezulte că îndeplineşte
condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea
căsătoriei în România (art.33 din Legea nr.119/1996 şi art.18 din
Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat); fac excepţie cetăţenii statelor cu care
România a încheiat tratate, convenţii sau acorduri de asistenţă
juridică, ce pot prezenta documente eliberate de autorităţile
competente din ţările respective;
– declaraţia dată pe propria răspundere, autentificată de un
notar public, din care să rezulte că viitorul soţ, cetăţean străin
sau apatrid, nu este căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond
cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei în
România, în cazul în care dovada prevăzută mai sus nu poate
fi obţinută, întrucât statul respectiv nu are misiune diplomatică
ori oficiu consular acreditat în România. Pentru apatrizi, legea
naţională este legea statului în care îşi au domiciliul sau, în lipsă,
reşedinţa;
DE REŢINUT:
În conformitate cu prevederile art. 33 din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, coroborate cu cele ale art. 18 din
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat, şi cu cele ale art. 5 din Codul familiei,
LIPSA DOVEZII AMBASADEI (CONSULATULUI) constituie, aşa cum s-a
menţionat anterior, atât o condiţie de fond, cât şi un
impediment la încheierea căsătoriei, care atrage după sine
nulitatea acesteia (v. Lucrarea D.E.P. nr. N. 108342/2003).
– procesul-verbal încheiat împreună cu interpretul autorizat, în
cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba
română sau între surdo-muţi;
– aprobarea ministrului apărării naţionale, a ministrului de interne, a
ministrului de justiţie ori a conducătorilor serviciilor de stat
specializate în domeniul apărării şi siguranţei naţionale, în cazul
cadrelor militare active (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri) care se
căsătoresc cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv
cetăţenia română.

111
ALTE PRECIZĂRI:
În momentul primirii declaraţiei de căsătorie, după ce verifică
dacă viitorii soţi au vârsta legală pentru căsătorie, ofiţerul de stare
civilă are următoarele obligaţii:
(1) Citeşte viitorilor soţi prevederile art.4-10 din Codul familiei, în
sensul că nu există impedimente la căsătorie, precum şi că au
îndeplinit cerinţele legii de a-şi comunica reciproc starea sănătăţii
lor.
(2) Prezintă acestora prevederile art.27 din Codul familiei, care
precizează că, la încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara în
faţa ofiţerului de stare civilă numele pe care s-au învoit să-l poarte
în căsătorie.
ü În acest sens, soţii au posibilitatea:
- să păstreze fiecare numele pe care l-au avut înainte de
căsătorie;
- să ia numele unuia sau al altuia dintre soţi;
- să poarte numele lor reunite.
ü Nu este permis ca:
- soţii să se învoiască ca unul dintre ei să păstreze numele ce-l
avea înainte de căsătorie, iar celălalt să adauge la numele său
şi numele celuilalt soţ;
- ambii soţi sau unul dintre ei să aleagă un nume pe care nici
unul dintre ei nu l-au purtat.
ü Art.41 din Metodologie prevede:
- odată cu depunerea declaraţiei sau ulterior, până la încheierea
căsătoriei, viitorii soţi declară, în faţa ofiţerului de stare civilă,
numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie,
potrivit dispoziţiilor Codului familiei;
- dacă înţelegerea referitoare la numele de familie a intervenit
după depunerea declaraţiei, dar înainte de a se încheia
căsătoria, această înţelegere se consemnează într-o declaraţie
scrisă, separat, care se anexează la declaraţia iniţială.
ü Dacă la încheierea căsătoriei soţii n-au făcut nici o declaraţie cu
privire la numele ce urmează să-l poarte în timpul căsătoriei, se
consideră că au înţeles să-şi păstreze fiecare numele pe care l-au
avut înainte de căsătorie.
(3) Atrage atenţia viitorilor soţi că legea penală pedepseşte pe cei
care fac declaraţii false (art.292 din Codul penal).
112
(4) Înregistrează declaraţia de căsătorie, iar la rubrica „acte de
identitate prezentate”, se face menţiune despre actele aduse de
declaranţi.
TERMENUL LEGAL în care se poate încheia căsătoria este de 10 zile
de la data când a fost înregistrată declaraţia de căsătorie. În acest
termen se cuprind atât ziua când a fost făcută declaraţia de căsătorie,
cât şi ziua în care se oficiază căsătoria.
Atunci când declaraţia se face la primăria altei localităţi decât
aceea unde se va încheia căsătoria, termenul de 10 zile se socoteşte
de la data când s-a primit declaraţia la primăria unde acest act
urmează a se încheia.
După expirarea termenului de 10 zile, căsătoria se poate încheia
numai până la expirarea termenului de valabilitate a certificatelor
medicale (14 zile, conform prevederilor Instrucţiunilor Ministerului
Sănătăţii nr.XII/C.1/2758 din 24.07.1971). În cazul expirării termenului
de valabilitate a acestora, viitorii soţi sunt obligaţi să depună noi
certificate medicale referitoare la starea sănătăţii lor.
Raţiunea pentru care legiuitorul a stabilit acest termen de 10 zile
până la încheierea căsătoriei sunt următoarele:
– ofiţerul de stare civilă să aibă timpul necesar pentru a putea
verifica îndeplinirea cerinţelor legale şi temeinicia opoziţiilor la
căsătorie;
– viitorii soţi să mai poată reflecta asupra încheierii acestui act
juridic şi a consecinţelor sale;
– orice altă persoană să ia cunoştinţă despre acest act şi să facă
opoziţiei (opunere) la căsătorie.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să confrunte datele înscrise în
declaraţie cu actele prezentate, iar semnarea declaraţiei se face în
prezenţa sa.

b) OPOZIŢIA LA CĂSĂTORIE reprezintă actul prin care orice persoană


aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări
de fapt sau de drept care să facă imposibilă încheierea căsătoriei.
Pot face opoziţie la căsătorie:
(1) orice persoană, fără a fi obligată să justifice vreun interes,
întrucât statul ocroteşte căsătoria şi apără interesele familiei,
având tot interesul să nu se încheie căsătorii cu încălcarea
dispoziţiilor legale.

113
Pentru a preveni eventualele abuzuri, legea prevede condiţiile
care trebuie respectate atunci când se face opoziţie la căsătorie:
- forma scrisă;
- precizarea împrejurărilor de fapt şi de drept care împiedică
încheierea căsătoriei;
- precizarea dovezilor pe care se sprijină.
Opoziţia poate fi făcută începând cu data depunerii declaraţiei
de căsătorie şi până în momentul încheierii acesteia.
Dacă opoziţia la căsătorie nu îndeplineşte toate condiţiile de
formă cerute de lege (exemplu: lipsa semnăturii declarantului), ea
reprezintă pentru ofiţerul de stare civilă un act oficios (act care
susţine un punct de vedere, fără a avea caracter oficial) de
informare, pe care trebuie să o verifice, în baza art.15 din Codul
familiei;
(2) ofiţerul de stare civilă, când constată personal că există o cauză
care să nu permită încheierea căsătoriei, caz în care acesta
încheie un proces-verbal în care va menţiona motivul pentru care
căsătoria nu se poate încheia. Acest proces-verbal se încheie în
două exemplare, din care unul se înmânează celor care voiau să
se căsătorească.
EFECTELE OPOZIŢIEI LA CĂSĂTORIE:
ü Dacă opoziţia este întemeiată, ofiţerul de stare civilă va refuza
încheierea căsătoriei şi va întocmi procesul-verbal menţionat mai
sus (viitorii soţi, nemulţumiţi de această hotărâre, se pot adresa
judecătoriei, care se va pronunţa asupra legalităţii refuzului).
ü Dacă opoziţia este neîntemeiată, nu se va ţine seama de ea şi se
va proceda la încheierea căsătoriei.
ü Dacă verificarea opoziţiei nu se poate face în termenul de 10 zile
prevăzut de lege, ofiţerul de stare civilă va prelungi acest termen
şi va hotărî în mod corespunzător, în funcţie de rezultatul
verificărilor.

2. Formalităţile concomitente încheierii căsătoriei


(procedura încheierii căsătoriei)
a) LOCALITATEA în care se poate încheia căsătoria este cea în care se
află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre soţi (art.11 din Codul
familiei).

114
b) LOCUL oficierii căsătoriei este sediul serviciului de stare civilă din
localitatea competentă. Căsătoria se poate încheia în afara sediului
autorităţii administraţiei publice locale, cu aprobarea primarului, dacă
din motive temeinice unul dintre soţi se află în imposibilitate de a se
prezenta (exemplu: suferă de o boală gravă şi nu se poate deplasa).

c) COMPETENŢA OFIŢERULUI DE STARE CIVILĂ presupune:


ü Competenţa materială, care are în vedere calitatea şi atribuţiile
delegate persoanei care încheie căsătoria.
În acest sens, art.3 din Codul familiei prevede: „numai căsătoria
încheiată în faţa delegatului de stare civilă se bucură de protecţia
legii”, iar art.27 alin.1 din Legea nr.119/1996 precizează:
„căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă”.
Art.68 lit.s) din Legea nr.215/2001 a administraţiei locale,
modificată, prevede că primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de
stare civilă.
În exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă, primarul
acţionează şi ca reprezentant al statului în comuna sau în oraşul
în care a fost ales (art.69 alin.1 din Legea 215/2001).
Atribuţiile de ofiţer de stare civilă pot fi delegate viceprimarului,
secretarului sau altor funcţionari cu competenţe în acest domeniu
(art.70 alin.2 din Legea 215/2001).
Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă
reglementează o excepţie de la norma imperativă menţionată mai
sus, în sensul că: „actele de stare civilă întocmite de o persoană
care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă,
cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar
dacă acea persoană nu avea această calitate”. Este cazul acelor
funcţionari care exercită această funcţie fără a avea o delegare
expresă din partea primarului (dacă atribuţia de ofiţer de stare
civilă s-a exercitat în mod public), ceea ce nu atrage nulitatea
căsătoriei.
Precizăm că exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă
poate fi delegată şi de şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor
consulare de carieră ale României unuia dintre agenţii diplomatici
sau unuia dintre funcţionarii consulari;
ü Competenţa personală a ofiţerului de stare civilă, care este
determinată de domiciliul sau reşedinţa viitorilor soţi, în sensul că
se poate încheia căsătoria de către ofiţerul de stare civilă al
115
primăriei din localitatea unde îşi are domiciliul sau reşedinţa unul
dintre aceştia.
Pentru situaţia în care viitorii soţi, ambii cetăţeni români, solicită
să se căsătorească pe o navă aflată în afara apelor teritoriale
române (a graniţelor ţării), competenţa aparţine comandantului
respectivei nave, care este investit cu atribuţii de ofiţer de stare
civilă (art.3 alin.1 lit.c) din Legea nr.119/1996);
ü Competenţa teritorială a ofiţerului de stare civilă este
determinată de limitele teritoriului localităţii unde se află primăria
în cadrul căreia funcţionează acesta.
Depăşirea limitelor competenţei teritoriale de către ofiţerul de
stare civilă este posibilă numai atunci când căsătoria se încheie
într-un alt loc decât sediul autorităţii administraţiei publice locale
(primăriei) şi acesta este situat în afara limitelor localităţii
respective, însă respectiva încălcare nu se sancţionează cu
nulitatea căsătoriei încheiate în aceste condiţii.

d) ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Oficierea căsătoriei se face în limba română, de către ofiţerul de
stare civilă, într-o încăpere corespunzător amenajată, având o ţinută
vestimentară adecvată caracterului solemn al acestui act.
La oficierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă este obligat să
poarte eşarfă în culorile drapelului naţional român, aşezată pe umărul
stâng, cu banda albastră în sus.
Solemnitatea încheierii căsătoriei constă în faptul că aceasta se
încheie în faţa unei autorităţi anume, precizate de lege (ofiţerul de
stare civilă), într-un anumit loc, în prezenţa viitorilor soţi, care trebuie
să-şi exprime personal consimţământul, şi în condiţii care să permită
oricărei persoane să asiste.
Activităţile pe care trebuie să le desfăşoare ofiţerul de stare civilă,
în ziua stabilită pentru încheierea căsătoriei, sunt următoarele:
ü Identifică viitorii soţi, în baza actelor prezentate de către aceştia.
ü Constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond pentru încheierea
căsătoriei şi că nu există impedimente la căsătorie, în
conformitate cu prevederile Codului familiei.
ü Constată că nu există opoziţii la căsătorie, iar în cazul în care
acestea există, apreciază dacă sunt sau nu întemeiate,
procedând conform reglementărilor de la pct.b).

116
ü Citeşte viitorilor soţi art.1 şi 2 din Codul familiei, după cum
urmează:
„În România statul ocroteşte căsătoria şi familia, el sprijină, prin
măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei.
Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă
deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii.
Familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi.
În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de
copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale.
Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor.
Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune
reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul
altuia sprijin moral şi material.”
ü Ia consimţământul viitorilor soţi în vederea căsătoriei.
ü Declară încheiată căsătoria, pe baza consimţământului viitorilor
soţi.
ü Întocmeşte actul de căsătorie în registrul destinat în acest scop,
act care se semnează de către soţi, de cei doi martori şi de către
ofiţerul de stare civilă.
Actul de căsătorie se semnează de către soţi cu numele de
familie pe care au convenit să-l poarte în timpul căsătoriei (nu cu
numele purtat anterior).
La rubrica „Văzând că publicaţia cerută de lege s-a efectuat în
termen şi că nu s-a făcut opoziţie la această căsătorie, în temeiul
consimţământului exprimat personal de fiecare dintre viitorii soţi,
noi, ofiţer de stare civilă ______________ am încheiat prezentul
act de căsătorie” se înscrie numele celui care a oficiat actul de
căsătorie (în mod greşit, la unele primării se trece numele şi
prenumele primarului, ca ofiţer de stare civilă, când în realitate
căsătoria a fost oficiată de către un ofiţer de stare civilă delegat).
ü Eliberează soţilor certificatul de căsătorie (la cererea acestora, se
poate elibera fiecăruia dintre ei câte un certificat).
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare
civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară pe
aceştia căsătoriţi.
Operaţiunea de înregistrare a căsătoriei nu are valoare
constatativă, ci reprezintă doar un element de probă al căsătoriei

117
(art.18 din Codul familiei reglementează: „căsătoria nu poate fi
dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului
întocmit în registrul actelor de stare civilă”).
Atunci când a fost omisă înregistrarea actului de căsătorie, efectul
juridic nu este nulitatea căsătoriei, întrucât ea s-a încheiat anterior
întocmirii actului respectiv şi există posibilitatea întocmirii ulterioare a
actului de căsătorie.
După încheierea căsătoriei, în actul de identitate al soţului care
prin căsătorie îşi schimbă numele de familie, se aplică ştampila:
„Schimbat numele din ______________ în ______________ prin căsătorie.
Actul de identitate va fi preschimbat până la ______________.”
Acest text se înscrie şi în carnetele de identitate, legitimaţiile
provizorii şi paşapoartele eliberate de autorităţile române.
În situaţia persoanelor deţinătoare de cărţi de identitate
informatizate, ofiţerul de stare civilă va invalida cartea de identitate a
soţului care îşi schimbă numele de familie prin căsătorie, invalidarea
fiind făcută prin perforarea spaţiului în care se află înscrisă perioada
de valabilitate.

e) PROBA CĂSĂTORIEI este stabilită prin reguli speciale. Astfel, art.18 din
Codul familiei prevede: „căsătoria nu poate fi dovedită decât prin
certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul
actelor de stare civilă”.
De asemenea, Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi
persoanele juridice precizează următoarele:
ü „starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele
înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă” (art.22 alin.1);
ü „certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au
aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în
registru” (art.22 alin.2).
Prin derogare de la dispoziţiile dreptului comun, în materia actelor
de stare civilă, legea permite întocmirea actului de căsătorie, ca
urmare a reconstituirii acestuia, în următoarele situaţii:
ü registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate
sau în parte;
ü actul a fost întocmit în străinătate şi nu există posibilitatea
procurării lui.

118
Pe de altă parte, actul de căsătorie va putea fi întocmit ulterior în
situaţiile în care:
ü la data încheierii căsătoriei nu au existat registre de stare civilă;
ü întocmirea actului de căsătorie a fost omisă de ofiţerul de stare
civilă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către acesta.
În aceste situaţii se pun în discuţie posibilităţile de probă a
căsătoriei în faţa:
– primăriei, competentă a soluţiona cererea de întocmire ulterioară
sau reconstituire a actului de căsătorie sau
– instanţei de judecată, atunci când decizia de respingere a fost
atacată pe calea justiţiei.
Această probă se poate realiza prin orice mijloc de probă admis
de lege.

f) MENŢIUNI CARE SE ÎNSCRIU PE ACTELE DE STARE CIVILĂ ÎN LEGĂTURĂ CU


CĂSĂTORIA:

ü La înregistrarea actelor de căsătorie în cazuri speciale (Anexa


nr.27 din Metodologie, pct.2 şi 4):
– „Act reconstituit (întocmit ulterior) în baza Dispoziţiei nr._____ din
____________ a primarului municipiului (sectorului, oraşului, comunei)
____________, judeţul ____________. Căsătoria a fost încheiată în anul
_____ luna _____ ziua _____, în localitatea ____________, judeţul/ţara
____________.”
– „Act transcris în baza certificatului de căsătorie nr.____ din
___________ eliberat de autorităţile ______________ şi a aprobării
nr._____ din ______________ a Direcţiei de evidenţă a populaţiei.
Căsătoria a fost încheiată în anul ____ luna ____ ziua ____, în
localitatea ___________, ţara ___________.”
ü Menţiunea de căsătorie:
„Căsătorit(ă) cu ______________, act nr._____ din _____________
înregistrat la Primăria municipiului (sectorului, oraşului, comunei)
______________, judeţul ______________. După încheierea căsătoriei
poartă numele de familie _____________.”

119
E. Efectele căsătoriei
Ca urmare a încheierii căsătoriei, efectele acestui act juridic
presupun, în principal:
– drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor, reglementate de
art.25-28 din Codul familiei;
– drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora, prevăzute de
art.29-36 din Codul familiei;
– alte drepturi şi obligaţii reciproce prevăzute pentru soţi, ce rezultă
din principiile care reglementează modalităţile prin care sunt
ocrotite familia şi căsătoria.

1. Efecte personale
Actul căsătoriei are la bază principiul egalităţii în drepturi dintre
soţ şi soţie, aşa cum prevede art.25 din Codul familiei: „bărbatul şi
femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”.
De asemenea, art.26 din Codul familiei precizează: „soţii hotărăsc
de comun acord în tot ce priveşte căsătoria lor”.
Acest principiu este confirmat atunci când se pune în discuţie
modul în care trebuie să acţioneze soţii pentru a lua anumite măsuri
sau a îndeplini diferite acte juridice, cazuri în care aceştia trebuie să
hotărască de comun acord.
În situaţia în care soţii nu cad de acord, legea nu prevede concret
modalitatea de soluţionare a divergenţelor, însă considerăm că, în
cazul opunerii din partea unuia din soţi, soţul nemulţumit nu se poate
adresa instanţei de judecată pentru soluţionarea neînţelegerilor,
deoarece legea nu prevede o astfel de procedură.
Aplanarea acestor diferende trebuie realizată de către aceştia, de
comun acord, pentru înlăturarea divergenţelor care pot deveni motive
de desfacere a căsătoriei (divorţ), cu grave consecinţe pentru familie,
în general, şi pentru copii, în special.
Principalele relaţii personale dintre soţi, ca urmare a încheierii
actului căsătoriei, sunt următoarele:
ü Obligaţia de sprijin moral reciproc (art.2 din Codul familiei).
ü Obligaţia de fidelitate ce trebuie să existe între soţi, care deşi nu
este precizată în mod expres de Codul familiei, încălcarea ei
constituie infracţiunea de adulter, prevăzută şi sancţionată de
Codul penal.

120
ü Deplina capacitate de exerciţiu pe care o dobândeşte femeia ce
se căsătoreşte de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în condiţiile
prevăzute de lege, şi de la vârsta de 15 ani (art.8 alin3 din
Decretul nr.31/1954). Această capacitate se păstrează chiar dacă
căsătoria s-a desfăcut înainte de majoratul său.
ü Cetăţenia soţilor nu se dobândeşte şi nu se pierde prin actul
juridic al căsătoriei, care astfel nu produce nici un efect în acest
sens (art.3 din Legea nr.21/1991, republicată, a cetăţeniei
române).
Cetăţenia română se dobândeşte numai prin naştere, adopţie
ori la cerere şi se pierde prin retragere, aprobarea renunţării ori în
alte cazuri expres reglementate de lege.
Deci, ca urmare a actului căsătoriei, fiecare din soţi îşi menţine
cetăţenia avută, modificarea acesteia putând să aibă loc numai în
condiţiile legii.
ü Domiciliul soţilor va fi stabilit de către aceştia, la aprecierea lor,
urmând ca ei să decidă de comun acord (art.26 din Codul
familiei). Deci, conform actualelor reglementări, soţii pot conveni
să aibă fie un domiciliu comun, fie domicilii separate, atunci când
se justifică separaţia (exemple: plecarea din localitate ca urmare
a schimbării locului de muncă, detaşarea, deplasarea pentru
continuarea studiilor etc.).
ü Numele pe care soţii s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei
trebuie declarat cu ocazia încheierii acesteia (conform art.27 din
Codul familiei).

2. Efectele patrimoniale
Regimul matrimonial al bunurilor reprezintă ansamblul normelor
juridice ce reglementează relaţiile dintre soţi, precum şi dintre aceştia
şi celelalte persoane, cu privire la bunurile lor.
Nu intenţionăm să facem o prezentare în detaliu a acestor
reglementări, întrucât nu au o legătură directă cu tema pa care ne-am
propus să o prezentăm – actele de stare civilă. Dorim însă să facem
câteva PRECIZĂRI în acest sens:
ü Sunt considerate bunuri comune al soţilor doar cele dobândite în
timpul căsătoriei de către oricare dintre ei.
ü Orice convenţie care contravine acestei reguli este nulă.

121
ü Bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi sunt prevăzute în mod
limitativ de art.31 din Codul familiei.
ü Pentru ca un bun să fie considerat comun, trebuie să fie dobândit
de către oricare dintre soţi în timpul căsătoriei şi să nu facă parte
din categoria acelor bunuri pe care legea le consideră proprii,
respectiv:
- bunuri dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
- bunuri dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat
(dispoziţie testamentară prin care se lasă cuiva ca moştenire un
bun) sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că
ele vor fi comune;
- bunuri de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei
unuia dintre soţi;
- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele
artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi altele
asemenea bunuri;
- indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube
pricinuite persoanei;
- valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul
în care a trecut această valoare.
ü Comunitatea de bunuri a soţilor are caracter real şi efectiv, având
menirea de a contribui la consolidarea familiei.
ü Dat fiind scopul propus, comunitatea de bunuri durează pe tot
timpul căsătoriei.
ü Ca o excepţie, Codul familiei prevede că: „Pentru motive
temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte din
ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul
căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.”
Împărţirea bunurilor comune dobândite de către soţi în timpul
căsătoriei se poate face în următoarele cazuri:
- la cererea oricăruia dintre soţi, pentru motive temeinice;
bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, cele neîmpărţite şi
cele dobândite ulterior având calitatea de bunuri comune;
- la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi; în acest
sens, art.33 din Codul familiei prevede că, după urmărirea
bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal
poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura

122
necesară pentru acoperirea creanţei sale; de asemenea,
bunurile atribuite prin împărţire devin proprii.
ü În cazul confiscării averii unuia dintre soţi, statul devine
proprietarul bunurilor sale proprii şi al bunurilor comune pe care le
are în devălmăşie cu celalalt soţ; statul devine astfel, ca urmare a
unei hotărâri de condamnare cu pedeapsa confiscării, proprietar
asupra bunurilor soţului inculpat, substituindu-se acestuia.
ü În acelaşi timp, statul devine coproprietar cu soţul inculpat, cu
privire la bunurile comune, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile
Codului civil referitoare la ieşirea din indiviziune.
ü Indiferent de situaţie, bunurile comune dobândite în timpul
căsătoriei vor putea fi împărţite numai pe calea unei acţiuni
principale sau în cadrul contestaţiei împotriva urmăririi bunurilor
comune, scopul fiind urmărirea bunurilor proprii ale soţului
inculpat.
ü Hotărârea judecătorească produce efecte numai în ceea ce
priveşte bunurile existente în momentul rămânerii definitive a
acesteia.
ü Bunurile dobândite de către soţi după data acestei hotărâri sunt
supuse regimului comunităţii de bunuri.
În acest sens, art.30 din Codul familiei prevede:
„Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi
sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.
Orice convenţie contrară este nulă.
Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.”

F. Desfiinţarea căsătoriei (nulitatea)


Nulitatea căsătoriei este sancţiunea care se aplică acestui act, în
situaţia în care el a fost încheiat cu nerespectarea condiţiilor de fond şi
de formă reglementate de lege.

1. Nulitatea absolută
Nulitatea absolută sancţionează căsătoria încheiată cu
nerespectarea condiţiilor legii, în care sens art.19 din Codul familiei
prevede că: „este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor
prevăzute în art.4, 5, 6, 7 lit.a, art.9, 131 şi 16”, după cum urmează:

123
a) NEÎNDEPLINIREA CONDIŢIEI DE VÂRSTĂ (art.4 C.familiei)
Bărbatul se poate căsători numai după ce a împlinit vârsta de 18
ani, iar femeia numai dacă a împlinit 16 ani. Pentru motive temeinice,
se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani, ca urmare a
dispoziţiei preşedintelui consiliului judeţean sau al primarului general
al municipiului Bucureşti (după caz, în funcţie de domiciliul solicitan-
tei), prin care se acordă dispensă de vârstă.
Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta
legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp:
– acela dintre soţi, care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie, a
împlinit-o;
– soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.
Apreciem că, întrucât art.20 din Codul familiei nu face nici o
distincţie, atunci când soţia a născut un copil sau a rămas însărcinată,
acoperirea nulităţii operează şi pentru bărbatul care nu a împlinit
vârsta legală pentru căsătorie.
În aceste situaţii dispar considerentele care să justifice oprirea
căsătoriei, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca interesele copilului
de a avea o stare civilă bine determinată.

b) BIGAMIA (art.5 din Codul familiei)


Codul familiei prevede că „este oprit să se căsătorească bărbatul
care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”.
Această sancţiune se justifică prin aceea că se încalcă principiul
monogamiei căsătoriei. În asemenea situaţie, căsătoria încheiată cu
încălcarea acestor prevederi legale este nulă, indiferent de buna sau
reaua-credinţă a unuia sau a ambilor soţi, astfel că va rămâne valabilă
prima căsătorie încheiată.

c) RUDENIA (art.6 din Codul familiei)


În conformitate cu prevederile Codului familiei, este oprită
căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie
colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun.
În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea în linie
colaterală.

124
Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
– în linie dreaptă, după numărul naşterilor, astfel: fiul şi tatăl sunt
rude de gradul I, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul II;
– în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una
dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta
până la cealaltă rudă, astfel: fraţii sunt rude de gradul II, unchiul şi
nepotul de gradul III, verii primari de gradul IV.
Ca excepţie, în ceea ce priveşte încuviinţarea căsătoriei între
persoane care sunt rude de gradul IV, Codul familiei prevede la art.6
alin.2 că, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie
colaterală de gradul al patrulea poate fi încuviinţată prin acordarea
dispensei de grad de rudenie de preşedintele consiliului judeţean sau
primarul general al municipiului Bucureşti (este vorba despre verii
primari).

d) ADOPŢIA (art.7 lit.a din Codul familiei) produce următoarele efecte,


în sensul că este oprită căsătoria:
– între cel care adoptă sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi cel
adoptat ori descendenţii acestuia, de alta;
– între copiii celui care adoptă, de o parte şi cel adoptat sau copiii
acestuia, de alta;
– între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.

e) ALIENAŢIA SAU DEBILITATEA MINTALĂ


Este nulă căsătoria încheiată împotriva prevederilor art.9 din
Codul familiei, precum şi de cel care este vremelnic lipsit de facultăţile
mintale, atât timp cât nu are discernământul faptelor sale.
În acest sens, precizăm dispoziţiile art.9 din Codul familiei: „este
oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel
care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are
discernământul faptelor sale”.
Apreciem că, pentru constatarea existenţei condiţiilor nulităţii
căsătoriei, în caz de alienaţie sau debilitate mintală, aceste situaţii
trebuie să existe la data încheierii căsătoriei şi să poată fi dovedite
prin orice mijloace de probă.
În ceea ce priveşte persoanele care nu au vremelnic
discernământul faptelor, acestea sunt oprite să se căsătorească atât

125
timp cât nu au posibilitatea să consimtă în mod conştient cu privire la
actul căsătoriei.
Practica judiciară a stabilit că faptul cunoaşterii stării de alienaţie
sau debilitate mintală ori lipsa vremelnică a facultăţilor mintale
(dovedită prin acte oficiale) nu duce la validarea căsătoriei

f) LIPSA PUBLICĂRII EXTRASULUI DIN DECLARAŢIA DE CĂSĂTORIE


Art.131 din Codul familiei, introdus prin Legea nr.23/1999,
prevede că: „În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul
de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras,
într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se
încheie căsătoria.
Extrasul din declaraţia de căsătorie va cuprinde, în mod
obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum
şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în
termen de 10 zile de la data afişării.”
Art.19 din Codul familiei precizează că este nulă căsătoria
încheiată cu încălcarea dispoziţiilor art.131 din acelaşi act normativ.

g) LIPSA CONSIMŢĂMÂNTULUI SOŢILOR


Art.16 din Codul familiei prevede: „căsătoria se încheie prin
consimţământul viitorilor soţi; aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi,
împreună, în faţa ofiţerului de stare civilă, pentru a-şi da
consimţământul personal şi în mod public”.
Art.19 din Codul familiei precizează şi faptul că este nulă
căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor art.16 din acelaşi cod.
În acest sens, lipsa consimţământului viitorilor soţi la încheierea
căsătoriei are ca efect desfiinţarea căsătoriei, care poate fi
determinată de anumite cauze:
ü la data stabilită pentru încheierea căsătoriei, unul dintre viitorii soţi
nu se prezintă, iar ofiţerul de stare civilă încheie căsătoria, care în
aceste condiţii este nulă;
ü la încheierea căsătoriei, unul dintre viitorii soţi dă un răspuns
negativ, iar ofiţerul de stare civilă declară căsătoria încheiată;
această căsătorie este nulă, întrucât consimţământul nu a fost
exprimat cu respectarea condiţiilor de fond prevăzute de lege.

126
h) INCOMPETENŢA OFIŢERULUI DE STARE CIVILĂ, în sensul că este
considerată nulă căsătoria care a fost oficiată de un funcţionar care nu
avea împuternicirea de ofiţer de stare civilă delegat, exceptând cazul
în care a exercitat în mod public această funcţie.
În acest sens, sunt aplicabile prevederile art.7 din Legea
nr.119/1996: „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a
exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu
respectarea prevederilor legale, sunt valabile chiar dacă acea
persoană nu avea această calitate.”

i) CĂSĂTORIA FICTIVĂ
În situaţia în care viitorii soţi urmăresc prin căsătorie alt scop
decât întemeierea unei familii, acest act nu se mai bucură de protecţia
legii.
Căsătoria este considerată nulă în următoarele condiţii:
ü a fost încălcat scopul prevăzut de lege pentru orice căsătorie,
respectiv acela de a întemeia o familie şi de a crea astfel relaţii
personale şi patrimoniale, pe care căsătoria le implică;
ü intenţia unuia dintre soţi de a obţine anumite efecte secundare
căsătoriei (exemplu: dobândirea unei locuinţe, dobândirea
vocaţiei succesorale legale, sustragerea de la răspundere penală
pentru viol etc.);
ü cauza anterioară sau concomitentă încheierii căsătoriei să nu fi
dispărut ulterior, ca urmare a convieţuirii soţilor; atunci când, după
încheierea căsătoriei, între soţi se stabilesc raporturi personale şi
patrimoniale specifice căsătoriei, cauza nulităţii dispărând,
căsătoria trebuie să fie menţinută.

j) CĂSĂTORIA ÎNTRE PERSOANE DE ACELAŞI SEX


Practica judiciară şi literatura de specialitate consideră o astfel de
căsătorie ca fiind nulă, întrucât în dreptul nostru căsătoria se încheie
numai între un bărbat şi o femeie, în condiţiile stabilite de lege.

ACŢIUNEA ÎN DECLARAREA NULITĂŢII ABSOLUTE poate fi introdusă de către


orice persoană interesată; spre exemplu, soţii, în cazul bigamiei,
rudele soţilor, creditorii acestora, procurorul (art.47 din Decretul
nr.32/1954 şi art.45 din Codul de procedură civilă), însă numai în
timpul vieţii soţilor, întrucât, după moartea unuia dintre ei, interesul pe
care-l are de apărat nu mai există.
127
Acţiunea în nulitate absolută a căsătoriei este
imprescriptibilă.

2. Nulitatea relativă
Nulitatea relativă intervine în cazul viciilor de consimţământ.
Art.21 alin.1 din Codul familiei prevede: „căsătoria poate fi anulată la
cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu
privire la identitatea fizică a celuilalt, prin viclenie sau prin violenţă”.
În concluzie, căsătoria poate fi anulată numai în situaţia existenţei
viciilor de consimţământ: eroare, dol şi violenţă.
Acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei este o acţiune
cu caracter personal şi poate fi introdusă numai de către soţul al cărui
consimţământ a fost viciat.
Eroarea, ca o cauză de nulitate relativă, intervine numai în ceea
ce priveşte identitatea fizică a celuilalt soţ.
Necunoaşterea de către soţ, la data încheierii căsătoriei, a
faptului că soţia era însărcinată nu poate fi un motiv de anulare a
căsătoriei, pentru că nu ne aflăm în situaţia de viciere a
consimţământului prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt
soţ.
Căsătoria însă poate fi anulată atunci când a fost încheiată ca
urmare a erorii privind starea de sănătate a unuia dintre soţi, folosind
mijloace viclene (exemplu: unul dintre soţi care suferă de o boală
gravă, induce în eroare pe celălalt, prezentând un certificat prenupţial
emis pe baza examenului medical al altei persoane).
Dacă, la încheierea căsătoriei, unul dintre soţi, cu intenţie şi în
cunoştinţă de cauză, a ascuns celuilalt soţ boala de care suferea ori
manifestările acesteia, ne aflăm într-o situaţie de dol (viclenie), care,
dacă este dovedită, constituie motiv de declarare a nulităţii relative a
căsătoriei.
Tot o cauză de nulitate relativă a căsătoriei este şi aceea a
căsătoriei încheiate ca urmare a dolului săvârşit de către unul dintre
soţi prin ascunderea unei maladii sau malformaţii necunoscută
celuilalt soţ.
Ascunderea de către soţie a unei boli care o face inaptă de a
avea copii, constituie tot o situaţie de dol.
Neputinţa de a realiza actul sexual va putea constitui o cauză de
nulitate relativă a căsătoriei numai atunci când se constată că, înainte

128
de căsătorie, soţul a cunoscut boala de care suferă şi nu a adus la
cunoştinţă viitoarei soţii acest fapt, care a acceptat să se
căsătorească ca urmare a dolului (vicleniei) prin omisiune.
În cazul în care, la încheierea căsătoriei, consimţământul unuia
dintre soţi a fost viciat prin violenţă, căsătoria va fi declarată nulă
numai atunci când acţiunea a fost introdusă în termenul legal.
Art.21 alin.2 din Codul familiei prevede că anularea căsătoriei
poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de
6 luni de la încheierea violenţei ori de la descoperirea erorii ori a
vicleniei.
Deci, în timp ce nulitatea absolută a căsătoriei poate fi invocată
oricând, de orice persoană, acţiunea în anularea căsătoriei (nulitatea
relativă) se prescrie în termenul de 6 luni, prevăzut de Codul familiei.
De asemenea, trebuie precizat că această acţiune va putea fi
introdusă numai de către soţul căruia i-a fost viciat consimţământul.
Întrucât este o acţiune personală, legea nu acordă moştenitorilor
dreptul de a o continua. O acţiune cu privire la starea civilă va putea fi
continuată de moştenitori numai dacă legea prevede acest fapt în mod
expres (exemplu: stabilirea filiaţiei faţă de mamă, stabilirea paternităţii,
acţiunea în tăgăduirea paternităţii).
O astfel de acţiune nu va putea fi introdusă de procuror, întrucât
Codul de procedură civilă şi Decretul nr.32/1954 nu permit
procurorului pornirea acţiunilor cu caracter personal.

3. Dispoziţii comune privind nulitatea căsătoriei


Acţiunea în nulitate absolută, ca şi cea în nulitate relativă, sunt de
competenţa instanţelor judecătoreşti, determinate după dreptul
comun, fiind soluţionate în fond de către tribunal, în conformitate cu
prevederile art.2 pct.1 lit.d) şi h) din Codul de procedură civilă.
Nulitatea căsătoriei va putea fi cerută numai pe calea unei acţiuni
distincte, neputând fi invocată prin mijlocul unei excepţii formulate în
cadrul altei acţiuni.

EFECTELE NULITĂŢII CĂSĂTORIEI


Atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă produc aceleaşi efecte,
atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, în sensul că se consideră că
respectiva căsătorie nu a fost încheiată.
De la această regulă, există următoarele EXCEPŢII de la efectul
retroactiv al căsătoriei:
129
– nulitatea nu produce nici un efect în privinţa copiilor care au
statutul legal de copii din căsătorie;
– căsătoria putativă.
Nulitatea căsătoriei produce efecte cu privire la:
ü RELAŢIILE DINTRE SOŢI:
– soţii sunt consideraţi, din punct de vedere juridic, că nu au fost
căsătoriţi niciodată;
– se consideră că soţii nu au avut obligaţii rezultate din situaţia de
căsătoriţi;
– o eventuală căsătorie încheiată până la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti, cu privire la nulitatea căsătoriei, rămâne
valabilă, nemaifiind considerat caz de bigamie;
– foştii soţi se pot recăsători;
– o eventuală acţiune penală, având ca obiect infracţiunea de
adulter, se stinge;
– soţii redobândesc numele pe care l-au avut înainte de încheierea
căsătoriei, dacă acesta a fost schimbat prin actul căsătoriei;
– atunci când desfiinţarea căsătoriei are loc înainte ca soţia să fi
împlinit vârsta de 18 ani, aceasta pierde deplina capacitate de
exerciţiu, întrucât se consideră că nu a fost căsătorită şi nu a avut
nici în trecut această capacitate (spre deosebire de cazul
desfacerii căsătoriei prin divorţ);
– încetează obligaţia reciprocă de întreţinere;
– nu mai operează dreptul la moştenire în caz de deces al unuia
dintre soţii a căror căsătorie a fost anulată;
– întrucât anularea căsătoriei produce efecte retroactiv, nu se mai
poate pune în discuţie proprietatea comună în devălmăşie a
bunurilor;
– bunurile dobândite după data încheierii căsătoriei şi până la data
declarării nulităţii acesteia sunt supuse regimului coproprietăţii din
dreptul comun, şi nu al codului familiei, ca în cazul desfacerii
căsătoriei prin divorţ (vor fi coproprietatea celor a căror căsătorie
a fost desfiinţată).
ü RELAŢIILE DINTRE PĂRINŢI ŞI COPII:
– nulitatea căsătoriei nu produce efecte în ceea ce priveşte copiii
rezultaţi din convieţuirea persoanelor a căror căsătorie a fost

130
desfiinţată; astfel că aceştia îşi păstrează situaţia de copii din
căsătorie (art.23 alin.2 din Codul familiei).
Atunci când părinţii nu s-au învoit cu privire la copiii lor minori,
prin asemănare cu regulile prevăzute la desfacerea căsătoriei de
art.24 alin.2 din Codul familiei, instanţa de judecată are obligaţia:
ü în funcţie de interesele copiilor minori, să dispună încredinţarea
lor spre creştere şi educare unuia sau ambilor părinţi, unei terţe
persoane sau unei instituţii de ocrotire;
ü să stabilească acel părinte ce va administra bunurile minorului
care este încredinţat unei terţe persoane sau unei instituţii de
ocrotire;
ü să fixeze contribuţia pe care trebuie să o aducă fiecare dintre
părinţi la cheltuielile necesare pentru creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea personală a minorilor rezultaţi ca urmare
a căsătoriei care a fost anulată.

4. Căsătoria putativă
Prin căsătorie putativă înţelegem acea căsătorie care, deşi nulă
(lovită de nulitatea absolută) sau anulată (atunci când intervine un caz
de nulitate relativă), produce unele efecte faţă de soţul care a fost de
bună-credinţă la încheierea ei.
În acest sens, art.23 alin.1 din Codul familiei prevede că soţul
care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă
sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei
judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă.

Pentru ca o căsătorie să fie considerată putativă, aceasta trebuie


să îndeplinească următoarele CONDIŢII:
ü să existe aparenţa juridică a actului căsătoriei;
ü să existe buna-credinţă a ambilor soţi sau numai a unuia dintre ei.
Buna-credinţă reprezintă faptul de a nu cunoaşte cauza care a
determinat nulitatea căsătoriei, respectiv eroarea în care a fost indus
soţul sau au fost induşi ambii soţi, în ceea ce priveşte cauza nulităţii
căsătoriei.
Recunoaşterea căsătoriei putative presupune existenţa bunei-
credinţe a unuia dintre soţi în momentul încheierii căsătoriei. Buna-
credinţă se apreciază asupra situaţiilor de fapt, precum şi a celor de
131
drept. În conformitate cu prevederile art.1899 alin.2 din Codul civil,
potrivit dreptului comun, soţul de bună credinţă nu este obligat să o
dovedească. Doar cel care pretinde existenţa relei-credinţe are
obligaţia să o probeze.
Existenţa aparenţei juridice a actului căsătoriei este determinată
de celebrarea căsătoriei. Declararea nulităţii sau anulării unei căsătorii
trebuie să aibă la bază doar un titlu juridic prin care acest act să fie
desfiinţat de către instanţa de judecată competentă.
Atunci când numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei, de efectele căsătoriei putative va beneficia doar
acesta, nu şi soţul de rea-credinţă. Hotărârea prin care s-a anulat sau
s-a declarat nulă căsătoria va avea, pentru soţul de rea-credinţă, un
efect retroactiv, astfel că el nu va beneficia de prevederile căsătoriei
putative.

PRINCIPALELE EFECTE ALE CĂSĂTORIEI PUTATIVE


ü Soţul de bună-credinţă, deşi căsătoria este nulă sau anulată,
până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne
definitivă, păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă;
ü Cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile
patrimoniale dintre soţi sunt supuse dispoziţiilor de divorţ, prin
asemănare.
Efecte cu privire la relaţiile dintre soţi CÂND AMÂNDOI SUNT DE BUNĂ
CREDINŢĂ:

ü Întrucât până la data când hotărârea judecătorească a rămas


definitivă soţii au avut această calitate, între ei a existat obligaţia
reciprocă de sprijin moral; încălcarea obligaţiei de fidelitate de
către oricare dintre soţi, în această perioadă, constituie adulter.
ü Atunci când, prin căsătorie, unul dintre soţi a luat numele celuilalt
soţ, în caz de declarare a nulităţii căsătoriei, nu mai sunt
aplicabile dispoziţiile cu privire la divorţ, astfel încât acesta îşi va
recăpăta numele avut anterior.
ü Soţul de bună-credinţă, care la data încheierii căsătoriei nu a avut
vârsta de 18 ani (este cazul femeii căsătorite la împlinirea vârstei
de 16 ani, sau 15 ani, când se acordă dispensă de vârstă) şi, ca
urmare a actului căsătoriei, a dobândit deplina capacitate de
exerciţiu, o menţine. În cazul căsătoriei putative, pentru soţul de
bună-credinţă nu se suprimă efectele produse de căsătorie în

132
trecut, astfel încât se menţine deplina capacitate de exerciţiu
dobândită.
ü Hotărârea prin care s-a declarat nulă sau anulată căsătoria nu are
efect retroactiv, ci numai pentru viitor, astfel încât orice raporturi
patrimoniale între soţi urmează a fi soluţionate ca şi în cazul
divorţului (exemple: împărţirea bunurilor comune, folosinţa
locuinţei comune, întreţinerea legală datorată etc.).
ü Ambii soţi beneficiază de dreptul la moştenire atunci când celălalt
soţ a decedat înainte ca hotărârea judecătorească, prin care s-a
declarat nulitatea căsătoriei, să fi rămas definitivă.
Efecte cu privire la relaţiile dintre soţi atunci CÂND se constată că
DOAR UNUL DINTRE EI ESTE DE BUNĂ CREDINŢĂ:

ü De efectul căsătoriei putative va profita numai soţul de bună-


credinţă, nu şi cel de rea-credinţă.
ü Pentru soţul de rea-credinţă, hotărârea prin care s-a anulat sau a
fost declarată nulă căsătoria va avea efect retroactiv, în sensul că
se va considera că această căsătorie nu a existat legal niciodată.
ü Obligaţia de sprijin moral se consideră că a existat numai în ceea
ce-l priveşte pe soţul de bună-credinţă.
ü Suspendarea prescripţiei operează numai în ceea ce-l priveşte pe
soţul de bună-credinţă.
ü Soţul de bună-credinţă care şi-a schimbat, prin căsătorie, numele
nu îl va mai purta după căsătoria care a fost desfiinţată.
ü Comunitatea de bunuri de care beneficiază soţul de bună-
credinţă este alcătuită numai din bunurile care au fost dobândite
de către soţul de rea-credinţă în timpul căsătoriei. Din punct de
vedere juridic, acesta din urmă are calitatea de concubin şi nu de
soţ, astfel încât nu poate beneficia de dispoziţiile privind
împărţirea bunurilor comune, în conformitate cu prevederile
Codului familiei.
ü Numai atunci când soţul de rea-credinţă va putea dovedi că a
contribuit la dobândirea bunurilor celuilalt soţ, va putea pretinde o
proprietate comună pe cote părţi sau o creanţă împotriva
acestuia.
ü Soţul de bună-credinţă are dreptul la întreţinere, în aceleaşi
condiţii ca şi soţul divorţat. De acest drept nu beneficiază soţul de
rea-credinţă.

133
ü Soţul de bună-credinţă are dreptul la moştenirea celuilalt soţ,
atunci când decesul s-a produs înainte de desfiinţarea căsătoriei.
ü În cazul căsătoriei putative, desfiinţarea acesteia nu produce nici
un efect în ceea ce priveşte situaţia legală a copiilor, care vor
avea calitatea de copii din căsătorie. În acest sens, avându-se în
vedere interesul copiilor şi necesitatea ocrotirii lor, drepturile şi
îndatoririle dintre părinţi şi copii, în ceea ce priveşte raporturile
personale şi patrimoniale, sunt aplicabile ca şi în cazul unei
căsătorii valabile.
ü Copilul născut după declararea nulităţii sau anulării căsătoriei are
ca tată pe fostul soţ al mamei, în situaţia în care a fost conceput
în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi
intrat într-o nouă căsătorie (art.53 din Codul familiei).
Legea recunoaşte, în mod reciproc, drepturile succesorale
dintre părinţi şi copii şi rudele acestora care au fost recunoscute.
Nu trebuie făcută diferenţiere între faptul că succesiunea se
deschide înainte sau după desfiinţarea căsătoriei, întrucât într-o
astfel de situaţie se aplică aceleaşi prevederi legale ca şi în cazul
căsătoriei desfăcute prin divorţ.

G. Încetarea căsătoriei
În conformitate cu prevederile Codului familiei, trebuie să facem
distincţie între încetarea şi desfacerea căsătoriei, având în vedere, în
special, efectele pe care le produc aceste acte juridice de stare civilă.
Încetarea căsătoriei are loc, de drept, atunci când:
ü a avut loc moartea unuia dintre soţi;
ü există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă cu privire
la declararea morţii unuia dintre soţi.
Dacă soţul celui care fusese declarat mort prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă s-a recăsătorit, este valabilă a doua
căsătorie.

(1) Precizăm următoarele aspecte, referitoare la efectele încetării


căsătoriei ca urmare a morţii unuia dintre soţi:
ü Întrucât orice căsătorie este încheiată în considerarea persoanei
în cauză, aceasta încetează prin moartea unuia dintre soţi.

134
ü Soţul supravieţuitor care nu avea împlinită vârsta legală pentru a
se căsători (este cazul soţiei) îşi menţine capacitatea deplină de
exerciţiu dobândită prin căsătorie.
ü Soţul supravieţuitor, care prin căsătorie a luat numele celuilalt soţ,
îl menţine după încetarea căsătoriei, dispoziţie ce urmăreşte
înlăturarea restricţiei care limita, până la recăsătorirea soţului
supravieţuitor, dreptul său de a continua să poarte numele
comun. Deci, soţul supravieţuitor are dreptul de a continua să
poarte numele comun dobândit prin căsătorie, chiar dacă se
recăsătoreşte.
ü Încetează comunitatea de bunuri ale soţilor, în sensul că, de
regulă, soţul supravieţuitor are drept de proprietate asupra unei
părţi din bunurile comune care au fost dobândite în timpul
căsătoriei. Cealaltă parte va trece la moştenitorii soţului decedat,
dintre care face parte şi soţul supravieţuitor.
ü Soţul supravieţuitor va avea drept la moştenire, ca urmare a
morţii celuilalt soţ, în condiţiile legislaţiei în vigoare.
ü Nu se mai pune problema obligaţiei de întreţinere între soţi.

(2) Declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi produce


aceleaşi efecte ca şi moartea fizică constată prin examinarea
cadavrului.
Se stabileşte ca dată a morţii data stabilită prin hotărârea
judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Atunci când, după recăsătorirea soţului celui declarat mort, prin
hotărâre judecătorească, se rectifică data morţii şi aceasta este
stabilită ca fiind ulterioară căsătoriei, deşi legea nu prevede în mod
expres, se consideră că prima căsătorie va fi desfăcută la data
încheierii noii căsătorii, aplicându-se, prin asemănare, dispoziţiile
art.22 din Codul familiei.

(3) Atunci când, prin hotărâre judecătorească de declarare a morţii


unuia dintre soţi, căsătoria încheiată este considerată ca fiind încetată
prin deces, celălalt soţ se va putea recăsători.
Art.22 din Codul familiei prevede că: „în cazul în care soţul unei
persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceea, hotărârea
declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne
valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii
căsătorii.
135
Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa
copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.”
În situaţia prevăzută de acest text de lege, dispoziţie la care am
făcut referire anterior, este vorba numai despre hotărârea de
declarare a morţii, nu şi despre cea de declarare a dispariţiei. Astfel
că, dacă s-a încheiat o nouă căsătorie, existând numai o hotărâre
judecătorească definitivă a dispariţiei, noua căsătorie nu va putea fi
ocrotită de lege.
În concluzie, legea dă preferinţă căsătoriei care există în fapt,
respectiv cea de-a doua, atunci când soţul recăsătorit este de bună-
credinţă (nu a cunoscut faptul că cel declarat mort este în viaţă).

(4) Se consideră însă că, atunci când soţul recăsătorit a fost de rea-
credinţă, în sensul că a cunoscut că cel care a fost declarat mort
trăieşte, noua căsătorie va fi lovită de nulitate absolută, întrucât a fost
încheiată cu încălcarea dispoziţiilor art.5 din Codul familiei, care
interzice căsătoria unei persoane deja căsătorite.

H. Desfacerea căsătoriei
1. Consideraţii generale
În conformitate cu prevederile art. 37 alin.2 din Codul familiei,
desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ.
Precizăm că, în baza reglementărilor Legii nr.59/1993, au fost
aduse modificări în ceea ce priveşte divorţul (completate prin Legea
nr.65/1993):
a) s-a renunţat la caracterul excepţional al situaţiilor în care se poate
pronunţa divorţul;
b) divorţul se poate pronunţa pe baza acordului soţilor atunci când
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- până la data depunerii cererii a trecut o perioadă de cel puţin un
an de la încheierea căsătoriei;
- să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie;
c) înlăturarea termenelor de înfăţişare şi gândire, stabilite de vechile
reglementări;
d) criteriile legale de apreciere a motivelor de divorţ de către instanţa
de judecată au fost restrânse, în sensul că desfacerea căsătoriei
se poate dispune atunci când, datorită unor motive temeinice,
136
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei
nu mai este posibilă (nu mai apare termenul „atât de grav
vătămată” şi condiţia ca vătămarea raporturilor dintre soţi să fie
„iremediabilă”);
e) posibilitatea acordată soţului a cărui stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei de a solicita divorţul;
f) la cererea expresă a ambilor soţi, instanţa poate redacta o
hotărâre nemotivată;
g) posibilitatea legală de a renunţa la căile de atac.

2. Competenţă (art.607 din Codul de procedură civilă)


Competenţa judecării acţiunii de divorţ, potrivit competenţei
materiale de drept comun, revine judecătoriei, spre deosebire de
acţiunea de declarare a nulităţii căsătoriei, care este de competenţa
tribunalului.
Sub aspect teritorial, soluţionarea acţiunii de divorţ, ca şi a cererii
reconvenţionale ori a cererilor accesorii divorţului, este de competenţa
judecătoriei în a cărei rază teritorială se află ultimul domiciliu comun al
soţilor.
Fiind o împrejurare de fapt, ultimul domiciliu comun al soţilor
poate fi probat prin orice mijloc de probă.
Determinarea acestuia se face nu în sensul strict al prevederilor
Decretului nr.31/1954, ci se are în vedere locul în care soţii au
convieţuit. În aceste condiţii, nu se au în vedere formalităţile prevăzute
de reglementările cu privire la evidenţa populaţiei.
În situaţia în care soţii nu au avut un domiciliu comun ori nici unul
din ei nu mai locuieşte în raza judecătoriei ultimului domiciliu comun,
competenţa revine judecătoriei în raza căreia domiciliază pârâtul.
Dacă pârâtul nu domiciliază în ţară sau domiciliul său nu este
cunoscut, va fi competentă judecătoria în raza căreia îşi are domiciliul
reclamantul.

3. Procedură
Întrucât în prezenta lucrare ne-am propus să tratăm, în special,
aspectele teoretice şi practice cu privire la actele de stare civilă, utile
pentru funcţionarii care lucrează în acest domeniu de activitate, în
ceea ce priveşte procedura divorţului, ne vom referi numai la câteva
aspecte mai importante:

137
a) Acţiunea de divorţ aparţine numai soţilor, întrucât are un
caracter strict personal, astfel că nu poate fi promovată sau
continuată de moştenitorii sau creditorii unuia dintre soţi sau de
procuror.
b) Soţul alienat sau debil mintal poate introduce acţiunea de
divorţ doar în momentele de luciditate, fără a se distinge faptul
că este sau nu pus sub interdicţie.
c) Soţul alienat sau debil mintal poate avea calitatea de pârât în
procesul de divorţ, prin tutorele său.
d) Cererea de divorţ va conţine menţiunile cerute de lege pentru
orice cerere de chemare în judecată, respectiv:
- numele, domiciliul şi reşedinţa părţilor;
- calitatea juridică a părţilor, atunci când nu stau în judecată în
nume propriu;
- obiectul cererii şi preţuirea lui;
- motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
- dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;
- semnătura.
e) Această cerere va cuprinde, în afară de datele menţionate mai
sus, următoarele date:
- numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau, după caz,
- numele copiilor minori adoptaţi sau recunoscuţi de ambii soţi,
care au aceeaşi situaţie legală cu aceea a copiilor născuţi din
căsătorie;
- menţiunea expresă că nu sunt copii minori într-o astfel de
situaţie.
f) Soţul care are calitatea de reclamant va putea solicita, prin
cererea de divorţ din vina exclusivă a pârâtului, şi următoarele,
după caz:
- încuviinţarea ca pârâtul sau reclamantul să revină la numele
existent înaintea căsătoriei, ori ca reclamantul să păstreze
numele dobândit prin încheierea căsătoriei;
- stabilirea contribuţiei pentru întreţinerea minorilor;
- împărţirea bunurilor comune ale soţilor;
- încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori unuia
sau altuia dintre soţii aflaţi în divorţ;

138
- beneficiul contractului de închiriere în ceea ce priveşte o
locuinţă comună, atunci când este cazul;
- plata cheltuielilor de judecată.
g) Cererea de divorţ a reclamantului, împreună cu înscrisurile
doveditoare şi, dacă este cazul, cu copii legalizate de pe
certificatele de stare civilă (naştere, căsătorie, respectiv de
naştere ale copiilor minori), se prezintă personal de către
acesta preşedintelui judecătoriei, care va fixa taxa de timbru, în
funcţie de venitul mediu net lunar avut pe ultimele 12 luni.
h) Atunci când pârâtul are pretenţii cu privire la cererea sau
mijloacele de apărare ale reclamantului, el poate să facă cerere
reconvenţională, prin care să solicite desfacerea căsătoriei din
vina reclamantului, cerere care poate fi introdusă, cel târziu, până
la prima zi de înfăţişare în şedinţă publică, pentru faptele
petrecute până la această dată.
i) Nerespectarea acestui termen atrage sancţiunea decăderii
pârâtului din dreptul de a promova cererea reconvenţională.
Pârâtul va putea face cerere reconvenţională şi după acest
termen, dacă apar noi motive de divorţ, însă numai până la
începerea dezbaterilor asupra fondului în acţiunea principală.
j) Dacă în procesul de divorţ, motivele invocate de soţul reclamant
nu sunt semnificative, iar soţul pârât doreşte menţinerea
căsătoriei, acesta din urmă va putea face întâmpinare, prin care
să solicite respingerea acţiunii de divorţ, motivându-se
netemeinicia cererii de divorţ.
k) Cererile accesorii acţiunii de divorţ pot fi formulate de soţi sau
ridicate de instanţă din oficiu şi se referă la:
- restituirea bunurilor proprietate personală ale unuia dintre soţi,
deţinute de către celălalt soţ;
- reintegrarea soţului alungat în domiciliul comun;
- atunci când prin comportamentul unuia dintre soţi se pune în
pericol sănătatea sau viaţa celuilalt soţ, se solicită evacuarea
temporară din locuinţa comuna a soţului violent;
- cereri cu privire la numele soţilor;
- încredinţarea copiilor minori;
- stabilirea pensiei de întreţinere în favoarea copiilor minori sau a
unuia dintre soţi;
- împărţirea bunurilor comune.

139
Anumite cereri, cum sunt cele cu privire la împărţirea bunurilor
comune, obligaţia de întreţinere între foştii soţi şi atribuirea
locuinţei, vor putea fi formulate ca acţiuni independente, după
desfacerea căsătoriei prin divorţ.
l) Procesul de divorţ presupune:
- faza prealabilă (necontencioasă), care înseamnă prezentarea
de către soţul reclamant a cererii de divorţ, personal
preşedintelui instanţei, care va da sfaturi de împăcare
reclamantului şi, în cazul în care acesta stăruie în desfacerea
căsătoriei, va fixa termen pentru judecarea cauzei;
- faza de judecată (contencioasă) se desfăşoară în faţa
completului de judecată, după aprecierea instanţei, în şedinţă
publică sau în camera de consiliu; această fază se încheie prin
pronunţarea sentinţei civile în şedinţă publică.
m) Prezenţa soţilor personal în faţa instanţei de fond este obligatorie,
impunându-se însă următoarele precizări:
- apărătorii acestora pot doar să-i asiste pe parcursul procesului
de divorţ, nu să-i şi reprezinte;
- părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar, atunci când unul
dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este
împiedicat de o boală grea sau are reşedinţa în străinătate;
- în caz de apel sau recurs, soţii vor putea fi reprezentaţi, fără nici
o restricţie, prin apărătorii lor;
- dacă la termenul de judecată în prima instanţă reclamantul
lipseşte nemotivat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea de
divorţ va fi respinsă ca nesusţinută (se aplică prezumţia de
renunţare la acţiune);
- atunci când lipsesc la un termen de judecată ambele părţi,
instanţa va suspenda acţiunea de divorţ, iar pentru continuarea
procesului reclamantul sau pârâtul vor trebui să facă cerere de
repunere pe rolul judecătoriei a cauzei respective;
- atunci când nici una dintre părţi nu face cerere pentru
redeschiderea acţiunii, în termen de un an, intervine perimarea
de drept a cererii de divorţ.
n) Calitatea de participanţi în procesul de divorţ o au copiii minori
care au împlinit vârsta de 10 ani, autoritatea tutelară şi procurorul.

140
o) Spre deosebire de dreptul comun, în dovedirea motivelor de
divorţ, există posibilitatea audierii ca martori a rudelor şi afinilor
până la gradul trei inclusiv, cu excepţia descendenţilor.
p) Prin împăcarea soţilor, în orice fază a procesului, acesta ia sfârşit,
instanţa luând doar act de respectivul fapt.

4. Hotărârea de divorţ
Pronunţând hotărârea, atunci când sunt îndeplinite condiţiile
legale, instanţa dispune desfacerea căsătoriei, cu următoarele
distincţii:
– din vina soţului pârât sau
– din vina ambilor soţi; în ambele cazuri, dacă s-a dovedit existenţa
unor motive temeinice, care să nu mai facă posibilă continuarea
căsătoriei;
– din vina soţului reclamant, în situaţia în care pârâtul a introdus, în
cadrul procesului, cerere reconvenţională, iar acţiunea principală
a reclamantului a fost respinsă.
Dacă se face dovada culpei exclusive a reclamantului, însă nu
s-a introdus cerere reconvenţională, instanţa va respinge acţiunea de
divorţ.
PRECIZĂRI:
a) Căsătoria este considerată ca fiind desfăcută de la data când
hotărârea a rămas irevocabilă, respectiv:
- când hotărârea pronunţată în prima instanţă nu a fost atacată
cu apel;
- când hotărârea dată în apel nu a fost atacată cu recurs, în
termenul legal;
- când a fost dată hotărârea în recurs.
b) Din momentul în care hotărârea de divorţ a rămas definitivă şi
irevocabilă, instanţa are obligaţia să comunice din oficiu
serviciului de stare civilă care a încheiat căsătoria, pentru a se
opera pe marginea actului de căsătorie menţiunile cuvenite.
c) Efectele juridice ale desfacerii căsătoriei, în ceea ce priveşte
relaţiile dintre foştii soţi, se produc de la data când hotărârea a
rămas definitivă şi irevocabilă.
d) În ceea ce priveşte efectele juridice cu privire la raporturile
patrimoniale dintre soţi şi terţele persoane, se are în vedere data
când s-a efectuat menţiunea de divorţ în actul de căsătorie.
141
5. Căile de atac
Hotărârile de divorţ sunt supuse apelului şi recursului, în termen
de 30 zile de la comunicarea hotărârii pentru părţi.
Precizăm că:
ü Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii, ci
doar contestaţiei în anulare, recursului în interesul legii şi celui în
anulare (căi extraordinare de atac).
ü Dacă la apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii
instanţei de fond se prezintă numai pârâtul, va fi respinsă cererea
ca nesusţinută.
ü Atunci când, în cursul procesului de divorţ, chiar în instanţa de
recurs, unul dintre soţi a decedat, instanţa va închide dosarul şi
se vor aplica prevederile art.37 din Codul familiei, fiind considerat
că încetarea căsătoriei a avut loc prin decesul respectiv.
ü Căsătoria încetează prin deces şi atunci când unul dintre soţi
decedează înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ.

6. Efectele divorţului.
a) FAŢĂ DE FOŞTII SOŢI
Divorţul produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut şi
deosebim:
ü EFECTE CU PRIVIRE LA RELAŢIILE PERSONALE DINTRE SOŢI:
– încetează calitatea de soţ, fiecare din ei având posibilitatea de a
se recăsători, inclusiv foştii soţi între ei;
– încetează obligaţia de fidelitate şi de sprijin moral;
– dacă la încheierea căsătoriei soţii au adoptat un nume comun
(numele unuia dintre ei ori numele lor reunite), după desfacerea
căsătoriei fiecare va reveni la numele avut anterior căsătoriei;
– prin excepţie, soţii se pot învoi ca acela dintre ei care a purtat
numele celuilalt soţ să-l poarte şi după desfacerea căsătoriei;
– în caz de neînţelegere şi în lipsa unei învoieli, pentru motive
temeinice, instanţa va putea dispune purtarea numelui, în
condiţiile menţionate mai sus;
– în cazul soţilor recăsătoriţi şi ulterior divorţaţi, la desfacerea celei
de-a doua căsătorii, femeia va recăpăta de drept numele de
familie al primului soţ, atunci când prima căsătorie a încetat prin
decesul soţului;

142
– atunci când soţia a divorţat în a doua căsătorie, ea va dobândi
numele purtat înainte de încheierea primei căsătorii, dacă prin
hotărârea de desfacere a primei căsătorii instanţa a dispus
revenirea la numele avut anterior;
– capacitatea de exerciţiu dobândită de femeie prin căsătorie, se va
menţine după desfacerea căsătoriei prin divorţ.
ü EFECTE CU PRIVIRE LA RAPORTURILE PATRIMONIALE:
– încetează obligaţia de întreţinere între foştii soţi;
– se menţine obligaţia de întreţinere între foştii soţi, atunci când
soţul îndreptăţit se află în nevoie din cauza incapacităţii de muncă
intervenite înainte de căsătorie, în timpul acesteia sau în decurs
de un an de la desfacerea căsătoriei, dacă ea se datorează unei
împrejurări în legătură cu căsătoria; de asemenea, trebuie ca
persoana îndatorată (obligată) să aibă mijloacele necesare pentru
a putea plăti întreţinerea;
– încetează comunitatea de bunuri, în sensul că bunurile comune
se împart între soţi, potrivit învoielii acestora, în caz de
neînţelegere urmând să hotărască instanţa judecătorească;
– fostul soţ supravieţuitor nu are drept de moştenire asupra
bunurilor rămase la moartea celuilalt soţ.

b) FAŢĂ DE COPIII MINORI


ü EFECTE PERSONALE:
– încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare unuia sau
altuia dintre părinţi, iar pentru motive temeinice, unei terţe
persoane sau unei instituţii de ocrotire;
– părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită, cu privire
la acesta, drepturile părinteşti;
– cel căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea
legături personale cu acesta şi de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
ü EFECTE PATRIMONIALE:
– obligaţia părinţilor de a suporta cheltuielile de creştere, educare,
învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, contribuţia fiecăruia
fiind stabilită de instanţa judecătorească;
– ocrotirea părintească privind bunurile şi actele civile ale copilului
revine părintelui căruia i s-a încredinţat minorul, iar în situaţii
excepţionale, părintelui stabilit de instanţa judecătorească;

143
– în caz de încredinţare a copilului unei terţe persoane sau unei
instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre
părinţi va exercita dreptul de administrare a bunurilor şi de
reprezentare sau încuviinţare a actelor.

I. Înscrierea divorţului, a anulării ori încetării


căsătoriei
1. Declararea nulităţii ori anularea căsătoriei
Declararea nulităţii ori anularea căsătoriei se înscrie prin
menţiune pe actul de căsătorie şi pe cele de naştere ale foştilor soţi,
exemplarele I şi II, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi
irevocabile şi nu produce efecte în privinţa stării civile a copiilor,
aceştia păstrându-şi statutul de copii rezultaţi din căsătorie.
Menţiunea este următoarea (Anexa nr.27 pct.13 din Metodologie):
„Căsătoria dintre ______________ şi ______________ a fost declarată nulă
(anulată) prin Sentinţa nr._____ din ______________ a Judecătoriei
______________.”

2. Încetarea căsătoriei
Încetarea căsătoriei, prin decesul sau prin declararea judecăto-
rească a morţii unuia dintre soţi, se înscrie prin menţiune pe actul de
căsătorie al foştilor soţi şi pe actul de naştere al celui rămas în viaţă.
Înscrierea se face pe baza comunicării primite de la ofiţerul de
stare civilă care a întocmit actul de deces.
În acelaşi mod se înscriu şi menţiunile privind anularea unei
hotărâri declarative de moarte ori de rectificare a datei morţii.
Conţinutul menţiunii care se aplică pe actul de naştere al soţului
în viaţă este următorul (art.27 pct.7 din Metodologie):
„Căsătoria cu ______________ s-a desfăcut prin decesul soţului (soţiei), act
de deces nr._____ din ______________, înregistrat la Primăria
_____________________,
(municipiului, sectorului, oraşului, comunei) judeţul ______________.”
Menţiunea de deces care se aplică pe actul de căsătorie este
următoarea (art.27 pct.6 din Metodologie):
„___________________
(numele şi prenumele)
a decedat. Act nr._____ din ______________,
înregistrat la Primăria(municipiului,
_____________________,
sectorului, oraşului, comunei)
judeţul ______________.”

144
3. Înscrierea divorţului
Înscrierea divorţului se face:
– din oficiu, prin menţiune pe marginea actului de căsătorie, în baza
hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, comunicate de
instanţa judecătorească;
– la cererea oricăruia dintre foştii soţi, care va trebui să depună
copie legalizată de pe hotărârea judecătorească definitivă şi
irevocabilă.
Ofiţerul de stare civilă, care primeşte o hotărâre judecătorească
pentru înscrierea divorţului, procedează astfel:
ü Operează pe actul de căsătorie menţiunea respectivă.
ü Înscrie menţiunea de divorţ pe actele de naştere ale foştilor soţi,
în cazul în care aceştia sunt născuţi în acea localitate.
ü În caz contrar, trimite comunicări de menţiuni primăriilor care
păstrează exemplarul I al actelor de naştere ale foştilor soţi.
Conţinutul menţiunilor de divorţ este prevăzut de art.27 pct.12 din
Metodologie şi este următorul:
a) Pe actul de căsătorie:
„Desfăcut căsătoria prin Sentinţa nr._____ din ______________ a
Judecătoriei ______________. Fostul soţ va purta numele de familie
______________, iar fosta soţie numele de familie ______________.”
b) Pe actele de naştere ale foştilor soţi:
„Căsătoria cu ______________ a fost desfăcută prin Sentinţa nr._____
din ______________ a Judecătoriei ______________. După divorţ va
purta numele de familie ______________.”
Înscrierea divorţului pronunţat în străinătate, privind un cetăţean
român, se va face numai după ce hotărârea străină, definitivă şi
irevocabilă, a fost recunoscută de către tribunalul competent, conform
prevederilor art.166 şi 170 din Legea nr.105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
În aceste situaţii, menţiunile au următorul conţinut:
a) Pe actul de căsătorie:
„Desfăcut căsătoria prin Sentinţa nr._____ din ______________ a
______________, ce a fost recunoscută de Tribunalul ______________
prin Sentinţa nr._____ din ______________.” („Comunicată de D.E.P.
cu adresa nr._____ din ______________.”).
b) Pe actele de naştere ale foştilor soţi:
145
„Căsătoria cu ______________ a fost desfăcută prin Sentinţa nr._____
din ______________ a ______________ ce a fost recunoscută de
Tribunalul ______________ prin Sentinţa nr._____ din
______________.”

4. Alte precizări
ü Sentinţele judecătoreşti de desfacere a căsătoriei rămase
definitive în perioada 1 martie 1948 – 7 octombrie 1966 şi
neînscrise sau neînregistrate se înscriu, la cererea celor
interesaţi, prin menţiune pe marginea actului de căsătorie.
ü Sentinţa de divorţ rămasă definitivă în perioada 8 octombrie 1966
– 31 iulie 1974, dacă nu a fost înscrisă pe actul de căsătorie, la
cererea soţului care a obţinut divorţul, în termen de 2 luni de la
rămânerea ei definitivă, nu se va lua în considerare, hotărârea
rămânând fără efect.

5. Obligaţiile ofiţerului de stare civilă faţă de formaţiunea de


evidenţă informatizată a persoanei
În conformitate cu prevederile Normelor metodologice comune
nr.1/1997 şi ale art.85 alin.2 din Metodologia pentru aplicarea unitară
a dispoziţiilor Legii nr.119/1996, până la data de 5 a lunii următoare
celei în care s-a operat menţiunea de divorţ, se va transmite la
formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei, la care este
arondată localitatea, un extras de pe actul de căsătorie în care s-a
operat menţiunea de divorţ, care va conţine:
– datele de identificare ale soţilor;
– domiciliul avut de aceştia la data încheierii căsătoriei, cât şi la
data pronunţării divorţului sau a anulării căsătoriei;
– numărul hotărârii judecătoreşti, data şi instanţa care a
pronunţat-o;
– numele, prenumele, data şi locul naşterii copiilor minori încredin-
ţaţi unuia dintre părinţi, potrivit hotărârii instanţei judecătoreşti.

146
Capitolul IX.
Înregistrarea decesului

1. Competenţă
Actul de deces se întocmeşte la primăria municipiului, sectorului
municipiului Bucureşti, oraşului sau comunei în a cărei rază teritorială:
– s-a produs decesul;
– a fost găsit cadavrul.

2. Termen de declarare a decesului


Declaraţia de deces se face verbal, în termen de 3 zile de la data
încetării din viaţă a persoanei, termen în care se cuprinde atât ziua în
care s-a produs decesul, cât şi ziua în care se face declaraţia.
Când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau
altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declaraţia
se face în termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al
găsirii cadavrului.
În cazul în care decesul nu a fost declarat şi înregistrat în
termenele legale, întocmirea actului de deces se face numai cu
aprobarea parchetului.

3. Declaraţia de deces
Declaraţia de deces se face de către membrii familiei decedatului,
iar în lipsa acestora, de către colocatari, vecini, administratorul
imobilului, medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs
decesul.

4. Acte necesare
Odată cu declaraţia de deces, declarantul va depune:
– certificatul medical constatator al decesului, întocmit şi semnat de
medicul sau cadrul mediu sanitar care a făcut constatarea, în
care trebuie consemnată cauza decesului, fără prescurtări;
– actul de identitate al persoanei decedate;
– livretul militar sau adeverinţa de recrutare, după caz, pentru
persoanele supuse obligaţiilor militare.

147
Dacă declarantul nu poate prezenta actul de identitate şi livretul
militar sau adeverinţa de recrutare ale celui decedat, va declara, în
scris, motivul neprezentării acestora şi datele de stare civilă ale
decedatului.
Actul de identitate al celui decedat (buletin de identitate sau carte
de identitate) se reţine cu ocazia declarării decesului.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să aplice, pe pag.1 a buletinu-
lui de identitate al celui decedat, ştampila cu următorul conţinut:
„DECEDAT, act nr._____/ anul _____ luna _____ ziua _____, înregistrat la
Primăria ______________, judeţul ______________.”
Până la data de 5 a lunii următoare celei în care s-a înregistrat
decesul, ofiţerul de stare civilă este obligat să trimită, pe bază de
borderou, actele de identitate la formaţiunea de evidenţă informatizată
a persoanei la care este arondată localitatea (Anexa nr.22 din
Metodologie).
Tot până la data de 5 a lunii următoare celei în care s-a
înregistrat decesul, se vor înainta la centrul militar judeţean ori al
sectorului municipiului Bucureşti documentele militare (Anexa nr.23
din Metodologie).
Deci, în situaţia în care declarantul nu a putut prezenta actele
menţionate mai sus, vor fi înaintate declaraţiile motivate ale acestuia.
În cazul încetării din viaţă a unui străin, paşaportul, carnetul de
identitate sau legitimaţia provizorie se înaintează, de îndată, cu
adresă, Autorităţii judeţene pentru străini ori a municipiului Bucureşti,
împreună cu un extras de pe actul de deces (extras pentru menţiuni,
care se transmite în străinătate – Anexa nr.6 din Metodologie).
Dacă nu se depun aceste acte, se înaintează numai extrasul de
pe actul de deces, împreună cu declaraţia motivată a declarantului.

148
MODEL
Primăria ______________
Judeţul ______________
Starea civilă
Nr. _____ din______________

Către
Biroul (formaţiunea) Evidenţa populaţiei
_______________________
Vă facem cunoscut că, în luna _____ anul _____, s-a înregistrat
decesul următoarelor persoane, pentru care vă înaintăm actele de
identitate depuse cu ocazia înregistrării sau declaraţiile din care
rezultă motivele pentru care nu au putut fi depuse:

Nr. actului Seria şi nr.


Nr. Seria şi nr.
Numele şi Ultimul de deces şi certificatul Cauza
crt actului de
prenumele domiciliu data înre- ui de deces decesului
. identitate*
gistrării eliberat
1
2

Ofiţer de stare civilă


______________
L.S.

* În cazul actelor de deces transcrise, reconstituite, întocmite ulterior sau


ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte, oficiul
de stare civilă al primăriei unde se înregistrează actul va transmite către
formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei la care este arondat un
extras pentru uz oficial de pe actul de deces în cauză.
La rubrica „seria şi nr. actului de identitate al decedatului”, se va face
menţiunea ”extras”.

149
MODEL
Primăria ______________
Judeţul ______________
Starea civilă
Nr. _____ din______________

Către
Centrul Militar al ______________

Vă facem cunoscut că, în luna _____ anul _____, s-a înregistrat


decesul următoarelor persoane, pentru care vă înaintăm livretele
militare depuse cu ocazia înregistrării sau declaraţiile din care
rezultă motivele pentru care nu au putut fi depuse:

Numele,
Nr.
prenumele şi Ultimul Data decesului şi Seria şi nr.
crt
codul numeric domiciliu nr. actului livretului militar
.
personal
1
2

Ofiţer de stare civilă


______________
L.S.

150
5. Decesul datorat unei sinucideri, unui accident sau altor
cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru
Precizăm următoarele;
a) Declaraţia se face în termen de 48 de ore, din momentul
decesului sau al găsirii cadavrului.
b) Înregistrarea se face pe baza certificatului medical constatator al
decesului şi a dovezii eliberate de poliţie sau de parchet, din care
să rezulte că una din aceste autorităţi a fost sesizată despre
deces (Anexa nr.24 din Metodologie):

MODEL 1
Parchetul de pe lângă Judecătoria
____________________________
(Poliţia _____________________)

Nr._____ din ______________

DOVADĂ

La data de ______________ am fost sesizaţi despre decesul


numitului(ei) ______________, cu ultimul domiciliu în
______________ str.______________ nr. ____, judeţul/sectorul
______________, care s-a produs la ora _____ în ziua de
____________ datorită _________________________________.
Prezenta dovadă serveşte la înregistrarea decesului la Primăria
______________, în conformitate cu prevederile art.35 din Legea
119/1996.

Prim-procuror / Şeful Poliţiei

MODEL 2

151
Parchetul de pe lângă Judecătoria
____________________________
(Poliţia _____________________)

Nr._____ din ______________

DOVADĂ

La data de ______________ am fost sesizaţi de


______________, cu domiciliul în ______________ despre găsirea
unui cadavru în ______________. Cadavrul a fost găsit în ziua de
______________ la ora _____.
Prezenta dovadă serveşte la înregistrarea decesului la Primăria
______________, în conformitate cu prevederile art.35 alin.3 din
Legea 119/1996.

Prim-procuror / Şeful Poliţiei

c) Dacă decesul nu a fost declarat şi înregistrat în termenul legal de


48 de ore, întocmirea actului de deces se face numai cu
aprobarea parchetului.
d) Actul de deces privind un cadavru găsit se face la primăria
localităţii în raza căreia a fost găsit, în baza certificatului medical
constatator al decesului, a dovezii eliberate de poliţie sau de
parchet şi a procesului-verbal întocmit de medic, care va
cuprinde:
- vârsta şi sexul;
- locul unde a fost găsit cadavrul;
- data şi cauza decesului.
e) Pe marginea actului de deces se face menţiunea:
„Cadavru neidentificat. Înscrierea s-a făcut în baza dovezii eliberate de
______________, cu nr._____ din ______________.”

152
f) Atunci când, ulterior, parchetul sau poliţia stabileşte identitatea
cadavrului, pe baza comunicării făcute, datele se înscriu prin
menţiune pe actul respectiv.
Menţiunea se comunică primăriei care are în păstrare actul de
naştere, formaţiunii locale de evidenţă informatizată a persoanei
şi, după caz, centrului militar.
Conţinutul acesteia este (anexa nr.27 pct.19 din Metodologie):
„Conform comunicării Parchetului (Poliţiei) ______________ nr._____
din ______________, prezentul act priveşte pe ______________, fiul
lui ______________ şi al ______________, născut la data de
______________ în localitatea ______________, cu ultimul domiciliu
în ______________ judeţul ______________.”

6. Înregistrarea şi comunicarea menţiunilor


a) În actul de deces, la rubrica „cauza decesului fiind
______________”, se va înscrie cauza prevăzută la lit.c) şi d) din
certificatul medical constatator al decesului.
b) Atunci când declarantul nu cunoaşte toate datele necesare
completării rubricilor din actul de deces şi acestea nu rezultă din
actul de identitate sau din certificatele de stare civilă prezentate,
ori din registrele de stare civilă aflate în păstrarea primăriei la
care se face înregistrarea decesului, se vor înscrie în act numai
datele care se declară.
c) Ofiţerul de stare civilă care înregistrează un act de deces este
obligat să comunice acest fapt primăriei localităţii unde se
păstrează actul de naştere, exemplarul I, al celui decedat.
d) După efectuarea menţiunii de deces în exemplarul I al registrului
de naştere, ofiţerul de stare civilă este obligat să trimită
comunicarea de menţiune la:
- consiliul judeţean, pentru operarea în exemplarul II;
- dacă este cazul (există încheiată o căsătorie), la primăria unde
s-a înregistrat căsătoria;
- această din urmă primărie va trimite comunicare de menţiune la
locul de naştere al soţului rămas în viaţă.

7. Adeverinţa de înhumare sau incinerare


După întocmirea actului de deces, ofiţerul de stare civilă
eliberează declarantului o adeverinţă de înhumare sau incinerare a

153
cadavrului, făcând menţiune despre aceasta pe verso certificatului
constatator al decesului (anexa nr.25 din Metodologie):

MODEL
Primăria ______________
Judeţul ______________
Starea Civilă
Nr._____ din ______________

ADEVERINŢĂ

Adeverim prin prezenta că la data de ______________, în


actul nr._____, s-a înregistrat decesul lui ______________, cu
ultimul domiciliu în ______________ str.______________
nr._____ judeţul/sectorul, decedat în ziua de ______________.
Adeverinţa serveşte numai pentru înhumare/incinerare şi se
reţine de către administraţia cimitirului/crematoriului.

Ofiţer de stare civilă,


______________

NOTĂ:
Adeverinţa se întocmeşte într-un singur exemplar şi nu se
eliberează duplicat.
Fără prezentarea acesteia, nu se face înhumarea sau
incinerarea.

PRECIZĂRI:
Înhumarea sau incinerarea cadavrului unui cetăţean român, de
origine română sau originar din România, al cărui deces s-a produs în

154
străinătate, se face pe baza adeverinţei eliberate de primăria în a
cărei rază administrativ-teritorială urmează să se facă înhumarea sau
incinerarea.
În acest sens, distingem următoarele situaţii:
ü Dacă decesul unui cetăţean român s-a înregistrat la autorităţile
locale din străinătate sau la misiunea diplomatică ori oficiul
consular de carieră al României, adeverinţa se va elibera pe baza
certificatului de deces întocmit la una din aceste autorităţi.
ü Atunci când decesul cetăţeanului român s-a produs pe o
aeronavă aflată în afara teritoriului României sau pe o navă aflată
în afara apelor teritoriale române, iar cadavrul este transportat în
ţară, eliberarea adeverinţei de înhumare sau de incinerare se
face pe baza dovezii eliberate de comandantul navei sau
aeronavei.
ü Dacă nu a fost eliberat un certificat de deces sau decesul nu a
fost înregistrat, adeverinţa de înhumare sau de incinerare se va
elibera cu aprobarea parchetului.

8. Hotărârea judecătorească declarativă de moarte


ü În actul de deces întocmit ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile declarative de moarte, se înscriu datele de
stare civilă şi data decesului, aşa cum rezultă din hotărâre.
ü Întocmirea actului de deces, în acest caz, se face la primăria
competentă, potrivit art.41 din Legea nr.119/1996.
Se are în vedere faptul că întocmirea actului de deces, în baza
unei hotărâri judecătoreşti definitive de moarte, se face din oficiu
sau la cererea persoanei interesate, după caz, la autoritatea
administraţiei publice locale de la:
- locul de naştere al celui declarat mort;
- domiciliul celui declarat mort, în cazul când actul de naştere a
fost întocmit la autorităţile locale din străinătate;
- domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a
morţii, în situaţia în care locul naşterii şi domiciliul decedatului
nu sunt cunoscute.

155
9. Menţiuni care se înscriu în actele de stare civilă în
legătură cu decesul
1. La înregistrarea actelor de deces în cazuri speciale (anexa nr.27
pct.3 din Metodologie):
ü „Act reconstituit (întocmit ulterior) în baza Dispoziţiei nr._____ din
____________ a primarului municipiului (sectorului, oraşului, comunei)
______________, judeţul ______________.”
ü „Act transcris în baza certificatului de deces nr._____, eliberat de
autorităţile ______________, şi a aprobării nr.____ din ____________ a
D:E.P.”
ü „Act întocmit în baza Hotărârii declarative de moarte nr._____ din
______________ a Judecătoriei ______________.”
2. Menţiunea de deces care se aplică pe actul de naştere (anexa
nr.27 pct.5 din Metodologie):
„Decedat act nr._____ din ______________, înregistrat la Primăria
municipiului (sectorului, oraşului, comunei) ______________, judeţul
______________.”
3. Menţiune de deces care se aplică pe actul de căsătorie:
„___________________ a decedat. Act nr._____ din ______________,
(numele şi prenumele)
înregistrat la Primăria municipiului (sectorului, oraşului, comunei)
______________, judeţul ______________.”

156
Capitolul X.
Înregistrarea naşterii,
căsătoriei sau decesului
în cazul când au loc în
tren, pe o navă sau
aeronavă

1. Înregistrarea naşterii sau a decesului ce au avut loc în


tren, pe o navă sau aeronavă în timpul unei călătorii în
interiorul graniţelor ţării
Naşterea şi decesul unei persoane sunt evenimente, adică fapte
juridice de stare civilă, ce se produc independent de voinţa
oamenilor. Datorită caracterului lor involuntar, naşterea şi decesul se
pot produce în cele mai diverse locuri. Indiferent de locul unde s-au
produs astfel de fapte, ele trebuie înregistrate în registrele de stare
civilă, deoarece generează efecte juridice prin crearea, modificarea,
transmiterea sau stingerea de raporturi juridice.
Faţă de această situaţie, Legea nr.119/1996 cu privire la actele
de stare civilă cuprinde dispoziţii speciale despre înregistrarea naşterii
şi decesului ce s-au produs pe nave sau aeronave ori în tren în timpul
unei călătorii ce nu depăşeşte graniţele ţării noastre. Într-adevăr, în
legătură cu aceasta, în art.8 alin.(1) din Legea nr.119/1996, se
prevede că: „Dacă naşterea sau decesul are loc în tren, pe o navă sau
aeronavă, ori într-un alt mijloc de transport în timpul călătoriei pe
teritoriul României, întocmirea actului de stare civilă se face la
autoritatea administraţiei publice locale a locului de coborâre sau
debarcare.”
Certificatul medical constatator al decesului, în care se
consemnează cauza decesului, se întocmeşte şi se semnează de
către medic sau, în lipsa acestuia, de către un cadru sanitar care a
făcut constatarea.
Dacă decesul s-a produs pe o navă sau aeronavă şi nu există
medic la bord, constatarea decesului se va face în primul port sau
aeroport de escală, de către un medic.

157
În situaţia când durata călătoriei navei până la primul port de
escală este mai mare de 24 de ore, constatarea decesului se face de
către comandant, împreună cu consiliul de bord, şi se consemnează
în jurnalul de bord. În caz de moarte violentă, comandantul navei va
efectua cercetări, potrivit legii.
În textul de lege nu se face nici o referire la înregistrarea
căsătoriei când aceasta a avut loc în tren, pe o navă sau aeronavă.
Aceasta înseamnă că, în tren, pe o navă ori aeronavă, în timpul unei
călătorii în interiorul graniţelor ţării, nu pot fi încheiate căsătorii.
Principala raţiune a unei asemenea soluţii constă, pe de o parte,
în aceea că durata unei asemenea călătorii este limitată în timp, iar pe
de altă parte, încheierea căsătoriei în astfel de situaţii nu prezintă
caracter de urgenţă care să reclame înregistrarea neîntârziată a ei. În
plus de aceasta, înregistrarea căsătoriei se face cu respectarea unor
solemnităţi, în anumite termene prevăzute de lege, prin prezentarea
unor acte ofiţerului de stare civilă, precum şi după o prealabilă
confruntare şi verificare a actelor de identitate şi a certificatelor de
stare civilă ale viitorilor soţi. Toate acestea ne învederează că
încheierea căsătoriei în tren, pe o navă sau aeronavă, în timpul unei
călătorii care nu depăşeşte graniţele statului român, nu are nici un
caracter de urgenţă şi nici nu este posibilă.

2. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă care au loc


pe nave sau aeronave în timpul unei călătorii în afara
graniţelor ţării
a) ÎNREGISTRAREA ACTELOR ŞI FAPTELOR DE STARE CIVILĂ PRODUSE PE NAVE
în conformitate cu prevederile art.3 alin.(2) lit.b) şi ale art.8 alin.(2)
din Legea nr.119/1996, comandanţii de nave ce efectuează călătorii în
afara graniţelor ţării noastre sunt investiţi cu atribuţii de ofiţeri de stare
civilă.
Având calitatea de ofiţeri de stare civilă, comandanţii de nave
înregistrează naşterea, căsătoria şi decesul ce se produc pe nave, în
timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române.
Înregistrarea naşterii, căsătoriei ori decesului de către
comandantul de navă se face în jurnalul de bord, conform
prevederilor art.8 alin.(2) din lege, eliberându-se persoanelor
îndreptăţite o dovadă cu privire la înregistrarea făcută.
La sosirea în ţară, comandantul navei este obligat să înainteze un
extras de pe jurnalul de bord, prin căpitănia portului de înscriere a
158
navei, la autoritatea administraţiei publice locale a sectorului 1 al
municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă.
Comandanţii de nave pot proceda la încheierea unei căsătorii, în
timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, cu condiţia ca
viitorii soţi să fie cetăţeni români, conform prevederilor art.8 alin.(3) din
lege. Atunci când există motive temeinice, comandanţii de nave au
dreptul de a acorda reducerea termenului prevăzut de art.29 alin.(2)
din Legea nr.119/1996 (10 zile).
Faţă de această prevedere restrictivă, comandanţii de nave, în
timpul călătoriei ce depăşeşte apele teritoriale române, nu vor putea
încheia căsătoria între un cetăţean străin şi un cetăţean român, chiar
dacă viitorii soţi ar avea autorizaţiile cerute de lege, după caz, precum
şi între cetăţenii străini care se află pe navă.

b) ÎNREGISTRAREA NAŞTERII ŞI A DECESULUI CARE AU AVUT LOC PE AERONAVE


În situaţia în care naşterea sau decesul se produc pe aeronave,
în timpul unei călătorii în afara teritoriului României, evenimentul se
înregistrează în carnetul de drum, aşa cum prevede art.8 alin.4 din
Legea nr.119/1996, eliberându-se persoanelor îndreptăţite o dovadă
cu privire la înregistrarea făcută.
La sosirea în ţară, comandantul aeronavei are obligaţia, conform
art.8 alin.(6) din lege, să înainteze, prin comandantul aeroportului, un
extras de pe carnetul de drum la autoritatea administraţiei publice
locale a sectorului 1 al municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de
stare civilă.

Înregistrările făcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum,


potrivit prevederilor art.8 alin.(5) din Legea nr.119/1996, vor cuprinde
toate datele necesare întocmirii actului de stare civilă, precum şi
semnăturile cerute de lege, ele făcând dovada evenimentului până la
întocmirea actului de către autoritatea administraţiei publice locale a
sectorului 1 al municipiului Bucureşti.

159
Capitolul XI.
Întocmirea actelor de
stare civilă ale cetăţenilor
români aflaţi în
străinătate. Înregistrarea
actelor încheiate în
străinătate

1. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă ale


cetăţenilor români aflaţi în străinătate
În conformitate cu prevederile Legii nr.105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, starea,
capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de
legea sa naţională. Legea naţională este legea statului a cărui
cetăţenie o are persoana în cauză şi urmăreşte pe români chiar când
aceştia îşi au domiciliul sau reşedinţa în străinătate.
Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă
reglementează şi problema înregistrării actelor şi faptelor de stare
civilă ale cetăţenilor români aflaţi în afara hotarelor ţării noastre. În
legătură cu aceasta, în art.42 din lege se prevede că: „Întocmirea
actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în străinătate se
face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale
României sau la autorităţile locale competente.” (v. ELEMENTE de
NOUTATE, pe această linie, la paragraful 3 din prezentul capitol).
Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă de către misiunile
diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României în străinătate
se efectuează în conformitate cu legislaţia română.
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se
dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane şi se
întocmesc în interesul statului şi al persoanei, în vederea apărării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Naşterea, căsătoria şi decesul se înregistrează în registrele de
stare civilă, în două exemplare, ambele originale.
Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale
României, având calitatea de ofiţeri de stare civilă, ori unul dintre
160
agenţii diplomatici sau funcţionarii consulari delegaţi să exercite
atribuţiile de ofiţer de stare civilă vor putea întocmi, în registrele de
stare civilă pe care le au în păstrare, actele de naştere, de căsătorie şi
de deces ale cetăţenilor români aflaţi în afara hotarelor ţării.
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României
trimit, prin Ministerul Afacerilor Externe, primul exemplar al registrelor
de stare civilă, pe măsura completării lor, la autoritatea
administraţiei publice locale a sectorului 1 al municipiului Bucureşti,
împreună cu documentele primare pe baza cărora s-a întocmit
actul.
Actele de stare civilă, exemplarul I, se arhivează la Primăria
Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti care trimite comunicări de
menţiuni locului în drept şi operează pe ele menţiunile ce se
primesc ulterior. La cerere, eliberează persoanelor îndreptăţite
certificate de stare civilă, reţinând şi înaintând la Serviciul Central de
Stare Civilă certificatele de stare civilă eliberate de misiunile
diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României.
Începând cu data de 01.01.1998, misiunile diplomatice şi oficiile
consulare de carieră ale României din străinătate au trecut la
eliberarea noilor tipuri de certificate de stare civilă. Aceste
documente sunt identice cu cele care se eliberează în ţară de către
autorităţile administraţiei publice locale, diferenţa constând doar în
aceea că emitent este misiunea diplomatică sau oficiul consular de
carieră al României din străinătate, iar în cazul naşterii codul numeric
personal va fi atribuit persoanei din listele de coduri precalculate
existente la Primăria Sectorului 1 din Capitală, la primirea primului
exemplar al registrului de stare civilă şi a documentelor primare pe
baza cărora acesta a fost întocmit.
DE REŢINUT:
În actele şi în certificatele de naştere întocmite pentru copiii
născuţi în străinătate, începând cu 01.01.2004, se va
înscrie C.N.P. din plaja de coduri repartizată, pentru
fiecare misiune diplomatică sau oficiu consular de
carieră al României, de către Direcţia Informatică din
Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei
din cadrul M.A.I.
Al doilea exemplar al actelor din registrele de stare civilă se
trimite în ţară, în termen de 30 de zile de la data când toate actele au

161
fost completate, la Primăria municipiului Bucureşti – Serviciul de stare
civilă.
La primirea registrelor, exemplarul II, acestea se confruntă cu
exemplarul I aflat la Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în
scopul operării în ele a menţiunilor existente pe marginea actelor
exemplarul I.
Cetăţenii români care se află în localităţi în care ţara noastră nu
are reprezentanţi diplomatici sau consulari vor înregistra actele şi
faptele de stare civilă, fie la misiunea diplomatică sau oficiul consular
de carieră ale României, cu competenţă pentru acea localitate, fie în
registrele locale de stare civilă.
Alegerea dintre cele două posibilităţi, prevăzute de lege,
aparţine cetăţeanului român.
Când declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea
termenelor prevăzute de art.17 alin.(3) din Legea nr.119/1996 (în
termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi 3 zile pentru copilul
născut mort, iar în cazul în care copilul născut viu a decedat înăuntrul
termenului de 15 zile, în termen de 24 de ore de la data decesului),
înăuntrul termenului de un an de la naştere, întocmirea actului de
naştere se face cu aprobarea şefului misiunii diplomatice sau al
oficiului consular de carieră.
Conform prevederilor art.20 alin.(2) din lege, „Dacă naşterea s-a
produs în străinătate şi întocmirea actului nu a fost făcută la misiunea
diplomatică sau la oficiul consular de carieră al României ori la
autoritatea locală din străinătate, întocmirea actului se face în ţară,
la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul părinţilor,
după ce Ministerul Administraţiei şi Internelor verifică, prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe, dacă naşterea nu a fost înregistrată în
străinătate.”
Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă ale cetăţenilor
români de către autorităţi străine se va face în formele prevăzute
de legea locului unde s-a făcut înregistrarea.
În conformitate cu prevederile art.21 alin.(3) din lege, când
declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii,
întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive
şi irevocabile, care trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii
actului de naştere. Acţiunea se va introduce la judecătoria în a cărei
rază are domiciliul persoana interesată sau unde are sediul instituţia
de ocrotire a copilului, după caz.

162
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră pot încheia
căsătorii între cetăţenii români şi, în cazul în care convenţiile
internaţionale sau legislaţia statului de reşedinţă permit, între un
cetăţean român şi un cetăţean străin.
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt
determinate de legea naţională a fiecăruia dintre soţi.
Căsătoria unui cetăţean român aflat în străinătate poate fi
încheiată în faţa autorităţilor locale de stat competente, în faţa
consulului român sau a consulului statului a cărui cetăţenie o are
celălalt soţ.
La oficierea căsătoriei între un cetăţean român şi un cetăţean
străin, autorităţile ţării în faţa cărora se încheie căsătoria solicită o
serie de acte, inclusiv dovada de celibat.
În acest caz, cetăţeanul român va da o declaraţie, pe proprie
răspundere, care va fi autentificată de consulul român, din care să
rezulte că nu a fost niciodată căsătorit, fie că este divorţat şi prezintă
în acest sens hotărârea judecătorească rămasă definitivă, fie că este
văduv şi prezintă certificatul de deces al fostului soţ (fostei soţii).
Această declaraţie în formă autentică are, potrivit legii române,
valoarea certificatului de celibat.
Autorităţile străine pot pretinde, de asemenea, cetăţeanului
român să prezinte un certificat de cutumă privind condiţiile de fond
ale căsătoriei, prevăzute de legea română, caz în care consulul va
elibera un astfel de document prin care va certifica faptul că
dispoziţiile respective sunt cuprinse în Codul familiei, pe care la va
reproduce întocmai (art.3-18).
Căsătoria care se încheie în faţa consulului român este
supusă condiţiilor de formă ale legii române, indiferent dacă este
o căsătorie între doi cetăţeni români sau o căsătorie între un
cetăţean român şi un cetăţean străin.
În situaţia căsătoriei între doi cetăţeni români nu se ridică
probleme deosebite, deoarece condiţiile de fond sunt pentru amândoi
aceleaşi, respectiv cele prevăzute în Codul familiei.
În cazul căsătoriei între un cetăţean român şi un cetăţean străin,
consulul trebuie să verifice dacă, potrivit legii naţionale a viitorului soţ,
cetăţean străin, nu există impedimente legale la căsătorie.
Existenţa impedimentelor la căsătorie în legea lui naţională, chiar
dacă legea română nu le prevede, duce la imposibilitatea încheierii
căsătoriei.

163
Numai în cazul în care legea străină prevede un impediment la
căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea
de a încheia o căsătorie, acel impediment va putea fi înlăturat ca
inaplicabil – art.18 alin.(2) din Legea nr.105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
În cazul căsătoriei între un cetăţean român şi un cetăţean străin,
dosarul de căsătorie, pe lângă actele enumerate, mai trebuie să
cuprindă şi certificatul de cutumă emis de consulul statului a cărui
cetăţenie o are celălalt soţ, cetăţean străin, care să ateste că sunt
îndeplinite condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru
încheierea căsătoriei.
Încheierea căsătoriei înainte de expirarea termenului stabilit (10
zile, în care se cuprinde atât ziua în care a fost făcută declaraţia de
căsătorie, cât şi ziua în care se încheie căsătoria) se poate face numai
pe baza unei dispense de termen, care se aprobă de şeful misiunii
diplomatice sau al oficiului consular.
După încheierea căsătoriei, soţilor li se eliberează certificatul de
căsătorie, în baza căruia se poate solicita eliberarea unui paşaport cu
numele schimbat al soţului.
Încheierea actului de deces se face pe baza declaraţiei verbale
a unuia din membrii familiei defunctului sau a oricărei alte persoane
(vecini, prieteni, proprietarul, administratorul sau portarul imobilului
unde a avut loc decesul cetăţeanului român aflat în străinătate ori
autoritatea sanitară din ţara respectivă).
Declararea şi înregistrarea decesului pot fi făcute fie la autoritatea
administraţiei publice locale a statului în a cărei rază administrativ
teritorială s-a produs decesul, fie la misiunea diplomatică sau oficiul
consular de carieră competent.
În lipsa paşaportului, decesul nu va fi înregistrat dacă consulul nu
deţine acte din care să rezulte că defunctul este cetăţean român.
Dacă declarantul nu cunoaşte datele necesare completării
rubricilor din actul de deces şi acestea nu rezultă din paşaport sau din
certificatele de stare civilă prezentate, se vor înscrie în act numai
datele cunoscute.
În baza înregistrării decesului se întocmeşte şi se semnează
certificatul de deces.
Transportul persoanelor decedate, în vederea înhumării în ţară,
se face cu respectarea prevederilor Convenţiei de la Berlin, din
1937, la care ţara noastră este parte.

164
De regulă, sicriul va fi însoţit de certificatul de deces, paşaportul
mortuar, dovada că defunctul nu a suferit de o boală infecţioasă şi de
alte documente prevăzute de legislaţia statului de reşedinţă şi a
statelor de tranzit (de exemplu, autorizaţia de transport în tranzit,
cerută de autorităţile ungare de frontieră, emisă de misiunea
diplomatică sau de oficiul consular ungar), certificatul de îmbălsămare
sau alte asemenea documente cerute de compania care efectuează
transportul.
Cu primul curier diplomatic se vor trimite Direcţiei Relaţii
Consulare actul de deces din registrul pentru acte de deces,
exemplarul I, şi paşaportul defunctului.
În cazul în care decesul cetăţeanului român s-a înregistrat la
misiunea diplomatică sau la oficiul consular de carieră, se va elibera
un paşaport mortuar, în limba română şi într-o limbă de circulaţie
internaţională.
Potrivit legii române, declararea decesului se face în termen de 3
zile de la data încetării din viaţă a persoanei. În cazul în care decesul
nu a fost declarat în termen, întocmirea actului de deces se face cu
aprobarea Parchetului, în conformitate cu prevederile art.35 alin.(4)
din Legea nr.119/1996. Dacă decesul s-a produs în străinătate, însă
nu a fost înregistrat la autorităţile locale şi nici la misiunea noastră
diplomatică, în termenul legal de 3 zile, ambasada sau consulatul
român din ţara respectivă trebuie să întreprindă demersurile necesare
pe lângă autorităţile locale competente în vederea înregistrării
decesului, întrucât în această situaţie Parchetul din ţară nu poate da
aprobare, fiind aplicată legea statului pe teritoriul căruia s-a produs
evenimentul.
O EXCEPŢIE de la acest principiu al înregistrării decesului la autoritatea
administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a produs
decesul:
La propunerea Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, a fost analizat
următorul caz: B.M., din localitate, a solicitat obţinerea certificatului de deces
pentru soţul său, B.R. Acesta, în luna septembrie 1996, s-a aflat în Batalionul
96 Geniu al trupelor IFOR, în misiune în Bosnia-Herţegovina. La 17.09.1996,
pe timpul executării unei misiuni de construcţie a sectorului de drum, în
coridorul de acces GORAZDE, s-a produs un accident în urma căruia a decedat
sergentul B.R. Accidentul mortal s-a produs între localităţile PENDICICI şi DELIJAS,
nelocuite şi, din acest motiv, neexistând administraţii locale, nu s-a putut
înregistra decesul. Prevederile art.8 alin.(7) din Legea nr.119/1996 – privind
desemnarea de către Ministerul Apărării Naţionale a cadrelor militare care să

165
înregistreze actele şi faptele de stare civilă ale militarilor şi ale personalului
civil, produse în caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menţinere
a păcii sau în scop umanitar – nu au putut fi aplicate. Metodologia de aplicare
unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996 a fost elaborată după promulgarea
legii şi publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Abia pentru viitor va
avea aplicabilitate, în conformitate cu Protocolul încheiat între Ministerul
Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Apărării Naţionale.
Totuşi, lipsa de reglementare din momentul producerii decesului
numitului B.R. a determinat găsirea unei soluţii, membrii familiei sale trebuind
să-şi valorifice drepturile constituţionale.
Prin urmare, adeverinţa nr.A/30/1996, emisă de U.M.01784 Râmnicu
Vâlcea, privind pe sergentul B.R., a fost restituită Primăriei Municipiului
Râmnicu Vâlcea – împreună cu certificatul medical constatator al decesului,
eliberat de Serviciul de Patologie şi Medicină Legală Visoko, tradus şi
legalizat de notarul public, cu faxul procesului-verbal încheiat de comandantul
Batalionului 96 Geniu, Baza Zenica, Bosnia-Herţegovina, destinat Statului
Major al Trupelor de Uscat şi cu copiile certificatului de naştere şi a celui de
căsătorie –, în vederea înregistrării decesului celui în cauză în registrele sale
de stare civilă (Lucrarea DEP. nr.173.848/1996).
ALTE SITUAŢII. Sunt şi cazuri în care se solicită autorităţilor române
procurarea certificatelor de deces privind cetăţenii români care au decedat în
străinătate, necunoscându-se dacă decesul a fost înregistrat sau nu. Spre
exemplu, lucrările DEP. Nr.M/296506/1996 şi nr.M/319.643/1995 privind pe
P.I. din Târgu Mureş, decedat la 17.12.1995 în Edineţ, Republica Moldova şi,
respectiv, L.I. din Bucureşti, decedat la 01.03.1995 în Chişinău, Republica
Moldova.
În aceste cazuri, se solicită sprijinul Ministrului Afacerilor Externe –
Direcţia Relaţii Consulare, pentru a verifica dacă decesele au fost înregistrate
la autorităţile locale şi, în caz afirmativ, să se procure certificatele de deces. În
cazul în care decesele nu au fost înregistrate la autorităţile locale, misiunea
diplomatică a României din străinătate, în baza certificatelor medicale
constatatoare de deces şi a altor documente referitoare la cei decedaţi
(certificate de naştere, de căsătorie, paşapoarte, buletine de identitate),
procedează la înregistrarea deceselor şi transmiterea exemplarului I din
registrele cu acte de deces la Primăria Sectorului 1 Bucureşti.
Conform prevederilor art.40 alin.(2) şi (3) din Legea nr.119/1996,
înhumarea sau incinerarea unui cetăţean român, al cărui deces s-a
produs şi s-a înregistrat în străinătate, se face pe baza adeverinţei
eliberate de autoritatea administraţiei publice locale în cărei rază
administrativ-teritorială urmează să se facă înhumarea sau
incinerarea. Când decesul s-a înregistrat la misiunea diplomatică a
României, adeverinţa se va elibera pe baza certificatului de deces

166
eliberat de misiunea diplomatică sau de oficiul consular de carieră.
Dacă decesul s-a produs pe o aeronavă aflată în afara teritoriului
României sau pe o navă aflată în afara apelor teritoriale române, iar
cadavrul este transportat în ţară, înhumarea sau incinerarea se face
pe baza dovezii eliberate de comandantul navei sau aeronavei.

2. Înregistrarea actelor încheiate în străinătate


În conformitate cu prevederile art.43 alin.(3) din Legea
nr.119/1996, „Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite la
autorităţile străine, au putere doveditoare în ţară numai dacă sunt
transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea actelor
de stare civilă şi înscrierea menţiunilor primite din străinătate se
efectuează cu aprobarea Ministerului Administraţiei şi Internelor.”
Este interzisă transcrierea certificatelor ori extraselor de stare
civilă şi înscrierea menţiunilor primite din străinătate fără aprobarea
Direcţiei de evidenţă a populaţiei – Serviciul Central de Stare Civilă.
În cazul în care actele sau faptele de stare civilă ale cetăţenilor
români aflaţi în străinătate au fost înregistrate în registrele locale ale
autorităţilor unei ţări străine, aceştia au obligaţia ca, în termen de 6
luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea din străinătate a
certificatului sau extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea
acestor acte la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază
administrativ-teritorială au domiciliul.
Neprezentarea certificatelor de stare civilă sau a extraselor
eliberate de autorităţile străine ofiţerului de stare civilă de la locul de
domiciliu, pentru transcrierea în registrele de stare civilă române, în
termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea din
străinătate a certificatului sau extrasului de stare civilă, constituie
contravenţie, conform prevederilor art.62 lit.e) din lege, şi se
sancţionează cu amendă.
În conformitate cu prevederile Metodologiei de aplicare unitară a
dispoziţiilor Legii nr.119/1996, cetăţenii români cu domiciliul în
străinătate pot cere transcrierea direct sau prin împuternicit cu
procură specială. În acest caz, cererea se depune la primăria localităţii
pe raza căreia au avut ultimul domiciliu în ţară, iar dacă nu au avut
vreodată domiciliul în România, la Primăria Sectorului 1 al Municipiului
Bucureşti, unde se va efectua şi transcrierea certificatului. Cererea va
fi însoţită de certificatul ori extrasul original, o fotocopie
(xerocopie) a acestora, precum şi traducerea în limba română,

167
autentificată în ţară la un notar public, iar în străinătate de oficiul
consular român din statul de reşedinţă.
După înregistrarea cererii, aceasta se înaintează, împreună cu
documentele menţionate, prin Serviciul judeţean de evidenţă
informatizată a persoanei, la Direcţia de evidenţă a populaţiei, care va
dispune asupra transcrierii.
După caz, în situaţii temeinic documentate, s-au aprobat şi
cererile unor cetăţeni români aflaţi temporar în străinătate.
După cum se poate lesne observa, problema reglementării
soluţionării cererilor de transcriere a unor acte şi fapte referitoare la
cetăţenii români cu domiciliul în străinătate (C.R.D.S.) este de noutate
absolută. Reglementările existente până la adoptarea Metodologiei
pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996 (publicată în
M.Of. nr.18 bis din 19.11.1997) nu au prevăzut posibilitatea transcrierii
certificatelor de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite în
străinătate la autorităţile locale competente, în registrele de stare civilă
române, decât pentru cetăţenii români cu domiciliul în România
(C.R.D.R.).
Spre exemplu, Ministerul de Interne a fost citat, în calitate de intimat, în
dosarul civil nr.13.523/1997, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti,
la solicitarea reclamantului S.B., cetăţean român cu domiciliul în străinătate.
Acesta dorea ca instanţa să oblige Primăria Sectorului 1 să-i primească
cererea de transcriere a certificatului de naştere al fiului său, obţinut de la
autorităţile americane în anul 1994, pe care să o transmită, spre avizare,
autorităţii competente – în speţă, Direcţiei de evidenţă a populaţiei.
Soluţionarea situaţiei prezentate în acest exemplu a putut fi făcută numai
după publicarea Metodologiei de aplicare unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/
1996 în Monitorul Oficial al României (Lucrarea DEP. Nr.188.018/1997).
Pe baza documentelor depuse de solicitant şi a evidenţelor
proprii, Direcţia de evidenţă a populaţiei va indica, în aprobarea de
transcriere, conţinutul rubricilor ce trebuie completate în actul ce se
transcrie, dacă unele rubrici nu au fost completate ori este evident că
au fost preluate greşit (exemplu: lipsa datei naşterii soţilor, a rubricilor
privind părinţii acestora, nemenţionarea numelui soţilor după
căsătorie, înscrierea numelui de fată al mamei căsătorite în actul de
naştere al copilului, înscrierea altui domiciliu pentru persoana
decedată etc.). {v. Metodologia, art. 63 alin. (5)}.
În cazul respingerii cererii, documentele depuse se restituie
solicitantului.

168
La primirea aprobării de transcriere, ofiţerul de stare civilă
întocmeşte actul şi certificatul de stare civilă şi invită petiţionarul, în
termen de 48 de ore, pentru ridicarea certificatului, sub luare de
semnătură.
La dosarul actului transcris se reţin: cererea solicitantului, procura
autentică, fotocopia legalizată a certificatului sau extrasului, precum şi
traducerea legalizată. Originalele se restituie solicitantului. Pe acestea
se efectuează următoarea menţiune:
„Actul a fost transcris sub nr._____/__________ în registrele de stare civilă
ale Primăriei ______________.”
În conformitate cu prevederile art.43 alin.(4) din Legea
nr.119/1996, extrasele de pe actele de stare civilă eliberate de
Arhivele Naţionale, care au fost întocmite în localităţi care au aparţinut
României, iar în prezent se găsesc pe teritoriul altor state, se pot
transcrie, cu aprobarea Direcţiei de evidenţă a populaţiei – Serviciul
Central de Stare Civilă, în registrele de stare civilă ale localităţii de
domiciliu a titularilor sau a persoanelor îndreptăţite.

3. ELEMENTE de NOUTATE în materia ÎNSCRIERII în registrele de


stare civilă române, de la misiunile diplomatice sau oficiile
consulare de carieră ale României, a certificatelor de stare
civilă eliberate de autorităţile străine
După cum este cunoscut, la misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale României sunt formulate foarte multe cereri referitoare
atât la preluarea actelor în vederea preschimbării documentelor de
călătorie ale persoanelor care şi-au schimbat statutul civil ca urmare a
căsătoriei, cât şi la eliberarea pentru prima dată a paşaportului pentru
cetăţenii români stabiliţi în străinătate.
Cele două categorii de cereri puteau fi soluţionate, conform art.43
alin.(3) din Legea nr.119/1996, numai după transcrierea în registrele
de stare civilă române a actelor de stare civilă eliberate de autorităţile
străine.
În această situaţie, eliberarea documentelor de călătorie se făcea
prin parcurgerea unor proceduri complexe, care necesitau o perioadă
mare de timp şi efectuarea unor cheltuieli materiale suplimentare din
partea solicitanţilor.
Singura modalitate aflată la îndemână presupunea obligativitatea
atât pentru cetăţenii români cu domiciliul în ţară, cât şi pentru cetăţenii

169
români cu domiciliul în străinătate de a cere transcrierea acestor
documente la autorităţile administraţiei publice locale.
Prin Legea nr. 94 din 05.04.2004, din necesitatea simplificării
procedurilor în domeniul actelor de stare civilă pentru toţi cetăţenii
români aflaţi în străinătate, indiferent dacă aceştia au domiciliul în
ţară sau în străinătate, în Legea nr. 119/1996, au fost introduse
prevederile art. 42 alin. (2), potrivit cărora:
„Cetăţenii români aflaţi în străinătate pot solicita ÎNSCRIEREA în
registrele de stare civilă române, de la misiunile diplomatice sau
oficiile consulare de carieră ale României, a certificatelor de stare
civilă eliberate de autorităţile străine, care îi privesc, în cazul în
care înregistrarea actului sau faptului de stare civilă a fost făcută în
prealabil la autoritatea din statul în care aceştia se află; înscrierea se
face cu aprobarea şefilor misiunilor diplomatice sau ai oficiilor
consulare, iar refuzul acestora se motivează. ”
În vederea aplicării prevederilor legale privind ÎNSCRIEREA în
registrele de stare civilă române, de la misiunile diplomatice sau
oficiile consulare de carieră ale României, a certificatelor de stare
civilă eliberate de autorităţile străine (care este echivalentul
TRANSCRIERII din ţară), se va proceda astfel:

ü CEREREA DE ÎNSCRIERE în registrele de stare civilă române (conform


Anexei nr. 26 din Metodologia pentru aplicarea unitară a
dispoziţiilor Legii nr. 119/1196, adaptată) se depune la misiunea
diplomatică sau la oficiul consular de carieră al României din ţara
unde a fost făcută înregistrarea în prealabil (sau din ţara aflată
în circumscripţia consulară respectivă) şi va fi însoţită de:
– paşaportul care atestă că titularul (solicitantul) este (a fost)
cetăţean român (în original şi copie simplă);
– certificatul de stare civilă;
– copia legalizată şi traducerea acestuia, ce va fi efectuată de
către misiunea diplomatică ori oficiul consular de carieră (cu
perceperea taxelor corespunzătoare) sau de un notar public
din ţara de reşedinţă, având aplicată Apostila conform Convenţiei
de la Haga din 05.10.1961.
Pentru a se evita o dublă înregistrare în registrele de stare
civilă române, se vor solicita petenţilor declaraţii pe proprie
răspundere, din care să rezulte că nu există un alt act transcris
sau reconstituit în registrele de stare civilă române din ţară.
Declaraţia va avea următorul conţinut:
170
„Subsemnatul ________________ fiul lui ________________ şi al lui
________________ născut la data de ________________ în
________________ declar pe proprie răspundere că nu am mai solicitat
transcrierea certificatului de stare civilă în registrele de stare civilă din ţară şi
că nu mai există un alt act reconstituit.
Am luat cunoştinţă că falsul în declaraţii constituie infracţiunea prevăzută şi
pedepsită de art.292 Cod penal, iar în cazul în care se va constata că mai
există un alt act transcris sau reconstituit în registrele de stare civilă române,
prezentul act va fi anulat.”
Cererea va fi înregistrată în registrul de intrare–ieşire al
misiunii / oficiului, înscriindu-se numărul pe aceasta.

a) Pentru înscrierea în registrele de stare civilă române a


CERTIFICATELOR DE NAŞTERE:
– cererea va fi făcută de unul dintre părinţi, de minor (în cazul
în care acesta a împlinit vârsta de 14 ani) sau prin împuternicit
cu procură specială;

b) Pentru înscrierea CERTIFICATELOR DE CĂSĂTORIE:


– cererea va fi făcută de soţul cetăţean român, sau prin
împuternicit cu procură specială, valabilă în exterior (făcută în
faţa unui notar, iar pentru recunoaşterea de către misiune / oficiu,
apostilată sau legalizată de autoritatea competentă, conform
practicii locale).
Întocmirea actului se va face numai în condiţiile în care s-a
stabilit că soţul cetăţean român, în cazul în care a avut una sau mai
multe căsătorii încheiate în străinătate şi hotărârea de divorţ a
fost pronunţată în străinătate, a solicitat înscrierea menţiunilor de
căsătorie şi de divorţ pe marginea actului de naştere din ţară.
Dovada o poate face prezentând certificatul de naştere eliberat
de autorităţile din ţară, cu toate menţiunile înscrise (referitoare la
căsătorie sau divorţ).

c) Pentru înscrierea CERTIFICATELOR DE DECES:


– cererea va fi făcută de unul dintre membrii familiei sau de către
o altă persoană îndreptăţită.

171
În toate cazurile, în baza documentelor prezentate, dacă se va
stabili că solicitantul este (a fost) cetăţean român şi că nu a mai
solicitat transcrierea sau reconstituirea documentului în registrele de
stare civilă română (conform declaraţiei pe proprie răspundere), după
verificarea şi înregistrarea cererii, se va întocmi actul de stare civilă,
iar originalul certificatului de stare civilă, pe care se va efectua
menţiunea că a fost ÎNSCRIS în registrele de stare civilă române, se
va restitui solicitantului („Actul a fost înscris sub numărul ______/______
în registrele de stare civilă ale Ambasadei / Consulatului General al României
la _______________”).
ÎNSCRIEREA se face ÎN ACELEAŞI REGISTRE în care se înregistrează în
mod obişnuit actele sau faptele de stare civilă ale cetăţenilor români
petrecute în străinătate.
La rubrica „menţiuni” se înscrie: „ACT ÎNSCRIS conform aprobării
şefului misiunii diplomatice / oficiului consular nr. _______ / data” (număr
din registrul de intrare-ieşire).
În baza actului de stare civilă ÎNSCRIS în registrele de stare civilă
române de la misiunea diplomatică sau oficiul consular de carieră al
României se va elibera certificatul corespunzător.
În actele şi în certificatele de naştere întocmite pentru copiii
născuţi în străinătate, începând cu 01.01.2004, se va înscrie
C.N.P. din plaja de coduri repartizată, pentru fiecare misiune
diplomatică sau oficiu consular de carieră al României, de către
Direcţia Informatică din D.G.E.I.P. din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor.
Atunci când în certificatele eliberate de autorităţile străine nu se
regăsesc date cu privire la părinţii minorilor (în cazul certificatelor de
naştere), ori cu privire la soţi (în cazul certificatelor de căsătorie), vor fi
solicitate documente în vederea aplicării prevederilor art.63 alin.(2) şi
alin.(5) din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, sau petenţii vor fi
îndrumaţi să solicite, de la autorităţile locale care au eliberat
certificatele pentru care se solicită ÎNSCRIEREA în registerele de stare
civilă române, extrase care să cuprindă datele necesare în vederea
efectuării acestei operaţiuni.
Vor fi ÎNSCRISE, conform prevederilor Legii nr.94/2004, şi
certificatele de stare civilă ale cetăţenilor români înregistrate la
autorităţile străine, anterior intrării în vigoare a prezentei legi,
însă numai din ţara în care funcţionează misiunea diplomatică sau

172
oficiul consular de carieră al României ori pentru ţara în care nu există
oficiu / misiune aflat(ă) în circumscripţia consulară respectivă.

TRANSMITERE DOCUMENTE:
Conform prevederilor art.61-62 din Metodologia pentru aplicarea
unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996, actele de stare civilă privind
cetăţenii români aflaţi în străinătate, care SE ÎNSCRIU la misiunile
diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României, se trimit,
prin Ministerul Afacerilor Externe, pe măsura completării lor, la
Primăria sectorului 1 al mun.Bucureşti, împreună cu:
– originalul cererii de înscriere;
– copia paşaportului titularului / solicitantului (când acesta este
părintele minorului cu vârsta sub 14 ani sau împuternicitul cu
procură specială) cetăţean român;
– copia legalizată şi traducerea certificatului de stare civilă
original, eliberat de autorităţile străine;
– copia paşaportului membrului de familie al persoanei decedate
sau al persoanei îndreptăţite să solicite înscrierea;
– originalul declaraţiei date pe proprie răspundere, din care
rezultă că nu există un alt act transcris sau reconstituit în
registrele de stare civilă din ţară.

Actele de stare civilă, exemplarul I (filele consulare), se arhivează


la Primăria sectorului 1 al mun.Bucureşti, care trimite comunicări de
menţiuni pentru actele de naştere şi, după caz, de căsătorie şi
operează pe ele menţiunile ce se primesc ulterior.
La cerere, eliberează persoanelor îndreptăţite noi certificate de
stare civilă.
Registrele de stare civilă, exemplarul II, se trimit, în termen de 30
de zile de la data când toate actele au fost completate, la Primăria
mun.Bucureşti – Direcţia de Stare Civilă.
La primirea registrelor de stare civilă, se confruntă exemplarul II
cu exemplarul I, aflat la Primăria sectorului I al mun.Bucureşti, în
scopul operării în acestea a menţiunilor existente pe marginea actelor
exemplarul I.

173
Capitolul XII.
Înregistrarea actelor şi
faptelor de stare civilă în
caz de mobilizare, război
ori participare la misiuni
de menţinere a păcii sau
în scop umanitar

1. Consideraţii generale
În conformitate cu prevederile art.8 alin.(7) din Legea
nr.119/1996, cu privire la actele de stare civilă, „În caz de mobilizare,
război, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop
umanitar, Ministerul Apărării Naţionale desemnează cadrele militare
care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor şi ale
personalului civil şi le comunică autorităţilor administraţiei publice
competente.”
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se
dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane şi se
întocmesc în interesul statului şi al persoanei, în vederea apărării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

2. Competenţa în exercitarea atribuţiilor de stare civilă


Potrivit legii, în caz de mobilizare, război, participare la misiuni de
menţinere a păcii sau în scop umanitar, exercitarea atribuţiilor de ofiţer
de stare civilă este dată în competenţa ofiţerilor anume desemnaţi prin
ordin al ministrului apărării naţionale, care vor înregistra actele şi
faptele de stare civilă ale militarilor şi ale personalului civil şi le vor
comunica autorităţilor administraţiei publice competente.
Despre actele şi faptele de stare civilă înregistrate se va face
menţiune şi în jurnalul acţiunilor de luptă.

3. Registrele de stare civilă şi modul de folosire


Naşterea, căsătoria şi decesul se înregistrează în registrele de
stare civilă, de regulă, în două exemplare, ambele originale.

174
În mod excepţional, în caz de mobilizare, război, participare la
misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar, actele de stare
civilă se întocmesc într-un singur exemplar, cu respectarea regulilor
prevăzute în Legea nr.119/1996 şi în Metodologia pentru aplicarea
unitară a dispoziţiilor acesteia.
La fiecare unitate militară care execută misiuni în aceste cazuri se
află registre de stare civilă pentru acte de naştere, de căsătorie şi de
deces, care se încredinţează ofiţerului anume desemnat prin ordin al
ministrului apărării naţionale.
Modalităţile de instruire a ofiţerilor desemnaţi şi de aprovizionare
cu registrele de stare civilă necesare se stabilesc prin Protocol de
către Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne.

4. Reguli privind înregistrările şi eliberarea certificatelor de


stare civilă
Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă se face, la cerere,
pe baza declaraţiei persoanei (persoanelor) obligate la aceasta sau
din oficiu, în condiţiile prevăzute de lege.
Înainte de a proceda la înregistrarea unui act, ofiţerul de stare
civilă militar stabileşte, pe baza actului de identitate sau a altor
documente, identitatea declarantului.
Numele şi prenumele se scriu aşa cum rezultă din actele de
identitate, documentele militare, certificatele de stare civilă şi din
celelalte înscrisuri prezentate de declarant (declaranţi) sau primite de
la autorităţile prevăzute de lege. Întocmirea actelor de stare civilă se
face în limba română, folosindu-se alfabetul latin.
Ofiţerul de stare civilă militar este obligat să verifice realitatea
conţinutului declaraţiei şi concordanţa acesteia cu actele de identitate,
documentele militare, certificatele de stare civilă şi din celelalte
înscrisuri prezentate de declarant sau din documentele de evidenţă
ale unităţii militare din care face parte.
Actul de stare civilă întocmit în temeiul declaraţiei se semnează
de către ofiţerul de stare civilă militar şi de declarant. Dacă declarantul
nu poate semna, ofiţerul de stare civilă militar menţionează aceasta
pe actul de stare civilă pe care îl semnează.
Este interzis să se facă ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugiri în
actele de stare civilă.

175
În cazul în care ofiţerul de stare civilă militar refuză să
întocmească un act ce intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită
poate sesiza instanţa judecătorească română competentă.
În actele de stare civilă nu vor fi preluate titlurile de nobleţe, chiar
dacă ele rezultă din unele documente prezentate.
Actele de stare civilă întocmite în afara teritoriului naţional se
trimit în ţară, lunar, părţii sedentare, care le va înainta, de îndată, pe
bază de proces-verbal, Primăriei Sectorului 1 din municipiul Bucureşti.
Ele se transcriu, prin copiere, fără vreo altă formalitate, în
registrele curente ale Primăriei Sectorului 1, care va elibera şi
certificate de stare civilă, la cererea persoanelor îndreptăţite.
Actele de stare civilă întocmite pe teritoriul naţional, în caz de
mobilizare sau război, se trimit, lunar, pe bază de proces-verbal,
Direcţiei de evidenţă a populaţiei, care le păstrează până la încetarea
mobilizării sau a stării de război, după care se trimit pentru transcriere,
prin copiere, fără vreo altă formalitate, în registrele curente ale
primăriei competente astfel:
a) actul de naştere al copilului – la domiciliul mamei;
b) actul de căsătorie – la domiciliul soţului sau soţiei care solicită
transcrierea, după caz;
c) actul de deces – la ultimul domiciliu al defunctului.
Certificatele de stare civilă se eliberează titularilor sau
persoanelor îndreptăţite, la cerere, pe baza actelor transcrise prin
copiere şi a adeverinţelor doveditoare, care se reţin şi se anulează.
Toate actele de stare civilă se completează numai cu cerneală
neagră.
Numele de familie, prenumele şi denumirea localităţii se înscriu
cu litere mari de tipar.
În cazul în care numele de familie ori prenumele este compus din
două sau mai multe cuvinte, acestea se scriu despărţite printr-o
liniuţă.
Anii şi zilele se înscriu fără prescurtări.
În rubricile din actul de naştere referitoare la domiciliul părinţilor,
dacă aceştia au domicilii diferite, se înscrie domiciliul unuia dintre ei,
potrivit declaraţiei celui care solicită înregistrarea naşterii.
Dacă în timpul completării actului, înainte de a fi semnat de
declarant şi de către cel care l-a întocmit, se constată o greşeală,
pagina respectivă se anulează prin două linii trase în diagonală cu

176
cerneală roşie, scriindu-se cu litere mari „GREŞIT”, iar numărul ce
corespunde acestuia se trece pe fila următoare.

5. Eliberarea adeverinţelor doveditoare ale actelor şi


faptelor de stare civilă
În baza actelor de naştere şi de căsătorie întocmite, celor
îndreptăţiţi li se eliberează adeverinţe doveditoare.
În cazul celor decedaţi, adeverinţa se trimite familiei sau
aparţinătorilor.
Adeverinţa va cuprinde, obligatoriu, rubricile prevăzute pentru
modelul extraselor de naştere, de căsătorie sau de deces, cuprinse în
anexele nr.4, 5 şi 6 din Metodologie, precum şi unitatea din care fac
(au făcut) parte, după caz, mama copilului, soţii şi, respectiv,
defunctul. În baza acestor adeverinţe şi a menţiunilor făcute în
jurnalul acţiunilor de luptă al unităţii pot fi reconstituite actele de
stare civilă pierdute sau distruse.

6. Înregistrarea naşterii
În registrul de naşteri se înregistrează copilul născut viu şi copilul
născut mort.
Înregistrarea naşterii se face pe baza declaraţiei verbale a unuia
dintre părinţi, a medicului, a persoanei care a fost de faţă la naştere, a
personalului din unitatea în care a avut loc naşterea sau a altor
persoane care au luat cunoştinţă de naşterea copilului.
Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul
născut viu şi de 3 zile pentru copilul născut mort.
Termenele se socotesc de la data naşterii. Dacă copilul născut
viu a decedat înaintea termenului de 15 zile, declararea naşterii se
face în termen de 24 de ore de la data decesului.
Pentru copilul născut mort se întocmeşte numai actul de naştere.
În acest caz, nu se completează rubricile „prenumele” şi „cetăţenia”
celui născut, iar la rubrica „din care rezultă că s-a născut un copil
_______” se înscrie cuvântul „mort”.
Dacă declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea
termenelor de mai sus, dar înăuntrul termenului de un an de la
naştere, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea
comandantului unităţii din care face parte ofiţerul de stare civilă militar.

177
În cuprinsul declaraţiei, se va menţiona motivul întârzierii, anexându-
se eventualele acte justificative.
Actele pe care trebuie să le prezinte declarantul:
a) certificatul medical constatator al naşterii, eliberat de o unitate
sanitară sau de un medic, care, în mod obligatoriu, trebuie să
cuprindă:
- numărul de înregistrare;
- data eliberării;
- semnătura medicului care a constatat faptul naşterii şi ştampila;
- menţiunea că s-a născut un copil viu sau mort;
- numele şi prenumele ce urmează să le poarte copilul;
- data naşterii (ziua, luna, anul);
- numele şi prenumele părinţilor;
b) actele de identitate ale părinţilor şi al declarantului;
c) certificatul de căsătorie al părinţilor, dacă sunt căsătoriţi.
În lipsa certificatului de căsătorie al părinţilor, aceştia (sau
numai mama) dau o declaraţie, pe proprie răspundere, care
trebuie să cuprindă:
- numele purtat înainte de căsătorie de ambii soţi;
- data încheierii căsătoriei;
- numele după căsătorie al ambilor soţi.
Această declaraţie se îndosariază, împreună cu certificatul
constatator al naşterii.
După trecerea unui an de la naştere, înregistrarea se face numai
în baza unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile. La rubrica
„data naşterii” se va scrie anul, luna şi ziua, aşa cum rezultă din
hotărârea judecătorească, şi nu data când se face declaraţia.
Numele de familie şi prenumele copilului se stabilesc potrivit legii.
Se poate refuza înscrierea unui prenume format din expresii
indecente sau ridicole.
Dacă părinţii nu au nume de familie comun sau există
neconcordanţă între prenumele copilului trecut în certificatul medical
constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, întocmirea
actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de
ambii părinţi, din care să rezulte numele de familie şi prenumele
copilului.

178
În caz de neînţelegere între părinţi, va decide comandantul unităţii
din care face parte ofiţerul de stare civilă militar de la locul înregistrării
naşterii, prin rezoluţie pe declaraţia scrisă susmenţionată.
În cazul în care unul dintre părinţi nu se află în ţara în care a avut
loc naşterea, această declaraţie este dată numai de părintele care
declară naşterea.

7. Înregistrarea căsătoriei
ü La înregistrarea căsătoriei se aplică, prin asemănare, dispoziţiile
art.38 alin.(1) şi (3) din Metodologie, în sensul că:
- declaraţia de căsătorie se face personal, de către viitorii soţi, în
scris, în faţa ofiţerului de stare civilă militar, desemnat prin ordin
al ministrului apărării naţionale;
- dacă unul din viitorii soţi nu se află în localitatea unde urmează
a se încheia căsătoria, el poate face declaraţia de căsătorie la
primăria localităţii de domiciliu sau reşedinţă, care o transmite,
în termen de 48 de ore, la unitatea unde urmează a se încheia
căsătoria.
ü Comandantul unităţii din care face parte ofiţerul de stare civilă
militar poate acorda aprobarea privind încheierea căsătoriei
înainte de împlinirea termenului de 10 zile de la data înregistrării
declaraţiei de căsătorie.

8. Înregistrarea decesului
ü La înregistrarea decesului, se aplică dispoziţiile art.35 din Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
ü Atunci când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident
sau altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru,
comandantul unităţii din care face parte ofiţerul de stare civilă
militar va elibera dovada din care să rezulte că a fost sesizat
despre deces.

179
Capitolul XIII.
Verificările ce se
întreprind de formaţiunile
de evidenţă informatizată
a persoanei în materie de
stare civilă, la cererea
instanţelor judecătoreşti
şi a autorităţilor
administraţiei publice
locale

1. Consideraţii generale
Pornind de la importanţa actelor de stare civilă, verificările ce se
execută de organele de poliţie, prin formaţiunile de evidenţă
informatizată a persoanei (F.E.I.P.), în materie de stare civilă, au drept
scop prevenirea întocmirii eronate a unor acte, prin care unele
persoane ar putea dobândi o stare civilă care să nu corespundă
realităţii.
Stabilirea cu exactitate a adevărului necesită efectuarea unor
verificări mai ample de către F.E.I.P., care să excludă posibilitatea
comiterii unor erori în aceste acte.
În conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, organele de poliţie
efectuează verificări şi cercetări în probleme de stare civilă, la cererea
instanţelor judecătoreşti sau a autorităţilor administraţiei publice
locale, în următoarele cazuri:

ü LA CEREREA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI, pentru:


a) înregistrarea tardivă a naşterii unei persoane;
b) întocmirea în ţară a actului de naştere al persoanei care a depăşit
vârsta de un an, dacă naşterea s-a produs în străinătate, dar nu a
fost înregistrată ori a fost înregistrată cu date nereale;
c) declararea judecătorească a dispariţiei sau a morţii unei
persoane;

180
d) anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de
stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea.

ü LA CEREREA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE, pentru:


a) reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă;
b) transcrierea certificatelor şi extraselor de stare civilă procurate din
străinătate în registrele de stare civilă române;
c) înscrierea menţiunilor primite din străinătate sau a hotărârilor
străine care se referă la statutul civil al persoanelor, care sunt
recunoscute de plin drept;
d) înscrierea unor menţiuni în cazul neconcordanţei dintre datele din
comunicare şi cele din actele în care urmează a se opera;
e) identificarea părinţilor noului-născut;
f) identificarea copiilor abandonaţi, a celor găsiţi şi a părinţilor
acestora;
g) în vederea eliberării unor certificate de stare civilă în locul celor
reclamate pierdute sau furate, când există suspiciuni cu privire la
sinceritatea celor declarate de solicitant;
h) înregistrarea decesului din cauze violente;
i) schimbarea numelui pe cale administrativă;
j) dispariţia în alb a unor certificate de stare civilă de la primării.

2. Modalităţi practice de efectuare a verificărilor


Formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei execută
verificări, LA CEREREA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI şi comunică avize, în
următoarele cazuri:
a) ÎNREGISTRAREA TARDIVĂ A NAŞTERII UNEI PERSOANE, CÂND A TRECUT MAI
MULT DE UN AN DE LA DATA PRODUCERII ACESTEIA
Înregistrarea tardivă, după trecerea unui an de la naştere, se face
numai în baza unei sentinţe judecătoreşti, definitive şi irevocabile. În
toate cazurile, instanţele judecătoreşti solicită organelor de poliţie să
facă cercetări, în vederea stabilirii motivelor pentru care nu s-a făcut
înregistrarea naşterii în termenul legal , precum şi a datelor de stare
civilă ale persoanelor în cauză. În acest scop, se fac, după caz,
următoarele verificări:
– la unitatea medico-sanitară în care s-a născut copilul;

181
– la starea civilă a localităţii în care s-a produs naşterea, în
registrele curente şi speciale. Trebuie reţinut că, până în anul
1957, înregistrările speciale pentru cetăţenii cu domiciliul în
mediul rural s-au efectuat de către fostele sfaturi populare
raionale, iar prin Decretul nr.93 din 20 februarie 1957 s-au înfiinţat
registre cu acte speciale la fiecare comună. Începând cu data de
15.04.1975, prin modificarea Instrucţiunilor nr.190/1970, dispar
registrele de stare civilă speciale, iar toate înregistrările se fac în
registrele curente de acte de stare civilă;
– în Registrul permanent de evidenţă a populaţiei;
– la evidenţa specială şi în cea a formaţiunilor de cazier judiciar şi
evidenţă operativă;
– în localităţile în care a locuit, la şcoli, în instituţiile unde a lucrat în
ultimii 5 ani, sau pe o perioadă mai îndelungată, la Centrul militar
judeţean şi la Direcţia de paşapoarte, pentru a stabili cu ce date
de stare civilă este cunoscută.
În cazul minorilor sub 14 ani, se fac verificări numai la starea
civilă a localităţii unde s-au născut, la şcoală, la evidenţa locală.
Verificările ce se efectuează în astfel de cazuri pot fi extinse
pentru stabilirea cu exactitate a datelor de stare civilă ale persoanei a
cărei naştere urmează a fi înregistrată.
Rezultatul verificărilor se consemnează într-un referat privind
răspunsul ce urmează a se comunica instanţei judecătoreşti. În
adresa de răspuns către instanţa judecătorească, se menţionează
concluziile organului de poliţie cu privire la temeinicia sau
netemeinicia cererii, precum şi datele de stare civilă care au fost
stabilite în urma verificărilor, în aşa fel încât, în dispozitivul hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile, să fie cuprinse toate datele
necesare întocmirii actului de naştere.
b) ÎNTOCMIREA ÎN ŢARĂ A ACTULUI DE NAŞTERE AL PERSOANEI CARE A DEPĂŞIT
VÂRSTA DE UN AN, DACĂ NAŞTEREA S-A PRODUS ÎN STRĂINĂTATE, DAR NU A FOST
ÎNREGISTRATĂ ORI A FOST ÎNREGISTRATĂ CU DATE NEREALE
În cazul când naşterea persoanei care a depăşit vârsta de un an
s-a produs în străinătate şi întocmirea actului nu a fost făcută la
misiunea diplomatică sau la oficiul consular de carieră al României ori
la autoritatea locală din străinătate, precum şi în cazul în care, deşi
naşterea persoanei s-a înregistrat la autoritatea locală din străinătate,
aceasta s-a făcut cu date care nu corespund realităţii, iar declaraţia de

182
naştere se face în ţară, se procedează ca şi în cazul înregistrării
tardive a naşterii.
Întocmirea actului de naştere urmează a fi făcută la primăria în
raza căreia au domiciliul părinţii, pe baza documentelor depuse şi a
declaraţiilor, după ce Direcţia de evidenţă a populaţiei verifică, prin
Ministerul Afacerilor Externe, dacă naşterea nu a fost înregistrată în
străinătate.
În cazul când naşterea unui cetăţean român s-a produs în
străinătate, dar a fost înregistrată cu date nereale, formaţiunea de
evidenţă informatizată a persoanei, prin verificările ce le va
întreprinde, va trebui să stabilească, pe bază de documente şi de
declaraţii luate persoanelor care pot da relaţii, inclusiv părinţilor
copilului, în ce anume constă neconcordanţa dintre datele
consemnate în actul înregistrat şi adevăratele date de identificare ale
părinţilor noului-născut. În acest caz, avizul se va transmite instanţei
numai după primirea răspunsului Direcţiei de evidenţă a populaţiei.
c) DECLARAREA JUDECĂTOREASCĂ A DISPARIŢIEI SAU A MORŢII UNEI PERSOANE
În vederea soluţionării acestei acţiuni, organele de poliţie trebuie
să culeagă cât mai multe informaţii cu privire la persoana a cărei
dispariţie sau moarte se cere a fi declarată, pentru a stabili locul, data
şi împrejurările în care s-au produs astfel de evenimente.
În acest scop, se execută verificări în Registrul permanent de
evidenţă a populaţiei şi se culeg informaţii de la ultimul domiciliu şi
ultimul loc de muncă, se iau declaraţii de la cei ce cunosc
împrejurările în care s-a produs dispariţia sau moartea şi data
ultimelor ştiri.
La primăria locului de naştere şi a ultimului domiciliu ale celui ce
se declară mort, se verifică dacă nu a fost întocmit actul de deces,
cercetându-se registrele din anul în care se presupune că a decedat şi
următorii 5 ani, precum şi dacă pe marginea actului de naştere sau de
căsătorie există menţiunea de deces.
Efectuarea verificărilor în astfel de cazuri incumbă o mare
răspundere din partea lucrătorilor de poliţie, dacă avem în vedere că,
prin declararea morţii, se poate urmări obţinerea unor drepturi de
succesiune, desfacerea căsătoriei etc., aspecte cu implicaţii
deosebite.
În cazul când locul dispariţiei sau al morţii este pe teritoriul altui
stat, se iau măsuri în vederea procurării din străinătate a actului

183
respectiv, indicându-se solicitantului să se adreseze direct Ministerului
Afacerilor Externe – Direcţia Relaţii Consulare sau, în cazuri
deosebite, solicitându-se un certificat sau extras – pentru uz
administrativ –, prin intermediul Direcţiei de evidenţă a populaţiei.
Dacă decesul s-a produs în străinătate, însă nu a fost înregistrat
la autorităţile locale şi nici la misiunea noastră diplomatică, în termenul
legal de 3 zile, ambasada sau consulatul român din ţara respectivă
vor fi sesizate, prin intermediul Direcţiei de evidenţă a populaţiei, să
întreprindă demersurile necesare pe lângă autorităţile locale
competente, în vederea înregistrării acesteia, întrucât în această
situaţie parchetul din ţară nu poate da aprobare.
Formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei care a
efectuat verificări va urmări modul de soluţionare şi, în caz de
admitere a acţiunii, în baza extrasului de deces pentru uz oficial primit
de la primăria care a înregistrat decesul, va informa Direcţia de
evidenţă a populaţiei, care va comunica despre această măsură, prin
adresă scrisă, şi la Institutul de criminalistică din Inspectoratul General
al Poliţiei Române.
d) ANULAREA, MODIFICAREA, RECTIFICAREA SAU COMPLETAREA ACTELOR DE
STARE CIVILĂ ŞI A MENŢIUNILOR ÎNSCRISE PE ACESTEA
La cererea instanţelor judecătoreşti, potrivit art.57 din Legea
nr.119/1996, formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei
efectuează verificări pentru a stabili dacă la întocmirea actului s-a
comis o eroare şi în ce constă aceasta, consultând actul, iar când nu
are această posibilitate solicită extras pentru uz oficial, cu toate
menţiunile existente pe marginea lui, pentru a-l confrunta cu alte acte
de stare civilă ale petiţionarului şi ale părinţilor săi şi, după caz, cu
cele înscrise în cuprinsul acţiunii, prezentate în motivarea cererii.
În toate cazurile când este vorba de rectificarea numelui de
familie din actul de naştere ori de numele părinţilor, se solicită extrase
de pe actele de naştere ale părinţilor şi de pe actul de căsătorie, în
vederea confruntării.
În cazul când se solicită rectificarea prenumelui ori a datei de
naştere din actul de naştere, se verifică documentele care au stat la
baza înregistrării naşterii.
Pentru rectificarea unor rubrici din actul de căsătorie, se verifică
sau se solicită extrase pentru uz oficial de pe actele de naştere ale
soţilor, pentru a ne convinge de temeinicia cererii.

184
Pentru stabilirea temeiniciei unei acţiuni de rectificare a actului de
deces se efectuează verificări sau, după caz, se solicită extrase de pe
actul de naştere şi de căsătorie ale celui decedat, precum şi
documentele primare care au stat la baza întocmirii actului.
De menţionat că actele reconstituite nu pot fi rectificate, întrucât
ele au fost întocmite pe baza datelor furnizate de titularii acestora şi a
documentelor prezentate. Per a contrario, şi actele reconstituite sunt
supuse anulării sau modificării, după caz.
În adresa prin care se comunică instanţei judecătoreşti rezultatul
verificărilor este necesar să se menţioneze în ce constă eroarea sau
omisiunea, datele reale ce urmează a fi reţinute în sentinţă, sau
procedura legală de urmat, când cererea nu face obiectul anulării,
modificării, rectificării, completării actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe acestea.

AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE solicită unităţilor de poliţie,


prin formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei, să efectueze
verificări, în următoarele cazuri:
a) RECONSTITUIREA SAU ÎNTOCMIREA ULTERIOARĂ A ACTELOR DE STARE CIVILĂ
Potrivit prevederilor Legii nr.119/1996 (art.52), reconstituirea se
poate cere dacă:
– registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate
sau în parte;
– actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi
procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere în
următoarele situaţii (art.53):
– întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au
fost depuse actele necesare întocmirii acestruia;
– întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
În cazul unei cereri adresate autorităţilor administraţiei publice
locale de către cetăţenii români sau persoanele fără cetăţenie care au
domiciliul în România, referitoare la reconstituirea sau întocmirea
ulterioară a unui act de stare civilă, ofiţerul de stare civilă de la
primăria unde urmează a se înregistra actul va efectua verificările
prevăzute în art.97-99 din Metodologia pentru aplicarea unitară a
dispoziţiilor Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă.

185
Formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei la care este
arondată localitatea unde urmează a se înregistra actul de stare civilă
va stabili dacă au fost efectuate verificările necesare, urmărind
existenţa în dosar a documentelor justificative şi va confrunta datele
din dosar cu cele obţinute în urma verificărilor proprii. În baza
acestora, va întocmi referatul cu propuneri privind avizul ce urmează a
fi comunicat de către Serviciul judeţean de evidenţă informatizată a
persoanei primăriei unde a fost înregistrată cererea, în vederea
emiterii de către primar a dispoziţiei corespunzătoare.
În cazul persoanelor care au obţinut cetăţenia română şi posedă
certificate de naştere sau de căsătorie, verificările se referă numai la
conţinutul dosarului întocmit, urmărindu-se ca datele de stare civilă să
fie în concordanţă cu cele din hotărârea Guvernului de acordare a
cetăţeniei române şi din certificatul de depunere a jurământului de
credinţă faţă de România.
Deciziile de reconstituire sau de întocmire ulterioară a actelor de
stare civilă neînscrise în registrele de stare civilă, emise în baza
actelor normative anterioare, se înaintează, împreună cu cererea
solicitantului, la Direcţia de evidenţă a populaţiei, în vederea avizării
înscrierii.
b) TRANSCRIEREA CERTIFICATELOR ŞI A EXTRASELOR DE STARE CIVILĂ
PROCURATE DIN STRĂINĂTATE ÎN REGISTRELE DE STARE CIVILĂ ROMÂNE pentru
cetăţenii români se face cu aprobarea Direcţiei de evidenţă a
populaţiei, în care scop, prin verificări, se stabileşte dacă titularul
certificatului ori al extrasului de naştere, căsătorie sau deces este
ori a fost cetăţean român şi nu mai există un alt act transcris sau
reconstituit în ţară, precum şi care este ori care a fost domiciliul din
ţară sau din străinătate al acestuia.
În cazul transcrierii certificatului de deces, verificările se vor
referi atât la solicitant, cât şi la cel decedat. Cererea se depune la
primăria locului de domiciliu al solicitantului.
Elementul de noutate adus de Metodologia pentru aplicarea
unitară a dispoziţiilor Legii stării civile este acela că s-a admis ca şi
cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, precum şi cetăţenii români
cu domiciliul în ţară, aflaţi temporar în străinătate, să poată solicita
transcrierea certificatelor sau extraselor de stare civilă procurate din
străinătate în registrele de stare civilă române, personal sau prin
împuternicit cu procură specială, autentificată, în ţară, de un notar

186
public, iar în străinătate, de misiunea diplomatică sau oficiul consular
român din statul de reşedinţă.
Cererea se va depune la primăria ultimului domiciliu avut în ţară
de solicitant, iar în cazul în care nu a avut vreodată domiciliul în ţară,
la Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.
În vederea stabilirii primăriei competente să transcrie documentul
de stare civilă procurat din străinătate, pentru cetăţenii români cu
domiciliul în străinătate, la cererea mandatarilor lor sau a ofiţerilor de
stare civilă, formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei pot
elibera adeverinţe din care să rezulte ultimul domiciliu avut în ţară de
titularul documentului.
Dacă, în urma verificărilor, rezultă că există un act reconstituit sau
transcris, certificatul al cărui transcriere se solicită se restituie la
Direcţia de evidenţă a populaţiei, împreună cu un extras pentru uz
oficial de pe actul respectiv.
Cetăţenii ale căror acte au fost înregistrate în localităţi care au
aparţinut României, iar în prezent se găsesc pe teritoriul altor state,
pot solicita, potrivit legii, întocmirea actelor de stare civilă la
autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-
teritorială au domiciliul, pe baza extrasului de pe actul de stare civilă
ce se găseşte în păstrarea Arhivelor Naţionale.
c) ÎNSCRIEREA MENŢIUNILOR PRIMITE DIN STRĂINĂTATE SAU A HOTĂRÂRILOR
STRĂINE CARE SE REFERĂ LA STATUTUL CIVIL AL PERSOANELOR, CARE SUNT
RECUNOSCUTE DE PLIN DREPT
Solicitanţii (cetăţeni români) vor fi îndrumaţi să se adreseze, mai
întâi, tribunalului competent a soluţiona cererea de recunoaştere,
respectiv pe raza judeţului unde îşi are sediul primăria la care a fost
înregistrată naşterea sau căsătoria persoanei (persoanelor)
interesate, în conformitate cu prevederile art.170 din Legea
nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat.
Termenul de „hotărâri străine” se referă la actele de jurisdicţie ale
instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi
competente dintr-un alt stat.
În situaţiile când aceste hotărâri se referă la statutul civil al
cetăţenilor statului în care au fost pronunţate sau dacă, fiind
pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de
cetăţenie al fiecărei părţi, ele sunt recunoscute de plin drept în

187
România, în conformitate cu prevederile art.166 din Legea
nr.105/1992. Cererea persoanei interesate se trimite, pentru avizare,
la Direcţia de evidenţă a populaţiei, de către primăria care a primit-o,
însoţită de actul original şi traducerea acestuia în limba română,
legalizată de un notar public din ţară, sau de misiunea diplomatică ori
oficiul consular de carieră al României din statul de reşedinţă, în
conformitate cu prevederile art.138 din Metodologia pentru aplicarea
unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996.
d) ÎNSCRIEREA UNOR MENŢIUNI ÎN CAZUL NECONCORDANŢEI DINTRE DATELE DIN
COMUNICARE ŞI CELE DIN ACTELE ÎN CARE URMEAZĂ A SE OPERA
În situaţia în care unele comunicări de menţiuni de căsătorie,
deces, divorţ, schimbare a numelui etc. nu pot fi operate pe actele de
stare civilă, ca urmare a faptului că datele ce le conţin nu corespund
cu cele din actele în care urmează a se opera, se fac verificări pentru
a se stabili în ce constă nepotrivirea, ce acte au fost prezentate de
persoana respectivă, care este motivul care a determinat această
neconcordanţă şi se iau măsuri pentru clarificarea situaţiei, în raport
cu cele constatate.
e) IDENTIFICAREA PĂRINŢILOR NOULUI NĂSCUT
În situaţia când mama noului-născut nu posedă act de identitate,
pe baza datelor declarate de aceasta, se solicită verificări la
formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei pe raza căreia îşi
are sediul maternitatea, în vederea confirmării datelor sale de stare
civilă sau, după caz, pentru extinderea verificărilor, în vederea stabilirii
adevăratei sale identităţi.
În cazul când mama declară că nu este căsătorită, şi aceasta
rezultă din actul de identitate, copilul se înregistrează cu numele ei de
familie, iar rubricile privind pe „tata” nu se completează.
În ipoteza în care mama declară că este căsătorită, însă nu poate
sau refuză să prezinte certificatul de căsătorie, va da o declaraţie
scrisă în acest sens, iar înregistrarea naşterii se face numai după ce
s-au stabilit datele referitoare la soţ, prin solicitarea unui extras de pe
actul de căsătorie. Dacă este necesar, se va cere poliţiei locale să
facă această identificare.
f) IDENTIFICAREA COPIILOR ABANDONAŢI, A CELOR GĂSIŢI ŞI A PĂRINŢILOR
ACESTORA
În situaţia în care copilul este abandonat de către mamă în spital,
la naştere, conducătorul unităţii sanitare are obligaţia, în conformitate
188
cu prevederile legale, să sesizeze poliţia, în termen de 24 de ore de la
constatarea acestui fapt.
Dacă nu a fost stabilită identitatea mamei, în termen de 30 de
zile, întocmirea actului de naştere se va face pe baza dispoziţiei
primarului, conform certificatului medical constatator al naşterii şi
procesului-verbal încheiat de poliţie, de conducătorul unităţii sanitare
şi de reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale, căruia îi
revine şu obligaţia de a face declaraţia de înregistrare a naşterii.
În cazul găsirii unui copil, persoana în cauză este obligată să
anunţe poliţia, conform prevederilor legale, în termen de 24 de ore, şi
să prezinte copilul cu toate obiectele şi înscrisurile aflate asupra lui.
Întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face, în termen
de 30 de zile de la data găsirii copilului, la autoritatea administraţiei
publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit, pe
baza dispoziţiei primarului, conform procesului-verbal întocmit de
poliţie, de medic şi de reprezentantul autorităţii administraţiei publice
locale, căruia îi revine şi obligaţia de a face declaraţia de înregistrare
a naşterii.
Ofiţerul sau subofiţerul de poliţie care a sesizat despre existenţa
unui copil găsit ori abandonat, în procesul-verbal pe care îl încheie, va
trebui să consemneze, în mod detaliat, toate elementele care pot
conduce la identificarea copilului şi a părinţilor acestuia, data, ora,
locul şi împrejurările în care a fost abandonat/găsit copilul, de către
cine, sexul, vârsta copilului găsit, stabilită de medic, prin expertiză
medico-legală, prin indicarea obligatorie a anului, lunii şi zilei de
naştere, chiar dacă acestea sunt aproximative, conform prevederilor
Decretului nr.32/1954, instituţia sau persoana căreia i-a fost
încredinţat copilul, starea copilului, îmbrăcămintea, obiecte, acte sau
însemnări găsite la el etc.
Un exemplar al procesului-verbal, împreună cu actul medico-legal
întocmit de medic pentru stabilirea datei naşterii şi sexului, se predă
ofiţerului de stare civilă, în vederea înregistrării naşterii. Al doilea
exemplar al procesului-verbal rămâne la organul poliţiei, în vederea
continuării cercetărilor, a identificării şi trimiterii în instanţă, dacă este
cazul, a persoanei care a abandonat copilul.
g) EFECTUAREA DE VERIFICĂRI ÎN VEDEREA ELIBERĂRII UNOR CERTIFICATE DE
STARE CIVILĂ ÎN LOCUL CELOR RECLAMATE PIERDUTE SAU FURATE
La cererea autorităţilor administraţiei publice locale, când există
suspiciuni cu privire la sinceritatea celor declarate de solicitant, se
189
efectuează verificări, în vederea eliberării unor certificate de stare
civilă în locul celor pierdute sau furate, pentru clarificarea
împrejurărilor în care s-a produs pierderea sau furtul certificatului,
avizul dându-se pe cerere.
Eliberarea certificatelor de stare civilă se face numai pe baza
actului de identitate. În cazul în care persoana care solicită eliberarea
unui nou certificat de stare civilă în locul celui reclamat pierdut sau
furat nu deţine act de identitate, va fi îndrumată să se prezinte mai
întâi la organele de poliţie, în vederea clarificării situaţiei, şi numai
după eliberarea actului de identitate de către formaţiunile de evidenţă
informatizată a persoanei se va soluţiona cererea.
În situaţia în care persoana se legitimează cu un act de identitate
cu termen de valabilitate a expirat, va fi îndrumată să se prezinte la
formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei în raza căreia are
domiciliul, care îi va elibera o carte (adeverinţă) de identitate
provizorie, în baza căreia va putea să obţină certificatul.
Când solicitantul face parte din categoria persoanelor majore
neînregistrate în evidenţa populaţiei, însă are naşterea înregistrată în
registrele de stare civilă, cartea (adeverinţa) de identitate provizorie i
se va putea elibera în baza unui extras pentru uz oficial de pe actul
său de naştere, solicitat de formaţiunea de evidenţă informatizată a
persoanei.
h) ÎNREGISTRAREA DECESULUI DIN CAUZE VIOLENTE
Pentru înregistrarea decesului datorat unei sinucideri, unui
accident sau altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui
cadavru este necesară şi dovada eliberată de poliţie sau de Parchet,
din care să rezulte că una din aceste autorităţi a fost sesizată despre
deces, în termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al
găsirii cadavrului.
În cazul în care decesul nu a fost declarat în termen de 3 zile de
la data încetării din viaţă a persoanei, întocmirea actului de deces se
face cu aprobarea Parchetului.
i) ÎN CAZUL SCHIMBĂRII NUMELUI PE CALE ADMINISTRATIVĂ
Problemele de la punctul i) fac obiectul unei teme separate (v.
Capitolul VII pct.5).

190
3. Modul de materializare a verificărilor şi procedura de
răspuns
Verificările în probleme de stare civilă se efectuează de către
lucrătorii formaţiunilor de evidenţă informatizată a persoanei, de
sectorişti şi de lucrătorii posturilor de poliţie, după cum dispune şeful
subunităţii de poliţie, în termen de 30 de zile de la primirea lucrării.
Rezultatul verificărilor se comunică, însă, numai de către
formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei, cu excepţia
cazurilor de identificare a părinţilor noului-născut, când rezultatul
verificărilor poate fi comunicat şi de posturile de poliţie.
Rezultatele verificărilor efectuate se consemnează în rapoarte,
împreună cu propunerile de răspuns către instanţele judecătoreşti sau
către autorităţile administraţiei publice locale. La rapoarte, se
anexează toate materialele rezultate din verificări, punându-se
concluzii cu privire la temeinicia sau netemeinicia cererilor, motivându-
se acest lucru şi stabilindu-se cu certitudine datele de stare civilă ale
persoanelor ale căror acte trebuie întocmite, anulate, modificate,
rectificate sau completate.
În adresele de răspuns, se comunică dacă cererile se încadrează
în prevederile legale invocate, precum şi datele cu care urmează a fi
întocmite sau completate actele de stare civilă, precum şi rubricile
care se modifică, se anulează sau se rectifică din cuprinsul acestora.
În toate cazurile în care organele poliţiei fac verificări pe linia stării
civile, nu se vor anexa la adresele către instanţele judecătoreşti sau
autorităţile administraţiei publice locale materialele obţinute cu ocazia
verificărilor, care se clasează la organul poliţiei.

191
Capitolul XIV.
Procurarea şi
transmiterea în
străinătate a
certificatelor de stare
civilă, a unor informaţii
înscrise în actele de stare
civilă ori cu privire la
domiciliul sau reşedinţa
unei persoane

1. Generalităţi
Deschiderea pe care a adus-o României schimbarea intervenită
în sistemul politic, după anul 1989, a avut ca efect creşterea
numărului cetăţenilor români care călătoresc în străinătate în scop
turistic, de afaceri sau pentru stabilirea domiciliului în alte ţări, cât şi
creşterea numărului turiştilor şi cetăţenilor străini care îşi stabilesc
domiciliul sau reşedinţa în România şi care apelează la autorităţile
române pentru înregistrarea tuturor categoriilor de acte şi fapte de
stare civilă.
În conformitate cu prevederile art.4 din Legea nr.119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, cetăţenii străini care au domiciliul sau
se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor şi faptelor
de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români.
Persoanele fără cetăţenie sunt obligate să solicite înregistrarea
actelor şi faptelor de stare civilă la autorităţile administraţiei publice
competente.
Cetăţenii străini pot cere, iar persoanele fără cetăţenie sunt
obligate să solicite înscrierea de menţiuni pe actele de stare civilă
întocmite în registrele de stare civilă române.
Noua lege cu privire la actele de stare civilă, Legea nr.119/1996,
în art.11 alin.(7) prevede: „Certificatele de stare civilă eliberate de
autorităţile administraţiei publice locale, care au înregistrat actele şi
faptele de stare civilă, sunt valabile şi în străinătate.”

192
Până la data de 31.12.1997, pentru persoanele care doreau să
utilizeze certificatele de stare civilă în străinătate s-au eliberat
certificate de stare civilă pentru uz extern, documente recunoscute pe
plan internaţional, care făceau dovada înregistrării actelor şi faptelor
de stare civilă în registrele de stare civilă române.
Odată cu publicarea în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr.318 bis din 19.11.1997, a „Metodologiei pentru aplicarea unitară a
dispoziţiilor Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă” au
devenit operante şi prevederile art.11 alin.(7) din lege, conţinutul şi
forma certificatelor de naştere, de căsătorie şi de deces, precum şi ale
extraselor pentru menţiuni care se transmit în străinătate fiind
prevăzute în anexele 1-6 din aceasta, iar aspectul a fost notificat, prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe – Direcţia Relaţii Consulare,
tuturor misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare acreditate în
România.
Începând cu data de 01.01.1998, se eliberează un singur tip de
certificate de stare civilă valabile atât în ţară, cât şi în străinătate.

2. Procurarea şi transmiterea în străinătate a certificatelor


şi extraselor de pe actele de stare civilă
În conformitate cu prevederile art.11 alin.(5) şi (6) din Legea
nr.119/1996, Direcţia de evidenţă a populaţiei, prin Serviciul Central
de Stare Civilă, întreprinde măsuri pentru procurarea şi transmiterea
certificatelor de stare civilă – de naştere, de căsătorie şi de deces – la
cererea următoarelor persoane fizice:
a) cetăţenii străini, ale căror acte şi fapte de stare civilă s-au produs
şi s-au înregistrat în România, care s-au adresat misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare ale ţărilor lor, acreditate în
România;
b) cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care
s-au adresat misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare de carieră
ale României sau Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Direcţia de evidenţă a populaţiei, prin Serviciul Central de Stare
Civilă, poate primi cereri de procurare şi transmitere a certificatelor de
stare civilă, pentru persoanele prevăzute la literele a) şi b) de la:
1. misiunile diplomatice şi oficiile consulare acreditate în România,
pentru cetăţenii statelor pe care le reprezintă;
2. misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României,
pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate;
193
3. Ministerul de Interne, pentru cetăţenii români cu domiciliul sau
reşedinţa în străinătate, care i s-au adresat direct;
4. ofiţerii de stare civilă care au primit solicitări scrise, prin
corespondenţă.
Transmiterea certificatelor de stare civilă se va face:
– cu adresă, prin Ministerul Afacerilor Externe – Direcţia Relaţii
Consulare, dacă au fost solicitate prin misiunile diplomatice şi
oficiile consulare de carieră ale României;
– cu notă verbală, dacă au fost solicitate de misiunile diplomatice
şi oficiile consulare acreditate în România, prin Compartimentul
de Protocol al Direcţiei Generale de Evidenţă Informatizată a
Persoanei (D.G.E.I.P.);
– cu borderou, prin Ministerul de Interne – Direcţia de Integrare
Europeană şi Relaţii Internaţionale (D.I.E.R.I.), potrivit convenţiilor
la care ţara noastră este parte, unde se stipulează remiterea
documentelor pe această cale.
În cazurile în care certificatele solicitate nu pot fi eliberate
deoarece lipsesc sau sunt distruse registrele de stare civilă, ori nu
s-au indicat datele necesare identificării actului, se comunică acest
lucru Secretariatului General al Ministerului de Interne, misiunilor
diplomatice sau oficiilor consulare acreditate în România, Ministerului
Afacerilor Externe – Direcţia Relaţii Consulare, după caz, prin notă-
anexă la borderou, notă verbală sau adresă.
Potrivit obligaţiilor izvorâte din tratate, acorduri sau convenţii la
care România este parte sau în conformitate cu principiul reciprocităţii,
în baza comunicărilor primite de la ofiţerii de stare civilă din cadrul
primăriilor, Serviciul Central de Stare Civilă din Direcţia de evidenţă a
populaţiei întocmeşte şi transmite misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare ale ţărilor respective acreditate în România, din oficiu,
extrase de pe actele de căsătorie şi de deces privind cetăţenii acestor
state, în vederea înscrierii modificărilor intervenite în statutul lor civil.
Extrasele de pe actele de căsătorie şi de deces se completează
cu respectarea regulilor tehnice stabilite de instrucţiunile în materie de
stare civilă şi se transmit, prin Compartimentul Protocol din D.G.E.I.P.,
cu notă verbală, misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare
acreditate în România. Extrasele se semnează de persoanele
împuternicite de şeful Direcţiei de evidenţă a populaţiei, iar pe acestea
se aplică timbrul sec cu inscripţia: „ROMÂNIA – SERVICIUL CENTRAL DE STARE
CIVILĂ”.

194
3. Activităţi ce se execută în vederea procurării şi
transmiterii în străinătate a certificatelor de stare civilă
În cazul cererilor de procurare şi transmitere în străinătate a
certificatelor de stare civilă, Direcţia de evidenţă a populaţiei execută
următoarele activităţi:
a) Verifică în evidenţa persoanelor cărora li s-au eliberat certificate
de stare civilă, pentru a stabili dacă s-a mai eliberat un certificat
similar sau dacă există o altă cerere în curs de rezolvare. Dacă
persoanele nu figurează în evidenţă, se va întocmi câte o fişă de
evidenţă pentru fiecare persoană al cărei certificat se solicită.
b) În funcţie de solicitant, verifică dacă a fost transmisă chitanţa de
plată a taxei consulare, când se impune acest lucru (în
conformitate cu prevederile O.G.R. nr.24/1992, modificată prin
O.G.R. nr.59/1999).
c) Dacă datele furnizate sunt insuficiente, se efectuează verificări în
Registrul permanent de evidenţă a populaţiei şi în evidenţa
centrală a populaţiei, pentru completarea acestora.
d) Întreprinde demersurile necesare la primăria în păstrarea căreia
se află actul de stare civilă, în vederea procurării certificatului de
stare civilă şi a unui extras cu toate menţiunile existente pe
marginea actului respectiv.
e) În cazul în care actele de stare civilă au fost predate la direcţia
judeţeană sau a municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale,
primăria va solicita acesteia eliberarea extrasului de pe actul
respectiv, va completa certificatul de stare civilă şi va înainta
ambele documente la Direcţia de evidenţă a populaţiei. În acelaşi
mod se va proceda şi în situaţia când se constată lipsa registrului
de stare civilă, exemplarul I, sau a unor acte din cuprinsul
acestuia, când se va solicita extras de pe actul aflat în păstrarea
consiliului judeţean, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti.
f) Dacă actul de stare civilă nu a fost identificat, solicită verificări la
Direcţia de Paşapoarte, pentru a-i furniza, din evidenţele ce le
deţine, informaţii privind localitatea şi data unde a fost înregistrat
actul sau unde acesta a fost transcris ori reconstituit.
g) În vederea elucidării unor neclarităţi privind datele din certificatele
sau actele de stare civilă, solicită verificări prin intermediul
formaţiunilor locale sau judeţene de evidenţă informatizată a
persoanei.

195
h) Verifică corectitudinea completării certificatului de stare civilă, prin
comparare cu extrasul trimis şi menţiunile înscrise pe acesta.
i) Redactează nota verbală de transmitere a certificatului de stare
civilă, când aceasta se face către misiunile diplomatice sau oficiile
consulare acreditate în România, ori adresa către Ministerul
Afacerilor Externe – Direcţia Relaţii Consulare sau către alte
organe centrale.

4. Transmiterea de date referitoare la domiciliul sau


reşedinţa unor persoane fizice
Cererile misiunilor diplomatice şi ale oficiilor consulare acreditate
în România, ale misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare de carieră
ale României, ori ale altor organisme sau persoane fizice din
străinătate, referitoare la identificarea unor cetăţeni români, se
soluţionează de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin
Direcţia de evidenţă a populaţiei, cu consimţământul scris al
persoanei, datele individuale având caracter confidenţial.
În cazul în care persoana despre care se solicită relaţii de către
autorităţile străine nu este de acord să se transmită informaţiile
solicitate, Direcţia de evidenţă a populaţiei prezintă conducerii
D.G.E.I.P. raport cu propuneri corespunzătoare, în funcţie de
situaţia rezultată din verificări, apreciindu-se dacă există temei legal
justificat, caz în care consimţământul prevăzut la alin.(1) nu mai este
necesar.
Când din verificări rezultă că persoana despre care se solicită
date a fost adoptată, cu efecte depline, se solicită mai întâi
consimţământul adoptatorilor.
Organele teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor la
care se prezintă cetăţenii străini aflaţi în tranzit, care solicită informaţii
referitoare la domiciliul ori reşedinţa cetăţenilor români, vor pretinde
cerere scrisă, însoţită de chitanţa de plată a taxei consulare
(345.000 lei pentru fiecare persoană despre care se solicită verificări,
din care 315.000 pentru verificare şi 30.000 taxa de înregistrare a
cererii; conform O.G.R. nr.24/1992, modificată prin O.G.R. nr.59/1999)
şi, în caz de identificare, vor solicita consimţământul scris al
acestora.
Informaţiile privind domiciliul, reşedinţa ori alte date despre
cetăţenii români se transmit misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare

196
acreditate în România, prin notă verbală, iar Ministerului Afacerilor
Externe – Direcţia Relaţii Consulare sau altor organe, prin adresă.

5. Operaţiuni ce se execută în vederea transmiterii datelor


referitoare la domiciliul sau reşedinţa unor cetăţeni români
La primirea notelor verbale sau a solicitărilor persoanelor fizice
care se adresează direct Serviciului Central de Stare Civilă, se verifică
existenţa chitanţei de plată a taxei consulare, iar apoi se execută
următoarele operaţiuni:
ü verificarea în evidenţa persoanelor despre care s-au mai solicitat
astfel de verificări, prin întocmirea unei fişe tip FEC, care cuprinde
datele persoanei, numărul lucrării şi persoana sau autoritatea
solicitantă. În cazul în care a existat, anterior, o solicitare în acest
sens, lucrările se vor conexa şi verificările pot fi preluate de la
datele obţinute anterior;
ü verificarea în evidenţa centrală;
ü întocmirea unui ordin de verificare la organul de poliţie pe raza
căruia persoana are domiciliul;
ü solicitarea achitării taxei consulare, când chitanţa nu a fost
anexată;
ü verificarea la Direcţia de Paşapoarte, atunci când persoana nu
figurează în evidenţele proprii, sau dacă figurează şi are menţiuni
referitoare la plecarea din ţară.
La primirea rapoartelor de verificare de la serviciile judeţene de
evidenţă informatizată a persoanei, însoţite de declaraţiile persoanelor
căutate, în funcţie de lucrarea de bază (notă verbală sau adresă), se
întocmeşte notă verbală – pentru misiunile diplomatice acreditate în
România sau adresă – pentru solicitările primite de la Direcţia Relaţia
Consulare din Ministerul Afacerilor Externe, ori de la alte ministere sau
instituţii centrale.

197
Capitolul XV.
Adopţia

1. Reglementarea legală
Adopţia este reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
României nr.25 din 9 iunie 1997, aprobată, cu modificări, prin Legea
nr.87/1998, publicată în Monitorul Oficial nr.168 din 29 aprilie 1998.

a) REGLEMENTAREA INTERNĂ
Adopţia a fost reglementată prin dispoziţiile capitolului III
„Adopţia” al titlului II din Codul familiei. Ulterior, a apărut Legea nr.
11/1990 privind încuviinţarea adopţiei, modificată prin Legea nr.
48/1991 şi prin Legea nr. 65/1995, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 159 din 24.07.1995, care a adus modificări şi
completări reglementării din Codul familiei.
Dispoziţiile legale menţionate, precum şi orice alte reglementări
contrare, au fost abrogate odată cu adoptarea Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 25/09.06.1997 privind regimul juridic al adopţiei,
publicată în M.Of. nr. 120/12.06.1997, Partea I, aprobată cu modificări
şi completări – prin Legea nr. 87/1998, publicată în M.Of. nr.
168/29.04.1992.
Această adopţie corespunde, în ce priveşte efectele sale, adopţiei
cu efecte depline sau adopţiei cu efectele filiaţiei fireşti.

b) REGLEMENTAREA INTERNAŢIONALĂ
Prin Legea nr. 15/25.03.1993, ţara noastră a aderat la Convenţia
europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la
24.04.1967, publicată în M.Of., Partea I, nr. 67/31.03.1993.
De asemenea, prin Legea nr. 84/18.10.1994, publicată în M.Of.
nr. 298/21.10.1994, ţara noastră a ratificat Convenţia asupra
protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale,
încheiată la Haga la 29.05.1993.
Potrivit primei Convenţii de la Strasbourg din 24.04.1967, fiecare
parte contractantă se angajează să asigure conformitatea legislaţiei
sale cu dispoziţiile părţii a II-a a acestei convenţii şi să notifice

198
secretarului general al Consiliului Europei măsurile luate în acest scop
(art. 1) şi, de asemenea, să ia în considerare dispoziţiile enunţate în
partea a III-a a acestei convenţii şi, dacă le acordă efect sau, după ce
le-a acordat efect, încetează să mai acorde efect oricăreia dintre
dispoziţii, ea va trebui să notifice aceasta secretarului general al
Consiliului Europei (art. 3).
Această Convenţie priveşte numai instituţia juridică a adopţiei
unui copil care, în momentul în care adoptatorul solicită adopţia, nu a
împlinit vârsta de 18 ani, nu este şi nu a fost căsătorit şi nu este
socotit major (art. 3).
Aderarea la această Convenţie s-a făcut cu următoarea rezervă:
România declară că nu va aplica dispoziţiile art. 7, potrivit cărora
vârsta minimă a adoptatorului nu poate fi mai mică de 21 de ani şi nici
mai mare de 35 de ani, în legislaţia română vârsta minimă fiind de 18
ani, fără limită maximă. De asemenea, România declară că din partea
a III-a a Convenţiei va da efect art. 18, 19 şi 20.
a) autorităţile publice vor veghea la promovarea şi buna funcţionare
a instituţiilor publice sau private cărora pot să se adreseze cei
care doresc să adopte sau să fie adoptat un copil, în vederea
obţinerii de sprijin şi de sfaturi;
b) aspectele sociale şi juridice ale adopţiei vor figura în programele
de pregătire a lucrătorilor sociali;
c) adopţia poate interveni, dacă este cazul, fără ca identitatea
adoptatorului să fie dezvăluită familiei copilului; procedura
adopţiei se poate desfăşura în şedinţă secretă; extrasele din
registrele publice prin conţinutul lor să nu dezvăluie în mod
expres adopţia şi identitatea părinţilor fireşti, registrele publice vor
fi ţinute în aşa fel încât persoanele care nu au interes legitim să
nu poată afla că o persoană a fost adoptată sau identitatea
părinţilor fireşti ai adoptatului.
Cea de-a doua Convenţie (de la Haga din 21.05.1993), are drept
obiect (art.1):
a) să stabilească garanţii pentru ca adopţiile internaţionale să se
înfăptuiască în interesul superior al copilului şi în respectul
drepturilor fundamentale care îi sunt recunoscute în dreptul
internaţional;

199
b) să instaureze un sistem de cooperare între statele contractante
pentru a asigura respectul acestor garanţii şi să prevină astfel
răpirea, vânzarea şi traficul de copii;
c) să asigure recunoaşterea în statele contractante a adopţiilor
realizate potrivit convenţiei.
Convenţia se aplică adopţiilor internaţionale. În acest sens, art. 2
al Convenţiei prevede că aceasta se aplică în cazul în care un copil
având reşedinţa obişnuită într-un stat contractant (statul de origine) a
fost, este sau urmează a fi deplasat către un alt stat contractant (statul
primitor), fie după adopţia sa în statul de origine de către soţi sau de
către o persoană având reşedinţa obişnuită în statul primitor, fie în
vederea unei asemenea adopţii în statul primitor sau în statul de
origine.
Convenţia priveşte numai adopţiile ce stabilesc o legătură de
filiaţie (art. 2 alin. 2).
Capitolul V (din Convenţie) – Recunoaşterea şi efectele adopţiei
– în articolul 23 prevede: „1. O adopţie certificată conform convenţiei
de către autoritatea competentă a statului contractant în care a avut
loc este recunoscută de drept în celelalte state contractante.
Certificatul va specifica când şi de către cine au fost date acceptările
prevăzute în art 17 lit. c”.
În ce priveşte raportul dintre cele două convenţii, art. 39 alin. 1
din Convenţia de la Haga din 1993 prevede următoarele: Convenţia
nu derogă de la instrumentele internaţionale la care statele
contractante sunt părţi şi care cuprind dispoziţii referitoare la materiile
reglementate prin prezenta convenţie, afară dacă o declaraţie contrară
nu s-a făcut de statele legate prin atare instrumente.

2. Definiţie
Adopţia este măsura specială de protecţie a drepturilor copilului,
prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi
rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului.
Această măsură se ia în favoarea copilului lipsit de protecţie sau
de o măsură corespunzătoare, care este primit în familia
adoptatorului, unde urmează a fi crescut ca şi un copil firesc,
adoptatorul asumându-şi prin încheierea adopţiei răspunderile ce
revin părintelui.

200
3. Scopul adopţiei
Adopţia este o instituţie juridică menită a înlocui instituţia juridică
a ocrotirii părinteşti în situaţia în care copiii sunt lipsiţi de părinţi sau nu
beneficiază de o ocrotire părintească corespunzătoare.
Scopul superior al adopţiei este acela de a oferi posibilitatea
copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească de a fi crescuţi
şi educaţi în familia adoptatorului.
Acesta este interesul superior al adoptatului.
Acest interes constituie cauza adopţiei.

4. Felurile adopţiei
a) Adopţia cu efecte restrânse, în temeiul căreia adoptatul şi
descendenţii săi devin rude cu adoptatul, păstrându-şi, în acelaşi
timp, legăturile de rudenie cu rudele lor fireşti;
b) Adopţia cu efecte depline, în temeiul căreia adoptatul şi
descendenţii săi devin rude cu adoptatorul şi rudele acestuia, în
timp ce legăturile de rudenie dintre adoptat şi descendenţii săi, pe
de o parte, şi părinţii fireşti ai adoptatului şi rudele acestora, pe de
altă parte, încetează.
În practică, există ambele feluri de adopţii, fapt pentru care art.78
din Metodologie reglementează înscrierea adopţiei cu efecte
restrânse, iar art.79 înscrierea adopţiei cu efecte depline.
Totuşi, art.1 alin.4 din O.U.G. nr.25/1997 prevede că, în
momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil şi părinţii săi
naturali încetează.
Din interpretarea textului de lege, putem trage concluzia că,
începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr.25/1997, adoptată prin
Legea nr.87/1998, legislaţia noastră permite numai încuviinţarea
adopţiei cu efecte depline, care se caracterizează prin următoarele:
a) între cel care adoptă şi copil se stabileşte filiaţia;
b) între copil şi rudele adoptatorului se stabileşte rudenia.

Deşi art. 1 al O.U.G. nr. 25/1997 nu prevede expres, rudenia se


stabileşte şi între descendenţii copilului adoptat şi adoptator, precum şi între
descendenţii copilului adoptat şi rudele adoptatorului.
Soluţia rezultă din art. 1 alin. (1) care prevede stabilirea filiaţiei dintre
copilul adoptat şi cel care adoptă şi din art. 21 alin. (2) care arată că, pe baza
hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare

201
civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere al
copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti.
În acelaşi scop este şi art. 26 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, care dispune că se întocmeşte un nou act de
naştere al adoptatului cu efecte depline, în care la rubrica ”Locul naşterii” se
va completa cu denumirea unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are sediul
autoritatea administraţiei publice locale care întocmeşte actul.
c) filiaţia dintre copilul adoptat şi părinţii săi fireşti încetează (art.
1 alin. (4)).
Desigur că încetează şi rudenia dintre copilul adoptat şi rudele
sale fireşti; se menţine impedimentul la căsătorie între adoptat şi
rudele sale fireşti (art. 21 alin. 3).
Este oprită căsătoria între descendenţii adoptatului şi rudele sale
fireşti, deşi textul nu prevede expres aceasta.

5. Condiţiile încheierii şi încuviinţării adopţiei


a) CONDIŢII DE FOND
ü CONDIŢIILE PRIVIND PE ADOPTAT:
– adopţia se face numai pentru protejarea intereselor superioare
ale copilului;
– copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu (la împlinirea vârstei de 18 ani sau înainte de împlinirea
acestei vârste, în cazul femeii care se căsătoreşte, în condiţiile
precizate de Codul familiei);
– persoana care a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu poate fi
adoptată numai de către persoana sau familia care a crescut-o.
ü CONDIŢIILE PRIVIND PE ADOPTATOR:
– să aibă capacitatea deplină de exerciţiu;
– diferenţa de vârstă între acesta şi adoptat să fie de cel puţin 18
ani (excepţii: femeia căsătorită care are vârsta sub 18 ani,
adoptatul a fost crescut de adoptator);
– să prezinte condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare
asigurării dezvoltării armonioase a copilului.
ü CONSIMŢĂMINTELE LA ADOPŢIE:
– consimţământul, exprimat în formă autentică, al părinţilor sau,
după caz, al părintelui copilului;
– consimţământul persoanei sau familiei care adoptă;

202
– consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, dat în
instanţa judecătorească;
– consimţământul celuilalt soţ, dacă persoana care doreşte să
adopte este căsătorită.

b) CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE ADOPŢIEI


– declaraţia de adopţie (actul prin care persoanele prevăzute de
lege îşi exprimă consimţământul de adopţie);
– procedura adopţiei (reglementată de O.U.G. nr.25/1997, aprobată
prin Legea nr.87/1998).

6. Efectele adopţiei
ü Rudenia civilă: În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, filiaţia
dintre copil şi părinţii săi naturali încetează (art.1 alin.4 din O.U.G.
nr.25/1997). De asemenea, se stabileşte filiaţia între cel care
adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele
adoptatorului (art.1 alin.1 din O.U.G. nr.25/1997).
ü Drepturile şi îndatoririle părinteşti trec asupra celui care
adoptă.
ü Copilul dobândeşte prin adopţie numele celui care adoptă. Dacă
adopţia se face de către soţi care nu au nume de familie comun,
aceştia sunt obligaţii să declare instanţei numele pe care copilul
urmează să îl poarte(art.21 alin.1 din O.U.G. nr.25/1997).
ü Domiciliul adoptatului minor este la adoptatori sau la acela dintre
adoptatori la care locuieşte. Dacă adoptatorii au domicilii
separate, aceştia vor decide de comun acord cu privire la
domiciliul minorului, iar dacă nu se înţeleg, va decide instanţa
judecătorească (art.100 şi 102 din Codul familiei, art.14 din
Decretul nr.31/1954).
ü Locuinţa minorului adoptat este la adoptatori. Dacă aceştia nu
locuiesc împreună, vor decide la care dintre ei va locui minorul,
iar dacă nu se înţeleg, va hotărî instanţa judecătorească (art.100
din Codul familiei).
ü Cetăţenia adoptatului minor fără cetăţenie sau cu cetăţenie
străină, adoptat de un cetăţean român, va fi cetăţenia română.
Dacă numai unul dintre soţii adoptatori este cetăţean român,
cetăţenia adoptatului se va decide de către aceştia.

203
ü Obligaţia legală reciprocă de întreţinere se naşte între
adoptator şi adoptat, atunci când sunt îndeplinite condiţiile de
existenţă a acestei obligaţii.
ü Dreptul la succesiune între părinţi şi copii încetează, urmând ca
aceasta să opereze între adoptatori şi adoptat.

7. Desfiinţarea şi desfacerea adopţiei


Adopţia este supusă, potrivit legii, nulităţii (desfiinţării) sau
desfacerii.
NULITATEA produce efecte pentru trecut şi pentru viitor, astfel că
adopţia este considerată că nici nu a fost încheiată şi încuviinţată.
Adoptatorii vor pierde drepturile şi îndatoririle părinteşti, astfel că
părinţii fireşti ai adoptatului vor redobândi, pe deplin drept, atributele
ocrotirii părinteşti. Adoptatul va reveni la numele avut anterior şi la
domiciliul şi locuinţa părinţilor fireşti.
De asemenea, va înceta, pentru viitor, obligaţia legală de
întreţinere, bazată pe rudenia civilă.
Adopţia poate fi DESFĂCUTĂ la cererea copilului care a împlinit 10
ani sau a Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia,
dacă desfacerea este în interesul superior al copilului.
În cazul desfacerii adopţiei, pe data rămânerii irevocabile a
hotărârii judecătoreşti, încetează rudenia civilă izvorâtă din adopţie
şi reapare rudenia firească. Ca efect al desfacerii adopţiei, drepturile
şi îndatoririle părinteşti revin părinţilor fireşti.

8. Înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii adopţiei


ÎNSCRIEREA ADOPŢIEI se face în mod diferenţiat, în funcţie de felul
adopţiei, după cum urmează:
a) ADOPŢIA CU EFECTE RESTRÂNSE a existat până la apariţia O.U.G.
nr.25/09.06.1997, aprobată prin Legea nr.87/1998, şi se înscria pe
baza deciziilor fostelor comitete executive ale consiliilor populare şi a
hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, din oficiu sau la
cererea persoanelor interesate, prin menţiune pe actul de naştere al
celui adoptat şi, după caz, pe actul de căsătorie.
ü MENŢIUNEA PE ACTUL DE NAŞTERE:
„Adoptat de către ______________, născut la data de ______________
în localitatea ______________ şi de către ______________, născută la

204
data de ______________ în localitatea ______________, prin Sentinţa
nr._____ a Tribunalului ______________. Cel adoptat a dobândit
numele de familie ______________.”
ü MENŢIUNEA PE ACTUL DE CĂSĂTORIE:
„______________ (numele şi prenumele soţului adoptat) a fost adoptat
cu efecte restrânse prin Sentinţa nr._____ din ______________ a
Tribunalului ______________. Cel adoptat a dobândit numele de
familie ______________.”
b) ADOPŢIA CU EFECTE DEPLINE presupune întocmirea unui nou act de
naştere.
COMPETENŢA întocmirii noului act revine:
– primăriei locului de domiciliu al adoptatului, când adoptatorii sunt
cetăţeni români cu domiciliul în ţară;
– primăriei în raza căreia se află sediul instituţiei de ocrotire, în
îngrijirea căreia se găseşte adoptatul;
– primăriei de la domiciliul celui adoptat sau pe raza căreia se află
sediul instituţiei de ocrotire, în cazul copiilor ce se găsesc în
îngrijirea acesteia, în situaţia în care adoptatorii sunt cetăţeni
străini ori cetăţeni români cu domiciliul sau reşedinţa în
străinătate;
– Serviciului de stare civilă al Primăriei Sectorului 1 al Municipiului
Bucureşti, dacă adoptatul este cetăţean român cu domiciliul sau
reşedinţa în străinătate.
MENŢIUNI PE ACTUL DE NAŞTERE:
ü „Adoptat cu efecte depline de către ______________, născut la data de
______________ în localitatea ______________, şi de către
______________, născută la data de ______________ în localitatea
______________, prin Sentinţa nr._____ a Tribunalului
______________. S-a întocmit un nou act de naştere, cu nr._____ din
______________, la Primăria ______________ (municipiului,
sectorului, oraşului, comunei).”
ü „Adoptat cu efecte depline de către ______________, născut la data de
______________ în localitatea ______________, şi de către
______________, născută la data de ______________ în localitatea
______________, prin ______________ nr._____ din ______________
a ______________, ce a fost recunoscută de Tribunalul
______________ prin Sentinţa nr._____ din ______________.

205
ü „Menţiunea a fost înscrisă în baza aprobării D.E.P. nr._____ din
______________. S-a întocmit un nou act de naştere cu nr._____ din
______________, la Primăria ______________.”
MENŢIUNEA PE ACTUL DE CĂSĂTORIE:
ü „______________ (numele şi prenumele soţului adoptat) a fost adoptat
cu efecte depline de către ______________ şi de către ______________
prin Sentinţa nr.____ din ____________ a Tribunalului _____________.
Cel adoptat a dobândit numele de familie ______________, locul
naşterii fiind localitatea ______________ judeţul ______________.”
Menţiunea privind adopţia cu efecte depline se înscrie, din oficiu
sau la cererea persoanei interesate, după caz, pe actul de căsătorie şi
pe actele de naştere ale copiilor săi minori.
În cazul copiilor majori, menţiunea se înscrie numai la cererea
acestora.
PROCEDURA de îndeplinit cu privire la noul act de naştere întocmit:
ü Rubrica „locul naşterii” se va completa cu denumirea unităţii
administrativ-teritoriale unde îşi are sediul primăria care
întocmeşte actul.
ü Rubricile privind părinţii se completează cu numele şi prenumele
adoptatorilor.
ü Se retrage certificatul de naştere iniţial şi se expediază, spre
anulare, primăriei emitente.
ü Se trimite comunicare de menţiune primăriei unde a fost iniţial
înregistrat actul de naştere al celui adoptat, care, după operarea
menţiunii, va înscrie la rubrica „certificate eliberate”: „Nu se va
mai elibera nici un certificat”.
REGULI GENERALE
ü Atunci când persoana care adoptă este căsătorită cu mama
firească a (tatăl firesc al) adoptatului, rubrica din actul de naştere
privind numele de familie al mamei (tatălui) se completează cu
numele de familie obţinut prin noua căsătorie.
ü În cazul în care soţia (soţul) adoptatorului consimte dar nu
adoptă, în noul act de naştere se completează numai rubricile
privind pe tată (mamă); nu se completează rubricile referitoare la
celălalt părinte.

206
ü Atunci când, ulterior, celălalt soţ adoptă, se întocmeşte un nou act
de naştere.
ü Dacă adopţia cu efecte depline este făcută de un bărbat
necăsătorit (femeie necăsătorită), rubrica privind tatăl (mama)
copilului se completează cu numele celui care adoptă, în timp ce
rubrica referitoare la mamă (tată) nu se completează.
ü În situaţia în care adoptatorii sunt căsătoriţi şi poartă nume diferite
în căsătorie, numele de familie al copilului adoptat va fi cel stabilit
prin sentinţa judecătorească de încuviinţare a adopţiei.
ü Adopţia unei persoane căsătorite nu implică şi schimbarea
numelui de familie al soţiei (soţului) sau al copiilor. În astfel de
situaţii, cei interesaţi pot cere schimbarea numelui pe cale
administrativă.
ADOPŢIILE ÎNCUVIINŢATE ÎN STRĂINĂTATE
Adopţiile încuviinţate în străinătate, privind persoanele ale căror
acte de naştere şi, după caz, de căsătorie sunt înregistrate în
România, se înscriu numai prin menţiune, dacă la data încuviinţării
adopţiei nu aveau cetăţenia română, în conformitate cu prevederile
art.166 din Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat, aplicându-se şi menţiunea prevăzută de
art.79 alin.(6) din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor
Legii nr.119/1996.
În caz contrar, adopţia se înscrie întocmindu-se un nou act de
naştere de către primăria ultimului loc de domiciliu din ţară al
adoptatului, după recunoaşterea hotărârii străine de către tribunalul
competent (al ultimului loc de domiciliu din ţară), iar în cazul în care
adoptatul nu a avut niciodată domiciliul în ţară, actul se va întocmi la
Serviciul de stare civilă al Primăriei Sectorului 1 al Municipiului
Bucureşti, după recunoaşterea hotărârii străine de către Tribunalul
Municipiului Bucureşti.
Adopţiile înregistrate la alte servicii de stare civilă decât cele
menţionate sunt şi rămân valabile.

ANULAREA SAU DESFACEREA ADOPŢIEI sunt dispuse prin hotărâre


judecătorească, definitivă şi irevocabilă, şi se înscriu prin menţiune.
Pe actul de naştere întocmit în urma adopţiei cu efecte depline se
înscrie, la rubrica „certificate eliberate”, textul: „Nu se va mai elibera
nici un certificat”.

207
După operarea acestor menţiuni, primăria care a înregistrat noul
act de naştere va face comunicare despre anularea sau desfacerea
adopţiei la primăria unde a fost întocmit actul de naştere iniţial.
La rândul său, această primărie va opera menţiunea pe marginea
actului de naştere şi va anula textul înscris la rubrica „certificate
eliberate”, cu o linie orizontală trasă cu cerneală roşie.
După efectuarea acestor operaţiuni, actul de naştere întocmit
anterior adopţiei rămâne în vigoare, producând efecte juridice.
Dacă pe marginea actului întocmit în urma adopţiei, există
menţiune de căsătorie, se comunică la locul înregistrării actului iniţial
şi menţiunea de căsătorie, pentru a fi operată pe marginea acelui act.
LA LOCUL ÎNREGISTRĂRII CĂSĂTORIEI se comunică următoarea MENŢIUNE:
ü „Prin Sentinţa nr.____ din ____________ a Tribunalului ____________
s-a desfăcut adopţia cu efecte restrânse. ______________ (soţul, soţia)
va purta numele de familie ______________.”
MENŢIUNI PE ACTUL DE NAŞTERE:
ü „Adopţia a fost desfăcută prin Sentinţa nr._____ din ______________ a
Judecătoriei/Tribunalului ______________, urmând a purta numele de
familie ______________.” (în cazul adopţiei cu efecte restrânse).
ü „Prin Sentinţa nr.____ din ____________ a Tribunalului ____________
s-a desfăcut adopţia cu efecte depline, urmând a purta numele de familie
______________.”

208
Capitolul XVI.
Acţiunile de stare civilă.
Prezentare generală

1. Definiţia acţiunilor de stare civilă


Prin „acţiuni de stare civilă” se înţeleg acele acţiuni în justiţie
care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.

2. Clasificarea acţiunilor de stare civilă


DUPĂ OBIECTUL ORI FINALITATEA LOR, acţiunile de state civilă se împart
în:
a) acţiuni în reclamaţie de stat;
b) acţiuni în contestaţie de stat;
c) acţiuni în modificare de stat.
a) ACŢIUNILE ÎN RECLAMAŢIE DE STAT sunt acele acţiuni prin care se
urmăreşte obţinerea altei stări civile decât cea de la data intentării
acţiunii.
În această categorie intră:
– acţiunea în stabilirea maternităţii (art.52 din Codul familiei);
– acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei
(art.60 din Codul familiei).
b) ACŢIUNILE ÎN CONTESTAŢIE DE STAT sunt acele acţiuni prin care se
urmăreşte înlăturarea unei stări civile, pretins nereale, şi înlocuirea ei
cu alta, pretins reală, adevărată.
Sunt acţiuni de acest fel:
– acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie;
– acţiuni în contestarea recunoaşterii de maternitate şi de
paternitate;
– acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie;
– acţiunea în anularea: căsătoriei, adopţiei şi recunoaşterii de
filiaţie.

209
c) ACŢIUNILE ÎN MODIFICARE DE STAT sunt acele acţiuni prin care se
urmăreşte o schimbare, doar pentru viitor, în starea civilă a persoanei,
cea anterioară fiind necontestată.
Sunt asemenea acţiuni:
– acţiunea de divorţ (art.37-44 din Codul familiei);
– acţiunea în desfacerea adopţiei (art.22 din O.U.G.R. nr.25/1997,
aprobată prin Legea nr.87/1998).

DUPĂ SFERA PERSOANELOR ÎNDREPTĂŢITE SĂ LE EXERCITE, acţiunile de stare


civilă se împart în:
a) ACŢIUNI CE POT FI PORNITE NUMAI DE CĂTRE TITULARUL STĂRII CIVILE , cu
excluderea altor persoane:
– acţiunea de divorţ;
– acţiunea în anulabilitatea căsătoriei.
b) ACŢIUNI CE POT FI INTENTATE DE TITULAR, REPREZENTANTUL LEGAL ŞI
PROCUROR:
– acţiunea în stabilirea maternităţii;
– acţiunea în stabilirea paternităţii;
– acţiunea în desfacerea adopţiei.
c) ACŢIUNI CE POT FI INTENTATE DE ORICE PERSOANĂ INTERESATĂ:
– acţiunea în contestarea recunoaşterii de maternitate ori de
paternitate;
– acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie;
– acţiunea în nulitate absolută a căsătoriei ori a adopţiei.

DUPĂ CORELAŢIA LOR CU PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ, acţiunile de stare civilă


se împart în:
a) ACŢIUNI IMPRESCRIPTIBILE, care formează regula;
b) ACŢIUNI PRESCRIPTIBILE, care formează excepţia, şi anume:
– acţiunea în anulabilitatea căsătoriei, adopţiei ori recunoaşterii de
filiaţie;
– acţiunea în tăgada paternităţii;
– acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.

210
Capitolul XVII.
Acţiuni privind statutul
civil al persoanei

A. Anularea, modificarea, rectificarea ori


completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor de pe acestea
1. Reglementare
Aceste aspecte ale regimului juridic al actelor de stare civilă –
anulare, rectificare ori completare – sunt reglementate atât în art.23
alin.(1) din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi la
persoanele juridice, cât şi în art.57-59 din Legea 119/1996 şi art.101-
105 din Metodologie.
Potrivit art.23 alin.(1) din Decretul nr.31/1954: „Numai instanţa
judecătorească poate hotărî, în cazurile prevăzute de lege,
rectificarea actelor de stare civilă, întocmite în registrele de stare
civilă.”
La rândul său, art.57 alin.(1) din Legea 119/1996 dispune că:
„Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de
stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se pot face numai în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.” De
asemenea, trebuie reţinută şi dispoziţia cuprinsă în alin.(4) al aceluiaşi
articol: „Actele de stare civilă reconstituite nu pot fi rectificate ori
completate.” Per a contrario, şi actele reconstituite sunt supuse
anulării sau modificării, după caz. Fac excepţie de la regula stabilită
de alin.(1) al art.57 din Lege înscrierea recunoaşterii voluntare a
unui copil născut în afara căsătoriei, efectuarea menţiunii privind
identificarea unei persoane al cărei deces s-a înregistrat, iniţial,
în poziţia de „cadavru cu identitate necunoscută”, precum şi
modificarea codului numeric personal atribuit greşit, cazuri în
care nu este necesară o hotărâre judecătorească (art.101 alin.(2) din
Metodologie).

211
2. Definiţii, terminologie şi domeniu de aplicare
a) ANULAREA actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
marginea acestora nu a fost definită de lege, însă trebuie înţeleasă ca
fiind sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale care
reglementează condiţiile de valabilitate a actelor de stare civilă.
Legea nu prevede cazurile de anulare, dar, aşa cum rezultă din
Metodologie şi cum s-a arătat în doctrină şi s-a reţinut în
jurisprudenţă, anularea se poate cere în cazul când:
– actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru
necorespunzător;
– actul nu trebuia întocmit la sau de primăria respectivă
(necompetenţa generală, materială sau teritorială, după caz);
– faptul sau actul de stare civilă nu există;
– nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare
civilă;
– menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă;
– înregistrarea a fost făcută de o persoană necompetentă, cu
excepţia aplicării art.7 din Legea nr.119/1996 (când actele de
stare civilă au fost întocmite de o persoană care a exercitat în
mod public atribuţiile de stare civilă, cu respectarea prevederilor
legale, fără a avea calitatea de ofiţer de stare civilă: error
communis facit jus);
– înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă;
– actul reconstituit a fost procurat.

b) Prin MODIFICAREA actelor de stare civilă se înţelege „înscrierea unor


menţiuni privitoare la statutul civil al titularului” (art.105 din
Metodologie).
Modificarea intervine în cazul înregistrării menţiunilor care privesc
în general schimbările ce intervin în starea civilă a unei persoane, în
ipotezele prevăzute de Capitolul III din Metodologie:
– înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
– înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii ei;
– înscrierea divorţului, a anulării ori încetării căsătoriei;
– înscrierea schimbării numelui de familie şi/sau prenumelui pe cale
administrativă;
– înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei (cu menţiunea că atât
numele, cât şi cetăţenia nu sunt atribute de stare civilă);
212
– înscrierea schimbării sexului, pronunţată prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă (art.44 lit.i din lege). După
circumstanţe, schimbarea sexului poate reprezenta un caz de
rectificare sau de modificare a actelor de stare civilă.

c) RECTIFICAREA ŞI COMPLETAREA actelor de stare civilă sunt căile juridice


de înlăturare ori îndreptare a erorilor strecurate în ele ori de punere de
acord a datelor cuprinse în ele cu elementele reale de stare civilă.
RECTIFICAREA unor rubrici din actul de stare civilă presupune
îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de
stare civilă (art.107 alin.1 din Metodologie), cum ar fi:
– neconcordanţa dintre cele două exemplare ale registrelor de stare
civilă;
– înregistrarea la rubrica „numele tatălui” din actul de naştere a unui
alt nume decât cel care trebuia trecut (exemplu: numele
concubinului în loc de numele soţului mamei copilului, ori porecla
acestuia).
COMPLETAREA se referă la întregirea actului de stare civilă cu
menţiunile omise, în cazul când, din diferite motive, unele rubrici au
rămas libere, deşi trebuiau completate.
În literatura de specialitate s-a apreciat că atât în cazul
completării, cât şi în cazul rectificării este vorba, ca natură, de una şi
aceeaşi operaţie, completarea fiind o specie a rectificării.
Greşelile pe care le pot cuprinde actele de stare civilă se referă la
un enunţ greşit formulat, la lipsa unei informaţii pe care actul ar trebui
să o cuprindă şi la existenţa în actul de stare civilă a unei menţiuni
care nu trebuia sau nu putea să fie inserată.
Corespunzător acestor trei mari categorii de greşeli, rectificarea
unei înregistrări efectuate în registrele de stare civilă se poate realiza
prin una din următoarele operaţii:
– corectarea greşelii existente în actul de stare civilă;
– completarea actului de stare civilă cu date ce corespund
statutului civil real al unei persoane;
– suprimarea enunţului care nu trebuia înscris în actul de stare
civilă.

213
3. Procedura anulării, modificării, rectificării ori completării
actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea
Anularea, modificarea, rectificarea ori completarea actelor de
stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea se face în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Principalele trăsături caracteristice ale acestei proceduri, conform
art.57-58 din Legea nr.119/1996 şi art.101-105 din Metodologie, sunt
următoarele:
ü Sesizarea instanţei judecătoreşti se poate face de către persoana
interesată, autoritatea administraţiei publice locale (primar),
consiliul judeţean sau Parchet.
ü Instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială se
află domiciliul sau, după caz, sediul solicitantului. În cazul când
petiţionarul este cetăţean străin sau cetăţean român cu domiciliul
în străinătate (C.R.D.S.) este competentă numai Judecătoria
sectorului 1 al municipiului Bucureşti.
ü Judecata cererii se face pe baza cercetărilor efectuate de poliţie
şi a concluziilor procurorului. În caz de admitere, anularea,
modificarea, rectificarea sau completarea unui act de stare civilă
sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, se înscrie numai prin
menţiune pe actul de stare civilă corespunzător.
Este important să se reţină că procedura judecătorească a
anulării, modificării, rectificării ori completării nu se aplică dacă
eroarea priveşte certificatul de stare civilă, într-un asemenea caz
aplicându-se o procedură administrativă (îndreptarea necesară a
neregulii făcându-se de chiar organul care a efectuat înregistrarea de
stare civilă).
De asemenea, se cuvine a mai sublinia că acţiunile în anularea,
modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă nu se
confundă cu acţiunile de stare civilă, între aceste două categorii de
acţiuni existând deosebiri de regim juridic, sub mai multe aspecte,
precum:
– temeiul juridic (art.57-58 din Legea nr.119/1996 ori o dispoziţie
din Codul familiei);
– obiectul (înregistrarea de stare civilă, respectiv un element al
stării civile);
– competenţa instanţei;

214
– prescripţia extinctivă.
Prin derogare de la principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti
(res inter alias judicata, aliis neque nocere, neque prodesse potest),
art.23 alin.(2) din Decretul nr.31/1954 prevede că: „Întocmirea sau
rectificarea actelor de stare civilă, făcută în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti, este opozabilă şi celor de al treilea. Aceştia sunt, însă,
în drept să facă dovada contrară.”
La rândul său, şi Legea nr.119/1996, în art.15, dispune că:
„Întocmirea, anularea, rectificarea sau completarea ori reconstituirea
actelor de stare civilă, precum şi orice înscrieri făcute pe actele de
stare civilă, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi
irevocabile, ori în baza unui act administrativ, sunt opozabile oricărei
persoane, până la proba contrară.”
Această soluţie, a opozabilităţii erga omnes a efectelor hotărârii
judecătoreşti dată în materie de stare civilă decurge din (şi se
întemeiază, în acelaşi timp, pe) caracterul indivizibil al stării civile.
Opozabilitatea erga omnes este numai relativă, iar nu absolută,
putându-se face dovada contrarie.

B. Rectificarea actelor de stare civilă


1. Generalităţi
Conform prevederilor art.13 din Legea nr.119/1996 cu privire la
actele de stare civilă, starea civilă se dovedeşte cu actele de stare
civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza
acestora.
Actele de stare civilă sunt dovezi autentice care confirmă
producerea unor evenimente de stare civilă şi care, în acelaşi timp,
reflectă starea civilă a unei persoane în ceea ce priveşte poziţia sa
într-o anumită comunitate familială.
Actele de stare civilă cuprind în conţinutul lor următoarele
aspecte:
ü cel care individualizează poziţia persoanei fizice ca subiect de
drepturi în raport de evenimentul de stare civilă ce se produce în
viaţa acesteia;
ü altul care precizează poziţia juridică a persoanei fizice în familie,
în ceea ce priveşte regulile de filiaţie.

215
Evenimentele care pot caracteriza starea civilă a unei persoane,
naşterea şi decesul, se înfăţişează ca fapte juridice intervenite
independent de voinţa persoanei, în timp ce căsătoria, adopţia etc.
sunt acte juridice executate cu voinţă, subiectul exprimându-şi
consimţământul său pentru a se căsători, a adopta etc.
Actul de stare civilă este înscrisul care se întocmeşte în registrul
de stare civilă de către ofiţerul de stare civilă, semnat de către acesta
şi declarant.
Sunt trei categorii de acte de stare civilă, respectiv de naştere, de
căsătorie şi de deces. În actele de naştere şi, atunci când este cazul,
în cele de căsătorie sau deces se înscriu menţiuni cu privire la
modificările intervenite în starea civilă a persoanei, în următoarele
cazuri:
– contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
– căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei;
– adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei;
– pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
– schimbarea numelui;
– deces;
– rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a
menţiunilor înscrise pe ele;
– schimbarea sexului, după rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti.
Atunci când sunt înregistrate faptele şi actele de stare civilă se
pot produce unele erori, care pot afecta conţinutul actului de stare
civilă. Aceste erori pot fi îndreptate numai folosindu-se procedura
judiciară a acţiunii în rectificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe marginea acestora, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile.
Este cunoscut faptul că orice act de stare civilă conţine două
categorii de menţiuni:
– care individualizează persoana în raport de un eveniment de
stare civilă;
– care reflectă raportul de filiaţie al persoanei într-o anumită
comunitate familială, adică poziţia sa juridică.
De regulă, orice greşeală materială de înregistrare, indiferent
de categoria de menţiuni pe care le cuprind actele de stare civilă,
poate fi îndreptată pe calea acţiunii în rectificare. Trebuie însă

216
specificat, cu privire la acţiunea în rectificare, că aceasta poate fi
folosită numai în cazul în care a fost săvârşită o greşeală materială.
Pe calea unei astfel de acţiuni nu poate fi modificată poziţia
juridică a persoanei în raport de regulile de filiaţie, când poziţia
respectivă concordă cu starea de drept din momentul întocmirii actului
de stare civilă sau cu cea preexistentă acestuia.
Rectificarea urmăreşte deci să pună de acord actul de stare
civilă cu ceea ce ar fi trebuit să exprime înregistrarea. În acest
sens vor putea fi rectificate acele greşeli de scriere (transcriere,
înregistrare) care trebuie înscrise în act în mod obligatoriu şi vor
putea fi înlăturate acele menţiuni care nu sunt cerute de lege. De
asemenea, vor putea fi introduse acele menţiuni care au fost omise,
cu privire la raporturi preexistente înscrierii evenimentului de stare
civilă.
Faţă de cele prezentate, considerăm că acţiunea în rectificare
poate fi apreciată ca fiind procedura judiciară, aflată la dispoziţia
persoanelor interesate, prin care se îndreaptă greşelile, se
completează omisiunile şi se înlătură menţiunile care nu sunt cerute
de lege, care apar cu ocazia întocmirii actelor de stare civilă, cu
condiţia ca prin aceasta să nu fie modificată poziţia juridică a
persoanei în familie, din momentul în care s-a produs evenimentul
de stare civilă.

2. Competenţă
Având în vedere importanţa pe care o prezintă pentru persoana
fizică şi pentru ordinea de drept înregistrarea evenimentelor de stare
civilă şi întocmirea corectă a actelor autentice ce le consemnează,
art.57 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă
recunoaşte calitatea de titular al dreptului la acţiune în rectificarea
actelor de stare civilă pentru următoarele categorii de persoane fizice
şi juridice:
– persoana interesată;
– autoritatea administraţiei publice locale;
– consiliul judeţean;
– parchetul.
Prin „persoană interesată” înţelegem persoana fizică la care se
referă actul de stare civilă, cu menţiunea că exercitarea acţiunii de
către aceasta presupune existenţa deplinei sale capacităţi de
exerciţiu. Pentru aceste considerente, acţiunea minorului care are
217
vârsta sub 14 ani trebuie introdusă de reprezentantul său legal, în
timp ce minorul care a împlinit 14 ani va putea semna în nume propriu
şi introduce singur acţiunea, însă numai cu încuviinţarea părinţilor
sau, după caz, a tutorelui (art.105 din Codul familiei). Acţiunea celui
pus sub interdicţie se va putea introduce de către tutore, iar până la
instituirea tutelei, de către curator.
În enumerarea făcută de Legea nr.119/1996, cu privire la
persoanele îndreptăţite să introducă acţiunea în rectificare a actelor
de stare civilă, figurează autoritatea administraţiei publice locale,
consiliul judeţean şi parchetul.
Precizăm că textul legii nu specifică, în mod concret, autoritatea
administraţiei publice locale sau consiliul judeţean care are dreptul la
acţiune. Considerăm însă că aceasta trebuie să fie cea a locului
unde a fost înregistrat evenimentul de stare civilă şi care, în fapt,
este interesată pentru rectificarea actului. De asemenea, sesizarea
instanţei judecătoreşti se va putea face de parchetul în raza căruia se
află locul unde a fost înregistrat actul de stare civilă, ca organ
împuternicit cu supravegherea legalităţii şi a drepturilor cetăţenilor.
Din punct de vedere teritorial, instanţa competentă să soluţioneze
cererile privind rectificarea actului de stare civilă este judecătoria în a
cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul persoanei fizice ori
juridice care are dreptul la acţiune (art.57 alin.(2) din Legea
nr.119/1996).
Soluţionarea cererii făcute de un cetăţean străin sau un cetăţean
român cu domiciliul în străinătate, pentru rectificarea actelor de stare
civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea, este de competenţa
Judecătoriei sectorului 1 al municipiului Bucureşti.
Dispoziţia legală care stabileşte în mod expres competenţa
instanţei în raport cu domiciliul titularului dreptului reprezintă o
măsură în sprijinul persoanelor care au domiciliul diferit de locul
unde au fost înregistrate actele de stare civilă şi are ca scop evitarea
unor cheltuieli suplimentare din partea acestora.

3. Condiţii
a) Acţiunea în rectificarea actului de stare civilă are ca scop
comise cu ocazia înregistrării unui
ÎNDREPTAREA UNEI GREŞELI MATERIALE
eveniment de stare civilă şi care reprezintă CONDIŢIA DE BAZĂ A
ADMISIBILITĂŢII ACŢIUNII.

218
Noţiunea de greşeală, din punct de vedere al acţiunii în
rectificare, cuprinde următoarele aspecte:
– erorile materiale comise cu ocazia scrierii sau transcrierii
declaraţiilor făcute în faţa ofiţerului de stare civilă;
– erorile intelectuale care privesc înscrierea unor menţiuni ce nu
sunt necesare sau omisiunea celor esenţiale.
Aceste două categorii de erori exprimă, în fapt, existenţa unei
neconcordanţe între realitate şi modul în care aceasta a fost
exprimată în actele de stare civilă.
Atunci când interpretăm noţiunea de greşeală, trebuie să avem în
vedere nu numai eroarea comisă cu ocazia înregistrării evenimentului
de stare civilă în actele de stare civilă, ci şi greşelile ce se pot produce
cu ocazia înscrierii unor menţiuni ulterioare, care pot crea
neconcordanţe între actele de stare civilă ce privesc aceeaşi persoană
(exemplu: în cazul anulării sau desfacerii unei adopţii cu efectele
filiaţiei fireşti, când adoptatul a redobândit numele avut anterior
adopţiei, acesta poate cere rectificarea actului său de căsătorie sau al
celor de naştere ale copiilor săi, cu privire la menţiunile care se referă
la numele său, precizând neconcordanţa acestora cu actul de stare
civilă întocmit după desfacerea adopţiei; cât priveşte numele soţiei şi
ale copiilor, acestea pot fi modificate pe calea procedurii administra-
tive de schimbare a numelui, în condiţiile O.G. nr. 41/2003, aprobată,
cu modificări şi completări, prin Legea nr.323/ 2003.
Cu toate că, într-un asemenea caz, nu s-a produs o greşeală în
momentul şi cu ocazia înregistrării unui eveniment de stare civilă,
aceasta este totuşi urmarea unei înregistrări ulterioare (în exemplul
prezentat, al unei hotărâri definitive de desfacere a adopţiei); greşeala
în cauză reprezintă o neconcordanţă între două înregistrări, eroarea
producându-se cu ocazia unei înregistrări, care poate fi îndreptată pe
calea acţiunii în rectificare.
În consecinţă, cererea de rectificare presupune existenţa unei
greşeli comise în momentul înscrierii menţiunilor respective privind
actul de stare civilă, care trebuie înţeleasă cu referire atât la data
întocmirii actului, cât şi la data înscrierii ulterioare a unor menţiuni pe
actele care au fost întocmite.

b) O altă condiţie necesară pentru promovarea unei acţiuni în


rectificarea actelor de stare civilă este aceea ca prin îndreptarea

219
greşelilor SĂ NU SE ADUCĂ MODIFICĂRI STĂRII CIVILE A PERSOANEI cu privire la
poziţia acesteia în comunitatea familială sau conjugală.
Actul de stare civilă conţine menţiuni cu privire la apartenenţa
persoanei fizice la o anumită comunitate, pe baza raportului de filiaţie.
Astfel, în conformitate cu menţiunile respective, copilul poate avea:
– filiaţie necunoscută, atunci când a fost găsit;
– filiaţie stabilită numai faţă de mamă, când s-a născut în afara
căsătoriei acesteia;
– filiaţia unui copil născut în timpul căsătoriei;
– filiaţia unui copil adoptat.
Relaţiile menţionate precizează poziţia juridică a persoanei cu
privire la raportul acesteia faţă de părinţii săi; în acelaşi timp, ele
stabilesc poziţia juridică a persoanei în comunitatea familială din care
face parte şi determină raporturile de rudenie faţă de toţi membrii
aceleiaşi comunităţi familiale.
Rectificarea actului de stare civilă va putea avea ca obiect numai
îndreptarea menţiunilor eronate cu privire la evenimentele de stare
civilă pe care le atestă. Atunci când relaţiile de filiaţie care rezultă din
actele de stare civilă nu sunt cele reale, schimbarea acestora poate fi
dispusă nu prin acţiunea în rectificare, ci numai pe calea
acţiunilor de stat.
Precizăm că, în unele cazuri, îndreptarea greşelii atrage
modificarea stării civile a persoanei, însă în alte cazuri aceasta
afectează numai în mod aparent starea civilă, în fapt fiind vorba de o
simplă rectificare a actului de stare civilă.
Pentru exemplificare, menţionăm următoarele:
ü Atunci când, în urma rectificării unui act de stare civilă, rezultă că
persoana în cauză aparţine altei comunităţi familiale sau relaţiile
de filiaţie sunt altele decât cele legal reglementate la data
înregistrării evenimentului de stare civilă, rectificarea aduce
atingere poziţiei juridice a acesteia faţă de regulile de filiaţie,
respectiv în ceea ce priveşte starea civilă a persoanei.
ü În practică, în mod eronat, instanţele judecătoreşti au considerat
admisibile acţiuni prin care s-a solicitat să fie trecute în actul de
naştere, la rubrica „numele părinţilor”, numele altor persoane
decât părinţii fireşti (spre exemplu, al soţilor care au crescut
copilul), sau s-a solicitat completarea acestei rubrici, care a
rămas în mod justificat necompletată la data întocmirii actului de

220
stare civilă (exemplu: la data naşterii copilului, mama acestuia nu
era căsătorită, iar la data căsătoriei, soţul nu a recunoscut în mod
voluntar copilul).
ü De asemenea, au fost considerate cereri de rectificare acţiunile
prin care s-a cerut schimbarea din actul de naştere a numelui
soţului mamei, precizându-se că acesta nu este tatăl copilului,
susţinându-se de către petiţionar că el este tatăl copilului şi nu
soţul mamei, sub numele căruia a fost înregistrat, întrucât în fapt
soţii sunt despărţiţi şi cel în cauză convieţuise cu mama copilului.
ü În acelaşi timp, precizăm că un copil beneficiază de prezumţia de
paternitate, chiar dacă naşterea sa a avut loc după decesul
soţului mamei, însă înainte de expirarea perioadei de concepţie.
ü Totodată, au fost considerate cereri de rectificare acţiunile prin
care s-a cerut a se trece în actul de căsătorie un alt nume al
soţilor, întrucât după căsătorie unul dintre soţi a fost adoptat cu
efectele filiaţiei fireşti şi astfel prin aceasta este afectat numele
ambilor soţi.
În aceste condiţii, hotărârile respective au fost desfiinţate, întrucât
au încălcat regula nemodificării stării civile a persoanei în cadrul
acţiunii în rectificare (instanţele au schimbat conţinutul anumitor rubrici
determinante în stabilirea raportului de filiaţie, fără a ţine seama de
faptul că schimbările afectează poziţia juridică a persoanei, aşa cum
ea a fost fixată la data întocmirii actului de stare civilă). Menţionăm că
acest lucru nu era posibil pe calea unei acţiuni în rectificare, aşa cum
practica judiciară a stabilit în mod constant.
Pe de altă parte, aplicarea acestor reguli în mod rigid poate
produce unele dificultăţi în soluţionarea cererii, când de fapt doar în
mod aparent are loc o modificare a stării civile a persoanei, în realitate
rectificarea având ca scop numai îndreptarea unei erori săvârşite cu
ocazia întocmirii unui act de stare civilă, fără ca aceasta să se reflecte
asupra stării civile a persoanei în cauză. Astfel, cererea formulată
pentru completarea unui act de naştere prin adăugarea numelui
soţului mamei căsătorite la rubrica „numele tatălui”, nume care fusese
omis cu ocazia înregistrării actului de stare civilă, produce în fapt o
modificare în starea civilă a persoanei, însă în realitate este numai o
modificare aparentă. Această concluzie este determinată de faptul că
starea civilă a persoanei este stabilită prin dispoziţiile legale cu privire
la filiaţie şi nu prin actul de stare civilă.

221
De asemenea, atunci când mama copilului era căsătorită, rubrica
„numele tatălui” din actul de naştere al copilului trebuia să fie
completată cu numele soţului. Îndreptarea unei astfel de greşeli nu
constituie în realitate decât o modificare aparentă a stării civile a
persoanei cauzată de necesitatea îndreptării unei erori, care poate fi
făcută pe calea rectificării.
Rectificarea numelui copilului înregistrat cu un alt nume decât cel
al părinţilor constituie doar în mod aparent o modificare a stării civile a
persoanei, întrucât într-un astfel de caz rectificarea urmăreşte doar
îndreptarea unei greşeli săvârşite cu ocazia înregistrării naşterii (în
speţa comentată, ofiţerul de stare civilă îl înregistrase pe copil cu
numele cu care părinţii erau cunoscuţi în localitate, în loc să înscrie
numele rezultat din actele lor de naştere şi de căsătorie).
În unele situaţii, evenimente posterioare întocmirii actului de stare
civilă constituie doar aparent o modificare a stării civile a persoanei
(exemplu: îndreptarea unei greşeli în actul de naştere al tatălui, ca
urmare a unei hotărâri definitive de rectificare, îndreptăţeşte copiii să
solicite, la rândul lor, rectificarea actelor de naştere, pentru a pune de
acord aceste acte cu hotărârea pronunţată anterior, privind numele
tatălui lor).
În practică a apărut şi cazul în care se solicita rectificarea numelui
copilului născut în timpul căsătoriei mamei, care însă a încetat ulterior
naşterii, printr-o hotărâre declarativă de moarte a soţului mamei.
Respectiva hotărâre pronunţându-se cu efect retroactiv, de la data
când s-a stabilit că ar fi avut loc evenimentul morţii, iar naşterea
copilului producându-se ulterior acestei date, în condiţiile depăşirii
celei mai îndelungate perioade de concepţie de 300 zile, se justifică o
cerere de rectificare a numelui, care nu schimbă starea civilă a
persoanei, ci pune de acord înregistrarea din registrul de stare
civilă cu o dispoziţie legală.

ACTUL ÎN CARE TREBUIE SĂ SE FI PRODUS GREŞEALA


În conformitate cu prevederile Legii nr.119/1996 cu privire la
actele de stare civilă, registrul de stare civilă se alcătuieşte şi se ţine
în dublu exemplar, primul păstrându-se la autoritatea administraţiei
publice locale unde s-a întocmit, iar al doilea înaintându-se, după caz,
consiliului judeţean sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
În practică s-a pus întrebarea, în care din aceste două registre
trebuie să fie produsă greşeala.

222
Întrucât ţinerea registrelor de stare civilă în dublu exemplar
presupune că ambele registre constituie exemplare originale, se
impune ca acestea să aibă acelaşi conţinut. Evenimentul de stare
civilă fiind unic, înregistrarea trebuie să fie tot unică.
Pentru aceste considerente, atunci când oricare din registre
conţine greşeli, el este susceptibil de rectificare, fără nici o altă
distincţie.

RECTIFICAREA CERTIFICATULUI DE STARE CIVILĂ


Aşa cum rezultă din prevederile art.57 din Legea nr.119/1996,
susceptibile de rectificare pe cale judiciară sunt acele greşeli pe care
le conţin actele de stare civilă şi menţiunile înscrise pe acestea. De
asemenea, art.104 din Metodologia pentru aplicarea unitară a
dispoziţiilor Legii nr.119/1996 precizează că rectificarea presupune
îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de
stare civilă.
În concluzie, nu poate fi folosită acţiunea în rectificare pentru a fi
îndreptate erorile strecurate în alte acte (exemplu: certificate emise
persoanelor interesate, în scopul dovedirii înregistrării actului sau
faptului de stare civilă). Aceste certificate au caracterul de acte
administrative şi cad sub controlul organelor administrative şi nu sub
acela al instanţelor judecătoreşti.
Totuşi, există posibilitatea ca un certificat de stare civilă să fie
corect reprodus şi să semnaleze o greşeală conţinută în registrul de
stare civilă, pentru a cărei îndreptare este competentă instanţa de
judecată. Într-un astfel de caz, pentru a pronunţa soluţii corecte,
instanţele de fond nu se vor limita să respingă acţiunea în rectificare a
certificatului de stare civilă ca inadmisibilă. În baza rolului activ,
acestea au obligaţia să stabilească dacă în realitate cel interesat a
dorit să solicite însăşi rectificarea actului de stare civilă şi nu doar a
certificatului (în astfel de situaţii, cel interesat nu avea posibilitatea să
cunoască dacă şi registrul de stare civilă cuprinde greşeli care să fie
îndreptate pe cale judiciară).
Dacă certificatul de stare civilă conţine o eroare care îi este
proprie, rectificarea poate fi efectuată direct pe cale administrativă.

4. Cazurile în care pot fi rectificate actele de stare civilă


În conformitate cu reglementările legale în domeniu, rectificarea
actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate

223
face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi
presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia
înregistrărilor de stare civilă. Deci, prevederile legale precizează
înţelesul noţiunii de rectificare doar în sensul lărgit al cuvântului, fapt
pentru care se impun unele lămuriri.
Aşa cum am mai menţionat, acţiunea în rectificarea actului de
stare civilă are ca obiect îndreptarea unei greşeli săvârşite în
momentul întocmirii actului de stare civilă, care poate proveni din
scrierea sau transcrierea actului de către delegatul de stare civilă. De
asemenea, aceasta poate proveni din înregistrarea făcută ca urmare a
unor declaraţii greşite ori a prezentării unor înscrieri care sunt greşite.
Clarificarea cazurilor de rectificare trebuie să aibă în vedere
cauzele care au generat comiterea greşelilor, în care sens putem
distinge:

a) ÎNDREPTAREA INEXACTITĂŢILOR PE CARE LE CONŢINE ACTUL DE STARE CIVILĂ


Din această categorie fac parte toate greşelile, indiferent de gravi-
tatea lor şi de faptul la care se referă, întrucât prin ele se alterează
conţinutul actului, după caz:
– poziţia juridică a persoanei în raport de regulile de filiaţie;
– greşeli de ordin material săvârşite cu ocazia scrierii sau transcrie-
rii actelor de stare civilă.
Cu privire la INEXACTITĂŢILE CARE AFECTEAZĂ POZIŢIA JURIDICĂ A PERSOANEI
în raport cu regulile de filiaţie, acestea sunt considerate cele mai
grave erori pe care le poate conţine actul de stare civilă.
Astfel de erori sunt efectul necunoaşterii prevederilor legale de
către ofiţerul de stare civilă ori al declaraţiilor incomplete făcute de
persoanele care declară evenimentul sau faptul de stare civilă.
O asemenea inexactitate reprezintă o „greşeală intelectuală”,
întrucât, din punct de vedere al stării civile, o persoană este prezenta-
tă altfel decât cum este în realitate. Exemple: trecerea în actul de naş-
tere al copilului născut de femeia necăsătorită a numelui concubinului,
deşi acesta nu a făcut o declaraţie de recunoaştere a copilului; trece-
rea în rubrica „numele tatălui” a altei persoane decât soţul mamei. În
asemenea situaţii, i s-a atribuit copilului, în cuprinsul actului de stare
civilă, o paternitate pe care acesta nu o avea ori la care nu avea
dreptul, în conformitate cu art.23 din Codul familiei, care prevede că
tatăl copilului este soţul mamei.

224
În această categorie de inexactităţi trebuie inclusă şi omisiunea
unor menţiuni. Spre exemplu, omisiunea trecerii în actul de stare civilă
a unei menţiuni cu privire la filiaţia care rezultă dintr-o dispoziţie a legii
constituie o eroare gravă, ce nu va putea fi îndreptată decât pe calea
unei acţiuni în rectificare.
De asemenea, în acelaşi mod se va proceda atunci când în actul
de stare civilă a fost trecut un alt nume decât cel dobândit în condiţiile
legii, cum ar fi cel al poreclei sub care este cunoscută persoana.
Întrucât astfel de inexactităţi nu pot pune în discuţie statutul civil
al persoanei şi prin îndreptarea lor se urmăreşte doar restabilirea unei
stări de drept existente, care a fost nesocotită la înregistrare, ele pot fi
îndreptate doar pe calea acţiunilor în rectificare.
În ceea ce priveşte INEXACTITĂŢILE DE ORDIN MATERIAL, acestea sunt
greşelile produse prin scrierea sau transcrierea actelor de stare civilă
şi se pot referi la: numele şi prenumele persoanelor, data la care a
avut loc evenimentul de stare civilă sau când a fost înscris, locul
producerii evenimentului, sexul, domiciliul şi oricare alte menţiuni
prevăzute de lege în mod obligatoriu pentru actele de stare civilă.
Deşi în raport de „aşa-zisa” gravitate a greşelilor comise, ele pot fi
considerate simple erori materiale, menţiuni greşite şi menţiuni
inexacte, rectificarea acestora se va putea realiza numai prin
instanţele judecătoreşti competente.
ERORILE MATERIALE SIMPLE sunt, în general, greşelile săvârşite
exclusiv de ofiţerul de stare civilă, care sunt evidente şi constatarea
lor nu presupune verificări deosebite.
MENŢIUNILE GREŞITE nu se referă numai la scrierea unui cuvânt, ci
alterează în totalitate conţinutul menţiunii, care va căpăta un alt sens
decât cel real (exemple: trecerea altei localităţi decât cea în care s-a
produs evenimentul; menţionarea greşită a locului naşterii părinţilor
copilului ori a datei naşterii unei persoane din actul de căsătorie ori din
actele de naştere ale copiilor etc.).
Este admisibilă rectificarea unui act de naştere atunci când se
dovedeşte că numele de familie al părinţilor reclamantului era altul
decât cel trecut în registrul pentru înscrierea naşterilor (în acest caz se
va dovedi numele real al părinţilor cu actul lor de naştere).
Atunci când numele reclamantului corespunde cu acela al
părinţilor, cererea este inadmisibilă, procedura fiind permisă numai pe
cale administrativă.

225
Cererea de rectificare a prenumelui poate fi încuviinţată numai
când se stabileşte faptul înscrierii unui alt prenume decât cel declarat,
ori atunci când se pretinde că au fost declarate două prenume ale
copilului la naştere, însă ofiţerul de stare civilă a omis înregistrarea
unuia dintre ele.
MENŢIUNILE INEXACTE sunt tot greşeli, care însă au la bază
înregistrarea unui eveniment de stare civilă făcută în baza unor fapte
care au fost stabilite ca inexacte (care nu corespund realităţii),
săvârşite din cauza erorii în care a fost indus ofiţerul de stare civilă ca
urmare a prezentării unor acte fictive.
Indiferent de categoria şi gravitatea greşelii săvârşite, rectificarea
este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi necesită verificarea de
către judecător a faptului dacă în urma admiterii acţiunii nu se aduce
atingere stării civile a persoanei.

b) SUPRIMAREA MENŢIUNILOR SUPLIMENTARE CARE SUNT PREVĂZUTE DE LEGE


Reglementările în vigoare precizează, în mod concret, menţiunile
pe care trebuie să le cuprindă actele de stare civilă, astfel că orice alte
menţiuni înscrise înaintea apariţiei acestor dispoziţii sau inserate
ulterior în actul de stare civilă, trebuie soluţionate folosindu-se aceeaşi
procedură a rectificării. Spre exemplu, prin procedura rectificării pot fi
înlăturate adaosurile la numele de familie a menţiunilor destinate să
identifice persoana fizică indicând localitatea naşterii. De asemenea,
prin aceeaşi procedură, se elimină şi menţiunile care nu sunt
prevăzute a fi cuprinse în actul de stare civilă (exemplu: ziua sau ora
când a avut loc evenimentul de stare civilă etc.).

5. Procedura rectificării actelor de stare civilă


Conform prevederilor art.104 din Metodologie, rectificarea unor
rubrici din actul de stare civilă presupune îndreptarea unor erori
materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă şi se face prin
bararea textului greşit cu o linie orizontală, trasă cu cerneală roşie,
înscriindu-se deasupra noul text, tot cu cerneală roşie.
La rubrica „menţiuni” se înscriu numărul şi data hotărârii
judecătoreşti, instanţa care a pronunţat-o, precum şi conţinutul
rectificării.
Ofiţerul de stare civilă poate să iniţieze din oficiu acţiunea în
justiţie ori de câte ori constată că se impune rectificarea unor acte de
stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea.
226
Actul de sesizare a instanţei judecătoreşti va fi însoţit de extrase
de pe actul în cauză, exemplarele I şi II, cu toate menţiunile existente.
Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
marginea acestora se poate face, aşa cum am mai menţionat, numai
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (art.101
alin.1 din Metodologie).
De la această regulă fac excepţie înscrierea recunoaşterii
voluntare a unui copil născut în afara căsătoriei, efectuarea menţiunii
privind identificarea unei persoane al cărei deces s-a înregistrat ,
iniţial, în poziţia de „cadavru cu identitate necunoscută”, precum şi
modificarea codului numeric personal atribuit greşit, întrucât acesta nu
este un atribut al stării civile (art.101 alin.(2) din Metodologie).
Deşi, în ceea ce priveşte procedura rectificării actelor de stare
civilă, legislaţia în vigoare nu cuprinde alte dispoziţii, considerăm că
se impun unele PRECIZĂRI:
PROBELE ADMISIBILE ŞI MODUL ÎN CARE POT FI EFECTUATE ACESTEA
În cadrul acţiunii în rectificare, pretenţia reclamantului trebuie
dovedită prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
În vederea dovedirii împrejurării în care s-a produs o greşeală
atunci când a fost întocmit actul de stare civilă, este admisibilă proba
cu acte ori cu martori, completată de cercetarea organului de poliţie
(evidenţa populaţiei).
Cazurile cele mai frecvente de rectificare se referă la îndreptarea
numelui sau a prenumelui, situaţii în care instanţele nu trebuie să se
mărginească numai la declaraţiile unor martori cu privire la folosirea
unui anumit nume de către o persoană. O simplă folosire de către o
persoană a unui nume, chiar o perioadă mai îndelungată, nu îi atribuie
acesteia numele solicitat, întrucât numele este un drept personal
nepatrimonial, care nu se dobândeşte prin posesie. În astfel de
situaţii, instanţa judecătorească este obligată să solicite şi să
confrunte certificatele de naştere şi de căsătorie ale persoanei în
cauză, întrucât numai în acest fel poate fi stabilit faptul dacă
înregistrarea unui nume a fost făcută greşit.
Rectificarea prenumelui va putea fi încuviinţată numai atunci când
probele administrate constată în mod cert că ofiţerul de stare civilă a
înregistrat prenumele în alt fel decât a fost declarat.
În concluzie, este necesar ca, în conformitate cu prevederile
Codului de procedură civilă, instanţele judecătoreşti să solicite

227
organelor de stat toate lămuririle şi să dispună administrarea tuturor
probelor necesare, în special cercetarea prin organele de poliţie
(evidenţa populaţiei).
EFECTELE HOTĂRÂRII DE RECTIFICARE
Conform prevederilor art.9 din Legea nr.119/1996, orice
modificare intervenită în statutul civil al unei persoane, ca urmare a
unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă, se
comunică din oficiu, în termen de 10 zile, autorităţii administraţiei
publice locale unde s-a întocmit actul de naştere, de căsătorie sau de
deces al persoanei la care această modificare se referă, în vederea
înscrierii menţiunilor corespunzătoare.
În general, hotărârile judecătoreşti au efect numai între părţile
aflate în litigiu, aşa cum prevede art.1201 din Codul civil, nefiind
opozabile persoanelor care nu au participat la judecată.
Însă, conform art.23 alin.2 din Decretul nr.31/1954, rectificarea
actelor de stare civilă, făcută în temeiul unei hotărâri judecătoreşti,
este opozabilă şi celor de-al treilea, care însă vor putea face dovada
contrară.

6. Anularea, modificarea sau completarea actelor de stare


civilă şi a menţiunilor
În baza prevederilor Legii nr.119/1996 privind actele de stare
civilă şi a Metodologiei pentru aplicarea dispoziţiilor acesteia,
anularea, modificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor are loc în aceleaşi condiţii şi cu respectarea aceleiaşi
proceduri ca şi în cazul rectificării.
Diferenţa este însă numai în ceea ce priveşte cazurile în care
asemenea cereri pot fi admise de către instanţele judecătoreşti. În
acest sens, se impun următoarele PRECIZĂRI:
ANULAREA actelor de stare civilă şi a menţiunilor se poate cere,
conform art.103 din Metodologie, în cazurile când:
– actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru
necorespunzător;
– actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă;
– faptul sau actul de stare civilă nu există;
– nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare
civilă;

228
– menţiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă;
– menţiunea a fost operată cu un text greşit.
Anularea actului de stare civilă ori a unei menţiuni se face prin
bararea acestora cu două linii în diagonală (X), trase cu cerneală
roşie, şi înscrierea, în rubrica „menţiuni”, a numărului şi a datei
hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, precum şi a instanţei
care a pronunţat-o.
MODIFICAREA actelor de stare civilă presupune înscrierea unor
menţiuni privitoare la statutul civil al titularului, astfel cum sunt
descrise în capitolul III al Metodologiei (recunoaşterea sau stabilirea
filiaţiei, înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii adopţiei,
înscrierea divorţului, anulării ori încetării căsătoriei, schimbarea
numelui de familie şi/sau a prenumelui pe cale administrativă,
acordarea sau pierderea cetăţeniei române).
COMPLETAREA actelor de stare civilă se realizează în întregime cu
cerneală roşie. În realitate, omisiunea pentru care este prevăzută
posibilitatea completării se reduce tot la o greşeală săvârşită cu
ocazia întocmirii actului de stare civilă şi, astfel, ea va putea fi
îndreptată numai pe calea unei acţiuni în rectificare.

C. Acţiunea în stabilirea paternităţii


1. Stabilirea filiaţiei faţă de tată
Filiaţia reprezintă legătura de descendenţă dintre un copil şi
părinţii săi şi rezultă din:
– faptul naşterii, când este vorba de legătura dintre copil şi mamă
(maternitate);
– faptul concepţiei, când este vorba de legătura dintre copil şi tată
(paternitate).
În timp ce stabilirea filiaţiei faţă de mamă (maternitatea)
presupune numai efectuarea probei că o femeie a născut un copil, a
cărui filiaţie urmează a se stabili, în ceea ce priveşte filiaţia faţă de
tată, aceasta impune dovada faptului concepţiei.
Având în vedere aceste împrejurări, Codul familiei grupează
modalităţile de stabilire a filiaţiei faţă de tată în următoarele categorii:
– în timpul căsătoriei;
– în afara căsătoriei mamei.
229
STABILIREA FILIAŢIEI DIN CĂSĂTORIE; PREZUMŢIA DE PATERNITATE
În conformitate cu prevederile art.53 din Codul familiei, pornind de
la prezumţia că orice copil născut în timpul căsătoriei mamei acestuia
nu va avea ca tată decât pe soţul mamei, este considerată ca
dovedită filiaţia faţă de tată prin stabilirea faptului că, la data naşterii
copilului, mama sa era căsătorită. Într-un asemenea caz se aplică
prezumţia de paternitate în favoarea copilului născut în timpul
căsătoriei, care stabileşte raportul de filiaţie faţă de soţul mamei.
Această prezumţie se aplică şi în cazul copilului născut după
desfacerea căsătoriei, declararea nulităţii sau anularea acesteia, în
situaţia în care perioada concepţiei copilului este plasată în timpul
căsătoriei.
Această prezumţie creează în favoarea copilului un statut de copil
născut de o femeie căsătorită. Precizăm însă că prezumţia de
paternitate se aplică exclusiv copilului născut în timpul căsătoriei (de
aceste drepturi nu pot beneficia copiii născuţi din concubinaj,
nerecunoscuţi în condiţiile legii).

STABILIREA FILIAŢIEI DIN AFARA CĂSĂTORIEI


În situaţia în care mama copilului nu a fost căsătorită, conform
prevederilor art.56 din Codul familiei, filiaţia faţă de tată se stabileşte
prin:
– recunoaşterea copilului de către tată, în mod voluntar;
– hotărâre judecătorească.
Recunoaşterea voluntară este o manifestare unilaterală de voinţă
a tatălui, prin care acesta confirmă existenţa raportului de filiaţie faţă
de un copil născut de o femeie necăsătorită. Recunoaşterea trebuie
făcută în următoarele CONDIŢII:
ü în faţa ofiţerului de stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii,
situaţie în care în actul de naştere al copilului este trecut numele
şi prenumele tatălui, la rubrica prevăzută în acest sens (declaraţia
se face în formă scrisă, conform modelului prevăzut la Anexa
nr.30 din Metodologia pentru aplicarea dispoziţiilor Legii
nr.119/1996);
ü prin declaraţia de recunoaştere a unui copil din afara căsătoriei,
autentificată, care se poate depune, după înregistrarea naşterii, la
oricare primărie, aceasta având obligaţia de a o trimite la primăria
care are în păstrare actul de naştere al celui recunoscut, pentru a
se face menţiunea de recunoaştere pe marginea actului respectiv
230
(în acelaşi mod se înscrie şi menţiunea de recunoaştere făcută de
un cetăţean străin);
ü printr-un înscris autentic, în faţa notarului public sau a instanţelor
judecătoreşti (exemplu: atunci când se ia interogatoriul în
acţiunea de stabilire a paternităţii);
ü prin testament, indiferent dacă este autentic, olograf sau mistic; în
astfel de cazuri, persoana interesată depune la primăria locului de
domiciliu o copie legalizată, în extras, a testamentului, cuprinzând
textul prin care se face recunoaşterea.
Atunci când nu s-a realizat manifestarea liberă şi unilaterală de
voinţă a tatălui, Codul familiei asigură pentru copil posibilitatea acţiunii
în stabilirea paternităţii.

2. Condiţii
Acţiunea în stabilirea paternităţii presupune unele condiţii:

a) STABILIREA ÎN PREALABIL A RAPORTULUI DE FILIAŢIE FAŢĂ DE MAMĂ


Această condiţie este necesară, deoarece prin filiaţie se înţelege
legătura copilului atât faţă de mamă, cât şi faţă de tată. Considerăm
că nu este normal ca pentru un copil să fie stabilită mai întâi
paternitatea, fără a se cunoaşte femeia (mama) care l-a născut.
În funcţie de starea civilă a mamei, căsătorită sau necăsătorită,
există situaţia juridică a copilului – din căsătorie sau din afara
căsătoriei.
Spre exemplificare, dacă mama era căsătorită la data naşterii
copilului, există prezumţia de paternitate şi, ca urmare, o astfel de
acţiune nu are sens.

b) RECLAMANTUL (COPILUL) SĂ NU AIBĂ STAREA CIVILĂ DE COPIL DIN CĂSĂTORIE


(să nu beneficieze de prezumţia de paternitate)
Numai după ce a fost înlăturată prezumţia de paternitate, pe
calea unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii, copilul pierde calitatea de
copil din căsătorie şi dobândeşte statutul de copil din afara căsătoriei,
fiind în măsură să ceară, prin reprezentanţii săi legali, stabilirea
paternităţii faţă de o altă persoană considerată a-i fi tată. Nu este
admisibilă orice altă acţiune, până la data respectivă.
Spre exemplificare, având în vedere cele menţionate mai sus,
acţiunea subsidiară a mamei pentru obligarea concubinului la plata

231
pensiei de întreţinere pentru copii nu este admisibilă atât timp cât
copilul beneficiază de prezumţia de paternitate, iar soţul mamei
(tatăl prezumtiv al copilului) nu a contestat paternitatea.
Copilul este în măsură să solicite, prin reprezentanţii săi,
stabilirea paternităţii faţă de persoana pe care o consideră a-i fi tată,
numai după ce a fost înlăturată prezumţia de paternitate pe calea
acţiunii în tăgăduirea paternităţii.
În consecinţă, acţiunea mamei având ca obiect obligarea
concubinului la plata pensiei de întreţinere nu este admisibilă atâta
vreme cât copilul se bucură de prezumţia de paternitate (soţul mamei
nu a acţionat în instanţă pentru tăgăduirea paternităţii).

3. Efectele adopţiei şi ale recunoaşterii cu privire la


exercitarea acţiunii în stabilirea paternităţii
Întrucât acţiunea în stabilirea paternităţii nu este admisibilă atunci
când copilul se bucură de prezumţia de paternitate (atunci când are
stabilită o paternitate), ne punem întrebarea dacă această regulă
produce efecte şi atunci când, înainte de pornirea acţiunii, copilul a
cărui paternitate nu este cunoscută a fost adoptat, în conformitate cu
prevederile Ordonanţei de urgenţă nr.25/1997, precum şi în cazul în
care filiaţia faţă de tată a fost stabilită ca urmare a recunoaşterii
voluntare.
Deşi, în cazul adopţiei, adoptatul dobândeşte statutul unui copil
din căsătorie şi aparent o acţiune în stabilirea paternităţii ar fi inutilă,
motivat de faptul că acest copil beneficiază de acelaşi statut ca şi cel
născut în timpul căsătoriei, totuşi copilul adoptat are dreptul să-şi
stabilească paternitatea, dovedind faptul că a fost născut ca urmare a
relaţiilor din afara căsătoriei avute de mama sa cu prezumtivul său
tată.
ARGUMENTELE în susţinerea acestei idei sunt următoarele:
ü Filiaţia dobândită prin adopţie dă naştere unei rudenii civile,
stabilită prin efectul legii, şi nu unei rudenii de sânge, având la
bază descendenţa, fapt pentru care acestea vor fi totdeauna
diferenţiate.
ü Deşi art.1 alin.(4) din O.U.G. nr.25/1997 prevede că „în momentul
stabilirii filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil şi părinţii săi
naturali încetează”, se aplică dispoziţiile Codului familiei care
prevede impedimentele la căsătorie rezultând din raportul de
rudenie (deci, adopţia menţine între adoptat şi rudele sale fireşti o
232
relaţie de rudenie, pe care actul juridic de drept civil nu o poate
şterge).
ü Adopţia este susceptibilă de anulare sau desfacere, pentru
motivele prevăzute de lege, în timp ce filiaţia rezultând din
rudenia de sânge nu încetează niciodată.
ü Anularea sau desfacerea adopţiei, intervenite după pierderea
dreptului de a introduce acţiunea în stabilirea paternităţii, ar
aduce atingere dreptului copilului la acţiunea împotriva tatălui,
care se prescrie prin trecerea termenului legal de un an de la
naşterea copilului.
ü În concluzie, adopţia unui copil nu constituie un impediment
pentru promovarea acţiunii în stabilirea paternităţii, întrucât nu
există incompatibilitate între poziţia de reclamant într-o acţiune de
stabilire a paternităţii şi aceea de copil adoptat.
Această soluţie este admisibilă şi în cazul unui copil recunoscut
voluntar, cauza neconstituind pentru copil o piedică la pornirea
acţiunii în stabilirea paternităţii. Apreciem că acţiunea în stabilirea
paternităţii echivalează, în acest caz, cu o contestare a
recunoaşterii, care poate fi făcută oricând de către copil.

4. Titularul dreptului la acţiune pentru stabilirea paternităţii


Art.59 din Codul familiei prevede că „acţiunea în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în
numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de
reprezentantul lui legal”.
Sunt necesare însă unele PRECIZĂRI.
Dispoziţia din Codul familiei este doar una de principiu, care se
referă la situaţiile cele mai frecvente, atunci când, din cauza lipsei
capacităţii de exerciţiu, în numele său şi pentru el acţionează
reprezentantul legal.
În ceea ce priveşte minorul în vârstă de până la 14 ani, acesta
nu are capacitate de exerciţiu, fapt pentru care acţiunea nu poate fi
pornită decât de mamă. Acţiunea în stabilirea paternităţii are un
caracter strict personal şi nu poate fi pornită decât de mamă, chiar
dacă este minoră. Doar în lipsa sau în cazul incapacităţii acesteia,
acţiunea poate fi introdusă de reprezentantul desemnat al minorului.
Cu privire la minorul între 14 şi 18 ani, acesta se bucură de o
capacitate de exerciţiu restrânsă, este titularul dreptului la acţiune

233
pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, poate introduce
acţiunea în nume propriu, însă numai cu încuviinţarea prealabilă din
partea mamei sau a tutorelui.
Referitor la copilul adoptat, acesta are dreptul la acţiune pentru
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, cu următoarele precizări:
ü Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani acţiunea poate
fi pornită nu numai de mama adoptatului, ci şi de adoptator sau
soţii adoptatori.
ü În situaţia în care copilul a depăşit vârsta de 14 ani, aceleaşi
persoane urmează să-l asiste pe minor.
ü Dacă adopţia a survenit ulterior introducerii acţiunii în stabilirea
paternităţii, vor fi introduşi în litigiu şi părinţii adoptatori, mama
firească a copilului nepierzându-şi calitatea de a continua
acţiunea.

ACŢIUNEA ÎN STABILIREA PATERNITĂŢII NU POATE FI FORMULATĂ ÎN NUMELE


MINORULUI DE CĂTRE:
a) Tatăl prezumtiv al copilului. În practică pot apărea situaţii când
tatăl prezumtiv să aibă interesul să stabilească existenţa unui
raport de filiaţie faţă de o altă persoană, despre care pretinde că
ar fi copilul său şi care a fost născut în afara căsătoriei.
În astfel de împrejurări, conform art.59 din Codul familiei,
acţiunea pentru stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei aparţine
numai copilului şi se exercită de către mamă, atât timp cât copilul
este minor. Deci, tatăl nu are la dispoziţie nici o cale procesuală
în acest sens, întrucât nu poate fi conceput un litigiu în care o
parte să figureze, în acelaşi timp, ca reclamant şi ca pârât. În
momentul în care acţiunea introdusă de tatăl copilului a indicat
toate datele necesare identificării acestuia şi s-a recunoscut pe
sine ca tată al copilului, acţiunea sa reprezintă o mărturisire
precisă, clară şi necondiţionată în ceea ce priveşte recunoaşterea
copilului din afara căsătoriei.
b) Moştenitorii copilului nu pot introduce acţiunea în stabilirea
paternităţii, dacă autorul lor nu a acţionat în acest sens. Art.59
alin.2 din Codul familiei prevede: „dreptul de a porni acţiunea în
stabilirea paternităţii nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei
pot continua acţiunea pornită de acesta”.
c) Terţele persoane (rudele minorului, indiferent de gradul de rude-
nie, creditorii etc.) nu pot formula, în numele copilului, în timpul
234
minorităţii acestuia, o acţiune în vederea stabilirii paternităţii sale
din afara căsătoriei, indiferent de faptul dacă mama, prin pasivita-
tea sa, ar putea aduce prejudicii minorului (ideea porneşte de la
faptul că numai mama poate cunoaşte pe pretinsul tată şi numai
ea poate acţiona în interesul copilului în timpul minorităţii aces-
tuia); după ce acţiunea a fost promovată, conform art.59 alin.2 din
Codul familiei, ea poate fi continuată de moştenitorii copilului.
d) Procurorul, în materie civilă, are creată o limită a legitimării
procesuale a acesteia, întrucât nu este abilitat să formuleze
acţiuni care au caracter strict personal.

ACŢIUNEA ÎN STABILIREA PATERNITĂŢII POATE FI ÎNDREPTATĂ ÎMPOTRIVA:


– tatălui prezumtiv, ca subiect pasiv în litigiul privind stabilirea
paternităţii;
– dacă tatăl prezumtiv a decedat, acţiunea se îndreaptă împotriva
moştenitorilor acestuia (art.59 alin.3 din Codul familiei), indiferent
de faptul că decesul a avut loc înainte de introducerea acţiunii
sau în cursul procesului; această acţiune va putea fi introdusă
împotriva moştenitorilor şi în situaţia în care ei au renunţat la
succesiune, întrucât acţiunea nu are caracter patrimonial, ci are
ca obiect stabilirea legăturii de filiaţie între reclamant şi autorul
moştenitorilor care au fost chemaţi în judecată;
– recunoaşterea voluntară de către autorul decedat a unuia sau a
unora din copiii născuţi din afara căsătoriei nu îngrădeşte dreptul
copiilor nerecunoscuţi de a chema în judecată pe cei recunoscuţi
de defunct, pentru a li se recunoaşte acelaşi statut.

RENUNŢAREA LA ACŢIUNEA ÎN STABILIREA PATERNITĂŢII


ü Această posibilitate poate fi pusă în discuţie atunci când avem în
vedere dreptul mamei de a renunţa la acţiunea în stabilirea pater-
nităţii, introdusă de ea în numele minorului în vârstă de până la
14 ani, care este lipsit de capacitatea de exerciţiu.
Considerăm că o astfel de acţiune este strict personală, care
aparţine numai minorului şi, atunci când este exercitată în numele
său de mamă sau de reprezentantul său legal, aceştia nu pot
renunţa la un drept care nu le aparţine fără încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare. Avem în vedere faptul că
desistarea este un act de renunţare la un drept, care presupune
capacitatea de a dispune. Atunci când ea se face prin

235
reprezentant (mandatar), acesta are nevoie de o împuternicire
specială. Facem aceste precizări, întrucât astfel s-a pronunţat şi
instanţa supremă.
ü Practica judiciară a demonstrat că această soluţie este aplicabilă
şi în situaţia în care a intervenit o tranzacţie (înţelegere) între
mamă şi pretinsul tată, care acordă o compensaţie bănească cu
titlu de întreţinere în beneficiul copilului, pe durata minorităţii
acestuia.
Şi pentru asemenea cazuri, instanţa supremă a îndrumat
instanţele judecătoreşti să-şi exercite rolul activ şi să verifice ca
orice cerere de a se da o hotărâre care să consacre o înţelegere
a părţilor să nu urmărească scopuri contrare prevederilor legilor,
intereselor statului sau ale terţilor (persoanelor care nu figurează
ca parte direct sau prin reprezentare), sau să nu fie rezultatul unui
viciu de consimţământ.

5. Termenul de introducere a acţiunii


Drepturile personale nepatrimoniale sunt indisolubil legate de
persoană, prin ele se ocroteşte şi garantează calitatea persoanei de a
fi subiect de drept. Caracteristic drepturilor personale nepatrimoniale
este că acestea sunt imprescriptibile şi netransmisibile.
Dreptul oricărei persoane de a stabili relaţia de filiaţie cu părinţii
săi fireşti este un drept personal nepatrimonial, care ar trebui să fie
imprescriptibil.
Totuşi, art.60 alin.1 din Codul familiei prevede că acţiunea în
stabilirea paternităţii poate fi pornită în termen de un an de la naşterea
copilului.
Această excepţie de la regula imprescriptibilităţii drepturilor
personale nepatrimoniale are ca scop:
– asigurarea stabilităţii raporturilor de familie,
– consolidarea unei situaţii existente sau
– clarificarea cât mai urgentă a unei situaţii discutabile.
Prelungirea nejustificată a termenului de exercitare a dreptului la
acţiune face ca ea să fie ineficientă, existând posibilitatea dispariţiei
sau pierderii probelor. Exercitarea acestui drept într-un termen cât mai
scurt este, în primul rând, în interesul copilului, pentru a-i fi legalizată
starea civilă, cât şi al ordinii publice, în vederea asigurării stabilităţii
raporturilor de familie.

236
Termenul de un an este supus reglementărilor Decretului
nr.167/1958 în ceea ce priveşte cauzele de suspendare, întrerupere şi
repunere în termen, fiind un termen de prescripţie. În consecinţă,
introducerea acţiunii peste acest termen şi respingerea sa ca tardiv
introdusă nu înlătură posibilitatea ca pretinsul tată să recunoască
voluntar copilul.
Cu privire la termenul de un an de la naşterea copilului, când
instanţa poate fi sesizată, se impun unele PRECIZĂRI:
ü În situaţia în care copilul din căsătorie şi-a pierdut această calitate
prin efectul unei hotărâri judecătoreşti (în tăgăduirea paternităţii),
termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii
din afara căsătoriei va curge de la data când acea hotărâre a
rămas definitivă, chiar dacă a trecut mai mult de un an de la
naşterea copilului.
ü În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă
acesta din urmă a prestat întreţinere (fapte ce pot fi dovedite prin
orice mijloace de probă), termenul de un an va curge de la
încetarea convieţuirii sau a întreţinerii. În ceea ce priveşte
întreţinerea, nu este necesar ca aceasta să aibă caracter de
continuitate, ci intenţia celui care o prestează şi elementele din
care să rezulte caracterul ei de continuitate.
ü Atunci când pretinsul tată încetează întreţinerea benevolă a
copilului mai mult de un an şi apoi o reacordă (benevol), poate fi
chemat în judecată pentru stabilirea paternităţii, în termen de un
an de la data încetării ultimei întreţineri. Se consideră că
reînceperea acordării întreţinerii înlătură termenul prescripţiei,
întrucât numai în funcţie de această voinţă depinde introducerea
acţiunii în stabilirea paternităţii.
ü Legea nu face deosebire între copilul minor şi cel major cu privire
la termenul de introducere a unei acţiuni în stabilirea paternităţii.
ü În situaţia în care soţul mamei copilului a dispărut o perioadă de
timp situată în afara termenului maxim de concepţie a copilului,
cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului,
acţiunea în stabilirea paternităţii este admisibilă numai atunci
când s-a obţinut anterior o hotărâre de declarare judecătorească
a morţii, din care să rezulte că decesul se află în afara timpului
legal de concepţie (exemple: fapte de război, cutremur, inundaţie,
naufragiu, alte evenimente).

237
6. Competenţă, probe şi efecte
În situaţia în care tatăl copilului se sustrage de la îndatorirea de
recunoaştere a copilului, stabilirea paternităţii se poate obţine numai
prin hotărâre judecătorească, ca urmare a sesizării instanţei
competente, cu cerere de chemare în judecată a pretinsului tată, iar
după decesul acestuia a moştenitorilor săi.
Este competentă instanţa în a cărei rază teritorială domiciliază
pârâtul.
Aşa cum am mai precizat, acţiunea aparţine copilului şi se
porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, sau
de către reprezentantul său legal.
Acţiunea se timbrează cu timbru fiscal şi timbru judiciar, separat
pentru fiecare capăt de cerere, iar atunci când se cere şi încuviinţarea
ca minorul să poarte numele pârâtului, acţiunea se timbrează în
condiţiile legale.
Deşi dovada acţiunii în stabilirea paternităţii copilului care a fost
născut în urma relaţiilor mamei în afara căsătoriei prezintă mari
dificultăţi, nefiind dedusă decât din analiza probelor şi, în special, a
folosirii prezumţiilor admisibile, legiuitorul nu admite vreo restricţie la
probele care pot fi folosite în acţiunea de stabilire a paternităţii
(înscrisuri, martori, expertize etc.).
Ca urmare a hotărârii cu privire la stabilirea paternităţii unui copil
din afara căsătoriei se recunoaşte existenţa unui raport de filiaţie între
copil şi tatăl său.
Cea mai importantă consecinţă a acestui fapt este aceea că, în
conformitate cu art.63 din Codul familiei, copilul dobândeşte, prin
asimilare, atât faţă de părintele său, cât şi faţă de rudele acestuia,
situaţia legală a copilului din căsătorie.

7. Contestarea recunoaşterii paternităţii


În situaţia în care recunoaşterea paternităţii nu corespunde
adevărului, ea poate fi contestată de către orice persoană interesată:
– copilul recunoscut şi descendenţii lui, care au interesul să
stabilească adevărata filiaţie;
– mama copilului recunoscut;
– procurorul;
– bărbatul care a făcut recunoaşterea, din eroare, deşi acesta nu
era tatăl copilului, cât şi moştenitorii săi.

238
Această acţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă
(martori, înscrisuri, expertiză etc.) şi trebuie să demonstreze că, în
perioada de concepţie, mama a întreţinut relaţii cu un alt bărbat sau
că cel care a recunoscut copilul nu poate fi tatăl acestuia, întrucât în
perioada respectivă nu a întreţinut relaţii intime cu mama copilului,
datorită unor cauze obiective (imposibilitate biologică de a procrea, a
fost militar în termen, a fost arestat etc.).
Dacă recunoaşterea copilului este contestată de mamă, de cel
recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în
sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi (art.58 alin.2
din Codul familiei). În mod indirect, cel care a recunoscut copilul este
obligat să dovedească faptul că într-adevăr este tatăl copilului,
exercitând o adevărată acţiune în stabilirea paternităţii. Acţiunea este
imprescriptibilă, iar atunci când este admisă, hotărârea pronunţată de
către instanţa judecătorească are caracter declarativ, în sensul că
produce efecte şi pentru trecut, începând de la data naşterii copilului.
În cazul contestării recunoaşterii paternităţii, procedura
jurisdicţională urmează să stabilească, pe bază de probe, dacă
autorul recunoaşterii este sau nu tatăl celui recunoscut şi deci dacă
recunoaşterea este sau nu conformă cu realitatea.
Presupusul tată, care iniţial a recunoscut copilul, poate contesta
recunoaşterea, chiar dacă a cunoscut că este tatăl copilului pe care
l-a recunoscut şi deci nu a fost în eroare când a făcut recunoaşterea
paternităţii.
Atunci când acţiunea tatălui a fost respinsă, mama copilului are
posibilitatea să introducă şi ea acţiune în contestarea recunoaşterii de
paternitate (art.58 alin.2 din Codul familiei), fără a i se putea opune
autoritatea de lucru judecat, întrucât nu există identitate de părţi în
ceea ce priveşte calitatea lor procesuală.
Contestarea recunoaşterii paternităţii necesită ca instanţa să fie
sesizată printr-o cerere scrisă, cuprinzând toate elementele unei
acţiuni civile în justiţie, fiind chemaţi în faţa instanţei cel care a făcut
recunoaşterea şi cel recunoscut, în cazul în care ei nu sunt parte
reclamantă.
Acţiunea civilă trebuie să precizeze motivul pe care se
întemeiază, menţionându-se probele care urmează a fi administrate,
pentru a dovedi că autorul recunoaşterii nu este în realitate tatăl celui
care a fost recunoscut.

239
8. Înscrierea recunoaşterii sau stabilirii filiaţiei
Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei se face pe actul de
naştere şi, dacă este cazul, pe cele de căsătorie şi de deces
– din oficiu sau,
– la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaştere sau a
hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Recunoaşterea, la înregistrarea naşterii sau ulterior, de către tatăl
copilului născut în afara căsătoriei se face prin declaraţia scrisă a
acestuia dată în faţa ofiţerului de stare civilă, prin înscris autentic sau
prin testament.
Declaraţia de recunoaştere a unui copil din afara căsătoriei,
autentificată, se poate depune, după înregistrarea naşterii copilului, la
oricare primărie, care o va trimite la primăria ce are în păstrare actul
de naştere al celui recunoscut, pentru a se face menţiunea de
recunoaştere pe marginea actului respectiv.
În acelaşi mod se înscrie şi menţiunea de recunoaştere făcută de
un cetăţean străin.
În cazul recunoaşterii prin testament, persoana interesată depune
la primăria locului de la domiciliu o copie legalizată, în extras, a
testamentului, cuprinzând textul prin care se face recunoaşterea.
Menţiunea de recunoaştere poate fi operată şi din oficiu, în baza
comunicării biroului notarial care a efectuat autentificarea declaraţiei
sau a testamentului.
Înscrierea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea paternităţii,
contestarea recunoaşterii, încuviinţarea purtării numelui sau de
tăgăduire a paternităţii ori a maternităţii (în legătură cu aceasta din
urmă ne vom referi în capitolele următoare), se face la cererea
persoanelor interesate, prin menţiune pe marginea actului de naştere
al titularului acestuia.
După operarea menţiunii de recunoaştere, de contestare a
recunoaşterii, de stabilire a filiaţiei sau de tăgăduire a paternităţii ori a
maternităţii se retrage certificatul de naştere şi se eliberează alt
certificat, cu noile date de stare civilă.
În situaţia în care ulterior, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă,
s-a încuviinţat purtarea numelui de familie al părintelui faţă de care s-a
stabilit filiaţia, menţiunea se înscrie şi pe actele de naştere ale copiilor
minori, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora.

240
D. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii
1. Consideraţii generale
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii reprezintă mijlocul procesual
aflat la dispoziţia soţului mamei copilului, prin care acesta urmăreşte
negarea faptului că ar fi tatăl copilului şi are ca scop desfiinţarea
statutului de care se bucură copilul născut de o femeie căsătorită.
Prin această acţiune se realizează răsturnarea prezumţiei de
paternitate, care îşi găsea justificarea în faptul că mama era
căsătorită la data naşterii copilului.
Conform art.54 din Codul familiei, paternitatea poate fi tăgăduită
dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Singurul obiectiv al acţiunii îl constituie deci stabilirea faptului că
reclamantul nu poate fi tatăl copilului, deşi este soţul mamei. Tăgada
paternităţii nu are ca scop să stabilească cine este tatăl copilului, ci
numai că soţul mamei nu este tatăl lui, astfel că această acţiune face
parte din categoria acţiunilor în constatare.
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii are un caracter strict personal,
aşa cum rezultă din prevederile art.54 alin.2 şi 3 din Codul familiei, în
sensul că:
– ea poate introdusă numai de soţul mamei copilului;
– moştenitorii soţului pot continua acţiunea pornită de el;
– dacă este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de
tutore, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

2. Prezumţia de paternitate
În conformitate cu dispoziţiile art.53 din Codul familiei, copilul
născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
Dacă naşterea a avut loc după desfacerea, declararea nulităţii
sau anularea căsătoriei, copilul are ca tată pe fostul soţ al mamei,
atunci când a fost conceput în timpul căsătoriei, iar naşterea sa a avut
loc înainte ca mama sa să fi intrat într-o nouă căsătorie.
În conformitate cu prevederile art.61 din Codul familiei, termenul
legal de concepţie este cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea
naşterii copilului.
Prezumţia legală de paternitate nu poate să opereze în situaţia în
care copilul s-a născut după 300 de zile de la data desfacerii
căsătoriei, a declarării nulităţii sau anulării acesteia.

241
Prezumţia legală de paternitate, conform prevederilor Codului
familiei, nu are forţă absolută, întrucât pot exista situaţii care dovedesc
imposibilitatea soţului mamei de a fi tatăl copilului. Acesta este motivul
pentru care a fost realizată posibilitatea înlăturării sale pe calea unei
acţiuni civile având ca obiect tăgada paternităţii.
În concluzie, copiii pot beneficia de prezumţia de paternitate în
următoarele situaţii:
ü Sunt născuţi în timpul căsătoriei. Beneficiază de această
prezumţie copiii care, în acelaşi timp, sunt concepuţi şi născuţi în
timpul căsătoriei. Prezumţia are la bază faptul coabitării dintre soţi
şi presupusa fidelitate a soţiei.
În discuţie poate fi pusă problema copiilor care, deşi sunt
născuţi în timpul căsătoriei, au fost concepuţi înaintea căsătoriei
mamei.
Deşi, la prima vedere, nu pare logic ca prezumţia de paternitate
să fie recunoscută şi copiilor concepuţi anterior căsătoriei,
dispoziţia art.53 din Codul familiei este categorică: indiferent de
data concepţiei, copilul se bucură de această prezumţie, pentru
considerentul că s-a născut în timpul căsătoriei mamei. Prezumţia
are la bază o altă prezumţie subînţeleasă, acea de recunoaştere
tacită a paternităţii din partea soţului mamei (ca urmare a faptului
că acesta a cunoscut despre existenţa sarcinii şi a contractat
căsătoria).
ü Sunt născuţi după desfacerea, declararea nulităţii sau
anularea căsătoriei. Aceste evenimente nu pot afecta numai
actul căsătoriei, ci au urmări şi cu privire la raportul de filiaţie
dintre copii şi părinţii lor, indiferent de condiţiile în care au fost
născuţi, fapt pentru care aceştia beneficiază, în principiu, de
prezumţia de paternitate.
De această prezumţie poate beneficia copilul care:
- a fost conceput în timpul căsătoriei;
- naşterea sa a avut loc înainte de intrarea mamei într-o nouă
căsătorie.
Prezumţia de paternitate, astfel cum este reglementată de art.53
din Codul familiei, este o recunoaştere a unor realităţi de care nu se
poate bucura decât un copil rezultat din căsătorie.

242
3. Exercitarea acţiunii. Titularul acestui drept
Prezumţia de paternitate nu va putea fi înlăturată decât atunci
când a fost introdusă o acţiune de tăgăduire a paternităţii.
În acest sens, dreptul la acţiunea în tăgăduirea paternităţii
aparţine numai soţului mamei.
Dispoziţia legii este clară, astfel încât acţiunea în tăgăduirea
paternităţii are un caracter strict personal, care urmăreşte să
răstoarne prezumţia de paternitate. Numai soţul mamei copilului poate
să combată această prezumţie, deoarece el este singurul în măsură
să aprecieze dacă a conceput sau nu copilul născut de soţia sa.
Exercitarea dreptului la acţiune în tăgăduirea paternităţii nu poate
fi realizată de mama copilului, chiar dacă acesta a fost conceput cu un
alt bărbat, şi nici de procuror, întrucât este o acţiune strict personală.
Instanţele au înlăturat asemenea obiecţii, atât timp cât soţul mamei nu
a introdus acţiunea în termenul legal.
Art.54 alin. din Codul familiei prevede, ca excepţie de la regula
menţionată mai sus, cazul în care soţul este pus sub interdicţie şi
acţiunea se exercită de către tutore, în numele interzisului, cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
Moştenitorilor tatălui nu le este recunoscut dreptul la acţiune, ci
numai posibilitatea de a continua acţiunea ce a fost introdusă de autor
înainte de deces.
Această posibilitate există numai atunci când, procedural,
acţiunea este susceptibilă de a fi continuată. Acţiunea va putea fi
continuată de moştenitori doar dacă, în timpul vieţii sale, reclamantul
nu s-a desistat (renunţat) de la acţiune sau a lăsat-o în nelucrare şi
s-a perimat (s-a stins în faţa instanţei prin trecerea unui termen legal).
Apreciem că se mai impune o ultimă precizare, respectiv faptul că
înregistrarea copilului pe numele concubinului mamei nu are
relevanţă. În astfel de cazuri, actul de naştere se va rectifica pe cale
de hotărâre judecătorească, în baza căreia naşterea copilului se va
reînregistra ca având tată pe soţul mamei. Numai după aceasta va
putea opera instituţia tăgăduirii paternităţii.

4. Împotriva cărei persoane se poate exercita acţiunea în


tăgăduirea paternităţii
Soţul mamei copilului poate să intenteze acţiunea:
– direct împotriva copilului, dacă acesta este major;

243
– împotriva reprezentantului său legal, când el este minor.
Mama copilului va fi citată în calitate de pârâtă, în toate cazurile
(art.54 din Codul familiei). Deci, ea va avea poziţia de parte în litigiu,
întrucât soluţionarea depinde de împrejurări pe care numai ea le
cunoaşte şi le poate dovedi în interesul copilului şi al său personal.
În ceea ce priveşte prezenţa autorităţii tutelare în procesul de
tăgăduire a paternităţii, părerile sunt diferite.
Deşi aparent aceasta este necesară, mai ales atunci când există
interese contrare între copil şi tatăl său, considerăm că ea nu este
obligatorie. Facem această precizare întrucât citarea autorităţii
tutelare în faţa instanţei are loc în cazurile prevăzute de Codul familiei.
Însă, pe de o parte, participarea sa nu este cerută în mod expres în
cazul acţiunii în tăgăduirea paternităţii, iar pe de altă parte, există şi
alte forme legale de apărare a intereselor minorului: prezenţa mamei
ca reprezentant legal al acestuia ori instituirea unui curator, conform
dispoziţiilor art.132 din Codul familiei.

5. Caracterul acţiunii în tăgăduirea paternităţii


Această acţiune poate fi exercitată numai ca acţiune principală,
astfel încât titularul acestui drept nu poate invoca nici o cale de
excepţie în cadrul altor acţiuni (exemple: acţiunea de divorţ ori de
plată a pensiei de întreţinere).
Totodată, în cazul unor astfel de litigii, invocând pretextul
exercitării rolului său activ, instanţa nu va putea să pună în discuţia
părţilor paternitatea copilului, chiar dacă există indicii că soţul mamei
nu poate fi tatăl copilului.
Întrucât are caracter de acţiune principală, tăgăduirea paternităţii
nu va putea fi făcută pe calea acţiunii reconvenţionale la acţiunea de
divorţ.

6. Instanţa competentă
Acţiunea se introduce prin cererea de chemare în judecată la
instanţa de la domiciliul pârâtului, care este copilul. Deci, atunci când
mama nu domiciliază cu el, acţiunea se introduce la instanţa în a cărei
rază teritorială domiciliază copilul, şi nu mama. Aceasta însă va fi
citată.

244
7. Termenul de introducere a acţiunii
În conformitate cu prevederile art.55 din Codul familiei, termenul
de introducere al acţiunii în tăgăduirea paternităţii este de cel mult 6
luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului.
Atunci când, înainte de împlinirea acestui termen, tatăl a fost pus
sub interdicţie, va curge un nou termen de 6 luni pentru tutore, de la
data când el a aflat despre naşterea copilului.
Dacă acesta din urmă nu sesizează instanţa, acţiunea va putea fi
pornită de tată, înăuntrul unui nou termen de la data când i s-a ridicat
interdicţia.
Exercitarea dreptului la acţiune în tăgăduirea paternităţii, legat de
data când reclamantul pretinde că a cunoscut despre evenimentul
naşterii copilului, impune unele PRECIZĂRI:
ü În situaţia în care căsătoria soţilor se desfăşoară în condiţii
corespunzătoare, în baza unei convieţuiri statornice, soţul are
posibilitatea să cunoască mai uşor naşterea. Doar ascunderea
voită de către mamă a sarcinii şi a naşterii pot justifica
necunoaşterea evenimentului de către soţul mamei (acestea sunt
probleme de fapt ce pot fi dovedite prin orice mijloace de probă).
ü Atunci când căsătoria este întreruptă în fapt, prin încetarea
convieţuirii soţilor sau datorită lipsei soţului din diferite motive, ori
atunci când copilul a fost născut după desfacerea căsătoriei, însă
în timpul celei mai lungi perioade de concepţie, este mai greu
pentru tată să cunoască naşterea.
În aceste situaţii trebuie să intervină rolul activ al instanţei în
stabilirea tuturor împrejurărilor care să ducă la cunoaşterea datei
când tatăl a aflat despre naşterea copilului.

8. Procedură. Mijloace de probă


Potrivit art.53 din Codul familiei, obiectul acţiunii în tăgăduirea
paternităţii îl constituie răsturnarea prezumţiei legale de paternitate.
Pentru a dovedi că este cu neputinţă ca el să fie tatăl copilului,
soţul poate solicita orice mijloace de probă admise de lege:
interogarea mamei copilului, înscrisuri, expertize, martori etc.
Recunoaşterea mamei că tată al copilului este un alt bărbat decât
soţul său constituie o probă, însă insuficientă pentru dovedirea
acţiunii, instanţa fiind obligată să solicite completarea ei cu alte

245
mijloace de probă. Prin aceasta se urmăreşte înlăturarea posibilităţilor
de înţelegere între soţi, care nu ar fi în interesul copilului.
Instanţa va putea lua în consideraţie cauzele invocate, care să fi
existat în perioada concepţiei posibile, prevăzută de Codul familiei.
Din acest punct de vedere putem distinge:
– cauze obiective, rezultate din imposibilitatea fizică de convieţuire
dintre soţi în perioada legală de concepţie (starea de arest a
soţului, absenţa de la domiciliu a unuia dintre soţi prin plecarea lui
din localitate, satisfacerea stagiului militar etc.).
– cauze subiective (starea de neputinţă fizică – impotenţa, dovedită
prin examinări medicale).
Cererea de chemare în judecată se redactează în dublu exemplar
şi se timbrează.

9. Efectele admiterii acţiunii


Hotărârea judecătorească rămasă definitivă, prin care se admite
cererea soţului mamei şi se stabileşte că acesta nu este tatăl copilului,
produce următoarele efecte:
ü Se consideră că între reclamant şi copil nu au existat niciodată
relaţii de rudenie, izvorâte din raportul de filiaţie.
ü Reclamantul nu mai are faţă de copil nici o obligaţie legală
derivând din filiaţie, toate drepturile dobândite de copil în temeiul
acestui raport fiind anulate la cererea celor interesaţi (obligaţia de
întreţinere a fostului tată, dreptul de succesiune etc.).
ü Copilul este exclus din familia soţului mamei, cu care nu mai are
relaţii de rudenie, astfel încât el pierde dreptul de a purta numele
tatălui, dobândind numele mamei.
ü Copilul va purta numele respectiv numai în cazul în care mama lui
îl avea la data naşterii sale.
ü Din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, copilul
pierde statutul de copil rezultat din căsătorie şi dobândeşte
statutul de copil născut în afara căsătoriei.
ü De la data respectivă, copilul dobândeşte dreptul la acţiune
împotriva prezumtivului tată.
ü De asemenea, ulterior pronunţării hotărârii de tăgăduire a
paternităţii, copilul poate fi recunoscut, voluntar sau prin hotărâre
judecătorească, de un alt bărbat.

246
Având în vedere aceste consecinţe, instanţa judecătorească ce a
admis acţiunea are obligaţia să facă cunoscută serviciului de stare
civilă modificarea produsă în statutul copilului, pentru efectuarea
menţiunilor corespunzătoare şi eliberarea unui nou certificat.

E. Recunoaşterea voluntară ca mod de stabilire a


filiaţiei
1. Consideraţii generale
Deşi regula generală în ceea ce priveşte modificarea statului civil
al persoanei stabileşte că aceasta este posibilă numai pe calea
acţiunilor judiciare, este prevăzută prin lege şi posibilitatea modificării
statutului civil al persoanei în baza unei declaraţii unilaterale de voinţă,
concretizată sub forma actului juridic al recunoaşterii.
Astfel:
ü Copilul născut din părinţi necunoscuţi va putea dobândi filiaţia
faţă de mamă ca urmare a recunoaşterii sale de către aceasta.
ü Copilul născut în afara căsătoriei, prin recunoaşterea tatălui,
dobândeşte calitatea de copil al acestuia.
Ca urmare a stabilirii raportului de filiaţie faţă de ambii părinţi, în
urma actului de recunoaştere, acesta este asimilat cu copilul născut în
timpul căsătoriei (actul juridic al recunoaşterii produce aceleaşi efecte
ca şi acţiunea în stabilirea paternităţii sau maternităţii).
Codul familiei, prin dispoziţiile art.48 şi 57, urmăreşte ca prin
instituţia recunoaşterii să protejeze copilul, fără a se mai apela la
procedura judiciară. Efectele recunoaşterii voluntare se răsfrâng şi
asupra familiei declarantului.
Recunoaşterea presupune ca anterior să nu fi existat vreun raport
de filiaţie între declarant şi copil, întrucât:
ü Recunoaşterea copilului de către mamă nu poate avea loc decât
dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, ori
dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din
părinţi necunoscuţi (art.48 din Codul familiei);
ü Recunoaşterea copilului de către tată poate avea loc numai în
cazul copilului conceput şi născut în afara căsătoriei (art.57 din
Codul familiei).
În aceste condiţii, sunt ineficiente şi nu produc efecte juridice:
247
– recunoaşterea făcută de către bărbatul cu care mama copilului a
trăit în concubinaj sau a avut relaţii în afara căsătoriei, în timp ce
era căsătorită, întrucât copilul beneficiază, în aceste condiţii, de
prezumţia de paternitate, care nu a fost înlăturată, în condiţiile
legii;
– recunoaşterea copilului care a fost recunoscut de către o altă
persoană, recunoaştere care a fost constatată, raportul de filiaţie
fiind dobândit faţă de primul declarant;
– recunoaşterea copilului de către o persoană care pretinde că este
mama copilului, în timp ce în actul de naştere este trecută ca
mamă o altă persoană.
În aceste situaţii, chiar dacă recunoaşterea a fost făcută prin act
autentic sau testament, ofiţerul de stare civilă este obligat să refuze
înscrierea unor asemenea declaraţii în actul de naştere al copilului.
În mod practic, declarantul va avea doar posibilitatea de a
contesta o recunoaştere anterioară, atunci când raportul de filiaţie al
copilului a fost stabilit pe baza acesteia.
Atunci când raportul de filiaţie rezultă din faptul unei maternităţi
necontestate, ori din faptul naşterii copilului în timpul căsătoriei
mamei, recunoaşterile ulterioare nu sunt admisibile, dacă nu s-a
modificat statutul dobândit de copil la naşterea sa.
Recunoaşterea are caracter irevocabil, această regulă fiind
instituită în interesul copilului, motivat de următoarele: atâta timp cât
efectele recunoaşterii se întind în trecut, de la data naşterii copilului,
admiterea revocabilităţii ar permite declarantului să desfiinţeze, prin
simpla sa voinţă, fără nici un control, efectele pe care le-a produs
recunoaşterea.
Singura posibilitate a declarantului este de a contesta
recunoaşterea, atunci când nu corespunde adevărului, apelând la
procedura judiciară a acţiunii în contestarea recunoaşterii,

2. Condiţii de valabilitate
ü Recunoaşterea voluntară este un act de voinţă unilateral, astfel
că pentru valabilitatea sa nu este necesară participarea
beneficiarului recunoaşterii, personal sau prin reprezentant, ori
acceptul acestuia.
ü Are caracter personal, declarantul neputând face mărturisirea
decât în ceea ce îl priveşte pe el şi nu în numele ambilor părinţi.

248
ü Recunoaşterea prin mandatar este permisă numai atunci când
mandatul rezultă dintr-o procură specială şi autentică.
ü Actul juridic al recunoaşterii trebuie să fie expresia unei voinţe
neviciate.
ü Persoanele care nu au capacitate de exerciţiu nu pot face acte de
recunoaştere voluntară valabile, anularea lor putând fi cerută de
persoana care şi-a redobândit capacitatea de exerciţiu, de
moştenitorii acesteia şi de parchet.
ü Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot face acte de
recunoaştere voluntară, în condiţiile stabilite de reglementările
legale pentru orice act juridic (cu încuviinţarea prealabilă a
reprezentantului legal).
ü Recunoaşterea trebuie să privească o persoană care este în
viaţă, fiind în beneficiul exclusiv al copilului.
ü După decesul copilului, acesta nu mai poate fi recunoscut,
decât atunci când a lăsat descendenţi fireşti, care în calitate de
continuatori ai autorului lor, pot beneficia de efectele
recunoaşterii.
ü Recunoaşterea făcută de tată este valabilă atunci când copilul a
fost conceput şi născut în afara căsătoriei.
ü Recunoaşterea făcută de mamă produce efecte numai când
naşterea copilului nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă
sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din
părinţi necunoscuţi.
ü Omisiunea înregistrării actului de naştere al copilului nu permite
calea recunoaşterii voluntare, întrucât îndreptarea acestei situaţii
se face prin procedura înscrierii ulterioare a actului de naştere.
ü Beneficiarul recunoaşterii poate fi atât copilul minor, cât şi
majorul.

3. Efectul recunoaşterii
Recunoaşterea are ca principal efect modificarea statutului
copilului, acesta dobândind calitatea de copil al declarantului.
În baza relaţiilor de filiaţie şi de rudenie, care anterior
recunoaşterii nu erau recunoscute, copilul va intra cu drepturi depline
în familia declarantului.

249
Recunoaşterea implică existenţa unui raport de filiaţie preexistent
acestui act de voinţă unilateral şi personal al declarantului, ceea ce
presupune că beneficiarul recunoaşterii a avut filiaţia respectivă încă
de la naşterea sa.
Legea nu prevede vreun termen în care poate fi făcută recunoaş-
terea voluntară.
Ofiţerul de stare civilă va face menţiunea de recunoaştere pe
actul original de naştere şi va emite noi certificate, conform noii situaţii
juridice a copilului.

4. Modalităţile de recunoaştere voluntară


Recunoaşterea urmează să fie materializată numai în modalităţile
prevăzute de lege, exprimarea voinţei nelăsând loc echivocului sau
dubiului.
Voinţa trebuie exprimată în mod expres, neputând exista o
recunoaştere tacită.
În acest sens, modurile de recunoaştere voluntară a filiaţiei sunt:

a) DECLARAŢIA FĂCUTĂ ÎN FAŢA OFIŢERULUI DE STARE CIVILĂ , CONCOMITENT SAU


POSTERIOR ÎNREGISTRĂRII NAŞTERII
Recunoaşterea posterioară înregistrării evenimentului naşterii
este reglementată de art.76 alin.2 din Legea nr.119/1996, care
prevede că „declaraţia de recunoaştere a unui copil din afara
căsătoriei, autentificată, se poate depune, după înregistrarea naşterii,
la orice primărie, care o va trimite la primăria care are în păstrare actul
de naştere al celui recunoscut, pentru a se face menţiunea de
recunoaştere pe marginea actului respectiv”.
Atunci când declaraţia de recunoaştere s-a făcut odată cu
anunţarea evenimentului de stare civilă, ofiţerul de stare civilă trebuie
să efectueze înscrierea numelui copilului, ţinând seama de
următoarele reglementări din Codul familiei:
ü Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al
aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
ü În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii
părinţi, când aceştia nu au nume de familie comun, copilul va lua
numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest
caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va
declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. În

250
lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul
copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta
numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

b) RECUNOAŞTEREA VOLUNTARĂ FĂCUTĂ PRIN ÎNSCRIS AUTENTIC (art.57 alin.2


din Codul familiei)
Înscrisul autentic, conform art.1171 din Codul civil, este actul
făcut cu solemnităţile cerute de lege, de către un funcţionar care are
dreptul de a-şi exercita atribuţiile în locul unde s-a îndeplinit actul.
În acest sens, prin înscris autentic înţelegem:
– actul autentic propriu-zis, întocmit în faţa notarului public;
– declaraţia făcută în faţa instanţelor judecătoreşti care, în cadrul
proceselor, pot lua act de declaraţiile părţilor în legătură cu unele
evenimente.
În practică, aceste declaraţii se fac de regulă în cadrul unor
procese civile, la interogatoriul care i se ia în faţa instanţei uneia din
părţile aflate în litigiu.
Respectivele declaraţii capătă caracter autentic, dat fiind faptul că
răspunsurile sunt consemnate de judecător în procesul-verbal de
interogatoriu, semnat de acesta, de secretarul de şedinţă şi de părţile
din proces. Datorită condiţiilor în care a fost întocmit, procesul-verbal
dobândeşte caracter de înscris autentic.
Recunoaşterea filiaţiei la interogatoriu, în cadrul unui proces de
stabilire a paternităţii sau a maternităţii, atrage inutilitatea discutării
acţiunii în continuare, întrucât aceasta a devenit lipsită de obiect.
Dacă recunoaşterea filiaţiei copilului are loc în cadrul litigiilor cu
alt obiect decât acela al stabilirii paternităţii (exemplu: cu ocazia
împărţirii bunurilor dobândite în timpul concubinajului), la interogatoriu
sau din proprie iniţiativă, atunci când mărturisirea are un caracter
autentic, actul care consemnează aceasta va putea fi prezentat
ofiţerului de stare civilă pentru înscrierea menţiunilor corespunzătoare.
Dacă ofiţerul de stare civilă refuză înregistrarea unui astfel de act,
partea interesată are deschisă calea prevăzută de art.10 din Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, respectiv de a sesiza
judecătoria în raza căreia domiciliază.

c) RECUNOAŞTEREA VOLUNTARĂ FĂCUTĂ PRIN TESTAMENT

251
Recunoaşterea filiaţiei se poate realiza folosind oricare din cele
trei forme de testament reglementate de art.858 şi urm. din Codul civil:
autentic, olograf sau mistic.
Testamentul este un act solemn, a cărui valabilitate este
condiţionată de respectarea formelor în care se concretizează,
nesocotirea acestora ducând la nulitatea actului respectiv.
În ceea ce priveşte momentul când produce efecte recunoaşterea
făcută sub forma testamentară, precizăm:
ü În cazul testamentului autentic, efectul recunoaşterii se produce
imediat, el fiind cunoscut din momentul autentificării sale.
ü Testamentul olograf produce efecte imediat, cu condiţia să fie
găsit şi să se iniţieze de către beneficiar o acţiune în constatare
pe temeiul său.
ü Testamentul mistic (secret) produce efecte numai în momentul
morţii depunătorului, când, ca urmare a procedurii judiciare, se
procedează la deschiderea sa.

F. Acţiunea în contestarea recunoaşterii


1. Consideraţii generale
Contestarea recunoaşterii filiaţiei aduce o modificare în statutul
civil al persoanei, ca urmare a unei proceduri judiciare contradictorii,
prin care se dovedeşte că recunoaşterea filiaţiei nu corespunde
adevărului.
Această acţiune face parte din categoria acţiunilor în contestare,
întrucât litigiul urmăreşte în final modificarea statutului civil al
persoanei, ca urmare a punerii în discuţie a existenţei raportului de
filiaţie între reclamant şi copil.
Acţiunea are caracter imprescriptibil, astfel că partea interesată
poate introduce acţiunea în contestarea recunoaşterii indiferent de tre-
cerea timpului, spre deosebire de acţiunea în tăgăduirea paternităţii,
care trebuie introdusă în termen de 6 luni de la recunoaştere (art.54
din Codul familiei), întrucât este o acţiune în reclamaţie.

252
2. Procedură
Normele procesuale care se aplică acţiunii în contestarea recu-
noaşterii sunt cele prevăzute de dreptul comun, în ceea ce priveşte
competenţa instanţei, precum şi formularea sau comunicarea acţiunii.
Acţiunea trebuie îndreptată împotriva copilului, precum şi a
persoanei care a făcut recunoaşterea, mai puţin în cazul când
contestarea se face de declarant.
În ceea ce priveşte sarcina probei, regula este că persoana care
face o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească.
Dat fiind faptul că recunoaşterea odată consemnată în formele
prevăzute de lege presupune că aceasta corespunde adevărului,
persoana care o contestă trebuie să dovedească faptul că ea nu co-
respunde adevărului, că un copil nu aparţine celui care l-a recunoscut.
Dovada diferă în funcţie de cine a făcut recunoaşterea, mama
sau tatăl copilului, astfel:
ü În cazul recunoaşterii făcute de mamă, aceasta poate fi stabilită
ca neadevărată, dacă se dovedeşte că naşterea copilului s-a
produs într-o perioadă care nu coincide cu sarcina mamei.
ü Atunci când se contestă recunoaşterea făcută de tată, pot fi
folosite aceleaşi mijloace de probă ca şi în cadrul acţiunilor de
stabilire, respectiv de tăgăduire a paternităţii.
De regulă, probele în cadrul unor asemenea acţiuni se referă la:
- întreţinerea de către mamă a unor relaţii cu o altă persoană, în
perioada concepţiei probabile;
- imposibilitatea ca declarantul să fie tatăl copilului, ca urmare a
unor impedimente de ordin obiectiv.
Ca o excepţie de la regula privind sarcina probei, care aparţine
celui ce face o afirmaţie în faţa instanţei, art.58 alin.2 din Codul
familiei prevede: dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel
recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în
sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.
Dovada împrejurărilor invocate în acţiune se poate face prin toate
mijloacele de probă admise de lege.
Practica judiciară şi literatura de specialitate au recunoscut că şi
declarantul are calitatea procesuală de a contesta propria
recunoaştere, când ea nu corespunde adevărului şi acest fapt
este dovedit.

253
Titularul acţiunii în contestarea recunoaşterii, conform art.49 din
Codul familiei, poate fi orice persoană interesată şi apreciem că
acestea sunt:
– copilul, care urmăreşte stabilirea adevăratei sale filiaţii;
– moştenitorii acestuia, care au interesul să fie stabilită adevărata
filiaţie a autorului lor;
– mama copilului, întrucât recunoaşterea filiaţiei de către o
persoană presupune afirmarea din partea ei că a întreţinut relaţii
cu mama copilului, ceea ce i-ar putea aduce prejudicii acesteia
(imposibilitatea pornirii unei acţiuni împotriva adevăratului tată);
– moştenitorii celui care a făcut recunoaşterea, care au un interes
exclusiv patrimonial, urmărind înlăturarea de la succesiunea
autorului lor a beneficiarului recunoaşterii;
– de asemenea, în calitatea sa de organ de supraveghere,
procurorul poate contesta recunoaşterea, conform art.45 din
Codul de procedură civilă, în interesul respectării ordinii de drept,
cât şi al apărării drepturilor şi intereselor cetăţenilor.

3. Anularea recunoaşterii
Ca orice act juridic, recunoaşterea este supusă regulii nulităţilor
prevăzute de lege.
Anularea poate fi pronunţată numai pe calea acţiunii în anulare
sau în contestare a nulităţii actului juridic.
Deşi Codul familiei nu se referă decât la posibilitatea contestării
recunoaşterii, ca orice act juridic este supus şi acesta aceloraşi reguli,
în cazul încălcării dispoziţiilor legale sancţionate cu nulitatea.
Trebuie să facem distincţie între nulităţi absolute şi relative.
Se sancţionează cu NULITATEA ABSOLUTĂ:
– recunoaşterea făcută de o persoană care nu are calitate;
– recunoaşterea primită de la o persoană fără competenţă;
– recunoaşterea cuprinsă într-un act ce nu corespunde condiţiilor
de formă, anume determinate, în care trebuie exprimată
mărturisirea;
– recunoaşterea unui copil mort, care nu are descendenţi fireşti.
Constituie NULITĂŢI RELATIVE şi sunt supuse anulării următoarele
fapte:

254
– recunoaşterea a fost urmarea incapacităţii celui care a făcut acest
act;
– actul respectiv este urmarea unui viciu de consimţământ;
– eroarea în care s-a aflat declarantul;
– folosirea unor mijloace dolosive (înşelăciune) sau ameninţări, ori
de constrângere a voinţei declarantului.

4. Efecte
Întrucât recunoaşterea filiaţiei are caracter declarativ şi nu
constitutiv de drepturi, efectele sale se produc şi pentru trecut,
începând de la data naşterii copilului, întrucât acest act se referă la un
fapt preexistent.
De asemenea, şi în ceea ce priveşte hotărârea de desfiinţare a
recunoaşterii, ca şi cea de tăgăduire a paternităţii, întrucât ea nu a
corespuns adevărului, nu poate avea decât caracter declarativ.
Aceasta înseamnă că efectele se produc şi pentru trecut, astfel
că legăturile de filiaţie vor fi rupte cu efect retroactiv, socotindu-se că
nu au existat niciodată raporturi de rudenie directă între copil şi cel
care l-a recunoscut.
Consecinţele patrimoniale se răsfrâng asupra succesiunilor primi-
te în virtutea acestei calităţi şi care vor fi restituite, precum şi asupra
altor raporturi juridice născute datorită relaţiei de filiaţie (exemplu:
donaţia făcută copilului în calitatea sa de fiu al declarantului, ce poate
fi revocată).
De asemenea, urmează a fi restituite sumele de bani achitate
reciproc, ca urmare a obligaţiei legale de întreţinere sau cu titlu de
alocaţie de stat pentru copii.
În ceea ce priveşte raporturile personale, ca urmare a admiterii
acţiunii, instanţa va dispune înscrierea menţiunii în registrul de stare
civilă. În consecinţă, copilul îşi recapătă numele anterior
recunoaşterii, îşi dobândeşte statutul său civil de la acea dată şi
reintră în raporturile de familie pe care i le conferă faptul juridic al
naşterii.
După operarea menţiunii, se retrage certificatul de naştere şi se
eliberează alt certificat, cu noile date de stare civilă.

255
G. Acţiunea în stabilirea maternităţii
1. Consideraţii generale
Prin această acţiune titularul dreptului cere recunoaşterea
existenţei unui raport de filiaţie faţă de o anumită femeie, pe care o
consideră ca fiind mama sa.
Acţiunea în stabilirea maternităţii este o acţiune în reclamaţie,
întrucât are ca obiect stabilirea raportului de filiaţie şi are un caracter
strict personal, beneficiar fiind numai copilul.
În acest sens, art.52 din Codul familiei prevede că „acţiunea
pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine numai copilului”. Dată
fiind prevederea expresă, nici o altă persoană nu poate introduce
acţiunea. Între aceste persoane este inclus şi procurorul, care nu este
în măsură să promoveze o asemenea acţiune, conform art.45 din
Codul de procedură civilă.
Din conţinutul art.52 alin 3 din Codul familiei rezultă caracterul
imprescriptibil al acţiunii, întrucât poate fi introdusă „tot timpul vieţii
copilului”.

2. Condiţii pentru exercitarea acţiunii


Acţiunea în stabilirea maternităţii necesită existenţa unei stări
obiective, care să determine imposibilitatea reclamantului de a dovedi
existenţa unui raport de filiaţie faţă de o femeie pe care o consideră
mama sa.
În astfel de situaţii, actul de naştere nu identifică pe femeia care a
dat naştere copilului, respectiv când:
– în actul de naştere reclamantul este trecut ca fiind născut din
părinţi necunoscuţi;
– în actul respectiv a fost trecută o femeie faţă de care s-a
contestat şi s-a dovedit că nu este mama sa.
Întrucât actul de naştere nu identifică pe femeia care a dat
naştere copilului, această stare obiectivă justifică acţiunea în stabilirea
maternităţii.
Deci, putem aprecia că această acţiune este posibilă numai în
situaţiile în care maternitatea copilului nu este cunoscută.
Art.50 din Codul familiei reglementează condiţiile în care poate fi
exercitată acţiunea:

256
– în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de
mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii;
– în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul
constatator al naşterii.
În aceste situaţii, dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face în
faţa instanţei judecătoreşti, putând fi folosite orice mijloace de probă.
Atunci când neprezentarea actului este determinată de o cauză
care poate fi înlăturată pe calea reconstituirii actului de stare civilă sau
a înregistrării lui ulterioare, apreciem că nu se poate utiliza acţiunea
în stabilirea maternităţii.
Exercitarea dreptului la acţiune implică următoarele condiţii în
ceea ce priveşte reclamantul:
– să aibă deplină capacitate de exerciţiu (să fi împlinit 18 ani, sau
femeia în vârstă de până la 18 ani să fie căsătorită în condiţiile
legii);
– între 14 şi 18 ani copilul să fie asistat de tutorele său;
– pentru copilul în vârstă sub 14 ani sau interzis (lipsit de capacitate
de exerciţiu) acţiunea trebuie introdusă de reprezentantul său
legal.
Dreptul la acţiune nu se transmite moştenitorilor, fiind un drept
personal, însă aceştia pot continua acţiunea pornită de autorul lor
(numai dacă el nu a renunţat la acţiune sau nu a lăsat-o în nelucrare
mai mult de un an şi atunci operează perimarea de drept).
Deşi în principiu acţiunea poate fi introdusă împotriva pretinsei
mame, titularul are dreptul să formuleze acţiunea, după decesul
acesteia, şi împotriva moştenitorilor, pe toată durata vieţii copilului.

3. Dovada acţiunii
Dovada filiaţiei faţă de mamă necesită din partea copilului
efectuarea următoarelor probe:
– stabilirea faptului că pârâta a fost însărcinată şi a dat naştere unui
copil;
– sarcina pârâtei şi naşterea copilului s-au produs în perioada care
să poată justifica cererea;
– constatarea faptului că respectivul copil născut de ea este una şi
aceeaşi persoană cu reclamantul.

257
Temeinicia afirmaţiilor reclamantului poate rezulta numai din
coroborarea acestora, iar mijloacele de probă folosite nu au nici o
limitare: înscrisuri, martori, expertize medico-legale etc.

4. Efectele hotărârii judecătoreşti


Stabilirea maternităţii produce aceleaşi efecte ca şi în cazul
recunoaşterii voluntare.
Copilul dobândeşte faţă de mamă şi rudele ei poziţia juridică a
copilului născut în afara căsătoriei, raportul de filiaţie fiind considerat
ca preexistent de la naşterea copilului.
Atunci când stabilirea maternităţii se referă la o femeie căsătorită,
în ceea ce priveşte dacă va deveni copilul şi beneficiar al prezumţiei
de paternitate, distingem următoarele SITUAŢII:
ü Când perioada concepţiei şi a naşterii se situează în afara
căsătoriei mamei, prezumţia de paternitate nu poate fi aplicată.
ü Atunci când perioada concepţiei şi naşterea copilului reclamant
se plasează în timpul căsătoriei mamei, hotărârea îi este
opozabilă soţului mamei, chiar dacă acesta nu a participat, direct
sau indirect, la procesul privind stabilirea maternităţii (operează
prezumţia de paternitate pentru copilul născut în timpul
căsătoriei).
Soţul mamei va avea doar posibilitatea de a apela la acţiunea
de tăgăduire a paternităţii, termenul de introducere a acţiunii
curgând de la data când titularul dreptului a luat cunoştinţă de
hotărârea judecătorească cu privire la stabilirea maternităţii
copilului faţă de soţia sa.

H. Acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă


Acţiunea în contestaţia filiaţiei faţă de mamă se încadrează în
categoria acţiunilor în contestare, întrucât reclamantul contestă
existenţa oricărui raport de filiaţie între copil şi mama lui, în felul în
care aceasta este identificată prin actul de naştere al copilului.
Titular al dreptului la acţiune este orice persoană interesată,
întrucât prin aceasta se realizează restabilirea unei situaţii care
interesează, în special, ordinea de drept.
Această acţiune are ca obiect îndreptarea unei situaţii care este
urmarea înscrierii faptului că o anumită femeie a născut, când
258
realitatea este alta, la bază fiind o declaraţie nesinceră. Se contestă
astfel o filiaţie ce nu corespunde adevărului.
Printre cei interesaţi trebuie precizaţi, în primul rând, copilul şi
părinţii săi, al căror interes nepatrimonial nu poate fi pus în discuţie,
precum şi procurorul, care poate folosi calea prevăzută de art.45 din
Codul de procedură civilă.
Acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă este imprescriptibilă
şi poate fi introdusă în tot timpul vieţii copilului.
Sarcina probei revine contestatorului, iar mijloacele de probă sunt
cele prevăzute de dreptul comun, fără restricţii.
În acest sens, se pune în special problema dovezii maternităţii şi
a puterii probatorii a actului de stare civilă în care a fost înregistrat
faptul naşterii.
Codul familiei prevede, la art.47, că filiaţia faţă de mamă rezultă
din faptul naşterii, care se dovedeşte prin certificatul constatator al
naşterii.
Actul de naştere al copilului face atât dovada maternităţii (a
faptului naşterii), cât şi dovada identităţii acestuia.

I. Acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie


Această acţiune are ca scop demonstrarea faptului că premisele
prezumţiei de paternitate nu au existat.
Între această acţiune şi cea în tăgăduirea paternităţii sunt unele
asemănări, însă aparente, ele neputând fi confundate, întrucât au
OBIECTIVE deosebite:

ü Contestarea filiaţiei din căsătorie are ca scop stabilirea


inexistenţei oricărei legături de filiaţie între copil şi tatăl prezumtiv,
rezultate din căsătorie.
ü Tăgăduirea paternităţii urmăreşte să înlăture prezumţia de
paternitate de care se bucură copilul, atunci când sunt îndeplinite
condiţiile legale din care să rezulte această prezumţie.
În ceea ce priveşte titularul dreptului la acţiune:
ü Acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie poate fi pornită de
orice persoană interesată, chiar şi de copil, dreptul de exercitare
fiind imprescriptibil.

259
ü Acţiunile în tăgăduirea paternităţii, cu privire la titularul dreptului şi
la prescripţie, aşa cum am precizat anterior, sunt supuse unor
restricţii.

J. Principalele modele orientative de cereri de


chemare în judecată
1. Acţiune de rectificare a unui act de stare civilă

MODEL
Judeţul ______________
Primarul
comunei
municipiului ______________
oraşului
Nr._____ din ______________

Domnule Preşedinte,
Primarul comunei (oraşului, municipiului) __________ judeţul
______________, ofiţer de stare civilă, conform prevederilor art.68 lit.
„p” din Legea nr.215/2001, modificată, formulez prezenta acţiune, prin
care vă rog să dispuneţi rectificarea actului de naştere (căsătorie, deces)
nr._____ din ______________, înregistrat la primăria comunei
(municipiului, oraşului) ______________, judeţul ______________,
privind pe ______________, în sensul că la rubrica ______________
să se treacă ______________ în loc de ______________, cum din
eroare s-a înregistrat.
Motivele acţiunii sunt următoarele:
ÎN FAPT:
Din eroare, ofiţerul de stare civilă a trecut în actul de naştere
(căsătorie, deces), înregistrat la primăria comunei (municipiului,
oraşului) ______________ sub nr._____ din ______________, la
rubrica (numele, prenumele, localitatea etc.) ______________, în loc
de ______________.
ÎN DREPT: îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art.23 din
Decretul nr.31/1954, art.57 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele
de stare civilă şi art.101, 102 şi 104 din Metodologia pentru aplicarea
dispoziţiilor Legii nr.119/1996.
Depun prezenta acţiune, precum şi copii de pe actul de naştere
(căsătorie, deces) nr._____ din ______________ a cărui rectificare o
cer, copii de pe actul de ______________ din ______________ (se vor
depune copii după orice acte care pot fi folosite în sprijinul motivării
acţiunii), în dublu exemplar.

260
Primar, ______________
Domnului Preşedinte al Judecătoriei ______________

2. Acţiune de completare a unui act de stare civilă


MODEL
Judeţul ______________
Primarul
comunei
municipiului ______________
oraşului
Nr._____ din ______________

Domnule Preşedinte,
Primarul comunei (oraşului, municipiului) ____________ judeţul
_____________, ofiţer de stare civilă, conform prevederilor art.68 lit.
„p” din Legea nr.215/2001, modificată, formulez prezenta acţiune, prin
care vă rog să dispuneţi completarea actului de naştere (căsătorie,
deces) nr._____ din ______________ înregistrat la primăria comunei
(municipiului, oraşului) ___________, judeţul ___________, privind
pe ______________, în sensul că la rubrica ______________ (numele,
prenumele, data naşterii, domiciliul etc.), rămasă din eroare
necompletată, se va completa cu (datele rezultate din actele prezentate
la înregistrarea faptului sau actului de stare civilă) ______________.
Motivele acţiunii sunt următoarele:
ÎN FAPT:
În actul de naştere (căsătorie, deces) nr.____ din ___________
privind pe ______________, ofiţerul de stare civilă, din eroare, a lăsat
necompletată(e) rubrica (rubricile) ____________ (numele, prenumele
etc.) şi care urmează a fi completată(e) cu ______________, aşa cum
rezultă din documentele prezentate la declararea actului sau faptului de
stare civilă.
ÎN DREPT: îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art.23 din
Decretul nr.31/1954, art.57 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele
de stare civilă şi art.101, 102 şi 104 din Metodologia pentru aplicarea
dispoziţiilor Legii nr.119/1996.
Depun prezenta acţiune, precum şi copii de pe actul de naştere
(căsătorie, deces) nr._____ din ______________, a cărui completare o
cer, copii de pe actul de ______________ din ______________ (se vor
depune copii după orice acte care pot fi folosite în sprijinul motivării
acţiunii), în dublu exemplar.
Primar, ______________

261
Domnului Preşedinte al Judecătoriei ______________

3. Acţiune de anulare a unui act de stare civilă


MODEL
Judeţul ______________
Primarul
comunei
municipiului ______________
oraşului
Nr._____ din ______________
Domnule Preşedinte,
Primarul comunei (oraşului, municipiului) ____________ judeţul
____________, ofiţer de stare civilă, conform prevederilor art.68 lit.
„p” din Legea nr.215/2001, modificată, formulez prezenta acţiune, prin
care vă rog să dispuneţi anularea actului de naştere (căsătorie, deces)
nr.___ din ____________, înregistrat din eroare la primăria comunei
(oraşului, municipiului) __________, judeţul ____________, act
privind pe ___________.
Motivele sunt următoarele:
ÎN FAPT:
Din eroare, ofiţerul de stare civilă a înregistrat în registrul de
născuţi (căsătoriţi, decedaţi) al primăriei comunei (municipiului,
oraşului) _____________, judeţul _____________, actul de naştere
(căsătorie, deces) nr.___ din ____________, în următoarele împrejurări
______________ (nerespectându-se prevederile legale la întocmirea
actului de stare civilă, inexistenţa faptului de stare civilă, întocmirea
unui act ce nu trebuia să fie încheiat).
ÎN DREPT: îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art.23 din
Decretul nr.31/1954, art.57 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele
de stare civilă şi art.101-103 din Metodologia pentru aplicarea
dispoziţiilor Legii nr.119/1996.
Depun prezenta acţiune, precum şi copii de pe actul de naştere
(căsătorie, deces) nr.___ din ___________, a cărui anulare o cer, copii
de pe actul de ______________ din ____________ (se vor depune
copii după orice acte în sprijinul motivării acţiunii), în dublu exemplar.

262
Primar, ______________

Domnului Preşedinte al Judecătoriei ______________

263
4. Acţiune privind stabilirea paternităţii

MODEL

Domnule Preşedinte,
Subsemnata _____________, domiciliată în ______________,
în numele şi ca reprezentantă legală a minorului(ei) ____________,
care este fiul meu, chem în judecată şi personal la interogatoriu pe
pârâtul ______________, domiciliat în ______________, pentru

STABILIREA PATERNITĂŢII
în sensul că prin hotărârea ce veţi pronunţa să stabiliţi că sus-
numitul minor este copil din afara căsătoriei al pârâtului şi în baza
art.86 raportat la art.107 din Codul familiei, să-l obligaţi să
plătească minorului(ei) pensie de întreţinere, ţinând seama de
dispoziţiile art.94 din Codul familiei.
În baza art.274 din Codul de procedură civilă, cer obligarea
pârâtului şi la plata cheltuielilor de judecată şi a onorariului de
avocat.
Vă rog, de asemenea, să dispuneţi comunicarea hotărârii de
admitere a prezentei acţiuni de stare civilă la ______________
pentru a opera menţiunea stabilirii filiaţiei în actul de naştere.
Motivele acţiunii sunt următoarele:
ÎN FAPT (spre exemplificare):
Pârâtul a convieţuit cu mine începând cu data de ___________
până la ___________. Din această relaţie s-a născut, la data de
______________, copilul nostru ______________, a cărui naştere a
fost înregistrată în registrul stării civilă din cadrul primăriei
______________ sub nr.____ din ___________.
În actul de naştere, întocmit cu această ocazie, s-a trecut
numele meu ca mamă, iar în ceea ce priveşte tatăl copilului, s-a
trecut menţiunea de necunoscut. De la naşterea copilului şi până la
data la care pârâtul a încetat să convieţuiască cu mine, acesta din
urmă s-a comportat ca tată al copilului, îngrijindu-se de creşterea şi
întreţinerea lui, oferindu-i mijloacele necesare în acest scop.

264
Dat fiind că epoca de concepere a copilului coincide cu
perioada de convieţuire a pârâtului cu mine şi ţinând seama de
faptul că pârâtul s-a comportat timp de ____ ani ca tată al copilului
meu, sunt întrunite condiţiile necesare pentru stabilirea paternităţii.
În ceea ce priveşte termenul de introducere a acestei cereri,
menţionez că ea este făcută înăuntrul timpului de un an de la data la
care pârâtul a încetat să convieţuiască cu mine şi să mai întreţină pe
copil.
ÎN DREPT: îmi întemeiez această acţiune pe dispoziţiile
art.56, 59, 60 şi 86 din Codul familiei.
Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care
urmează a fi citat cu această menţiune , de proba cu acte şi anume
de certificatul constatator al naşterii fiului (fiicei) meu (mele) şi de
scrisorile pârâtului prin care recunoaşte paternitatea copilului,
precum şi de dovada cu martori, pentru care propun pe:
_____________.
Depun prezenta acţiune, precum şi copii de pe actele de care
înţeleg să mă servesc, în dublu exemplar, din care unul pentru
instanţă şi altul pentru a fi comunicat pârâtului.

Data depunerii Semnătura reclamantului


______________ ______________

Domnului Preşedinte al Judecătoriei ______________

265
5. Acţiune pentru contestarea recunoaşterii paternităţii

MODEL 1

Domnule Preşedinte,
Subsemnatul _____________, domiciliat în ______________,
chem în judecată şi personal la interogatoriu pe ______________,
domiciliat în ______________, în nume propriu şi ca reprezentant
legal al minorului ______________, pentru ca prin hotărârea ce
veţi pronunţa să constataţi că recunoaşterea de către pârât a
paternităţii asupra numitului minor, recunoaştere constatată prin
actul autentificat de ___________ sub nr.____ din ____________,
nu corespunde realităţii şi să dispuneţi anularea menţiunii făcute în
acest sens în registrul de stare civilă al ______________.
Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată şi onorariu de avocat.
Motivele acţiunii sunt următoarele:
ÎN FAPT (spre exemplificare):
Subsemnatul sunt fiul pârâtului, născut din căsătoria sa cu
______________. Prin actul autentic sus-menţionat, tatăl meu a
recunoscut, însă, că ar fi tată al minorului ______________, născut
în afara căsătoriei, din relaţiile sale cu ______________.
În realitate, această declaraţie este cu totul necorespunzătoare
situaţiei adevărate, întrucât, la data concepţiei minorului, tatăl meu
se găsea în străinătate, lipsind din ţară în perioada _____________,
iar minorul s-a născut la data de ______________.
ÎN DREPT: îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.58 din
Codul familiei.
Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care
urmează a fi citat cu această menţiune, de proba cu acte
(certificatele constatatoare a naşterii mele şi a naşterii minorului
recunoscut), precum şi de proba cu martori, pentru care propun pe:
______________.
Depun prezenta acţiune, precum şi copii de pe actele
menţionate mai sus, în dublu exemplar, din care unul pentru
instanţă şi altul pentru a fi comunicat pârâtului.
Data depunerii Semnătura reclamantului
______________ ______________

Domnului Preşedinte al Judecătoriei ______________

266
MODEL 2
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul _____________, domiciliat în ______________,
chem în judecată pe pârâta ______________, domiciliată în
______________, pentru
CONTESTAREA RECUNOAŞTERII PATERNITĂŢII
minorului(ei) ______________, născut(ă) la ____________, făcută
de mine la data de ______________, pentru că nu corespunde
adevărului, tatăl minorului(ei) fiind un alt bărbat.
Cer, de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată pe care le voi face cu ocazia acestui proces.
Motivele acţiunii sunt următoarele:
ÎN FAPT: la data de ______________, am intrat în relaţii de
concubinaj cu pârâta şi aceasta, la data de ______________, a dat
naştere minorului(ei) ______________, a cărui(ei) naştere am
declarat-o în faţa ofiţerului de stare civilă, dată la care am
recunoscut că eu sunt tatăl minorului(ei) respectiv(e).
La data de ______________ m-am căsătorit cu pârâta.
Ulterior, la data de ______________, am efectuat o expertiză
medico-legală care a stabilit că eu niciodată nu am avut şi nu voi
avea capacitatea de procreare, astfel că recunoaşterea mea că sunt
tatăl minorului(ei) ______________ nu corespunde adevărului,
întrucât tatăl copilului este un alt bărbat.
De aceea, înţeleg să contest recunoaşterea paternităţii
minorului(ei) ______________, care nu corespunde adevărului.
ÎN DREPT: îmi întemeiez această acţiune pe dispoziţiile art.58
alin.1 din Codul familiei.
Dovada acţiunii o fac cu interogatoriul pârâtei, acte, martori şi
expertiză medico-legală.
Depun prezenta acţiune, precum şi copii de pe actele
menţionate mai sus, în dublu exemplar, din care unul pentru
instanţă şi altul pentru a fi comunicat pârâtei.
Data depunerii Semnătura reclamantului
______________ ______________

Domnului Preşedinte al Judecătoriei ______________

267
6. Acţiune în tăgăduirea paternităţii

MODEL

Domnule Preşedinte,

Subsemnatul __________, domiciliat în ____________, chem


în judecată şi personal la interogatoriu pe pârâta ____________,
domiciliată în ______________, în nume propriu şi ca
reprezentantă legală a copilului minor ______________ pentru

TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII
astfel ca prin hotărârea ce veţi pronunţa să constataţi că este cu
neputinţă ca eu să fiu tatăl copilului minor ______________, născut
la data de ______________ şi să anulaţi menţiunea făcută în acest
sens în actul de naştere înregistrat sub nr.____ din ___________ în
registrul din acel an al Serviciului de stare civilă al ____________.
Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată şi onorariu de avocat.
Motivele acţiunii sunt următoarele:
ÎN FAPT: am fost căsătorit cu pârâta de la ______________
până la ______________, când prin sentinţa civilă nr._____ din
___________ a ___________ a fost admisă acţiunea mea de divorţ.
În timpul căsătoriei, soţia mea a născut pe minorul pârât, a
cărui naştere a fost înregistrată sub nr._____ din ______________
la Serviciul de stare civilă al ______________, cu menţiunea
numelui meu ca tată.
În realitate însă, subsemnatul am lipsit din ţară, fiind plecat în
______________, între datele de la ______________ până la
______________, perioadă care, după cum se poate constata,
include şi depăşeşte timpul cuprins între a 300-a şi a 180-a zi
dinaintea naşterii copilului, fiind evident că eu nu pot fi tatăl
minorului pârât.

268
ÎN DREPT: îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.54 şi 55
din Codul familiei.
Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtei, care urmează a
fi citată cu această menţiune , de proba cu acte şi anume de
certificatul constatator al subsemnatului cu pârâta, de certificatul
constatator al naşterii minorului pârât şi de adeverinţa eliberată de
______________ din care rezultă că în perioada menţionată am
lipsit din ţară, precum şi de dovada cu martori, pentru care propun
pe: ______________.
Depun prezenta acţiune, precum şi copii de pe actele sus-
menţionate, în dublu exemplar, din care unul pentru instanţă şi altul
pentru a fi comunicat pârâtei.

Data depunerii Semnătura reclamantului


______________ ______________

Domnului Preşedinte al Judecătoriei ______________

269
7. Acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de mamă

MODEL

Domnule Preşedinte,
Subsemnatul _____________, domiciliat în ______________,
chem în judecată şi personal la interogatoriu pe pârâta
______________, domiciliată în ______________, pentru ca prin
hotărârea ce veţi pronunţa să stabiliţi că sunt fiul pârâtei.
Fără cheltuieli de judecată.
Motivele acţiunii sunt următoarele:
ÎN FAPT: sunt născut la data de _____________ în localitatea
_____________, judeţul _____________, naşterea fiind înregistrată
sub nr.____ din ______________ la Serviciul de stare civilă al
______________, făcându-se menţiunea că sunt născut din părinţi
necunoscuţi.
Menţiunea cu privire la filiaţia faţă de mamă nu corespunde
realităţii, pentru următoarele considerente:
– pârâta mi-a acordat îngrijirea şi creşterea pe care ar fi
acordat-o propriului copil timp de _____ ani, stabilindu-se între noi
raporturi fireşti mamă-copil;
– în perioada anterioară naşterii mele, pârâta a fost însărcinată
şi nu se cunoaşte să fi născut un alt copil sau să fi pierdut sarcina;
– pârâta a recunoscut în mai multe rânduri, faţă de persoanele
apropiate, că subsemnatul sunt copilul pe care l-a născut în afara
căsătoriei.
ÎN DREPT: îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art.50, 51 şi
52 din Codul familiei.
Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtei, care urmează a
fi citată cu această menţiune , certificatul de naştere şi de proba cu
martori, pentru care îi voi propune în şedinţa publică.
Depun prezenta cerere, precum şi copii după certificatul
constatator al naşterii mele, în dublu exemplar, din care unul pentru
instanţă şi altul pentru a fi comunicat pârâtei.

Data depunerii Semnătura reclamantului


______________ ______________

Domnului Preşedinte al Judecătoriei ______________

270
8. Acţiune în contestarea recunoaşterii copilului de către
mamă

MODEL

Domnule Preşedinte,

Subsemnatul _____________, domiciliat în ______________,


formulez prezenta acţiune civilă prin care chem în judecată şi
personal la interogatoriu pe pârâta ______________, domiciliată în
______________, în nume propriu şi ca reprezentantă legală a
minorului ______________ pentru ca prin hotărârea ce veţi
pronunţa să constataţi că recunoaşterea făcută de către pârâtă a
numitului minor nu corespunde realităţii.
Cu cheltuieli de judecată.
Motivele acţiunii sunt următoarele:
ÎN FAPT: subsemnatul sunt născut din căsătoria pârâtei, iar
după decesul tatălui meu (soţul pârâtei), pârâta a recunoscut, prin
declaraţie autentificată sub nr.____ din ______________ la notarul
public ______________, maternitatea minorului ______________
născut la data de ______________.
Acest minor este rezultatul relaţiilor intime pe care le-a avut
pârâta în afara căsătoriei.
În registrul de stare civilă al primăriei ______________, sub
nr._____ din ______________, minorul este înregistrat ca născut
din părinţi necunoscuţi.
În realitate, recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă nu corespunde
realităţii pentru următoarele motive:
– copilul recunoscut nu a folosit şi nici nu foloseşte starea
civilă a pârâtei;
– copilul recunoscut a fost crescut şi îngrijit de către
___________ (sora, fratele etc.), cu domiciliul în ______________;

271
– pârâta a prezentat, în perioada anterioară naşterii copilului
recunoscut, toate semnele unei sarcini, fără să se cunoască dacă a
născut un copil sau nu;
– pârâta a afirmat, fără precizarea unor martori, că, în realitate,
copilul recunoscut de ea este nepotul şi nu fiul ei.
ÎN DREPT: îmi întemeiez această acţiune pe dispoziţiile art.49
din Codul familiei şi art.274 din Codul de procedură civilă.
Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtei, care va fi
citată cu această menţiune, proba cu înscrisuri (certificatul de
naştere al subsemnatului, certificatul de naştere al minorului
recunoscut, scrisori ale pârâtei etc.), proba cu martori, pentru care
propun pe: ______________.
Anexez prezentei copii pentru comunicare şi copii după actele
de care înţeleg să mă folosesc, în dublu exemplar, precum şi
onorariul de avocat.

Data depunerii Semnătura reclamantului


______________ ______________

Domnului Preşedinte al Judecătoriei ______________

272
Capitolul XVIII.
Eliberarea certificatelor
de stare civilă. Măsuri ce
se impun a fi luate în
vederea asigurării
securităţii documentelor
de stare civilă şi a
prevenirii dispariţiei în alb
a certificatelor de stare
civilă de la primării

1. Eliberarea certificatelor de stare civilă


În conformitate cu prevederile art.13 din Legea nr.119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, dovada stării civile se poate face „cu
actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele
de stare civilă eliberate pe baza acestora”.
Din acest text de lege rezultă că atât înscrierile din registrele
de stare civilă, cât şi certificatele eliberate în baza acestora au
aceeaşi putere doveditoare.
Certificatele de stare civilă se eliberează persoanelor îndreptăţite,
odată cu întocmirea unui act în registrele de stare civilă – de naştere,
căsătorie ori deces – sau ulterior, pe baza cererii depuse de titular sau
de alte persoane îndreptăţite.
Prin „alte persoane îndreptăţite”, în înţelesul legii, sunt asimilaţi
părinţii copilului în vârstă de până la 14 ani şi soţul supravieţuitor ori
descendenţii persoanei decedate sau reprezentanţii legali, în cazul
celor puşi sub interdicţie.
Atât la înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă, cât şi
ulterior, în cazul eliberării la cerere a certificatelor, ofiţerul de stare
civilă va avea în atenţie ca solicitantul să aibă asupra sa un act de
identitate valabil, care poate fi cartea de identitate, cartea de identitate
provizorie – pentru cetăţenii români cu domiciliul în ţară, paşaportul –
pentru cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, cetăţenii străini şi
apatrizii care au acte înregistrate în ţară, sau carnete de identitate şi
legitimaţii provizorii – pentru cetăţenii străini cu domiciliul sau
273
reşedinţa în România (valabile până la punerea în circulaţie a noilor
documente).
În conformitate cu prevderile H.G nr. 1016/2003 privind stabilirea
formei şi conţinutul permiselor de şedere şi ale documentelor de
călătorie care se eliberează străinilor (M.Of. Nr.637/08.09.2003),
străinilor cărora li s-a aprobat stabilirea domiciliului în România li se
vor elibera PERMISE DE ŞEDERE PERMANENTĂ, iar celor cu reşedinţă
temporară în România li se vor elibera PERMISE DE ŞEDERE TEMPORARĂ.
Autoritatea pentru străini, prin formaţiunile sale teritoriale, poate
elibera, la cerere, TITLU DE CĂLĂTORIE, pentru cetăţenii aflaţi pe teritoriul
României, care nu mai sunt în posesia unui paşaport naţional şi, din
motive obiective, nu pot obţine un document de călătorie de la
reprezentanţa diplomatică a statului lor, precum şi PAŞAPORT PENTRU
PERSOANĂ FĂRĂ CETĂŢENIE, pentru apatrizii cu domiciliul în România şi
pentru apatrizii de origine română care sunt repatriaţi în baza unor
înţelegeri internaţionale la care România este parte, cu condiţia să fi
împlinit 14 ani (cf. prevederilor art. 110 din O.U.G. nr 194/2002 privind
regimul străinilor în România, republicată, M.Of. nr.201/08.03.2004).
În cazul cetăţenilor români cu domiciliul în ţară, când aceştia se
prezintă la oficiile de stare civilă solicitând eliberarea unui certificat de
stare civilă şi nu au asupra lor un act de identitate valabil, ofiţerul de
stare civilă va îndruma persoana ca, în prealabil, să se prezinte la
formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei pentru eliberarea
unei cărţi de identitate provizorii şi numai după aceea va proceda la
eliberarea certificatului.
Solicitarea eliberării certificatelor se poate face atât la primăria
care are în păstrare registrele în care au fost înregistrate actele, cât şi
la primăria locului de domiciliu al solicitantului.
Ofiţerul de stare civilă care primeşte o astfel de cerere solicită, în
termen de 3 zile, primăriei care are în păstrare registrul de stare civilă
să expedieze certificatul solicitat. Acesta va fi expediat, în plic
recomandat, în termen de 5 zile de la primirea cererii.
Ofiţerul de stare civilă care primeşte certificatul de stare civilă
completat invită petiţionarul, în termen de 48 de ore, pentru a-l ridica,
sub luare de semnătură. În cazul în care petiţionarul nu se prezintă, în
termen de 3 luni, pentru eliberarea certificatului, acesta se restituie la
primăria emitentă, pentru anulare.
În cazul în care registrul de stare civilă este distrus, ofiţerul de
stare civilă va solicita un extras de pe exemplarul aflat în păstrarea

274
consiliului judeţean, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, în baza
căruia va completa certificatul solicitat.
Pentru situaţiile în care, după trecerea a 100 de ani de la
completarea registrelor de stare civilă, ele au fost înaintate spre
păstrare la direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, în baza
extraselor pentru uz oficial eliberate de acestea se poate completa un
certificat care va fi înaintat petiţionarului.
În cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatelor de stare
civilă, titularului sau persoanei îndreptăţite i se poate elibera, la
cerere, un nou certificat, percepându-se taxa legală de timbru. La
completarea cererii, trebuie să se arate în mod amănunţit împrejurările
în care certificatul a fost pierdut, furat sau distrus, iar dacă ofiţerul de
stare civilă are suspiciuni în legătură cu cele declarate de reclamant
va solicita verificări din partea unităţii de poliţie.
La eliberarea unui certificat de stare civilă, pe cerere şi în rubrica
specială din cotorul certificatului, vor fi trecute seria şi numărul actului
cu care petiţionarul se legitimează.
Certificatele de stare civilă care prezintă urme de modificări vor fi
reţinute şi înaintate primăriilor emitente, care le vor anula şi vor
proceda la eliberarea unor noi certificate.
Odată cu eliberarea unui certificat de stare civilă, seria şi numărul
acestuia vor fi trecute în rubrica specială din registrul de stare civilă,
pe cererea petentului, iar în registrul de eliberare a certificatelor se vor
completa toate rubricile corespunzătoare certificatului eliberat,
solicitantul semnând în registru şi pe cotorul carnetului de certificate.
La încheierea căsătoriei sau ulterior, certificatul de căsătorie se
eliberează unuia dintre soţi sau, la cerere, ambilor.
În certificatele de deces este interzis să se înscrie, prin menţiune,
cauza decesului.
La cerere, pentru motive întemeiate, se pot elibera certificate
de stare civilă cu menţiuni.
Dacă un copil este născut viu, dar a decedat până la data
înregistrării naşterii, la cererea părinţilor, ulterior înregistrării naşterii,
se poate elibera un certificat de naştere, cu menţiunea „DECEDAT”.
Cu ocazia aplicării menţiunii referitoare la adopţie pe marginea
actului de naştere iniţial al adoptatului, la rubrica „certificate eliberate”,
se va face menţiunea „nu se va mai elibera nici un certificat”, menţine
care va fi barată doar în cazul anulării sau desfacerii adopţiei.

275
În cazuri deosebite, în care certificatul este solicitat în folosul unei
persoane grav bolnave, netransportabile, sau ocrotită într-o unitate
sanitară şi de protecţie socială, procurarea se poate face şi de către
alte persoane, cu aprobarea primarului.
Persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care au acte
de stare civilă înregistrate în ţară, pot solicita procurarea certificatelor
corespunzătoare fie pe cale diplomatică, fie prin împuternicit cu
procură specială.

2. Măsuri ce se impun a fi luate în vederea asigurării


securităţii documentelor de stare civilă şi a prevenirii
dispariţiei în alb a certificatelor de stare civilă de la primării
Asigurarea tuturor măsurilor de securitate a documentelor de
stare civilă, registre cu acte, certificate de stare civilă şi acte primare,
constituie o obligaţie care revine, în primul rând, ofiţerilor de stare
civilă, dar şi primarilor şi prefecţilor, care au obligaţia să ia măsuri
pentru conservarea şi păstrarea în spaţii cât mai sigure a acestor
documente.
Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de stare civilă şi,
implicit, de asigurare a securităţii documentelor de stare civilă, factorii
cu responsabilităţi în acest domeniu trebuie să asigure, în primul rând,
spaţii special destinate, în care să se desfăşoare doar activităţi de
stare civilă şi care să cuprindă încăperi pentru lucrul cu publicul şi
locuri speciale pentru păstrarea arhivelor.
Încăperile destinate lucrului cu publicul trebuie să asigure accesul
solicitanţilor astfel încât aceştia să aibă cât mai puţin contact cu
documentele de stare civilă. Ele vor trebui obligatoriu să fie prevăzute
cu gratii la ferestre şi uşi, sesizoare de fum şi de mişcare şi să fie
dotate cu mijloace de stingere a incendiilor. De asemenea, vor fi
prevăzute cu fişete metalice cu sistem de închidere, în stare de
funcţionare, pentru asigurarea certificatelor şi registrelor cu acte de
stare civilă atât în timpul, cât şi după încheierea programului cu
publicul.
Încăperile destinate arhivei trebuie, de asemenea, asigurate cu
spaţii pentru depozitarea arhivei, constituite din rafturi şi rastele pe
mai multe nivele, în care actele vor fi aşezate în ordinea anilor şi pe
categorii de lucrări, după ce în prealabil au fost îndosariate, cusute şi
inventariate, la sfârşitul fiecărui an. Aceste spaţii vor trebui să aibă
posibilitate de ventilaţie naturală sau mecanică, în scopul prevenirii

276
fenomenului de mucegăire a hârtiei, iar o dată la doi ani se va face
igienizarea podelelor şi a părţilor constituite din material lemnos, în
scopul prevenirii propagării focului.
Este interzisă depozitarea arhivei în poduri, pe holuri sau în alte
spaţii neamenajate.
Distribuirea către delegaţii de stare civilă a certificatelor de către
cel ce păstrează gestiunea acestora se face pe bază de menţiune într-
un registru special, în care se şi semnează de primire.
Pentru corecta gestionare şi manipulare a certificatelor de stare
civilă, vor fi respectate următoarele REGULI:
a) LA RIDICAREA DOCUMENTELOR DIN DEPOZITUL DIRECŢIEI GENERALE DE
EVIDENŢĂ INFORMATIZATĂ A PERSOANEI:

ü reprezentantul consiliului judeţean confruntă cantităţile de


certificate consemnate în actul de primire cu numărul de pachete
ridicate, verificând integritatea acestora şi concordanţa între
seriile înscrise în act şi seriile certificatelor ridicate;
ü transportă certificatele la sediul consiliului judeţean, unde le
înregistrează în registrul special pentru gestiunea certificatelor.
b) LA DISTRIBUIREA DOCUMENTELOR CĂTRE OFICIILE DE STARE CIVILĂ:
ü reprezentantul primăriei, care, de obicei, este ofiţerul de stare
civilă, împuternicit prin delegaţie, se prezintă la serviciul (biroul)
de stare civilă, de unde ridică certificatele solicitate, pe care le
evidenţiază în registrul de gestiune, specificând numărul
certificatelor ridicate, cu seria şi numărul de început şi de sfârşit;
ü verifică integritatea carnetelor, prin numărare filă cu filă;
ü se deplasează la primărie asigurând în permanenţă supraveghe-
rea certificatelor.
c) LA PRIMĂRIE:
ü după ajungerea la destinaţie, ofiţerul de stare civilă va desfăşura
certificatele primite în registrul de eliberare, în partidele
corespunzătoare fiecărui tip de certificat, urmând ca celelalte
rubrici să fie completate odată cu eliberarea certificatelor.
d) ALTE REGULI CE VOR FI RESPECTATE:
ü la predarea-primirea gestiunii, în cazul delegării unei alte
persoane care va desfăşura activitatea de stare civilă, va

277
participa, în mod obligatoriu, şi un reprezentant al serviciului
(biroului) de stare civilă de la consiliul judeţean;
ü la plecarea şi la întoarcerea din concediul de odihnă sau medical,
gestiunea registrelor şi a certificatelor se predă, pe bază de
proces-verbal, persoanei împuternicite de primarul localităţii să
desfăşoare această activitate;
ü cu ocazia controalelor pe linie de stare civilă, se va verifica, în
mod obligatoriu, gestiunea certificatelor, urmărindu-se dacă
acestea au fost eliberate cu respectarea prevederilor legale;
ü ofiţerii de stare civilă îşi vor desfăşura activitatea, în măsura
posibilităţilor, singuri în încăpere;
ü la ieşirea din birou, se va proceda la asigurarea uşii şi la invitarea
persoanelor străine să părăsească încăperea;
ü certificatele greşite la completare se anulează, prin barare, se
face menţiunea în registrul de distribuire şi se înaintează, odată
cu cărţile de identitate (buletinele de identitate) ale decedaţilor şi
comunicările de naştere, formaţiunii de evidenţă informatizată a
persoanei competente.
ÎN CAZUL SESIZĂRII DISPARIŢIEI ÎN ALB A UNOR CERTIFICATE DE STARE CIVILĂ ,
vor fi luate de urgenţă următoarele măsuri:
ü informarea imediată a reprezentanţilor consiliului judeţean şi ai
serviciului de evidenţă informatizată a persoanei, care se vor
deplasa la faţa locului şi vor executa primele cercetări;
ü în caz de forţare a sistemelor de asigurare a certificatelor, la faţa
locului se va deplasa şi echipa operativă a poliţiei, care va face
cercetarea la faţa locului şi va întocmi planşa fotografică;
ü serviciul judeţean de evidenţă informatizată a persoanei va lua
măsura raportării prin telex a evenimentului şi a primelor măsuri
luate la D.G.E.I.P., care va dispune darea în urmărire a
certificatelor dispărute la toate oficiile de stare civilă şi la
formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei din ţară.
În toate cazurile, lucrările având un astfel de obiect vor fi
înregistrate la penal, dosarele urmând a fi soluţionate în colaborare de
către formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei, ordine
publică şi poliţie criminală.
La soluţionarea din punct de vedere penal a cauzei, dacă
certificatele nu au fost recuperate sau din cercetări nu reiese că au

278
fost distruse (în aceste cazuri solicitându-se revocarea urmăririi),
acestea vor rămâne în continuare în urmărire.

279
Bibliografie

Constituţia României.
Codul familiei, adoptat prin Legea nr.4/1953 (B.Of. nr.1/04.01.1954),
republicat în B.Of. nr.13/18.04.1956, cu modificări şi completări
ulterioare.
Codul civil român.
Codul de procedură civilă.
Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă (M.Of. nr.282/
1996), modificată prin Legea nr.23/1999 (M.Of. nr.35/28.01.1999), prin
Legea nr.479/2002 (M.Of. nr.523/18.07.2002) şi prin Legea nr
94/2004 (M.Of. nr 326/15.04.2004).
Legea nr.21/1991 a cetăţeniei române, republicată (M.Of. nr.98/
2001), cu modificările şi completările ulterioare.
Legea nr.396/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene asupra
cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 06.11.1997 (M.Of. nr.490/
09.07.2002).
Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat (M.Of. nr.245/01.10.2002).
Legea nr.215/2001, a administraţiei publice locale (M.Of. nr.207/
23.04.2001), cu modificările şi completările ulterioare.
Ordonanţa Guvernului României nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice (M.Of.
nr 68/02.02.2003), aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea
nr. 323/2003 (M.Of. nr.510/2003).
Convenţia privind drepturile copilului.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 25/1997 privind
regimul juridic al adopţiei (M.Of. nr.120/12.06.1997), aprobată, cu
modificări, prin Legea nr. 87/1998 (M.Of. nr. 168/29.04.1998).
Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice.

280
Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B.Of.
nr.9/31.01.1954), modificat.
Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, nr.1/13.10.1997
(M.Of. nr.318 bis/ 1997)
Norme Metodologice comune (M.I., D.A.P.L., M.J. şi M.A.E.)
pentru stabilirea conţinutului, fluxului documentelor şi a
nomenclatoarelor unitare, care să asigure ţinerea în actualitate a
evidenţei şi a Registrului permanent de evidenţă a populaţiei,
nr.1/07.07.1997 (M.Of. nr.177 bis/30.07.1997).
Norme Metodologice comune (M.I., D.A.P.L., D.C.S.) privind
atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului numeric personal,
nr.261.956/1979.
Îndrumar consular, editat de M.A.E. – Direcţia Relaţii Consulare,
1996, cu modificările şi completările ulterioare.
Dicţionar de drept civil, E.S.E., Bucureşti, 1980.
Dicţionar de dreptul familiei, Gh.Tomşa – coordonator, 1984.
Codul stării civile, adnotat, sub conducerea dr. în drept Mircea
Anghene, Bucureşti, 1945.
Materiale documentare puse la dispoziţie de M.A.E.-
Direcţia Generală Afaceri Consulare şi Direcţia Generală Uniunea
Europeană.
Infogramă Circulară a M.A.E.-Direcţa Generală Afaceri Consulare
nr. E Vll/9840 (realizată împreună cu Direcţa de evidenţă a
popuaţiei).
Gh.Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1998.
Gh.Beleiu – Drept civil. Persoanele, 1982 şi 1987.
I.P.Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Ed.All, Bucureşti 1998.
I.P.Filipescu – Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed.All,
Bucureşti 1997.
D.Lupulescu – Actele de stare civilă, E.S.E.,Bucureşti, 1980.

281
A.Iorgovan – Tratat de drept administrativ, vol.I şi II, Ed.Nemira,
Bucureşti, 1996.
Colectiv – Starea civilă, Editura Moldogrup, Iaşi, 1998.
I.P.Filipescu – Despre acţiunea de stat şi acţiunea în rectificarea unei
înregistrări în registrul de stare civilă, R.R.D. nr.6/1987, p.37-40.
V.Ciorbea – Probleme juridice privind stabilirea şi schimbarea stării
civile a persoanei în situaţii speciale (1), în S.C.J. nr.3/1987, p.236-
242.
D.N.Lupu – Codul numeric personal, atribut de identificare a
persoanei fizice, în „Dreptul” nr.9/1997, p.51-52.
Gh. Grosu- Nume de botez(prenume)-origine, semnificaţii, în revista
„Pentru Patrie” nr. 4/1992.
Cornel Vişoiu – Ghidul juridic al consulului, Ed. Lumina Lex, 2003.
Pagina de web a D.G.E.I.P. : www.dgeip.kappa.ro

282
Cuprins

Prefaţă la ediţia a ll-a.(Prof. univ. dr. Pavel Abraham)......................... 3


Prefaţă la ediţia I (Dr. Grigore Stamate) ............................................. 5
Din partea autorilor ............................................................................. 7
Capitolul I. Istoricul stării civile în România .................................. 9
Capitolul II. Necesitatea identificării persoanei fizice ................. 21
1. Noţiunea de identificare a persoanei fizice ........................................ 21
2. Clasificarea drepturilor personale nepatrimoniale ............................. 21
3. Mijloacele de identificare a persoanei fizice ...................................... 22
Capitolul III. Starea civilă a persoanei. Consideraţii generale .... 26
1. Noţiune .............................................................................................. 26
2. Conţinut ............................................................................................. 26
3. Delimitarea stării civile faţă de alte noţiuni juridice ............................ 27
4. Caracterele juridice ale stării civile .................................................... 30
Capitolul IV. Actele de stare civilă ................................................ 31
1. Sensurile expresiei „act juridic civil” ................................................... 31
2. Definirea şi natura juridică a actelor de stare civilă ........................... 31
3. Proba (dovada) stării civile ................................................................ 32
4. Autorităţi publice cu competenţe în domeniul stării civile .................. 35
Capitolul V. Înregistrările de stare civilă ...................................... 38
1. Definiţia înregistrărilor de stare civilă ................................................. 38
2. Felurile (categoriile) înregistrărilor de stare civilă .............................. 38
3. Organizarea înregistrărilor de stare civilă .......................................... 39
4. Regulile înregistrărilor de stare civilă ................................................. 41
5. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă ......... 42
Capitolul VI. Înregistrarea naşterii ................................................ 44
1. Competenţă ....................................................................................... 44
2. Termenul pentru declararea şi înregistrarea naşterii ......................... 44
3. Condiţii ............................................................................................... 44
4. Procedură .......................................................................................... 44
5. Numele de familie al copilului ............................................................ 45
6. Înregistrarea gemenilor ...................................................................... 47

283
7. Copilul născut viu şi decedat, a cărui naştere
nu a fost înregistrată .......................................................................... 47
8. Copilul născut mort ............................................................................ 47
9. Copilul găsit ....................................................................................... 48
10. Copilul abandonat în spital ................................................................ 48
11. Completarea actului de naştere în cazul copilului găsit
sau abandonat în spital ......................................................................49
12. Înregistrarea tardivă a naşterii ........................................................... 49
13. Înregistrarea naşterii cetăţenilor români care s-a produs
în străinătate ...................................................................................... 50
14. Menţiuni care se înscriu pe actele de naştere în cazuri speciale ...... 50
15. Atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului numeric
personal (C.N.P.) ............................................................................... 51
Capitolul VII. Numele persoanei fizice – atribut de identificare
a acesteia şi element al actului de stare civilă ............................ 55
1. Consideraţii generale ......................................................................... 55
2. Dobândirea numelui de familie .......................................................... 63
3. Dobândirea prenumelui ..................................................................... 67
4. Modificarea numelui de familie .......................................................... 71
5. Schimbarea numelui pe cale administrativă ...................................... 68
6. Înscrierea de menţiuni privind schimbarea numelui şi/sau prenumelui
primite din străinătate .........................................................................80
7. Înscrierea numelui sau a prenumelui din altă limbă în limba
maternă sau cu ortografia altei limbi ...................................................81
8. Reglementări existente în ţările Uniunii Europene pe linia
dobândirii şi schimbării pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice.................................................................................83
Capitolul VIII. Căsătoria ................................................................. 90
A. Consideraţii generale .................................................................. 90
B. Condiţiile de fond ale căsătoriei .................................................. 92
C. Impedimente la căsătorie ............................................................ 99
D. Condiţiile de formă ale căsătoriei .............................................. 105
1. Formalităţile premergătoare încheierii căsătoriei ............................. 106
2. Formalităţile concomitente încheierii căsătoriei ............................... 112
E. Efectele căsătoriei ..................................................................... 117
1. Efecte personale .............................................................................. 118
2. Efecte patrimoniale .......................................................................... 119
F. Desfiinţarea căsătoriei ............................................................... 121
1. Nulitatea absolută ............................................................................ 121
2. Nulitatea relativă .............................................................................. 125
3. Dispoziţii comune privind nulitatea căsătoriei .................................. 127

284
4. Căsătoria putativă ............................................................................ 129
G. Încetarea căsătoriei ................................................................... 132
H. Desfacerea căsătoriei ............................................................... 134
1. Consideraţii generale ....................................................................... 134
2. Competenţă ..................................................................................... 135
3. Procedură ........................................................................................ 135
4. Hotărârea de divorţ .......................................................................... 139
5. Căile de atac .................................................................................... 136
6. Efectele divorţului ............................................................................ 140
I. Înscrierea divorţului, a anulării ori încetării căsătoriei ................ 142
1. Declararea nulităţii ori anulării căsătoriei ......................................... 142
2. Încetarea căsătoriei ......................................................................... 142
3. Înscrierea divorţului .......................................................................... 142
4. Alte precizări .................................................................................... 144
5. Obligaţiile ofiţerului de stare civilă faţă de formaţiunea
de evidenţă informatizată a persoanei ............................................. 144
Capitolul IX. Înregistrarea decesului .......................................... 145
1. Competenţă ..................................................................................... 145
2. Termen de declarare a decesului .................................................... 145
3. Declaraţia de deces ......................................................................... 145
4. Acte necesare .................................................................................. 145
5. Decesul datorat unei sinucideri, unui accident sau altor
cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru ................... 149
6. Înregistrarea şi comunicarea menţiunilor ......................................... 151
7. Adeverinţa de înhumare sau incinerare ........................................... 151
8. Hotărârea judecătorească declarativă de moarte ............................ 153
9. Menţiuni care se înscriu în actele de stare civilă în legătură
cu decesul ........................................................................................ 154
Capitolul X. Înregistrarea naşterii, căsătoriei sau decesului
în cazul când au loc în tren, pe o navă sau aeronavă ............... 155
1. Înregistrarea naşterii sau a decesului ce au avut loc
în tren, pe o navă sau aeronavă în timpul unei călătorii
în interiorul graniţelor ţării ................................................................ 155
2. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă care au loc
pe nave sau aeronave în timpul unei călătorii în afara
graniţelor ţării ................................................................................... 156
Capitolul XI. Întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor
români aflaţi în străinătate. Înregistrarea actelor încheiate în
străinătate ..................................................................................... 158
1. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă ale
cetăţenilor români aflaţi în străinătate .............................................. 158
285
2. Înregistrarea actelor încheiate în străinătate ................................... 165
3. Elemente de noutate în materia înscrierii în registrele
de stare civilă române, de la misiunile diplomatice sau
oficiile consulare de carieră ale României, a certificatelor
de stare civilă eliberate de autorităţile străine .................................. 167
Capitolul XII. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare
civilă în caz de mobilizare, război ori participare la
misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar ...................172
1. Consideraţii generale ....................................................................... 172
2. Competenţa în exercitarea atribuţiilor de stare civilă ....................... 172
3. Registrele de stare civilă şi modul de folosire .................................. 173
4. Reguli privind înregistrările şi eliberarea certificatelor
de stare civilă ................................................................................... 173
5. Eliberarea adeverinţelor doveditoare ale actelor şi faptelor
de stare civilă ................................................................................... 175
6. Înregistrarea naşterii ........................................................................ 175
7. Înregistrarea căsătoriei .................................................................... 177
8. Înregistrarea decesului .................................................................... 177
Capitolul XIII. Verificările ce se întreprind de formaţiunile de
evidenţă informatizată a persoanei în materie de stare civilă,
la cererea instanţelor judecătoreşti şi a autorităţilor
administraţiei publice locale ....................................................... 178
1. Consideraţii generale ....................................................................... 178
2. Modalităţi practice de efectuare a verificărilor ................................. 179
3. Modul de materializare a verificărilor şi procedura de răspuns ....... 189
Capitolul XIV. Procurarea şi transmiterea în străinătate a
certificatelor de stare civilă, a unor informaţii înscrise în
actele de stare civilă ori cu privire la domiciliul sau
reşedinţa unei persoane .............................................................. 190
1. Generalităţi ...................................................................................... 190
2. Procurarea şi transmiterea în străinătate a certificatelor şi
extraselor de pe actele de stare civilă ............................................. 191
3. Activităţi ce se execută în vederea procurării şi transmiterii în
străinătate a certificatelor de stare civilă .......................................... 193
4. Transmiterea de date referitoare la domiciliul sau reşedinţa unor
persoane fizice ................................................................................. 194
5. Operaţiuni ce se execută în vederea transmiterii datelor
referitoare la domiciliul sau reşedinţa unor cetăţeni români ............ 195
Capitolul XV. Adopţia ................................................................... 196
1. Reglementarea legală....................................................................... 196

286
2. Definiţie ............................................................................................ 198
3. Scopul adopţiei ................................................................................ 199
4. Felurile adopţiei ............................................................................... 199
5. Condiţiile încheierii şi încuviinţării adopţiei ...................................... 200
6. Efectele adopţiei .............................................................................. 201
7. Desfiinţarea şi desfacerea adopţiei .................................................. 202
8. Înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii adopţiei ................... 202
Capitolul XVI. Acţiunile de stare civilă. Prezentare generală . . . 207
1. Definiţia acţiunilor de stare civilă ..................................................... 207
2. Clasificarea acţiunilor de stare civilă ................................................ 207
Capitolul XVII. Acţiuni privind statutul civil al persoanei ......... 209
A. Anularea, modificarea, rectificarea ori completarea actelor
de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea ............................ 209
1. Reglementare .................................................................................. 209
2. Definiţii, terminologie şi domeniu de aplicare .................................. 210
3. Procedura anulării, modificării, rectificării ori completării actelor
de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea .................................. 212
B. Rectificarea actelor de stare civilă ............................................ 213
1. Generalităţi ...................................................................................... 213
2. Competenţă ..................................................................................... 215
3. Condiţii ............................................................................................. 216
4. Cazurile în care pot fi rectificate actele de stare civilă ..................... 221
5. Procedura rectificării actelor de stare civilă ..................................... 224
6. Anularea, modificarea sau completarea actelor de stare civilă
şi a menţiunilor ................................................................................. 226
C. Acţiunea în stabilirea paternităţii ............................................... 227
1. Stabilirea filiaţiei faţă de tată ............................................................ 227
2. Condiţii ............................................................................................. 229
3. Efectele adopţiei şi ale recunoaşterii cu privire la exercitarea
acţiunii în stabilirea paternităţii ......................................................... 230
4. Titularul dreptului la acţiune pentru stabilirea paternităţii ................. 231
5. Termenul de introducere a acţiunii .................................................. 234
6. Competenţă, probe şi efecte ............................................................ 236
7. Contestarea recunoaşterii paternităţii .............................................. 236
8. Înscrierea recunoaşterii sau stabilirii filiaţiei ..................................... 238
D. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii ............................................. 239
1. Consideraţii generale ....................................................................... 239
2. Prezumţia de paternitate .................................................................. 239
3. Exercitarea acţiunii. Titularul acestui drept ...................................... 241
4. Împotriva cărei persoane se poate exercita acţiunea în
tăgăduirea paternităţii ...................................................................... 241

287
5. Caracterul acţiunii în tăgăduirea paternităţii .................................... 242
6. Instanţa competentă ........................................................................ 242
7. Termenul de introducere a acţiunii .................................................. 243
8. Procedură. Mijloace de probă .......................................................... 243
9. Efectele admiterii acţiunii ................................................................. 244
E. Recunoaşterea voluntară ca mod de stabilire a filiaţiei ............. 245
1. Consideraţii generale ....................................................................... 245
2. Condiţii de valabilitate ...................................................................... 246
3. Efectul recunoaşterii ........................................................................ 247
4. Modalităţile de recunoaştere voluntară ............................................ 248
F. Acţiunea în contestarea recunoaşterii ....................................... 250
1. Consideraţii generale ....................................................................... 250
2. Procedură ........................................................................................ 250
3. Anularea recunoaşterii ..................................................................... 252
4. Efecte ............................................................................................... 253
G. Acţiunea în stabilirea maternităţii .............................................. 253
1. Consideraţii generale ....................................................................... 253
2. Condiţii pentru exercitarea acţiunii ................................................... 254
3. Dovada acţiunii ................................................................................ 255
4. Efectele hotărârii judecătoreşti ........................................................ 255
H. Acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă ........................... 256
I. Acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie ............................ 257
J. Principalele modele orientative de cereri de chemare
în judecată ................................................................................ 258
1. Acţiune de rectificare a unui act de stare civilă ................................ 258
2. Acţiune de completare a unui act de stare civilă ............................. 259
3. Acţiune de anulare a unui act de stare civilă ................................... 260
4. Acţiune privind stabilirea paternităţii ................................................ 261
5. Acţiune pentru contestarea recunoaşterii paternităţii ....................... 263
6. Acţiune în tăgăduirea paternităţii ..................................................... 265
7. Acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de mamă ....................................... 267
8. Acţiune în contestarea recunoaşterii copilului de către mamă ........ 268
Capitolul XVIII. Eliberarea certificatelor de stare civilă.
Măsuri ce se impun a fi luate în vederea asigurării securităţii
documentelor de stare civilă şi a prevenirii dispariţiei în alb a
certificatelor de stare civilă de la primării .................................. 270
1. Eliberarea certificatelor de stare civilă ............................................. 270
2. Măsuri ce se impun a fi luate în vederea asigurării securităţii
documentelor de stare civilă şi a prevenirii dispariţiei în alb a
certificatelor de stare civilă de la primării ......................................... 273
Bibliografie ..................................................................................... 277

288
Mulţumim pentru sprijinul acordat:
S.C. AUSTROREAL IMOBILIARE S.R.L.
S.C. FILIP INERNAŢIONAL COMPANY S.R.L.
S.C. TREXIMCO S.R.L.
S.C. HARD CONSTRUCT S.R.L.
E.A.S. CARANDA
S.C. V.I.P. INVEST GROUP S.R.L.
S.N.P. PETROM S.A.
S.C. IFANTIS ROMÂNIA S.R.L.
S.C. ILDU S.R.L.
S.C. CBN INTERNATIONAL EUROPE S.R.L.
S.C. KAVIAR HOUSE S.R.L.
S.C. SUPER MICROTOP PRODCOM S.R.L.
S.C. ROMGUARD GRUP S.A.
S.C. TIP TOP FOOD INDUSTRY S.R.L.
NEW STAR FOTO
S.C. ROMAERO S.A.
S.A.I. MUNTENIA INVEST S.A.
FUNDAŢIA ROTARY ROMÂNIA
S.C. BANC POST S.A.
FLANCO INTERNATIONAL
FRANKE ROMÂNIA
PRORAM ENGINEERING
S.C. UNIVERSAL TRADE COMPANY S.A.
Domnului ION AVRAM
Domnului DOREL BRÄHMER
Domnului MIHAI CICEOI
Domnului dr. GHEORGHE FELEA
Domnului GEORGE GALBENU
Domnului NICOLAE IOSUB
Domnului LIVIU LUPU
Domnului CĂTĂLIN NĂSTASE
Domnului PANDELE SIMA
Domnului VALI TRIFU

Tipărit la DANEROM GRAPHICS S.R.L.

289