Sunteți pe pagina 1din 168

UNIVERSITATEA “ BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Conf Univ. Dr. SORIN ALĂMOREANU


2

CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII

Secţiunea 1. O posibilă definire a criminalisticii. Obiectul, sistemul şi structura ei

Cu privire la stinţa Criminalistică au fost formulate mai multe modalităţi de definire, fie ca
"Ştiinţa care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire,
cercetare şi prevenire a infracţiunilor", fie ca "Ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar,
care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele şi mijloacele tehnice şi procedeele
tactice destinate descoperirii, cercetării informaţiilor, identificării persoanelor implicate în
săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale "1. In opinia noastră ,formularea unei definiţii a
acestei ştiinţe contra crimei implică un demers teoretic şi ştiinţific pe măsura caracterului său
complex. De aceea am optat, asemeni lui L.Ionescu pentru notiunea de definire "care are
avantajul de a ne spune mai liber în ce constă Criminalistica (...) şi care este obiectul ei de
cercetare"2.
Profesorul Emilian Stancu ne arată că” Dacă despre Criminalistică se poate spune, în linii
mari, că este destinată descoperirii şi cercetării infracţiunilor în scopul aflării adevărului, obiectul
acestei ştiinţe trebuie privit mult mai nuanţat. „ 3 şi continuă precizând că :
„Sub raport ştiinţific, principalele direcţii de acţiune ale Criminalisticii sunt următoarele:
a. Iniţierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracţiunii,începând cu
urmele specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor,
mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc. , în vederea
idetificării persoanelor sau obiectelor.

1
Emilian Stancu, Criminalistica , vol.I, Bucureşti, Ed.Actami 1995 pag.10
2
Lucian Ionescu-Criminalistica Note de Curs (Nepublicate) 1995
3
Emilian Stancu , Tratat de Criminalistică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,, Universul Juridic Bucureşti
2002, pag.11
2
3

b. Adaptarea de metode aparţinând ştiniţelor exacte la necesităţile proprii


Criminalisticii , a unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii
fizicii, chimiei, biologiei, matematicii.....
c. Elaborarea de reguli şi procedee tactice destinate efectuării unor acte de
urmărire penală, precum şi creşterii eficienţei acestora prin asigurarea unui
fundament ştiinţific investigării.
d. Studierea practicii judiciare în vederea valorificării ştiinţifice şi generalizării
experienţei pozitiverezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia
investigării infracţiunilor.
e. Analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea celor
mai adecvate procedee de combatere şi prevenire a lor, inclusiv de identificare a
autorilor acestora.
f. Perfecţionarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracţiuni..
g. Elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri destinate prevenirii infracţiunilor
sau altor fapte cu caracter antisocial.”4
Din enumerarea de mai sus se desprinde cu claritate nu numai complexitatea
Criminalisticii ca domeniu al cunoaşterii în sine, dar şi rolul său in acţiunile de prevenire şi
combatere a faptelor antisociale. De altfel, Criminalistica modernă, a evoluat prin componenta
de prevenire a fenomenului infracţional devenind „ o epistemologie a criminalităţii „5 deşi ea
este în principiu o ştiinţă cu o pronunţată finalitate practică. .
Prin structura şi destinaţia sa complexă, Criminalistica este utilizatoarea şi beneficiara
unor date şi mijloace cu un conţinut extrem de divers. Acestea sunt luate din domenii de mare
tehnicitate şi aparent total diferite de ceea ce îndeobşte se consideră a studia o ştiinţă din
domeniul juridic: chimie (cerneluri, substanţe), biologie (material biologic), fizică ( balistică
ş.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactică), statistică (informaţii), informatică (prelucrarea
datelor, baze de analiză), microbiologie, microurme, cristalografie (metale). Unii profani tind
să vadă în Criminalistica modernă un „labirint al surselor de obţinere a informaţiilor şi

4
Idem
5
Maciej Szostak, Sorin Alămoreanu –CRIMINALISTICA: Paradox sau paradigmă? În Comunicări ştiinţifice la
al 7-lea Simpozion Naţional de Criminalistica Ed. Alma Mater Cluj Napoca 2003 pag. 122.
3
4

dovezilor”, ori alţii o văd doar ca pe o disciplină destul de limitată, mai degrabă „o rudă juridică
a medicinei şi tehnicii”.
Printre cunoscători este unanim acceptată este însă împărţirea tripartită a sistemului
criminalisticii:
1. Tehnica criminalistică care reuneşte totalitatea metodelor de descoperire a macro şi
microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau autorii.
2. Tactica criminalistică domeniu destinat să formuleze reguli de organizare şi
desfăşurare a activităţilor de anchetă , procurare şi examinare a probatoriului cum sunt:
cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi a victimei, ascultarea,
percheziţia, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte, etc.
3. Metodologia criminalisticii se ocupă cu stabilirea de mijloace specifice de
cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura lor - furt, omor, tâlhărie, mită, înşelăciune, fals,
accidente de muncă sau de circulaţie, incendii, explozii, mărturii mincinoase, etc. Credem că
metodologia Criminalisticii contemporane este unul din domeniile care trebuie dezvoltate mai
accentuat.
Tactica şi metodologia se apropie şi se întrepătrund sub aspectul finalităţii, ele apărând
astfel ca tactică generală şi tactică specială6.
Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizaţi pentru sfera criminalisticii. În ţările
francofone s-a folosit mai ales termenul de "Poliţie ştiinţifică" - generat de intenţia de a departaja
probelor ştiinţifice de alte tipuri de probe.
În ţările de influenţe germanice termenul este "Kriminalistik", iar în cele anglofone -
"forensic science". Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate ţările, lăsând la o parte
elementele de joc politic, influenţe, etc.
Termenul de "forensic" derivă din latinescul "forum" (piaţă publică - ca loc de judecată) -
loc în care purtătorii de păreri diferite pot să-şi susţină liberi pledoaria, punctul de vedere.
Această dezbatere are loc în sala de şedinţe (si ea un "forum"), unde în sistemele de lege
procesuală contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări şi
răspunsuri (cross-examining)7.

6
vezi şi L. Ionescu, op. cit
7
Maciej Szostak, Sorin Alămoreanu op.cit. pag. 122

4
5

Suntem de acord cu opinia că termenul de " forensic science" este mai cuprinzător, el
incluzând şi elementele Criminalisticii cât şi medicina legală, bio-Criminalistica, psihologia
judiciară, ş.a. Pe de altă parte, termenul de science(ştiinţă) indică apropierea Criminalisticii de
ştiinţele exacte, exprimând caracterul practic şi rigoarea ştiinţifică ce-i sunt specifice. Traducerea
însă ca „ ştiinţă judiciară” este în opinia noasstră incompletă şi oarecum derutantă, ducând cu
gândul mai degrabă la o activitate procesuală , termenul neacoprind compelxitatea sarcinilor şi
finalităţilor criminalisticii moderne.
In ţarile anglofone termenul „Criminalistics” desemnează procedeele de investigare de la
locul faptei, fiind considerat mai degrabă „o simplă ramură a Stinţei Judiciare ( Forensic
Science8)-ştiinţa identificării şi investigării.”9. Pe de altă parte, în ţarile din Europa termenul
Criminalistică are pe lângă o utilizare îndelungată şi o arie mai largă de acoperire, o semnificaţie
mai complexă ce include”tehnici, tactici, metode şi strategii de investigare judiciară” 10
Cu toate acestea credem că şi pe viitor termenul folosit trebuie să fie cel generic, de
Criminalistică , aşa cum s-a încetăţenit în limbajul curent.

Secţiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică.

În interacţiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relaţia cauzală „de schimb cu
mediul” unde contactul fizic concret conduce la crearea lor11. Pe temeiul cercetării, descoperirii
şi examinării urmelor se pot stabili legături de natură a permite identificarea autorului lor.
Urmele pot fi astfel: atât urme materiale, cât şi urme testimoniale (ideatice) prin valorificarea

8
Poate că însăşi traducerea”Ştinţe Judiciare” ar fi oarecum confuză şi
neexplicită pentru un neavizat asupra conţinutului termenului..

9
Csaba Fenyvesi Tendencies in Forensic Science at the Start of the 21 st Century- Comunicare la Simpozionul
Internaţional “Perspective Europene în Criminalistică “ Cluj NApoca 5-8 Mai 2004.
10
Idem.
11
In acest sens Edmond Locard a formulat “principiul transferului” care în refrazarera lui Ceccaldi ne spune că
“ un infractor, cel mai adesea fără ştirea sa, lasă întotdeauna urme la locul fapteiŞ reciproc, el prelevă pe
corpul său, pe hainele sale şi pe obiectele purtate alte urme, indicii de obicei imperceptibile dar caracteristice
pentru prezenţa sau acţiunea sa.” La Criminalistique, Presses Universitaires de France,Paris 1962, pag. 67 cu
referirire la Locard Manuel de Technique Policiere Paris 1948.
5
6

datelor rezultate din memorarea unor evenimente, conversaţii, sunete, poziţii de obiecte
personale, a aspectului, a trăsăturilor, etc.12
Urmele materiale pot avea orice formă , de la firul de păr la obiecte, părţi de aeronave,
etc. ; de la urma olfactivă, la urma biologică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul
produs de explozii. Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării şi
interpretării lor.
Urmele ideatice- fac parte dintr-o categorie încă disputată, după unele opinii ele fiind
relavabile exclusiv prin intermediul mărturiilor, alti autori considerând ca ele pot fi valorificate şi
pe calea interpretării de profilaj criminalistic13.
Conform unei enumerări formulate de Barry A.J. Fisher14 a elementelor ce conferă valoare,
urmele (probele) materiale au ca însuşiri:
1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente
cheie în soluţionarea anchetei. De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin
efracţie, sau urmele de violenţă şi leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu
suspect au fost găsite urme de substanţe volatile ( petrol) pe unele bunuri incendiate.
2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezenţa la locul faptei.
Într-un caz de omor suspectul nu a pututu justifica prezenţa pe talpile pantofilor săi a unor
urme de sol si ace de brad asemeni celor din zona unde a fost comis crima.
3. Probele materiale ( urmele) pot duce la identificarea certă a autorului unei fapte - ADN
, urme papilare, probe biologice, etc.
4. Probele materiale pot duce şi la exonerarea bănuitului. O persoană acuzată de
falsificarea unui scris, poate fi exonerată după expertiza grafică, ori examinarea urmelor bilogice.
5. Probele materiale pot completa si confirma mărturiile. Victima unei lipsiri de libertate a
reclamat că a fost legată de un calorifer în apartamentul bănuitului cu un cablu de nylon pe care
l-a rupt şi abandonat pe terasa pe unde a reuşit să fugă. La cercetarea locului faptei cablul rupt a
fost găsit în locul indicat de victimă, iar pe acesta s-au găsit urme e sânge din grupa victimei (
O+)..

12
A se vedea S. Alamoreamnu N.Zamfirescu „Introducere în interpretarea fenomenologic a urmelor” Ed.
Alma Mater Cluj 2003.
13
Idem.
14
Barry A.j. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel - Techniques of crime scene investigation Ed. ELESEVIER
1985 pag. 6.7
6
7

6. Un suspect pus în faţa probelor materiale poate face mărturisiri sau chiar declaraţii
complete. Autorii unor furturi aparent” perfecte” sunt puşi în faţa unor micorurme ( polen,
sticlă, praf, etc,,) recoltate de pe hainele lo,r care indică prezenţa în încăperea de unde au fost
sustrase valorile.
7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale. Trecerea timpului
poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg, iar factorul subiectiv poate interveni
în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor, unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar,
sunt introduse „în tabloul relatării” date care, în realitate, nu au fost receptate.
8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în
soluţionarea cauzelor15. Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi la nimic. Psihologia
criminalistică a demonstrat că după scurgerea unui anumit timp observaţiile martorilor tind să
fie” corectate” , persoanele tinzând să umple „golurile de percepţie” cu detalii care în realitate nu
au fost percepute . Astfel, uneori martorii vor tinde să relateze ceea ce cred ca au auzit sau au
văzut şi mai puţin ceea ce chiar au perceput.
Reluând într-o formulă mai concentrată enumerarea de mai sus, Lucian Ionescu considera
în notele de curs din 1995 că ,” din punctul de vedere al relevanţei lor” , Criminalistica oferă în
acest sens :
1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili
autori (o urmă de muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe cămaşa de metal a unui
glonţ produse de ghinturile ţevii ).
2. Probe indicative - indică producerea unei anumite fapte (acţiune, fenomen, proces)
fără a indica şi autorul (ex. răzuirea unei menţiuni pe un act, explozia unei bombe).
3. Probe coroborative - prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la
stabilirea unei anumite situaţii (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezenţa ei
într-un anumit loc, dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor).
4. Probe determinante - care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi
autorul ei (exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul victimei, ADN).

15
In acest sens opinează şi Csaba Fenyvesi op.cit. referindu-se la „ o tendinţă de preeminenţa a tehnicilor
criminalistice în rezolvarea anchetelor”.
7
8

Acelaşi autor este citat recent16 cu o altă clasificare:


I 1.Probe directe sau „prima facie” stabilite de lege –cum ar fi concentraţia promille de
alcool în sânge ca probă a conducerii sub influenţa alcoolului.
2.Probe indirecte sau circumstanţiale spre exemplu probarea prezenţei nejustificate în
incinta unde s-a comis un furt.
II 1. Probe” corp-delict” care permit a se stabili dacă o fost comisă o infracţiune- cum ar
fi urmele de forţare a unui seif.
2. Probe asociative ce indică nexul cauzal între o faptă şi un bănuit: microurme, amprente
digitale, fibre textile, etc.
Credem că nu ar trebui omisă nici diviziunea teoretică :probe ( care dovedesc adevărul de
exemplu: înregistrarea video de pe o casetă de supraveghere) şi indicii (care indică o
probabilitate, cum ar fi stabilirea faptului că o încuietoare a fost deschisă „profesional” , fără
urme de forţare sau cu urme minime, ceea ce ar pute indica un posibil infractor recidivist, cu
experienţa.
Esenţial este a se reţine că prin Criminalistică se oferă elemente ştiinţifice cu caracter de
certitudine (deşi uneori chiar şi acestea pot cunoaşte o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului
privind împrejurările, timpul, locul, modul, mobilul, scopul, autorul ( ori autorii), unei (
unor) fapte. Acesta conduce însă şi la înclinarea unora dintre teroreticienii Dreptului de a pune
în echivalenţă Criminalistica cu componenta sa tehnică, cu „latura de laborator” a investigării.
Ea este însă mai mult , credem alături de alţi criminalişti, un domeniu exact al cunoaşterii, de
sine stătător, pluridisciplinar şi multivalent, ce nu se reduce la la datele de laborator ci „ se
extinde şi la cercetarea locului faptei,care astfel nu mai apare ca o problemă de tactică ci de
investigaţie tehnică, incluzând şî regulille de căutare şi consemnare a starii scenei
infracţionale.”17 .

Secţiunea5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

16
Gheorghe Popa Microurmele Ed Sfinx2000 Târgovişte 2003, pag. 9 cu referire la Lucian Ionescu Note de
Curs 2002.

17
Gheorghe Popa op.cit. pag. 12

8
9

Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal şi Dreptul procesual


penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul
prezumţiei de nevinovăţie, al aflării adevărului) cât şi principii specifice Criminalisticii:
1.Principiul legalităţii - principiu "sine qua non" al oricărui demers cu contiguitate
domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constituţia României şi art. 2 C.P. , fără de care
ne-am întoarce în curând la dreptul discreţionar, abandonând principiile statului de drepentru
Având ca fundament legalitatea, Criminalistica, alături de alte ramuri de drept, urmăreşte
susţinerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru
faptele sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrepentru
De altfel conform art.64 al. ultimului C. Pr.P. „ Mijloacele de probă obţinute în mod
ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.”
2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice,
Criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului
necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de
fapt stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.
Aflarea adevărului este deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi
împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumită cauză. Prin caracterul ştiinţific al
criminalisticii se pun la dispoziţia justiţiei date cu un conţinut ştiinţific, cu grad înalt de precizie
în determinare.Tot Criminalistica serveşte la reconstrucţia, explicarea, interpretarea şi evaluarea
corectă a condiţiilor şi împrejurărilor ce au prcedat, determinat, însoţit şi succedat unui
eveniment cu consecinţe materiale, umane, etc.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga
desfăşurare a procesului penal, dovedirea vinovăţiei căzând în sarcina organului judiciar. Pe
acest fond, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care
dovedesc vinovăţia cât şi pe cele privind nevinovăţia. Cum vom arăta şi în cuprinsul cursului,
recunoaşterea nu este "regina probelor", ea trebuie susţinută de un probatoriu pertinent,
administrat conform normelor procesuale.
Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunţată hotărârea organului judiciar,
trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, de natură a reflecta
adevărul.
9
10

4. Săvârşirea unei infracţiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul


înconjurător. ( Principiul treansferului) Toate faptele omului, activităţile şi acţiunile sale se
reflectă în mediu ca interacţiuni cauzale. Ceccaldi - spunea în " Criminalistica" sa că "nu poate
exista infracţiune fără urme". Aşa-numitele crime perfecte sunt rezultat al insuficientei
calificări profesionale, a lipsei dotării tehnice corespunzătoare, greşelilor de lucru, scurgerii unui
timp prea mare între faptă şi descoperirea ei, etc.
5. Principiul identităţii – ca principiu fundamental al gândirii - "starea unui obiect de a fi
ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând
el însuşi"18. Astfel, în marea diversitate şi unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare
asemănătoare este unic şi identificabil. Acest principiu va fi valorificat şi dezvoltat în cadrul
capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice şi stabilirea
exactă a faptelor şi împrejurărilor într-o cauză penală dată.
6. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare. O regulă cu caracter practic în
consonanţă cu principiul celerităţii în soluţionarea cauzelor - "Timpul lucrează în favoarea
infractorului ."19
De la prima clipă a sesizării despre săvârşirea unei fapte şi până la definitiva soluţionare a
cauzei, activitatea celor chemaţi să o cerceteze şi să soluţioneze este guvernată de acest principiu.
Sensul său nu înseamnă "grabă", ci doar operativitate, nu "pripeală" ci doar neîntreruptă
preocupare pentru aflarea adevărului.
Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faţa locului, cu atât urmele sunt "mai calde" -
proaspete, clare, neatinse, infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi salvată,
sau poate da unele relaţii clare, martorii îşi amintesc exact, nedeformat.
Adeseori unele persoane de bună credinţă îngreunează cercetările din neştiinţă: fac curat
după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului. Mai mult - trecerea timpului
aduce unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura
tălpii unor pantofi) ale imaginilor reţinute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor
implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei maşini implicate anterior în accident ).

18
D. Sandu L Ionescu –op. cit.
19
I. R. Constantin - Unele metode şi principii ale criminalisticii în
"Şcoala româneasca de criminalistică", Editura M. I. , 1973, pag 71.

10
11

Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsă legătură şi


intercondiţionare reciprocă. Necesitatea de a înţelege şi recunoaşte caracterul lor determinant
pentru aflarea adevărului este de domeniul evidenţei. Criminalistica, înainte de a fi
spectaculoasă aşa cum ne-au obişnuit romanele şi filmele de gen, este o muncă al cărui succes
depinde de meticulozitate, de claritatea ideilor, de pregătirea profesională şi nu în ultimă instanţă
de un spirit deschis noului, reunite în persoana anchetatorului.
"Oriunde ar călca, ( infractorul - n.n. S.A.) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod
inconştient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de
picioare, dar chiar şi părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte
pe care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia -
toate acestea şi multe altele vor fi mărturie tacută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită.
Ele nu se tulbură de emoţia clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot
depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greşită.
Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere şi înţelegere poate să-i diminueze
valoarea.”6
Prin urma rezultată din infracţiune se poate deci înţelege orice modificare materială
survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea
de sesizare, de exemplu: urme sonore şi termice, microurme, urme olfactive, capcane chimice,
urme de accesări şi operaţii neautorizate în sisteme computerizate ş.a.m.d.
Urma poate fi nu numai rezultatul acţiunii infractorului, dar şi a acţiunilor sau mişcărilor
victimei ca o consecinţă a infracţiunii, ex.: convulsii (la otrăvire), încercarea de apărare, de
scăpare, etc. , zgârieturi, muşcături pe agresor, urme de căţărare, etc.
Nu numai ce face ci şi cum face autorul faptei poate servi la identificare (ex.: modul de
legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calităţii unui fals ori al contrafacerii,
tipul de „trofee” prelevate de la victime de către un criminal în serie, ori chiar tipul de victime
preferat de acesta).

Secţiunea 6.Un posibil sistem al principiilor criminalistice.

Cunoaşterea umană a trecut către nivele excepţionale ale tehnicizării, mulţi dintre cei ce
participă la procesul examinării criminalistice de laborator sunt fizicieni, chimişti, biochimişti,
11
12

astfel încât, „de multe ori Criminalistica este privită ca o tehnicitate mai degrabă decât ca un
domeniu multivalent al investigării şi explicării realităţii”20. Prin natura cerinţelor care trebuie
îndeplinite de răspunsurile date unor anumite aspecte procesuale: reconstrucţie de accidente ori
reconstituirea unor obiecte ,epave de aeronave, idnetificarea unor substanţe, a unor obiecte
creatoare de urme, reconstructia cranio facială, etc. „ Criminalistica are o unitate clară a sa” 21.
Ca urmare Criminalistica actuală a impus şi un set de reguli generale ale investigării. Aceste
principii –aşa cum vom vedea –se condiţionează şi generează reciproc.e Ele sunt determinate atât
de cerinţele procesuale cărora trebuie să le răspundă probele, cât şi de faptul că, în multe situaţii
criminaliştii trebuie să formuleze răspunsuri pe baza unor urme materiale „ care sunt sever
limitate ca mărime şi calitate şi care au o provenienţa adesea necunoscută”22. Credem ca sunt
posibile ca formulâri urmatoarele principii:
I. Pricipiul celor cinci stadii ( trepte ) ale probelor materiale . Prin acestea sunt
generate temeiurile evoluţiei procesului de cercetare, formularea ipotezelor de investigare şi
stabilirea vinovaţiilor. El este compus din etapel ce privesc:
1. Descoperirea urmelor. Este stadiul în care participă în principiu factorii operativ,
astfel încât nu totdeauna vor fi prezenţi aceeaşi criminalişti- de regulă experţi- care vor participa
la celelalte stadii. Este însă deosebit de important ca expertul criminalist să aibă o imagine clară
şi să înteleagă fiecare treaptă în parte.
2.Fixarea şi ridicarea urmelor, ca etapa în cursul căreia se pot produce uneori erori de
manipulare ori de înregistrare care vor afecta grav restul întregului proces, putând interveni
contaminare şî chiar distrugerea probei materiale.
3.Analiza urmelor este stadiul de examinare de laborator, în cursul căreia se impune
respectarea metodologiei şi protocoalelor de lucru existente şi conforme cu dimensiunile, tipul
ori natura probei examinate. Apare astfel uneori chiar necesitatea de a crea şi dezvolta noi
metode de lucru, de a dezvolta ori perfecţiona pe cele deja existente.

20
Zdsislaw Kegel- Alocuţiune la acordarea Diplomei de Membru de onoare al Societ ăţii Române de
Criminologie şi Criminalistică Cluj Napoca 7 mai 2004.
21
Robertson B, Vigneaux G.A. Interpreting evidences, Chichester Wiley, 1995.
22
Gaudette B. D. Basic Principles of Forensic Science în Ecyclopedia of Forensic Sciences Academic Press
2000 pag. 297.
12
13

4.Interpretarea urmelor Pe baza rezultatelor examinării , expertul va formula concluzii de


domeniul identificării urmei, a obiectului creator, de stabilire a stării de ebrietate, a cauzei
accidentului, a substanţei ingerate, a unor arme cu care s-a tras, etc.23
5. Prezentarea concluziilor şi valorificarea urmelor. Etapa aceasta este adesea
hotărâtoare pentru mersul ulterior al anchetei, stabilirea vinovăţiilor, idnetificarea unor autori ai
unor flasuri, spargeri, crime, etc. În unele sisteme se consideră util ca experţii să lucreze izolat de
restul investigaţiei, apreciindu-se că o eventuală cunoaştere a detaliilor cauzei le-ar influenţa
opinia. Alte poziţii înclină către o introducere sumară a experţilor în detaliile cauzei ca
fundament al unei concluzii corecte.24
II. Principiul simbiozei dintre obiectiv şi subiectiv în Criminalistică. In general, prin
intermediul Criminalisticii se urmăreste stabilirea cu obiectivitate a împrejurărilor ,motivelor, şi
conseciţelor producerii unui eveniment în cadrul căruia au interacţionat fiinţe,obiecte fenomente.
Adesea i se cere criminalistului să recostruiască logico-deductiv anumite evenimente unice,
irepetabile absolut identic, folosind în acest scop instrumentele statistici,, chimiei, fizicii,
mecanicii, etc.. ca şi experienţa personală. In mod paradoxal însă răspunsurile sale, chiar dacă
sunt formulate ştiinţific –deci cu obiectivitate-pot fii grevate de subiectivism. Ce înţelegem însă
prin subiectiv în acest caz? Limitele tehnice şi cognitive, limitele profesionale şi/sau materiale
ale examinării şi examinatorului. Aceste circumstanţe ale conotaţiei negative conferite
termenului de”subiectiv” sunt însă doar relative. Ele exprimă mai degrabă stadiul momentan al
cunoaşterii şi dotării materiale, ori lipsurile, erorile de la momentul recoltării probei, manipulările
greşite, etc. S-a spus în acest sens că „ o Criminalistica obiectivă există numai în cadrul unei
judecăţi relativ subiective”25
III. Principiul generării urmelor ca rezultat al interacţiunii şi transferului. Din pricipiul
transferului ca fundament al Criminalisticii formulat de Edmond Locard, se desprinde şi un
corolar conform căruia „ absenţa probelor materiale nu este o dovadă a lipsei lor.” Interacţiunile
complexe din natură pot, alături de trecerea timpului, interveni şi contribui la degradarea,

23
Această etapă se confundă unoeri cu cea a intepretării urmelor la locul faptei şi este inclusă ca moment
necesar în conceptul de INTEPRETARE FENOMENOLOGICA ( A se vedea S. Alămoreanu N. Zamfirescu
op.cit.)
24
A se vedea în acest sens practica de inserare în ordonanţele de dispunere a examinilor criminalistice a unor
scurte prezentări ale cauzei.
25
Gaudette B. D. op.cit. pag. 299

13
14

distrugerea, acoperirea unor probe( urme). Cu fiecare nouă dezvoltare a tehnicilor şi metodelor
de cercetare se reconfirmă validitatea pricipiului transferului26.
IV. Principiul recuperării şi conservării complete, nealterate a urmelor. Având în vedere
principiul anterior cât şi necesitatea unor concluzii cât mai exacte, consecutiv idetificării urmelor
acestea vor trebui să fie protejate, fiind păstrate nealterate, fără a adăuga ori afecta nimic.
Procesul de colectare, recuperare ( fixare, ridicare) şî transport al urmelor de la locul faptei în
laboratoare este unul cu multe riscuri de conatminare, pierdere ori deteliorare. Pe de altă parte
chiar poziţia reciprocă a diferitelor urme trebuie foare atent şi competent fixată, ea putând servi
ulterir la clarificarea unor aspecte complexe ale cauzei. Cu temmei s-a subliniat că ” Rezultatul
identificării,respectiv formularea unor concluzii cât mai aproape de certitudine în cadrul
expertizei, depinde de calitatea, cantitatea şi autenticitatea probelor...27”
V. Principiul caracterului ştiinţific necesar. Acest principiu este impus de caracterul
şiinţific cerut concluziilor examinării criminalistice, de necesitatea respectării metodologiei de
lucru, examinare, verificare a ipotezelor ,etc. Vor fi astfel folosite metodele şi principiile
ştiinţifice de examinare, experimentele şî procedeele de apreciere logico-deductivă şi inducitvă,
separând necesarul de accidental şi caracteristicul de clasă de detaliul individual, etc. Două urme
diferite pot avea surse şi naturi diferite ( spre exemplu: o substanţă pulverulentă cu origine
suspectă şi un medicament ) , dar pot fi supuse aceloraşi metode şi tehnici de investigare
analitică.

VI. Principiul dialecticii indentităţii şi individualităţii obiectelor

„Scopul real al Criminalisticii este acela de a stabili individualitatea, sau să se apropie de


acesta atât cât permite stadiul actual al ştiinţei.Criminalistica este ştiinţa individualizării”28.
In mod eronat se pune adesea semnul de egalitate între asemănăre şi identitate, deşi cele
două noţiuni sunt sub aspect criminalistic distincte. Această confuzie este însă, din păcate,
întâlnită chiar şi în acceptiunea dată de unii jurişti.

26
Idem.
27
Gheorghe păşescu,Competenţa expertului criminalist cu privire la probele de comparat I în Comunicări
Stiinţifice la al & lea Simpozion Naţional de Criminalistica Ed. Alma Mater Cluj Napoca2003 pag. 21.
28
Paul L. Kirk, The Ontogeny of Criminalistics. Journal of Criminal Law, Criminology and Police Science
nr.54/1963 pag. 235-238.
14
15

In vorbirea curentă relaţia de identitate se exprimă prin verbul „a fi”, deşi semnatica sa
este mult mai amplă. Identitatea are în „accepţiunea de zi cu zi” sensul de „ exact la fel cu”.
Termenul are însă utilizări fundamentale diverse conceptual :
a)identitate ca asemănare;
b) identitate ca individualitate irepetabilă;
Criminalistica însă trebuie sa distingă între asemănător şi identic. Noţiunile nu se confundă,
apreciindu-se că în lumea materială, două obiecte nu pot fi absolut identice, până în cele mai
mici detalii, chiar atunci când sursa lor este spre exemplu una industrială ( procesul de
producerea obiectelor fiind de natură relativ perfect repetabilă)29.
Obiectele sunt astfel identice doar cu ele însele, pentru un anumit moment al existenţei lor,
dar în continuă schimbare. Acesta face ca scopul identificării în Criminalistică să fie acela al
identităţii probante. Pentru Criminalistică, a identifica un obiect înseamnă a îl putea distinge de
celelalte examinate. Astfel încât întemeindu-se pe individualitate în nex dialectic cu identitatea,
Criminalistica poate funcţiona ca „un proces de constatare a identităţii unor obiecte persoane,sau
fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită,,prin metode ştiinţifice, în scopul stabilirii
adevărului în procesul judiciar.”30

29
Spre a exemplifica vom lua situaţia semnăturilor . Dacă două semnături sunt absolut identice până la perfecta
lor suprapunere, atunci una din elel este un fals prin copierea celeilalte.. Două arme de foc produse de aceeaşi
uzină vor avea microrelief diferit. Etc. Chiar gemenii univitelini vor avea relieful paiplar diferit.
30
Emilian Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Bucureşti 1986, pag. 35.

15
16

CAP. II
IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Secţiunea 1 Noţiuni generale

Specific întregii activităţi de cercetare ştiinţifică şi deosebit de important pentru


Criminalistica, procesul de identificare se bazează pe "posibilitatea recunoaşterii obiectelor
lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora şi datorită
neschimbării relative a lor, cel puţin pentru un anumit timp"31
Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei se realizează prin intermediul
administrării de probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi identificarea
criminalistică, fără însă a se confunda cu aceasta şi fără să se reducă la ea. " Conţinutul
principal al probaţiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea
obiectului sau persoanei implicate dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane
posibile. " 32
Identificarea, ca proces psihic realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de
judecata privind identitatea / neidentitatea se bazează în toate domeniile pe aceleaşi principii, dar
aplicarea şi modul de realizare a procesului de identificare poartă o amprentă specifică pentru
fiecare activitate în parte. Identificarea criminalistică are şi ea specificul său, constând din aceea
că se urmăreşte a se stabili prin acest complex proces, atât identitatea cât şi neidentitatea, iar
concluziile au în consecinţa formulării lor aceeaşi forţă probantă.
Criminalistul merge, în principiu, cu identificarea până la nivelul unui obiect sau
individ, nu rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi, s. a. m. d. ,
în funcţie de măsura în care mijloacele de examinare şi metodologia de care se dipune la un
moment dat permit o identificare individuală. Stabilirea apartenenţei la o anumită grupă nu este

7
IONESCU L. SANDU D. -Identificarea criminalisticã, Bucureşti l991, pag 27.
32
idem
16
17

suficientă, procesul mergând în continuare prin intermediul comparării cu un singur obiect - cel
care a creat urma de la care se pleacă.
Considerăm, asemeni opiniei formulate de profesorul Emilian Stancu, că identificarea
nu trebuie privită rigid, ea fiind un proces dinamic, asemeni înseşi obiectelor şi fiinţelor pe care
33
le examineaza, în continuă schimbare şi rămânând totuşi ele însele.
Identificarea criminalistică apare astfel ca un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi
metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor
34
acestuia, într-un sistem unitar şi individualizat .
Identificarea se poate face şi fără contact direct- tactil, instrumental, vizual-cu obiectul
identificare, folosindu-se în acest scop :
Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale - când sunt folosite percepţiile
anterioare ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui fenomen, obiect,
instrument sau persoană. în acest mod sunt identificaţi infractori, obiecte ori persoane
dispărute, sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune.
Identificarea după memorie este o altă modalitate de identificare, bazată pe valorificarea
percepţiilor anterioare ale unor persoane în funcţie de calitatea percepţiei şi memorării (probleme
pe care le vom trata la momentul necesar) realizate în anumite conditii de timp, loc, stare
psihica, etc. La reaîntâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul perceput , se recurge la
memoria percepţiei respective pentru a putea efectua o comparare. Memorarea perceptiilor
permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual (aspect, culoare, viteza de deplasare,
etc. ) cât şi a unor elemente de ordin senzorial divers ( olfactiv, auditiv, intensitate, miros
specific, etc. ). In functie de modul în care un anumit fenomen, obiect, fiinţă s-a reflectat în
lumea materială producând anumite urme se conturează şi ceea ce indeobşte constituie domeniul
identificării în criminalistică.
Identificarea după urmele lăsate va utiliza alături de impresiunile de la faţa locului şi
altele create în mod artificial, prin intermediul obiectului, fiinţei bănuite a le fi creat (de
exemplu urme de tăiere cu un topor, cu un ferăstrău, create cu o cheie falsă, amprente). Dat
fiind posibilitatea repetării cvasi- identice a modului în care s-a creat urma în litigiu, aceasta

33
Emilian Stancu- Criminalistica
9
DAN N. Tratat Practic de criminalisticã Ed. M. I. Bucureşti l979 pag, 215vol II
17
18

modalitate de identificare este cea cu cele mai mari şanse de reuşită şi oferind un grad ridicat de
certitudine.

Secţiunea 2. Principiile identificării criminalistice

Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de


identificare trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale35:
1. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte scop (de identificat) şi obiecte mijloc(care
servesc la identificare).
Această dihotomie este practic o consecinţă a modului în care se realizeaza compararea.
Are o deosebită importanţă inţelegerea corectă a noţiunilor de "identitate" şi "asemănare" pe
care, destul de des, unii practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noţiuni
este, la rândul său, o consecinţă a confundării obiectului scop (creator de urma) cu obiectul
mijloc (purtător de urmă şi utilizat în aprecierea comparativă). De exemplu, o semnătură
contestată se va compara cu semnăturile executate la cererea instanţei, sau cu probele
necontestate; urma de pantof de la locul faptei cu urmele create experimental cu pantofii
bănuitului, s. a. m. d. ).
Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă,
intrucât " a susţine că urma lăsată de încălţămintea infractorului este identică cu încălţămintea
care a creat-o " este la fel de absurd ca şi a susţine că " fotografia unei peroane este identică cu
persoana însăşi" cum preciza Camil Suciu 36.
2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile.
Dinamica existenţei, continua mişcare a realităţii este un fapt de necontestat. Schimbarea
se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări, îmbătrânire
fizică, etc. , dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu ar fi
posibil.
Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilităţii
totale. Ea trebuie înţeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire şi examinare,

35
L. Ionescu, D. Sandu –op. cit.
10
Camil Suciu-Criminalistica vol 1 Ed. Şrtiinţifica 1962. pag18

18
19

în sensul înţelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării) fenomen,


persoană, lucru) la momentul săvârşirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în
caracteristicile relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al criminalisticii.
Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile
ale obiectului de identificat.

3. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice.


Acesta este un principiu al stabilirii identităţii generat de către caracterul dinamic, unitar
dar şi contradictoriu, al realităţii.
Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunţită (în detaliu şi de
profunzime) de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului
spus examinării ( de exemplu -toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate
de la faţa locului, toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuş, s. a. m. d . ).
Examinarea sinntetică se realizează pentru suprinderea în dinamică a specificităţii
elementelor (de exemplu -înţelegerea şi observarea variabilităţii unor scrisuri, semnături,
variaţia modelelor de pe suprafaţa de rulare a unei anvelope prin uzură).

4. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea


In activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe
atributul fundametal al existenţei- mişcarea şi să privească realitatea prin prisma existenţei
cauzalităţii ca un factor necesar al mişcării. De exemplu trecerea timpului produce distrugerea
unei urme, estomparea unor memorizări şi percepţii, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea
grafismelor la persoane în vârstă, etc.

Secţiunea 3. Fazele procesului de identificare

Prin stabilirea acestora se marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor


esenţiale ale obiectului scop şi obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc de la general la
particular, dar el impune în acelaşi timp minuţiozitate şi rapiditate, precizie şi capacitate de
diferenţiere. Aplicarea cerinţei celerităţii nu inseamnă superficialitate, iar prezenţa cât mai
multor detalii individualizante este semnul acurateţii cu care a fost indeplinit procesul de
19
20

identificare. Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general


la particular, trăsăturile specifice ale obiectelor, fiinţelor, fenomenelor sunt selectate prin
stabilirea genului, speciei, grupei, subgrupei, modelului, etc. încât să se ajungă de la gen la
individ, la obiectul scop.
Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se
constituie ca premisa logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică
şi identificarea individuală.
Identificarea generică constă în" stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce
reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor,
37
cărui gen sau specie, subspecie îi aparţine".
Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (tipul şi marca
armei, tipul şi marca autovehicolului), structura intirnă, insuşirile anatomice, psihice, etc.
Atunci când sunt reţinute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în
măsura în care sunt specifice pentru clasa respectivă, având şi insuşirea constanţei. Deosebirile
esenţiale conduc la stabilirea incompatibilităţii, deci la excluderea fenomenului, obiectului,
fiinţei din genul respectiv.
Identificarea individuală. " A individualiza un obiect concret -cel care a produs
urma incriminată -inseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de
toate celelate obiecte de acelaşi gen, caracteristici care se reflectă în urmă. "38
Pornind de la categoriile de necesitate şi intâmplare, identificarea individuală valorifică
legatura complexă dintre acestea. Rezultată din esenţa lucrurilor, necesitatea desemnează
temeiul intern. Intâmplarea este semnul unor insuşiri şi raporturi de natură externă. In mod
necesar un anumit corp va produce o anumită urmă, în mod intâmplător, intervenţia unui
fenomen va putea genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui
pneu va putea duce la explozia lui în condiţii de rulare cu viteză şi sub sarcină mare.

Secţiunea 4. Metode folosite în identificare

37
D. Sandu L Ionescu –op cit.
11
IONESCU L. Criminalisticã-Note de curs pentru uzul studenţilor(Nepublicat)Univ. Creştină “D.
Cantemir” Bucureşti 1995, pag. 25.
20
21

1. Observarea este utilizată în scopul surpinderii caracteristicilor generale şi specifice şi


a reflectării lor în obiectul de identificat. Metoda observării serveşte la diferenţierea pe genuri,
subgrupe, categorii, etc, precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al inţelegerii
trăsăturilor ce individualizează un anumit obiect, fenomen, fiinţă.
2. Analizele diverse-pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupa, microscop), pe
cale chimică (cromatografie, şi nteză, precipitare, etc), prin tehnici biologice (analiza urmelor
de sânge ) prin examinări traseologice, de balistică, s. a.
Se va avea în vedere la aprecierea rezultatelor variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie
de natura obiectului mijloc. Realitatea există şi evoluează ca o contopire complexă a variabilităţii
şi stabilităţii. Foarte adesea- aşa cum se va vedea la examinarea scrisurilor şi în special a
semnăturilor - asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu circumspecţie. In sens
contrar, prezenţa unor elemente de relativă variabilitate încadrate în firescul scrierii şi în limitele
de variabilitate normală vor fi indicii ale identităţii de autor.
3. Compararea (confruntarea)-este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de
accesibilă. Ea este un mijloc de lucru atât tehnic cât şi un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate
mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografiii de examinare, etc) care permit mărirea
imaginilor şi examinarea minuţioasă a detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a
importanţei unor elemente, frecvenţa prezenţei (repetiţiei) lor a concordanţei sau neconcordanţei
detaliilor, însuţirilor, s.a.m.d.
4. Juxtapunerea- procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizată de exemplu la
identificarea armelor de foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii pe proiectile, sau la
identificarea obiectului crestor al unei urme ( identficarea unui topor după striaţiile din lemnul
arborilor tăiaţi cu acesta). Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta folosire
aaparaturii şi acurateţe în aprecierea detaliilor. In caz contrar putând interveni excluderi eronate
39
sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.
5. Suprapunerea-serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte,
prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ţine seama de uzura în timp a
obiectelor, modul şi locul de realizare al urmei în litigiu, modul de realizare al urmei de

21
22

comparaţie. Finalul examinării criminalistice, fundametată pe examinarea comparativă, pe


surprinderea şi aprecierea asemănărilor şi deosebirilor îl constituie formularea concluziilor.

Sectiunea 5. Formularea concluziilor de identificare

Modul în care criminalistul îşi formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând în
succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe
(categorice) şi probabile. Practica expertizei criminalistice şi literatura de specialitate cunosc şi
situaţia în care nu poate fi formulată nici una dintre aceste concluzii.
Concluziile certe pot fi: pozitive şi negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii
de identificare (de exemplu : semnatura în litigiu a fost executata de către titularul. . . )in timp
ce concluziile certe negative au sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de
către . . . ).
Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanţă pentru organul judiciar, ele
indicând atât autorul unei anumite acţiuni, cât şi disculpând un anumit autor (obiect, fenomen),
excluzând-ul din lista (cercul de suspecţi) de cercetat.
Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost şi încă este
subiectul unor discuţii îndelungate intre specialişti. Dacă în ţara noastră concluzia probabilă este
în general în forma"probabil da", în alte state, probabilitatea este atât pozitivă cât şi negativă.
In Romania, concluzii probabile negative sunt mai rar formulate. unul dintre promotorii acestor
concluzii a fost dr. Ladislau Mocsy . Din păcate, mulţi dintre cei chemati să uzeze în procesul
infaptuirii actului de justitie de concluzii de probabilitate, acceptă varianta "probabil ‘‘ ca pe un
da, deşi uneori expertul, formulând concluzia probabilă inclină către "probabil nu".
Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienţei
materialului de examinare, dar mai ales al insuficienţei cantitative şi calitative a materialului de
comparaţie. Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente elemente cu potenţial identificator
pentru formularea unei concluzii categorice, iar"pe de altă parte, caracteristicile descoperite mai
pot fi intâlnite şi la alte obiecte"40. Concluziile de probilitate au darul de a permite orientarea

12
DAN N . op. cit pag. 220.
22
23

muncii de elaborare a versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare, concluziile
de probabilitate oferă o opinie ştiinţifică cu caracter de presupunere.
Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situatie parte în identificare
criminalistica , dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator. Pot rezulta din
doua motive:insuficienta caracteristicilor la obiectul scop, şi lipsa mijloacelor tehnice, metodice
sau stiintifice de realizare a examinărilor necesare cauzei în speta. De exemplu-atunci când se
cere a se stabili data unui act, situat intr-o perioada de timp foarte apropiata sau dacă anumite
adaugiri au fost făcute în aceeasi zi sau la intervale diferite. De asemenea, când se cere
identificarea armei care a tras un anumit proiectil , iar camasa acestuia este foarte deformata,
exfoliata de pe miez, inapta examinării microscopice. Uneori, in practica concluzia de
imposibilitate este apreciata ca o concluzie de excludere, conducând la aprecieri gresite. Ea
este însă expresia unei imposibilitati generale, nu numai faţă de obiectul prezentat, dar şi faţă de
orice alt obiect, fenomen, fiinţă.
Concluzia "nu se poate stabili" păstrează în conţinutul său însă o concluzie de
probabilitate, faptul ramânând posibil, producerea lui intr-un anumit mod nefiind exclusă (de
exemplu datorită deformării şî ruperii cămaşîi metalice nu se poate stabili dacă glonţul a fost tras
de arma în litigiu, dar nu este exclus să fi fost aşa). Aceste concluzii pot avea o valoare probantă
mai redusa, atestând faptul că o anumită ipoteză este posibilă.

Secţiunea 6. IDENTIFICAREA PRIN CONSTATARE TEHNICO-STIINTIFICĂ ŞI


EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Complexitatea crescândă a infăptuirii actului de justiţie determină tot mai frecvent


concursul unor specialişti, chiar şi atunci când organul judiciar are unele cunoştiinţe din
domeniul respectiv, fiind însă necesară o părere fundamentată pe temeinice constatări cu
caracter ştiinţific.
"Numărul specialiştilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu
semnficaţie juridică intr-o cauză este foarte larg, practic neexistând domeniu al cunoaşterii

23
24

umane care să nu fie implicat, mai mult sau mai puţin în această activitate."41 Cea mai mare
parte a constatărilor şi expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii
şi al medicinei legale, dată fiind cuprinderea deosebit de largă a acestor două ştiinte. Rezultatele
cercetarilor intreprinse de către specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de
constatare sau de expertiză, având formulate la final anumite concluzii. Acest material este
inclus în dosarul cauzei ca mijloc de proba, realizând o explicare a elementelor asupra carora s-a
cerut parerea specialistilor, făcând -o accesibilă şi nespecialiştilor.
Deoarece practica impune examinarea unor situatii tot mai complexe, de interpretare şi
examinare multi disciplinară, aderăm la opinia ca expertizele pot fi şi expertize complexe
medico-legale şi criminalistice, ideea expertizei complexe fiind susţinută încă din anul 1978 de
către Lucian Ionescu42. Administarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonată
intr-o cauzş în care trebuie să se stabilescă, faţă de aspectul improşcărilor de sânge de pe pereţi,
direcţia loviturilor şi poziţia victimei într- un spaţiu limitat.
Constatarea tehnico-stiintifică
Constatarea tehnico-ştiinţifică este un mijloc ştiintific de probă specific legislaţiei
procesuale penale romanesti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii. Ea se
efectuează atunci când exista pericolul de dispariţie, modificare sau alterare a unor probe,
situaţii de fapt, etc. fiind necesară în acelaşi timp lămurirea de urgenţă a anumitor imprejurări
ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesară opinia unui specialist.
Ea constituie deci o activitate de interpretare şi valorificare ştiinţifică imediată a
urmelor , a mijloacelor materiale de proba şi imprejurarilor de fapt, in vederea identificarii
autorului faptei şi obiectelor folosite la săvârşrea i faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică
criminalistică este mult mai restrânsă decât expertiza criminalistică , fiind dispusă doar atunci
când urgenţa anchetei nu permite ordonarea unei expertize.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune din oficiu, sau la cererea părţilor, fiind
efectuata de către specialisti criminalisti sau tehnicieni ce functioneaza în cadrul ori pe lângă
institutia de care apartine organul de urmarire penala. Efectuarea constatarii tehnico-stiintifice

13
E. Stancu-op. cit. pag. 60
42
**Lucian Ionescu"Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor complexe"RRD3/1978

24
25

de către anumiti specialistii criminalistii, nu inseamna şi insusirea de către aceştia a atributiilor


de organ de ancheta, asigurându-se pe acesta cale obiectivitatea şi corectitudinea cercetarilor.
Conform prevederilor art. 116C. proc. pen. constatarea tehnico-ştiinţifică se poate
dispune numai în cursul urmaririi penale, putând fi dispusă de instanta de judecată în cazul
refacerii sau completării urmăririi penale.

Expertiza criminalistica

Cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de "expertiza de identificare


judiciara” şi constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistica este oactivitate de
cercetare ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă în scopul identificarii
persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substantelor sau fenomenelor, al determinării
anumitor insuşiri ori schimbări intervenite în conţinutul , structura, forma, ori aspectul lor.
Expertiza poate fi dispusa din oficiu, sau la cerere, atunci cănd, pentru lămurirea unor
fapte sau imprejurari ale cauzei, sunt necesare cunostintele, opiniile unor experti. Conform art.
117C. Proc. pen. , in ipoteza săvârşirii unor fapte de omor doesebit de grav, sau când exista
indoieli cu privire la starea psihica a invinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrica este
obligatorie.
Expertiza se poate efectua numai după punerea în miscare a actiunii penale şi la
efectuarea ei pot participa (spre deosebire de situatiile de constatare tehnico-stiintifica ) şi
experti numiti (recomandati ) la cererea părtilor.
Cu privire la efectuarea unei expertize criminalistice numai după punerea în miscare a
actiunii penale, consideram cel putin discutabila aceasta problema de oarece, chiar în faza
anterioara punerii în miscare a actiunii penale, intr-o cauza de fals , când se pune problema de a
stabili dintre mai multi banuiti autorul scrisului(falsului)in litigiu, este oare posibil sa se recurga
doar la o constatare criminalistica tehnico-stiintifica, dat fiind gradul superior de profunzime
ştiinţifică al expertizelor.
Opinăm deci ca, date fiind Situatiile practice ivite în cercetarea cauzelor penale concrete ar
trebui revizuită aceasta reglementare.
Faptul ca intre cele doua mijloace de proba exista asemănări (situate însă numai în plan
tehnic-criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui sa conducă) la concluzia ca una ar
25
26

putea inlocui pe celalta. Asa cum eronat, dar foarte des procedeaza unii specialişti de la serviciile
criminalistice ale poliţiei, constatările tehnico-stiintifice sunt denumite şi expertize
criminalistice, iar specialistul semnează ca "Expert". Aşa cum aprecia şi prof. Emilian Stancu
"Dacă , pentru sublinierea calităţii ştiinţifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se impune
sa fie avute în vedere toate elementele care decurg din aceasta modificare (subl. ns. S, A. )
(desi legal este imposibil), cum ar fi , de pilda, acceptarea prezenţei unui expert solicitat de părţi.
Deaceea, constatarile tehnico- stiintifice efectuate de către experti ai organelor de cercetare
penala nu pot fi incluse în categoria expertizelor criminalistice, in accepţiunea lor procesual
penala"43
Introducerea prevederilor O.G. 75 din 2000 care oferă părţilor posibilitatea de a avea un
expert consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte în faza de efectuare a expertizei,
este un pas înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii şi de probitatea profesională a acestora
modul în care se manifestă activ . Deşi modul în care este reglementată particiaprea expertilor
consultanti la realizarea expertizei este oarecum restrâns, instarând mai degrabă un sistem de
expertiză supravegheată decât de expertiză contradictire.

Pregatirea şi dispunerea expertizei criminalistice


şi a constatării tehnico-ştiinţifice
O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este cea a aprecierii oportunităţii
dispunerii examinării de specialitate. In sarcina organului care va solicita lucrarea cade şi
stabilirea obiectului expertizei ( constatării ), aprecierea importanţei, formularea corectă şi clară
a intrebărilor ( problemelor ) la care vor trebui să răspundă specialiştii sau experţii.
Aprecierea oportunităţii dispunerii presupune studierea şi însuşirea materialului asupra
căruia urmeaza a se dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efetuarea unei expertize necesare
soluţiei în cauza. In mod greşit, unele organe judiciare admit şi cereri de noi expertize, sau de
expertize lărgite în situaţii în care printr-o lucrare anterioară s-au adus toate lămuririle de
specialitate ce erau necesare. Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a
soluţiei. De exemplu, deşi autorul unei semnături a fost identificat cu certitudine încă din faza
constatării tehnico-ştiinţifice efectuată de organul de poliţie, iar această constatare este

43
E. Stancu-op. cit. pag. 60

26
27

confirmată de expertiza criminalistica efectuată la Laboratorul interjudetean de expertize


criminalistice competent teritorial, se cere o nouă expertiza ( denumita in mod impropriu-contra-
expertiza)la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice.
Atât dispunerea tardivă, cât şi dispunerea prematură a unei expertize pot avea consecinţe
negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie
insuficienţa materialului de examinare.
Stabilirea obiectului expertizei şi formularea clară a intrebarilor sunt de asemenea extrem
de importante. Adeseori se cere, in cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se pronunte
expertul dacă arma prezentata este armă de foc. Ori, chemarea expertului nu este de a se
pronunta cu privire la probleme de dprept, ci doar la fapte ori imprejurari ale cauzei. Astfel,
expertul va putea preciza dacă arma în litigiu este o arma de foc atipica, militara, de vanatoare,
etc. , şi dacă ea functioneaza pe principiul armelor de foc , dar incadrarea legala, este sarcina
organului judiciar.
Intrebarile pe care trebuie sa le lamureasca expertiza sunt în general supuse necesitatii de
claritate, indi când cu precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din pacate, in practica,
multe instante formuleaza neclar, superficial intrebarile. De exemplu:sa se stabilleasca dacă
actul în litigiu a fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost identificat , sau pe actul
respectiv sunt mai multe semnaturi, unele indescifrabile. ceea ce face ca expertul sa trebuiasca
sa -si asume şi rolul de a clarifica ce a dorit sa afle instanta, faptul venind în contradictie cu rolul
sau limitat, chiar dacă ar putea fi interpretata aceasta atitudine ca "rol activ al expertului".
Este la fel de adevarat ca uneori se intalnesc, în ciuda unor intrebari clare, precise
şi raspunsuri ambiguii ale specialistilor . De exemplu intr-o cauza unde s-a cerut a se stabili
dacă o anumita arma este arma de vanatoare sau militara, în urma constatarii stiintifice-tehnice a
organului de politie se preciza ca"arma în litigiu este arma de vanatoare, insă datorita calitatilor
de tragere şi preciziei deosebite pe care le poseda poate fi incadrata în categoria armelor militare.
" Asa cum vom vedea în alt capitol, clasificarea armelor se face în functie de destinatie, astfel
ca aceasta concluzie continea cel putin o eroare, dacă nu chiar o informatie denaturată.

Efectuarea expertizei criminalistice

27
28

Procedand la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge de regula


urmatoarele etape44:
1. Studierea şi insusirea obiectului lucrarii este faza în care luand contact cu materialele
trimise spre examinare expertul îşi stabileste genul de expertiza ce urmeaza a fi realizata,
apreciaza dacă sub aspect cantitativ şi calitativ materialul primit este corespunzator, şi eventual
cere completarea lui, De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie electrostatica(xerox)dar
practica şi teoria expertizei criminalistice impun realizarea expertizei actelor numai cu
examinarea actului original. Uneori, materialul trimis pentru comparaţie este insuficient , sau
nu prezinta suficiente garantii de autenticitate. Pot fi cerute şi lamuriri suplimentare de la
organul judiciar, sau pot fi obtinute explicatii suplimentare, efectuate deplasari la faţa locului.
2. Examinarea separata a matarialului în litigiu şi a celui de comparaţie, permite sesizarea
particularitatilor şi elementelor caracteristice. Se creaza în aceasta faza o baza de informatii de
natura a permite stabilirea identitatii sau neidentităţii. Se vor fixa prin intermediul fotografiilor
de examinare şi a inregistrarilor video constatarile făcute, acestea urmand a fi utilizate în
ilustrarea constatarilor şi concluziilor expertizei.
Pot fi utilizate modele de comparaţie, ca urme create în mod experimental, in scopul
reproducerii unor urme asemanatore sau deosebite de cea aflata în litigiu. Se pot efectua trageri
experimentale pentru colectarea proiectilelor de la armele suspecte, urme experimentale cu
instrumente de spargere, etc.
Conditiile de realizare a unor urme pe cale experimentala trebuie sa fie aceleasi cu cele în
care s-a produs urma (fenomenul)in litigiu.
3. Examinarea comparativă am tratat-o la partea dedicata identificarii criminalistice.
Amintim însă din nou faptul ca ea cuprinde ca procedee de examinare confruntarea, examinarea
continuitatii liniare şi suprapunerea imaginilor.
4. Demonstratia este faza în care expertul, in baza constatarilor făcute va invoca
argumente din planul logicii, al criteriilor de demonstratie matematica, şi al ilustrarii vizuale
pentru sustinerea afirmatiilor sale. Demonstratia se va referiatâtla elementele de identitate,câtşi
la cele de neidentitate, iar în funcite de ponderea şi natura acestora va fi formulata.

44
I. Constatin, L. Mocsy s. a. - în Tratat practic de criminalistica vol. II Editura M I. pag/20-21
28
29

4. Concluzia. Chestiunea concluziilor şi a fundamentarii acestora a fost, de asemenea,


tratata în cadrul identificarii criminalistice.
Vom reaminti însă ca prin intermediul expertizei criminalistice sau al constatarilor
tehnico-stiintifice pot fi formulate urmatoarele concluzii:
1. Concluzii certe -care la randul lor pot fi de identificare (semnatura a fost executata de
către: glontul extras din cadavrul . . . a fost tras cu arma seria... ,taieturile de pe tulpinile de
pom prezentate au fost executate cu toporul ridicat ... )de excludere(semnatura în litigiu nu
afost executata de către titularul ... ;impresiunile digitale ridicate de la faţa loclui furtului comis
din . . . la data de. . . nu au fost create de către inculpatul. . . etc. ).
2, Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare şi cele de
deosebire sunt aproximativ egale. (actul a fost probabil semnat de către. . . ).
3. Concluzii de imposibilitate a stabilirii-sunt formulate atunci când nu se poate aprecia
nici măcar cu grad de probabilitate(“nu se poate stabili dacă actul în litigiu a fost redactat în anul
1931 sau în anul 1932” ).
Vom trata mai pe larg aceste aspecte la locul cuvenit.

Secţiunea 7. Sistemul serviciilor şi expertizelor criminalistice în România

Inainte de a trece la examinarea urmelor, a caracteristicilor şi rezultatelor pe care le pot


oferi, credem necesar să facem o scurtă oprire asupra sistemului de servicii şi laboratoare
specializate în activitatea de Criminalistica din ţara noastră .
Iată care ar fi acestea, pentru Ministerul de interne şi cel al Justiţiei.

1. In sistemul Ministerul de Interne,


La unitatile de politie - orase --> exista ofiteri criminalişti care realizeaza cercetarea la
faţa locului şi unele examinări şi constatari tehnico-stiintifice.
La municipii şi judete --> servicii de criminalistica cu dotare mai complexă --> şi
specialisti criminalisti (ofiteri, subofiteri), de asemenea, pentru constatari tehnico-stiintifice.
- realizeaza lucrari de dactiloscopie, traseologie, examinare grafica, tehnica actelor,
balistica, portrete robot (identificare, computer), s. a.

29
30

La nivel national --> Institutul de Criminalistica a I. G. P. -->indrituit sa realizeze


expertize criminalistice ->are incadrati experti criminalisti-> lucrari din domeniul dactiloscopiei,
traseologiei (mai rar grafica), th. actelor, balistica, portrete robot, chimie, (droguri, s. a. ),
bacnote, monede, sigilii .
2. în sistemul Ministerului Justitiei exista Institutul Naţional de Exp. Criminalistice -
Bucuresti care are în subordine - >L. i. E. CLUJ, L. I. B. , L. I. E. C. Timişoara şi L. I. E.
C. Iaşi cele două din urmă fiind infiinţate doar din 1998, respectiv 1999 cu razele lor de
competenta teritoriala. Până la acea dată existau doar laboratorul centrul( devenit în 1998
INEC) şî laboratoarele interjudeţene de la Bucureşti şi Cluj.
Se realizează lucrări de expertiză criminalistică din domeniile traseologie, dactiloscopie,
examinare grafica, tehnica actelor, balistica judiciară, expertiza chimica, bacnote, monede, şi
gilografie, expertiza imaginilor fotografice şi inregistrărilor audio, expertiza vocii şi vorbirii. , .
Institutul Naţional ( I. N. E. C. )> realizeaza exp. largite pentru lucrarile realizate în
prima faza de: Cluj, Bucuresti, Iaşi Timişoara. de asemenea expertize în explozii, incendii,
expertiza. accidentelor auto, a inregistarilor audio, video.
Alaturi de aceste expertize criminalistice propriu-zise se mai pot realiza -desi mai rar
uzitate- expertize complexe medico-legale şi criminalistice(exemplu mecanism traumatic ->
heteropropulsie, accid. auto, s. a).
Nu exista un raport strict determinat de ierarhie intre constatarile tehnico stiintifice şi
expertiza criminalistica decat în sensul competentei. Termenul -"contraexpertiza" -> eronat d.
p. d. v. terminologic -> pentru ca de fapt se face "o noua expertiza" ( vezi L. Ionescu op. cit)
cu un numar mai mare şi cu alti experti -> 3 şi respectiv consiliul celor patru sefi ai
Laboratoarelor plus un director al INEC.

Secţiunea 9. Realizarea expertizei şi redactarea raportului


de expertiză criminalistică

În realizarea expertizei criminalistice activităţile trebuie să se conformeze


caracterului de examinare ştiinţifică pe care îl presupune munca criminalistică. Ea se
realizează prin etape succesive, cu grade de dificultate şi complexitate consecutive şi
30
31

înlănţuite în mod riguros şi necesar. Corespunzător metodicii examinării criminalistice ,


ca în orice proces de identificare, se va face trecerea gradată de la general spre particular
prin utilizarea procedeelor logice45 care constituie temeiul raţional şi operaţional pentru
orice demers de identificare: examinarea analitică , iar pe baza rezultatelor acesteia,
sinteza datelor şi formularea unor concluzii.
Cu ajutorul acestor fundamentări logice şi conceptuale, procesul de examinare va
parcurge următoarele etape 46: analiza problemelor, a materialelor şi tehnicilor disponibile,
examinarea comparativă, aprecierea finală şi formularea concluziilor.
Analiza distinctă va permite delimitarea clară a caracteristicilor generale şi
particulare ce sunt specifice materialelor supuse examinării ( urme papilare, proiectiule,
scris, semnături, acte de identitate, bancnote, alte urme) . Acestea vor fi analizate şi
diferenţiate în funcţie de specificul lor şi de corespondenţa cu obiectul expertizei şi cu
materialele de comparaţie. Când se cer a fi examinate în cadrul aceleiaşi expertize
criminalistice mai multe documente diferite-de exemplu paşapoarte, permise de rezidenţă,
vize de şedere, ş. a. m. d. -acestea vor fi triate şi repartizate spre examinare pe categorii,
având în vedere şi ceea ce se cere a fi examinat la ele. De exemplu la mai multe permise
de şedere şi vize turistice se cere a se stabili provenienţa lor, corespondenţa cu sigiliile
autorităţilor emitente, la altele modul de contrafacere, sau metoda folosită, etc. Pentru
identificarea grafică se va avea în vedere, direcţia tendinţele şi aspectul general al
mişcărilor, pentru alte urme tipul şi particulariţăţile lor.
În acestă primă etapă, expertul se va orienta asupra stabilirii caracteristicilor ( de
exemplu, la un act contestat aspectul general : hârtia, imprimarea, elementele de
securitate, conţinutul , cernelurile folosite, integritatea actului, etc. pentru a putea pune
în evidenţă ceea ce este esenţial, individualizant şi specific documentului examinat, dar
care în acelaşi timp îl face să fie concordant cu cerinţele generale ale clasei de documente
din care face parte. Se vor sorta de asemenea şi materialele de comparaţie în funcţie de
provenienţă, stabilindu-se corelaţii generale pe tipuri de documente şi elemente de
securitate, impresiuni de şi guranţă, reţete şi probe de hârtie, cerneluri, toner.
45
FLONTA MIRCEA, Structura coordonării acţiunilor şi geneza operaţiilor logico-matematice , Teoria acţiunii
umane, Forum-Ştiinţe sociale 1969 Vol. I pag. 109-115.
46
MOCSY LADISLAU , Demonstraţia- etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză criminalistică , în
lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică , Ministerul Justiţiei 1978 , pag. 68-71.
31
32

Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate se află şi identificarea unui


anumit aparat: imprimantă, copiator, telefax, care a produs un anumit document se vor
realiza materiale de comaparaţie cu modelele de copiator, imprimantă sau aparat telefax
incluse pe lista celor suspectate. Pentru identificări balistice se vor efectua trageri
experimentale de recoltare a proiectilelor sau tuburilor. Acestea vor fi apoi examinate în
scopul de a determina ceea ce le este specific, erori de imprimare, defecte de funcţionare,
aspectele macroscopice, ca şi micro-urmele şi urmele latente produse de părţile
componente ale mecanismelor de preluare şi transport pentru hârtie, tonerul; la arme de
ghinturile ţevii pe proiectil, iar latubul carţuş de partea frontală a închizătorului, de
percutor, de opritor, etc. În acest fel se obţine o primă sistematizare şi o imagine generală a
datelor deţinute şi cu care se va opera în etapa următoare: examinarea comparativă.
Considerată de specialişti ca fiind munca propriu-zisă de expertiză, aceasta este
într-adevăr etapa cea mai încărcată de conţinut specializat, care poate da măsura priceperii
şi preciziei muncii expertului. Ea presupune ca, în raport cu natura materialelor şi a
elementelor ce sunt supuse cercetării, să se folosescă “cele mai adecvate procedee şi
mijloace tehnico-ştiinţifice de comparare a însuşirilor caracteristice, în vederea stabilirii
coincidenţelor sau a divergenţelor “47. Odată atins acest punct , plecând de la constatările
făcute, urmează ca expertul , prin intermediul procesului de sinteză şi evaluare globală, dar
în acelaşi timp sintetică a informaţiilor obţinute pe calea observaţiei directe, ca şi pe cale
instrumentală să realizeze explicarea, demonstrarea şi ilustrarea constatărilor sale.
Aceasta este etapa proceselor de apreciere multilaterală care precede formularea
concluziilor şi din conţinutul căreia se alcătuieşte acea parte a unei expertize criminalistice
privind constatările expertului.
Deşi denumirea este limitativă în aparenţă, ea constituie corpul principal al
conţinutului expertizei criminalistice, în care aşa cum am arătat, pe lângă observaţii şi
rezultate ale unor măsurători experimente, etc. se vor face în măsura în care sunt necesaare,
deducţii logice şi demonstraţii. În unele sisteme juridice ( britanic şi american ) actul cu
rol de expertiză criminalistică depus la dosar conţine doar obiectivele, expertul şi

47
CIOPRAGA A. op. cit. pag. 414.
32
33

concluziile, elementele de examinare şi demonstraţia fiind prezentate de specialişti în


cadrul procesului în cursul etapei de “ Cross-examining” 48
Demonstraţia trebuie să fie fundamentată temeinic pe date şi observaţii cu caracter
şttinţific. Deducţiile şi demonstraţiile se întemeiază pe acele date, teze şi principii ale
ştiinţei criminalistice, ale logicii formale şi simbolice care rezultă ca reguli generale de
apreciere şi explicare. Când în cadrul demonstraţiilor se face apel la datele altor ştiinţe (
chimie, fizică, electronică, electreomecanică, informatică , etc. ) vor putea fi expuse
calcule, rezultate de analize, grafice de absorbţie a radiaţiei Uv, cromatograme, explicate
moduri de funcţionare ale unor aparate, programe, moduri de producere ale unor
procese,fenomene, accdente, etc. Credem că trebuie însă evitate formulările inutil preţioase
şi tehnicizarea excesivă a explicaţiei, promovând o formulare cât mai concisă şi
accesibilă. Nu trebuie căutate expresii care nu vor putea fi înţelese de nespecialişti. Trebuie
oare să mai amintim că rostul expertizei este şi acela să ofere organelor judiciare clarificări
asupra unor aspecte de mai mare tehnicitate şi specializare? Ori exprimarea prea tehnicistă
şi preţioasă nu face uneori decât să amplifice confuzia. În principiu, organul judiciar
trebuie să obţină din partea de constatări a expertizei criminalistice exact acele informaţii
care să-I uşureze munca. Concluziile nu sunt totdeauna suficiente, ele fiind uneori prea
lapidare. Ele trebuie însoţite şi precedate de clarificări. Spre exemplu, cu privire la modul
de contrafacere al unui document expertul apreciază că tehnologiile şi aparatele folosite
impun activitatera unei / unor persoane cu pregătire de specialitate ( tipografi,
informaticieni, etc. )sau cu privire la pericolul pe care îl poate prezenta chiar pentru
trăgător o armă defectă. Caracterul complet şi convingător al examinărilor şi al
constatărilor depinde de modul de analizare, demonstrare şi ilustrare.

Secţiunea10. Concluziile expertului criminalist

Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de


expertiză criminalistică, este cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările
echivoce, care lasă loc de interpretări. Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va

48
MOENSSENS A. ANDRE. How to prepare for a Daubert Hearing-, AAFS 1997 International Journal of
Forensic Document Examiners . Vol. 3 Nr. 2/1997 pag. 180
33
34

decide, dar, alături de celelate probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine
exactă ( ştiinţifică ) asupra anumitor împrejurări şi nu imagini alternative ( subiective deci )
asupra faptei.
Prin formularea concluziilor expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite,
pe baza datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală şi instrumentală sau
analitică, cât şi a părerii sale de specialist, în baza cunoştiinţelor şi experienţei
profesionale personale. În măsura în care din constatări se desprind elemente suplimentare,
utile şi necesare pentru soluţionarea cauzei, în virtutea rolului său activ, expertul îşi va
extinde cercetarea şi asupra acestora pentru o examinare completă. Se evită astfel
ordonarea unor suplimente de expertiză.
Este necesar ca, din conţinutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărui urme,
document, sigiliu, menţiune, etc. poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul,
impresiunea, actul de identitate, etc. vor fi identificate cât mai exact. De exemplu”
Impresiunea de sigiliu bancar cu menţiunea B. N. R Fililala Cluj cu nr. 5023 “ sau “
Paşaportul cu seria …. Eliberat la data de…. ” pentru a nu se confunda cu alte probleme,
urme, etc. la care s-ar referi celelalte concluzii.
Concluziile ce se formulează de către experţii criminalişti nu au întotdeauna
acelaşi grad de certitudine. Există şi situaţii când concluziile ce se vor formula nu pot fi
decât cu grad de probabilitate, sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluţiona
problema supusă spre examinare. Practica expertizei criminalistice de la noi, ca şi
49
literatura de specialitate disting în modul de concluzionare următoarele categorii de
concluzii:
-concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau
cert-negative ( de excludere);
-concluzii de probabilitate ( incerte);
-concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei supuse expertizării.

49
CIOPRAGA A. op. cit. pag428-436. MIHULEAC E. Expertiza judiciară Bucureşti 1971 Editura
Ştiinţifică pag. 230. SANDU DUMITRU Concluziile expertului criminalist în sistemul expertizei
criminalistice româneşti şi în sistemele altor state. O privire comparativă. ( Nepublicat) Comunicare
prezentată la al II-lea şi mpozion Naţional al Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică , Bucureşti
octombrie 1996. IONESCU LUCIAN Concluzia raportului de expertiză criminalistică a scrisului şi aprecierea
valorii sale probante, Buletinul Intern al Procuraturii R. S. R. în Probleme de criminalistică şi criminologie nr.
2-3/1983 pag. 43-54
34
35

Concluziile certe sunt aserţiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în


cursul şi pe temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate ( “Impresiunea de şi
giliu de pe contractul de împrumut nr. . nu a fost creată de şi giliul aparţinând Băncii…
“” priecxtilul cal. 7,62 mm extras din corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO
0998778) sau la neidentitate ( Viza turistică pentru Italia, perioada…, de la fila nr. . . ,
din paşaportul nr…nu a fost eliberată de Consulatul Italiei). Aceste tipuri de concluzii
certe sunt expresia unor adevăruri obiective, ele servind la stabilirea validităţii,
contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea unui anumit autor,
areme, instrument de spargere, tip de pneu,etc. Ele au menirea de a înlătura orice îndoială
asupra aspectului examinat.
În expertiza criminalistică tehnică a documentelor concluziile certe pot purta şi
asupra metodelor, procedeelor ori aparatelor folosite la redactarea, copierea sau
contrafacerea unui anumit act. De exemplu: se stabileşte că impresiunile de sigiliu de pe
actele unui autovehicol nu au fost create de un şi giliu autentic al organelor în drept, ci au
fost contrafăcute cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală, sau bancnotele în litigiu
au fost realizate prin tipărire hoch-druck. Indiferent că sunt cert-pozitive, sau cert-
negative concluziile categorice sunt foarte importante ele putând orienta determinant
cercetările ulterioare.
Concluziile de probabilitate sunt produsul situaţiilor în care expertul nu poate
formula decât o ipoteză cu privirea la eventualitatea existenţei unui anumit fapentru Când
datele ( masterial de comparaţie) accesibile expertului sunt reduse, ori datorită unor erori
anterioare de ridicare a materialelor de comparaţie, sunt decelabile doar un număr redus de
caracteristici particulare ale actului sau procesului suspus examinării. Uneori, acest tip de
concluzie este formulat şi în situăţiile în care cantiatea de materai în litigu este foarte
redusă ( de exemplu un grup de cifre, o semnătură simplificată neliterală) ori urma este
parţial alterată. Pot apărea, alături de coincidenţe şi elemente neeexplicabile, divergente.
Expertul se află deci, în imposibiliatea de a formula o concluzie cu caracter de certitutdine,
întrucât elementele constatate de el la nivelul caracteristicilor generale şi individuale nu au
suficient potenţial identificator. El va trebui deci să formuleze o capreciere ipotetică, ce
poate fi răsturnată de probe noi, contrare, suplimentare, etc. “ Concluzia cu caracter de
probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate, constituie o ipoteză care însă nu are
35
36

caracter arbitrar şi nu e lipsită de temei, deoarece expertul îşi fundamentează presupunerile


pe elemente obiective şi nu pe impresiile sale subiective. ” 50
Concluziile de probabilitate apar în general în forma “Probabil DA” în sensul că se
apreciază că un anumit aspect est posibil să se fi produs( “Actul în litigiu a fost probabil
rebroşat după introducerea unei noi pagini cu numele şi poza titularului…” Semnătura în
litigiu a fost probabil executaţă de numitul S.R.). Asupra utilităţii acestor concluzii părerile
sunt împărţite în literatura de specialitate.
51
După unii autori , concluziile de probabilitate nu ar contribui la soluţionarea
cauzei, generând chiar confuzie. Pe de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi
ipoteze ci de certitudini, motiv pentru care eI dispune expertiza. Formularea unor concluzii
de probabilitate fac să se menţină nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte,
întârziind mersul cercetărilor. Credem însă, în mod contrar acestor opinii căa găsi cu orice
preţ un autor ori a-l exclude în mod absolut, atunci când există şi unele dubii este periculos
şi chiar contrar rolului expertizei în înfăturirea actului de justiţie. Majoritatea autorilor sunt
52
însă de acord cu formularea concluziilor probabile considerându-le utile şi pertinente.
Expertul nu este infailibil, iar datele ce i-au fost puse la dispoziţie pot fi insuficiente. Pe de
altă parte, concluziile de probabilitate pot oferi organelor judiciare versiuni altenative spre
care să-şi îndrepte cercetările, deschizând uneori perspective noi, remarcând laturi
considerate până la acel moment ca neimportante. De exemplu, în cazul unor vize false,
existenţa unor eventuali complici peste hotare. Concluziile de probabilitate trebuie însă
temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la alegerea acestei soluţii şi nu a uneia certe sau
de imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse examinării.
Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor supuse examinării
apar ca urmare a unor factori având în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceştia
este starea materialelor supuse spre examinare - acte distruse, arse, corodate, uzate,

50
CIOPRAGA A. op. cit. pag. 430. Cu referire şi la SANDU DUMITRU Unele aspecte privind
interpretarea concluziei raportului de expertiză -20 de ani de expertiză criminalistică- Ministerul Justiţiei pag.
61-63.
51
Experţii scolii sovietice , în special ZOTOV B. , BELKIN R. S.
52
BUUS ALEXANDRU. Concluziile probabile în expertiza criminalistică în 20 de ani de expertiză
criminalistică , pag. 42-50 LOCARD E. Les faux en ecriture et leur expertise Paris 1959, pag. 29.
BASARAB MATEI. Criminalistica , op. cit. pag. 325.
CIOPRAGA A. pag. 432-433.
36
37

porţiuni prea mici din cămăşile unor proiectile, urme “ contaminate”, urme papilare
îmbâcsite cu substanţă de evidenţiere - ale căror caracteristici generale nu mai sunt
explotabile. Insuficienţa materialelor de comparaţie- ca în cazurile actelor de peste 40-50
de ani, când nu se găsesc totdeauna în arhive impresiuni de şi giliu cu garanţii de
autenticitate emanând de la organul competent, diplome, acte oficiale asemănătoare, etc.
Alteori, ajungerea la o soluţie de imposibilitate se datorează întinderii foarte reduse a
urmelor litigioase. Când au rămas vizibile doar foarte mici şi disparate porţiuni de traseu
dint urma în litigiu (un text răzuit sau radiat privind suprafeţe de teren, sume de bani, ani
de emitere, nume titular, etc), este extrem de dificil a stabili ce a fost scris anterior, iar a
formula o concluzie “ pe ghicite” este cel puţin lipsit de seriozitate sub aspect profesional,
în lipsa posibilităţii de demonstrare şi ilustrare.
Nu în ultimul rând, concluzia de imposibilitate poate fi generată şi de limitele
cunoaşterii şi experienţei, pentru un moment şi domeniu dat, de lipsa unor metode şi
proceduri cu caracter ştiinţific, precum şi a unor dotări tehnice adecvate complexităţii şi
chiar de lipsa pregătirii, competenţei, sau de superificialitatea muncii expertului. Aplicarea
defectuoasă a unor tehnici de examinare, sau alegerea greşită a metodelor de lucru, pot şi
ele conduce la concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei.
Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor stabilite ca obiective ale
expertizei pot fi formulate astfel: “ NU se poate stabili care au fost menţiunile cifrice
radiate de pe cecul cu seria…” sau “ Datorită lipsei unor materiale de comparaţie
corespunzătoare nu se poate stabili dacă impresiunea de sigiliu de pe actul în litigiu provine
din anul … sau a fost realizată ulterior”.
Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoţită întotdeauna de o
analiză temeinică şi de descrierea tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate
formula o concluzie de probabilitate sau una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm
întemeiată soluţia oferită ca alternativă, în sensul că, dacă după studierea materialelor de
examinat expertul nu poate formula decât o concluzie de imposibilitate, el poate restitui
53
materialului organului judiciar, precizând motivul respectiv ca temei al restituirii.
Credem că, odată terminată studierea materialelor, expertul criminalist este în măsură să

53
MOCSY LADISLAU Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal român Teză de doctorat,
Universitatea “Al. I. Cuza” , Iaşi 1975, pag. 143.
37
38

aprecieze direcţia soluţiilor pe care le poate formula, dar până la epuizarea tuturor căilor de
examinare directă, analitică şi instrumentală acestea rămân doar ipoteze. Odată realizate
toate examinările necesare şi posibile, sub aspect tehnic expertiza a fost deja realizată,
rămânând de făcut doar partea de redactare a raportului, ceea ce nu se poate compensa
prin lapidaritatea unei adrese de restituire. Inclusă în conţinutul constatărilor din raportul
de expertiză şi expusă pe larg, fundamentarea şi explicarea alegerii acestei soluţii are
menirea de a convinge organul judiciar şi părţile din cauză despre “justeţea concluziei de
imposibilitate”54. Explicarea limitelor tehnice şi metodice este de natură a informa organul
judiciar despre faptul că un anumit aspect al cauzei nu va putea fi soluţionat pe calea
expertizei criminalistice, evitând tergiversarea inutilă a cercetărilor, determinându-l să
caute răspunsuri şi pe calea reorientării anchetei, înţelegând limitele tehnicii pentru un
moment dat, limitele materiale ale unităţii şi nu neapărat limitele absolute de cunoaştere.

54
CIOPRAGA A. op. cit. pag. 436.
38
39

CAPITOLUL III
ELEMENTE DE TRASEOLOGIE

Secţiunea 1. NOŢIUNEA DE URMĂ. CLASIFICAREA URMELOR

Interacţiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene duce la crearea


de urme.
Prin intermediul intepretării urmelor se poate ajunge la obţinerea unui tablou dinamic
al desfăsurării anumitor fapte, a declanşării şi evoluţiei diferitelor procese.
Persoanele care se ocupau de descoperirea urmelor în timpurile mai vechi –“cercetaşi”
"trail finderes", "path finders", "scouts" n-au făcut decât să recunoască şi să interpreteze urme.
Urmele pot fi :
- produse de obiecte - ex. urme de pneuri, de instrumente, ;
- produse de animale - ex. –muscaturi, urme de copite, etc.
- produse de oameni - ex. – miros( urmeolfactive), urme de pasi, etc.
- produse de fenomene - incendiu, trăznet, apa
- -urme biologice- sânge, salivă, etc.
Literatura de specialitate defineste notiunea atit în sens larg cit şi restrins.
In Sens larg- urma apare ca modificare materiala produsa la locul faptei şi care este utila
din punct de vedere criminalistic. ( C. Suciu, Golunski, Ioan Mircea . )
In Sens restrins- urma este reproducerea constructiei exterioare a unui obiect pe suprafata
unui alt obiect cu care a venit în contact.
De fapt, dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune şi o revizuire a noţiunii:
URMA - modificarea creata la locul faptei şi în procesul savârşirii ei, prin mişcările şi
acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinte, de obiecte sau fenomene care prin
aspect, caracteristici, pozitie, continut este utila cercetarii criminalistice. (persoane implicate :
victime, infractori, martori, altii ).

39
40

Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se poate
face definirea urmei.
CLASIFICAREA URMELOR
Există diverse criterii şi modalitati de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă
adecvată clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting 3 categorii:
- urme de reproducere
- urme formate din obiecte şi substante
- urme rezultate din explozii , incendii.

1. Urme de reproducere
- sunt rezultatul contactului nemijlocit a 2 sau mai multe obiecte, unul lasind pe suprafata
celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex - accident auto).
2. Urme formate din obiecte şi substante
- variate ca provenienta - ex. - accident auto: parti din far, vopsea, obiecte, numar, ulei
s. a. ; obiecte abandonate de infractor (dalti, cutit); deranjarea obiectelor în camera (furt),
depuneri de substante (sânge, vopsea etc. ), aceste urme permit delimitarea cercului de
persoane prezente, obiecte implicate.
3. Urmele de incendiu
- se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea ca pot sa cuprinda diferite obiecte, reziduuri ce sunt
partial distruse. Apoi, în general, interventia pentru stingere duce la alterare, spalare, spargere
etc. Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi
incendii auto - pentru mascare omor . . . )Şi acum o tratare mai pe larg.
1) Urmele de reproducere

- se realizează numai prin contact nemijlocit dintre 2 obiecte, unul preia din
caracteristicile celuilalt pe suprafata sau în volumul său.
Este vorba deci, de existenţa a 2 tipuri de obiecte:
a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă
b) un obiect primitor de urma care trebuie sa fie plastic, deformabil şi să reţină în masa
sa urme. (exemplu: parchetul lustruit - retine urme de talpi de noroi, praf s. a. pe o durată
apreciabilă).
40
41

Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:


1. După modul de acţiune:
- statice
- dinamice
2. Dupa gradul de plasticitate:
- de adâncime
- de suprafaţă - stratificare
- de destratificare
3. Dupa locul de sedimentare:
- locale
- periferice

4. după natura obiectului creator:


- de mâini
- de picioare
-create de alte obiecte,
5. După vizibilitate
- Urme vizibile- pot fi imediat şi uşor descoperite, fară intervenţia unor
aparate sau substanţe speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător.
- Ume latente - evidenţierea acestora va necesita folosirea unor mijloace
de iluminat (observare) şi substanţe de prăfuire pentru marcare (ex. capcana chimica la mită;
prafuri lumogen utilizare ultraviolete, I. R. , laser; dispozitive de protectie la acte - fire,
55
retele, marcaje electromagnetic).
1) După modul de actiune al obiectului creator putem deosebi:
a) urme statice - sunt create prin contactul dintre doua obiecte fara ca intre
acestea sa se produca o deplasare (ex. urme de mâini care au apucat un obiect, urmele
anvelopelor unui autovehicul în mers constant.
Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme,
putând uneori duce la chiar la identificarea individuala.

55
în literatura de specialitate (J. Gayet) mai intâlnim notiunea de "urme pozitionale"- vizând schimbarile produse în
pozitia unor obiecte (scaun rasturnat, obiecte ravasite s. a. m. d. )
41
42

Ex. --> identificarea tipului de anvelopa (camion, autoturism, motoretă, etc. ).


b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor 2 suprafete de contact - ex. urme
de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.
Ele se formeaza în contactul activ dintre cele doua obiecte. De aceasta data, deplasarea
celor două suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste
conditii detaliile specifice de exemplu - ciobituri pe tăişul unui topor cu care s-a taiat un arbore -
vor putea permite identificarea obiectului creator.
2) după gradul de plasticitate al obiectului primitor
a) urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai putin consistent decât cel
creator de urma. Practic are loc o "reproducere în negativ a obiectului creator" (I. Mircea) în
corpul obiectului primitor
ex. - obiect sau corp uman cazut în zapada, noroi
- striaţiile create de ghiuturi pe camasa glontului
Finetea granularii substantei obiectului primitor influenteaza calitatea reproducerii. . .
b) urmele de suprafata. Densitatea apropiata a celor doua obiecte face ca nici unul din
ele sa nu se modifice, însă are loc un transfer de substanta de pe obiectul creator pe obiectul
purtator (ex. transpiratia mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi şi de pe obiectul purtator pe
obiectul creator.
I. Urma de stratificare - se creeaza în general la locul faptei (ex. - de pe mâini), dar
poate fi produsa şi prin desprinderea de substante depuse în alte ocazii (ex. - noroi de pe talpa
--> în casa el poate indica traseul).
Pot fi - vizibile
- latente (când pentru observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau
substante de marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de
nuanta, de culoare sau substanta depusa este transparenta.
II. Urme de destratificare - se creeaza prin detasarea de substanta de pe suprafata
obiectului primitor şi aderarea lui la obiectul creator de urma (ex. urme de pe obiectul vopsit pe
hainele sau corpul omului)

3. Urme locale sau periferice

42
43

a) Urme locale - formate prin modificarea suprafatei sau volumului obiectului primitor
pe locul de contact (A. Golunski) - în acea zona are loc o reproducere, uneori foarte fidela a
caracteristicilor obiectului creator
ex. --> urma unui radiator pe un alt vehicol
--> urma suportului de flori cu care a fost lovita victima unui viol în zona renala -->
după viol s-a şi mulat o aruncare de la etaj.
b) Urme periferice (de contur) --> sunt rezultatul modificarii de suprafata a obiectului
primitor prin depunerede substanta în afara limitelor obiectului creator.
ex. - sânge care improaşcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete pozitia
agresorului
- nîsip, praf etc. Promotor şi susţinător al importanţei acestui tip de urme este
procurorul criminalist Iuliu Andrei care le-a şi utilizat pentru a demonstra unele aspecte ale
soluţionării unor cauze complexe în care a anchetat .

Secţiunea 2. URMELE INSTRUMENTELOR DE


SPARGERE

In cercetarea infracţiunilor se intâlnesc adesea urme rezultate din folosirea diferitelor


instrumente cu care s-a forţat un sistem de inchidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de
bani, etc.
In general, instrumentele de spargere sunt la origine simple unelte de lucru (surubelniţe,
chei, topoare, ciocane, răngi ) sau sunt obiecte ori instrumente adaptate la operaţia pentru care au
fost folosite( sfredele, burghie, bări metalice, pietre, etc.).
Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se poate face după modul lor
de formare in:
-urme statice şi urme dinamice,
-urme de adâncime şi urme de suprafaţă. Urmele de adâncime sunt mai frecvent intâlnite
în unele cazuri de forţare, accidente, etc. .

43
44

Tot în funcţie de criteriul modului de formare mai putem clasifica urmele de spargere şi
in :-urme de tăiere, -urme de apăsare, -urme de frecare,-urme de lovire56.
Urmele de lovire sunt intâlnite mai rar, dat fiind că producerea lor este insoţită de zgomot,
iar infractorii preferă să evite acest fapentru
1. Urmele de tăiere-sunt în general urme dinamice cu aspectul unor striaţii paralele,
produse de lama instrumentului cu care s-a realizat tăierea. Instrumente de acest gen sunt: toporul
, cuţitul , dalta, foarfecele, burghiul, s. a. Identificarea acestor instrumente se poate face "
datorita reproducerii în urmă a neregularităţilor caracteristice de pe tăişul instrumentului sub
57
forma de striaţii orientate în sensul mişcării.
Pentru a se putea identifica urmele de tăiere este necesar ca intre obiectul creator şi cel
primitor de urmă să existe o diferenţă de rezistenţă, cel din urmă trebuind sa fie mai puţin
rezistent şi să aibă de preferinţă o structură mai fină, de natura a reda caracteristicile obiectului
creator. Unghiul sub care este aplicat tăişul instrumentului creator de urmă va influenţa şi
inclinarea urmelor, striaţiilor create. De asemenea, în cazul în care pe tăiş sau pe partea activă a
instrumentului de tăiere exista stirbituri, denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat.
Tăişurile topoarelor sau altor instrumente asemănătoare vor crea urme, in funcţie de inclinarea
cărora se va putea stabilil dacă instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă.
Cu ajutorul cleştilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea urme de tăiere. Acestea
vor fi totdeauna în perechi, având în general lungimi mici şi fiind de aceea mai greu de
identificat obiectul care le-a creat. Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor de
stabilire a continuităţii liniare, cu microscopul comparator sau prin îmbucşarea fotografiei
microreliefului striaţiilor în litigiu şi a celor create experimental.
La faţa locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uşi, ferestre, podele, mobilier, case de
bani, ziduri, etc. Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat
infractorul, deprinderile de lucru. Se poate reduce sau orienta astfel cercul de bănuiţi.
2. Urmele de frecare-sunt întotdeauna urme dinamice, astfel că ele nu reproduc
particularităţile instrumentului care le-a creat . Pot fi create de instrumente cum sunt
bomfaierele, ferastraie, pile. Acţiunea succesiva a dinţilor nu permite identificarea

56
I. Mircea-op. cit pag 136.
57
C. Suciu-op. cit pag 256.

44
45

instrumentului care le-a creat, însă la începutul şi la finalul locului de acţiune pot fi găsite urme
cu potenţial identificator. Acestea sunt însă utile doar pentru stabilirea instrumentului şi a
direcţiei din care s-a acţionat.
Urme de frecare mai lasă şi sfredelele sau burghiele, unele defecte ale tăişurilor putand fi
găsite în negativ pe şpanul desprins în procesul de preforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte
sisteme de inchidere. De exemplu, pe rama unui fişet metalic, a cărei tăiere s-a incercat pentru a
ajunge la mecanismul de inchidere aflat sub această ramă.
3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse sau chiar utilizând obiecte gasite
la intâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, şurubelniţa, etc.
Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile
exteriroare ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forţării unor sertare, safe-uri, etc.
4. Urmele de lovire- sunt mai rare, fiind însă importante pentru stabilirea modului lor de
creare. Ele pot fi generate prin acţiunea cu: topoare, răngi, leviere, târnăcop, ciocan, alte
instrumente cu greutate, sau chiar cu o simplă piatră. Destul de rar, dar posibil ca aceste urme sa
reproducă şi unele detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu urma formei unui
ciocan pe calota craniană a victimei.
Tot cu ajutorul urmelor de lovire poate fi uneori stabilit numărul de persoane
participante, în mod special dacă aceştia folosesc obiecte diferite.

Secţiunea 3. Urmele de forţare a sigiliilor

Pentru a asigura inviolabilitatea anumitor casete , vagoane , mijloace de transport, se


aplica peste sistemele de inchidere ale acestora sigilii din plumb sau plastic care sunt apoi
strânse cu ajutorul unor cleşti speciali care imprimă de obicei şi un sigiliu sec cu serie.
Forţarea plumbilor se poate face prin "plimbarea plumbului" pe sfoară sau sârma pe care
este aplicat, find lărgite în acest mod canalele şi scos nodul, permitând dezlegarea firului
sigiliului, care după aceea se va inchide la loc. In acest caz vor fi găsite urme de plumb pe
sfoara sau sârma sigililui, canalele prin care trece aceasta vor fi lărgite, deformate.
O altă modalitate de forţare a plumbilor este prin desprinderea lor (tăiere, forţare cu un
instrument ascuţit ) şi apoi inlocuirea lor cu alte sigilii confectionate în prealabil. Aceasta
45
46

operaţie va putea lăsa urme pe sfoara sau sârma sigiliului, sau se va manifesta prin aspectul
necorespunzător al plumbului, diferenţa seriei marcate, etc.
Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor prin tăierea lor în lungul canalelor,
după aceea plumbul este relipit cu ajutorul unui fier de lipit sau substante chimice. Urmele de
acest gen sunt destul de uşor vizibile.
In general, operaţiile de violare a sigiliilor de plastic sau plumb lasă pe acestea urme
vizibile, dinamice.
Urmele instrumentelor de spargere se vor fixa prin descrieea lor amănunţită în procesul
verbal ( dimensiuni, aspect, eventuale materiale străine conţinute în urme), se vor face fotografii
de detaliu, la scară, utilizându-se iluminarea laterală sub un inghi incident de natura a permite
valorificarea prin fotografii de umbre. Se pot ridica şi urme prin mulare-parafină sau ghips-
continuându-se apoi examinarea în condiţii de laborator, unde pot fi create pentru comparaţie şi
urme experimentale cu obiectul bănuit a fi creat urmele suspecte.

Secţiunea 4. Urmele de incendiu.

Acest tip de urme pot fi intâlnite în cele mai diverse infractiuni, cât şi în cazul
producerii unor evenimente naturale, accidente, etc. In functie de cauza, de locul şi natura
incendiului urmele produse de acesta pot apărea sub diferite forme, constând din urme de
aufmare, corbonizare, diferite obiecte, materiale, fiinţe, distruse parţial sau integral de ardere.
De cele mai multe ori, intervenţia pentru stingerea incendiului duce la distrugerea urmelor, la
alterarea lor, obiectele sunt mutate de la loc, încât este greu de făcut cercetarea locului faptei în
cazul unor incendii.
Clasificarea urmelor de incendiu se face în funcţie de cauza care le-a determinat,
rezultând astfel:
-incendii generate de cauze naturale;
-incendii generate accidental;
-incendii create intenţionat.

1. Incendiile naturale-sunt în general produse de electricitata atmosferica, de razele solare,


sau de autoaprinderi.
46
47

a)electricitatea atmosferica poate avea ca sursă în special trăynetul. Acesta este o


descarcare electrică naturală cu durata extrem de scurtă (milisecunde ) dimensiuni diferite şi
intensităţi de mii de amperi şi tensiuni chiar de milioane de volţi. Aceste caracteristici conduc la
dezvoltarea unor temperaturi care pot atinge puncte de topire pentru scticlă, metale, piatră, etc.
Ca urmare a actiunii traznetelor metalul se poate topi, chiar se poate volatiliza, depunându-se sub
forma de stropi pe obiectele din apropiere, unele metale se magnetizeaza, nisipul se poate topi
devenind local o masă sticloasă, materialele inflamabile( haine, case, pomi, etc. ) se aprind,
pereţii şi hornurile crapă, caramida (chiar şi cea refractară ) devine lucioasă.
Traznetul loveste în general clădiri inalte, hornuri , copaci, etc. El poate însă sa
loveasa şi persoane aflate în locuri deschise, pe inaltimi. Pe haine urmele produse de traznet au
forma unor rupturi cu margini de arsuri, uneori sunt circulare. Obiectele metalice aflate asupra
persoanei ( ceasuri, unelte) se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în
locul lor urme de arsură. Pe piele, trăznetul lasă urme specifice , sub forma unor arborescenţe,
sau cu aspect de frunze de ferigă.
b)Razele solare produc destul de rar incendii, de oarece trebuie întrunite cumulativ
conditiile de uscăciune a aerului şi vegetaţiei şi concetrarea razelor solare în focar pe anumite
materiale inflamabile. Urmele vor apărea sub forma de funingine depozitată, în locul de initiere a
incendiului, obiecte incomplet arse, cenuşă, care permit stabilirea directiei de propagare a
arderii şi uneori şi a focarului incendiului.
c)Autoaprinderile sunt generate de cauze intrinseci chiar materialului însuşi. De exemplu,
în industria morăritului, a prelucrării florii soarelui, minerit - lipsa de aerisire a depozitelor,
silozurilor, haldelor de cărbune poate duce la creşterea temperaturii materialului depozitat ( făina,
şroturi vegetale, bumbac, cşrbune, etc. ), atingănd uneori limite de 600-700 oC şi declanşând un
proces de ardere lentă care devine tot mai puternic şi produce consecinţe grave ( explozii ale
unor silozuri, depozite, etc. ). Procesele de ardere lenta pot să se maturizeze în intervale ce
ating 2-3 săptămâni.

2. Incendii accidentale-pot fi determinate de cele mai diverse cauze printre care: foc
nesupravegheat, tigari uitate la intamplare, aparate electric defecte, scantei ale electricitatii
statice produsa de hainele din fibre şi ntetice în medii propice ( gaze, pulberi ). Urmele

47
48

acestor incendii constau în funingine, cenusa, materiale arse partial, zidarie distrusa,
conductori electrici şi izolatori degradati , arsi, etc.
3. Incendii intentionate
-este evident ca sunt produse de infractor, in special ca sa îşi acopere urmele, din
razbunare, in scop criminal.
Dupa comiterea unor furturi pot fi incendiate locuintele sau magazinele pentru a sterge
urmele şi a ingreuna cercetarea, alteori, după comiterea unui omor, sau a unei talharii urmate
de moartea victimei, se incendiaza casa. Uneori, o delapidare este "acoperita" cu un incendiu
declansat " întamplător " în preziua unui control de fond.
Aceste incendii pot fi declansate atât instantaneu cât şi prin utilizarea unor dispozitive
de intârziere cu fitil, cu temporizare, etc.
Urmele de incendiu se analizează cu atenţie pentru a identifica sursa şi directia, modul
de propagare al incendiului. Se vor face fotografii şi schiţe ale locului incendiului. Se identifică şi
se ridică diferite obiecte parţial arse care oferă date despre originea şi natura incendiului. Se vor
cerceta cablurile electrice, panourile de siguranţe, instalatiile de încălzit, iluminat,
verificându-se integritatea lor, prezenţa şi calibrarea corectă a siguranţelor fuzibile, eventualele
improvizaţii, etc.

Secţiunea 5. URMELE CREATE DE MIJLOACELE


DE TRANSPORT

În general, aceste urme pot fi găsite în cazul accidentelor de circulaţie, dar pot fi găsite şi
când sunt cercetate alte fapte la comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport (
omoruri, tâlhării, furturi, etc). Urmele din această categorie sunt complexe. Ele cuprind mai
multe tipuri :
1)urme create de anvelope;
2)urme create de roţile metalice ale căruţelor sau de şinele metalice ale săniilor;
3)urmele de impact ale vehicolelor;
4)urmele sub forma de obiecte sau resturi materiale;
5)alte urme create de vehicole (pete rezultate din scurgeri de lubrefiant, combustibil, etc. ).

48
49

Ele pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime, dar mai pot fi prezente la locul faptei şi ca
urme de suprafaţă (de exemplu-urme de câlcare cu rotile peste corpul şi hainele victimei). Sunt
prezente atât ca urme statice-create de mişcarea uniformă a vehicolelor cât şi ca urme dinamice,
produse în procesul frânării, derapajelor, al ciocnirii, al plecării precipitate de la locul faptei
(demaraje bruşte).
Urmele create de mijloacele de transport sunt în general urme vizibile, căutarea lor este
deci relativ simplă, fiind necesară consemnarea lor în procesul verbal de cercetare, pe schiţa
locului faptei, cu măsurarea şi menţionarea dimensiunilor lor: lungime, lăţime, aspect,
efectuându-se şi fotografii judiciare cu ajutorul panglicilor metrice. Chiar atunci când urmele
sunt produse pe zăpadă şi sunt relativ greu de fotografiat, este necesar a fi menţionat în procesul
verbal de cercetare tipul şi aspectul acestora. Intr-o cauză, în condiţii de drum pe timp de
noapte şi ceaţă, victima a fost surprinsă şi accidentată în apropierea trecerii de pietoni(cca. 2m.
de la marcaj ). Susţinerile şoferului, potrivit cărora a efectuat manevra de frânare, însă pietonul
nu a putut fi evitat de oarece a efectuat traversarea fugind, au fost infirmate de menţiunile din
procesul verbal de cercetare şi de schiţa locului accidentului, unde se menţiona până la locul
impactului o urmă statică, de rostogolire corespunzătoare urmelor create de anvelopele
autovehicolului angrenat în accident în mers normal, fără frânare.
Atunci când se găsesc urme de adâncime( create prin trecerea vehicolelor prin noroi,
nisip, zăpadă) acestea vor fi ridicate prin mulare, continuându-se apoi examinarea lor în condiţii
de laborator.
1. Urmele de anvelope ridică şi în acelasi timp, soluţionează probleme legate de tipul
autovehicolului care le-a creat, ecartamentul acestuia, direcţia de deplasare, marca şi tipul
anvelopelor cu care era echipat, etc.
Tot prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili ( pe calea unei expertize
criminalistice ) cauzele tehnice ale unor accidente rutiere. Dintre aceste cauze mentionăm:
-defecte tehnice ( vicii de fabricaţie ) ale anvelopelor;
-uzuri avansate ( desprinderea benzii de rulare, ruperea structurii metalice a anvelopei);
-intervenţia unor elemente aleatorii. De exemplu, tăieturi produse de cioburi care
produc depresurizarea bruscă a pneului, urmate de pierderea cotrolului direcţiei şi iesirea de pe
carosabil, impact cu arbori, sau alte vehicole.

49
50

Examinarea anvelopelor va putea permite stabilirea avarierii acestora şi ca urmare a


accidentului când derapajul datorat frânării bruşte este urmat de lovirea unei borduri cu roata şi
de explozia camerei de aer a acesteia, rezultând apoi pierderea controlului direcţiei şi impactul
cu persoane, vehicole, case, etc.
Tipul şi marca anvelopei vor putea fi stabilite după forma desenului antiderapant,
putand fi calculată lungimea urmei ( deci circumferinţa roţii ) prin masurarea distanţei dintre
doua repere similare prezente pe urmă. În cazul urmelor dinamice, rezultate prin derapaj sau prin
franare, nu mai poate fi identificat desenul anvelopei , de oarece in aceste situaţii el lipseşte, este
insuficient sau parţial imprimat. Inceputul urmei de frânare este mai slab imprimat, apoi capătă o
lăţime egală cu cea a anvelopei, iar pe o porţiune scurtă, înainte de oprire, urma este groasa,
neclară, cu mici depozite de pământ zăpadă, praf, etc. acumulate în procesul frânării.
O situatie mai deosebită credem că este cea în care frânarea este controlată printr-un
sistem ABS( sistem anti-blocant ) cu care sunt dotate autovehicolele moderne. La acestea
frânarea, chiar violentă, se face fără ca roţile să se blocheze şi să patineze, ceea ce face ca urma
să aibă aspect de urmă dinamică. Devine astfel mai dificil de apreciat forta şi distanţa frânării.58
Urmele statice, create în procesul rularii normale a rotilor, redau mai multe elemente
specifice ale desenului antiderapant, reprodu când toate detaliile acestuia, inclusiv ecartamentul
rotilor. Pentru deplasarile rectilinii, urmele create de rotile anterioare vor fi acoperite de cele
create de rotile posterioare.
Prin examinarea urmelor lasate de roti, poate fi stabilita şi directia de deplasare,
eventualele manevre ale vehicolului ( ocolire, depasire, derapaje, intoarceri, etc. ). Se va
putea sa se stabileasca şi viteza de deplasare la momentul franarii ( în functie de lungimea urmei
de franare), datele privind starea tehnica a pneurilor: uzuri, defecte. Tot cu ajutorul urmelor
anvelopelor se poate identifica generic tipul de autovehicol: autoturism, masină agricolă, camion,
vehicol de teren, ş. a.
În identificarea anvelopelor pot fi folosite şi caracteristicile individuale ale acestora,
rezultate în procesul de fabricatie, create prin uzura ce apare în procesul de circulaţie-cum ar fi
preluarea intre modelele desenului antiderapant a unor pietricele, resturi materiale. 59

58
I Boboş. Gh. Bunea –Investigarea accidentelor de circulaţie în care au fost implicat autovehicole dotate cu
ABS-comunicare la Simpozionul de Criminalistică CLUJ 1998.
59
I. Mircea-Cercetarea la fata locului a accidentelor de circulatie-Studia Universitatis 1964.
50
51

Urmele de impact-pot oferi date importante cu privire la directia de mers (de mişcare,
de staţionare ) în care se deplasau ori starea în care se aflau vehicolele implicate. Aceste urme
sunt foarte adesea insotite de resturi materiale-cioburi, provenind de la faruri sau parbriz,
vopsea, lemn din caroseriile camioanelor, etc). Vor putea fi găsite atât pe vehicolele de la
locul accidentului, cât şi pe diverse obiecte ( pomi, borne Kilometrice, case, garduri ) pe
corpul victimelor. Adeseori, prin interpretarea acestor urme se va putea stabili inălţimea
maşinii, directia de deplasare. Urmele de vopsea vor indica culoarea, iar prin examinarea de
laborator, pe calea comparaţiei, se va putea stabili cu certitudine autovehicolul de la care
provine vopseaua. De asemenea, forma bării de protecţie se imprimă uneori în tabla caroserie
autovehicolului lovit.
Urmele sub forma de obiecte sau resturi materiale rămase la locul accidentului pot
indica uneori incărcatura sa, de exemplu: cereale, ambalaje de lemn, materiale de constructii,
alteori ele provin chiar din corpul acesteia: ornamente, număr de circulatie, sigla marcii, etc.
permitând limitarea, restrângerea căutarilor la anumite mărci sau tipuri.
Utilizarea unor autovehicole în cazul transportarii unor bunuri furate, când acestea au
pierderi de lichid de răcire, scurgeri de ulei, de carburant, poate genera urme sub forma de dâre
sau pete. După direcţia sau extinderea acestora se poate aprecia directia de deplasare, timpul
aproximativ de staţionare. În funcţie de petele de combustibil se poate aprecia tipul de motor- cu
benzină sau Diesel. Examinarea formei picăturilor va permite stabilirea direcţiei de deplasare,
picaturile au forma alungită, cu partea mai subţire orientată spre direcţia de deplasare, datorita
curentuluide aer care le impinge în partea opusa sensului de deplasare al maşinii.
Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare va avea în vedere diferitele lor
particularitati, aspectul lor ( urme statice, dinamice, de adâncime , de suprafaţă ). Se vor măsura
lungimea, lăţimea, distanţele între urme paralele ( ecartament ) sau urme succesive.
Urmele de impact se descriu generic şi se fotografiază, apoi se descriu detaliile, aspectul,
culoarea, conţinutul de elemente străine-cioburi, vopsea.
Urmele sub forma unor resturi de obiecte vor fi mai intâi examinate pentru a se stabili
dacă nu sunt prezente alte tipuri de urme (de mâini, fibre textile, )pe care le-ar putea purta. Dupa
ce au fost consemnate şi fotografiate, obiectul va fi ridicat pentru examinare în laborator.

51
52

52
53

CAPITOLUL IV
URMELE RELIEFULUI PAPILAR

Sunt create ca urmare a activitatii umane. Se produc prin contactul mâinii cu diferitele
obiecte din mediu- sprijinire, apucare, impingere, s. a.
Ele apar în general ca urme de suprafata de stratificare pe obiecte cu suprafate netede de pe
maini, transpiratie, noroi, ulei, sange, vopsea, dar şi de stratificare, maini puse pe obiecte
acoperite de praf. Ele apar în general ca urme latente deoarece transpiratia şi substantele
secretate de piele sunt incolore.
Varietatea reliefului papilar esteatât de mare incât practic nu exista doi indivizi cu
acelasi relief. Utilizarea reliefului papilar la identificarea persoanelor este o chestiune destul de
veche:
- 1866 M. Malpighi- prime studii ale crustelor papilare şi porilor sudoripari;
- 1877 W. Hershell - functionar britanic în India vorbeste despre posibilitatea
identificarii după relieful papliar
- 1880 -H. Faulds - în cursurile de medicina la Tokyo face mentiuni despre
caracterul unic şi longeviv al reliefului papilar.
Relief papilar - formatiuni coniforme din stratul dermic uman - aliniate sub forma de
creste despartite de santuri. Corespunzator, pe derma exista creste papilare. - Crestele
papilare sunt strabatute de pori. Tehnica moderna permite extinderea examinărilor la poroscopie.
Urmele create de crestele şi relieful papilar de pe pielea omului: - pe faţa interioara a
palmelor şi pe talpile picioarelor (mai rar) sunt studiate de DACTILOSCOPIE care se ocupa cu
identificarea persoanelor după aceste detalii.
La locul faptei, găsim: urme de degete şi mâini şi fragmente de urme
Pentru examinarea comparativă -se ridică impresiuni digitale.Dactilogramele sunt
fotografii ale impresiunilor digitale.
Proprietatile reliefului papilar
1. Longevitate - apar aproximativ în luna a VI-a de viata intra-uterina şi exista pina la
distrugerea dermei.
2. Fixitate - nu are loc nici o modificare naturala. Relieful persoanei creste doar odata
cu descuamarea pielii, dar ramine neschimbat formelor şi structurilor.
53
54

3. Unicitate - fiecarei persoane îi este propriu un anumit relief --> posibilitate de


repetare este de 1 la 42 miliarde.
4. Inalterabilitate - generata de fixitate. Practic, disparitia reliefului papilar presupune
distrugerea stratului dermic - cicatrice de tip scleros cheloidian inform --> de aici scaderea
sensibilitatii tegumentare, posibilitate de identificare după aceste cicatrice.
Cercetarea locului faptei pentru urme de mâini
- una din categoriile foarte importante de urme la locul faptei. Cautarea lor implica
atentie, utilizarea de mijloace optice şi de iluminat (UV, normal, laser). Se va tine seama de
posibilitatea de a se forma urmele (mai ales latente) şi de natura obiectelor pe care pot fi
prezente: mobila, sticla, textile, hârtie, frunze).
Pot fi prezente ca:
- a) urme de adincime -- praf, funingine, noroi, faina s. a.
- b) urme de suprafata - prin destratificare pe obiecte prafuite sau pe suprafete vâscoase
ex. pe mobile cu praf sau pe locuri mânjite cu sânge şi apoi atinse (ex. mina cu şi nge
sprijinita pe perete, apucarea victimei după injunghiere
Cercetarea locului faptei presupune metodicitate, se va executa deplasarea şi cautarea
conform traseului .
în faza statica se va face descoperirea şi inregistrarea urmelor.
în faza dinamica - se vor evidentia şi ridica urmele .
Cautarea urmelor se face utilizind la descoperirea lor mijloace de iluminat şi radiatie
UV. Data fiind transparenta - cel mai adesea urmele de mâini sunt latente - se valorifica
luminiscenta în UV a substantelor existente în substantele de pe mâini prin contrast cu
luminiscenta diferita a obiectelor pe care exista urma.
Evidentierea - se face utilizând diferite substante chimice. Acestea se vor alege în
functie de natura armei (vizibila, latenta) şi în functie de suprafata pe care se afla . - rosu
sudan, argintorat, negru de fum, pulbere magnetica, carbune s. a.
ex. argintoratul recomandat pentru suprafete lucioase
negrul de fum şi ceruza - pe aproape orice suprafata
galben lumogen - pe suprafete multicolore
vapori de iod - pe hârtie

54
55

Ninhidrina şi alte substante chimice sunt utilizate la evidentierea urmelor de mâini pe


piele umana.
Atentie la - prăfuire - nu se va imbâcsi urma,
Fixarea urmelor - mentiuni în procesul verbal şi realizarea de imagini foto. Fotografierea
se face cu aparatul perpendicular pe urma. Ridicarea prin mulare (daca sunt de adâncime). După
prăfurie se face ridicarea cu folia adezivă.
Ridicarea urmelor de mâini - în special prin utilizarea foliilor adezive -- compozitia
foliei (gelatina, suport, protectie)
Modul de aplicare : obiecte mici (sticle, pahare, cioburi) pot fi ridicate cu urmele se
ambaleaza atent şi se duc la laborator.

Secţiunea 2 TOPOGRAFIA şi CLASIFICAREA RELIEFULUI PAPILAR

Relieful papilar este prezent atât pe palme cât şi pe talpa piciorului ( pe suprafaţa
plantară), dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă şi cea mai
elocventă abordare criminalistică.
Palma umana este impartita conventional în următoarele zone: zona digitala, digito-
palmara, tenara şi hipotenara
Degetele sunt impartite pe segmente in
- falangete
- falangine
- falange
Clasificarea reliefului papilar de pe falangete
- criteriul principal este delta (prezenta , nr. , pozitia).
1) Reliefuri adeltice
- crestele lor sunt orientate aproape paralel cu santul flexor - uneori au usoare
denivelari.
Pot fi: - simple - toate crestele au pozitie paralela cu flexorul
- piniforme - în partea centrala o creasta îşi schimba directia ascendent.
- cu confluenta – dreapta sau stânga ca şi cele simple dar crestele îşi schimbă
directia spre stânga sau dreapta
55
56

- cu laţ dreapta / stânga


- cu laţuri opuse
- cu inceput de spirală

2. Reliefuri - dextrodeltice
- sinistrodeltice
a) dextrodeltice /sinistrodeltice - cu laturi simple
- au regiunea centrala din laturi succesive unul în altul
b) dextrodeltice/sinistrodeltice - cu racheta
- laturile se unesc şi dispar treptat
Reliefuri bideltice
1) cu spirala - dextrogite
2) cu vârtej
3) cu cercuri concentrice
4) elipsoidale, ovoidale
5) cu laturi incârligate
Reliefuri trideltice
Reliefuri cu 4 delte - mai rare
Reliefuri amorfe - danteliforme

Identificarea dactiloscopica - cele 12 puncte de coincidenta


- prin - indicare
- imbucsare
- geometrie

56
57

Secţiunea 3. URMELE DE PICIOARE

Aceste urme sunt inerente savârşirii unei infractiuni, deşi nu sunt intotdeauna cautate şi
nici puse în evidenta. Rareori sunt generate de picioare desculţe. Se creeaza în general ca urme
de suprafata de stratificare. Pot fi găsite şi ca urme de adâncime. Pot fi – statice, ale mersului
normal sau dinamice, create prin alunecare.
Sunt în general vizibile, dar pot fi şi sub forma de urme latente, atunci când se calcă cu
pantof curat pe podele curate sau pe covoare. Acestea urme pot fi evidenţiate prin intermediul
metodei ESDA ( urma ridicată pe cale electrostatica cu toner ). In Marea Britanie şi SUA
conform ultimelor cercetări urmele create de picioare- încălţăminte sunt foarte uşor relevabile
prin ridicarea electrostatică a prafului pe folii metalizate adezive. Apoi se procedează la
identificarea obiectului de incalţaminte care a creat urma. Realizatorii acestui procedeu au ajuns
la concluzia că urmele de picior sunt la fel de particulare ca şi cele crerte de mâini. Aplicând
studii de anatomie şi fizică , în urma unor numeroase teste de laborator a fost pusă la punct o
nouă metodă de identificare. Se cunoaşte că piciorul cuprinde 26 de oase diferite. Presiunea
aplicată şî modul de a călca variază de la persoană la alta în mod foarte evident. Sa ne amintim
că un pantof nou trebuie purtat “ spre a se adapta” la picior. Cum fiecare persoană calcă
particular, uzura tălpilor se va produce în mod specific. Specialiştii britanici au creat un aparat
numit “ Pedobarograf” care măsoară presiunea specifică şi modul de repartizare pentru fiecare
persoană, permiţând crearea unor modele de uzură specifică a tălpilor de pantof. Astfel, chiar în
lipsa pantofilor propriu- zişi se poate reproduce modelul de uzură al încălţămintei unei persoane
băunite. Urmele de picior oferă informatii despre - modul de deplasare (fuga, lent), nr.
participanti,directia (venirii, plecarii).
Fixarea urmelor de picioarese face prin : descrierea în procesul verbal şi fotografiere,
se pot ridica urmele izolate cu pelicula adeziva
- dacă sunt de adâncime - mulare-- se curătă de corpuri straine, se evacueaza apa (
pompa, sugativa).
a) Descrierea în procesul verbal - cu indicarea distantei pe care se intind, localizarea,
se va indica tipul (dinamic, static). Se masoara de la nivelul talpii.
Metoda Causse - prin caroiaj - ofera posibilitatea stabilirii unor elemente particulare.

57
58

b) fotografierea - se face în asamblu, pentru surprinderea directiei mersului - de


ansamblu, şi apoi de detaliu.
Fixarea se face şi prin mulare, atunci când este necesar. Se va curăţa urma de impuritati,
apa, etc. Pentru urme de adâncime lăsate în nisip se face un mulaj cu serlac sau cauciuc şi
liconic, în zapada se va turna sulf topit, în alte soluri mularea se va face cu gips, colodion,
ciment dentar
Cărarea de urme - este un ansamblu de urme care indica directia deplasarii, deprinderilor
de mers (ex. schiopatat, târât picior), transportul de greutăţi.
Mersul invers - atentie la modul de formare a urmei. Acesta va fi diferit de cel normal.
Modul de a căca şi urmele pot indica eventualele profesii. (ex. militar - pas egal, larg; balerin -
unghi mare, boli fizice, psihice).
2 Elemente - linia mersului - format din dreptele ce unesc centrul urmelor de calcai
drept şi cel stang ==> o linie frânta. Lungimea pasului este dată de distanta dintre doua urme
consecutive.
- linia de directie a mersului
- latimea pasului
- unghiul pasului - deschiderea (in grade) intre linia de directie şi axa talpii.

URMELE DE DINTI

- create prin muscare pe obiectele primitoare


- pot aparea pe - alimente
- obiecte
- corpul victimei
Pot fi - de adâncime
- de suprafata - uneori apar excoriatii pe pielea victimei
Caracteristicile individuale ale dintilor:
- latimea variata, distantare
- plasare diferita a arcadelor
- uzuri diferite
- defecte, tratamente
58
59

Descoperirea - este simplă, fiind urme vizibile. Fixarea - foto + proces verbal (pentru
suprafata) prin mulare. Fotografierea se facce perpendicular pe obiectul purtator (intâi
ansamblul şi apoi detalii).

URMELE - FIRE DE PĂR


Firul de păr este anexă a pielii şi are două parţi principale: partea fixată în piele
(radacina) şi partea liberă (tija) care se termină cu capătul liber al tijei.
Rădăcina firului este cuprinsă în teaca compusă dintr-o parte internă de teacă
epidermală şi o parte externă de teacă conjunctivală. Rădăcina şi teaca se contopesc, la partea
lor cea mai profundă, într-un bulb ce prezintă o concavitate în care se înfige o formaţie
papilară din ţesut conjunctiv. Firul are deci o creştere permanentă spre bulb şi este expulzat
spre exterior cu o viteza de cca.0,3 mm/zi (6,8-13,2 mm/lună), maxima la 25 de ani şi
diminuata de la 50 de ani în sus. Firele de păr nu cresc la infinit; ele cad în aproximativ 2-4
ani (cele de pe cap) sau câteva luni (firele de pe corp).
La smulgerea unui fir de păr aflat încă în creştere rădăcina se rupe de papila luând cu
ea unele părţi ale tecii interioare, eventual şi ale celei exterioare. Dacă însă părul nu mai este
în creştere şi se apropie de perioada de cădere, bulbul nu mai prezintă cavitatea amintită şi
teaca epitelială nu mai este lipită de rădăcină (celule keratinizate). Aceste aspecte au o
importanţă deosebită pentru a înţelege în ce situaţii se poate stabili profilul genetic al
unei persoane din analiza firului de păr. La acest moment dotările Institutului de
Criminalistica al IGP permit obţinerea informaţiei doar în cazul firelor ce prezintă bulb, aflate
în faza de creştere Tinând cont că numărul mediu de fire de păr ce cad în mod natural, zilnic,
de la o persoană este de cca.12-60, posibilitatea de a găsi fire de păr căzute liber de la agresor
la faţa locului este destul de mare (pe căciuli, cagule, obiecte de îmbrăcăminte etc.) dar
acestea vor fi examinate numai morfologic (microscopic) pentru obţinerea unor informaţii
utile.
Partea libera a firului (tija) prezintă o structura formată din trei straturi : cuticula, cortexul şi
cordonul (canalul) medular.
La examinarea macroscopică se apreciază culoarea (în lumină naturală), lungimea,
ondulaţia, caracteristicile tactile (moale, aspru, gros, subţire), depozitele de sange, noroi etc.
La examinarea microscopică (în lumină artificiala) se obţin informaţii privind
variabilitatea nuanţei culorii, a grosimii, aspectului canalului medular, al bulbului şi capătului
liber al tijei, modificări cauzate de paraziţi, agenţi termici etc.
Date ce pot fi oferite de examinarea firelor de păr
Examinarea firelor de păr oferă un sprijin real în rezolvarea unor probleme în cazul
unor fapte contra vieţii şi integrităţii corporale în cauze de omoruri, violuri, accidente de
circulaţie, tâlhării, braconaje etc.
Numai examinarea morfologică poate răspunde de obicei unor întrebări la care nu
se poate găsi răspuns prin analize genetice, cum ar fi :
- dacă probele ridicate sunt fire de păr sau fragmente de altă natură (fibre textile etc.);
- dacă firul este de natură umană sau animală –inclusiv specia;

59
60

- zona corporală de provenienţă a firului (pubian, regiunea păroasă a capului, alte


regiuni păroase ale corpului –membre etc.);
- ;
- modul de detaşare ( fir smuls, căzut liber, tăiat, rupt);
- dacă prezintă urme de tuns recent (după aspectul capătului liber al tijei);
- dacă a fost detaşat de la persoane în viaţă sau de la cadavre (dupăa gradul de atrofiere
al bulbului);
- dacă prezintă culoarea naturală sau a fost modificat prin vopsire sau dacă a fost supus
unei ondulări artificiale ("permanent");
- dacă prezintă urme specifice de acţiune a paraziţilor, bolilor patologice sau are ataşate
ponta (ouă) de pedicullus capitis (păduchi);
- dacă prezintă depuneri de urme de sânge, produse cosmetice (fixativ) etc;
- dacă a fost supus acţiunii agenţilor termici (ardere) etc.

Desi sunt considerate usor de examinat, firele de păr pun probleme complexe atunci când
sunt gasite la locul faptei Gasirea la locul faptei a unor fire de par, se poate produce în cele
mai diverse moduri (ex. pe corpul victimei, pe corpul altor persoane (agresat, complici), pe
obiecte, sub corpul victimei, în mâinile acesteia, pe lenjerie, pe vehicule, sub vehicule, pe
iarba, pe frunze. Pot aparea ca - fire izolate sau smocuri.
Firele de par pot oferi o multime de elemente despre persoana de la care provin. Pot
duce chiar la identificare, fara alte probe. - inclusiv grupa sanguina.
Studiul firului de par ofera date despre obiceiuri alimentare, igiena (tonsura, spalat,
permanent, paduchi, etc. ), fumat (toxice), vârsta (culoare), sex (lungime, vopsit).
Pentru descoperire şi fixare deoarece sunt mai greu de observat, mai ales pe textile - se va
utiliza iluminat (si UV). Se va descrie în procesul verbal – locul unde au fost găsirte ,forma (
fire, smocuri etc), apoi se fotografiaza în detaliu. Ridicarea se face cu penseta, iar ambalarea
în plicuri ,în eprubete sau borcane infuncţie de caracteristici, cantitate.
Recoltarea pentru comparaţie se face prin prin pieptanare, taiere, smulgere. Metoda
va avea în vedere modul probabil de desprindere a firelor în litigiu.
Studiul de laborator va curpinde cu necesitate stabilirea datelor privind: aspectul - rupt,
taiat, smuls; provenienta – animal, om (ce parte a corpului); alte caracteristici. Distinctia
intre părul de om şi animal se face în functie de grosimea peretilor.

60
61

URMELE DE SÂNGE

Acestea sunt prezente intotdeauna la faptele de violenta, când are loc vatamarea corpului
unei persoane, dar pot aparea şî în cazul un or furturi( spre exemplu când autorul se răneşte
spărgând un geam, folosind neatent un instrument, etc. Petele şi stropii de sânge indica pozitii,
mişcari, deplasare, directia unor lovituri. Cantitatea şi culoarea lor ne indica gravitatea
vătămării, organul ori vasul lezat.
Exista cazuri ideale când urmele nu au fost indepartate prin spalarea hainelor, podelelor
etc. Aspectul picaturilor ne indica unghiul de incidenta în cadere - rotunda pentru unghi
drept, ori alungită pentru unghi ascutit. Cautarea şi fixarea urmelor de sânge este în unele
cazuri un proces complex, adeseori autorul a avut timp să spele petele de sânge, să spele hainele
etc..
Se vor utiliza inclusiv UV care da o luminiscenta distincta - chiar pentru locuri spalate.
Se cauta pe haine, incaltaminte, corp (victima, agresor, sol, obiecte s. a. m. d. ).
(ex. în cazul Anda - în chiuveta, în cazul Zaher - pe peretii holului şi usa liftului). Fixare -
descriere în procesul verbal - aspect, dimensiuni, pozitie.
Fotografierea de ansamblu cât şi de detaliu
Ridicarea - în functie de timpul scurs - pipetare, razuire; dilutie în functie şi de
cantitate cu ser fiziologic şi apoi cu sugativa. Obiectele patate de sânge se vor ambala în cutii,
evitând plierea --> "contaminarea" urmei.
Expertiza - stabilesc originea (om sau animal), eventuale boli, regiunea corpului de
provenienta), testul ADN.

URMELE FIZIOLOGICE

Sunt alcătuite din fluide ale corpuilui uman : sperma, saliva, transpiratie, urina dar şi
fecale, vomismente.etc. Se găsesc atât în infracţiunile de violenţă, cât şi la locul fapteri în furturi,
violuri, tâlhării, etc..

1. Petele de sperma sunt rezultatul secretiilor glanduale sexuale. Ele se pot datora unui
act sexual, perversiunilor, polutiei nocturne sau altor motive (ex. spânzurati, sufocare); sunt
61
62

importante pentru ca indica grupa sanguina şî chiar pot permite realizarea profilului ADN. Se
pot gasi pe corp, obiecte, haine, inclusiv sol. Pe haine sau textile în general, lasa un aspect
gri-alb (fluorescenta la UV) De crusta solzoasa .
Cercetarea se face de preferinta la lumina zilei. Se cauta pe corpul şi hainele victimei,
apoi pe obiect sau sol. Concomitent se va utiliza atât radiaţia UV cât şi iluminatul artificial.
Pentru fixarea şi ridicarea în procesul verbal se face descrierea locului, starea (uscat,
proaspat) dimensiunile natura probabilă.. In general culoarea urmelor bilogice este putin vizibila
în fotografii. Ridicarea se face în functie de stare ,vechime, natura, etc.. prin umectare/diluare cu
apa distilata sau glicerină şi hirtie filtru. !! Nu se vor razui, pentru ca se distrug spermatozoizi
şi ar aparea urme false.
Examinarea de laborator va indica grupa sanguina, boli, tipul (secretor, nesecretor),
numărul de persoane de la care provin, putându-se ajunge chiar la analize ADN.
PETELE DE SALIVA sunt formate din secretii ale glandelor salivare: apa, celule
descuamate. Aspectul şi dimensiunile sunt influentate şi de suport, de timpul scurs pina la
descoperire, mediu, temperatura. Pot aparea practic la orice infractiune, însă sunt mai greu de
descoperit prin uscare. Uneori au aspectul unor pete umede aproape incolore.
Pot fi gasite pe obiecte, corpuri, alimente, pahare, tigari. Indica şi grupa sanguina,
boli. La UV dau fluorescenta albastruie vie!
Fixarea - se vor indica în Procesul verbal obiectele pe care se afla petele (eventual şi
urma de muscatura).
Ridicarea - cu obiectul suport sau cu hirtie filtru Se va observa sa nu vina în contat cu
alte obiecte.

URMELE CREATE DE IMBRĂCĂMINTE

Sunt semnficative pentru cercetarea locului faptei atunci când sunt întâlnite.ca urme
dinamice sau statice.
Se gasesc pe sol, zapada, pereti, vehicule, pe acestea reproducându-se textura,
coaserea etc. In general, ele nu au prea multe elemente de identificare, cu exceptia cazului când
exista defecte, detalii specifice, urme de reparaţii etc.

62
63

Descoperirea şi fixarea, lor este relativ simplă, în general sunt vizibile. In procesul
verbal de cercetare al ocului faptei se va mentiona dimensiunea, aspectul, poziţia. Pentru
urmele de adâncime se vor face mulaje. In faza dinamica se vor face fotografii realizate la
lumina naturala sau obisnuita. In laborator se vor examina fotografiile detaliate ale
caracteristicilor.

URMELE SUB FORMA DE OBIECTE SAU RESTURI DE OBIECTE


Pot fi gasite la locul faptei şi reprezintă obiecte ce au fost folosite de infractori la
savirsirea infractiunii sau au fost abandonate pe traseu, au rezultat din accident ( ex. obiecte de
imbracaminte, pantofi uzati inlocuiti cu unii mai noi, haine grele, instrumente, rupturi din haine
pe garduri, părţi din caroserii vehicule, arme abandonate, părţi de aeronave, bagaje,etc.
- permit stabilirea sferei persoanelor. Sunt urme olfactive ce pot fi valorificate cu
câinii.
Descoperire şi fixare - relativ simpla. Aceste urme sunt intotdeauna vizibile. Uneori
apar ca fire şi fibre textile, petece, resturi materiale, ambalaje (ex. Muzeul Brukental - sticla
whiski, ambalaj celofan, tigari - Cazul Zaher
Se noteaza în procesul verbal locul, descrierea, fixare cu foto şi video. Iluminat
suplimentar - 2 surse de intensitate diferita - pentru contururi şi detalii.
Ridicarea - cu penseta sau mânusa - Ambalare în functie de dimensiunile obiectului sau
restului.
Se vor verifica existenta urmelor papilare pe ele.
în laborator - se poate stabili provenienta, fabricatia, uzura, eventual meseria
persoanei care le-a folosit.
URMELE DE PRAF şi NOROI

Pot fi gasite pe haine, incaltaminte, sol, pereti, mobila, garduri s. a.


Ofera indicatii cu privire la deplasarea persoanelor - la diferite medii în care - a stat
ascuns, a trecut sau lucreaza subiectul.
Urmele se cauta pe haine, în tivuri, cusaturi, la borul palariei, la mansete etc.

63
64

CAPITOLUL V
Balistica judiciară

Acest domeniu aparent atât de spectaculos al crecetării cdriminalistice a apărut şi s-a


dezvoltat plecând de la bazele şi datele ştiinţifice oferite de balistica propiiu-zisă ca ştiinţă care
satudiază fenomenele legate de tragerea cu armele de foc.
Necesitătile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate şi arme de
foc- omorurri , sunicideri, jafuri, -au dus la aparţia balisticii judiciare.
Balistica judiciara este o ramura a tehnicii criminalistice, care elaboreaza metodele
şi mijloacele tehnico stiintifice de studiere a armelor de foc portative, a munitiilor acestora şi
a urmelor impuscaturii, în vederea identificarii armei cu care s-a tras şi ulterior a autorului
infractiunii.
In prezent, gradul de complexitate al infractiunilor comise cu arme de foc, variaza
de la vatamari corporale sau ucideri din culpa, în cadrul unor accidente de vimatoare, pina la
infractiuni de omor comise de persoane care prezinta un grad sporit de pericol social.
Existenta unor grupari de tip mafiot, care îşi disputa suprematia asupra unor zone sau
domenii din ceea ce denumim “economie subterana”si internationalizarea legaturilor acestor
grupari, au generat în numeroase cazuri, reglari de conturi în vederea inlaturarii
“concurentei”.
Activitatile predilecte ale retelelor criminalitatii organizate constau in: traficul de
arme; munitii; substante radioactive; explozivi; valuta falsa; droguri; prostitutie; reciclarea
fondurilor ilicite e. t. c.
Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor şi munitiilor.
Transformarile survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil ca un
numar mare de arme de provenienta straina sa fie introduse ilicit în tara. La acestea se
adauga sustragerile de armament şi munitii, comise pe teritoriul Romaniei.
În aceste condiţii apare ca foarte dificila misiunea organelor anchetă, impunând o
investigare minutioasa, riguros ştiinţifică a acestor cauze, în vederea identificării
persoanelor vinovate şi tragerii lor la raspundere penală. Dezvoltarea industriei de armament,
a făcut posibila aparitia, pe linga armamentul clasic şi a armamentului cu destinatii speciale.
Acest tip de armament este utilizat de fortele de mentinere a ordinii publice, de unitatile
64
65

antiteroriste dar în egala masura şi de organizatii mafiote, grupari teroriste sau alte categorii
de infractori. Aceste imprejurari impun o noua evaluare a balisticii judiciare, prin prisma
realizarii unor cercetari şi experimente, care sa puna la dispozitia specialistilor, un vast bagaj
de cunostinte, vizind caracteristicile tehnice, urmele, metode şi mijloace eficiente de
identificare a armamentului incadrat în aceasta categorie.
Balistica judiciara, în prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii şi legitati proprii,
legAturi cu alte stiinte teoretice şi practice şi metode proprii de cercetare stiintifica.
Aceasta ramura a tehnicii criminalistice nu se identifica cu balistica generala, prima are
aplicabilitate în cauzele privind infractiuni comise cu arme de foc, iar cea de-a doua prezinta
interes din punct de vedere militar. Balistica generala are doua ramuri:balistica interioara şi
balistica exterioara.
Balistica interioara studiaza toate fenomenele şi procesele care au loc pe timpul
tragerii. Tragerea este un proces termodinamic şi gazodinamic complex şi rapid, aproape
instantaneu. Sursa de energie utilizata şi nt combustibilii chimici, sub forma de pulberi
balistice, caracterizati de o mare cantitate de energie chimica_. Balistica exterioara este o
ramura a mecanicii, care studiaza legile miscarii unui corp greu, aruncat sub un anumit
unghi faţa de orizont.
In prezent balistica interioara şi balistica exterioara sunt doua stiinte tehnice de sine
statatoare şi bine definite. Ele studiaza fenomene de naturii diferite şi dispun de legi şi
mijloace propriide investigare teoretica şi experimentala. S-au realizat studii de balistica a
tintei, care abordeaza fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia de către
proiectil.
Istoria balisticii judiciare, este strins legata de perfectionarea şi dezvoltarea tehnicii,
privind constructia armelor de foc, de raspândirea lor pe toate continentele lumii şi de
utilizarea acestora în comiterea unor infractiuni. Din punct de vedere etimologic, radacinile
cuvintului”balistica”se regasesc în termenul latin “balista” şi în grecescul “ballo”, care
60
inseamna “a arunca”. Termenul prvine din antichitate şi evidentia un atac cu ajutorul

60
F. Moraru “Manual de balistica interioara” Edit. Militara Bucuresti 1976 pag. 4. Pentru lămuriri
suplimentare V. Macelaru “Manual de balistica judiciara”Bucuresti 1972 pag. 7, 8

65
66

catapultelor, care , printr-un sistem mecanic , aruncau sub un unghi de 450 bolovani sau alt
gen de proiectile asupra cetatilor asaltate.
Aparitia armamentului portativ şi utilizarea acestuia în comiterea unor infractiuni, a
impus cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a
armelor folosite, metode care s-au dezvoltat dea lungul timpului.
In anul l835 Henry Goddard a identificat autorul unei infractiuni de omor, comisa cu arma de
foc după o urnma descoperita pe proiectilul în litigiu, urma care-;ui avea corespondenta în
tiparul pentru gloan’te descoperit la domiciliul persoanei banuite.
Henry Goddard nu a aprofundat cercetarile şi nu s-a gandit sa elaboreze o metoda de
61
investigare ştiinţifică în acest domeniu.
Alexandre Lacassagne profesor de medicina legala la Lyon , a desoperit pentru
prima data importanta striaţiilor lasate de ghinturile tevii pe proiectil în procesul identificarii
armei de foc, în anul l889.
La Berlin chimistul Paul Ieserich a efectuat în l888 o tragere experimentala cu o
armă în litigiu, obtinind un proiectil model de comparaţie şi a efectuat o examinare
comparativă a proiectilului în litigiu cu cel tras experimental, la microscop, constatand ca
striaţiile celor doua proiectile sunt identice.
In l905 Richard Kokel, sefului Institutului Medico Legal din Leipzig a evidentiat
profilul urmelor lasate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe placute de ceara şi oxid de
zinc, după care a examinat comparativ negativele proiectilelor în litigium, cu negativul
proiectilelor model de comparaţie .
Pornind mai departe pe firul istoriei, o alta descoperire importanta a fost realizata în
l9l3 de profesorul Baltazard din Paris, care a demonstrat posibilitatea identificarii unei arme
de foc , după urmele lasate pe tubul cartus şi pe capsa acestuia.
Un nume de referinta în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american
Charles E. Waite. Acesta în perioada l9l9-l923 a realizat prima colectie de armament
continand peste l5oo de modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificarii de grup.
Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher şi de chimistul Phillipp O.
Gravelle specialist în microsopie şi fotografie. În urma demersurilor stiintifice desfasurate

61
V. Măcelaru op. cit pag 19.
66
67

de cei trei , în l925, Phillipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator ,


instrument care a permis examinarea comparativă şi multana a doua proiectile (litigiu şi
mode de comparaţie ).
Cercetarile lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (l89l-l955)
care în Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramura distincta a stiintei
criminalisticii.
In Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă multi
alţii, Otto Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimica a orasului Stuttgart. Acesta
impreuna cu Robert Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, bune
metode de recuperare a gloantelor, efectuand trageri în cutii cu vata, în ceară, lemn de esenta
moale, tuburi cu apă, cărţi groase, etc. De asemenea au dezvoltat sistemul de ilustrare
fotografică a urmelor comparate.
Primul razboi mondial a schimbat în Europa situatia infractionalităţii. De remarcat ca
în aceasta perioada a crescut producţia în masă a armamentului şi pe cale de consecintă şi
numarul de infractiuni comise cu arme de foc. A crescut şi numărul specialistilor interesaţi de
descoperirea unor metode eficiente de identificare a armelor de foc implicate în comiterea
unor infractiuni.
Pierre Mediger a reluat în anul l9l9 studiul privind urmele lasate pe tubul cartuş şi
pe capsa de către mecanismul de percuţie şi cel de extractie.
Dr. G. D. Rochetar a preluat conducerea scolii de criminologie şi politie ştiinţifică
şi impreuna cu lt. col. Mage, profesor la scoala de razboi au efectuat cercetari în domeniul
balisticii judiciare. In Olanda, Hulst , criminalist şi chimist, impreuna cu Von Leden
Hulseboschi au făcut o serie de experimente şi comunicari stiintifice în domeniu. In Grecia,
Georgiades, în Rusia , Matvojev şi Sususkin au editat mai multe lucrari stiintifice în
domeniul balisticii judiciare. In Suedia, Hary Soderman care lucra la Lyon în calitate de
asistent al lui Locard şi -a scris lucrarea de doctorat în domeniul balisticii judiciare. Deja în
l93o infractiunile comise cu arme de foc erau investigate pe criterii stiintifice, iar în Europa
se utilizau în perioada respectiva mai multe microscoape de comparare, decat în Statele Unite
ale Americii unde a fost descoperit acest aparat.
Cristalizarea şi modernizarea balisticii judiciare a continuat cu mult succes, iar
procesul continua la inaltimea sarcinilor impuse de dezvoltarea productiei de armament
67
68

modern, a mijloacelor şi metodelor moderne de descoperire a infracţiunilor comise cu arme


de foc. Ceea ce a stat la baza acestei ramuri a stiintei criminalisticii a fost experimentul
stiintific privit la modul general şi experimentul judiciar raportat la fiecare cauza
instrumentata. S-a creat în timp un sistem apreciativ pentru urmele lasate de armele de foc pe
elementele de munitie, urmele impuscaturii şi valoarea acestora în identificarea amei cu care
s-a tras şi a autorului infractiunii. Coroborate cu experienta acumulata de specialisti ,
precum şi utilizarea principiilor şi a legitatilor puse la dispozitie de stiintele exacte aceste
evooluţii au făcut posibil ca balistica judiciara sa devina o ramura distincta a tehnicii
criminalistice.
Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese şi
accesorii. Ele functionează prin aruncarea proiectilelor, substanţelor toxice luminoase, etc,cu
ajutorul fortei de expansiune a gazelor, rezultate din arderea pulberii explozive62. Acest tip de
arme sunt utilizate in principal pentru atac sau apărare, dar si in cadrul unor activităti
sportive si de divertisment.
Prin arme de foc se inteleg acele arme a căror functionare determină aruncarea unuia sau mai
multor proiectile, substante aprinse sau luminoase, ori imprăstierea de gaze nocive, iritante
sau de neutralizare. Principiul de functionare are la baza forta de expansiune a gazelor
provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei incărcături.
Armele de foc au de regulă in compunerea lor, următoarele mecanisme, piese si accesorii:
- teava si anexele ei;
- mecanismul de tragere, constând din: inchizstor, mecanismul de
percutie, mecanismul de extractie si mecanismul de alimentare;
- patul sau crosa armei;
- accesorii.

CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC


Prin arme de foc, în sensul prevederilor legale se întelege acele arme a căror functionare
determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substante aprinse sau luminoase, ori
împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

62
Art.2 Legea 17 /1996 privind regimul armelor de foc,
68
69

Principiul de functionare se întemeiază pe forta de expansiune a gazelor provenite din


detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.
. După destinatie
Conform legii armele de foc sunt:
a) Armele militare, confectionate pentru dotarea fortelor armate, folosite în actiuni de
neutralizare sau nimicire a personalului si tehnicii de luptă ale inamicului.
Precum si orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate a imobiliza, răni, a ucide ori a
distruge, dacă prezintă caracteristicile unei arme militare.
b) Armele de tir, cu glont sau cu alice, special fabricate sau confectionate pentru practicarea
tirului sportiv, omologate sau recunoscute ca atare de Federatia Română de Tir.
c) Armele de vânătoare, cu glont, cu alice sau mixte destinate practicării vânătorii.
d) Armele confectionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
e) Arme ascunse astfel fabricate sau confectionate încât existenta lor să nu fie vizibilă sau
bsnuită.
f) Armele de panoplie, fscute inofensive, dacs,prin valoarea lor istorics, stiintifics sau care
constituie daruri ori recompense sau amintiri, sunt destinate a fi psstrate în institutii de culturs
si arts, asociatii cultural-artistice si sportive sau în panopli personale.
În aceasts categorie se includ si acele arme de foc, în stare de functionare, care constituie
raritsti sau prezints, valoare pentru institutiile de specialitate.
g) Armele de recuzită, făcute inofensive, destinate a fi folosite în activitatea artistică sau de
productie cinematografics.
Sunt considerate arme de foc si ansamblurile, subansamblurile si dispozitivele care se pot
constitui si pot functiona ca arme de foc.
. Dups constructia canalului tevii
Raportat la acest criteriu de clasificare armele sunt:
-arme cu teavă lisă, care au peretii interiori ai tevii netezi, cum sunt: arme de vânstoare cu
alice, arme de tir redus, pitoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu teav lisă;
-arme cu teavă ghintuită sunt atât armele destinate vânstorii care au teav ghintuita, dar in
special arme militare:pustile, pustile mitralieră, pistoalele mitraliera, pistoalele, revolverele,
etc.;
-arme cu tevi combinate, având una sau două tevi lise si una ghintuită.
69
70

. Dups lungimea tevii


Conform acestui criteriu armele se clasifics in:
- arme cu teava lungs 50-80 cm (pustile, carabinele, pustile mitraliers, armele de vânstoare,
armele de tir cu glont);
- arme cu teava mijlocie 20-50 cm (pistoalele mitraliers);
- arme cu teava scurts 3-20 cm (pistoale, revolvere).

. Dups modul de functionare al armelor


Regimul de functionare al armelor de foc difers de la un model de arms la altul. Unele tipuri
de arms functioneazs în regim automat, altele semiautomat, înss exists si arme care
functioneazs în regim foc, loviturs cu loviturs.
Principiile de functionare difer, de asemenea, de la caz la caz. Anumite tipuri de arme
utilizeazs forta gazelor rezultate în urma împuscsturii, pentru re armare, altele utilizeazs
energia de recul, iar cele mai simple functioneazs pur si simplu mecanic.
Pentru a ilustra modul de functionare al armelor de foc vom prezenta câteva tipuri si
principiile care stau la baza functionsrii lor.
- arme simple -arme de vânătoare cu tevi lise sau combinate, arme de tir cu un singur cartus,
anumite tipuri de revolvere;

URMELE FORMATE PRIN ÎMPUŞCARE

. URMELE PRINCIPALE
. URMELE CREATE DE INTERIORUL ŢEVII ARMEI
DE PROIECTIL
Ca urmare a actiunii mecanismului de dare a focului, se produce impuscstura. Initial se
aprinde incsrcstura capsei care are o sensibilitate deosebits la actiuni mecanice si care aprinde
pulberea de azvârlire. Urmare a acestui proces, se degajs o mare cantitate de gaze, presiunea
gazelor face posibils expulzarea proiectilului pe canalul tevii spre exterior.
La trecerea glontului prin canalul tevii, suprafata acestuia va intâlni opozitia reliefului
format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul tevii armei, inss,
70
71

csmasa proiectilelor fiind confectionats din cupru sau alams se taie in ghinturi, umplând
profilul canalului tevii.
Glontul intrând in ghinturi, alsturat miscsrii de inaintare i se va imprima si o miscare
spirals. Miscarea de rotatie a rotatiei a glontului este foarte mics in canalul tevii, ea crescând
dups iesirea din teava.
~n primul rând pe glont se vor imprima ghinturile, sub forma unor striaţii
vizibile cu ochiul liber. Apoi, suprafata glontului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte
fine, uneori vizibile cu ochiul liber, alteori numai la microscop.
Deoarece numsrul, directia, inclinatia si lstimea ghinturilor difers de la un model de
arms la altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma si
materialul glontului, se pot face aprecieri cu privire la modelul de arms cu care s-a tras tras
glontul respectiv [ ].
Urma creats de ghinturi pe glont, nu este niciodats dreapts in raport cu axa glontului,
ci intotdeauna inclinats, ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al
ghinturilor.
Lstimea ghintului poate apsrea pe glont asa cum este ea in realitate, dar numai in
situatiile in care cu arma in cauzs s-au tras putine focuri. Prin trageri repetate spatiul dintre
ghinturi se msreste datorits procesului de frecare la temperaturi inalte intre gloante si canalul
tevii [ ].
}evile armelor de foc sufers un continuu proces de modificare datorats intrebuintsrii,
implicit urmele create de gloantele trase, vor avea o alts configuratie.
Asupra macro si microreliefului canalului tevii, actioneazs presiunea si temperatura
foarte mare create in momentul impuscsrii [ ]. Presiunea in canalul tevii atinge valori intre
1000 kg/cm2 si 3600 kg/cm2, iar temperatura variazs intre 2000°C si 3000°C. ~n general,
canalul tevii suports aceste presiuni si temperaturi inalte, dar datorits intrebuintsrii repetate
relieful canalului tevii sufers modificsri.
~n al doilea rând, suprafata canalului tevii, suportând trecerea repetats a gloantelor,
este erodats. Apoi, intervine metalizarea canalului tevii, adics depunerea de particule metalice
pulverilente, care datorits temperaturii ridicate se sudeazs de canalul tevii.

71
72

Proasta intretinere a armei, duce in mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul
armei fiind indepsrtats prin trageri, va rsmâne un spatiu inexistent pâns acum si care este
urmare a actiunii corozive a ruginii [ ].
Asperitstile canalului tevii sun forma unor zgârieturi pe suprafata glontului, pot fi
sterse prin insssi actiunea ghinturilor, sau de o alts asperitate mai mare.
Zgârieturile de pe glont pot avea pozitii foarte variate in raport cu axul longitudinal al
glontului: spre stânga, paralel cu axul, inceput paralel cu urma glontului, spre dreapta ari
paralele cu urmele create de ghinturi pe glonte [ ].
Un glont cu diametrul mai mic decât diametrul canalului tevii va avea mai putine
zgârieturi pe suprafata sa, iar sensul si unghiul de rotatie precum si lstimea urmelor create de
ghinturi, nu vor fi reale [ ]. Urma cea mai pregnants ce va exista pe un asemenea proiectil,
este cea de lovire si depunere a sa, datorits jocului si impactului pe teava.

URMELE CREATE PE TUBUL


CARTU{
Arstam la inceputul acestui capitol, cs impuscstura se produce ca urmare a actiunii
mecanismului percutor asupra capsei si producând aprinderea incsrcsturii de pulbere. Privind
inss inainte de realizarea percutiei si anume, in momentul incsrcsrii, apoi a percutsrii capsei
iar dups producerea impuscsturii evacuarea tubului tras, vom constata formarea urmstoarelor
urme, de aceasts dats nu pe glont, ci pe tubul cartusului:
- urma extractorului pe rebordul razelor tubului cartus, care se formeazs in momentul
introducerii cartusului in camera de explozie si in momentul extragerii cartusului, din camera
de explozie dups producerea impuscsturii;
- urma cuiului percutor pe suprafata capsei, care se formeazs in momentul in care
acesta loveste capsa, care, la rândul ssu, este impinss inapoi de reculul armei;
- urma inchizstorului pe suprafata rozetei tubului cartus, se formeazs in momentul
impuscsturii când tubul cartusului, impins de gaze, este presat pe suprafata inchizstorului;
- urma extractorului, in faza a doua, când prinde tubul de marginea rozetei si il trage
inapoi;

72
73

- urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formats prin blocarea tubului,
dându-i pozitia de evacuare din arms;
- urmele lssate de peretii camerei de explozie pe corpul tubului cartus, având forma
unei nervuri longitudinale.
Dups aceasts prezentare se poate face o clasificare a urmelor exacte pe tubul cartusului
[ ].
A. Urmele formate in timpul incsrcsrii armei (la trecerea cartusului din incsrcstor in
camera de explozie).
B. Urmele formate in timpul producerii impuscsturii (urma cuiului percutor, urmele
peretelui inchizstorului si urmele create de peretii camerei de explozie).
C. Urmele formate in timpul extragerii tubului cartus tras (urmele extractorului, ale
ejectorului si ale ferestrei de evacuare).
Trebuie avut in vedere faptul cs nu toate piesele enumerate mai sus exists la orice tip
de arms [ ]. Bunsoars, armele de vânstoare, pliante nu au inchizstor, tubul sprijinindu-se pe un
disc. La revolverele Hagan tubul este sustinut de un sabot; o serie de arme nu au ejector; unele
revolvere americane vechi nu au cui percutor, cocosul lovind direct capsa.
Urmele particulare care se creazs pe tubul cartuselor de vânstoare nu prezints nici o
importants pentru activitatea de identificare. Aceasta fiindcs, tuburile cartuselor de vânstoare
se refolosesc si in consecints prezints importants doar capsa (care se inlocuieste).

URMELE CREATE DE PROIECTILE PE CORPUL


VICTIMEI si ALTE TINTE
Datorits presiunii mari in camera cartusului, respectiv capul tubului, proiectilul nu
gsseste alts iesire decât spre teava, unde datorits actiunii ghinturilor si vitezei mari de
deplasare, se imprims o miscare spirals.
Zborul glontelui pe traectorie, dups iesirea din teava se poate solda cu: pstrundere;
strspungerea; sau ricosarea, datorita densitstii obiectului si unghiului mic de incidents.
Trecerea proiectilului prin diverse obiecte precum si infundarea sau ricosarea au ca
urmare crearea a o serie de urme.

73
74

Corpul uman constituie un obstacol in calea proiectilului fiind alcstuit din tesuturi de
consistents si duritate diferita [ ].
}esutul osos se deosebeste de celelalte tesuturi, in ce priveste consistenta si rezistenta
sa, orificiile create in tesutul osos vor fi din punct de vedere al diametrului, mai apropieate de
msrimea reals a proiectilului.
~n cazul tesuturilor moi sau al organelor cavitare orificiile pot avea diametrul mai
mare sau in situatia in care tesutul se contracts mai mic decât cel al proiectilelor.
Diametrul si forma orificiilor sunt conditionate de valoarea energiei cinetice a
proiectilului in momentul lovirii. Cu cât energia cinetics este mai mare, cu atât proiectilul va
forma un orificiu cu diametrul apropiat de diametrul ssu, când energia cinetics scade, orificiul
va fi mai mare si de forma neregulats, proiectilul creând rupturi mari ale tesuturilor ca care
vine in contact.

ilustrare- schema-- tame ...


~n orice obiect pe care-l traverseazs implicit si in corpul omului, glontul creazs trei
feluri de urme:
-orificiul de intrare;
- orificiul de iesire;
- canalul cuprins intre cele dous orificii.
~n corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie
de factori: unghiul de lovire; viteza glontului; felul tesutului lovit; distanta de la care s-a tras.
~n cazul unor perforsri perpendiculare orificiul de intrare este rotund, in cazul unei
perforsri oblice forma orificiului de intrare va fi ovals. ~n situatia tragerilor efectuate de la
distante mici ori cu teava lipits de tesut orificiul de intrare va avea o forms neregulats datorits
si actiunii gazelor (fonds, stelat).
Orificiul rotund ia o forms ovals ulterior, datorits contractiei musculare sau a
contractsrii inegale a tesuturilor.
~n general orificiul de intrare are o forms mai regulats si este mai mic, mai aproape de
diametrul real al proiectilului. Pielea sau tesutul muscular intinse de glont in momentul
impactului se retracta, ceea ce face ca orificiul ss fie mai mic decât diametrul glontului [ ].

74
75

Astfel un proiectil cal. 7,65 mm, va crea un orificiu de intrare ce variazs in jur de 5-6
mm [ ].
~n cazul orificiilor create la nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare este
aproape egals cu diametrul glontului si poate fi cu ceva mai mare [ ].
Dacs glontul nu pstrunde perpendicular pe suprafata pielii, ci intr-un unghi ascutit,
atunci orificiul de intrare va avea o forms ovals, iar dimensiunile orificiului vor fi determinate
de directia fibrelor cutanate [ ].
Orificiile create de glont in cutele pielii apar mai mici, dar odats cu desfacerea cutelor
se vor marii [ ].
~n cazul tragerilor de la mics distants (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare
decât diametrul glontului, datorits cumulsrii tuturor factorilor tragerii (flacsrs, presiunea
gazelor, vitezs mare, etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glontului va fi si orificiul de
intrare format in cazul unui unghi de incidents foarte mic (sub 10°).
Când vârful proiectilului este rotunjit sau tesit, marginile orificiului de intrare vor fi
neregulate din cauza contuziei si ruperii tesutului.
Gloantele cu vârf ascutit vor forma orificii de intrare cu marginile netede.
Caracteristica fundamentals a orificiului de intrare este lipsa de tesut [ ], ceea ce il
deosebeste de toate celelalte plsgi impunse, dar si de orificiul de iesire [ ].
Uneori, in jurul orificiului de intrare, vom intâlni fisuri radiale si o serie de alte urme,
datorate factorilor suplimentari ai impuscsturii [ ].
Când tragerea s-a efectuat cu o arms de vânstoare, folosind ca proiectile alice, vom
deosebi dups cum s-a tras de la distants mics de la distants mare. O tragere sub 50 cm va
produce un orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare
de substants. Când tragerea s-a fscut peste aceasts limits, vom deosebii urmstoarele feluri de
orificii de intrare: intre 0,50 si 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (dous pâns la patru)
formate de grupuri de alice si mai multe orificii mici create de fiecare alics in parte. Peste
aceste limite fiecare alics va crea un orificiu de intrare.
Urmele proiectilelor create in alte materiale decât corpul victimei vor avea forme
variate, in functie de energia cinetics a proiectilului in materialul perforsrii si de rezistenta
materialului.

75
76

~n sticls orificiul de intrare a glontului are forma unui con, cu baza in directia tragerii,
deoarece proiectilul impinge inainte psrti din materialul prin care trece [ ].
Dacs tsblia din sticls este perforats perpendicular orificiul de intrare ca avea forms
rotunds, iar fisurile concentrice si radiale se vor intinde uniform in toate directiile [ ].
Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are forms
ovals, iar crspsturile sticlei sunt mai numeroase in sensul directiei glontului [ ].
Caracteristicile orificiului de intrare intr-o tsblie de sticls difers in functie de distanta
de tragere, implicit de energia cinetics a proiectilului si de unghiul de incidents. De pilds, dacs
s-a tras de la distants mics si sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o forms rotunds
cu diametrul foarte apropiat de cel al glontului (crspsturile radiale putând chiar ss lipseascs).
Aceasta presupune o energie cinetics mare si o vitezs apropiats de viteza initials la gura tevii.
La o tragere efectuats de la mare distants, geamul nu mai prezints orificiu de intrare,
intrucât energia cinetics si viteza proiectilului scade astfel incât contactul cu sticla se
aseamsns cu spargerea realizats de o piatrs.
Orificiul de intrare in sticlă diferă si in functie de forma vârfului glontului. Astfel, un
glonte cu vârful ascutit (in conditiile in care unghiul de incidenţă) este de 90°, energia cinetics
si viteza mare) perforând o tsblie de sticls s-ar putea să nu producă fisuri radiale. Orificiul
creat va fi rotund si foarte apropiat de diametrul glontului. Acest fenomen se explică prin
aceea că glontul, in acest caz, va actiona asemeni unui burghiu.
Proiectilele cu vârful tesit (in aceleasi conditii de tragere), vor crea orificii rotunde si
apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de proiectilele ascutite la vârf vor creea
intotdeauna fisuri radiale.
Orificiile de intrare in tăbliile metalice vor avea un diametru aproape identic cu
proiectilele care le-au creat [ ].
~n scândură uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glontului,
deoarece acesta va antrena in miscare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat,
lemnul verde sau umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glontului,
datorits elasticitstii fibrelor. Aceasts caracteristics o intâlnim si la materialele elastice de genul
pielii neprelucrate si cauciucului. ~n cauciuc este chiar foarte greu de gssit acest orificiu [ ].

76
77

Pielea tsbscits si tessturile dese vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca


diametrul de msrimea glontului.
Orificiul de iesire il intâlnim numai atunci când proiectilul nu si-a pierdut energia
cinetics, putând strspunge obiectul in care a pstruns.
Când tragerea este efectuats de la mare distants sau când proiectilul a strspuns mai
multe obiecte pe traiectorie isi pierde energia cinetics imprejurare in care va crea un orificiu
de intrare si un canal la capstul csreia se va opri [ ].
~n capul uman -spre deosebire de orificiul de intrare- orificiul de iesire nu va mai
prezenta “minus tesut”, respectiv pierdere de substants, datorits faptului cs acum, glontele
“desface” tesutul.
~n marea majoritate a cazurilor si mai ales când este vorba de arme cu teava scurts,
gloantele trecând prin corp pierde o parte atât de insemnats din energia sa, incât iesind corp
actioneazs asupra pielii ca o pans, despicând-o. De aceea, orificiul de iesire prezints forme
neregulate: fants, conic, stelat, rupturs. Marginile sale se apropie fsrs pierderi de substants,
punând in evidents forma orificiului [ ].
Este posibil ca la trecerea sa prin corp, glontele ss sufere deformsri sau fragmentsri. ~n
aceste cazuri, tesuturile si pielea se rup in alt mod decât in cazul unui proiectil intact. De pilds
un proiectil deformat sau turtit va crea un orificiu de iesire rupt, neregulat, cu marginile
rssfrânte.
~n cazul in care proiectilul se fragmenteazs, poate exista un singur orificiu de intrare si
mai multe orificii de iesire pot ss apars si in situatia in care proiectilul desprinde si antreneazs
pe traiectul sau fragmente osoase.
Se poate intâmpla ca glontele ss se rostogoleascs in urma unei ricossri interne, când
orificiul de iesire va avea forms de fants ingusts, lungs de 1-2 cm, datorits faptului cs glontul
nu strspunge ci loveste cu partea laterals.
Când proiectilul si-a pierdut energia cinetics vom intâlni fie o despicare incomplets a
pielii, fie o infundare spre exterior a pielii, in dreptul csrora pot ss apars fisuri care prin
deshidratare au forms si aspectul unor zgârieturi.

77
78

Dacs forta vie a glontului este mare (distanta de trgere fiind relativ mics), la trecerea
prin organele cavitare pline cu substante lichide sau vâscoase datorits actiunii hidrodinamice a
proiectilului se pot produce rupturi foarte mari.
Actiunea hidrodinamics a proiectilului se manifests de obicei in situatiile in care sunt
utilizate arme de calibru mare si care folosesc munitie cu o incsrcsturs de pulbere
considerabils (pusti, pistoale mitraliers). Foarte rar se intâmpls acest fenomen in cazul armelor
de calibru mic, in aceste cazuri numai in imprejurarea in care glontele se rostogoleste in
momentul impactului.
Proiectilul pstruns in stomac sau in inims aflats in stare de diastols, precum si in alte
organe consistente in aps (ficat, vezics) va produce dilacerarea acestora. Actiunea
hidrodinamics a proiectilului se manifests si la trecerea prin substanta cerebrals [ ].
~n toate aceste cazuri orificiul de iesire va fi foarte mare, uneori poate ss lipseascs
datorits exploziei organului.
La trecerea printr-o tsblie de sticls, glontele va crea un orificiu de iesire mai mare
decât cel de intrare, datorită faptului ca impinge inainte aschii din material sticlos [ ]. Baza
conului rezultat prin perforarea sticlei este orificiul de iesire. Aceste caracteristici le va avea si
orificiul de iesire intr-un os cranian.
~n materialul lemnos, orificiul de iesire are aceleasi caracteristici ca si in cazul
orificiului de intrare, in sensul ca un material lemnos uscat, va prezenta un orificiu de iesire
mai mare decât diametrul glontului, iar un material lemnos verde (umed) va prezenta un
orificiu de iesire cu un diametru mai mic decât acela al glontului.
~n scândurs subtire si placs, orificiul de iesire prezints aschieri iar in tabla de metal,
marginile orificiului de iesire sunt rssfrânte in sensul deplassrii proiectilului.
O alts categorie de urme principale pe care le pot crea proiectilele sunt urme de
ricoseu.
Ricoseul este o respingere a proiectilului de suprafata unui obiect, datorits unghiului
mic de incidents [ ].
Urma de ricoseu are forma unui ssntulet care prezints o intorssturs finals spre dreapta
sau stânga, in functie de miscarea giroscopics a glontului. Uneori, intorsstura finals este foarte

78
79

pronuntats si diferits de sensul de rotatie al glontului, datorits unui contact al acestuia cu un


material mai dens, la iesirea decât la intrarea in ricoseu (de exemplu un nit).
De multe ori s-a intâmplat ca, glontele ss pstrunds in psmânt pâns la o oarecare
adâncime, ca apoi ss revins la suprafats si ss capete o traiectorie -din punct de vedere al
unghiului- identics cu cea de intrare in ricoseu.
~ntre orificiul de intrare si del de iesire sau intre orificiul de intrare si punctul de
infundare, glontele creazs un canal a csrui forms si caracteristici variazs de la material la
material.
~n corpul uman, canalul poate fi: direct sau deviat. Vom intâlni un canal direct când el
este prelungirea directs a traiectoriei glontului imprimats de arms; iar deviat când din diferite
motive (proiectilul loveste usor) traectul se modifics si implicit si sensul canalului [ ].
Lstimea canalului este, de obicei, mai mare decât diametrul glontului.
~n tesutul osos, forma canalului difers in functie de distanta de tragere, structura
osului si energia cinetics a proiectilului [ ].
Glontele poate produce fracturi orificiale, cominutive, eschiloase sau simple fisuri.
~n oasele late (craniu, omoplat) când proiectilul pstrunde perpendicular, va crea un
canal in forms de trunghi de con cu baza mare in directia de tragere. Când pstrunde sub un
unghi ascutit va forma un canal neregulat -indreptat initial pe traiectoria proiectilului, apoi in
trunchi de con, cu baza spre orificiul de iesire.
O forms specials de canal este “canalul tangential” creat de proiectil atunci când
pstrunde intr-o parte rotunjits a corpului, ca de pilds in coapss, omsr, cutie craniana, sub un
unghi ascutit si iese aproape de locul de intrare [ ].
Adeseori aceste rsni sunt numsr subcutanate, mai rar ele ating muschii si organele
interne situate aproape de suprafats.
Dacs proiectilul alunecs prin piele de-a lungul ci, o rupe si se vor forma plsgi lungi
rupte.
Spre deosebire de canalele tangentiale exists si canale in seton, acestea se formeazs
numai atunci când energia cinetics a proiectilului este foarte mics, acesta modificându-si
traiectoria (neputând pstrunde in os) si alunecând pe sub piele. Canalul va corespunde cu
relieful portiunii peste care trece [ ].

79
80

Proiectilul, intrând sub pielea care acopers cutia cranians si realizând forta necesars
strspunderii osului, isi modifics traiectoria, pornind pe un canal subcutanat, pâns când datorits
formei calotei craniene si a inertiei va iesi afars.
Asemenea canale se pot forma si atunci când glontele intâlneste un muschi care
contractându-se ii modifics traiectoria initials sau il expulzeazs afars.
~n sticls, canalul creat de proiectil, va avea forma unui trunchi de con cu baza mare in
directia tragerii, ca de altfel si canalul din oasele plate.
Lemnul (atât umed cât si uscat) precum si tabla metalics, vor prezenta canale cu lstimi
aproximativ egale pe tot parcursul (cu foarte mici denivelsri, in cazul materialului lemnos,
datorate nervurilor).
~n consecints evidentiem cs, in categoria urmelor principale intrs: urmele formate de
arma de foc pe elementele cartusului; urmele create de proiectil in zborul ssu pe traiectorie
(orificiul de intrare, orificiul de iesire, canal, urmele de recoseu).

UMELE SECUNDARE
~n momentul producerii impuscsturii, pe lângs proiectil, pe teava mai ies si alte
produse din incsrcstura cartusului: gaze; flscsri; funingine; pulbere arss incomplet si pulbere
nearss.
Aceste produse incadrate in categoria factorilor suplimentari tragerii, vor creea o serie
de urme caracteristice si anume [ ]:
- rupturile provocate de presiunea gazelor;
- arsurile provocate de flacsrs si de temperatura inalts a gazelor;
- afumsrile create de pulberea arss;
- tatuajul creat de pulberea arss sau arss incomplet;
- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) si uneori pe
canal, a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafins, reziduuri de pulbere arss);
- inelul de metalizare, format prin desprinderea unor particule fine din compozitia
proiectilului (csmass) si depunerea lor pe orificiul de intrare. La pstrunderea in corpul uman,
inelul de metalizare il intâlnim de obicei, la pstrunderea proiectilului in case;

80
81

- inelul de imprimare relevs gura tevii canal si il intâlnim la tragerile cu teava lipits,
datorits actiunii reculuilui.

RUPTURILE
Sunt provocate de presiunea gazelor si se prezints sub forms de stea sau cruce, in
functie de rezistenta materialului in care s-a tras. Rupturile provocate de actiunea mecanics a
gazelor le intâlnim numai in cazul tragerilor de la mics distants (pâns la 10 cm), iar msrimea
acestora este in functie de armamentul si munitia folosits.
Actiunea gazelor este mai mare in cazul armelor care folosesc munitie cu incsrcsturs
de bulbere mare, ceea ce creazs un volum mare de gaze. La armele cu teava scurts, actiunea
gazelor este mai mare datorits situsrii punctului de presiune maxims a gazelor la o distants -in
principiu- de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.
O imprejurare demns de semnalat este legats de forma rupturilor create de gaze.
La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de
imbrscsminte, in zona orificiului de intrare se observs cs, rupturile provocate de gaze produc o
rssfrângere in directia inverss sensului de inaintare a proiectilului a marginilor rupturii.
Acest fenomen se explics prin faptul cs, gazele pstrund usor prin articolele textile, prin
orificiul creat de proiectil, inss la contactul cu tesutul cutanat ele revin producând ruptura
materialelor textile si rssfrângerea marginilor rupturii in directia inverss sensului de inaintare
al proiectilului.
Aceeasi situatie o intâlnim si la tragerile cu teava lipits de cutia cranians, gazele
pstrund sub piele inss la contactul cu tesutul osos revin si produc ruptura tesutului cutanat si
rssfrângerea marginilor acestuia in sensul arstat.
Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece exists riscul de a confunda orificiul de
intrare cu cel de iesire. Prezenta urmelor de funingine si a arsurilor create de flacsrs indics
inss cu certitudine cs este vorba de un orificiu de intrare si nu de iesire.

II.2.2. ARSURILE
Sunt urme secundare care sunt create de actiunea flscsrii si se prezints la marginile
orificiului de intrare.

81
82

Aceasts urms apare cu precsdere in cazul utilizsrii pulberii negre (cu fum) care nu arde
complet in canalul tevii asa cum se intâmpls cu pulberea coloidals.
~n momentul tragerii cu o arms, a csrei incsrcsturs consts din pulbere neagrs, pe teava
va iesi o flacsrs a csrei lungime depinde de cantitatea de pulbere din incsrcsturs si din
lungimea tevii.
Pulberea neagrs arde mai incet decât cea coloidals, formând o cantitate de substante
solide sub forms de rsruri de potasiu, iar csrbunele si sulful nu ard complet [ ]. O parte din
aceste substante devin incandescente in canalul tevii, evident, iesind si afars. Pe mssura iesirii
din teava ele se rscesc ca la o distants de 10-20 cm flacsra ss dispars.
Depunându-se in jurul orificiului de intrare pe piele sau incsltsminte, particulele
incandescente vor provoca o arsurs. Pelea -prin deshidratare- va cspsta un aspect
pergamentos, de “piele tsbscits”, iar psrul se aduns in msnunchiuri, la fel si articolele de
imbrscsminte din lâns.
Bumbacul si alte tessturi se pot aprinde fie partial fie total.
Dacs pulberii coloidale nu-i este caracteristics formarea flscsrii, aceasta nu inseamns
cs impuscstura realizats prin folosirea ei nu ar produce arsuri.
~n cazul impuscsturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datoreazs
temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le intâlnim la tragerile efectuate cu o arms
automats (deoarece sunt trase mai multe cartuse succesiv) si in cazul cartuselor vechi
deoarece punctul maxim de presiune a gazelor se deplaseazs spre gura tevii, fiindcs pulberea
arde neregulat [ ].

AFUMĂRILE
Sunt acele urme care se formeazs prin depunerea reziduurilor solide rezultate din
arderea pulberii.
Cantitatea de funingine rezultats in urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mics
dups cum pulberea este cu fum sau fsrs fum.
Nitroglicerina si piroxilina nu formeazs aproape deloc reziduuri solide dar pulberea
fsrs fum contine totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamins, derivati ai ureei, ssruri de

82
83

bariu, etc.) [ ]. Aceste substante formeazs un rezuu solid care se va depune in jurul orificiului
de intrare, formând un cerc a csrui consistents depinde de distanta de la care s-a tras.
Cantitatea de funingine care se formeazs in urma arderii pulberii fsrs fum este mult
mai mics decât a celei cu fum si de o coloratie mai deschiss (cenusiu si foarte rar verde).
Funinginea produss de pulberile cu fum formeazs un depozit in jurul orificiului de
intrare, de culoare neagrs datorits continutului mare de csrbune.
Distanta de zbor a funinginii este, de obicei, pâna la 30 cm. Funinginea nu poate
produce in mod obisnuit leziuni mecanice datorits greutstii foarte reduse a particulelor sale [ ].
Depozitul de funingine este neuniform, inss se poate vedea un strat intern mai dens si
unul extern mai putin dens. ~n jurul plsgii in conditiile in care se trage de la distants mics, se
pot deosebi cele dous cercuri, uneori separate unul de celslalt printr-o portiune libers,
neaferents de funingine.
La tragerile cu teava lipits de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mics
sau poate ss lipseascs complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de
funingine pstrund impreuns cu gazele, in canalul format de proiectil, depunându-se pe peretii
ssi interiori.
Funinginea depuss formeazs un inel a csrei forms difers in functie de unghiul tragerii.
Astfel, dacs directia din care s-a tras formeazs cu suprafata pielii un unghi ascutit, se va forma
un oval sau elipsoid. Dacs unghiul de tragere este drept, inelul va avea forms rotunds.
~n unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fsrs fum, funinginea nu se depune intr-
un cerc inchis ci sub forms de raze.
Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoseazs inapoi; in acest caz ea se
depune pe obiectele intâlnite in cale (de pilds mâna care tine arma). Aceasts urms se relevs vu
ajutorul lupei cu lamps U.V. si este importants pentru stabilirea distantei de la care s-a tras, pe
de-o parte, iar pe de alts parte, pentru elucidarea imprejursrilor unei sinucideri [].
Depozitul de funingine se realizeazs nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele
particule de funingine), ci si prin actiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafata sa
datorits frecsrii cu obiectul in care pstrunde.
Uneori, afumarea nu apare la suprafata obiectului asupra caruia s-a tras, ci la suprafata
unui al doilea strat care urmeazs [ ].

83
84

Acest fapt se poate observa in cazul tragerilor cu arme la care viteza initials a
proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra csruia se trace prezints mai multe suprafete
suprapuse, cum este cazul imbrscsmintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui
inel ingust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) si numai pe al doilea strat,
aflat la o distants intre 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifics urmei de
afumare.

II.2.4. TATUAJUL
Este o urms creats de pulberea arss incomplet care se formeazs in jurul orificiului de
intrare, având dimensiuni si densitsti variabile, in functie de felul incsrcsturii, lungimea tevii,
distanta de la care s-a tras, msrimea si forma particulelor de pulbere.
~n unele cazuri tatuajul se produce prin depunerea de cstre proiectil a particulelor
rupte in timpul exploziei din peretii tubului cartus.
Distanta pâns la care actioneazs particulele de pulbere semiarse este de pâns la 80 cm
la armele neautomate si semiautimate. Aceasts limits este depssits la armele automate care au
o cadents de tir foarte mare (peste 1000 lov./min).
Pulberea neagrs creeazs mai frecvent tatuaje datorits dimensiunilor mai mari ale
granulelor si caracteristicilor armelor de vânstoare [ ].
Dintre pulberile coloidale, cele in corms cilindrics sunt propulsate mai departe decât
cele lamelare sau in forms de bands.
Formarea tatuajului, pe lângs conditiile mentionate este determinats si de duritatea
obiectului asupra csruia s-a tras [ ]. Un obiect de consistents mare va permite particulelor de
pulbere nearse complet ss pstrunds, pe când un obiect dens nu va permite acest lucru,
particulelor depunându-se numai la suprafata sa.

II.2.5. INELUL DE FRECARE


Se formeazs la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare [ ].
Aceasts urms secundars se formeazs prin depunerea de substante aderente la suprafata
proiectilului, fie din canalul tevii, fie pe traiectul exterior (ricoseu), pe marginile orificiului de
intrare.

84
85

Urma de frecare este formats din resturi de uleiuri minerale, parafins, funingine,
reziduuri de pulbere arsa, reziduuri metalice si substante aderente la glonte.
Inelul de frecare este de culoare cenusie si se observs usor pe obiectele de culoare
deschiss. Când inelul de frecare s-a format pe obiect de culoare inchiss, se poate scoate in
evidents prin relevarea funinginei cu hârtie fotografics sau prin relevarea stratului de grssime
cu ajutorul radiatiilor ultraviolete.
Examinarea substantelor care formeazsinelul de frecare ajuts la stabilirea, in parte, a
ordinii tragerilor, si anume la diferentierea primului foc de cel de-al doilea foc trase cu aceeasi
arms.
Inelul de frecare al primului proiectil tras prezints resturi de ulei si mai putins
funingine pe când al doilea proiectil, va msrii cantitatea de funingine din inelul de frecare,
depunând mai putine substante uleioase [].
Operatiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migsloase si cu rezultate
neconvingstoare in 90% din cazuri ceea ce determins o evaluare sub “beneficiu de inventar” a
acestor urme.

II.2.6. INELUL DE METALIZARE


Poate fi intâlnit atât la gura orificiului de intrare, fscând corp comun cu inelul de
frecare, cât si independent de acesta când partea mai denss a obiectului perforat se gsseste mai
spre interior, sau când glontul a strsbstut succesiv mai multe obiecte [ ].
Un proiectil pstrunzând in corpul uman, determins formarea inelului de frecare pe
imbrscsminte si piele, iar inelul de metalizare apare numai la traversarea unui os plat, prin
desprinderea si depunerea unor particule metalice din csmasa proiectilului.
Inelele de metalizare pot fi descoperite numai prin röentgenografie si spectrografie
datorits cantitstilor foarte mici metal depuse.
Este posibil ca inelul de metalizare ss nu poats fi evidentiat prin metodele
susmentionate caz in care se poate utiliza microsonda electronics.
Deosebirea dintre inelul de metalizare si inelul de frecare consts in faptul cs, in timp
ce inelul de metalizare contine numai particule din corpul proiectilului in inelul de frecare
sunt depuse substante aderente la suprafata proiectilului provenind din canalul tevii si din

85
86

diferitele corpuri pe care le-a strsbstut sau din care a ricosat (tabls metalics, sticls, lemn,
imnrscsminte, etc.).

II.2.7. URMELE FORMATE PRIN IMPRIMAREA }EVII


ARMEI
Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii cu teava
lipits de obiectul in care se trage. Aceasts urms poate reprezenta conturul complet al gurii
tevii sau numai o parte a acesteia, iar in unele cazuri pot fi imprimate si unele piese din
apropierea gurii tevii sau montate in fats (vârful superior al vergelei, a doua teava la armele de
vânstoare, amortizor, recuperator de recul, ascunzstor de flacsrs, etc.).
Orificiul de intrare, in cazul tragerii cu gura tevii lipits de obiect, este mai mare decât
cel de iesire. Marginile orificiului vor fi zdrentuite, cu rupturi orientate spre directia de
tragere, contrar regulii - adics in directia de unde a venit glontele. Datorits presiunii mari si
faptului cs gazele nu au alts iesire decât inspre inapoi, acestea vor crea sfârtecsri, sfacelsri ale
tesutului cutanat sau franjursri ale csror margini vor fi indreptate invers cu directia de miscare
a proiectilului.
Gura tevii va creea asa numitul “inel de contuzie”. Datorits reculului, gura tevii se
retrage; revenind loveste tesutul cutanat provocând deshidratarea suprafetei lovite, datorits
temperaturii ridicate.
Imprimarea gurii tevii va fi totals sau partials in functie de unghiul sub care a fost
sprijinits teava de obiect:
- imprimarea totals este aceea in care toate psrtile proeminente ale tevii sunt atât de
bine imprimate pe piele, incât permit recunoasterea conturului acesteia;
- imprimarea poate avea aspect de “semiluns”, când unghiul sub care s-a sprijinit teava
a fost mai mic de 90°.
Dacs urmele principale au fost definite ca fiind un rezultat al actiunii pieselor si
mecanismelor armei asupra elementelor cartutului si al actiunii proiectilului in timpul zborului
ssu pe traiectorie asupra diverselor obiecte intâlnite in cale, urmele secundare, in lumina celor
expuse mai sus, sunt rezultatul factorilor suplimentari ai impuscsturii (presiunea gazelor,
temperatura acestora, flacsra, arderea incomplets a pulberii, etc.).

86
87

CAPITOLUL VI
EXAMINAREA şi IDENTIFICAREA SCRISULUI

Secţiunea 1. Metode aplicabile în examinarea scrisului de mână.

Inainte de a incepe tratarea propriu-zisa a acestor probleme consideram util a trata


chestiunea confuziei raspandite dintre termenii grafoscopie şi grafologie.
GRAFOSCOPIA este acel domeniu al expertizei criminalistice prin intermediul caruia se
poate identifica autorul unui scris. ea se intemeiaza pe cele doua proprietati fundamentale ale
scrisului:individualitatea şi stabilitatea relativa.
GRAFOLOGIA-este o disciplina ştiinţifică de interpretare şi analiza a scrisului prin care
se urmareste cunoasterea persoanlittii umane, a modului în care scrisul reflecta trasaturile
psihologice şi de caracter ale autorului. Aceste rezultate "sunt utilizate în variate discipline cum
ar fi :medicina şi psihiatria, pentru diagnosticarea bolilor şi a gradului de sanatate mental;in
criminologie-pentru depistarea comportamentelor deviante sau aberante;in pedagogie-pentru
recuperarea retardului;in psihologie-la studii caracteriologice şi de orientare profesionala. "63
In literatura de specialitate din intreaga lume s-au conturat mai multe metode prin care s-a
încercat studierea grafiilor.

Secţiunea2. Bazele ştiinţifice ale identificării persoanei după


scris
1. INDIVIDUALITATEA SCRISULUI
Activitate exclusiv umana , scrisul constituie o deprindere intelectuala cointeresand şi
un lant psiho-somatic complex. In cadrul unui proces mai indelungat de invatare şi fixare prin
repetare, are loc constituirea unor legaturi la nivelul cortexului, care permit transpunerea grafica

63
Lucian ionescu-Criminalistica Note de curs 1994

87
88

a cuvintelor şi şi mbolurilor percepute prin citire, ascultare, pronuntie, sau rezultate din procesul
reflexiei şi idealizarii.
în calitate de organ efector, mana este cea care, raspunzand controlului realizat de
sistemul nervos central, in baza deprinderilor de motricitate create prin invatarea scrierii,
realizeaza actiunea propriu-zisa de scriere.
"Plecat pentru toata lumea de la acelasi punct-modelul caligrafic-scrisul ia,încă de la
primele smângălituri ale copilului caractere distincte, personale. "**64
Intr-adevar, scrierea este puternic şi direct influentata de particularitatile persoanle şi de
specificul tipului de activitate nervoasaproprii fiecarui individ. grafismul rezultat se manifesta
prin caracteristicile generale(dominantele grafice) şi prin elementele specifice de
detaliu(constructia semnelor grafice, gesturi spontane). Alaturi de baza psiho-somatica- element
inten, fundamental aldeprinderii de a scrie-scrisul mai este influentat şi de alte elemente externe:
-metoda de predare şi modelul caligrafic la care a fost obligat elevul în procesul de
invatare;
-imitarea unor modele familiale(scrisul familial, modelul semnaturilor parentale)sau a
unor modele curente(de exemplu ornamente ale unor majuscule );
-influentele mediilor tehnico-profesionale:scrierea STAS, scrisul tehnic, scrisul cu
majuscule, etc;
-caractere grafice nationale-scrirea gotica, latina, scrisul anglo saxon de tip scripentru
2. STABILITATEA SCRISULUI
în apropierea varstei de 20-22 de ani are loc cristalizarea grafismului, caracteristicile
generale şi formele scripturale ramanand constante pentru tot restul vietii. Stabilitatea scrierii
trebuie însă privita ca un element relativ, ea putand suferi modificari care nu au repercusiuni
notabile asupra identificarii autorului. De exemplu-modele multiple de executie a semnaturilor,
elemente literale noi sau diverse, afectiuni motorii prin care se altereaza scrisul, imbatranirea).
Intr-o enumerare, fara pretentii de exhaustivitate, am include printre elementele care pot
interveni:
1. Modificari la nivelul evolutiei scrierii

64
Aurel Boia-Introducere în grafologie şi expertiza grafica Bucuresti 1944 pag. 6.

88
89

-dupa formarea şi cristalizarea scrierii, la unele persoane evolutia grafismului stagneaza;la


alte persoane aceasta trece printr-un proces lentde evolutie(chiar aproape neevident pentru
perioade relativ scurte).
2. Modificari datorate starii psiho-somatice
-data fiind paleta extrem de larga de stari ce se abat de la normalitatea psihica şi
fiziologica,cât şi legatura de netagaduit dintre starea psihica şi cea fizica, scrisul va putea suferi
"alterari"generate de stari ca :oboseala, depresie, surmenaj, ingestie de toxice. De exemplu-
biletele şi nucigasilor, scrisul alcoolicilor, toxicomani, bolnavilor psihici.
Bolile mentale afecteaza profund scrisul sub raportul miscarilor-lipsa de coordonare,
plasare aberanta a unor caractere sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al conţinutul
ui, repetitii de fraze complete, incoerente de text.
Bătrânetea care este foarte adesea asociata cu stari de boala în stationare sau progresie, se
manifesta în scriere printr-o dezorganizare a acesteia (destructurare), fragmentarea(poligonarea)
traseelor arcuite sau a ovalurilor. "Un semn caracteristic il reprezinta asa numitele'fire de
paianjen'-constand în intarzierea varfului penitei pe foaia de hartie, ceea ce da nastere unor
trasaturi foarte fine şi incalcite”65
3. Modificari rezultate din actiunea asupra mainii de către o alta persoana (mana
condusa) asupra mainii unor persoane bolnave, analfabete, se actioneaza prin "ajutarea
mainii"pentru executarea unor semnaturi pe acte(de exemplu-testamente, contracte)
-scrierea cu mana inerta(cu mana moarta)
-scriere cu mana ajutata .
4. Modificari produse de stari de intoxicatie
-in modspecialcu alcool, droguri, medicamente, intoxicatii cu ciuperci, auto-otraviri
suicidiare, s. a.
5. Modificari cauzate de incapacitati fizice ale organelor implicate în scriere
-accidente, amputari ale degetelor, mainilor;
-pierderea sau afectarea vederii.
6. Modificari generate de factori aleatorii

65
L. Ionescu –op. cit pag.
89
90

-sunt rezultatele unor influente de moment şi afecteaza numai cate un specimen de scris
sau semnatura, care sunt date în acele conditii speciale:
-suportul actului, suprafete neregulate(ex. -lemn cu noduri, suprafete foarte alunecoase,
pozitii instabile)
-pozitii de scriere incomode(ex. -rezemat pe spatele unei persoane);
-instrument de scris necunoscut sau defectuos(ex. pix cu pasta de scris la temperaturi
foarte scazute).

CARACTERISTICILE GENERALE ALE SCRISULUI

Sunt "dominantele grafice"care prin ansamblul combinariilor determina aspectul


generalal scrisului unei persoane.
Enumerarea care urmeaza cuprinde zece elemente a caror unitte şi diversitate face ca ,
in baza unor corecte aprecieri, sa putem identifica sau exclude o anumita persoana ca fiind
autorul unui anumit scris.

1. Dimensiunea scrisului
Credem nu sunt necesare prea multe lamuriri pentru aceasta caracteristica generala. Scrisul
mediu ( normal sub aspect dimensional )se situează intre limite la 2-4 mm inaltime. Peste
4-5mm inaltime scrisul este m a r e , iar sub 2 mm este un scris m i c .
Trebuie făcuta o precizare privind aprecierea scrisului după latime:- dilatat, normal,
inghesuit. Sub aspectul continuitatii inaltimii, scrisul poate fi :
-uniform;
-crescator(ingladiat);
-descrescator(gladiolat);
-filiform.
2. Proportionalitatea scrisului
-proportional- când exista intre majuscule şi depasante şi minuscule nedepasante un
raport de aprox. 1/2.
-subanaltat- când raportul majuscule minuscule este de aprox. 1/1.

90
91

-supraanltat- când raportul este de 1/3 intre majuscule şi minuscule, ca şi intre depasante(
b, f, h, l, d, j, y, t, k )si nedepasante.
3. Nivelul de evolutie a scrierii
Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual, pentru finetea gradelor. Evolutia
scrisului exprima gradul în care o persoana şi -a insusit deprinderea de a scrie, gradul de
coordonare a miscarii
Scrisul poate fi:
a)evoluat(superior);
b)mediu(mediocru)cu grade intemediare-la limita cu nivelul superior, mediu, şi
la limita cu nivelul inferior.
c)scris inferior (neevoluat).
4. Forma scrisului-poate fi apreciata după configuratia liiterelor, urmarindu-se şi
sensul şi tipul miscarilor şi complexitatea executiei.
a)dupa configuratie-scris cursiv, scris cu carctere ce imita pe cel tipografice;
b)dupa miscare-arcadat, ghirlandat, unghiular, rotunjit, pot rezulta şi forma
mixte-arc-ghirlandat.
c)dupa gradul de simplificare-scris simplificat, scris simplu, scris complicat (incarcat).

5. Inclinarea scrisului -poate fi verticala, spre dreapta(dextroclin), spre


stanga(sinistroclin)
6. Dinamica şi viteza scrierii
-aprecierea acestora se va face intr-un context mai complex. Este evident ca un scris
evoluat va avea o dimanica superioara, putand fi executat cu viteza. În cazul imitatiilor servile
sau a modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterata, iar viteza mai redusa.
7. Presiunea şi spatierea scrisului
-presiunea poate fi mare, normala, redusa, fluctuanta, constanta, crescatoare,
descrescatoare.
-spatierea este normală, inghesuită, scris rîşi pit ( spaţiere mare). Ea mai poate fi şî
inconstantă.
8. Gradul de legare(continuitatea)Forma traseelor

91
92

-legarea poate fi intensa(sunt legate chiar mai multe cuvinte)normala, grupata(2-3 litere),
tocata(de la italianul "toccare"-a atinge, fiecare litera este executata separat).
-forma traseelor este data de modul în care variaza presiunea pe instrumentul de
scris-traseele putand fi cilindrice, maciucate, fusiforme, ascutite .
9. Topografia elementelor şi a textului
-prveste plasarea unor categorii de elemente cum ar fi :titlul, data, semnatura, adresa, etc.
-plasarea textului în pagina-la stanga, spre dreapta, etyc. , dar se poate aprecia şi forma şi
dimensiunea aliniatelor.
10. Directia şi forma randurilor -orizontala, ascendenta, descendenta;
-fragmentat ascendent, fragmentat descendent(scrisurile scaliforme);
Forma randului-concav, convex, sinuos, nedefinit(saltaret).

CARACTERISTICILE SPECIALE ALE SCRISULUI


Elementele (detaliile )de constructie literala

Ele reprezinta de fapt modul particular, personl, in care un anumit autor executa
constructia semnelor grafice, a literelor, cifrelor, modul în care el realizeaza legarea şi atacul
executiei, finalizarea, monogramarea, etc. *
a) Morfologia(structura)semnelor grafice; un autor anumit executa un anumit model de
semn grafic, sau mai multe modele specifice-caz de polimorfism literal;
De exemplu- B caligrafic şi B gotic.
b) Numarul elementelor constructive:numarul de miscari, trasaturi, grame, (ex. m dintr-o
miscare şi nuoasa sau m din patru grame).
c) Forma elementelor constructive
-trasaturi drepte : verticale, oblice, orizontale;
-trasaturi circulare:inchise, semicirculare, spiralate;
-trasaturi unghiulare(ascutite).
-trsaturi concave(ghirlandate);
-trasaturi convexe(arcdate);
-trasaturi ondulte(sinuoase);
-trasaturi rotunde, ovoidale, buclate.
92
93

d) Directia miscarilor predominante


-dupa sens-dextrogire
-sinstrogire
-pe verticala-de extensie(de jos în sus)
-de flexie(de sus în jos),
-pe orizontala-spre dreapta(abductie)
-spre stanga(aductie).
e) Modul de incepere(atacul) semnelor grafice
-dupa pozitia-superior, median, inferior, şi după forma utilizata la punctul de atc-punct,
croset, oval, etc.
f) Modul de finalizare
-poate fi :eterat, punctat, in croset, detsat, etc.
g) Legarea semnelor şi a elementelor lor
h) Modul de reaprtizare a presiunii pe trasee.
i) Alinierea semnelor pe linia de baza.
j) Modul de executie a unor elemente grafice
-bara lui t(poate fi legata, oblica, extinsa, etc. )punctul lui i(poate fi în croset, liniar, oval,
spiralat, etc. ).
- executia semnelor diacritice.
k) Modul de scriere a unor mentiuni
-abrevieri(str, nr. no, . dv. , dvs. , s. a. , s. a. m. d. );
-date calendaristice (11 nov. , 11noi. , 11 XI 1995, '95).
-bifarea, executia unor operatii matematice, numerotarea paginilor.
Importanta detaliilor de constructie a semnelor grafice difera-astfel, forma literei, atacul,
numarul de elemente vor fi intotdeauna mentionate , in timp ce alte elemente se indica numai în
masura în care prezinta interes prin particularitati şi detalii specifice în raport cu alte elemente,
permitand identificarea/excluderea autorului.
Modificarea scrisului în mod intentionat
1. Deghizarea scrisului

93
94

Constituie o schimbare voluntara a scrisului în scopul de a ascunde identitatea autorului.


Cu toate acestea , in scrisul respectiv se mentin elemente din scrisul obisnuit al autorului,
intrucat"deghizarea include o reântoarcere reflexă la grafismul original"*66
De aceea este necesar sa se acorde o atentie speciala modului în care se iau probe de
scris . Acestea sa fie suficiente atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Oboseala
generata de autocontrol face ca, pe măsura creşterii cantităţii de probe de scris, sa
apara"scapate"unele elemente literale individuale pe care autorul incearca sa le deghizeze.
Deghizarea se poate realiza prin:
a)Denaturarea caracterelor grafice-are loc schimbarea inclinarii, dimensiunilor scrisului, a
modului de formare şi legare a unor litere. In general se da o inclinare regresiva(spre stanga)in
tregului scris, alteori se scrie chiar cu mana stanga, şi se incerca a se da aparenta unui nivel
grafic inferior celui real al autorului.
Un procedeu de deghizare il constituie tinerea instrumentului de scris intr-o pozitie
anormala(ex. intre degetul mijlociu şi inelar)rezultand o imagine de ansamblu deformata a
scrisului.
Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trasaturi neregulate, executia altor
modele literale, etc.
b)Scrierea cu litere asemanatoare celor de tipar-in general se folosesc majuscule. In acest
caz autorul va executa modele personale ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă.
Probele de scris se vor lua şi cu acest gen de caractere.
c)Scrirera cu mana stanga(sinistrografia)
în acest caz scrisul este mai greoi, unghiular, axele literelor sunt rasturnate spre stnga.
Probele vor fi luatein masura posibilului în acest sens. " când se dispune de probedate doar cu
mana dreapta, problema este mai dificila, dar nu insolubila. "*
2. Contrafacerea scrisului
-prin copiere şi prin imitare, modalitati specifice falsificarii semnaturilor. Ele apar rar
pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect fortat, artificial, presiunea va fi în general
constanta, se vor putea gasi urme ale folosirii initialea unor trasee cu creion, urme de prindere cu
ace a actului copiat, etc.

66
Lucian Ionescu-Expertiza criminalistica a scrisului ED. Junimea 1974.

94
95

Expertiza grafica. Expertiza semnaturilor şi a scrisului

Semnatura poate fi executata literal-completa sau partiala literal-indescifrabila


Semnatura este cea mai specifica structura de scriere a unei persoane, oglindind
personalitatea şi gradul de evolutie al autorului din punct de vedere al scrierii. Cu toata
specificitatea sa, semnatura are şi o reltiva stabilitate-in timp , prin evolutie ca şi involutie, dar
şi temporar-in limitele de variabilitate normala
Atat semnatura cât şi scrisul se deprind în timp, dobandind personalitate şi
identificabilitate. Exista şi cazuri când persoane care nu stiu sa scrie au invatat sa execute o
anumita semnatura. Expertiza grafica -are menirea de a stabili autorul unui scris sau al unei
semnaturi, respectiv dacă ele au fost executate de titular sau de o alta persoana, ca şi dacă cineva
a contrafăcut o semnatura sau a executat un model fictiv. Rolul expertului este acela de a
întreprinde un demers profesioanl bazat pe rigoare şi obiectivitate67. Deosebit de importanta
pentru succesul expertizei este alegerea materialului de comparaţie .
Se vor alege materiale cu garantii de autenticitate(state de plata, contracte de munca,
carti de munca, , semnaturi din buletin, acte autentificate de notar, etc. )ca şi alte acte de
comparaţie de natura sa asigure acuratete concluziei.
Este importanta şi data de la care provin materialele de comparaţie . Acestea trebuie
cautate în perioadele apropiate şi anterioare datei actului în litigiu. In practica sunt cazuri când
organele judiciare accepta ca materiale de comparaţie acte datate ulterior datei actului contestat,
existand posibilitatea ca autorul semnaturii sa îşi fi schimbat "pro causa" modelul de semnatura.
Nu este recomandabila nici realizarea unor probe de scris de la banuiti prin indicarea
acestora de a imita semnatura suspecta, intrucat un subiect cu buna coordonare ar putea sa se
apopie de model în mod absolut accidental.
Experttiza grafica de calitate poate fi chiar în măsura de a recurge la experienţă organizată,
adică la o cercetare sistematică, selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de lucru, bogată
în corelaţii şi verificări68.
Metodele de examinare grafică conturate în literatura de specialitate au fost în principal:

67
Bruno Vettorazzo-Metodologia della preizia grafica su base grafologica-Giufre Editore Milano 1998 pag.2
68
Bruno Vettorazzo- op. cit. Pag 3.
95
96

1. Metoda caligrafică .
Numită şi gramatomorfică ori caligrafic descriptivă69- ea examinează grafismele ca
structuri formale, plecând în examinare de la criterii de natură morfologică. Potrivit acestei
metode, două scrisuri au acelaşi autor dacă sunt asemănăntoare morfologic, sau au autori diferiţi
în caz contrar.70 Aplicarea acestei metode are un caracter superficial, descriptiv, bazat pe
înţelegerea simplistă a simetriei şi a stabilităţii scrisului, conducând la un paradox. Expertul
ajunge să aprecieze denaturat elementele de rigoare şi obiectivitate, căutând în paralel intersecţii
analogice de natură aparentă şi recurgând la elemente de natură empirică în afara recursului la
logica expertizei. Un exemplu faimos al erorilor ce pot fi generate prin aplicarea metodei
caligrafice este cel al procesului Dreyfus unde însuşi Bertillon a realizat o expertiză grafică.
Acuzaţia de spionaj a fost susţinuttă pe ideea că deosebirile grafice desprinse din actele
examinate s-ar fi datorat chiar autodeghizărilor la carear fi recurs căpitanul Dreyfus pentru a crea
impresia că scrisuln său a fost imitat. Mai târziu s-a stabilit că scrisul aparţinea baronului
Esterhazi.
2.Metoda grafometrică.
Acestă metodă de examinare grafică nu priveşte forma grafică în sine, ci are în vedere
raporturile dimensionale care se stabilesc între forme şi mişcare, considerate constante în baza
experinţei empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare elementelor generate de raporturi
interliterale, plasărilor spaţiale, treaseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare, etc. Acestea
sunt apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii şi comparării.
Principala critică ce se poate aduce acedstei metode este faptul că se reduce diversitatea
cvasi-inifinită a caracteristicilor grafice la o cotaţie arbitrară, la elemente rigide, ce eludează
tocmai aspectul atât de complex şi important al variabilităţii grafice71.
3.Metoda grafonomică
Este numită de unii autori şi semnalectico-descriptivă72 acesta apare ca cea mai
modernă . Ea este derivată din cercetările lui Bertillon, ale lui Crepiux Jamion şi a fost apoi
dezvoltată de şcoala italiană de grafologie Ottolenghi, Falco ,Sorentino. Conforma acestei
metode se au în vedere gesturile grafice ca expresii ale autorului şi ansamblul elementelor

69
L.Ionescu –op.cit pag. 155.
70
Idem-pag.7.
71
L.Ionescu op,cit. Pag 158.
72
B.Vettorazzo-op.cit. pag. 14 şi urm.
96
97

constatnte şi variabile, împletirea complexă a generalului şi particularului în scris, semnături,


cifre. Vor fi individualizate elementele de ordin general, variabilele şi constantele înţelese în
contextul genral. Interpretarea priveşte sub aspectul naturaleţei lor elementele normale –
repasări, model particular, ca şi cele patologice- disgrafii, tremur patologic, miscari spastice,
alternanţe, idiotisme grafice. Se ajunge astfel la individualizarea tipului grafic, iar prin
compararea cu materialul necontestat la stabilirea corelaţiilor complexe şi la identificarea
autorului. Un factor important apslicat acestei metode este luarea în considerare a tuturor
elementelor individuale în antecedete autorului în măsura în care au influenţat grafiskmele –
vârsta la momentul scrierii, accidente, boli , infirmităţi, etc.

Procedee de falsificare a semnăturilor


1. Copierea-poate fi directa, prin executare pe actul în litigiu a semnaturii model prin
transparenta sau utilizand metoda proiectiei.
Copierea indirecta-prin folosirea hartiei copiative(indigo sau plombagina)prin care se
transmit traseele originale , apoi se repaseaza.
Uneori, transpunerea se face prin presiune. Astfel, actul pe care se va realiza
semnatura este asezat pe un suport mai moale(carton, mai multe coli de hartie, lemn de brad)iar
semnatura ce se copiaza(modelul) se urmareste cu un pix sau un creion tare. Traseele de
presiune vor fi apoi acoperite cu creion, pix, stilou. Urmele de presiune raman însă vizibile, pe
verso, traseele cu instrumentul de scris sunt ezitante. Copierea unei semnaturi are ca rezultat
perfecta corespondenta dimensionala intre semnatura copiata şi cea rezultat. La examinarea
microscopica se pot observa traseele initiale realizate cu creionul şi apoi repasate.
In practica uneori, falsificatorul depune ca material de comparaţie tocmai actul de pe care
a fost copiata semnatura în litigiu, pentru a convinge de"autenticitate". Aceasta perfecta
corespondenta dimensionala este dovada indubitabila a falsului, de oarece nici o persoana nu
poate semna absolut identic dimensional.
2. Imitatia servila
Este o modalitate prin care falsificatorul incearca sa redea, după un model pe care il
observa, o semnatura autentica. Rezultatul va fi în general lipsit de spontaneitate, cu trasee lente,
cu reluari, opriri şi chiar corecturi. Sunt foarte rare cazurile când autorul unei semnaturi
realizate prin imitatie servila poate fi depistat. Aceasta de oarece, in acest caz scrisul
97
98

falsificatorului se depersonalizeaza, urmarindu-se reproducerea scrislui imitat. Numai uneori,


spe final, pierzandu-si rabdarea, falsificatorul scapa unele elemente personale în semntura
imitata(de exemplu-un final eterat urmat de un punct ca şi în semnatura proprie).
c)Imitatia liberase realizeaza prin "invatarea "semnaturii ce trebuie imitata. Prin exercitii
prealabile se elimina lipsa dinamismuluii şi a coordonarii. Are loc însă o reproducere cu mai
putina acuratete a detaliilor, şi pot aparea unele deosebiri. identificarea ramane însă dificila ,
chiar dacă exista sanse mai mari decat la imitatia servila, aparand unele elemente personale(ex.
-inclinatie, linia de bza, atacul unor litere).
d)Semnaturile executate din fantezie
în acest caz nu se urmeaza un model autentic ci"se inventeaza" o semntura. Pentru
aceste cazuri grafismul folosit va fi apropiat de cel al executantului, regasindu-se caracteristici
suficiente penru identificare.

98
99

CAPITOLUL VII
CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE

Problema falsificarii actelor a fost şi ramane la ordinea zilei. Ea a capatat chiar


amploare în conditiile societatii moderne, in care notiunea de act -inteleasa ca orice inscris
tiparit, dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în alte moduri ( xerox, laser, etc. ) prin
intermediul caruia se atesta o stare, identitate, profesie, sau o valoare ( de exemplu-cartile de
credit, cartelele telefonice, documente bancare, vize turistice, s. a. )- implica uneori tehnici
extrem de sofisticate.
Evolutia tehnologiilor de realizare şi protejare a documentelor este impusa, alaturi de
progresul tehic şi de utilizarea decatre falsificatori a celor mai noi tehnici şi metode ,
realizandu-se documente false a caror aparenta sa se apropiecâtmai mult de cele autentice.

Secţiunea 1. Noţiunea de document. Documente


suspecte

Deşi, în general noţiunea folosită este cea de act 73 sau înscris, considerăm mai
adecvată în terminologia examinării criminalistice utilizarea noţiunii de document. Pe
de o parte, această noiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic şi semantic,
fiind mai complexă decât cea de act. Termenul de document este mai sugestiv pentru
scopul pe care îl serveşte, acela de a fi " expresia grafică a unei manifestări sau
declaraţii de voinţă, ori a unei atestări a unui fapt " redând prin conţinut fapte,
împrejurări, evenimete, stări, acţiuni de care legea penală leagă anumite consecinţe
74
juridice.
În acelaşi timp, noţiunea de document este concordantă şi cu definiţia ei
criminalistică prin care se vizează " orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris,
schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară

73
Dicţionarul enciclopedic român, Editura ştiiniţfică, Bucureşti 1975, pag. 8, 272, 278, 468.
74
SANDU D. , Falsul în acte, Editura “Dacia “ Cluj l977, pag. 9.
99
100

ori profesională, încheierea de diferite contracte, felurite declaraţii, precum şi bilete de


75
călătorie, timbre, etc. ". Considerăm util să amintim aici faptul că, în practică, în
multe din ordonanţele sau încheierile prin care se cere efectuarea unei expertize
criminalistice asupra unor documente contestate se foloseşte expresia ". . . să se
examineze actul fals. . . ". Apreciem această formulare ca fiind incorectă având un
conţinut de pronunţare prematur, întrucât un act suspectat de a fi fals poate fi autentic,
necontrafăcut, nemodificat, poate să fie doar parţial modificat, etc.
Pe cale de consecinţă considerăm ca mult mai adecvată utilizarea termenului de
document contestat sau de document suspect.
În domeniul examinării criminalistice a documentelor problemele ce sunt supuse
cercetării sunt de o extremă varietate, la fel ca şi actele ce se cer a fi examinate. Gama
actelor se întinde de la simple acte sub semnătură privată, până la acte oficiale, de
identitate, acte vamale, cărţi de credit, ş. a. Spectrul problemelor ce se cer a fi
rezolvate cuprinde modificările aduse documentelor, modul lor de falsificare sau de
contrafacere, ajungând până la diferenţele de vechime între anumite menţiuni, sau la
stabilirea vechimii actului în întregime. În domeniul documentelor cu origine de
oficialitate, sub aspect temporal, întinderea perioadei de redactare, emitere şi folosire
76
curentă a acestora este în general limitată la circa 30-35 de ani şi doar în mod
excepţional se cere examinarea unor documente având o vechime mai mare de 40-50
de ani.

Secţiunea 2. Unele aspecte teoretice

Pentru domeniul penal prezintă interes numai acele documente care sunt apte de a
produce consecinţe juridice. Ele trebuie să aibă deci valoare probatorie, interesând însă
şi posibilitatea reconstituirii împrejurărilor în care acestea au fost întocmite, emitentul,
persoana îndrituită a face uz de document, s. a. m. d. În asemenea situaţii
documentele devin probe materiale, păstrând acest regim şi în cadrul expertizei

75
MIRCEA I. , Criminalistica, Editura Fundaţiei”Chemarea “ Iaşi 1992, pag. 232
76
CLEMENT J. L. , RISSI B. , L’expertise scientifique des documents falsifies ou contrefaits, Part I,
Revue Internationale de Police Criminelle nr. 3/1983 , pag . 66 .
100
101

criminalistice. O dată cu contestarea veridicităţii sale documentul suspect devine -din


mijloc de probă- o probă materială, putând servi la dovedirea falsului, la identificarea
autorului sau autorilor, ca şi la elucidarea celorlalte împrejurări sub aspect judiciar şi
criminalistic, pentru aflarea adevărului în cauză.
Codul penal face însă distincţie între înscrisurile sub semnătură privată şi cele
oficiale. În acest sens, potrivit art. 150 al. 2 aşa cum a fost modificat prin Legea
140/1996, înscris oficial " este orice înscris care emană de la o unitate la care se referă
art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi. Art. 145 defineşte termenul de
"public" prin tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile sau ale persoane juridice de
interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică,
serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de
interes public. Art. 288 al. 3 Cod Penal completează conţinutul noţiunii de înscris
oficial asimilând acestora " biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecinţe juridice. "
"Per a contrario" se poate deduce că toate celelalte acte ce nu îndeplinesc
condiţiile de mai sus sunt sub semnătură privată. Odată autentificat însă, actul sub
semnătură privată capătă şi el un caracter de oficialitate, falsificarea lui realizând
conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale.
O problemă care ar putea fi discutată este cea a documentelor bancare, de
expediţie, etc. emise de către unităţile bancare, societăţile comerciale cu capital
privat. Interpretarea textelor legii penale actuale şi a practicii ne conduce la concluzia
că acestea ar avea poziţia unor acte sub semnătură privată. Opinăm însă că, ele au
totuşi un caracter şi un conţinut ce excede unmplu act sub semnătură privată, fiind
purtătoare ale unor ştampile, avize, etc. ceea ce le conferă de principiu ( şi până la
proba contrarie) o credibilitate superioară. Dacă sub aspectul încadrării faptelor de fals
legate de documentele amintite fapta rămăne în domeniul art. 290. C. Penal, din
punctul de vedere al terminologiei criminalisticii, credem că nu ar fi deplasată, şi nici
neconformă cu conţinutul textelor de lege utilizarea pentru aceste documente a
termenului de documente cu sorginte de oficialitate.
Noţiunea de fals în acte nu este precizată în legea penală printr-o definiţie a la
lettre, dar art. 288, 289, 290 din Codul Penal fac o enumerare a principalelor forme de
101
102

manifestare a falsului în acte: - -fals material în


înscrisuri oficiale,
-fals intelectual,
-fals în înscrisuri sub semnătură privată.

“Literatura de specialitate, cât şi practica judiciară au relevat elementele esenţiale


ale infracţiunii de fals în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale şi
anume “ 77:
-alterarea adevărului conţinut într-un document,
-producerea efectivă sau aptitudinea de a produce consecinţe juridice,
-prezenţa elementului intenţie la săvârşirea faptei.
“Alterarea adevărului cuprins într-un document are loc în principal "in
faciendo" 78 “ putându-se produce însă, aşa cum precizează în mod expres art. 289 C.
Penal " prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări ".
Fără o hotărâre şi fără exteriorizarea ei prin acţiune nu poate exista infracţiune,
deoarece numai o acţiune (o inacţiune) poate aduce atingere valorii sociale şi deci să
producă urmări sociale periculoase 79. Oricare ar fi modurile de alterare a adevărului pe
care se prezumă că îl exprimă documentul suspect, ele se reduc în principal la două
forme: falsul material şi falsul intelectual.
Falsul intelectual se săvârşeşte concomitent cu întocmirea, redactarea
documentului şi constă în general din omiterea unor date, inserarea unor date
neadevărate, atestarea unor elmente neadevărate, etc.
Falsul material se poate comite atât concomitent cu întocmirea documentului,
prin realizarea unui document în întregime contrafăcut, cât şi după redactarea acestuia
printr-o modificare (alterare) fizică a sa. Noţiunea de contrafacere are aici sensul de a
reproduce ceva în mod fraudulos, de a plăsmui, de a imita, de a alcătui ceva cu scopul
80
de a îi atribui un caracter de autenticitate . Alterarea unui înscris constă din

77
SANDU D. - op. cit. pag. 13
78
SANDU D. , op. cit. pag. 12.
79
BASARAB M. , Drept penal Partea generală, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti 1983, pag. 43
80
VASILIU T. , ANTONIU G. s. a. , Codul Penal comentat şi adnotat . Partea generală , Editura ŞtiinifIcă
Bucureşti 1972 , pag 251-252.
102
103

denaturarea lui, modificarea materială, transformarea conţinutului, ştergerea în orice


mod de litere, fraze, cuvinte, semne de punctuaţie, ori folosirea unor procedee de
juxtapunere.
Deşi legea penală nu face deosebire între diferitele modalităţi de realizare ale
falsurilor, referindu - se doar la efectele acestora - falsificarea - în practică s-a apreciat
că un document poate fi :
1. falsificat - prin modificări parţiale aduse unui act autentic,
2. contrafăcut - prin producerea unui document în totalitate fals.
Într-o lucrare pe care o considerăm de importanţă asupra expertizei ştiinţifice a
documentelor, se arată că"Desemnăm prin termenul de << contrafacere >> orice imitare
frauduloasă( subl. ns. S. A. ). A contraface un obiect constă deci din a fabrica în
totalitate o copie, cât mai fidelă posibil, de maniera în care ea să poată fi confundată cu
originalul.
În materie de documente, autorul falsului. . . face apel, pentru a-şi atinge
scopul, la materiale de înlocuire ( hârtie, cerneală, etc. ) a căror calităţi sunt suficient
de apropiate de cele ale materialelor autentice pentru a nu fi distinse la un simplu
examen vizual. " 81.
Distincţia dintre contrafacere şi falsificare este mult mai clară dacă vom face în
acest sens o referire la bancnote. Acestea pot fi falsificate -prin transformarea unei
bancnote de 5 dolari (USD) într-una de 50 , adaugând cifra 0, sau pot fi contrafăcute
prin tipărire, copierea cu un copiator color, ş. a. m. d.
Rezumând, putem arăta că sub aspect criminalistic un document poate fi supus
unor modificări parţiale ( în scopul de a fi folosit ulterior la dovedirea unor calităţi,
valori, drepturi neadevărate) sau poate fi produs în afara condiţiilor legale, de către o
persoană neautorizată, de către o sursă neoficială, în scopul de a înşela vigilenţa
organelor abilitate să controleze documentele respective ( organe vamale, poliţie, etc.
).

Sectiunea 3. Examinarea documentelor.

81
CLEMENT J. L. , RISSI B. -op. cit. pag. 151
103
104

Examinarea actelor suspecte(a caror autenticitate este contestata)va avea în primul rând
în vedere aspectul lor general.
Se vor examina caracteristicile exterioare, dar şi cele intrinseci:
a)greutatea specifica-pentru identificarea sorturilor diferite de hartie sau alte materiale.
b)grosimea hartiei -element deosebit de important, deoarece calitatea(finetea)difeitelor
prelucrari prin care rezulta o anumita hartie permite distingerea de alte categorii, tipuri sau surse
de fabricatie. Ea este important a fi stabilita în special în cazul actelor realizate prin compunerea
mai multor parti care
provin din acte autentice, pentru a a realiza un act cu aparenta de autenticitate. De
exemplu, un act al carui text provine de la o sursa, iar semnatura şi sigilii le de autentificare de
la un act autentic care a avut un cu totul alt continut).
în cazul bancnotelor false, grosimea şi greutatea specificaa hartiei vor fi examinate în
mod absolut necesar prin comparaţie cu bancnotele autentice,
c)Culoareaimprimarilor, a scrisului, tusului de stampila, şi hartiei. Invechirea
naturala, datorata trecerii timpului va produce în general urme specifice care difera de cele create
în mod artificial prin doiferite mijloace cum ar fi plasarea actului fals intre doua straturi textile
peste care se aplica un fier de calcat fierbinte, sau tinerea actului pe o plita incinsa un anumit
timp.
d)Compozitia chimica a materialului de baza se va examina, ea fiind deosebit de
relevnta, de oarece prezenta diferitelor substante de inalbire optica sau lipsa lor permite
aprecierea falsului. De exemplu, noul model de marca germana este imprimat pe bumbac tratat
special.
Chiar pentru cea mai buna hartie, producatorii folosesc retete diferite de producere. In
SUA, in cadrul serviciilor de investigatii exista o" biblioteca de retete"cuprinzand mostre şi
retete ale diferitelor cerneluri, vopsele, sarturi de hartie, cu indicarea anului şi firmei de
fabricatie, data comercializarii în diferite tari, s. a.
e)Filigranarea şi alte mijloace de protectie
în procesul de fabricatie, colile de hartie cu destinatii mai deosebite(documente de
importanta, acte de identitate, etc. )vor fi supuse unui proces de filigranare. Acesta consta în

104
105

trecerea pastei nefinisate printre cilindri filigranori, care ii confera o textura speciala(filigran
multitonal, mat, sau umbrit ca mijloc de protectie speciala impotriva falsificarii.
Tehnicile moderne de protectie impotriva falsificarii constaudin introducerea în textura
materialelor pe care se vor imprima documente importante (cecuri, acte de identitate, bancnote)a
unor fibre textile de 1-2mm care reactioneaza la razele ultravioletecu o luminescenta specifica,
sau crearea unor retele speciale(caroiaje, şi nuozitati)a caror alterare prin radiere, razuire, , tacare
chimica, duc la extinderea pe suprafata actului în zona afectata a unor pete de culoare(de
exemplu cecuri FujiBank).
Firele de şi guranta-sunt inglobate în materialul bancnotelor moderne(marca germana
1990, lei 1990, dolari 1990 )cuprinzand uneori inscriptii transparente, sau marcaje magnetice,
imposibil de imitat fara o tehnologie extrem de costîşi toare.
Examinarea criminalistica se extinde şi asupra calitatii substantelor utilizate la scriere,
marcare, cum sunt:grafit, caolin, vopsea.
Pentru investigarea cernelurilor, a pastei de scris, a vopselurilor tipografice se vor utiliza
analize chimice complexe cromatografice, spectografice, radiatii Uv şi IR, examinare neutronica
şi laser.
Secţiunea 4. Metodele “clasice” de falsificare

Înainte de a aborda tehnicile şi metodele utilizate de infractori în ultima vreme


pentru realizarea unor documente false, vom face mai întiâi o succintă trecere în revistă
a tehnicilor falsului în acte despre se poate spune că sunt deja “ tehnici clasice”. Faptul
că au aparut tehnici noi , nu înseamnă că celelalte au fost abandonate. Mai mult, am
putea chiar spune că cele moderne sunt doar reluări de pe o altă treaptă de tehnicizare a
celor clasice Ca urmare cunoaşterea lor este necesară şi constituie, credem noi, ABC-ul
oricărui viitor expert în tehnica documentelor.
Intr- o lucrare de referinţă pentru cercetarea criminalistică a falsului în acte din
România, republicată recent, se arată că “ Procedeele cele mai frecvente de alterare a
actelor sunt ştersăturile şi adăugirile. Aceste forme de modificare a unui act adevărat se
pot întâlni separat sau împreună, pe acelaşi act şi chiar la acelaşi cuvânt sau semn

105
106

grafic; de asemenea ele pot însoţi şi alte forme de modificare ale actului” 82. şi gur că
metodele de falsificare, alterare a conţinutului unui document nu se opresc aici. La
cele pe care autorul - mai - sus - citat le aminteşte ca fiind mai frecvente , se adaugă şi
falsul prin acoperire de text, falsul prin compunere din parţi disparate a unui act nou,
precum şi falsul realizat prin spălare chimică (corodare) care precede de obicei
audăugirile sau rescrierea integrala a unui act 83.
EXaminarea criminalistică va fi mai întâi îndreptată asupra elementelor de
conţinut, topografie a elememtelor de text şi imprimare, precum şi asupra realizării, pe
temeiul căror examinări se vor putea face primele aprecieri în legătură cu posibilul
autor şi metodele folosite de acesta. “ Actele falsificate în întregime de aceeaşi
persoană au unitate de structură, atât logică cât şi grafică, ceea ce lipseşte în
majoritatea cazurilor de falsuri parţiale.
Metodele de examinare a falsului se aleg şi se aplică în funcţie de procedeul
utilizat la falsificare , de natura hârtiei, şi a substanţei de scris folosite la întocmirea
actului. ” 84
Falsul prin înlăturare de text are loc în principal prin folosirea metodelor de
înlăturare fizică : răzuirea şi radierea . Gradul în care acestea sunt vizibile este
determinat de substanţele folosite la scrierea, imprimarea textului, menţiunilor ori
semnelor ce se doresc a se înlătura, de intensitatea imprimării şi de tipul de suport
material pe care s-a operat. Pe de altă parte, are importanţă şi priceperea celui care a
înlăturat inscripţiile anterioare, precum şi fineţea instrumentelor folosite - corpuri
ascuţite, lame metalice, sticlă, ace, radiere, pulberi abrazive. Cu acestea sunt
înlăturate texte, litere, cuvinte, cifre, impresiune de ştampile, etc.
Când răzuirea ori radierea au fost realizate neglijent, rămân vizibile porţiuni din
traseele scrise sau tipărite anterior. Fibrele hârtiei sunt rupte şi deteriorate în acel loc.
Examinând suportul actului prin transparenţă se observă în locurile unde au fost
îndepărtate unele inscripţii, o mai mare transparenţă a hârtiei. Alături de aceste
aspecte, intervenţiile de natură mecanică asupra hârtiei se manifestă şi prin :
82
SANDU D. , Falsul în acte - Descoperirea şi combaterea prin mijloace criminalistice , Bucureşti 1994
Editura LUMINA LEX , pag. 11.
83
MIRCEA I. - Criminalistica , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti 1978 pag. 121-123.
84
Idem.
106
107

estomparea luciului hârtiei, deteliorarea fondurilor de protecţie, a liniaturii, întinderea


cernelii, pătarea şi mătuirea hârtiei, modificarea gradului de presiune al imprimarii,
scrisului, dactilografiere repetată a unor caractere, repasarea scrisului. “Scrierea cu
cerneală în zona alterată produce o difuzie mare, o îmbibare a fibrelor deranjateşi, în
consecinţă o întindere a colorantului , care se materializează în calibrul mare al
trăsăturilor şi în conturul lor neuniform. ” 85
Atunci când au fost îndepărtate porţiuni de ale unor texte manuscrise, asupra
locurilor răzuite sau radiate, se poate face o observare sub iluminare oblică şi fotografii
de umbre cu scopul de a demonstra eventuale diferenţe de presiune ale scrisului.
“Observaţia microscopică , combinată cu dirijarea luminii, permite localizarea
ştersăturii prin evidenţierea umbrelor pe care le formează fibrele de hârtie descleiate şi
scămoşate. ” 86
Relevarea scrisului preexistent poate fi făcută şi prin folosirea convertizorului de
raze infraroşii, a unei soluţii pe bază de iod activ, sau a fotografiei sub raze ultraviolete.
87

O metodă mai precisă de depistare a îndepărtării mecanice a unor porţiuni de pe


acte o constituie betagrafia prin contact. Imaginea clişeu obţinută prin radiaţii beta
este suprapusă pe un cliseu diapozitiv al actului realizat în lumină normală, apoi se
realizează o fotografie color cu cele două clişee suprapuse. Locul ştergerii va deveni
astfel vizibil
O modalitate foarte precisă, dar mai puţin accesibilă este cea holografică.
Utilizând două fascicule Laser ce interferează la trecerea prin documentul suspect se va
obţine pe o placă fotosensibilă o imagine care va permite o rezoluţie deosebită, iar pe
cale de consecinţă să se discearnă dacă elmentele de modificare “aparţin hârtiei ca atare
sau au fost create ca urmare a procesului de falsificare”88
Evidenţierea locurilor atacate mecanic de pe acte se poate realiza şi printr-o
metodă relativ mai simplă. Documentul suspect se presară cu o pulbere metalică, se
poate folosi chiar pulbere toner pentru copiator. Actul este apoi introdus între două

85
SANDU D. op. cit. , pag. 67.
86
SANDU D. op. cit. , pag. 69.
87
BĂLTEANU C. Examinarea actelor alterate prin ştersături, în Tratat Practic de Criminalistică vol. III
88
RADU A. Examinarea holografică , TRATAT DE CRIMINALISTICĂ , vol. III . pag. 284
107
108

plăci metalice între care există o sarcină de electricitate statică. Pulberea se va


aglomera în locurile unde fibrele hârtiei au fost deranjate, şi aceasta este mai subţire,
sarcina electrică fiind mai sensibilă în aceste zone.
Actele pot fi alterate şi prin metode chimice de corodare ori spălare. Mijloacele
de evidenţiere sunt în general cele ce permit şi depistarea ştergerii mecanice. La
acestea se mai poate adăuga şi examinarea în radiaţie ultravioletă. Zonele atacate
chimic vor avea o flurescenţă diferită de restul actului. Trebuie amintit aici faptul că
această metodă nu dă rezultate atunci când substanţa folosită la spălare chimică nu
produce reacţia de fluorescenţă.
Prin menţinerea actului în contact cu o placă fotografică un anumit timp în
întuneric se va produce o reacţie emulsiei fotografice cu reactivii ce pot fi întrebuinţaţi
la corodare sau spălare chimică. De asemenea, tot prin contact, cu hârtie de turnesol
se pot evidenţia manoprele de ştergere chimică. O altă metodă este măsurarea
conductibilităţii electrice a hârtiei, aceasta fiind modificată în zonele atacate chimic.
Metoda necesită aparate de mare sensibilitate.
Înlăturarea textului scris are însă ca variante şi cele în care textul este acoperit cu
diferite substanţe ( cerneală, vopsea, etc), fie prin haşurare, fie prin
repasare(rescrierea) unor caractere, litere, cifre, fie prin rebaterea unor caractere
dactilografiate. Pentru aceste situaţii metodele de abordare pot fi diverse. Ele vor fi
alese atât în funcţie de modul de inlăturare al textului, cât şi de substanţa de acoperire.
Procesul examinării va fi orientat mai întâi spre conţinutul textului ce a fost alterat. Se
vor avea în vedere atât întreruperile nefireşti ale unor fraze, cuvinte, şi mboluri grafice,
cât şi prezenţa unor “corecturi” nejustificate de conţinutul şi aspectul general al textului
. De asemenea prezenţa unor menţiuni făcute cu alte instrumente ori materiale de scris
decât cele iniţiale, trebuie să fie examinată cu cea mai mare atenţie. Într-un act de
înmatriculare auto au fost realizate moficări ale tipului, capacităţii cilindrice şi anului de
fabricaţie al autovehicolului 89. Examinarea în radiaţie ultravioletă, lumnină polarizată
şi microscopie în înfraroşu au permis să se stabilească care au fost inscripţiile
anterioare, aceste din urmă concordând cu cele existente în evidenţele organelor de

89
Raport de expertiză criminalistică nr. 87/1998 realizat în dosarul nr. 85/P/1998 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Topliţa.
108
109

poliţie privind respectivul certificat de înmatriculare şi pemitând stabilirea fără dubii a


unui fals prin înlăturare de text urmat de adăugarea unor menţiuni noi.
Înlăturarea mecanică, chimică sau prin acoperire a textelor de pe acte trebuie să
fie abordată cu atenţie procedând la examinări prealabile vizând mai ales aspectul hârtiei
în locurile unde s-au efectuat răzuiri, radieri, spălări, etc. În special la paşapoarte ,
datorită hârtiei speciale folosite la confecţionare falsul poate fi realtiv repede observat.
Având în masa sa substanţă de încleiere din abundenţă, suprafaţa este lucioasă.
Menţiunile iniţiale, indiferent dacă sunt imprimate prin dactilografire, sau prin scriere
nu vor pătrunde adânc în fibre datorită stratului superficial de încleiere. În schimb,
după atacarea fizică, suprafaţa lucioasă este lezată, având loc o rupere a legăturii
fibrelor din hârtie, iar particulele fine de fibre şi cerneală iniţiale sunt înlăturate. Acum
însă, fibrele rămase devin absorbante ale cernelii, stratul neimpregnat cu lianţi
devenind descoperit. Locul răzuit sau radiat are un aspect mai mat sub iluminare
polarizată cu unghi mic de incidenţă, iar scrisul devine difuz, lăţit în masa hârtiei.
În cazul textelor înlăturate prin acoperire cu diferite substanţe solubile în apă(
cerneală) se poate aplica o metodă simplă constând din folosirea hârtiei de filtru sau a
hârtei fotografice a cărei gelatină a fost umezită. Acestea se aşează peste textul acoperit
şi se lasă câteva minute. Prin înmuiere cerneala se va depune pe gelatină, iar inscripţia
iniţială va apărea inversată pe hârtia fotografică. Acestă operaţie trebuie realizată în
condiţii de întuneric, sub un filtru de lumină roşie sau verde, pentru a preveni
înnegrirea hârtiei foto în contact cu lumina zilei.
În cazul adăugirii sau intercalării de text, datorită introducerii de noi cuvinte,
cifre, sau litere are loc o înghesuire a semnelor între cele existente. Când pentru
adăugire se folosesc instrumente, substanţe, maşini de scris diferite scrisul adăugat va
apărea diferit prin nuanţe, culoare, aspect, caractere grafie. În cazul textelor ascrise
de mână se va putea apela la analiza grafoscopică pentru identificarea autorului iniţial şi
al adăugirii. Aceste situaţii pun în evidenţă prescurtări nefireşti, defăşurări nefiresc de
largi- având ca scop să acoepre unele spaţii goale-ori ingrămădiri de litere sau cifre,
îngroşarea unor trasee în mod nefiresc, diferenţe de oxidare ale trăsăturilor de cerneală .
Considerăm adecvată pentru mai multă acurateţe şi examinarea microscopică a
intersecţiei trăsăturilor dintre cele două texte. Vor putea fi observate astfel pe trseul
109
110

realizat ulterior a unor particule fine desprinse din materialul uscat al primului traseu.
De asemenea, studierea continuităţii liniare a striaţiilor lăsate pe traseu de muchiile
active ale instrumentelor de scris sau de literele maşinii de scris, poate oferi informaţii
cu privire la utilizarea unor alte instrumente sau maşini de scris. După formarea unor
liste de instrumente sau maşini suspecte, se va putea face o examinare comparativă de
identificare traseologică.
În special în cazul documentelor de identitate ( legitimaţii, paşapoarte, etc. )
metodele clasice de falsificare includ şi decuparea şi reconstituirea unor file ori
introducerea unor file contrafăcute pentru a înlocui anumite părţi ale unor documente .
De regulă se procedează la detaşarea unor porţiuni din act ce conţine datele de identitate,
inclusiv ştampila şi semnătura organului emitent. Porţiunile vor fi introduse într-un nou
act de pe care de asemenea au fost detaşate elementele respective, sau care vor fi
acoperite de cele noi. Uneori, se procedează la subţierea hârtiei cu glasspapier fin de
pe actul ce va fi modificat prin compunere, iar porţiunile detaşate de pe alt act sunt şi
ele subţiate prin abraziune pe verso, apoi umezite şi uscate prin presare peste actul
modificat, adăugând uneori şi adeziv. Aceste manopere sunt realtiv uşor vizibile cu
ochiul liber, grosimea hârtiei fiind mai mare în locurile unde s-a operat. Aspectul
zonelor respective este de uzură mai pronunţată, uneori doar pagina afecttată fiind mai
uzată. Este utilă şi observarea atentă a versoului paginii recompuse, putându-se vedea
unele denivelări nejustificate ale hărtieri, boţiri datorate uscării inegale a adezivului,
chiar scrugeri ale surplusului de adeziv pe la marginile porţiunii adăugate. Examinarea
sub radiaţiile ultraviolete va putea pune în evidenţă prezenţa substanţei de lipit, care va
avea o fluorescenţă deosebită de restul suprafeţei. Adeseori, datorită uzurii, sau chiar
compoziţiei diferite a hârtiei actului modificat şi a hârtiei proveninte de la alt document,
chiar şi acestea vor avea nuanţe diferite sub radiaţia ultravioletă. O altă variantă de
compunere a unor documente din porţiuni provenite din alte documente este cea în care
se procedează la înlocuirea fotografiei pe diverse documente de identitate. Pentru a
preveni aceste falsuri, majoritatea documentelor moderne de identitate ( mai ales
paşapoarte) au fie fotografia acoperită cu folii adezive, fie fotografia scanată şi
incorporată actului care apoi este laminat în plastic. În acest fel s-a pututu renunţă la
folosirea şi giliului sec pe fotografie. În România, sistemul este folosit la permisele
110
11

moderne de conducere, preconizându-se folosirea sa şi pentru cărţile de identitate. În


toate aceste cazuri, dacă actele nu au fotografia scanată, atenţia va trebui mai întâi
îndreptată spre integritatea timbrului sec ce însoţeşte fixarea fotografiei pe document,
sau a liniei de termosudare a foliei protective.
Fotografia poate fi înlocuită prin mai multe procedee:
-desprinderea fotografiei originale şi lipirea uneia noi în loc, situaţie în care se
înlocuiesc şi capsele de prindere;
-aplicarea unei foitografii noi peste ce iniţailă. În acest caz uneori sunt vizibile
marginile imaginii acoperite, iar grosimea este foarte mare, ieşind imediat în evidenţă;
-desprinderea stratului fotosensibil de pe o fotografie şi aplicarea lui pe actul de
modificat;
-aplicarea pe folia transparentă a unei fotografii şi aplicarea apoi a unei noi folii
protectoare.
Unii falsificatori decupează fotografia în zona capselor de prindere şi o lipesc
peste actul falsificat. Apar atunci vizibile scrugeri ale substanţei adezive sau pătări ale
fotografiei.
Aceste manopere sunt frecvent însoţite de prezenţa unor urme de capsare dublă pe
pagina următoare celei falsificate, de urme de tăiere sau înţepături lăsate pe hârtie de
instrumentele folosite. Prin desprinderea fotografiei originale hârtia este scămoşată,
fonta de şi guranţă este deteriorată. Uneori, prin introducerea unor fotografii provenite
de pe alte documente semnăturile, ştampilele, menţiunile sunt întrerupte sau
incomplete. Când noua fotografie este mai mare, ea poate acopri unele porţiuni sau
menţiuni în mod anormal, nejustificat.
Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, fără ca metodele clasice de imprimare şi
realizare a documentelor să - şi fi pierdut valabilitatea, au apărut mijloace tehnice noi de
realizare a unor elmente grafice, iagini etc. şi de transpunere a acestora pe suporturi
din cele mai diferite. Odată cu ele s-a manifestat şi folosirea lor frauduloasă.
Metodele descrise mai sus, sunt în zilele noastre folosite alături de tehnici noi, uneori
chiar în combinaţie cu acestea.
\\\\

111
112

Secţiunea 5. FALSUL PRIN CONTRAFACERE

Principalele metode sunt:


-copierea şi imitarea(specifice actelor scrise cu mana);
-contratiparul;
-decuparea;
-fotocopierea(reproducerea tip xerox);
-trucajul fotografic şi electrostatic(xerox);
-alte metode de falsificare.

Contratiparul
Metoda consta în tiparirea unor acte false cu o matrita realizata după cea originala.
Acest procedeu este specific falsificarii de bancnote, cecuri de calatorie, titluri de proprietate,
documente bancare.
în ultimii ani, intara noastra au aparut în special bancnote false de dolari SUA, realizate
prin tiparire. Aceste falsuri sunt susceptibile de abateri care incep cu"cupiura"bancnotei,
continua cu lipsa de finete a matritei şi erori de desen, precum şi cu lipsa calitatilor materialului
original pe care este imprimata bancnota autentica, culorile sunt prea vii sau prea slab imprimate,
etc.
Decuparea
Este o modalitate de fals prin care se pot alcatui texte din litere separate provenind din
diferite carti, ziare, etc. Metoda este specifica scrisorilor anonime, calomnioase. Autorul este
relativ greu de identificat. Un caz interesant de fals prin decupare este cel dintr-un dosar
solutionat în 1970 de dl. procuror Iuliu Andrei la Cluj . Falsificarea s-a bazat pe urmatorul
procedeu:
-de pe lozuri necastigatoare din aceeasi serie se freca cu degetul umezit , indepartandu-se
un strat de hartie de pe doua lozuri, ramanad în transparenta cuvantul"necastigator". Cu o lama
se razuiau literele de pe al teilea loz, cu exceptia literelor "S"si bara verticala a lui"T"care
devenea astfel "L".

112
113

Din primele doua lozuri subtiate se decupau literele care, umezite cu saliva, erau
transferate pe cel de-al treilea cu ajutorul unui bat de chibrit , realizandu-se cuvantul"una suta
lei". In acest mod au fost realizate 124 de lozuri false în perioada iulie 1969-aprilie 1970.

Fotocopierea şi trucajul xerox.

Metoda este tot mai raspandita atăt datorită accesibilităţii tot mai mari cât şi uşurinţei
aparente a ralizării falsurilor ori contrafacerilor.
Cunoscutul criminalist şi expert nord - american Orway Hilton arăta despre
evoluţia expertizei criminalistice a documentelor că aceasta “ a suferit schimbări
semnificative . . . În anumite privinţe ea este o ştiinţă mult mai complicată decât era la
jumătatea anilor‘ 30, totuşi nu trebuie să credem că munca ( expertului n. n. ) era atunci
mai uşoară decât azi. Nu a fost nici o dată o sarcină uşoară . . . să descoperi falsificarea
ori alterarea documentelor, ori să răspunzi la multitudinea de probleme puse expertului.
Modul în care sunt realizate astăzi documentele poate să furnizeze totuşi o mai mare
varitate de probleme decât în trecut. ” 90
Formulată în urmă cu aproape un deceniu, în pofida timpului scurs, afirmaţia nu
şi-a pierdut actualitatea. Evoluţia mijloacelor tehnice de realizare, multiplicare, ori
transmitere a documentelor nu a avut loc peste noapte. Ea a fost mai degrabă un proces de
evoluţie graduală, având în acelaşi timp o componentă stimulativă -competiţia economică
şi evoluiţa tehnico-ştiinţifică .
Alături de aceasta, deşi nu întotdeauna recunoscută, dar nici o dată ignorată,
tendinţa de utilizare a tehnicii noi în scopuri ilicite, a stimulat căutarea şi dezvoltarea
unor noi mijloace de protejare a documentelor împotriva falsificatorilor. Pe acest
fundal, dezvoltarea mijloacelor tehnice de realizare şi reproducere a textelor şi
imaginilor a fost completată de evoluţa mijloacelor de comunicare la distanţă şi
potenţată de pătrunderea şi influenţa tehnicii de calcul în toate domeniile. Concomitent
au sporit cerinţele ridicate în faţa criminalisticii de a descoperi şi demonstra prin metode
tot mai evoluate şi precise falsurile sau contrafacerile. Au apărut falsuri la realizarea

90
HILTON O. - op. cit. , pag. 310.
113
114

cărora sunt utilizate copiatoarele, aparatele telefax, sistemele computerizate de


preluare, stocare, prelucrare şi reproducere a textelor, imaginilor ori şi mbolurilor
grafice.
Până în 1989 utilizarea în România a mijloacelor de copiere pentru realizarea de
falsuri era extrem de redusă. Acest fapt era atât produsul slabei răspândiri a mijloacer
de reproducere, cât şi controlul strict asupra deţinerii şi folosirii acestora. Un alt factor
poate fi gama relativ limitată de utilizare a actelor respective în acea perioadă. După
revoluţie, odată cu vânzarea şi utilizarea nerestrictivă a mijloacelor de copiere ori
reproducere, cu accesul la tehnica de calcul nouă au apărut şi au devenit relativ
frecvente şi în ţara noastră cazuri de fals ori contrafacere în care acestea au fost utilizate.
Predomină contrafacerile de bancnote , atât străine cât şi româneşti, dar sunt vizate şi
alte tipuri de documente. Ne vom referi la unele cazuri din practică ilustrând cu ele
diverse aspecte ale problemelor pe care ne propunem să le abordăm în această parte a
lucrării.
Necesităţile practice ale activităţii de birou şi corespondenţă au impus crearea
unor mijloace de copiere rapide . O primă metodă a fost sistemul de imprimare DIAZO
91
. Aparatele care îl utilizau produceau copii necorespunzătoare calitativ pentru
documentele cu scop comercial sau după documentele de identitate. Detaliile erau
neclare , uneori chiar elementele mai mari dimensional erau reproduse estompat,
neclare.
Aceste deficienţe au impus trecerea la metode noi. Au fost create două sisteme
bazate pe reflexia luminii la trecerea prin documentul de reprodus. Actul era plasat
direct pe hârtia fotosensibilă. . Metoda de transfer al imaginii prin difuzie directă a
fost dezvoltată şi introdusă pentru primă dată în anul 1952, în SUA. O tehnică de
developare umedă permitea realizarea unei copii negative. Aceasta era apoi presată pe
o coală pozitivă realizându-se astfel transferul propriu-zis al imaginii. Cele două coli
erau apoi separate înainte de uscarea definitivă.

91
HILTON O. - op. cit. , pag. 313.
114
115

Un alt procedeu de transfer al imaginilor se baza pe utilizarea unei folii de gelatină


92
ca pozitiv. Procedeul este cunoscut sub denumirea de Eastman Verifax . Lumina
difuzată la trecerea prin documentul de reprodus determina pierderea unei părţi din
fineţea detaliilor. Pe de altă parte, calitatea reproducerilor scădea pe măsură ce se
epuiza soluţia activă. Deficienţele metodelor descrise îngreunau munca de identificare a
falsurilor şi limitau posibilităţile de lucru ale experţilor.
În anul 1950, firma “3 M” a creat primul procedeu de copiere uscată direct
pozitiv. Metoda este cunoscută sub denumirea de THERMO FAX. Ea este o copiere
termografică bazată pe utilizarea radiaţiilor infraroşii sau a radiaţiei termice pentru
developarea imaginii copie. Deficienţele acestei metode constau în faptul că cernelurile
fără pigmenţi metalici ( fără ftalo-cianine ) respectiv textele, schiţele sau desenele
realizate cu acestea - de exemplu schiţe sau desene tehnice realizate cu cerneluri
Rotring, imprimările de texte, tabele, sau cifre scrise prin intermediul maşinilor de
scris cu bandă pe bază de carbon, ori cu imprimante matriciale cu ace pe bandă carbon -
nu pot fi copiate. La ceasta se adaugă şi faptul că aceste copii nu pot fi păstrate un timp
prea îndelungat în condiţiile unui mediu cald. Temperatura mai ridicată a mediului din
arhivele de acte facilitează relativ rapida degradare a copiilor realizate prin metoda
termografică.
Ordway Hilton aminteşte faptul că datorită deficienţelor copiilor termografice au
existat cazuri în care s-a suspectat falsificarea unor semnături , pentru a constata apoi ca
sunt doar repasări cu creionul ale unor semnături de pe anumite documente în scopul ca
93
respectivele semnături să poată fi “ citite “ prin metoda ThermoFax . Metoda este
similară celei utilizate azi la majoritatea aparatelor telefax cu cap termic. În cursul
anilor ‘60 firma a reuşit să îmbunătăţească metoda, adoptând un procedeu derivat,
bispectral. S-a înlăturat astfel atât slaba calitate a copiilor termografice, cât şi durata
redusă de păstrare. Perfecţionările ulterioare au permis sesizarea şi reproducerea şi a
textelor ori desenelor realizate cu ajutorul anumitor cerneluri fără pigmenţi metalici.

92
Idem.
93
Idem.
115
116

Rămâne însă de precizat faptul că acest tip de copiatoare folosesc hârtie specială
termo-sensibilă, ceea ce face ca metoda să nu fie întru totul competitivă cu copiatoarele
ce utilizează metoda creată de firma RANK XEROX şi care necesită hârtie normală.
La sfârşitul anilor ‘50 firma RANK XEROX a realizat primele aparate copiator
care utilizau un procedeu electrostatic de transfer al imaginii. Imprimarea se făcea pe
hârtie obişnuită, copiile alb-negru rezultate având o calitate satisfăcătoare. Copiatorul
electrostatic creat de firma Xerox este de fapt un mecanism mai complex asemănător
unui aparat fotografic având un sistem de lentile care permite transferul imaginii pe un
cilindru electrostatic. La rândul său, acest cilindru, în funcţie de încărcarea cu sarcini
electrostatice preia o pulbere fină numită toner. Cilindrul este apoi rulat peste coala de
hârtie pe care tonerul este topit cu ajutorul căldurii şi fixat astfel pe document. .
Tonerul este de fapt o pulbere sintetică cu calităţi plastice, având fie culoarea
neagră, sau pentru copiatoarele moderne color culorile sunt cele complementare: roşu,
galben, albastru. Prin topirea sa în procesul de transfer se obţin copii permanente. Restul
tonerului neutilizat, cât şi cenuşa rezultată în procesul de topire sunt înlăturate şi
colectate într-un recipient special. Procedeul este destul de complex, iar primele
modele de copiatoare erau destul de voluminoase, costîşi toare şi relativ lente.
Au fost create apoi modele noi, cu viteza de lucru mai mare , având un volum
mai redus şi cu posibilităi noi de colaţionare a documentelor cu mai multe pagini.
Unele modele realizau copii pe hârtie cu oxid de zinc, prin acelaşi transfer electrostatic
al imaginii.
După ce metoda Xerox a devenit accesibilă şi altor producători, au fost create
modele mai rapide, iar copierea electrostatică pe hârtie normală a devenit cea mai
utilizată pe plan mondial pentru multiplicarea actelor.
Accesul şi utilizarea relativ simplă a unui copiator au dus la creşterea numărului
de falsuri prin utilizarea frauduloasă a copiilor electrostatice, iar expertiza va încerca să
stabilească în ce constau acestea - adăugiri, înlăturări de cuvinte, cifre, etc, şi să
94
determine diferitele defecte caracteristice ce apar în cursul funcţionării aparatului ,

94
TOTTY R. N. , BAXENDALE D. - Defect marks and the identification of photocopying machines, The
forensic Scientists Society Journal, vol 21, nr. 1/ 1981 pag . 23-30. HILTON O. -Detecting fraudulent
phtocopies, -Forensic Science Journal, vol. 13, 1979, pag. 117-123.
116
117

reflectându-se în aspectul copiei rezultate, ori prin analiza conţinutul cenuşei de toner
rezultate să ajungă la individualizarea copiatorului sau la stabilirea generică a tipului şi
95
mărcii sale . De fapt, încă de la modelul de copiator Photostat, apărut în urmă cu
aproape cinci decenii, se ridica problema utlizării frauduloase a copiatoarelor, şi
paradoxal, evoluţia modelelor şi obţinerea unor copii de bună calitate a simplificat
munca falsificatorilor, ajungând la ceea ce unii autori numesc deja “ push buton
forgery” - “ falsul printr - o simplă apăsare de buton. ”.
Expertul criminalist este acum chemat să ţină pasul cu progresul tehnicilor de
96
fotocopiere , descoperind specificul şi deficienţele fiecărui procedeu, chiar al
diferitelor modele de copiatoare, pentru a putea trece de la general la particular,
combinând examinările cu instrumente optice, de natură traseologică ( asupra
defectelor specifice aparatului ), cu examinări fizico-chimice de profunzime şi precizie
: spectroscopie în infra-roşu, microscopie electronică de baleiaj, fluorescenţa în
97
radiaţie X, etc.

Secţiunea 7. Copiatoarele color. Posibilităţi de identificare. Termocopierea.


Specific. Identificare.

În ultimul deceniu, au devenit destul de accesibile şi tot mai performante


copiatoarele color Pe măsura dezvoltării tehnice, posibilităţile de lucru oferite de aceste
copiatoare au fost completate de metode digitale de analiză, prelucrare, recompunere şi
reproducere a imaginilor.
Devenite adevărate “ tipografii color de buzunar” , noile tipuri de copiatoare color
pot produce copii color de înaltă fidelitate şi claritate, pe cele mai diferite substraturi
materiale, de la hârtie normală, la folii transparente şi folii plastice opace adezive.

95
KELLY J. H. - Classification and identification of modern office copiers -abstract- The American Board of
Forensic Document Examiners. , Colorado Springs 1983, pag. 5.

96
HILTON O. - 0p. cit. , pag. 118.
97
CANTU A. A. - A sketch of analitycal methods for document dating. , International Journal of Forensic
Document Examinares, Vol. 1, No. 1 Jan/ Mar. 1995 , pag. 44-45.
117
118

Unul dintre ultimele modele produse de firma RANK XEROX - modelul Xerox 5775
este dotat cu un sistem computerizat de prelucrare digitală a imaginilor, putând
reproduce pe hârtie sau pe alte substraturi imagini de pe diapozitive, memora şi
transpune imagini, şi mboluri sau texte de pe diferite documente pe unul final,
recompus sau creat ca un act nou. Aparatul mai permite şi reproducerea color, prin
prelucrarea unor documente sau imagini prezentate iniţial în alb/negru.
Rezumând metodele de copiere oferite pe piaţa europeană la acest moment ,
putem arăta că principalele procedee comerciale de copiere şi reproducere sunt
următoarele, exemplificăm şi cu unele modele şi producători 98:
1. copiere fotografică(Ciba Copy CC 1217, Konica U-Bix color)
2. copiere electrostatică- analogică ( Colorocs , Ricoh NC 305)
3. copiere electrostatică digitală (Canon CLC 500, Kodak ColorEdge 1550)
4. copiere digitală cu jet de cerneală -ink jet-(Canon BubbleJet),
5. copiere analogicăl şi licografică (Sharp CX 4500),
6. copiere digitală prin transfer termic ( Toshiba PC 50 S, Sharp CX 5000).
În funcţie de sistemul de copiere diferă şi hârtia folosită: fotosensibilă,
termosensibilă, normală. Modul de transmitere a semnalului - analogic sau digital -
99
influenţează claritatea copiilor, cel digital asigurând o mai mare putere de rezoluţie.
Devenite tot mai complexe , copiatoarele color au atras atenţia falsificatorilor, fiind
folosite în special la contrafacerea bancnotelor, dar şi a unor cecuri de călătorie, vize ,
etc.
În cele ce urmează vom descrie succint modul de funcţionare al unui copiator
color, cunoştiinţe pe care le considerăm un minim necesar pentru a putea înelege modul
în care se poate face identificarea unui copiator color.
Documentul de reprodus este aşezat pe o placă de sticlă, cu imaginea ce urmează
a fi reprodusă cu faţa către suprafaţa de sticlă. Pe sub ecranul de sticlă se deplasează
un modul mobil care poartă sursa de lumină pentru expunere. Expunerea imaginii se
98
În acest sens , MAZZELA W. D. , ROUX C. , LENNARD C-J. în The computer assisted identification
of colour photocopiers , Science & Justice No. 35 / 1995 , pag. 119 reproduc o lung ă listă de mărci şi modele
de copiatoare disponibile pe piaţă, la momentul realizării studiului.
99
DIGITIZARE =Transformarea unei reprezentări continue ( analogice ) într-o formă discretă (numerică).
Dicţionarul de informatică- sub redacţia Tiberiu Popescu, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti , 1981,
pag. 123.
118
119

face cu ajutorul unei surse fluorescente de lumină de mică putere ( de exemplu, la


modelul Xerox 5765 puterea este de 20 W ). Sensorul pentru imagine, asemănător
unui obiectiv fotografic, este deplasat pe lungimea ecranului de sticlă o dată sursa de
expunere. Deplasarea modulului de scanare se face 100 cu ajutorul unui motor electric
acionat pas-cu-pas, pentru a asigura continuitatea deplasării şi fineţea poziţionării.
Semnalul rezultat prin scanarea imaginii este convertit în semnal digital . Acesta
este apoi procesat şi introdus în sistemul de prelucrarea imaginii din copiatorul propriu-
zis. Pe un cilindru electrostatic cu rol colector este realizată în sarcini electrostatice
imaginea latentă. Un laser cu neon şi helium, de mică putere, ( clasa I de precizie ),
generează prin intermediul unui raster (grilă liniară de mare fineţe) imaginea pe care va
fi colectat tonerul. Acesta este preluat prin intermediul unor pensule electromagnetice
şi distribuit pe cilindru. Imaginea latentă este compusă din trei sau patru straturi de
toner color ( în funcţie de modelul aparatului ) repartizate pe culorile fundamentale:
roşu magenta, galben, albastru cyan , iar la copiatoarele cu patru culori şi negru. În
cadrul unui proces numit “ developare ” are loc combinarea culorilor de bază rezultând
imaginea color finală. Sensori optici şi repartitori din fiecare compartiment ce conţine
toner color asigură monitorizarea nivelor de toner preluat, rezultând prin
complementaritatea culorilor de bază celelalte culori necesare imaginii. Nivelele de
amestec pot fi atât preselectate cât şi standard ( auto reglabile). Tonerul este transferat
de pe cilindrul colector pe hârtie, în cadrul unor treceri mutiple, rezultând copia finală.
Topirea tonerului în cadrul imprimării propriu-zise este urmată de descărcarea
cilindrului receptor. În final, un modul de curăţire asigură îndepărtarea resturilor de
toner uzat.
Falsuri realizate cu copiatoare alb / negru. Examinarea lor.
Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate 101 multe din falsurile realizate cu
ajutorul copiatoarelor alb / negru sunt orientate spre realizarea unor acte compuse. Prin
această noţiune înţelegem un act nou, prezentat în copie electrostatică alb / negru care,
de obicei conform afirmaţiilor părţii ce încearcă să se se preleve de conţinutul său, ar
reprezenta copia unui act contestat ” al cărui original s-a pierdut ”

100
The XEROX STUDENT GUIDE, pag 35-39.
101
. HILTON O. -op. cit, Forensic Science International, No. 13/1974 pag. 117.
119
120

Metoda de lucru este relativ simplă: se foloseşte o parte dintr-un alt act ce conţine
o semnătura autentică a unui anumit titular, la care se adaugă un alt text realizându-se
102
falsul prin trucare şi reproducerea cu copiatorul .
O variantă de fals comis cu ajutorul copiatoarelor este cel prin procedeului
denumit “ mască “ , utilizând o coală de hârtie pentru a ecrana o parte a actului ce se
truchează - de exemplu se copiază antetul şi finalul unui act - adeverinţă oficial
“mascând” textul original, introducându-se apoi pe copie textul dorit şi recopiind actul
astfel plăsmuit.
Amintim în acest sens o cauză cercetată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj
103
în care s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice asupra unei copii tip Xerox
a unui act despre care petentul susţinea că l-a depus la termen la instanţa de judecată ,
dar acţiunea nu a fost înregistrată la dosarul cauzei respective, de oarece actul ar fi fost
pierdut sau sustras. Examinarea criminalistică a copiei electrostatice în litigiu a pus în
evidenă prezenţa unor urme liniare produse de marginile unei coli diferite de hârtie,
folosite ca mască pentru a putea reproduce electrostatic partea superioară a actului cu
impresiunea ştampilei de inregistrare de la registratura instanţei. Urmele erau vizibile
pe orizontală , producându-se o uşoară umbră la trecerea scanerului copiatorului, dar
mai ales la marginea din dreapta pe verticală, datorită dezalinierii marginilor colilor.
După obţinerea unei coli de hârtie format A4 ce purta o reproducerea electrostatică a
înregistrării de intrare cu data certă, autorul falsului a scris cu mâna textul aciunii şi a
recopiat actul, depunând noua copie în susţinerea plângerii penale.
Din experimentele făcute cu ocazia acestei expertize am putut constata că aceste
tipuri de urme-umbră apar pe copiile electrostatice alb/negru atunci când copiatorul nu
este întreţinut corespunzător. Ele mai apar când actul de reprodus are unele deformări:
cute, plieri rectangulare, când se copiază acte din mai multe pagini, la limita dintre
marginile paginilor, când sunt mai multe coli suprapuse. Calitatea copiilor mai poate
fi influenţată şi de alţi factori:

102
BOBOŞ L. - Unele probleme pe care le ridică expertiza actelor reproduse cu ajutorul copiatoarelor
electrostatice- Buletinul Intern. Probleme de Criminalistică şi Criminologie. Procuratura Generală a R. S. R.
No. 1-2 / 1987 , pag. 152-156.
103
Dosar nr. 47 / VIII / 1 / 1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj şi Raport de expertiză
criminalistică nr. 54/ 1995 al Laboratorului de expertize criminalistice Cluj.
120
121

1. Starea actului care se copiază şi culoarea acestuia -în cadrul raportului fond-
text. În practică s-a constatat că anumite culori-galben, roşu, bleu ciel-nu sunt clar
copiate şi transpuse în alb/negru.
2. Starea aparatului . Aici are importanţă şi timpul scurs de la ultima utilizare,
gradul de încărcare pentru ziua respectivă. Pe măsura creşterii numărului de copii
reaizate cu un copiator se produc uzuri ale cilindrului.
3. Temperatura de topire / fixare a tonerului şi calitatea acestuia. Acumularea
cenuşilor de toner şi încălzirea aparatului pot genera fixarea unei părţi din toneru uzat
pe copiile realizate, acestea căpătând un aspect îmbâcsit.
4. Gradul de contrast al expunerii. Actele au contraste diferite între fondş}i text,
iar unele acte realizate cu imprimante matriciale sau maşini de scris cu bandă
carbonică necesită un contrast mai redus, dată fiind tenta de gri a imprimării şi raportul
redus de contrast cu albul suportului material.
Alteori, copiile alb negru ale unor acte sunt falsificate prin alterarea conţinutului
unui text. Îndepărtând de pe copie unele menţiuni ( cifre, cuvinte, fraze), se pot
introduce altele în locul lor. În acest sens amintim o expertiză realizată la Laboratorul
interjudeţean de expertize criminalistice Cluj în care, pe lângă identificarea autorului
unei semnături s-a stabilit şi modul în care a fost falsificat unul din exemplarele actului,
exemplar prezentat în copie electrostatică şi care prezenta diferenţe de conţinut faţă de
104
exemplarul din arhiva notarială. S-a realizat o copie electrostatică a celor două
pagini ale actului din arhiva notarială. De pe copie, din menţiunea “ cu excepţia
garajului “ au fost radiate litere, rămânând doar menţiunea “. . . garajul. . . ” apoi
s-a completat prin adăugare, menţiunea devenind”, -şi garajul. ”, iar apoi copia
modificată a fost recopiată, fiind utilizată pentru susţinerea unor pretenţii în fată
instanţei de judecată. Examinarea microscopică a imaginii şi compararea actului iniţial
şi a copiei falsificate prezentate în instanţă au permis prin identificarea coincidenţei
partiale şi a diferenţelor stabilirea falsului.

104
Raport de expertiză criminalistică nr. 223/ 1997 efectuat în Dos. nr. 2273 / P / 1996 al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Târgu-Mureş.
121
122

Secţiunea 9 .Falsuri sigilografice

Sigiliile pot fi realizateatât din cauciuc cât şi din metal. In general ele produc urme de
stratificare cu tus, dar pot fi şi sigilii seci("timbre seci")de genul celor aplicate pe diplomele de
studii, pe actele de identitate, pe unele documente autentificate, etc. in general pe acte care
dovedesc o anumita calitate, stare.
Confectionarea sigiliilor se face după anumite reguli privind forma(de exemplu sigilii
rotunde cu steama, patrate cu inscriptii, triungiulare de viza, s. a. )Unele elemente sunt
generale-forma, dimensiunile, lungimea şi caracterele literale.
Exista şi elemente cu caracter individual, avand un potenţial identificator . Unele
provin chiar din procesul de confectionare a stampilei, fiind legate de calitatea materialului
folosit cât şi de priceperea şi instrumentele de care a dispus cel care a confectionat şi giliul. De
exemplu-litere deviate de la axa, grame literale mai scurte sau mai lungi, s. a. m. d.
Alte caracteristici indentificatoare se datoreaza uzurii, deformarii conturului, stirbiri ale
muchiilor, imbacsirea cu tus sau fibre microscopice de hartie a caracterelor, etc Elementele de
uzura sunt ades interpretate gresit de către falsificatori şi sunt omise de pe copia(falsul) pe care o
confectioneaza.
Dintre procedeele clasice de contrafacere a sigiliilor mentionam:
1. Desenarea-se copiaza prin transparenta sau prin dia- proiectie o impresiune
originala. In acest proces are loc de obicei o distorsionare a liniilor şi foarte des pot aparea
diferente de proportii.
2. Transferul unei impresiuni autentice
Se poate realiza utilizand albus de ou fiert, sau hartia ori pelicula fotografica umezita.
Imprimarea care rezulta este neclara, confuza, datorita difuziei tusului prin umectare.
3. Contrafacerea cliseului
Se procedeaza la gravarea manuala -intr-o bucata de guma sau de cauciuc. Realizarea este
de obicei imprecisa, lipsita de finete, descoperirea acestuor falsuri fiind relativ usoara.
O metoda mai rar folosita, însă existenta, este realizarea unei stampile prin imbucsarea
mai multor bucati provenind din mai multe stampile vechi. Rezulta o stampila cu asimetrii şi
diferente de uzura a unor portiuni.

122
123

Uneori sunt aplicate monede sau chiar alte stampile care sunt rotite pentru a face
imprimarea ilizibila.
Metode moderne de realizare a falsurilor şi gilografice
Cea mai efeicienta, însă dificil de realizat sub aspectul procurarii şi giliului original,
este "furtul"impresiunii" cu cauciuc şi liconic. Acesta preia cele mai mici detalii, şi permite
realizarea unui negativ după care se va putea tuna poi un şi giliu aproape identic cu modelul
original, de mare precizie. Dificultatea ramane în procurarea şi giliului original pentru luarea
mulajului.
O metoda de data recenta este realizarea de forme de stampila cu ajutorul unui sistem
105
computerizat. Metoda se foloseste la origine în activitatea de producere a stampilelor de
cauciuc în scop comercial. Pentru realizarea acestor sigilii se utilizeaza scanarea unei
impresiuni autentice de stampila, care este stocata în memoria unui computer ( un model 386 sau
mai performant).
Prin intermediul unor programe Correl Draw se poate opera asupra imaginii. Aceasta
este prelucrata în statia grafica, putand fi rearanjata imaginea, literele, pot fi introduse sau
inlaturate unele şi mboluri, litere, cifre. Imaginea astfel obtinuta este redata cu o imprimanta cu
jet de cerneala, realizandu-se apoi un negativ pe un planfilm negativ,
Cu ajutorul unui gel monomer expus la radiatie ultraviolet (UV)se obţine în urma unui
proces de developare şi polimerizare un şi giliu corespunzator modelului creat cu ajutorul
computerului . Erorile acestei metode pot apara în special în faza de prelucrare a imaginii
grafice, cind anumite elemente sunt intelese eronat sau sunt apreciate ca neesentiale(uzuri
particulare, plasari specifice ale unor semne)pe care din "dorinta
de perfectiune"falsificatorul le corecteaza, sau intervin chiar corectii prin programul
computerelor, indepartandu-se astfel de impresiunea autentica.
In toate cazurile când se pune problema unui fals şi gilografic, este necesar sa se procure
impresiuni ale şi gililui în litigiu din perioada din care se sustine ca provine actul ce contine
impresiunea contestata. /perioade apropiate, aceeasi luna, an, chiar zi. Chiar şi în cazul unor

105
S. Alamoreanu, Falsuri în acte. Metode clasice şi moderne- Teza de doctorat Universitatea Babeş-Bolyai
1998.

123
124

falsuri grosolane se va putea ilustra pentru comparaţie cu impresiunmi cu garantii de


autenticitate.

Secţiunea 10. Identificarea masinii de scris şi a dactilografului

Identificarea tipului masinii de scris


Asupra acestui subiect se impun cateva precizari legate de diferentele de tehnica de
dactilografiee. In functie de specificul fiecarei situatii vor exista elmente ce pot serviatat la
identificarea masinii folosite la dactilografierea unui act cvat şi a persoanei care a dactilografiat
textul.
Diferitelor marci de masini de scris le corespund anumite caractere de scris(bold, script,
elite, italic, sanserif, etc. )De asemena, pentru marci diferite, masinile vor avea un pas diferit al
mecanismului principal. Pasul masinii de scris este spastiul dintre doua elemente grafice
succesive, sau distanta cu care se deplaseaza carul masinii la o apasare pe taste. Masurarea
pasului masinii de scris se face cu ajutorul unei grile speciale Schneeberger.
în identificarea masinilor de scris se pot folosi:distanta randurilor, pozitia caracterelor
pe claviatura, tipul carcterelor ( talpa, conturul, marimea, inclinarea). Identificarea după
aceste elmente generale poate fi completata cu elemente care permit identificarea individuala.
Identificarea individuala a masinii de scris se va face tinand cont de elemente ce
apar în procesul utilizarii masinii:
-aplatizarea şi uzura unor caractere
-dereglarea barelor sau a carului;
-uzuri sau ruperi , uscari ale panglicii, ceea ce va genera imprimari partiale sau lipsa
imprimarii unor litere.
Defectele şi uzurile masinii de scris se vor manifesta în textul scris prin dezalinierea
literelor pe verticala,câtşi pe orizontala, sau deformarea unor litere. Sunt afectate de deformari
în special vocalele care sunt mai des folosite(a, e, i, o, u).
Interventiile , inlocuirile de caractere, reparatiile mecanismului masinii de scris sunt în
general observabile, ele reflectandu-se în aspectul imprimarii mai clare a literelor reparate sau
inlocuite, inclinarea diferita faţa de axa celorlalte litere. în baza acestor elemente, atunci când
se disspune de material de comparaţie suficient se poate proceda la aprecierea datei
124
125

dactilograsfierii unui act, mai ales când e vorba de perioade mai indepartate de timp. In acest
scop se pot cauta în arhive acte dactilografiate cu aceeasi masina datand din perioade anterioare
şi ulterioare celei prezumate la actul în litigiu.
Masinile moderne de scris cu caractere şi pas interschimbabil ridica probleme
deosebite, identificarea acestora fiind extrem de dificila, ea tinand mai ales de eventualitatea
existentei unor defecte ale literelor care nu au fost inlocuite. Masinile moderne de scris au
caracterele pe rozete de plastic care por fi inlocuite foarte simplu atunci când apar defecte sau se
deformeaza unele litere.
Stabilirea adaugirilor în textele dactilografiate
In acest caz, se pleaca de un text initial care este dactilografiat, iar ulterior
dactilografierii, la un anumit interval de timp, textul este alterat prin introducerea unor mentiuni
noi, ceea ce presupune reintroducerea hartiei actului în masina de scris.
Prin pozitionarea identica a marginii de sus a paginii se va putea obţine o aliniere
corecta în plan orizontal, dar este mult mai dificila realizarea cu precizie a alinierii pe verticala.
Pe cale de consecinta, caracterele, cifrele, textele sau cuvintele adaugate vor apare cu o anumita
deplasare spre stanga sau dreapta coloanei formate de caracterele dactilografiate initial.
Pentru masurare se poate folosi o rigla, sau grila Schneeberger pentru masurarea pasului
masinii de scris.
Un alt element care poate indica adaugarea unui text cu masina de scris este culoarea
mai intensa a scrierii adaugate, când banda a fost inlocuita .
când se scrie cu alta masina decat cea folosita initial vor putea aparea diferente de
caractere dar şi de intensitate a imprimarii, în functie de starea de functionare a acesteia.
Identificarea autorului unei dactilografieri
Problema, desi controversata, data fiind dificultatea ei, nu este imposibil de solutionat.
Precizia determinarilor în baza carora va fi identificat autorul unui text dactilografiat este legata
şi de lungimea textlui de care se dispuneatâtîn litigiucâtşi de la persoanele banuite.
O persoana cu oarecari cunostiinte şi deprinderi de dactilografie va aplica presiune
egala asupra tastelor, rezultand imprimari relativ egale ale literelor fara perforaea hartiei. Textul
va avea un aspect ingrijit, fara erori de pozitionare, stersaturi sau reimprimari ale unor litere.
Identificarea autorului este relativ mai usoara în cazul persoanelor care nu au depris
suficient, sau nu au practicat dactilografia. în acest caz, se vor avea în vedere aspectele de
125
126

topografie a paginii proprii presoanei de la care se iu probe de dactilografie, care apoi se vor
compara cu elementele respective ( margine, spatiere, aliniere ) din textul în litigiu.
Se va examina:
-dispunerea în pagina a textului, titlului şi antetelor;
-dimensiunea marginii din stanga;
-modul de utilizare al aliniatelor şi numarul de spatii blanc pentru aliniat;
-modul de despartire a cuvintelor şi despartirea randurilor;
-modul deprescurtare a unor expresii uzuale(pentru , s. a. m. d. )si modul de numerotare
a paginilor;
modul de corectare a greselilor de dactilografiere(prinrebatere peste semnul gresit, razuire,
acopeire cu X, etc. ).

Secţiunea 11
RIDICAREA ACTELOR SUSPECTE în VEDEREA EXAMINĂRII
SELECTAREA MATERIALELOR DE COMPARTIE

Exista reguli procedurale clare cu privire la aceste activitati, dar nu la acestea ne vom
referi, ci la unele greseli care se comit în ridicarea, manipularea, prezentarea actelor contestate,
câtşi în colectarea materialelor de compartie.
Actele în litigiu (contestate, suspecte) vor trebui intotdeauna manipulate cu atentie,
folosind pecâtposibil manusi sau pensete. Ele pot sa fie purtatoarea ale unor urme(papilare,
resturi de grafit de la copierea traseeelor, etc. ) pe care o gresita ridicare şi manipulare sa le
distruga sau sa le altereze.
în acelasi sens, este total gresita practica de a prinde axctelec în litigiu prin coasere la
dosar, sau prin gaurire cu ace de gamalie, ori prin capsare alaturi de probe. Toate aceste
manevre produc ume noi, du când în general la ceea ce specialistii numesc"contaminarea
urmelor ". Astfel, o coasere la dosar sau o prindere cu ac de gamalie poate sa distruga sau sa
acopere o urma de prindere anterioara cu ac de gamalie, realizata cu ocazia fixarii unui act sub
cel fals în scopul copierii prin trasnsparenta a unei semnaturi.

126
127

Nu se vor face mentiuni scrise pe actul suspect, fiind total gresita practica instantelor de a
mentiona pe actele în litigiu:
"Vizat spre neschimbare". Actele în litigiu trebuie impachetate în plicuri, evitand plierea şi
şi gilandu-se plicul. Pe plic se va mentiona conţinutul . Plicul poate fi ulterior cusut la dosar
fara a se gauri actul contestat.
Actele rupte vor fi recuperate bucata cu bucata. Dupa recuperare se va proceda la
recompunerea lor pe o suprfata plana(o bucata de sticla). La aceasta operatie se va tine seama de
urmele de pliere, de continuitatea randurilor, de dimensiunile şi forma unor desene, etc. Actul
refăcut va fi fotografiat. El pote fi acoperit cu o spuma de poliacetat de vinil care după
evaporare ramane sub forma unei pelicule protectoare.
Actele arse(total sau partial)
Ridicarea şi conservarea acetora se face prin diverse metode în functie de gradul lor de
distrugere. In primul rand-NU se vor stropi cu apa actele careîncă ard sau careîncă fumega,
Aceasta actiune ar duce la distrugee cenusei care poate fi exploatata la identificarea unor resturi
de text.
Hartia arsa NU se va prinde cu mana!, ci se va crea un curent usor de aer cu un carton,
ridi când actul ars şi introdu când dedesubt o coala de hartie(carton), apoi se va ambala totul
intr-o cutie cu vata pentru a nu continua distrugerea actului ars.
Atunci când materialul nu este ars în intregime se poate proceda la evidentierea
scrisului de pe act, dacă acesta este realizat cu creionul, cu cerneluri ferogalice, cu masina de
scris, sau prin tiparire-de oarece, aceste substante sunt rezistente la temperaturi inalte. Actul va
fi în prealabil tratat în mediu umed(aburi)sau prin pulverizare cu uleiuri minerale, apoi se trece la
examinarea în radiatie UV sau IR, exploatandu-se capacitatea de reflexie a substantelor folosite
106
la scriere.

106
Dumitru Sandu-op. cit.

127
128

Culegerea materialelor de comparaţie


Materialul de comparaţie este foarte important pentru calitatea concluzei asupra unui
act suspect. De calitatea şi veridicitatea materialului de comparaţie depinde în mare masura
precizia şi profunzimea constatarilor expertului.
Este necesar ca la selectarea materialului de comparaţie sa se porneasca numai după o
buna observare a actului contestat. Aceasta permite organului de ancheta sau instantei de
judecata sa inlature din materialul de comparaţie acele acte care au fost prezentate"pro causa",
ele fiind în fapt chiar unele falsuri. Uneori, in lipsa unui mateial corespunzator, partile depun ca
material autentic de comparaţie acte contrafăcute în scopul de a corespunde cu actul în litigiu
care este şi el un fals.
Materialul de comparaţie va trebui sa cuprinda acte datand din perioade anterioarecâtşi
contemporane actului în litigiu ( luna, an ).
Expresie a rolului activ, magistratul sau organul judiciar va trebui sa recolteze materiale
pentru comparaţie continand scris şi semnaturi cu garantii de autenticitate(de exemplu
contracte autentice de cumparare a locuintei, carti de munca, etc. ).
Desi se cere destul de des stabilirea vechimii anumitor acte, trebuie aratat ca precizia cu
care poate fi stabilitat aceasta vechime este relativa, ea variind de la aprecieri probabile la
concluzii cu marja de eroare de 15-20 de ani în functie de timpul scurs de la data afirmativa a
intocmirii actului contestat.

128
129

CAPITOLUL VIII
ELEMENTE DE METODICĂ ŞI TACTICĂ CRIMINALISTICĂ

Secţiunea 1. Cercetarea locului faptei

Secţiunea 3 .TACTICA ASCULTARII INVINUITULUI,


INCULPATULUI şi ALTOR PARTI

Prin intermediul Criminalisticii şi nt elaborate metodele stiintifice şi tactice de


investigare a infractiunilor, asigurindu-se o buna şi eficienta organizare a etapelor de cercetare ,
a modurilor în care trebuie desfasurate cu cit mai multa eficienta diferitele activitati din cursul
anchetei, după un plan stabilit.
Probele obtinute intr-o anumita cauza vor putea fi verificate prin intermediul
ascultarii partilor:invinuit, parti vatamate, martori. Tot cu aceasta ocazie şi pe aceasta cale vor
putea fi completate elementele existente cu privire la cauza. Prin intermediul probelor se
realizeaza principiul aflarii adevarului în cauza107.
Notiunea de proba vizeaza toate faptele şi imprejurarile ce trebuie dovedite în
rezolvarea cauzei.
Faptele şi imprejurarile din cuprinsul probatiunii sint de doua feluri:
-fapte principale
-fapte probatorii.
Faptele probatorii se refera la imprejurari de fapt care nu sunt cuprinse în faptul
principal, dar a caror demonstrare permite sa se traga concluzii cu privire la faptul principal .
Un procedeu probator esential este cel al audierii persoanelor .

107
G. Mateut-Procedura penala vol. III pg. 14

129
130

Ascultarea invinuitului sau inculpatului

Ascultarea inviunitului sau inculpatului este o activitate procesuala şi de tactica


criminalistica , efectuata de către organul de urmarire penala, in scopul stabilirii unor date cu
valoare probanta necesare aflarii adevarului în cauza. Cu aceasta ocazie invinuitul, inculpatul
poate face marturîşi ri complete sau doar partiale, cu privire la infractiunea savirsita şi la
circumstantele legate de comiterea ei. Exista însă şi posibilitatea ca acesta sa manifeste un
comportament şi mulat, incercind sa se sustraga de la raspunderea penala, recunoscind alte roluri
sau alte actiuni (de exemplu sa recunoasca doar ca ar fi stat de paza la comiterea furtului, sau sa
recunoasca doar ca a scos bunul din unitate după ce acesta a fost sustras de un alt autor, etc. ).
Etapele ascultarii pot fi cuprinse in:
1 Pregatirea ascultarii
în aceasta etapa se vor stabili problemele care urmeaza a fi lamurite cu ocazia ascultarii
, tactica de ascultare, precum şi materialul probator ce urmeaza a fi folosit în cursul ascultarii
tinand cont de particularitatile fiecarei infractiuni în parte, de imprejurarile comiterii faptei, de
personalitatea şi psihologia faptuitorului/faptuitorilor. Datele preliminare despre aceştia
:antecedente penale, mediu socio-familial de provenienta, pregatire scolara, comportament
anterior etc. pot fi foarte importante pentru buna pregatire şi realizarea cu succes a ascultarii.
2 Studierea materialului cauzei
Pe aceasta baza vor fi stabilite persoanele care urmeaza a fi audiate în cauza în calitate
de invinuiti sau inculpati, faptele care au fost retinute în sarcina acestora, participantii, calitatea
şi contributia lor la comiterea faptei, problemele ce urmeaza a fi lamurite prin intermeiul
audierii.
Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atit cu observarea probelor în acuzare
cit şi a celor în aparare, a circumstantelor atenuante sau agravante.
3. Cunoasterea invinuitului sau inculpatului
O buna stapinire a datelor cauzei presupune, pe linga cunoasterea faptelor concrete
comise de către autorul faptei şi preocuparea pentru cunoasterea trasaturilor personalitatii şi a
profilului psihic ale acestuia.

130
131

Date de acest gen se pot obţine pe mai multe cai , atit directe cit şi indirecte. In cadrul
activitatilor de informare indirecta se inscriu:investigatii cu privire la persoana sa, date rezultate
din cercetarea la faţa locului , verificari la cazierul judiciar şi în evidentele operative, audieri ale
altor martori sau invinuiti, studierea unor inscrisuri ce emana de la inviunit sau inculpat. Pe
cale directa, se pot obţine date prin intermediul unor perchezitii, aplicare de sechestru, retinere
sau arestare, precum şi prin audiere.
4. Intocmirea planului de ascultare
Urmarea pregatirii audierii se poate intocmi un plan de ascultare. Acesta va avea în
vedere urmatoarele aspecte:
-problemele ce urmeaza a fi lamurite cu ocazia ascultarii;
-materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultarii;
-forta probatorie a materialului existent(probe directe, indirecte, mijloace materiale de
proba);
-momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în ancheta;
-datele cunoscute despre personalitatea şi psihologia celui ce
urmeaza a fi ascultat.
Intocmirea acestui plan este recomandabila anchetatorilor cu mai putina experienta .
Interesul este ca , pe masura cresterii experientei sa creasca şi nivelul de pregatire în
instrumentarea corecta a cauzelor.
5. Asigurarea prezentei aparatorului.
Prezenta aparatorului este obligatorie în situatiile prevazute de lege, după inceperea
urmaririi penale în cauza, însă nu se va permite aparatorlui sa intervina în desfasurarea ascultarii,
in scopul obstructionarii relatarilor.

Etapele ascultarii invinuitului sau


inculpatului

Conform prevederilor art. 7o din C. pr. Pen. , ascultarea invinuitului sau inculpatului
parcurge trei etape:
1. verificarea identitatii , urmata de punerea în vedere a invinuirii şi garantarea
dreptului la aparare.
131
132

2. ascultarea relatarii libere.


3. adresarea de intrebari şi ascultarea raspunsului(ascultarea dirijata).
Privitor la verificarea identitatii trebuie sa aratam ca ea este de natura sa duca la evitarea
greselilor şi neintelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultata. după
luarea datelor de identitate, invinuitului i se vor aduce la cunostiinta
invinuirile(invinuirea)explicindu-i , dacă e necesar esenta acesteia.
în aceasta etapa vor putea avea loc anumite discutii prealabile(in cazul unei ascultari
primare)care sa permita o prima ''tatonare''ainvinuitului ca persoana, preocupari, mentalitati,
pregatire profesionala, etc. Pe aceasta cale se poate realiza o apropiere psihica, de natura sa
conduca adeseori la o atitudine şi ncera.
Etapa relatarilor libere
Odata cu trecerea ascultarii în aceasta faza se va cere celui ascultat sa relateze depsre
fapta comisa cit mai pe larg, fara a omite nimic , cerindu-i-se sa invoce şi probele pe care le
considera necesare în apararea sa.
în timpul relatarilor libere vor fi respectate cu strictete urmatoarele reguli tactice:
-Nu se va incerca obţinerea recunoasterii cu orice pret a savirsirii faptei; recunoasterea nu
este ''regina probelor''si are aceeasi valoare probatorie cu celelalte probe cu care se coroboreaza.
-Nu se va intrerupe firul relatarilor prin formularea de noi intrebari, sau prin darea unor
replici. schiar atunci cind se observa nesinceritate, invinuitul sau inculpatul trebuie lasat sa
termine relatarea. Atunci cind se observa ca relatarea se indeparteaza de subiect şi include
aspecte care nu au legatura cu cauza, discutiava fi reorientata spre aceasta, cerindu - se declaratii
asupra fondului cauzei.
în cazul în care fapta pentru care este cercetat este susceptibila de incadrari diferite sau
dacă este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie sa priveasca fiecare imprejurare în parte.
La terminarea relatarii libere cu privire la imprejurarea respectiva , sau cu privire la o anumita
fapta ce este cercetata, urmeaza a fi adresate intrebari în legatura cu acele episoade. Numai după
lamurirea completa a imprejurarilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatarilor
libere cu privire la alte fapte.
Prin intermediul relatarii libere poate fi cunoscuta şi analizata pozitia faptuitorului
prin compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observatiile
rezultate în acesta faza vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmeaza a fi
132
133

utilizate în continuare. Chiar atunci când ne aflam în faţa unui invinuit / inculpat care neaga
în totalitate fapta, denaturand adevarul, nu se va adopta o pozitie ostila, nici reactii rigide,
de oarece printr-o buna adoptare a tacticii în continuare va putea fi dovedita pozitia
recalcitranta, obstructionista a celui ascultat.

Ascultarea dirijată ( adresarea de întrebări)

Moment deosebit de important al ascultarii, acesta etapa dă masura calitatilor


anchetatorului, a modului în carea pregatit ascultarea, spiritul de observatie, initiativa şi
perspicacitatea sa.
Intrebarile ce vor fi adresate vor viza obţinerea unor explicatii complete asupra tuturor
faptelor ce au fost retinute, verificarea şi cunoasterea tutturor argumentelor invocate în aparare.
Pentru obţinerea unor date noi, necunoscute anterior, în legatura cu faptele de importanta,
esentiale pentru cauza, a lamuririi complete a explicatiilor invinuitului sau inculpatului, se vor
adresa intrebari asftel incit sa nu mai ramina aspecte neclarificate în declaratie.
De asemenea, se va insista pentru obţinerea de date şi detalii cu privire la anumite fapte
necesare pentru verificarea şi nceritatii declaratiilor. Se va urmari demascarea declaratiilor
nesincere, cind acestea vin în contradictie cu probatoriul administrat, existent dosarul cauzei.
Intrebarile trebuie sa indeplineasca anumite conditii
-sa fie clare şi precise:
-sa fie formulate la nivelul de intelegere al celui ascultat,
-sa nu fie sugestive:
-sa oblige la un raspuns complet/relatare şi sa nu gemereze raspunsuri de genul ''DA'' ,
''NU''.
-sa nu puna în dificultate pe cel ascultat atunci cind acesta este şi ncer , interesat în
declararea adevarului.
în procesul ascultarii pot fi folosite mai multe multe categorii de intrebari, in raport cu
scopul urmarit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor ce urmeaza a fi clarificate.
In acest sens pot fi adresate :
1. Intrebari tema-care vizeaza fapta în ansamblul ei, avand un caracter general.
133
134

2. Intrebari problema-care urmaresc lamurirea unor aspecte ale activitatii ilicite, sau ale
cauzei.
3. Intrebari detaliu-care au un caracter strict limitat la anumite amanunte, prin care se
urmareste obţinerea de explicatii ce pot fi verificate. Acete intrebari pot fi :de precizare, de
completare, de control. Prin adresarea acestor intrebari se urmareste determinarea cu exactitate a
imprejurarii în lamurirea unor aspecte omise cu ocazia relatarii libere, pentru verificarea şi
nceritatii şi constantei în declaratii a celui ascultat.
Procedee tactice utilizate în ascultarea invinitului sau inculpatului. Aceste procedee
tactice şi nt folosite pentru prezentarea probelor privind vinovatia.
Audierea progresiva Asa cum o arata şi denumirea, acesta modalitate se bazeaza pe
prezentarea gradata a probatoriului. Mai intai vor fi prezentate probele de mai putina
importanta(cele care privesc amanunte secundare ale infractiunii)apoi cele mai importante, cel
care privesc faptul principal. Acesta gradare poate sa determine pe cel ascultat sa renunte la
eventuale declaratii mincinoase făcute anterior.
Audierea frontala Se realizeaza prin prezentarea neasteptata a celor mai puternice probe.
Acesta abordare directa, frontala, este menita sa sparga verigile fragile ale apararii invinuitului,
urmarind determinarea acestuia la declaratii şi ncere.
Din punctul de vedere al relatiei psihologice anchetator- anchetat, aceasta trebuie sa
evidentieze contactul cu o autoritate. Se va mentine o atitudine sobra , politicoasa , dar rezervata,
profesionala prin tinuta şi vocabularul anchetatorului.
Acesta va solicita lamuriri, va pune intrebari, creind un climat de natura a atrage increderea
şi respectul celui ascultat.
Cind invinuitul sau inculpatul va invoca un anumit alibi , i se vor cere lamuriri cu privire
la unele amanunte din cursul
relatarilor libere. Daca apar unele inadvertente, neconcordante, se vor cere suplimentar
explicatii, se vor solicita de exemplu prezentarea biletelor de calatorie atunci cind se sustine lipsa
din localitate la data comiterii faptei, eventuale alte acte doveditoare ale acestui fapt-bilete de
cazare hotel, bilete de iesire din spital, delegatii, etc.
în general se vor realiza ascultari repetate menite sa asigure verificarea şi completarea
declaratiilor date la prima ascultare. Prin intermediul ascultarilor se vor urmari a fi evidentiate
momentele deosebit de importante ale aparitiei ideii infractionale, ''lupta motivelor''si deliberarea
134
135

sau luarea hotaririi*. In aceste conditii faptul ilicit nu ramine o simpla achizitie aleatorie,
periferica în constiinta autorului ci se contureaza ca o structura infractionala stabila, cu
incarcatura denatura psiho-afectiva specifica, şi cu un rol motivational bine definit.
Ascultarea martorilor

Conform prevederilor art. 78 din C. Pr. pen. martor este persoana care are cunostiinta
despre vreo fapta sau vreo imprejurare de natura a servi la aflarea adevarului în procesul penal .
Desi legea prevede ca orice persoana poate fi ascultata ca martor, conform art. 79 şi 80
din C. Pr. Pen. exista unele exceptii :persoana obligata la secret profesional, sotul şi rudele
apropiate ale invinuitlui, (nu şi nt obligate asa depuna ca martori, persoanele cu defecte
psihofiziologice. . In ascultarea martorilor vor trebui avute în vedere citeva elemente ce pot
influenta atit obiectivitatea relatari. or cit şi acuratetea lor
Pentru a putea aprecia obiectivitatea declaratiilor martorilor, pe lângă regulile tactice
de ascultare, este necesar ca anchetatorul sa cunoasca şi sa inteleaga şi legile psihice pe care se
fundamenteaza procesele de cunoasterea realitatii obiective:perceptia şi memorizarea.
PERCEPTIA
Poate fi definita ca fiind complexul senzatiilor ce sunt primite de la diferitele calitati ale
obiectelor, proceselor şi fenomenelor lumii exterioare şi care şi nt reflectate sub forma unor
imagini concrete. Deosebit de importante pentru calitatea perceptiilor il au reprezentarile ,
bazate pe experienta acumulata în cursul existentei anterioare. Cu alte cuvinte, lucrurile,
fenomenele cunoscute anterior vor fi percepute mai usor, mai exact. De aceea, intr-o cauza cu
mai multi martori ai unui anumit eveniment , este mai util d. p. d. v. tactic , dar în acelasi
timp este necesar şi obligatoriu a fi audiati în primul rind martorii care, datorita experientei
personale(de viata sau profesionala)cunosc bine domeniulin care se includ imprejurarile care
sunt vizate de anchetator prin ascultarea lor cu prioritate. Procesul perceptiei poate fi influentat
de factori de natura obiectiva dar şi de factori de natura subiectiva.
a)factori obiectivi
-conditiile meteorologice( , ex. ploaie, ninsoare, ceata, etc. )
-intervalul extrem de scurt al perceptiei fenomenului sau obiectului, persoanei.
-zgomotul de fond din locul respectiv.
-grosimea unor obiecte interpuse intre martor şi fenomenul, obiectul, persoana perceputa.
135
136

b)factori subiectivi
-deficiente, defectiuni ale analizorilor la nivelul receptorilor perceptivi, sau în zona
corticala. -abateri, fluctuatii ale atentiei, -stari afective puternice, (frica, oroare, rusine, furie, etc.
)-starile de oboseala -nivelul diferit de dezvoltare a simtului de observatie
-excesiva dominatie a unor reprezentari despre lucruri percepute în cursul experientelor
anterioare.
MEMORIZAREA
Baza acestui fenomen o constituie plasticitatea sistemului nervos, el constind în
capacitatea unei persoane de a îşi inmtipari obiectele şi fenomenele percepute din lumea
exterioara şi de a le reproduce în constiinta sa.
Datorita stimulilor externi au loc procese nervoase de excitatie sau inhibitie a unor parti
ale scoartei cerebrale. Aceste procese formeaza conexiuni corticale temporare care produc în
tesuturile nervoase schimbari functionale. Aceste ''urme nervoase''permit reproducerea factorului
generator de excitatie/inhibitie(evocarea acestora)chiar în lipsa stimulilor externi. Memoria unei
persoane poate avea ca dominanta:
- capacitatea motrica(a miscarilor)
- componenta vizuala
- componenta auditiva
- capacitatea logico-verbala
- componenta emotiva
Trebuie precizat ca procesul de memorizare poate fi atit voluntar(dezvoltat prin repetarea
notiunilor) cit şi involuntar. Inca din faza de relatare libera anchetatorul va trebui sa surprinda
tipul de memorie pe care il poseda martorul şi sa exploateze aceasta trasatura. Rememorarea
anumitor lucruri în cursul ascultarii martorului va fi influentata de starea de emotie, de oboseala
de sanartate, de virsta, sau chiar de starea de amnezie în care se afla martorul.
Un factor deosebit de important ce va trebui luat în calcul în aprecierea obiectivitatii şi
acuratetii relatarilor făcute de martor este timpul scurs de la perceperea fenomenului, obiectului,
fiintei asupra carora se face relatarea.
Uitarea este un fenomen firesc şi necesar, producându-se prin degradarea unor legaturi
temporare dintre celulele nervoase corti cale, fara însă ca aceasta degradare sa insemne disparitia
lor în totalitate. trebuie avut în vedere şi faptul ca interventia unor stari afective prea indelungate
136
137

( orgoliu, temere, umilinta, etc. ) poate inhiba legaturile nervoase temporare, afectand procesul
de memorare. In aceste conditii, pe fondul unor permanente stimulari de natura negativa, pot
aparea memorari şi interpretari false involuntare, acestea intiparindu-se în aceasta forma
distorsionata în mintea unei anumite persoane. Mai pot interveni apoi, odata cu trecerea timpului,
alti factori de origine exterioara(zvonuri, denaturari) care deformeaza imaginea memorata, prin
transmitere şi interpretare provenind de la diverse alte persoane care"fabuleaza"in necunostiinta
de cauza, s. a. m. d.
Tactica ascultarii martorilor

În primul rind este necesară studierea atenta a dosarului, cunoasterea relatiilor dintre
martor şi invinuit şi intelegerea în general a pozitiei acestuia în cauza respectiva, desprinderea
caracteristicilor de baza ale martorului din punct de vedere psihologic, afectiv, etc.
Vor fi stabilite problemele care urmeaza a fi lamurite cu fiecare martor în parte,
intrebarile care vor fi puse şi ordinea acestora.
Pentru cauzele mai complexe, şi mai ales pentru anchetatorii aflati mai la inceputul
activitatii se recomanda intocmirea unui
plan de ascultare, cu indicarea tuturor datelor ce trebuie lamurite.
Ascultarea martorului parcurge trei etape:
1. Identificarea persoanei martorului, după care va fi intrebat dacă este ruda cu vreuna
dintre parti, şi în ce relatii se afla cu acestea. Se va clarifica şi dacă a suferit vreo paguba în
urma infractiunii. Pot fi purtate şi unele discutii prealabile, apte a aduce increderea martorului.
Tot în acesta prima etapa se va cere martorului sa depuna juramintul.
Consideram ca este necesar sa se acorde importanta acestui moment , pentru a face ca
martorul sa şi mta importanta celor ce urmeaza a fi declarate, conferind solemnitate momentului .
Se vor evita deci atitudini''functionaresti''fata de aceste momente.
2. Ascultarea relatarilor libere asupra imprejurarilor cunoscute cu privire la cauza. Ca şi
în cazul inculpatului , este recomandat ca cel ce relataza liber sa nu fie intrerupt decit atunci cind
se observa indepartarea de la cauza. Prin relatarea libera exista posibilitatea ca martorul sa
dezvolte noi aspecte, necunoscute de anchetator şi care chiar au scapat intr-o prima faza
martorlui, dar pe care acesta rememorind evenimentele şi le reaminteste, permitind cunoasterea

137
138

unor noi aspecte asupra faptei. Aceste date noi vor fi însă privite cu reticenta necesară şi
verificate cu ajutorul restului datelor existente.
3. Etapa adresarii de intrebari conform celor pregatite dinainte. Intrebarile vor fi clare şi
precise, desfasurandu-se intr-o succesiune graduala.
Intrebarile nu vor fi puse cu intentia de a intimida martorul dar nici nu vor fi intrebari
sugestive, de natura a sugera anumite raspsunsuri. Uneori, odata cu intrebarile se pot prezenta
martorilor anumite obiecte, probe, care pot permite o corecta rememorare sau care permit
demascarea unor declaratii nesincere, denaturate.
Pe parcursul ascultarii se va mentine o atitudine neutra, fara exteriorizarea unor atitudini
de aprobare sau dezaprobare, acestea putind inflenta atitudinea martorului, devenind''sugestii
voalate''sau chiar elemente de presiune psihologica asupra unora dintre persoanele ascultate. Tot
în categoria intrebarilor sugestive pot fi incluse şi intrebarile alternative care propun martorului
sa aleaga intre doua variante , uneori acesta alegand varianta de raspuns pe care o considera
ca''favorabila opiniei anchetatorului', desi datele sale difera.
De mare ajutor este observarea comportamentului celui ascultat pe timpul relatarilor,
permitind anchetatorului alegerea şi adaptarea procedeelor de audiere.
Ascultarea martorilor nu trebuie sa fie făcuta ca o formalitate, pasiv, impunandu-se
permanent o atitudine activa a anchetatorului, in scopul aflarii adevarului obiectiv.
Ascultarea partii vatamate

Aceste declaratii au o desebita importanta, deoarece, partea vatamata este în general


purtatorul unui bagaj de informatii deosebit de pretioase privind, autorul şi imprejurarile faptei,
intinderea pagubelor, suferintele fizice şi psihice, s. a.
Victimele infractiunilor , datorita componentei subiective care intervine, ''pot sa denatureze
voluntar relatarile despre starea de fapt''*fiepentru a nu evidentia contributia lor la geneza
conflictului, fie pentru a putea obţine despagubiri mai mari, etc.
Cunoasterea acestei posibilitati nu trebuie însă sa genereze o atitudine de neincredere în
şi nceritatea declaratiilor victimei. Aceasta este în masura sa identifice pe autorul faptei, bunurile
sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori. Pentru situatia cind fapta a fost
comisa în lipa partii vatamate(furt, distrugere, etc)aceasta poate indica autorii banuiti, persoane
care cunosteau existenta bunurilor sustrase în locul respectiv, etc. şi ascultarea victimei va fi
138
139

precedata de o pregatire în sensul bunei cunoasteri a datelor de la dosarul cauzei privind data,
locul, modul, mijloacele comiterii faptei/faptelor, extinderea pagubelor materiale, gravitatea
leziunilor fizice, s. a, . m. d. Aceasta etapa de pregatire implica şi culegerea de date
suplimentare cu privire la persoana şi persoanlitatea victimei. Datele vor fi obtinute din mediul
socio-profesional, purtind asupra comportamentului sau, în familie şi societate, antecedente de
violenta, consum de alcool, ocupatii, venituri, etc.
Ascultarea victimei va fi şi ea precedata de unele discutii prealabile, de natura sa
completeze datele obtinute în prealabil despre aceasta şi sa aduca o atmosfera de incredere şi şi
ncerita- te. Se poate face o trecere treptata de la unele elemente ale discutiilor prealabile la
ascultarea propriu-zisa, care se va face mai intai în forma relatarii libere. Se cer şi în acest caz
respectate regulile cu privire la mentinerea unei atitudini neutre, dublata de atentie şi de
mentinerea relatarilor în sfera de legatura cu cauza, fara a permite divagatii inutile de la subiect.
Relatarile libere vor fi urmate de adresarea de intrebari care vor putea privi:
1. raporturile anterioare cu infractorul. Daca era sau nu cunoscut, ca şi conduita în
momentele anterioare faptei.
2. momentele efective ale comiterii faptei. Aceste intrebari vin sa completeze datele
din relatrea libera privind locul, timpul şi modul comiterii. Se vor putea detalia numarul de
participanti, lovituri aplicate, eventual chiar ordinea acestora,
fraze sau cuvinte surprinse , alte elemente semnificative care pot fi scapate intr-o prima
relatare. Se vor cere detalii de identificare a bunurilor furate, etc.
3. elemente ulterioare comiterii faptei. Vor fi lamurite aspecte
privind atitudinea infractorului faţa de consecintele faptei, alte persoane aparute la locul
respectiv, ce s-a intreprins imediat ducerea victimei la spital, prim ajutor, urmarirea autorului,
incercarea limitarii pagubelor, etc. după clarificarea tuturor aspectelor aratate, se va cere partii
vatamate sa-si precizeze eventuale pretentii şi dacă mai are ceva de declarat.
Uneori, anchetatorul se poate afla în faţa unor situatii deosebite de realizare a audierii,
cind victima se afla în stare grava, datorata sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant,
care poate aprecia luciditatea şi rezistenta fizica a victimei. In aceste cazuri, ascultarea va fi
scurta, concisa, fiind obtinute relatari generale, conform structurii elemetelor anterioare
comiterii fatei, momemtului faptei şi eventualelor date ce ar permite identificarea infractorilor.

139
140

Ascultarea minorilor

Data fiind situatia deosebită sub aspectul dezvoltarii psihice şi fizice a persoanelor
minore, aflate în faza conturarii personalitatii, a acumularii unor cunostiinte de viata şi
profesionale ascultarea acestora comporta unele elemente de dificultate suplimentare.
Ascultarea minorilor presupune o şi mai atenta pregatire, ceruta de situatia oarecum
speciala, de necesitatea cunoasterii personalitatii minorului sub multiplele ei aspecte, adoptind o
tactica de ascultare corespunzatoare virstei acestuia. Trebuie cunoscute şi intelese
particularitatile de psihologie specifice fiecarei virste din cadrul minoratului. Se vor obţine date
prealabile din mediul familial, scolar, de la locul de munca precum şi cu privire la preocuparile,
cercul de preieteni, activitatile preferate de minor.
Din discutiile cu rudele, parintii, profesorii şi prietenii minorului va putea fi conturat
un portret psiho-afectiv şi intelectual, de natura a permite o buna planificare a strategiei de
ascultare. Vor putea fi stabilite persoanele cu care comunica mai usor, care il pot influenta, în
care are mai multa incredere, putind fi alese dintre acestea pentru a asista la ascultarea
minorului.
În aprecierea declaratiilor se va tine seama de specificul virstei, de influentele
posibile ale ''teribilismului'' adolescentei, de limitele experientei de viata şi ale bagajului
intelectual. Cu toate acestea, declaratiile minorului nu vor trebui privite cu ironie sau
superioritate, de oarece o atitudine prea rece a anchetatorului va putea genera un recul, un
refugiu şi deci va ingreuna comunicarea. De asemenea, o atitudine prea laxa, ar putea atrage
tendinta minorului de a fabula .
Ascultarea minorului va fi precedata de desfăşurarea unor discuţii prelabile menite sa
usureze stabilierea unor relatii de incredere intre minor şi organul judiciar. Discutiile vor putea
fi orientate spre dezvaluirea preocuparilor minorului, fa când u-se apoi o trecere treptata spre
ascultarea relatarii libere.
Relatarea libera va fi precedata de prezentarea calitatii în care este ascultat, cu prezentarea
invinuirii cerindu-se sa redacteze o declaratie scrisa asupra acesteia.
Se vor respecta aceleasi reguli de sobrietate în ascultarea relatarilor libere, fara
interventii inutile, sau mimici sugestive, care mai ales în cazul minorilor pot aduce rezultate
nedorite: fabulatie copilareasca, negarea oricaror fapte, refugiul n mutism, s. a. Nu se vor face
140
141

amenintari sau promîşi uni de crearea unei situati mai dificile sau mai usoare în proces, de
oarece ele ar afecta în mod evident şi nceritate declaratiilor minorului.
Faza de ascultare dirijata - presupune orientarea în punerea acestor intrebari în functie de
natura faptei, de modul şi conditiile săvârşirii, de pozitia procesuala precum şi de trasaturile
de personalitate ale minorului desprinse în cursul pregatirii şi al realizari ascultarii. Vor fi
adresate, în functie de ansamblul problemelor ce trebuie detaliate, intrebari privind momente şi
relatii anterioare comiterii faptei, intrebari privind elemente din timpul comiterii faptei cit şi
108
intrebari privind anumite evenimente, atitudini, discutii, după comiterea faptei.
Se vor pune intrebari clare, fara tenta sugestiva, fara mai multe intelesuri.

CONFRUNTAREA

Este o solutie la care se poate recurge în si1tuatiile în care intre declaratiile diferitelor
persoane exista contradictii , cerindu-se clarificarea şi completarea anumitor probe sau
depozitii. Confruntarea poate fi considerata , dat fiind specificul sau ca o solutie de exceptie, ea
trebuind sa fie bine pregatita, mai ales sub aspectul stapinirii perfecte a datelor ce urmeaza a fi
clarificate prin intermediul său .
Odata cu identificarea elementelor contradictorii, vor fi studiate amanuntit persoanele de
la care provin relatarile divergente profilul lor psihologic, putandu-se stabili pe aceasta cale şi
motivele probabile ale distorsiunii .
Prin compararea declaratiior contradictorii cu alte declaratii asupra acelorasi elemente de
la dosarul cauzei , se va putea aprecia care dintre persoanele care declara diferit se apropie mai
mult de adevar, asa cum rezulta el din restul probatoriului. Se vor lua în considerare starea fizica
şi emotionala la momentul faptei, atitudinea sau relatia cu infractorul(relatii de prietenie,
conflicte anterioare, mila pentru autor, etc. ).
O chestiune destul de delicata este aprecierea oportunităţii confruntarii sub aspect
moral. în functie de o larga paleta de motive: cultura generala, virsta, trasaturi morale, reactii
pe fond temperamental, pozitie sociala, unele persoane pot sa se şi mta depasite de actul şi
atmosfera confruntarii. în atari conditii, exista riscul ca acestea sa participe intr-o stare de

108
*I. Mircea-Tactica audierii martorilor-Studia Universitatis 1974

141
142

inhibitie, fiind doar participanti inerti, care nu pot sa-si sustina punctul de vedere şi se lasa
condusi de celalta parte cu care se face confruntarea. Exista de asemenea posibilitatea ca la
confruntarea cu autorul infractiunii, victimei sau unor martori oculari sa le fie reinviate
sentimentele, starea emotionala pe care le-au generat-o comiterea faptei, situatie de natura a ii
impiedica sa reziste procesului confruntarii. Cind aceste situatii nu pot fi inlaturate, este
recomandabil sa se renunte la confruntare, acesta fiind compromisa sub aspectul eficientei
tactice .
Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca divergentele de apreciere ale anumitor
aspecte pot sa apara şi în mod şi ncer la persoane diferite, pe temeiul perceperii gresite sau al
receptionarii partiale incomplete al anumitor date. în planificarea confruntarii se poate proceda
la o pregatire, stabilindu-se adoptarea unei tactici''surpriza'' sau a unei modalitati clasice de
confruntare.
Confruntarea va avea loc cu prezenta ambelor parti confruntate supraveghindu-se
reactiile acestora. Fiecare intrebare şi rapsuns vor fi consemnate, dar nu se recomanda a se citi
declaratiile anterioare care au determinat recurgerea la confruntare. Ele vor putea fi reproduse în
esenţă, în sens.
Partilor confruntate li se vor pune aceleasi intrebari, acestea trebuind sa fie clare,
concise, de natura a nu sugera ca organul de ancheta ar impărtăşi sustinerile uneia şi ar suspecta
cealalta parte de nesinceritate. Intrebarile vor fi puse alternativ fiecarei parti, raspunsul uneia
fiind urmat de adresarea aceleiasi intrebari celeilalte parti şi după semnarea a ceea ce s-a
consemnat cu privire la aceste raspunsuri va fi adresata urmatoarea intrebare, continuind pina la
epuizarea problemelor ce au determinat confruntarea.
În final pot fi adresate şi intebari de precizare a unor elemente, după aceeasi regula
aratata mai sus, permitindu-se chiar celor confruntati sa-si adresze intrebari reciproce prin
intermediul anchetatorului care va decide în ce masura acestea au legatura cu confruntarea.
Fiecare intrebare şi raspuns din procesul verbal de confruntare vor fi semnate de persoana careia
i-au fost adresate, respectiv de cea care a raspuns la ele.

RECONSTITUIREA

142
143

În cursul cercetarii unor cauze apare necesitatea reconstituirii savirsirii intregii fapte sau a
uneia din imprejurarile acesteia. Aceasta activitate de tactica criminalistica permite verificarea
probatoriului administrat şi chiar obţinerea unor probe noi.
Literatura de specialitate cunoaste mai multe opinii asupra notiunii de reconstituire.
Unii autori o considera un mijloc artificial de reproducere a unor fapte din trecut şi de observare
a acestora. (Traian Pop)In alta opinie reconstituiurea ar fi o forma auxiliara a cercetarii locului
savirsirii faptei. (Camil Suciu). In ciuda diferentelor de opinie, majoritatea autorilor considera
recunoasterea drept o modalitate de reproducere totala sau partiala a activtatii infractionale şi a
imprejurarilor acesteia.
în practica, necesitatea reconstituirii este data de incertitudinile ce pot aparea privind
anumite probe rezultate fie din diferitele activitati tactice, fie din declaratiile unor parti, din
perchezitii, din opiniile formulate de experti, etc.
La randul sau, reconstituirea poate genera necesitatea desfasurarii unor alte noi activitati
tactice.
Reconstuirea poate fi definita ca o activitate tactica prin care sunt reproduse integral sau
partial imprejurari ale cauzei, fapte sau secvente ale acestora, care s-au produs inainte, in
timpulori după comiterea infractiunii, verfi când u-se pe aceasta cale probatoriul existent, in
conditiile concrete şi cu mijloacele ce rezulta din conţinutul sau, putand fi obtinute şi probe
noi.
Aceasta definire a reconstiuirii nu trebuie sa conduca la confuzia dintre reconstiuire şi
experimentul judicar. Acesta din urma este menit sa permita reproducerea modului în care s-a
desfasurat un anumit proces:stabilirea distantei pana la care martorul a putut observa în concret
trasaturile autorului faptei, stabilirea modului de realizare a unor urme, posibilitatea prezentei
factorilor secundari ai tragerii la o anumita distanta, s. a. m. d.
"Pentru verificarea probelor existente în dosarul cauzei, organul judiciar organizeaza
reconstituirea, dacă asupra conţinutul ui lor are dubii sau ele se afla în evidenta contradictie cu
alte probe referitoare la acelasi obiect şi , tot odata, dacă se preteaza la un asemenea mod de
verificare"*109

109
I. Mircea- op. cit. ,
143
144

La locul faptei vor fi reproduse anumite activitati, constatandu-se posibilitatea


perceperii lor în modul retinut în declaratii.
Prin reconstituire se va verifica dacă inculpatul a putut indeplini anumite activitati şi
ngur(de exemplu transportul unor bunuri voluminoase în timp scurt la distanta, deschiderea unui
safe fara chei potrivite, escaladarea unei retele de protectie, etc. ) capacitatea unui martor de a
percepe anumite zgomote de la distanta, etc.

Pregatirea şi realizarea reconstituirii.

Decizia de a proceda la reconstituire va fi precedata de o analiza a avantajejelor şi


utilitatii acestei activitati, asigurarea tehnico-materialanecesara, eventualele probleme de ordin
social şi personal pe care le-ar putea crea, cât şi progresul pe care il poate aduce cauzei.
Refacerea unor activitati ar putea prezenta pericol pentru viata şi sanatatea celor
implicati , ori ar leza demnitatea altora, ar crea dificultati la locul respectiv(blocarea traficului
feroviar, a muncii intr-o uzina, etc).
Uneori, reconstituirea ar putea fi extrem de costisitoare, fara a oferi prea multe şi
semnificative date noi sau fara a contribui în masura suficienta la solutionarea cauzei faţa de
efortul material şi uman cerut. Ea ar putea de asemenea sa afecteze negativ opinia publica.
Dacă aceasta analiza prealabila conduce la concluzia necesitatii realizarii reconstituirii, se va
trece la stabilirea echipei ce va participa, a persoanelor care urmeaza sa fie prezente(inculpatul şi
aparatorul sau, diferiti experti, partea vatamata, martori, s. a. ). Va fi stabilita dotarea tehnica
necesară efectuarii reconstituirii propriu-zise, dar şi tehnica destinata fixarii rezultatelor
reconstituirii, mijloacele de deplasare la locul respectiv, etc. Vor fi verificate conditiile de timp
şi iluminat în care a avut loc evenimetul ce urmeaza a fi reconstituit, (noapte, ceata, lumina
naturala, ziua, etc. ). Anumite activitati pot fi reconstituite fara a fi necesară deplasarea de la
sediul organului judiciar: deschiderea unui safe, a unei masini, ridicarea unui colet, lovirea unei
persoane, etc.
Activitatile de genul verificarii vizibilitatii sau audibilităţii vor trebui indeplinite în mod
necesar la locul faptei, ori în conditii cât mai apropiate de situaţia şi momentul comiterii faptei.
Dacă diferentele de conditii de timp ( furtuna, ploaie) nu sunt esentiale pentru succesul
reconstituirii se pot alege şi alte conditii decat cele din momentul faptei. ssdaca sunt verificate
144
145

afirmatii negative(negarea comiterii sau perceperii anumitor actiuni)verificarea va putea fi făcuta


cu ajutorul altor persoane cu insusiri fizice asemanatoare(virsta, sex, inaltime, etc. ).
În ce priveşte instrumentul utilizat, se recomanda ca atunci când este un instrument
vulnerant să fie inlocuit cu o imitatie de exemplu o secure de carton pentru a reproduce lovirea
victimei). dacă este de exemplu o unealta comuna ( surubenita, ciocan, etc. ). poate fi cel
efectiv folosit sau unul asemănător.
Dacă se verifică posibilitatea observarii anumitor elemete, evenimente de la o anumita
distanţă va fi adusă persoana care sustine observarea, ea neputand fi inlocuita.
Când se verifica posibilitatea auzirii unor anumite zgomote, cuvinte, etc în anumite
condiitii, se vor reproduce conditiile initiale (functionarea unor utilaje, distanta, zgomote de
fond, liniste, etc. ).
Reconstituirea se va face sub conducerea anchetatorului, asigurand şi prezenta celor
ale caror declaratii se verifica, persoanele implicate în activitatea verificata ( autorul victima,
experti ). Victima va fi inlocuita cu o alta persona de aceeasi costitutie fizica dacă exista
temerea ca participarea ar putea sa-i produca emotii puternice generate de retrairea
evenimentelor. după ajungerea la locul reconstituirii, se verifica starea generala, asigurarea
pazei, limitarea accesului strainilor, prezenta martorilor asistenti. Dacă urmeaza a se reconstitui
imprejurari complexe sau vor exista mai multe variante ale faptei ce urmeaza a fi reconstituite, se
recomanda mai ales anchetatorilor cu mai puţină experienţă să intocmească un plan al activitatii
.
Pentru fiecare secvenţa în parte se vor asigura conditiile de reluare artificiala,
procedându-se la atatea reluari câte se apreciaza ca necesare.
Persoanele vor fi aşezate conform relatărilor. Atunci cind exista mai multe variante
prezumtive privind pozitiile şi distantele, se vor reconstitui toate aceste variante separat. În
situatiile în care exista mai multi autori, complici etc, care participa impreuna la reconstituire se
recomandă a se lăsa acestora o relativă libertate de miscare. Astfel, făptuitorii arestaţi ori
reţinuţi nu vor fi tinuti incătuşaţi impreună, evitând astfel atitudini pasive sau rezultate eronate.
La reconstituirea unui omor deosebit de grav, complicele a fost lasat încâtusat alaturi de autor,
iar în faţa instantei acesta a folosit aceasta imprejurare pentru a sustine ca a avut doar o atitudine
pasiva la realizarea reconstituirii, diferită de imprejurările reale, în care nu ar fi putut interveni
pentru salvarea victimei.
145
146

Infractorul aflat în stare de arest nu va fi ţinut pe timpul reconstituirii incătuşat nici de


organele de escorta şi paza, de oarece şi în acest caz ar putea ulterior obiecta ca nu a putut
actiona diferit şi nestânjenit, existând şi posibilitatea de a ascunde unele mişcări sau acţiuni
săvârşite la comiterea faptei.
Rezultatele reconstituirii se consemneaza în procesul verbal, fiind fixate şi prin
fotografiere. Se recomanda retinereacâtmai amanuntita a desfasurarii. Vor fi descrise metodele
aplicate, mijloacele tehnice utilizate, modul desfasurarii, persoane participante, actiuni
executate şi de către cine, dacă s-a repetat secventa şi de cate ori. De asemenea vor fi
consemnate eventuale discutii cu privire la fiecare reproducere în parte, observatii ale
participantilor, modul de fixare al reconstituirii (foto, video).
Plansele fotografice se anexeaza la procesul verbal în dosarul cauzei. Se vor mentiona
data şi ora inceperii precum şi data şi ora incheierii reconstituirii. Actul fiind semnat pe
fiecare pagina de către toti participantii

RECUNOASTEREA OBIECTELOR şi A PERSOANELOR

Sub aspect criminalistic, recunoasterea are ca scop stabilirea identitatii unui obiect,
persoana, animal. Metoda obisnuita se bazeaza pe examinarea directa a subiectuui de identificat.
Prezentarea pentru recunoastere va fi precedata în mod necesar de o ascultare
amanuntita a persoanei care urmeaza sa faca recunoasterea. I se va cere sa declare asupra
imprejurarilor în care a vazut subiectul de identificat şi sa indice detaliile, amanunte,
caracteristicile pe care îşi intemeiaza identificarea.
Pentru recunoastere se va forma un grup de cel putin trei. In cazul identificarii
persoanelor se vor alege alaturi de persoana ce urmeaza a fi identificata , persoane de acelai sex,
de talie şi varsta cât mai apropiata, evitand diferentele frapante de inaltime sau imbracaminte. In
masura posibilului, dacă la locul unde a fost vazuta, persoanade identificat indeplinea o anumita
activitate i se va cere sa execute acele miscari(de lovire, tarare, ridicare).
Desi, de regula, prezentarea pentru recunoastere se face în grup, se poate alege şi
modalitatea prezentarii succesive a persoanelor din grup, cerand persoanei care face identificarea
sa indice a cata este persoana recunoscuta. Acest procedeu este utilizat când cel ce trebuie
recunoscut a fost vazut în miscare, in deplasare.
146
147

NU se vor face sugestii, sau gesturi edificatoare, cel ce trebuie identificat nu va fi prezentat
în zeghe sau cu catuse la mana. Daca raspunsul celui ce identifica este pozitiv, se vor efectua
fotografii ale grupului de recunoastere, apoi se va fotografia persoana care identifica indi când
obiectul sau persoana recunoscute. Sunt deosebit de utile inregistrarile video, pe lângă
fotografii, de oarece unele unghiuri de imagine pot avea efecte inselatoare.
Atunci când persoana declara ca nu poate recunoaste nici o persoana sau obiect dintre
cele prezentate se va avea in vedere atât posibilitatea existentei unei temeri sau retineri de a
identifica de teama unor ulterioare razbunari, ca şi posibilitatea ca, intr-adevar, cel cautat sa nu
se afle în grupul respectiv.
Fotografiile se anexeaza la dosarul cauzei. Tot cu ocazia aceasta se intocmeste un
proces verbal în care se consemneaza rezultatele obtinute şi modul de desfasurare, fiind şi
acesta anexat la dosar.
Pentru recunoasterea cadavrelor , prezentarea se face numai individual, şi numai după
ce s-a făcut toaleta cadavrului(spalarea sangelui, coaserea plagilor, s. a. m. d. ). Si în acest caz
prezentarea pentru recunoastere va fi precedata de o ascultare amanuntita , in care se vor cere
detalii cu privire la amanunte ca defecte fizice, semne particulare, tatuaje, cicatrici, etc. La
prezentarea cadavrului se va cere sa fie din nou amintite aceste detalii în baza carora se
recunoaste cadavrul.
Aceleaşi reguli rămân valabile şi necesare ( grup de cel putin trei, ascultarea
prealabilă, evitarea sugestiilor, efectuarea de fotografii, inregistrări video, ) şi în cazul
recunoasterii obiectelor. Se va insista asupra unor detalii particulare: defecte, urme de reparaţii,
uzuri, culoare, etc. Dacă este posibil, se vor crea condiţii de iluminat asemănătoare cu cele în
care a fost văzut obiectul, iar în procesul verbal se va mentiona modul de fixare: foto, video, ca
şi condiţiile de lucru - iluminat natural, artificial, etc. tipul de film şi de aparat folosite, durata
activităţii, orele de începere şi încheiere. etc.
Avantajul inregistrărilor video este că activităţile pot fi prezentate repetat completelor
de judecată în integralitatea desfăşurării lor.

147
148

Bibiliografie selectivă
BUUS ALEXANDRU. Concluziile probabile în expertiza criminalistică în 20 de ani de
expertiză criminalistică
CRUCEANU DUMITRU Expertiza criminalistică şi organizarea ei în R. P. R..
FLONTA MIRCEA, Structura coordonării acţiunilor şi geneza operaţiilor logico-matematice ,
Teoria acţiunii umane, Forum-Ştiinţe sociale 1969 Vol. I
DAN N. Tratat Practic de criminalistică Ed. M. I. Bucureşti l979 vol II
I. R. Constantin - Unele metode şi principii ale criminalisticii în "Scoala romaneasca de
criminalistică”
I. CONSTANTIN, L. MOCSY s. a. - în Tratat practic de criminalistica vol. II Editura M
I. criminalistica", Editura M. I. , 1973,
IONESCU L. SANDU D. -Identificarea criminalistică, Bucureşti l991
IONESCU LUCIAN Criminalistica Note selective de curs pentru uzul studenţilor
(Nepublicat) Universitatea creştină “ D. Cantemir” Bucureşti 1997.
MAXIM GEORGE Revista poliţiei moderne, Iaşi. , 1928 , Iaşi.
W. RAKES - A new concept on evidences-International Revue of Forensic Sciences vol V
nr. 1/1990.
EMILIAN STANCU – CRIMINALISTICA Stiinţa investigării infracţiunilor Vol. I şi II Ed.
Tempus SRL Bucureşti 1992
CAMIL SUCIU -Criminalistica vol 1 Ed. Şrtiinţifica 1962.
MOCSY LADISLAU , Demonstraţia- etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză
criminalistică , în lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică , Ministerul
Justiţiei 1978

148
149

MOENSSENS A.ANDRE How to prepare for a Daubert Hearing-, AAFS 1997 International
Journal of Forensic Document Examiners . Vol. 3 Nr. 2/1997
MIHULEAC E. Expertiza judiciară Bucureşti 1971 Editura Ştiinţifică
DUMITRU SANDU Concluziile expertului criminalist în sistemul expertizei criminalistice
româneşti şi în sistemele altor state. O privire comparativă. ( Nepublicat) Comunicare
prezentată la al II-lea şi mpozion Naţional al Societăţii Române de Criminologie şi
Criminalistică , Bucureşti octombrie 1996.
-Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză -20 de ani de expertiză
criminalistică- Ministerul Justiţiei
LUCIAN IONESCU Concluzia raportului de expertiză criminalistică a scrisului şi
aprecierea valorii sale probante, Buletinul Intern al Procuraturii R. S. R. în Probleme de
criminalistică şi criminologie nr. 2-3/1983
-Expertiza criminalistica a scrisului ED. Junimea 1974.
-Criminalistica Note selective de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat) Universitatea
creştină “ D. Cantemir” Bucureşti 1997
EDMOND LOCARD . Les faux en ecriture et leur expertise Paris 1959
MOCSY LADISLAU Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal român Teză de
doctorat, Universitatea “Al. I. Cuza” , Iaşi 1975
I BOBOŞ. Gh. BUNEA –Investigarea accidentelor de circulaţie în care au fost implicat
autovehicole dotate cu ABS-comunicare la Simpozionul de Criminalistică CLUJ 1998.
.
AUREL BOIA -Introducere în grafologie şi expertiza grafica Bucuresti 1944
BRUNO VETORAZZO -Metodologia della preizia grafica su base grafologica-Giufre Editore
Milano 1998
COLECTIV Dicţionarul enciclopedic român, Editura ştiiniţfică, Bucureşti 1975
SANDU D. , Falsul în acte, Editura “Dacia “ Cluj l977
Falsul în acte - Descoperirea şi combaterea prin mijloace criminalistice ,
Editura LUMINA LEX Bucureşti 1994
MIRCEA I. , Criminalistica, Editura Fundaţiei”Chemarea “ Iaşi 1992
CLEMENT J. L. , RISSI B. , L’expertise scientifique des documents falsifies ou
contrefaits, Part I, Revue Internationale de Police Criminelle nr. 3/1983 .
149
150

BASARAB M. , Drept penal Partea generală, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti


1983
ILIE BOTOS „Cercetarea criminalistică a infracţiunilor comise cu arme de foc” Teza de
doctorat Universitatea Babes-Bolyai Cluj 1999
VASILIU T. , ANTONIU G. s. a. , Codul Penal comentat şi adnotat . Partea generală ,
Editura ŞtiinifIcă Bucureşti 1972 ,
IOAN MIRCEA - Criminalistica , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti 1978.
-Tactica audierii martorilor-Studia Universitatis 1974
-Cercetarea la fata locului a accidentelor de circulatie-Studia Universitatis 1964
BĂLTEANU C. Examinarea actelor alterate prin ştersături, în Tratat Practic de
Criminalistică vol. III
RADU A. Examinarea holografică , TRATAT DE CRIMINALISTICĂ , vol. III .
TOTTY R. N. , BAXENDALE D.- Defect marks and the identification of photocopying
machines, The forensic Scientists Society Journal, vol 21, nr. 1/ 1981
HILTON O. -Detecting fraudulent phtocopies, -Forensic Science Journal 1979
KELLY J. H. - Classification and identification of modern office copiers -abstract- The
American Board of Forensic Document Examiners. , Colorado Springs 1983.
CANTU A. A.- A sketch of analitycal methods for document dating. , International Journal
of Forensic Document Examinares, Vol. 1, No. 1 Jan/ Mar. 1995.
MAZZELA W. D.,ROUX C., LENNARD C-J. The computer assisted identification of colour
photocopiers , Science & Justice No. 35 / 1995
Dicţionarul de informatică- sub redacţia Tiberiu Popescu, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică
Bucureşti , 1981,.
The XEROX STUDENT GUIDE,
KUEI LI, LANG LI-SU, CHENG K.- Determination of color printing forgery by comparing
the differences between the crystal and the traditional screen dot. International Journal of
Forensic Document Examiners, vol. 1, No. 2 April/ June 1995
CASEY-OWENS MAUREEN, A look into facsimile transmission, Journal of Forensic
Sciences, Vol. 35, No. 1/ Jan. 1990
HILL J. HEATHER. Facsimile transmîşi on and the Questioned Document Examiner , The
Metropolitan London Laboratory, 1996,

150
151

BOBOŞ LAURENTIU - Unele probleme pe care le ridică expertiza actelor reproduse cu


ajutorul copiatoarelor electrostatice- Buletinul Intern. Probleme de Criminalistică şi
Criminologie. Procuratura Generală a R. S. R. No. 1-2 / 1987
.SANDRA L RAMSEY -The Effect of Computers on Forensic Document Examiners,
International Journal of Forensic Document Examiners, Vol. 2, No. 3 July / Sepentru 1996
LESLIE A. G., STIMSON T.A.Identification of Print Out Devices-Forensic Sciences Journal
Vol. 19, 1982.
ALLEN M. J. Dot-Matrix printers,Forensic Science International Vol. 35, No. 4/ 1987.
WINCHESTER M. J. Examining a Computer Printed Document-Presented at the the 43-rd
Annual Meeting of the American Society of Questioned Documents Examiners 1985
ARBOUINE M.W. -The use of drum defects to link laser printed documents to individual
laser printers, Journal of Forensic Identification, Vol. 34, No. 2, 1994
BOYD P.F.J.- Laser technology - A new concept to chalenge the forensic document
examiner, Canadian Society of Forensic Sciences Journal, Vol. 16. No. 1/ 1983.
STOCKTON A. , GILLIES E. A.- Identification of modern office machinery by paper
handling marks-A method of distinguishing between photocopied and laser printed documents
- London l996, Abstract
AGINSKI N. V. Dating and characterîşi ng writing, stamp pad and Jet printer inks by gas
Chromatography / Mass spectrometry, International Journal of Forensic Documents
Examiners, Vol. 2, No. 2, April/June 1996
SORIN ALAMOREANU, Falsuri în acte. Metode clasice şi moderne- Teza de doctorat
Universitatea Babeş-Bolyai 1998.
F. MORARU “Manual de balistica interioara” Edit. Militara Bucuresti 1976

151
CAPITOLUL VIII

METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ

SECŢIUNEA 1.

CERCETAREA LOCULUI FAPTEI. NOŢIUNE. SARCINI. PRINCIPII.

Cercetarea locului faptei este în general realizată la începutul urmăririi penale,


având ca scop cunoaşterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta
cercetată, a fixării şi ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru
stabilirea întinderii prejudiciului, identificării victimelor şi a făptuitorilor, precum şi
pentru depistarea şi ascultarea martorilor oculari ori a altor persoane care cunosc
împrejurări legate de cauză.
Cu toate acestea, chiar şi instanţele de judecată pot proceda la cercetarea locului
faptei. Denumirea de cercetarea locului faptei este însă, sub aspect terminologic, o
noţiune ce desemnează în criminalistică, complexul de activităţi desfăşurate de organele
de urmărire penală şi are un conţinut relativ restrâns123. Ea are caracterul unei activităţi
iniţiale, cu conţinut de urgenţă, trebuind adesea a fi îndeplinită într-o fază a cauzei în care
nici natura faptei, nici autorul, nici întinderea ori natura prejudiciului nu sunt deplin
cunoscute. Ea este sursa primelor materiale probatorii aduse la dosarul cauzei,
presupunînd adesea participarea unei echipe ce cuprinde alături de anchetator, medici
legişti, experţi criminalişti, specialişti din alte domenii, etc.
Prin conţinutul său multivalent, cercetarea locului faptei presupune adesea şi
realizarea unor alte activităţi aparent diferite, cum sunt percheziţia şi reconstituirea, chiar
unele experimente judiciare.
În mod corect s-a arătat în literatura de specialitate că “atunci când cercetării i se
asociază experimente, acestea au un caracter secundar, lementar şi nu sunt legate, de
regulă, de reproducerea fidelă a împrejurărilor aspectului cercetat” 124.
Pe de altă parte, elementele ce pot fi asimilate percheziţiei şi sunt utilizate în
cercetarea locului faptei sunt generate de faptul că ambele au drept finalitate descoperirea
urmelor, obiectelor, persoanelor, etc. aflate în conjuncţie cu faptele sau doar cu anumite
momente ale acestora. Ambele activităţi sunt realizate în urma deplasării organului
judiciar la locul propriu-zis, dar, în timp ce cercetarea locului faptei nu este condiţionată
de emiterea vreunui mandat, realizarea percheziţiei este cenzurată de emiterea mandatului
corespunzător; în timp ce percheziţia poate avea loc în alt loc decât cel al comiterii faptei
propriu-zise, cercetarea locului faptei, aşa cum arată şi numele, îl priveşte în mod special
pe acesta.
Noţiunea de locul faptei este la rândul său mai complexă, întrucât ea nu se
limitează doar la o suprafaţă determinată în interiorul căruia s-a manifestat aspectul
concret, obiectiv al infracţiunii, ci se întinde în spaţiu la toate locurile unde s-au

123
În acest sens vezi I. Mircea op. cit şi A. Ciopraga – Criminalistică. Tratat de tactică, editura Gamma
1996, pag 34 şi urm.
124
A. Ciopraga, op. cit. pag. 36

1
materializat consecinţele faptei propriu-zise, precum şi la împrejurimile acestora. Astfel,
un accident aviatic se poate întinde pe câţiva km ca spaţiu de cercetare, de la apariţia
primelor semne: scurgeri, pierderi de carburant, desprinderea unei părţi a ampenajului ori
carenei şi până la locul prăbuşirii concrete a aeronavei. Într-un omor, locul aplicării
violenţelor ori chiar al uciderii poate fi altul decât cel în care se descoperă cadavrul ori
părţi secţionate din acesta. Locul realizării unor documente poate fi într-un oraş, iar
păstrarea şi răspândirea bancnotelor contrafăcute să aibă loc în altă localitate.
De regulă, cercetarea locului faptei este un moment iniţial al soluţionării unei
cauze penale, de calitatea sa depinzând modul ulterior de evoluţie al cercetării penale.
Deşi fiecare faptă în parte are particularităţile sale, activitatea trebuie să îndeplinească
unele sarcini cu caracter de regulă generală125:
1. să stabilească natura faptei şi împrejurările în care s-a comis;
Realizarea la timp şi temeinică a cercetării locului faptei permite
stabilirea imediată a valorilor sustrase, a persoanelor lezate. Găsirea,
ridicarea şi exminarea urmelor de la locul faptei va permite obţinerea
unei imagini juste asupra faptei comise conturând în scurt timp
aspectele legate atât de latura subiectivă cât şi de cea obiectivă. Tot
prin cercetarea locului faptei se vor stabili limitele spaţio-temporale în
care s-a petrecut fapta şi urmările sale.
2. să ofere o imagine exactă nemediată a locului concret al comiterii
infracţiunii, orientând astfel întregul efort de cercetare penală;
3. să asigure găsirea , fixarea şi valorificarea tuturor mijloacelor materiale
de probă existente la locul faptei;
4. orientarea investigaţiilor ulterioare spre alte surse de informaţii asupra
împrejurărilor cauzei: martori oculari, părţi vătămate, complici, etc;
5. înţelegerea împrejurărilor care au favorizat comiterea faptei şi prevenirea
comiterii altora de acelaşi fel.

SECŢIUNEA 2.

PREGĂTIREA, ETAPELE, REALIZAREA ŞI FIXAREA REZULTATELOR


CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI.

Indiferent cine sunt primele persoane care iau contact cu locul faptei, aparţinători,
părţi vătămate, organe judiciare, lor le revine ca sarcină primară conservarea locului
faptei, limitând accesul altor persoane, luarea măsurilor de salvare a victimelor (când este
cazul) şi bineînţeles, anunţarea organelor îndrituite să realizeze cercetarea locului faptei.
Limitând accesul la locul faptei se asigură conservarea acestuia pentru cercetarea
propriu-zisă. Uneori, măsurile de salvare şi de limitare a pagubelor pot afecta şi distruge
unele urme de la locul faptei – mai ales în cazul intervenţiei pompierilor pentru stingerea
incendiilor, descarcerarea victimelor de sub dărâmături, etc.
Organele judiciare, anunţate de producerea unei fapte ce necesită cercetarea în
teren, vor cere date cât mai clare despre natura prezumtivă a evenimentului, victime,
125
E. Stancu, op. cit. pag 27-29

2
starea acestora, pagube, situaţia la momentul anunţării, eventualul făptuitor, martori
oculari, etc.
Imediat după anunţare, se va constitui echipa de cercetare, asigurându-se
mijloacele tehnice criminalistice necesare – truse foto, video, truse specializate – precum
şi prezenţa specialiştilor în funcţie de natura faptei – omor, furt, accident minier, accident
aviatic, etc. Se organizează apoi deplasarea rapidă la locul cercetării.
Imediat după sosirea la locul faptei, se vor verifica: modul în care s-a asigurat
paza locului, salvarea victimelor, conservarea urmelor precum şi măsurile de identificare
şi prindere a făptuitorului. Neluarea acestor măsuri duce la pierderea de timp preţios, de
probe determinante în stabilirea adevărului precum şi la apariţia unor posibile erori
judiciare126.
Acordarea primului ajutor victimelor, când acestea sunt uşor rănite sau când sunt
grav rănite, dar încă în viaţă, este o activitate prioritară. Realizarea ei trebuie să fie făcută
cu suficientă atenţie pentru a produce cât mai puţine modificări în câmpul infracţional.
Configuraţia locului faptei poate suferi modificări sub acţiunea a 2 categorii de
factori: obiectivi (atmosferici) şi subiectivi (prin pătruderea şi acţiunea în locul faptei a
unor persoane neavizate).
Acţiunea factorilor naturali (ploaie, vânt, ninsoare) poate interveni şi schimba
locul faptei când acesta este situat în exteriorul unor clădiri, chiar în cursul şi pe timpul
realizării activităţii de cercetare. Împotriva acestora se va încerca acoperirea temporară a
zonelor de interes, fixarea imediată a urmelor pe video, fotografii şi schiţă.
Pătrunderea unui “val de curioşi” la locul faptei poate duce şi ea la distrugerea
urmelor. Dacă procesul nu a putut fi împiedicat se va putea proceda chiar şi la ridicarea
de impresiuni de la aceştia pentru a le putea elimina dacă nu au legătură cu fapta.
În procesul verbal de cercetare se vor consemna toate modificările intervenite în
configuraţia locului faptei anterior sosirii echipei operative.
Între primele activităţi se vor înscrie, în mod necesar, cele legate de surprindere şi
fixare a tuturor împrejurărilor care sunt schimbătoare în timp: mirosuri, umiditate,
temperatură şi care nu pot fi reţinute prin fotografiere ori imagini video. Ele vor fi
apreciate şi consemnate în procesul verbal de constatare (de exemplu: mirosul de praf de
puşcă, de alcool, de animale, etc.).
Alegerea unor martori asistenţi are şi ea importanţă. În ansamblul activităţilor care
se realizează, aceştia au rolul unor observatori imparţiali care atestă prin propria
semnătură pe procesul verbal veridicitatea celor consemnate sporind încrederea în
realitatea sa127. Martorii asistenţi vor fi însă aleşi dintre persoane care nu au legături de
rudenie cu părţile vătămate ori cu făptuitorul.
Se va proceda la obţinerea de informaţii generale privind fapta şi alte elemente
utile cercetării – aspecte anterioare evenimentului, desfăşurării ulterioare lui: relaţiile
victimei cu alte persoane, pe cine bănuieşte, etc.
Informaţiile obţinute astfel vor fi ulterior întregite cu datele rezultate de la alte
persoane, făptuitor, rudele victimei, vecini, etc.
Elemente semnificative pot fi obţinute de la persoanele care au descoperit fapta,
victima, privind starea locului, distanţe, poziţia, lipsa ori prezenţa unor obiecte, etc. Dacă

126
V. Bercheşan, C. Pletea, I.E. Sandu – Cercetarea la faţa locului. Tratat practic de criminalistică., ed.
Carpaţi, Craiova, 1992, pag. 59.
127
A. Ciopraga, op. cit. pag 57.

3
făptuitorul a fost identificat şi se află prezent, poate şi el furniza unele informaţii
concludente asupra acestor aspecte.
După ce s-a obţinut un prim tablou estimativ al faptei şi împrejurările ei concrete,
se va trece la repartizarea sarcinilor pentru fiecare membru al echipei şi la cercetarea
propriu-zisă. Aceasta se va desfăşura în 2 faze: faza statică şi faza dinamică şi va fi
supusă unor reguli tactice generale:
1. cercetarea locului faptei se va face de îndată, respectându-se cerinţa
celerităţii înfăptuirii actului de justiţie.
Aceasta nu înseamnă grabă şi superficialitate, ci doar operativitate.
2. cercetarea se va face în mod complet şi cu obiectivitate.
Toate urmele de la locul faptei au iniţial aceeaşi valoare, chiar dacă
aparent ele vin în contrazicere cu altele. Ca urmare, ridicarea şi
consemnarea va fi făcută indiferent de faptul că o anumită urmă
infirmă ori confirmă primele impresii de la locul faptei128. Uneori,
bazându-se doar pe intuiţie (care poate fi greşită), unii specialişti
neglijează anumite urme prezente la locul faptei, lăsându-se
conduşi de orgoliu, ei ratează urme esenţiale în orientarea corectă a
anchetei129.
Caracterul complet al cercetării se asigură prin îndeplinirea sa cu
obiectivitate.
3. cercetarea locului faptei trebuie să fie fieletă (?) şi sistematică.
Dată fiind paleta extrem de largă de probleme ce se pot ivi în
cercetarea locului faptei, precum şi întinderea spaţială mare, numai
caracterul sistematic, organizat, poate asigura succesul activităţii.
El este dat de corecta repartizare a sarcinilor, de respectarea
momentelor tactice şi metodice, de lipsa grabei şi de îndeplinirea
cu profesionalism a tuturor operaţiunilor de la fotografia judiciară
la ridicarea, ambalarea şi transportul urmelor colectate. Munca în
echipă se va realiza sub conducerea unei singure persoane (de
exemplu, în cazul unui omor, echipa va fi condusă de un procuror).
4. se vor respecta normele procedurale şi cerinţele morale.
În acest sens, se va evita furnizarea de date pripite pentru presă sau curioşi,
afirmaţiile necorespunzătoare cu realitatea sau aprecierile pripite privind natura faptei şi
autorilor ei.
Aşa cum am arătat, există 2 faze ale cercetării locului faptei. Ele diferă în funcţie
de natura activităţilor întreprinse în fiecare. Distincţia are mai mult un caracter
convenţional, în sensul că în raportul cu situaţiile concrete, cele 2 faze se împletesc, se
întrepătrund, realizând un proces unitar.

FAZA STATICĂ

În mod concret, în această etapă echipa de cercetare se va concentra pe


următoarele activităţi:

128
Vom examina aceste aspecte în secţiunea următoare destinată împrejurărilor controversate.
129
I Mircea, op. cit., pag 238

4
a) Orientarea de ansamblu şi delimitarea zonei/zonelor supuse examinării
În cadrul acestei activităţi se vor aprecia întinderile spaţiale în care se va lucra,
având menirea de a situa în centru spaţiul în care s-au desfăşurat principalele evenimente,
luând în considerare întinderea şi configuraţia terenului.
Limitele de întindere stabilite pot fi ulterior reconsiderate în funcţie de rezultatele
cercetării. Delimitarea se va face atât în funcţie de aprecierile proprii ale criminalistului,
cât şi de elementele rezultate din declaraţiile martorilor, victimelor, aparţinătorilor, etc.
Oricare ar fi limitele stabilite, se recomandă să fie alese mai largi, evitând astfel
omiterea unor suprafeţe ce pot cuprinde unele urme semnificative130.
b) Alegerea punctului de debut şi a modului în care se va face cercetarea.
Există mai multe modalităţi de realizare a cercetării: din exterior spre interiorul
zonei, din interior spre margini sau prin caroiaj (prin parcelare). Alegerea unui mod sau
altuia de lucru se va face în funcţie de dimensiunile şi particularităţile locului propriu-zis.
Punctul de începere al cercetării îl va constitui în mod obişnuit centrul zonei,
înţeles ca centru de atenţie, locul principalei concentrări de urme(locul unde se află
cadavrul victimei, seiful spart, urmele tragerii, arma, obiecte sau unelte abandonate, etc.).
Dacă locul faptei este limitat la o încăpere, se vor examina ferestrele, mobilierul,
alte obiecte din încăpere pentru descoperirea de urme latente.
Când întinderea este mai mare, parcurgând spre exemplu, mai multe încăperi,
spaţii deschise, clădiri, va fi mai greu de ales un loc central, fiind preferabilă alegerea şi
marcarea căii de acces şi cercetarea prin sectoare.
c) Stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracţional şi limitarea
accesului.
d) Descoperirea, fixarea stării locului precum şi prelevarea tuturor urmelor.
Această etapă presupune realizarea fotografiilor judiciare (de orientare, de
ansamblu şi de detaliu), a înregistrărilor video şi a schiţei locului faptei.
Se măsoară şi se consemnează poziţiile, tipul şi distanţele dintre diferite urme,
obiecte prin raportarea la cel puţin două puncte fixe din planul locului; în spaţii închise –
uşi, ferestre, utilaje, în spaţii deschise – clădiri, anexe, stâlpi de înaltă tensiune, etc.
Procesul verbal de cercetare ce se întocmeşte conform art 131 din Codul de
Procedură Penală, constituie principalul mijloc procedural de fixare a rezultatelor,
cercetării locului faptei131. Redactarea sa trebuie făcută de manieră a oferi celor ce îl
consultă ulterior o reprezentare corectă a locului faptei. El trebuie să respecte atât
cerinţele de stil şi acurateţe ale unui act procesual atât de important, cât şi surprinderea
completă a tuturor modificărilor de la locul faptei. Nu este admisă inserarea unor date
inexistente la momentul cercetării, chiar dacă martorii le indică, de exemplu schimbarea
poziţiei cadavrului, în funcţie de opinii sau interpretări personale ale evenimentelor.
Conţinutul procesului verbal de cercetare cuprinde, conform art 91 şi 131 din
Codul de Procedură Penală, 3 părţi: preambulul, partea descriptivă şi partea finală.
În preambul se consemnează:
• locul cercetării – localitatea, adresa, data (luna, anul ziua)
• numele, calitatea, instanţa de care aparţin (exemplu: procuror criminalist S. T. de
la Parchetul Tribunalului Cluj, maior B. G. De poliţia TF)

130
I. Mircea. Importanţa şi modul determinării locului de tragere în cursul cercetării la faţa locului., Studia
Universitatis Babeş Bolyai, 1961, pag. 180
131
E. Stancu, op. cit., vol II. pag 26

5
•temeiul de drept al cercetării (art 129, Codul de Procedură Penală)
•ora începerii cercetării, condiţiile meteo şi de iluminat (pe timp de zi, cer acoperit,
ceaţă), martori asistenţi
Partea descriptivă este cea mai întinsă, cumprinzând în ordine:
• descrierea locului faptei
• starea acestuia
• starea victimei
• toate activităţile întreprinse
• urme şi mijloace de probă descoperite
• împrejurări controversate
Partea finală va cuprinde:
• probe ridicate
• metode aplicate
• scopul ridicării (exemplu: arma de vânătoare, tubul de cartuş, 3 alice, o bucată de
lemn din patul armei – s-au ridicat pentru expertizare balistică)
• fotografii şi videograme realizate
• dacă s-a întocmit schiţa locului faptei
Întregul proces verbal se semnează pe fiecare pagină şi la final de cei ce au
participat: organ judiciar, martori asistenţi, medic legist, experţi, inculpat, apărător.

SECŢIUNEA 3.

ÎMPREJURĂRILE CONTROVERSATE LA FAŢA LOCULUI.

Cu ocazia cercetărilor la locul faptei se pot constata situaţii în care schimbările


prezente în câmpul supus cercetării nu sunt consecinţa unei infracţiuni, ci constituie
rezultatul acţiunii deliberate prin care se încearcă să se îndrume pe o pistă greşită
cercetările.
Organele judiciare trebuie să se convingă dacă urmele, obiectele, respectiv
modificările aduse configuraţiei locului faptei sunt consecinţa unei fapte real săvârşite
sau, dimpotrivă, ele constituie rezultatul unei încercări de inducere în eroare.
Existenţa unor neconcordanţe sau nepotriviri în ceea ce priveşte modul de formare
şi de dispunere a urmelor, constituie împrejurări de natură a furniza organelor judicare
criterii de distincţie între infracţiunea real comisă şi fapta simulată.
Încercarea de disimulare are adeseori un caracter demonstrativ, ostentativ, faţa
locului dobândeşte de multe ori aspectul de cadru înscenat, regizat, ireal. Aspectul inutil
complicat a locului faptei, prezenţa unui număr mare de urme, neorânduială, o dezordine
nejustificată, toate acestea contravin tendinţei fireşti a făptuitorului de a produce cât mai
puţine modificări şi de a părăsi cât mai repede locul faptei.
Un alt indiciu îl constituie prezenţa sau absenţa la locul faptei a unor urme sau
obiecte. Cu nimic justificat de modul de săvârşire a faptei, constatarea unor
neconcordanţe, a unor nepotriviri în modul de dispunere a urmelor şi obiectelor, situaţii
cunoscute sub denumirea de împrejurări negative132.

132
A. Ciopraga, op. cit.

6
Noţiunea “împrejurări negative” nu reflectă în ansamblu problematica ridicată de
intenţiile autorilor unor infracţiuni, noţiunea de “împrejurări controversate”133 consacrată
de unii autori de specialitate, apreciem că este mult mai adecvată.
În practica instrumentării cauzelor privind infracţiunile comise cu arme de foc,
putem întâlni mai multe situaţii, de pildă: la disimularea unui omor comis prin împuşcare,
în sinucidere, autorul infracţiunii pune arma corp delict în mâna victimei. Absenţa de pe
mâinile victimei a depozitelor de funingine care în mod normal apar pe mâinile
trăgătorului în urma împuşcării, urme care se evidenţiază la examinarea în spectru
ultraviolet, demonstrează faptul că tragerea nu a fost executată de către victimă. Pentru
concretizare, se vor adăuga şi alte probe: poziţia tubului cartuş în raport cu poziţia
victimei, poziţia pe crosa armei a unor urme papilare statice, în contextul în care, ca
urmare a reculului armei de foc, urmele trebuiau să fie dinamice. Toate aceste aspecte
evidenţiază intenţia de a disimula o infracţiune de omor într-o sinucidere.
Separat de aceste aspecte, în cazul actelor sinucidare, după împuşcătură, de
obicei, victima scapă arma din mână. Există puţine cazuri când arma rămâne în mâna
victimei, fie când tragerea s-a executat din poziţia culcat pe spate şi victima rămâne
flectată (?) în poziţia în care s-a executat tragerea, fie când în urma autoîmpuşcării,
intervine starea de catalepsie (rigiditate) care blochează musculatura corpului în poziţia în
care a survenit decesul.
Pentru lămurirea acestor împrejurări este necesar să se constate starea cadavrului
şi poziţia în care acesta a fost descoperit. Starea de catalepsie explică prezenţa pe crosa
armei, în cazul sinuciderilor, a unor urme papilare statice, care se suprapun peste cele
dinamice, rezultate în urma reculului armei de foc, ca urmare a crispării mâinii victimei
în poziţia în care a executat focul.
De asemenea, absenţa urmelor secundare relevă faptul că s-a tras de la o distanţă
care exclude posibilitatea autoîmpuşcării. Lipsa de la locul faptei sau prezenţa dar în
cantităţi foarte mici a urmelor de sânge în cazul reacţiilor violente rezultat al acţiunii
armelor de foc demonstrează că decesul victimei a survenit în alt loc, iar cadavrul a fost
transportat ulterior în locul în care a fost descoperit.
Direcţia de tragere nefirească, indicând poziţii ale armei care de obicei nu sunt
abordate de către sinucigaşi, evidenţiază, de asemenea, situaţii controversate care
trebuiesc lămurite cu ocazia unor experimente vizând măsurători autosimetrice ale
segmentelor anatomice ale victimei şi verificarea dacă aceasta putea să se autoîmpuşte
din poziţia respectivă. Mai putem nota aici, găsirea unor note cu conţinut de “bilet de
adio” cu un scris foarte ordonat, cu un scris foarte diferit de al victimei, simularea unei
efracţii cu acţiunea de forţare din interiorul încăperii, etc.
Pentru a exemplifica aspectele de mai sus, vom reda o speţă:
În postul de santinelă de pe perimetrul păzit al unui U.M., în foişor a fost
descoperit cadavrul unui soldat care nu se afla în serviciul de gardă. Santinela motiva că
victima s-a deplasat la postul său şi întrucât erau din aceeaşi localitate, i-a permis să intre
în zona interzisă. Militarul ar fi profitat de faptul că santinela a lăsat câteva clipe arma în
foişor, interval de timp în care a coborât pentru a-şi satisface necesităţile fiziologice şi
luând arma santinelei, s-a autoîmpuşcat.

133
I. Mircea, op. cit.

7
Din cele relatate de sentinelă, rezultă că acesta se făcea vinovat de comiterea
infracţiunii de călcare de consemn, aparent neexistând nici o legătură de cauzalitate între
acţiunile lui şi decesul celuilalt militar.
Examinându-se cu atenţie poziţia victimei şi urmele existente la locul faptei,
organele de urmărire penală au constatat următoarele: victima se afla în poziţia “în
şezut”, cu spatele rezemat de peretele din partea dreaptă a foişorului, acesta prezenta în
zona hemitoracică dreapta la o distanţă de 10 cm de mamelon şi 15 cm de claviculă un
orificiu de intrare în jurul căruia se evidenţiau urmele secundare determinate de factorii
suplimentari ai împuşcăturii. Urmele aveau o dispersie ovală pe 3x4 cm. Orificiul de
ieşire a fost localizat în zona dorsală a hemitoracelui stâng la o distanţă de nivel de 20 cm
faţă de orificul de intrare. Făcându-se analiza atentă a probelor, s-a apreciat ca puţin
probabilă autoîmpuşcarea în poziţia respectivă. În urma măsurătorilor antropometrice ale
cadavrului s-a stabilit că acesta avea o înălţime de 168 cm şi lungimea braţelor de 69 cm.
Efectuându-se trageri pe un manechin cu aceeaşi înălţime cu victima s-a stabilit că
mărimea dispersiei urmelor factorilor secundari de 3x4 cm la arma în litigiu (pistol
mitralieră AK 47 cal. 7,62 mm), apare la o tragere sub un unghi de 45° la distanţă de 7
cm a armei de ţintă – adică de corpul victimei. S-a relevat faptul că victima nu putea să se
autoîmpuşte în condiţiile date, unghiul de tragere şi poziţia armei raportate la lungimea
mâinilor victimei au evidenţiat neveridicitatea versiunii iniţiale. Cu ocazia audierilor
amănunţite, pus în faţa probelor, inculpatul B.F a mărturisit că l-a împuşcat pe M.A.
Pentru realizarea unei interpretări ştiinţifice a cauzelor obiective care au
determinat apariţia ”împrejurărilor controversate”, organele judiciare trebuie să
desfăşoare o activitate complexă, pe baza principiilor generale de tactică criminalistică şi
a celor specifice infracţiunii simulate, cu menţiunea că metodele şi mijloacele de lucru
vor fi aplicate în funcţie de particularităţile locului comiterii faptei şi de natura urmelor
descoperite134. Întreaga examinare cât şi soluţionarea împrejurărilor controversate trebuie
făcută cu maximum de circumspecţie, numai după obţinerea unui tablou corect şi
complex al locului faptei. Ori de câte ori se consideră necesar, se recomandă a se cere
ajutorul specialiştilor (medici legişti, experţi criminalişti, etc) pentru corecta evaluare şi
interpretare a anumitor aspecte cu un conţinut controversat, neconcordante cu restul
tabloului de la locul faptei.

SECŢIUNEA 4.

PLANIFICAREA URMĂRIRII PENALE

Fundamentală în descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, planificarea urmăririi


penale constituie o metodă tactică ce asigură legătura dintre scopul şi sarcinile urmăririi
penale pe de o parte, şi modul efectiv de realizare a acestora, pe de altă parte.
Pe de altă parte, ea este un ghid constant al gradului de înaintare a activităţilor şi a
succesiunii logice. Pe drumul spinos al aflării adevărului, anchetatorul trece pe plan
subiectiv, prin planificarea activităţii de urmărire, de la gândirea practică la ancheta
propriu-zisă.
134
Ilie Botoş, Teza de doctorat, Univ. Babeş Bolyai, 2000; I. Mircea, op. cit.

8
Proces dinamic, de evoluţie de la general la particular, planificarea urmăririi
penale se supune unor regului clare de meticulozitate şi rigoare, fiind în acelaşi timp o
structură flexibilă. Acest caracter aparent contradictoriu este dat de faptul că, în cursul
anchetei pot apare elemente noi, care pot schimba imaginea de până atunci asupra cauzei.
Planificarea urmăririi penale este guvernată de următoarele principii:
1) individualitatea urmăririi penale – generată de faptul că fiecare cauză, în parte,
are complexitatea şi situaţia sa particulară, impunând tratarea în funcţie de
detaliile sale concrete.
2) principiul dinamismului – care se prezintă sub 2 aspecte:
a) necesitatea operativităţii în cercetare şi descoperire
b) capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la
situaţiile care apar în cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot
modifica pe măsura administrării probatoriului)

Structura şi conţinutul planului de urmărire penală

O primă precizare este cea legată de faptul că elaborarea planului de urmărire


penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de complexitatea cauzei. Pe de altă
parte, nu se poate afirma că într-o cauză aparent simplă nu se va elabora un plan de
anchetă. Întocmirea planului de urmărire penală este necesară, în mod obişnuit, în cauzele
în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea
acestora. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient şi
organizat (metodic).
Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:
1) versiunile care urmează a fi verificate
2) problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile
3) activităţile care urmează a fi desfăşurate
De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluţionare, precum şi persoanele
cuprinse în activităţile de cercetare (de exemplu: medici legişti, experţi, organe de
poliţie). Stabilirea unor termene concrete, pentru diferite activităţi sau probleme care
urmează a fi rezolvate, este de natură a asigura permanenta progresie a cercetărilor.
Momentul elaborării planului trebuie astfel ales, încât să nu fie nici prea târziu
pentru orientarea corectă a activităţilor, nici prea timpuriu. Planul de urmărire penală va
fi întocmit în scris. Deşi pot exista şi activităţi mai simple care nu necesită un plan de
urmărire, este indicat să se precizeze în scris toate activităţile ce urmează a fi desfăşurate,
conform Codului de Procedură Penală.
Conţinutul planului de urmărire penală este determinat, în principal, de sarcinile
ce se ridică în cadrul anchetei, de datele aflate la dispoziţia anchetatorului, fiind guvernat
de principiul legalităţii şi al aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea şi
clarificarea tuturor problemelor legate de soluţionarea cauzei.
Pot fi utilizate diferite metode:
1) metoda celor 7 întrebări (practic o enumerare a sarcinilor ce se cer a fi rezolvate
de anchetă – ce faptă s-a comis? unde? când? cine? cum? cu ajutorul cui? în ce
scop?)
2) formula celor 4 întrebări – care se bazează pe elementele constitutive ale
infracţiunii şi privesc:

9
• obiectul infracţiunii, valoarea socială lezată
• latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv acţiunea/inacţiunea
prin care a fost comisă, locul, timpul, nexul (?) cauzal dintre acţiune şi
valoarea socială lezată prin aceasta
• subiectul infracţiunii (activ cât şi pasiv)
• latura subiectivă (vinovăţie, lipsa vinovăţiei,culpa, scopul, mobilul)
Planul de urmărire penală va putea fi elaborat sub forma unui tabel, dar şi sub alte
forme, în funcţie de stilul adoptat de fiecare anchetator în parte.

SECŢIUNEA 5.

VERSIUNILE DE URMĂRIRE PENALĂ.

Apar ca supoziţii logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate
de stabilire a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă.
Din punctul de vedere al criminalisticii, versiunile pot fi considerate ca situaţii
trecute a căror cunoaştere şi stabilire precisă se realizează prin intermediul verificării de
ipoteze şi presupuneri ce rezultă din anumite indicii. Ele pot fi deci definite ca explicaţii
probabile asupra unei fapte în integralitatea ei, sau a unor momente ale acesteia,
întemeiate pe informaţiile existente la un moment dat în cercetarea cauzei.
Clasificarea versiunilor se poate face astfel:
§ versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de
natură penală
§ versiuni secundare – aceasta vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări
de plan secund, cum ar fi anumite acţiuni ale victimei anterioare faptei, care însă
pot servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei
În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune
secundară poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe
informaţii exacte, clare, care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări,
deducţii ale anchetatorului. În cazul datelor rezultate din declaraţiile martorilor se va
proceda cu circumspecţia necesară, evaluându-se capacitatea martorului de a accede la
informaţia respectivă (cunostinţe, mediu social, cultură, starea sănătăţii, poziţie, prezenţa
în locul respectiv, etc).
Elaborarea şi verificarea versiunilor:
Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai după ce s-
au obţinut date suficiente cu privire la fapta comisă. Elaborarea versiunilor de urmărire
penală este guvernată de 3 condiţii esenţiale:
a) deţinerea de date şi informaţii corespunzătoare cantitativ şi calitativ
Aşa cum am precizat, acestea sunt condiţionate de calitatea actelor de
natură procedurală din care provin.
b) pregătirea profesională multilaterală şi experienţa în anchetă a celui care
efectuează urmărirea penală
În funcţie de complexitatea cauzei, de gravitatea faptei (omor, tâlhărie,
accident de muncă, etc.), anchetatorul va avea nevoie de cunostinţe din

10
cele mai diferite domenii, fundamentate însă pe temeinice cunoştinţe de
drept penal, procedură penală, criminalistică, medicină legală.
c) folosirea unor forme logice de raţionament deductiv, inductiv, analitic, sintetic
Exagerarea raţionamentelor de tip analogic poate însă conduce la situaţia
de a face comparaţii superficiale şi a trasa similitudini cu alte cauze
soluţionate anterior, aplicând acţiuni de rutină şi ignorând principiul
individualităţii urmăriri penale.
Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii:
1. versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe explicaţii
2. versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete; versiunile se
elaborează pe baza datelor de natură procesuală, putând fi legate şi cu date de
natură extrajudiciară
3. versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile posibile
4. versiunile să fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice fundamentări
logice
Pentru cauzele în care se elaborează mai multe versiuni pentru aceeaşi faptă, se
vor verifica în pararel toate versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă
a probatoriului, cu continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea
timpului poate duce la dispariţia unor probe, la deformarea sau ştergerea percepţiilor
unora dintre martori sub influenţa zvonurilor, etc.
În caz excepţional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni, în funcţie
de ordinea evenimentelor, sau va fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi
verificate şi versiunile secundare. Este posibil ca în urma verificării tuturor versiunilor,
unele să se confirme (integral/parţial), iar altele să fie infirmate (integral/parţial).
În cadrul fiecărei versiuni vor fi verificate mai întâi acele aspecte, probleme
care prezintă maximă urgenţă. Clarificarea va fi dusă până la elucidarea
(confirmarea/infirmarea) fiecărei versiuni în parte. În funcţie de gradul de
confirmare/infirmare (integral/parţial) depinde de priceperea anchetatorului să înţeleagă
raporturile dintre diferitele versiuni secundare sau principale, pe care să le integreze
imaginii globale asupra întregii fapte cercetate.
În cazul unui furt prin escaladare şi efracţie a fost sustrasă o cantitate mare de
bunuri voluminoase (tv color, aparat video, receiver satelit, aparat hi-fi, 2 valize cu haine)
care au fost transportate la distanţă în timp relativ scurt. Autorul, după identificare şi
prindere, a declarat în mod constant că a acţionat singur, transportând bunurile cu un
rucsac şi o roabă şi că ascunzând temporar o parte din bunurile sustrase într-o grădină,
acestea au dispărut până când a revenit să le caute. Din comoditate, cauza părând
soluţionată, nu au mai fost elaborate alte versiuni, dar la scurt timp au fost depistaţi
ceilalţi doi participanţi la furt, care încercau să vândă tocmai acele bunuri. Cu ocazia
reluării anchetei, s-a stabilit că fapta a fost comisă de cei trei împreună şi că ei s-au servit
la transport de un autoturism a cărei prezenţă în zonă o semnalase un martor chiar la
începutul cercetărilor, însă iniţial acest amănunt nu a fost considerat important.
După epuizarea verificării lor, versiunile devin fie date concrete cu privire la
faptă, conforme probatoriului administrat, fie (în cazul infirmării lor) simple supoziţii,
neconfirmate, rămase fără interes pentru soluţionarea cauzei.

11
Analiza identificarii persoanelor dupa semnalmente
prin noile tehnici de identificare

1. Notiunea de identificare criminalistica a unei persoane. Generalitati.

Identitatea unei persoane poate fi privita dpdv criminalistic ca ansamblul ce


curpinde insusirile, proprietatile sale cât şi functiile (evolutiile) lor pentru un
individ prin care acesta este el însuşi, deosebindu-se de orice alta fiintă umană.
Astfel,putem formula retoric Intrebarea :care sunt limitele în care o persoana
este identica cu ea insasi indiferent de schimbarile ce pot surveni pe parcursul
existentei sale ?
Sub aspect criminalistic, identitatea unei persoane trebuie inteleasa in cadrul
unei dinamicitati, provocata de evolutia functiilor mai sus amintite in timp. Vom
exprima aceasta dinamicitate printr-o formulare matematica astfel:

Ft (insusiri, proprietati)=identitatea persoanei


sau
Ft (semnalmente)=identitatea persoanei
Ft reprezentand evolutia insusirilor, proprietatilor persoanei in timp ;

Identitatea unei persoane nu poate fi privita in mod limitat, doar ca ceva


material, cantitativ, daca este vorba de insusiri si proprietati, ci ca o individualitate
calitativa unitara data de evolutia parametrilor identificatori in timp. De aici si
deosebirile ce se nasc fata de identificarea obiectelor, a altor tipuri de caracteristici
care isi pastreaza forma şi proprietatile in timp.
Atat in plan teoretic cat si practic trebuie sa se faca distinctie clara intre
identitatea abstracta si identitatea concreta in cazul persoanelor.
Identitatea abstracta – exista doar in planul gandirii unde se ignora laturile
contradictorii implicit deosebirile din structura acestora, persoanele fiind apreciate ca
identice.
Identitatea concreta – este aceea care evidentiaza unitatea dintre elementele
comune si cele de deosebire. “Prin insasi faptul ca subiectul se dezvolta, identitatea
genereaza diferenta” – spunea marele filozof roman Athanase Joja.
Legea identitatii este fundamentala, dar ea nu fiinteaza cu adevarat daca nu este
dublata concomitent de legea identitatii concrete.
Stabilirea identitatii persoanelor reprezinta elementul definitoriu al procesului
de identificare a persoanelor dupa semnalmente.

1
Credem că identificarea criminalistica a persoanelor dupa semnalmente – este
un proces complex de stabilire cu ajutorul mijloacelor si metodelor stiintei
criminalistice a unor variante apropiate de valoarea functiei Ft care aplicate cazului
concret poate conduce la o identitate concreta.
In concluzie identificarea criminalistica prin mijloace tehnico-stiintifice a unei
persoane ce are legatura cu fapta cercetata, se realizeaza in scopul obtinerii de probe
care sa dovedeasca existenta infractiunii si a vinovatiei.

2. Obiectul si principiile identificarii criminalistice a persoanelor dupa


semnalmente

Obiectul identificarii criminalistice a persoanei consta in stabilirea


insusirilor, proprietatilor si evolutia lor in timp si spatiu (Ft (insusiri, proprietati)), cat
si a raportului de cauzalitate dintre acea persoana si fapta cercetata.
Obiectul identificarii persoanelor poate fi:
1. identificarea dupa semnalmentele persoanelor cautate folosind in
acest scop :
a) fotografia de semnalmente reprezentand o persoana cu identitate
necunoscuta ;
b) portretul vorbit (declaratie de semnalmente) ;
c) portretul robot ca materializare a portretului vorbit ;
2. identificarea dupa semnalmente a persoanelor verificate – prin sirul de
persoane selectate de catre tehnica Imagetrak ;

Activitatii de stabilire stiintifica a identitatii persoanei ii sunt proprii


urmatoarele principii: 1

1. principiul identitatii – care consacra in plan teoretic si practic faptul ca


identitatea se stabileste pe baza valorilor functiei Ft (insusiri,proprietati).
Cand valorile functiei Ft sunt aceleasi pentru persoana cautata si persoana
verificata se stabileste o identitate.
Mai subliniem faptul ca acest principiu particularizat la scopul procesului
penal, presupune determinarea concreta a unei persoane pentru care valorile
functiilor Ft persoana cautata= Ft persoana verificata.
Atunci cand aceasta relatie nu este adevarata, conform aceluiasi principiu se
impune stabilirea neidentitatii absolute deci eliminarea din “cercul de
banuiti” a acelei persoane.

1
Vasile Berchesan -Valorificarea stiintifica a urmelor infractiunii Vol I ed. Little Star Bucuresti 2002 , pag.37+58

2
Rezulta, ca in procesul identificarii persoanelor dupa semnalmente
cercetarea nu trebuie sa se reduca doar la evidentierea elementelor de
asemanare, ci trebuie sa conduca la cunoasterea si relevarea elementelor de
stricta individualitate.

2. principiul stabilitatii relative a semnalmentelor


cunoscut si sub denumirea de principiul diferentierii intre semnalmentele relativ
constante si semnalmentele relativ schimbatoare (adica se cunoaste faptul ca
unele dintre semnalmente au o invariabilitate mai mica iar altele una mai mare
in timp).
Identificarea unei persoane perceputa la momentul si locul infractiunii este
posibila numai dupa o “urma ideala” - urma de memorie, cu un puternic
caracter nematerial si subiectiv.
In practica si teoria judiciara este unanim acceptata idea potrivit careia
identificarea criminalistica devine imposibila daca semnalmentele (oricat de
individuale si particulare ar fi) nu sunt relativ constante in timp.
Exista semnalmente care isi pastreaza vreme indelungata aceleasi caracteristici,
dar exista semnalmente care (voit sau nevoit) isi schimba intr-un timp relativ
scurt trasaturile individuale.
In plan practic, acest principiu impune ca in procesul identificarii criminalistice
a persoanei dupa semnalmente sa se diferentieze caracteristicile schimbatoare
de cele relativ stabile, inclusiv daca diferentele constatate au putut fi influentate
de factorii de natura interna sau externa.
De asemenea, modificarile pot sa apara atat la “urma ideala” (memoria
persoanei care a perceput semnalmentele) datorita unor factori interni sau
externi, cat si la semnalmentele persoanei cautate ce face obiectul investigarii
criminalistice.
Rezulta faptul ca la efectuarea unor exminari dupa semnalmente, examinatorul
detine un rol foarte important el fiind nevoit sa faca o selectie a semnalmentelor
ce au suferit modificari minimale, sa efectueze examinarea folosindu-se de
acestea in vederea identificarii unor persoane si sa evidentieze in ce masura
modificarile constatate pot sa influenteze identificarea.
3. principiul dinamicitatii si al interdependentei cauzale
- persoanele cu caracteristicile si proprietatile lor se afla intr-o continua miscare
in mediul inconjurator cu care interactioneaza producandu-se transformari atat
anatomice (semnalmentele statice) cat si functionale (semnalmentele dinamice).
Din acest motiv, in activitatea de identificare criminalistica a persoanelor dupa
semnalmentele lor, trebuie sa fie facuta tinand cont de miscarea acestora, de

3
schimbarea trasaturilor si proprietatilor caracteristice, precum si a interactiunii
cauzale cu factorii ce produc transformari, modificari cantitative si calitative.
Din momentul comiterii faptei antisociale si pana la data examinarii pot
interveni o serie de modificari ale semnalmentelor persoanei cautate (unele cu
intentie altele fara intentie).

Exemplu in acest sens este fotografia numitului Lingurar Lucian la un moment


dat si dupa aproximativ 6 luni :

Fotografia preluata la sediul IPJ Fotografia preluata la


Salaj in cursul lunii decembrie sediul IPJ Cluj in cursul lunii iunie2005
2004 dupa un timp petrecut intr-un mediu
neadecvat, zona gunoaielor Pata-Rat.

Neluarea in consideratie a posibilitatii schimbarii semnalmentelor persoanei


(din fotografia de semnalmente sau urma de memorie a martorului sau
victimei) poate sa ne conduca la erori judiciare prin excluderea variantelor de
verificat din randul celor presupuse a fi percepute in legatura cu fapta
antisociala.
4. principiul delimitarii precise intre persoane identice si persoane
asemanatoare
- fiecare persoana este o entitate fizica, biologica si psihica strict individuala,
fiind identica la acelasi moment doar cu ea insasi. Trebuie sa nu se confunde

4
identitatea cu asemanarea, o asemenea confuzie atragand, invariabil consecinte
deosebit de grave pentru activitatea judiciara.
5. principiul delimitarii stricte intre persoana cautata si persoanele de
verificat
- semnalmentele persoanei cautate (semnalmentele persoanei scop) pot fi dupa
caz ale faptuitorului sau oricarei alte persoane care ar putea aduce probe si
dovezi in existenta infractiunii si a vinovatiei, ele regasindu-se in declaratia de
semnalmente data de catre martori, victime sau in fotografia de semnalmente a
unei persoane cu identitate necunoscuta sau cadavru cu identitate necunoscuta.
Corespunzator acestei persoane cautate (persoana scop) vom avea
semnalmentele cautate sau scop care pot sa fie cuprinse intr-o fotografie de
semnalmente sau intr-o declaratie de semnalmente.
De cealalta parte, semnalmentele persoanelor de verificat (semnalmentele
persoanelor mijloc de identificare) rezultate in urma cautarilor. Acest principiu
ne impune delimitarea foarte clara intre aceste doua categorii de semnalmente
ale persoanelor scop si mijloc a identificarii.
In procesul examinarilor efectuate abaterea de la aceste principii enuntate ne
poate conduce la consecinte din cele mai grave, respectiv pronuntarea unor
solutii netemeinice si nelegale.

3. Metodele si fazele procesului de idetificare criminalistica a persoanelor


dupa semnalmente folosind aplicatiile software Imagetrak si E-FIT
net.

Trecerea de la general la particular, de la necunoscut la cunoscut nu este


posibila fara rationamente bazate pe analiza si sinteza, abstractizare si generalizare,
inductie si deductie precum si principiile gandirii logice. Procesul parcurge astfel in
mod necesar citzeva etape logice successive necesare.
I) O prima etapa este cea a receptarii datelor in integralitatea lor si selectarea
parametrilor de lucru necesari prin:
-interviu preliminar al martorilor, victimelor,etc, apoi are loc in mintea opratoruluiu
de idntificare prin portret robot o “mulare” a informatiei pe datele concrete ale cauzei
cocomitent cu raportarea la alte cauze similare. Aceasta este insa un process ce
impune extrema precautiune pentru a evita ideile preconcepute..Ea este mai degraba
un recurs la experienta.
Aceste elemente vor fi in acelasi timp comparate cu sursele de semnalmente existente
in bazele de date. Ceea ce rezulta vor fi insa doar variante de lucru si nu “solutii
finite”.

5
Metoda folosita in acest sens este compararea. Ea are loc mai intai in imaginea
mentala a operatorului, apoi prin raportare la datele memorie ale victimei/martorului.
Nici in acest caz nu se vor face “excese” ale solutiei prin sugestionare.
II) In faza urmatoare se trece la evaluarea datelor de intrare .
Acum operatorul apreciaza valoare identificatoare a fiecarei variabile ( a fiecarui
semnalment) si “suspenda“ pe cele de relevanta mai scazuta. Procesul presupune
parcurgerea variantelor de lucru in totalitatea si integralitatea lor, cu eliminarea
progresiva si selectiva a datelor neconsistente.
III) Etapa procesarii datelor .
Se vor initia repetat, in ordinea importantei, mai multe procese de cautare in baza de
date Imagetrak. Sirul rezultant va fi supus de fiecare data optimizarii prin raportare la
datele de intrare.
Putem considera cele de mai sus ca factori ai unui algoritm de lucru.
IV) Etapa compararii …….
V) Etapa valorificarii compararilor prin formularea concluziilor.
Spre deosebire de orice alta identificare criminalistica tipica, aici nu vor aparea
concluzii certe ci doar ipoteze de identitate, valorificarea se va realize la nivelul
sericiului judiciar caruia ii profita procesul de identificare la care ne-am referit.