Sunteți pe pagina 1din 54

SOCIOLOGIE

Sinteze tematice şi teste de autoevaluare


propuse de
Prof. univ. dr. Mihai Pascaru

Alba Iulia
2008
Cuprins

Capitolul 1. PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI 3


Tema 1. SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ A SOCIALULUI 3
Tema 2. TEORII ŞI PARADIGME ÎN SOCIOLOGIE 6
TEST DE AUTOEVALUARE 8
BIBLIOGRAFIE 9

Capitolul 2. PRINCIPALELE UNITĂŢI SOCIALE 10

Tema 1. GRUPUL SOCIAL 10


Tema 2. FAMILIA 13
Tema 3. ORGANIZAŢIILE 19
Tema 4. COMUNITĂŢILE TERITORIALE 22
TEST DE AUTOCONTROL 29
BIBLIOGRAFIE 30

Capitolul 3. FAPTE, FENOMENE ŞI PROCESE SOCIALE 31


Tema 1. SOCIALIZAREA 31
Tema 2. DEVIANŢA 34
Tema 3. OPINIA PUBLICĂ 37
Tema 4. CULTURA 41
TEST DE AUTOCONTROL 44
BIBLIOGRAFIE 45

Capitolul 4. SOCIOLOGIA ŞI IMPLICAREA ACTORILOR SOCIALI 46


Tema 1. CERCETAREA-ACŢIUNE PARTICIPATIVĂ 46
Tema 2. RESTITUIREA REZULTATELOR 49
TEST DE AUTOCONTROL 52
BIBLIOGRAFIE 52

TEST PENTRU EVALUAREA FINALĂ 53

2
Capitolul 1
PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

Tema 1
SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ A SOCIALULUI

1. Ce este sociologia?

Sociologia s-a constituit ca ştiinţă independentă în anii '30-'40 ai secolului XIX, dar de abia
spre sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului XX s-a constituit o comunitate disciplinară
propriu-zisă, sociologia fiind recunoscută instituţional prin introducerea ei ca disciplină de
învăţământ (Zamfir, Vlăsceanu, 1998).
In viziunea lui Auguste Comte, cel care propune primul acest termen, sociologia ocupă locul
din vârful ierarhiei ştiinţelor, integrându-le şi fiind veriga ultimă într-un lanţ evolutiv. Ea a detronat
astfel filosofia, considerată prea speculativă, înscriind cercetarea societăţii în stadiul pozitiv, prin
trecerea de la speculaţii la analiza faptelor. Şcoala germană de sociologie, după cum remarcă şi
Maria-Ana Georgescu, spre deosebire de cea franceză, îi refuză însă acestei discipline postura de
supremaţie, considerând-o o explicaţie a fenomenelor sociale pe baza identificării cazurilor tipice,
repetitive (Georgescu, 2005).
Sociologia, scrie Maria-Ana Georgescu, este o construcţie teoretică relativ coerentă, care
descifrează legităţile ce se manifestă în domeniul social. Specificul acestor legităţi constă în
caracterul statistic (fiind legi ale numerelor mari, ce se manifestă ca tendinţe), precum şi caracterul
lor istoric.
In sensul cel mai general, sociologia este ştiinţa socialului.
Ca variante de definiţii menţionăm şi noi câteva exprimate succint:
E. Durkheim - ştiinţa faptelor sociale;
G. Gurvitch - ştiinţa fenomenelor sociale totale;
D. Gusti - ştiinţa realităţii sociale;
Tr. Herseni - ştiinţa societăţilor omeneşti.

Distincţia principală între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale, subliniază Maria-Ana


Georgescu) constă în aceea că ea studiază caracteristicile generale şi abstracte ale
comportamentului social, ale relaţiilor sociale, ale grupurilor umane.

2. Obiectivele şi funcţiile sociologiei

Sociologia, ca disciplină ştiinţifică, constată Maria-Ana Georgescu, îşi propune nu doar


acumularea de date despre realitatea socială şi analizarea lor, dar şi înţelegerea semnificaţiei
problemelor sociale. Ea nu poate fi gândită doar ca o simpla descriere şi nici ca o viziune
speculativă. Totodată, nu se reduce la înţelegerea empirică a problemelor sociale de către gândirea
comună, ci este o tratare ştiinţifică a acestora. Problema socială în ştiinţă ia forma unor întrebări la
care putem da răspunsuri prin cercetări metodice, riguroase. Problema socială devine o problemă a
ştiinţei numai în măsura în care reuşim să o exprimăm în forma unei teze verificabile prin
cercetări, experimentări, conchide Maria-Ana Georgescu.
Pentru Boudon, sociolog francez de renume, una din principalele sarcini ale sociologiei şi
probabil principala sa sursă de legitimare constă în regăsirea sau, după caz, în reconsiderarea
motivelor care îl determină pe actorul social să adopte un anumit comportament, o anumită
atitudine sau o anumită credinţă.

3
Sociologia ar trebui să răspundă la câteva întrebări fundamentale, cum ar fi:
Cum este întocmită societatea?
Cum funcţionează, cum operează ea?
De ce unele grupuri din societate sunt mai puternice decât altele?
Care sunt cauzele schimbărilor sociale?
Este societatea, în mod normal, în stare de echilibru sau este prin definiţie conflictuală?
Care este relaţionarea individului cu societatea?
Care e ţelul major al studierii sociologiei?
Dincolo de acest cadru general, observă Maria-Ana Georgescu, statutul sociologiei este definit
şi de o serie de funcţii specifice.
Prima funcţie care defineşte esenţial statutul sociologiei, este aceea de a formula problemele
sociale, adică funcţia cognitivă, teoretică. Este o modalitate de concepere ştiinţifică a socialului sau,
altfel spus, o funcţie explicativă. Rolul ei este de a analiza critic şi reflexiv realitatea socială, având
capacitatea de a aduce un supliment de cunoaştere, de a elabora o diagnoză socială, o explicaţie a
realităţilor existente.
Funcţia de prognoză socială, de elaborare a unor predicţii ştiinţifice asupra desfăşurării, în
perspectivă, a proceselor sociale presupune anticipări care se pot formula numai pe baza cunoaşterii
legităţilor care stau la baza unor procese şi fenomene sociale.
Unii sociologi, precum D. Gusti, formulează ca funcţie distinctă a sociologiei pe cea
praxiologică, anume o funcţie practică de sprijin acordat deciziei, mai precis deciziei politice,
funcţie de intervenţie în viaţa socială. In sociologia americană se pune accent deosebit pe
contribuţia la soluţionarea problemelor sociale majore: sărăcia, delicventa, conflictele etc.

3. Perspectiva sociologică şi specificul ei

Abordarea sociologică, consideră Maria Georgescu, nu rămâne la nivelul unui proces de


rutină, de dobândire de informaţii din domeniul socialului. Perspectiva sociologică este o
modalitate de a privi, de a studia şi explica viaţa socială. Prin definiţie, perspectiva sociologică
este o analiză a societăţii dintr-un anumit punct de vedere.
Sociologul devine o persoană capabilă să se desprindă de circumstanţele personale imediate şi
să posede ceea ce C. Wright Mills denumea imaginaţie sociologică.

Mills introduce acest concept pentru a se referi la capacitatea individuală de a înţelege istoria
socială, biografia personală şi relaţiile dintre ele în cadrul unei societăţi date. Imaginaţia sociologică
are o dimensiune personală relevată prin conştiinţa sinelui şi a devenirii, una socială racordată la
„aspecte publice ale structurii sociale” şi una istorică vizând devenirea în timp a societăţii.
Aspectele reflexive se asociază cu cele proiective, interpretative şi creative, facilitând corelarea
informaţiei despre sine şi despre alţii, despre istorie şi societate pentru „a înţelege scena istorică mai
cuprinzătoare în termenii semnificaţiei sale pentru viaţa interioară şi devenirea exterioară a unei
varietăţi de indivizi”. Corelarea istoriei sociale cu biografia individuală este realizată de imaginaţia
sociologică pe baza înţelegerii structurii unei societăţi, a locului acesteia în istorie, a mecanismelor
schimbării şi conservării sociale, concomitent cu analiza experienţelor vieţii individuale, a
semnificaţiilor cu care se confruntă universul Interior şi exterior de viaţă. Imaginaţia sociologică ar
tinde să devină numitorul comun al vieţii culturale din comunităţile actuale, întrucât este centrată pe
om şl pe devenirea sa în istorie şi societate, focalizând toate preocupările care concură la realizarea
unui umanism al demnităţii şi raţionalităţii (Vlăsceanu, M., 1998, p. 284).

În primul rând, consideră Maria Georgescu, imaginaţia sociologică presupune să fim în stare
să ne privim pe noi înşine departe de familiara rutină a vieţii cotidiene, dintr-o altă perspectivă, să
fim în stare să depăşim aspectele particulare spre a desprinde regularităţile pe care acestea le
înglobează. Detaşarea de fenomenele studiate permite generalizări teoretice realizate cu bună-
credinţă şi înlăturarea oricăror prejudecăţi.
Înlăturarea prejudecăţilor este strâns legată de problema obiectivitătii în sociologie. Desigur,
fiecare individ şi-a dezvoltat o experienţa de viaţă pornind de la cunoaşterea la nivelul simţului
comun. Rezultatele sociologiei în domeniul vieţii sociale pe de o parte continuă, pe de alta contrazic
4
cunoaşterea comună, nesistematică. Deci, important nu este a stabili o ruptură, deoarece în mod
evident o serie de cunoştinţe empirice au fost validate de sociologie, ci a ne întreba şi a verifica de
fiecare dată dacă ceea ce ştiam din experienţele noastre de viaţă ori din cele împărtăşite de alţii este
într-adevăr aşa. Perspectiva ştiinţifică începe doar atunci când devenim conştienţi că majoritatea
semenilor noştri fac generalizări nepermise, când suntem în stare să ne controlăm propriile impresii
şi ne străduim ca ele să nu ne afecteze munca de cercetare. Obiectivitatea perspectivei sociologice,
mai remarcă Maria Georgescu, mai este generată apoi şi de metodele utilizate şi de argumentele
folosite. în măsura în care datele furnizate de noi devin publice, ele pot fi confirmate sau infirmate
de alţi sociologi. Obiectivitatea în sociologie se poate dobândi printr-o atitudine critică constructivă.
A avea o perspectivă sociologică implică, de asemenea, deschiderea spre alte ştiinţe socio-
umane: cu antropologia, istoria şi psihologia-socială.
Relaţiile cu antropologia culturală, apreciază Maria Georgescu, sunt vitale, întrucât această
ştiinţă studiind societăţile tradiţionale în adâncime, cu micile lor comunităţi, ne permite să
observăm diversitatea diferitelor forme umane de existenţă şi transformarea unora în mari societăţi
industrializate, moment din care studiul este preluat de sociologie prin cercetări transversale şi de
amploare. Ea continuă studierea societăţii moderne şi postmoderne.
Dimensiunea istorică este egalmente fundamentală, facilitând desprinderea trăsăturilor
distinctive ale lumii de astăzi prin comparaţie cu trecutul. Istoria oferă oglinda de care se foloseşte
sociologia spre a înţelege prezentul, pe baza rădăcinilor din trecut.
Vecinătatea cu psihologia socială este apoi foarte strânsă. Dacă psihologia generală este
ştiinţa centrală despre om ca individ, psihologia socială se ocupă de felul în care personalitatea şi
comportamentul sunt influenţate de contextul social, psihologia socială fiind ştiinţa relaţiilor
psihologice dintre oameni.
O amplă perspectivă sociologică presupune relaţii de colaborare şi cu politologia şi economia.
A avea o perspectivă sociologică, conchide Maria-Ana Georgescu, înseamnă a înţelege „cum”
şi „de ce” se produc procesele sociale, înseamnă a accepta diferenţierile culturale, înseamnă a
evalua iniţiativele politice şi mai presus de toate, a juca un rol practic pentru optimizarea vieţii
sociale. După elaborarea diagnozei şi prognozei sociale, urmează ceea ce Dimitrie Gusti numea,
printr-o fericită metaforă, „vocaţia social-transformatoare a sociologiei”.

4. Principalele ramuri ale sociologiei

Sociologia, remarca Ioan Mihăilescu, se ocupă cu studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor
şi al rezultatelor interacţiunii lor de grup. Acest domeniu de studiu este foarte vast şi nu poate fi
tratat în profunzime în toată întinderea sa. Din acest motiv, a apărut necesitatea specializării analizei
sociologice pe anumite aspecte ale vieţii sociale. Treptat, s-au constituit zeci de ramuri specializate
de sociologie sau, altfel spus, sociologii de ramură care acoperă totalitatea aspectelor vieţii sociale.
Într-o enumerare considerată incompletă, Ioan Mihăilescu prezintă principalele ramuri
specializate ale sociologiei ca fiind: sociologia comunităţilor, sociologia rurală, sociologia urbană,
ecologia umană, sociologia industrială, sociologia muncii, sociologia economică, sociologia
agrară, sociologia organizaţiilor, sociologia politică, sociologia opiniei publice, sociologia juri-
dică, sociologia devianţei, sociologia populaţiei, sociologia familiei, sociologia tineretului,
sociologia educaţiei, sociologia moralei, sociologia vârstnicilor, sociologia culturii, sociologia
literaturii, sociologia filmului, sociologia teatrului, sociologia artei, sociologia comunicaţiilor de
masă, sociologia comparativă, sociologia sportului, sociologia timpului liber, sociologia sănătăţii,
sociologia armatei, sociologia păcii şi războiului, sociologia conflictelor, sociologia relaţiilor
etnice, sociologia mobilităţii sociale, sociologia schimbării sociale, sociologia religiilor, sociologia
ştiinţei, metodologia sociologică, teoria sociologică.
Din această listă, ţine să ne atragă atenţia Ioan Mihăilescu, se poate constata că unele domenii
în care s-a specializat analiza sociologică formează şi obiectul de studiu al ştiinţelor sociale
particulare. De exemplu, domeniul economic este studiat şi de ştiinţele economice, şi de sociologia
economică. Aici nu avem de-a face cu o suprapunere a demersurilor ştiinţifice. Perspectivele
utilizate de ştiinţele economice şi de sociologia economică sunt diferite, deşi se referă la acelaşi
domeniu. Ştiinţele economice realizează o analiză în sine a economicului, ca şi cum acesta ar fi
separat de restul vieţii sociale. Sociologia economică întreprinde o analiză poziţională a
5
economicului, adică îl studiază în raporturile pe care le stabileşte cu celelalte domenii ale vieţii
sociale. Economicul este considerat în inter-relaţiile pe care le are cu întreaga viaţă socială
(Mihăilescu, 2003).

Tema 2
TEORII ŞI PARADIGME ÎN SOCIOLOGIE

1. Teorii şi paradigme

Prin opoziţie cu cunoaşterea comună, teoria reprezintă ceea ce este obiectul unei concepţii
metodice, organizată în mod sistematic şi depinzând ca urmare, în formă, de anumite decizii sau
convenţii ştiinţifice care nu aparţin simţului comun.
Mai general, prin teorie se înţelege o construcţie intelectuală prin care un anumit număr de
legi sunt alăturate unui principiu din care pot fi deduse în mod riguros. Teoria are ca misiune de a
face o clasificare şi o sinteză a rezultatelor obţinute, de a prezenta un tablou raţional care să
permită nu numai interpretarea a ceea ce este cunoscut, ci şi, în măsura posibilului, prevederea a
ceea ce este încă necunoscut.
Noţiunea de paradigmă se referă la convingerile cel mai adesea implicite pe baza cărora
cercetătorii îşi elaborează ipotezele, teoriile şi, în general, îşi definesc obiectivele şi metodele.
Astfel, Descartes credea că orice proces fizic poate fi analizat ca un sistem de acţiuni şi reacţii
mecanice, ca în cazul ceasurilor sau al vârtejurilor. În domeniul sociologiei, Max Weber credea că
explicarea unui proces colectiv implică punerea în evidenţă a acţiunilor, credinţelor şi atitudinilor
individuale a căror rezultantă este. Influenţat de pozitivismul lui A. Comte, É. Durkheim credea că
aceste date subiective sunt incompatibile cu noţiunea de ştiinţă. La Weber şi Durkheim sociologia
se sprijină deci pe „paradigme” diferite.
În Dicţionarul de sociologie din 1998, coordonat de C. Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, paradigma
este definită, într-o primă accepţie, ca un set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie, cu un
pronunţat caracter normativ, dezvoltat pentru a ghida cercetarea într-un anumit domeniu specificat.
Un al doilea înţeles vizează totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de
comunitatea ştiinţifică respectivă, care oferă modelul problemelor de cercetare şi a soluţiilor
explorate.

Lucrările de specialitate reţin următoarele exemple de paradigme sociologice:


□ Paradigma naşterii capitalismului (MAX WEBER): burghezul se transformă în
întreprinzător atunci când vede în bogăţie un capital, o investiţie productivă şi nu o ocazie de
speculă sau de viaţă îmbelşugată. Teologia morală a calviniştilor este congruentă cu această
ideologie.
□ Paradigma socializării anticipate (MERTON): indivizii tind mai degrabă să imite valorile
şi comportamentele grupurilor cărora doresc să li se alăture, decât pe cele ale grupurilor cărora le
aparţin.
□ Paradigma frustrării relative (STOUFFER): dacă normele sociale sunt clar definite şi
percepute ca stabile, indivizii îşi limitează ambiţiile în funcţie de aceste norme. Dacă normele sunt
imprecise şi instabile, indivizii nutresc ambiţii ce depăşesc posibilităţile de realizare şi resimt o
frustrare.
□ Paradigma familiei nucleare (PARSONS): dezvoltarea societăţii industriale impune
mobilitatea populaţiei şi deci independenţa copiilor, ceea ce antrenează „nuclearizarea” familiei.
□ Paradigma acţiunii colective (OLSON): nici un individ nu are interesul să acţioneze pentru
a susţine o organizaţie care procură bunuri şi servicii colective pentru că el va beneficia oricum de
ele; el va participa deoarece această organizaţie furnizează în plus satisfacţii individuale.
□ Paradigma capitalului social (BOURDIEU): egalitatea de acces la şcoală menţine
inegalitatea de origine socială, de vreme ce copiii claselor superioare au mijloace culturale şi
motivaţii care le permit să profite mai bine se şcoală decât copiii claselor inferioare.

6
□ Paradigma conflictelor de grup (DAHRENDORF): diversificarea societăţii antrenează o
diversificare a grupurilor sociale şi o specializare a intereselor de grup; rezultă o mulţime de
conflicte de interese între grupuri.
□ Paradigma democraţiei (TOCQUEVILLE): egalitarismul este resortul societăţilor
democratice şi pe măsură ce egalitatea progresează, inegalităţile devin tot mai şocante şi
alimentează exigenţa de egalitate.
□ Paradigma Şcolii de la Chicago (PARK şi BURGESS): popularea unui oraş se face pe zone
concentrice şi prin regruparea diferitelor grupuri etnice sau sociale.
□ Paradigma conflictelor de clasă (MARX): clasele sociale sunt într-o permanentă luptă.
Ţăranii şi clasele de mijloc vor trebui să se împartă între burghezie şi proletariat, iar proletariatul va
înlocui burghezia în postura de clasă dominantă, în perspectiva societăţii fără clase.
□ Paradigma logicii semnelor (BAUDRILLARD): în societăţile bogate, consumatorul îşi
procură semne sociale, cumpărând în acelaşi timp bunuri şi servicii; logica semnelor se substituie
atunci logicii necesităţilor şi comandă alegerile sale mai mult decât utilitatea.

2. Testarea teoriilor

Câteva aspecte interesante în legătură cu testarea teoriilor sociologice sunt prezentate în


Dicţionarul de sociologie editat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu în 1998. Testarea teoriilor
sociologice constituie “probarea prin diferite mijloace a adevărului unei teorii sociologice”, scrie .
Datorită complexităţii realităţii sociale, a gradului încă scăzut de elaborare a teoriilor sociologice,
cât şi a intervenţiei active a poziţiilor ideologice în procesul evaluării acestora, testarea are în acest
caz o serie de particularităţi în raport cu testarea din ştiinţele naturii. Se poate afirma însă că, în
general, procedurile şi mecanismele testării sunt aceleaşi. În primul rând, trebuie să notăm că, cel
mai adesea, testarea unei teorii sociologice, mai mult decât în alte ştiinţe, foarte rar duce la verdicte
limită (acceptarea ca adevărată sau respingerea ca falsă). De regulă, ea duce la constituirea unei
aprecieri mai relative şi mai deschise: sporeşte verosimilitatea unei teorii, plauzibilitatea ei sau
dimpotrivă neverosimilitatea acesteia. În al doilea rând, trebuie să ţinem seama de faptul că în
sociologie de cele mai multe ori nu avem atât teorii complet concurente, alternative – teorii care se
exclud complet reciproc, oferind explicaţii strict alternative -, cât mai ales teorii complementare.
Fiecare teorie dezvoltă o perspectivă asupra realităţii complexe, neexcluzând în mod absolut alte
perspective. Incompatiblitatea este parţială, fiind dublată de complementaritate. Adoptarea unei
teorii nu presupune deci respingerea completă, principală a celorlalte teorii.
În concepţia lui Cătălin Zamfir, putem desprinde următoarele proceduri de testare a teoriilor:
1) Proceduri empirice – confruntarea teoriilor sociologice cu faptele. Există o gamă largă de
teste empirice, cu valoarea de probă diferită începând cu invocarea cazurilor empirice exemplare pe
care teoria se construieşte, faptele pe care aceasta pare a le explica, concordanţa difuză, intuitivă cu
experienţa şi sfârşind cu confruntarea sistematică a predicţiilor teoriei cu datele empirice. De
asemenea, o procedură de testare empirică o reprezintă şi considerarea promisiunilor explicative ale
teoriei, dacă aceasta va fi dezvoltată. Anomaliile empirice (faptele care nu par a fi explicate sau care
chiar par să contrazică teoria) sunt mult mai uşor tolerate în cazul sociologiei decât în cazul
ştiinţelor naturii, atât gradului mai puţin precis al teoriilor însele, al caracterului lor parţial, cât şi
datorită complexităţii.
2) Proceduri teoretice. Se pot distinge aici trei tipuri de proceduri:
- În primul rând compatiblitatea respectivei teorii cu alte teorii sau cu teorii mai generate
(faptul că este deductibilă dintr-o altă teorie);
- În al doilea rând, existenţa alternativelor teoretice, a unor teorii competitive este un semn
parţial de inadecvare. Din acest motiv, critica acestora reprezintă o probă importantă a corectitudinii
unei teorii;
- O altă procedură rezidă în analiza presupoziţiilor teoretice tacite ale respectivei teorii. O
teorie asupra originalităţii care se fondează pe o opţiune holistă (de exemplu, „organizaţia este un
sistem a cărui logică modelează în mod absolut comportamentul indivizilor; tot ce se întâmplă în
organizaţie este rezultatul cerinţelor funcţionale ale acesteia”) poate stârni puternice rezerve sau
critici de principiu din partea celor care resping în principiu holismul. Sau o teorie care porneşte de
7
al teza că acţiunile umane nu sunt determinate de situaţia reală, ci de perceperea situaţiei poate
genera o atitudine negativă de principiu din partea unor sociologi care prezintă o opţiune de
principiu pentru o metodologie explicativă care accentuează rolul factorilor obiectivi.
3) Proceduri metodologice: faptul că o teorie se formulează în limbajul curent al sociologiei
la un moment dat, utilizând o metodologie atât teoretică, cât şi empirică standard, reprezintă un
argument important în favoarea sa. Dimpotrivă, dacă ea pare a se fi formulat într-un limbaj depăşit,
cu o metodologie învechită sau imprecisă, interesul pentru respectiva teorie poate fi scăzut,
comunitatea putând să o ignore.
4) Testare ideologică. Dacă se poate demonstra că o teorie implică o ideologie indezirabilă,
respingerea ei devine problematică. Dacă un sociolog radical detectează în teoria lui Parsons o
opţiune conservatoare, acest lucru este suficient pentru acesta să manifeste rezerve fundamentale în
legătură cu teoria în cauză. Dacă un sociolog de stânga defineşte abordarea sociologiei industriale
ca fiind orientată de interesele patronului, aceasta va fi privită cu suspiciune cu excepţia situaţiei în
care sociologia industrială este considerată totodată ca un instrument de umanizare a muncii,
indiferent de motivele pentru care acest lucru se face.
5) Testarea practică, prin experimentare. Imaginea unor experimente controlate reprezintă o
formă puternică a testării. Foarte adesea, din variate motive, experimentul sociologic ridică încă
dificultăţi insurmontabile. Mai frecventă este încercarea de a utiliza în activitatea socială reală
diferite teorii, în scopul realizării unor obiective practice. Rezultatele testării practice nu sunt nici
ele absolute. Succesul practic reprezintă o confirmare mai solidă a unei teorii, în timp de eşecul este
un indicator mult mai slab al falsităţii acesteia. Rezultatele negative pot fi însă datorate fie
intervenţiei unei mulţimi de factori de care teoria respectivă face, în mod normal, abstracţie, fie
datorită falsităţii altor teorii implicate în acţiunea practică. Reuşita tinde deci să fie mai
semnificativă decât nereuşita.
Testarea teoriilor sociologice, indiferent de procedurile utilizate, nu este decât rareori decisivă.
Rezultatul testării, de regulă, poate fi: a) teoria este întărită, apare a fi mai plauzibilă; b) respingerea
ei ca fiind falsă; c) opţiunea pentru o teorie alternativă care pare a fi mai bună, nu pentru că s-ar fi
probat falsitatea teoriei în cauză, ci mai mult datorită acumulării insatisfacţiei faţă de ea; d)
abandonarea respectivei teorii ca urmare a creşterii neîncrederii în respectiva teorie, acumulării
dificultăţilor şi criticilor, a sentimentului că „se bate pasul de loc”, sau pur şi simplu a depăşirii
limbajului în care a fost formulată, a discreditării metodologiei care o fundează. În acest caz, atenţia
cercetătorilor poate să se deplaseze fie spre un alt domeniu (există întregi domenii tematice care
sunt abandonate), fie spre o teorie complementară care nu o exclude într-un sens strict pe prima.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care era poziţia atribuita sociologiei de către A. Comte şi clasicii sociologiei


germane? Puteţi susţine una sau alta dintre opţiuni?
2. Care este nota comună a definiţiilor propuse sociologiei de către E. Durkheim, G.
Gurvitch, D. Gusti şi Tr. Herseni?
3. În constă distincţia principală între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale?
4. Sistematizaţi principalele obiective ale sociologiei ca ştiinţă.
5. În ce măsură o problemă socială devine o problemă a ştiinţei?
6. Care sunt întrebările fundamentale la care trebuie să răspundă sociologia?
7. Care sunt principalele funcţii ale sociologie?
8. Sintetizaţi în câteva rânduri specificul perspectivei sociologice ca perspectivă
ştiinţifică.
9. Care sunt principalele discipline spre care sociologia este deschisă prin specificul
perspectivei ei?
10. Care sunt principalele ramuri ale sociologiei?
11. În ce constă diferenţa dintre cunoaşterea comună şi teorie?
12. Care sunt principalele accepţiuni ale noţiunii de paradigmă?
13. Care sunt paradigmele care se bucură de o atenţie deosebită în sociologie?
14. Care sunt principale categorii de proceduri prin care se testează teoriile sociologice?
8
15. La ce rezultate poate conduce testarea unei teorii sociologice?

BIBLIOGRAFIE

Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul European,


pp. 12-35
Boudon, R., coord., Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997,
pp. 7-22
Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, pp. 5-17
Mihăilescu, I (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi, Polirom,
pp. 9-21
Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 5-45
Vlasceanu, M. (1998), „Imaginaţia sociologică”, în Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998),
Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, p. 284
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, pp.
561-566; pp. 632-633

9
Capitolul 2
PRINCIPALELE UNITĂŢI SOCIALE

Tema 1
GRUPUL SOCIAL

1. Definirea, caracteristicile şi geneza grupului social

Relaţiile interpersonale, observă Maria-Ana Georgescu, se pot stabili între două sau mai
multe persoane. Multiplicarea relaţiilor interpersonale generează o nouă realitate numită grup
(Georgescu, 2005).
Maria-Ana Georgescu defineşte grupul uman ca un ansamblu de indivizi istoric constituit,
între care există diferite tipuri de interacţiuni şi relaţii în vederea exercitării unei acţiuni comune.
Caracteristicile definitorii pentru grup sunt:
- condiţionarea socială, existenţa în timp, iar nu asocierea întâmplătoare;
- existenţa unor relaţii în interiorul său, a unor interacţiuni ca o condiţie indispensabilă, grupul
nefiind doar o pluralitate de indivizi izolaţi;
- prezenţa unor scopuri comune, a unor idealuri;
- contactul sau concurenţa cu alte grupuri;
- existenţa stratificării, a diferenţierii după funcţii.
Mircea Agabrian ne supune atenţiei o definiţie propusă de Sherif (1969):
un grup este o unitate socială constând dintr-un număr de indivizi, care se găsesc unii cu alţii în
relaţii de rol şi de status, stabilite după o perioadă de timp şi care posedă un set de valori şi norme
ce reglementează comportarea reciprocă, cel puţin în probleme care privesc grupul.
Din această definiţie Mircea Agabrian ne propune să decantăm următoarele note de conţinut:
- grupul este o formaţie (colecţie) de mai multe persoane care se află în relaţii faţă în faţă;
- relaţiile presupun o activitate comună, ce produce raporturi de tipul celor dintre statusuri şi
roluri;
- grupul dezvoltă în timp norme şi valori care reglează comportamentul membrilor săi
(Agabrian, 2003).
Geneza grupurilor sociale, reţine Maria-Ana Georgescu, are mai multe cauze majore:
a) Urmărirea unor scopuri, satisfacerea unor nevoi. Desfăşurarea unor activităţi specific-
umane, precum cea culturală, juridică, educativă, solicită conlucrarea şi asocierea.
b) Sociabilitatea ca însuşire esenţială a fiinţelor umane.
c) Compararea cu ceilalţi indivizi umani, obţinerea de informaţii despre sine şi despre alţii se
poate face numai în cadrele unui grup.
d) Stabilirea raportului costuri/recompense, respectiv avantaje şi dezavan-taje în opţiunea de
afiliere la un grup.

2. Clasificarea grupurilor sociale

Mircea Agabrian (2003) ne prezintă un model de clasificare a grupurilor, având în vedere


următoarele perechi tipologice:

1) Grupuri primare şi grupuri secundare. În grupul primar (de contact) relaţiile dintre indivizi
sunt directe, are loc intercunoaşterea, raportarea afectivă reciprocă, comunicare faţă-n faţă.
În grupul secundar predomină relaţiile indirecte, intercunoaşterea e sporadică, activităţile se
intersectează prin medieri, comunicările trec prin intermediari iar prezenţa altora e percepută vag.
Relaţiile interpersonale nu sunt strânse şi sunt secundare în raport cu scopurile indivizilor. Ex.:

10
întreprinderi, şcoli şi universităţi, serviciile administrative etc. În aceste grupuri contactele
interpersonale se produc cu un anumit scop şi nu din nevoia afilierii.

Figura 1. Continuum-ul de la grupurile primare la grupurile secundare

Familia
Familia
GRUPURI
PRIMARE Colegii
Colegii de
de
şcoală
şcoală

Prietenii
Prietenii

Coechipierii
Coechipierii

Grupul
Grupul religios
religios

GRUPURI Universitatea
Universitatea
SECUNDARE

Oraşul
Oraşul

Relaţiile din grupurile primare sunt particulare iar cele din grupurile secundare sunt
universale.
În grupurile secundare oamenii sunt priviţi ca mijloace pentru atingerea unor scopuri (relaţii
status-rol).
Demarcaţia dintre grupurile primare şi secundare este totuşi vagă (cele secundare conţin altele
primare).
Grupurile secundare au proliferat o dată cu modernizarea societăţii (oamenii intră în contact
cu multe persoane în mod impersonal, centrat pe educaţie, afaceri, guvernare).

2) Grupuri formale şi grupuri informale. În grup, indiferent de mărimea sa, există aspecte şi
relaţii oficiale, formale, reglementate prin legi, ordine, decizii adică prin documente oficiale. Există
apoi aspecte şi relaţii informale sau non-formale, care nu sunt reglementate prin documente oficiale,
ci se nasc în mod spontan graţie proceselor de interacţiune. Structura formală reprezintă organizarea
ierarhică şi interacţională a grupului - reflectată în organigramă - în timp ce structura informală
trăieşte în umbra celei dintâi.
Structura formală se defineşte în raport cu obiectivele generale ale grupului care au generat
structura. Apariţia structurii informale se datorează raportărilor afective interindividuale.

3) Grupuri interioare şi grupuri exterioare. Grup interior (ingroup): oamenii împărtăşesc


interese, atitudini etc. similare. Grup exterior (outgroup): e perceput ca exterior celui propriu, NU
oferă nici un sentiment sau sens al identităţii.
Grupul exterior (competitor potenţial sau pur şi simplu diferit) poate fi perceput ca inferior, caz în
care vorbim de etnocentrism.
Grupuri interioare: familia, colegii şi prietenii, comunitatea religioasă ori echipa de sport.
Grupurile exterioare: echipa de sport adversă, cei cu altă religie cei ce ne sunt şefi, etc.
Grupurile au graniţe ca să distingă proprii membri şi să delimiteze grupurile interioare de cele
exterioare. Uneori graniţele sunt clar demarcate de reguli şi ritualuri formale de intrare.

11
4) Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. Grupul de apartenenţă este grupul din care
face parte individul iar grupul de referinţă este grupul a cărui perspectivă este adoptată de subiect ca
un cadru de referinţă pentru conduită şi atitudini. Grupul de referinţă dă şansa înţelegerii şi evaluării de
către individ a propriilor atitudini şi comportamente. Uneori grupul de apartenenţă nu coincide cu cel
de referinţă datorită socializării anticipative.

3. Status şi rol

Statusul şi rolul sunt legate de procesele specifice unui grup.


Procesele care se manifestă în interiorul unui grup, remarcă Maria-Ana Georgescu, sunt
stratificarea, repartiţia trăirilor afective, conducerea, competiţia sau cooperarea.
Procesul stratificării constă în dispunerea ierarhică a membrilor unui grup pe o scală, în
funcţie de anumite criterii. Procesul stratificării îşi are originea în diferenţierea membrilor pe bază
unor însuşiri. Diferenţierea poate fi orizontală, atunci când membrii grupului sunt specializaţi în
executarea anumitor roluri care nu implică vreo inegalitate. Ea devine verticală atunci când membrii
sunt repartizaţi pe straturi ca urmare a valorizării sociale, în termeni de funcţii îndeplinite, putere,
privilegii.
Stratificarea verticală influenţează negativ coeziunea, accentuează preocuparea pentru
respectarea normelor şi pentru exercitarea presiunilor spre conformism.
Diferenţierea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor.
Problema stratificării implică două concepte relaţionale -: status şi rol - care pot descrie
poziţia şi relaţiile individului în cadrul grupului. După R. Linton, statusul este aspectul static şi
structural, iar rolul aspectul dinamic şi al uneia şi aceleaşi personalităţi. Mai precis, statusul
constituie setul de aprecieri statornicite în grup în legătură cu o poziţie socială, este preţuirea
colectivă de care se bucură deţinătorul unei poziţii. În societate, fiecare individ deţine mai multe
statusuri.
Statusul prescris, este cel deţinut de individ în cadrul unei societăţi, independent de calităţile
sale şi eforturile pe care le depune el.
Statusul dobândit, e cel la care individul accede prin propriile eforturi.
În societăţile moderne, remarcă Maria-Ana Georgescu, s-a dezvoltat o formă de quasi-
prescriere de status: meritocraţia, adică un sistem social în care statusul e prescris în raport cu
meritul. Acesta este măsurat prin performanţe educaţionale şi profesionale. Măsurarea
performanţelor se face pe bază de teste, scale, scoruri.
Faţă de societăţile tradiţionale, în care majoritatea statusurilor erau prescrise, în funcţie de
familia de provenienţă, în cele moderne majoritatea statusurilor sunt dobândite prin alegeri multiple
şi efort individual. În aparenţă, şansele de dobândire a statusurilor par egale în societăţile moderne.
În realitate, relaţia dintre origine - destinaţie este mediată de educaţie, accesul la aceasta depinzând
de condiţiile sociale şi trăsăturile personale ale fiecărui individ.
Rolul este modul de intervenţie activă în ambianţă. Poate fi o colecţie de modele de
comportament, sau „rol prescris”: o abstracţie extrasă din aşteptările şi normele grupului. Pe de altă
parte, poate fi un „rol efectiv", cuprinzând comportamentul concret al unei persoane într-o anumită
funcţie, purtând amprenta personalităţii date. Termenul fiind împrumutat din domeniul artei
teatrale, aşa cum actorii prestează roluri bine jucate sau dimpotrivă, slabe, tot aşa se petrece pe
scena vieţii sociale. În esenţă, rolul defineşte comportamentul aşteptat de la cel care ocupă un
anumit status.
Rolul şi statusul sunt interdependente. Cu toate că statusul e ataşat unei poziţii sociale, nu
persoanei, felul cum individul îşi îndeplineşte rolul contribuie la creşterea sau scăderea prestigiului
său. Acelaşi individ, făcând parte din mai multe grupuri (familie, grup de muncă ori studiu, echipă
sportivă sau formaţie culturală), îndeplineşte mai multe roluri, dar cu intensitate diferită. Important
este ca măcar unul dintre ele să-i ofere satisfacţii reale spre împlinirea personalităţii.
Rolurile trebuie învăţate, implicând două aspecte: dobândirea capacităţii de exercitare a
îndatoririlor şi a atitudinii de a pretinde privilegiile rolului. Acest al doilea aspect presupune
reorientări mentale, uneori dificil de realizat.
O problemă frecvent invocată astăzi este cea a stresului de rol.
12
Stresul de rol desemnează dificultăţile pe care le au oamenii în exercitarea cerinţelor lor de
rol. Dacă în societăţile tradiţionale statusurile erau moştenite, atunci indivizii învăţau din timp un
rol, pe care îl exercitau ulterior aproape neschimbat, multă vreme. In societăţile moderne, copiii nu
sunt predestinaţi unei poziţii sociale, deci nu învaţă nişte roluri anume. De aici poate rezulta
pregătirea inadecvată pentru rol. Dinamismul social schimbă chiar conţinutul unor roluri clasice -
precum cel de părinte, de familist. Apar şi dificultăţi ale tranziţiei de rol în evoluţia biologică şi
socială. Rolurile pe vârste aveau atribuţii clare în societăţile tradiţionale, marcate în general prin
ritualuri, astfel încât indivizii ştiau ce drepturi şi îndatoriri au. În prezent, un tânăr care devine adult,
sau un adult care devine bătrân nu ştiu decât aproximativ ce au de făcut.

Tema 2

FAMILIA

1. Definirea familiei

Familia, remarcă Ioan Mihăilescu, este unul dintre cele mai răspândite tipuri de grupuri
sociale. Orice individ, dacă este întrebat, ar putea spune ce este o familie, pentru că fiecare om a
avut de-a face în decursul vieţii sale cu familii, fie că este vorba de familia în care s-a născut, de
propria lui familie sau de familiile din comunitatea în care trăieşte. Şi totuşi, observă sociologul
român, lucrurile nu sunt atât de evidente cum apar la nivelul simţului comun. Marea diversitate de
tipuri de familii care s-au succedat de-a lungul timpului sau care coexistă în societăţile
contemporane impune găsirea unor trăsături caracteristice comune (Mihăilescu, 2003).
In încercările de definire a familiei, constată Mihăilescu, putem decupa două categorii de
perspective: una sociologică şi alta juridică.
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza
relaţiilor de căsătorie, consanguinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente,
aspiraţii şi valori comune.
Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relaţiile directe,
informale, nemediate. Calitatea de grup primar nu semnifică absenţa normelor şi reglementărilor.
Dimpotrivă, familia este unul dintre grupurile primare cu cea mai mare încărcătură normativă
(Mihăilescu, 2003).
Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set de
drepturi şi obligaţii, reglementat prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de încheiere a
căsătoriei, stabilirea paternităţii, drepturile şi obligaţiile soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii,
modul de transmitere a moştenirii etc. Din perspectivă juridică, familia este un grup formal,
reglementat prin legi şi alte acte normative.
Cele două perspective se suprapun parţial. În unele situaţii, observă şi Ioan Mihăilescu, sensul
sociologic al noţiunii de familie fiind mult mai larg decât sensul juridic. Mihăilescu de exemplul
cuplurilor consensuale, care au luat un mare avânt în societăţile contemporane, sunt considerate de
către sociologi familii întrucât îndeplinesc majoritatea funcţiilor unei familii. Din punct de vedere
juridic, cuplul consensual nu este o familie, deoarece raporturile dintre parteneri nu sunt sancţionate
prin căsătorie legală. În alte situaţii, sensul juridic poate fi mai larg decât sensul sociologic. De
pildă, un cuplu separat prin divorţ nu mai este o familie, întrucât nu mai îndeplineşte funcţiile
definitorii esenţiale ale familiei. Totuşi, separarea celor doi parteneri în menajuri diferite nu
semnifică încetarea oricăror raporturi juridice între ei. În cazul în care partenerii care divorţează au
copii, între ei continuă să existe anumite raporturi juridice privind încredinţarea copiilor unuia
dintre soţi, obligaţiile celuilalt soţ pentru sprijinul financiar al copiilor minori, dreptul de vizită etc.
Perspectivele sociologică şi juridică se completează reciproc deoarece, în unele situaţii, perspectiva
sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice şi, implicit, la schimbarea
reglementărilor legale privind familia (Mihăilescu, 2003).

13
2. Tipuri de familie

Privitor la tipurile de familie, Maria-Ana Georgescu reţine un set de criterii şi o tipologie


întâlnite frecvent în lucrările de specialitate:
a) După gradul de cuprindere, familiile se clasifică în familii nucleare şi familii extinse.
In societăţile industriale familia nucleară s-a generalizat. Fiecare individ care îşi întemeiază o
familie face parte din 2 familii nucleare: familia de origine, în care el este copil şi familia constituită
de el, în care are rol de soţ sau soţie.
b) După forma de transmitere a moştenirii (proprietate, nume, status) sistemele familiale
sunt de 3 feluri: patrilineare - pe linia tatălui; matrilineare - pe linia mamei; bilineare - în
majoritatea societăţilor de cultură europeană transmiterea se face bilinear (deşi numele de familie se
transmite în majoritatea cazurilor pe linie paternă).
c) După modul de stabilire a rezidenţei, există sistemul patrilocal — noul cuplu îşi stabileşte
reşedinţa în familia sau comunitatea din care a venit soţul. Sistemul matrilocal — noul cuplu îşi
stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea din care a venit soţia. Sistemul neolocal — fixarea
reşedinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor din care provin soţii. în prezent, majoritatea
cuplurilor încearcă să-şi stabilească reşedinţa în funcţie de locul de muncă.
d) După exercitarea autorităţii, sistemele familiale pot fi patriarhale, matriarhale sau
egalitare.
e) După tipurile de mariaj distingem familia monogamă şi familia poligamă. In societăţile de
tip european familia este asociată cu o căsătorie monogamă sau o succesiune de căsătorii
monogame. Poligamia este un tip de căsătorie care permite bărbatului sau femeii să aibă mai multe
partenere ca soţii, respectiv mai mulţi parteneri ca soţi. Poligamia cunoaşte două variante : 1)
poliandria - când o femeie are mai mulţi soţi şi 2) poliginia - când un bărbat poate avea mai multe
soţii în acelaşi timp (Georgescu, 2005).

3. Funcţiile familiei

În România, remarca Ioan Mihăilescu, în studiile de sociologie a familiei este larg acceptată şi
utilizată clasificarea profesorului Henri H. Stahl, în care sunt puse în evidenţă următoarele tipuri şi
subtipuri de funcţii:
1) funcţii interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecţiune, securitate
şi protecţie:
- funcţii biologice şi sanitare, prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor
cuplului, procrearea copiilor, necesităţile igienico-sanitare ale copiilor şi dezvoltarea
biologică normală a membrilor familiei;
- funcţii economice, care constau în organizarea gospodăriei şi acumularea de resurse necesare
funcţionării menajului pe baza unui buget comun;
- funcţii de solidaritate familială, care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de dragoste şi
respect între membrii familiei;
- funcţii pedagogico-educative şi morale, prin care se asigură socializarea copiilor.
2) funcţii externe, prin care se asigură relaţionarea familiei cu exteriorul.
Funcţia biologică este considerată o dimensiune esenţială a familiei. În mod obişnuit,
necesităţile sexuale ale indivizilor sunt satisfăcute în cadrul cuplurilor familiale. Societăţile
contemporane au devenit însă mai permisive cu privire la raporturile sexuale premaritale şi
extraconjugale. Cu toate acestea, familia rămâne principalul loc de satisfacere a necesităţilor
sexuale şi de reproducere biologică.
Funcţia economică a familiei are mai multe componente: de producţie, de profesionalizare a
descendenţilor şi de generare şi gestionare a unui buget comun. În societăţile tradiţionale,
componenta productivă era foarte importantă. Mai ales în familiile de ţărani, gospodăria, care se
identifica cu familia, asigura majoritatea celor necesare traiului. Autarhia aproape completă
impunea organizarea resurselor de producţie interne (pământ, animale de muncă şi de producţie,
forţa de muncă umană) în aşa fel încât familia (gospodăria) să depindă cât mai puţin de exterior.
Rămâne încă importantă componenta economică referitoare la generarea şi gestionarea unui buget
comun. Familia nu este numai un loc de consum, ci şi un loc de acumulare a unui patrimoniu. Acest
14
patrimoniu este folosit în comun de membrii familiei şi este transferat copiilor (parţial când aceştia
se căsătoresc şi în totalitate în urma decesului părinţilor).
Familia, reţine Ioan Mihăilescu, este una dintre principalele instituţii socializatoare ale
societăţii. În cadrul familiei, copilul îşi însuşeşte normele şi valorile sociale şi devine apt să
relaţioneze cu ceilalţi membri ai societăţii. Socializarea în familie are mai multe componente: 1)
normativă (prin care i se transmit copilului principalele norme şi reguli sociale); 2) cognitivă (prin
care copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii ca adult); 3) creativă (prin care se
formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri adecvate în situaţii noi) şi 4)
psihologică (prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener,
cu propriii copii şi cu alte persoane).
În familie se realizează socializarea de bază sau primară. Copilul învaţă că indivizii au
interese, dorinţe şi obiceiuri de care celălalt trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să împartă
resursele limitate (locuinţă, hrană, obiecte, afecţiune), învaţă cum aşteaptă societatea ca el să se
poarte, învaţă cum să acţioneze pentru a-şi satisface un scop, o dorinţă.
În chip firesc, observă Ioan Mihăilescu, familia trebuie să îndeplinească toate funcţiile care îi
sunt proprii. În realitate însă, familiile îndeplinesc în moduri foarte diferite aceste funcţii. Unele
familii pot fi caracterizate ca bogate funcţional, în timp ce altele prezintă carenţe funcţionale
importante (nu reuşesc să realizeze anumite funcţii sau le realizează discordant în raport cu
societatea). Disfuncţiile din cadrul familiei au consecinţe asupra soţilor, asupra copiilor, asupra
relaţiilor familiei cu exteriorul.
Disfuncţiile din cadrul familiei devin evidente în condiţiile separării partenerilor (separare în
fapt sau divorţ), abandonului familial, violenţei domestice sau în condiţiile delincventei juvenile.
Disoluţia vizibilă a familiei este o etapă foarte avansată a manifestării unor disfuncţionalităţi
intrafamiliale. Realitatea din cadrul familiilor este mult mai complicată decât o percepem prin
semnele vizibile ale dispariţiei solidarităţii. Sunt familii cu probleme care continuă totuşi să
supravieţuiască. Aceste familii ridică cele mai dificile probleme pentru sociologia familiei şi pentru
politicile sociale în domeniul familiei, întrucât dificultăţile şi carenţele lor nu sunt uşor de
identificat.
Petru Iluţ prezintă şi el următoarele funcţii ale familiei, parţial suprapuse peste cele prezentate
mai sus: Ne putem uşor imagina cât de multe abateri găsim în viaţa reală de la orice definiţie de tip
sintetic. Asemenea definiţii au doar o valoare de orientare, indicând, eventual, tipul cel mai frecvent
întâlnit, în cazul de faţă, ni se pare mai important să precizăm care sunt principalele funcţii sociale
ale familiei.
a) Regularizarea comportamentului sexual. Aproape fără excepţie, pe întreg globul pământesc
nu se permit relaţii sexuale întâmplătoare, practicându-se tabuul incestului, care interzice relaţiile
sexuale (şi mariajul) între rudele apropiate, deşi persoanele considerate ca atare diferă mult de la o
cultură la alta.
b) Reglementarea modelelor reproducerii. Pentru a supravieţui, orice cultură trebuie să-şi
reproducă (biologic) indivizii. Reglementând unde, când şi cu cine pot intra indivizii în contact
sexual, societatea, prin familie, indică şi modelele de reproducere sexuală. Permiţând sau
interzicând anumite forme de mariaj (mai multe soţii sau mai mulţi soţi, de exemplu), promovând o
anume concepţie despre divorţ şi recăsătorie, societatea şi familia încurajează sau descurajează
reproducţia.
c) Organizarea producţiei şi a consumului (funcţia economică). În societăţile preindustriale,
sistemul economico-social depinde în mod esenţial de funcţia productivă a familiei (gospodăriile
ţărăneşti, atelierele meşteşugăreşti). În societăţile industriale şi postindustriale, principala funcţie
economică a familiei este cea de consum.
d) Funcţia de socializare. Societatea trebuie să se reproducă nu numai biologic, ci şi social, în
sensul asigurării unor condiţii ca viitorii ei membri să-şi însuşească valorile pe care ea le
promovează şi să fie capabili să îndeplinească muncile ce li se cer. Familia este un context propice
pentru socializarea copiilor - şi aproape universal -, fiind înzestrată cu mijloace eficiente de control
şi cunoscând bine personalitatea copilului.
e) Funcţia de asigurare a climatului socio-afectiv. Fiinţa umană are nevoie de hrană,
îmbrăcăminte, dar şi de afectivitate şi protecţie. Simţim nevoia de a fi printre acei semeni ai noştri

15
care ne oferă căldură sufletească şi ajutor în momentele dificile ale vieţii. Deşi şi alte genuri de
grupuri sociale îndeplinesc astfel de cerinţe, familia apare ca fiind fundalul socio-afectiv cel mai
relevant, absorbind pozitiv bucuriile şi necazurile noastre, oferind protecţie materială şi spirituală.
f) Atribuirea de status. Familia este un factor de mare importanţă în acordarea nemijlocită sau
mediată a statusului social. Prin faptul că s-a născut într-o familie, individul moşteneşte bunuri
materiale şi o poziţie socială recunoscută (clasă socială, identitate etnică şi religioasă, un anumit
„blazon”). Familia contribuie la dobândirea statutului şi indirect, prin susţinerea şcolarizării, de
exemplu (Iluţ, 1996).

4. Cauze şi consecinţe ale divorţialităţii

Începând cu secolul al XlX-lea, remarcă Petru Iluţ, dar mai cu seamă după al doilea război
mondial şi cu accent în ultimele decenii, a crescut rapid rata divorţialităţii, Cauzele generale
(macrosociale) ale creşterii ratei divorţialităţii sunt fi sintetizate astfel de către Petru Iluţ:
1) Emanciparea economică a femeii. Faptul că în societatea industrială şi postindustrială
soţiile sunt angajate în muncă, şi au deci venituri, le oferă o mai mare independenţă şi nu mai
suportă orice comportament al soţilor;
2) Industrializarea, modernizarea şi urbanizarea au determinat distanţarea dintre habitat
(locuinţă) şi locul de muncă. Posibilitatea, pentru ambii parteneri, de a întâlni alţi indivizi şi de a
stabili legături de afecţiune este mult mai mare;
3) Dezvoltarea economică şi creşterea urbanistică a însemnat (în ţările avansate) şi
rezolvarea problemei locuinţei, care era un serios impediment în a divorţa;
4) Democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu a determinat o mai mare
permisivitate şi în ceea ce priveşte divorţul. Scăderea influenţei bisericii şi a religiei, "îndulcirea"
legislaţiei, micşorarea presiunii normelor şi obiceiurilor tradiţionale facilitează ruperea oficială a
legăturilor conjugale;
5) Cu cât divorţul devine mai răspândit, cu atât el devine mai vizibil şi mai acceptat. Treptat,
treptat modelul suferinţei într-o căsnicie nefericită este înlocuit cu cel în care se începe o viaţă nouă
după dizolvarea mariajului. S-a schimbat, astfel, mentalitatea despre divorţ: el nu mai este văzut ca
un eşec, ci ca o soluţie pozitivă la o situaţie critică (Iluţ, 1996).
După Petru Iluţ, factorii mai specifici ce operează în stabilitatea conjugală pot fi grupaţi, în
mare, în: variabile premaritale, variabile de investiţie şi variabile psihosociale.
Dintre variabilele premaritale, observă Petru Iluţ, studiile au arătat că şcolaritatea sensibil
egală este un factor de scădere a probabilităţii disoluţiei maritale. Şcolaritatea corelează puternic cu
statusul social al individului (ţăran, muncitor, intelectual etc.), aşa încât, analizând şcolaritatea,
implicit este avut în vedere şi acesta. Pentru divorţialitate contează extrem de mult statutul social al
părinţilor şi mediul de provenienţă al partenerilor. S-a constatat - şi în România - că, la instrucţie
egală, distanţa mare dintre mediile sociale de provenienţă produce instabilitate maritală. Pe de altă
parte, cu cât vârsta la căsătorie este mai mică, cu atât probabilitatea de divorţ este mai mare.
Aceasta s-ar explica prin lipsa de maturitate şi de informaţii despre celălalt. Fiind tineri, capitalul
material adus în căsătorie este mic. Divorţând la o vârstă tânără, posibilitatea de a găsi ceva mai bun
este mai mare.
Etnia contează şi ea, în sensul că, la scară statistică, există tendinţa ca mariajele interetnice să
fie mai puţin stabile. E în joc aici, crede Petru Iluţ, nu atât etnia în sine cât faptul că distanţa
culturală e mai mare, distanţă care, şi în cadrul aceleiaşi etnii, sporeşte şansele de divorţ.
Cercetările concrete ce au urmărit efectul variabilelor de investiţie, observă Petru Iluţ, s-au
concentrat în jurul capitalului domestic (locuinţă, bunuri), copii şi investiţii de ordin psihologic.
Existenţa copiilor în căsnicie afectează fundamental hotărârea de a divorţa sau nu. Constituind
un capital marital specific (creat de soţi împreună), a cărui valoare scade prin despărţire, copiii
favorizează stabilitatea cuplului.
Investiţiile băneşti în locuinţă şi alte bunuri de folosinţă îndelungată - capitalul marital
specific de proprietate - este o variabilă relevantă în divorţialitate. Cuplurile ce nu au divorţat au o
proprietate comună mai valoroasă decât cea a cuplurilor ce s-au despărţit (comparaţia se face în
momentul în care cuplul a divorţat).
16
Investiţiile psihologice în mariaj (ataşament, grija faţă de ceilalţi membri ai familiei) au
mecanisme şi efecte asemănătoare investiţiilor economico-monetare: angajându-te mai mult
intelectual şi emoţional, te costă mai mult despărţirea; atunci când percepi neînţelegeri grave şi o
eventuală ruptură, nu te angajezi psihologic în prea mare măsură.
În cadrul variabilelor psihosociale, atitudinea faţa de divorţ este una importantă, cercetările
arătând că ea este puternic corelată cu religia şi socializarea. Astfel, la americani, rata divorţialităţii
este mai scăzută la catolici decât la alte grupuri religioase. Divorţul părinţilor induce o atitudine
pozitivă faţa de divorţ la copii. Dar în satisfacţia, stabilitatea sau destrămarea cuplului conjugal
contează şi mai mult compatibilitatea trăsăturilor de personalitate şi axiologice şi rolurile şi
aşteptările de rol din grupul familial.

Consecinţele divorţului sunt văzute fie ca pozitive, fie ca negative, cel mai adesea.
În concepţia că divorţul nu este un eşec, ci un răspuns potrivit pentru începutul unei vieţi mai
bune sunt prezumate consecinţele lui pozitive: se iese dintr-o situaţie cu totul stresantă, te poţi
recăsători etc. Realitatea empirică înconjurătoare, ca şi datele investigaţionale ne arată însă şi
multitudinea consecinţelor negative. Ele sunt resimţite de copiii partenerilor, de partenerii înşişi şi
de părinţii lor.
La nivelul celor doi parteneri, remarcă Petru Iluţ, efectele depind foarte mult de faptul dacă
există sau nu copii, de investiţiile materiale şi afective făcute în căsnicie, de cine a iniţiat divorţul,
de valoarea partenerilor pe piaţa erotică şi maritală, de densitatea reţelei de prieteni şi rude a
fiecăruia. Dacă există copii în căsnicie - aceştia, cu rare excepţii, rămânând la mamă - şi dacă nu se
produce recăsătorirea, atunci costurile psihologice sunt mai mari pentru bărbaţi, iar cele materiale,
pentru femei. Mama cu copil are o situaţie materială mult mai grea, comparativ cu familiile
complete sau cu femeile (de aceeaşi vârstă şi şcolaritate) necăsătorite sau fără copii.
Consecinţele asupra copilului sunt multiple. În societăţile tradiţionale există tendinţa de
stigmatizare a copiilor cu părinţi divorţaţi. în societatea modernă urbană, acest aspect aproape că nu
contează. Există însă o serie de efecte psihologice în legătură cu identificarea de rol de sex, cu
formarea unor atitudini faţă de familie şi muncă. Cu deosebire când copilul rămas cu mama este
băiat, poate apare fenomenul de supraprotecţie maternă. Chiar dacă nu din motive freudiene, femeia
rămasă singură cu băiatul îşi revarsă asupra lui toată dragostea şi afecţiunea, crescându-1 într-un
gen de seră, aproape fără nici un fel de obligaţii casnice, ceea ce poate avea consecinţe negative
asupra viitorului comportament marital al copilului.
E foarte important de reţinut că cercetările de specialitate arată că dacă, după divorţ, copilul
continuă să interacţioneze sistematic cu celălalt părinte, diferenţele în profilul lui psiho-
comportamental (inteligenţă, cunoştinţe, atitudini, asumare de roluri, acte pro- şi antisociale) sunt
semnificativ mai reduse în comparaţie cu familiile biparentale tensionate.
Divorţul are, în general, consecinţe negative asupra părinţilor celor care divorţează: se
perturbă relaţiile bunici-nepoţi, încărcate cu atât de multă afectivitate. În special, în cazul femeii
rămase singură cu copii, părinţii trebuie să o ajute material. În măsura în care divorţul este văzut ca
un eşec, părinţii celor divorţaţi suferă şi din cauza presiunii psihologice a rudelor şi cunoştinţelor.

5. Recăsătoria, avantajele şi dezavantajele ei

Chiar în ţările cu rată foarte ridicată de divorţialitate, observă Petru Iluţ, numărul persoanelor
divorţate este mic, întrucât majoritatea se recăsătoresc.
Răspunsul la întrebarea de ce se recăsătoresc indivizii, apreciază Petru Iluţ, este similar celui
de la întrebarea de ce se căsătoresc. Avantajele sunt pe linia beneficiilor materiale, de confort,
sexual-erotice, emoţionale, procreare etc. Recăsătoria are efecte benefice şi pentru copii, în sensul
identificării de rol şi al lărgirii relaţiilor sociale - a suportului material şi emoţional - prin noi rude.
Recăsătoria comportă, însă, serioase dezavantaje şi riscuri. Primul este acela că probabilitatea
de divorţ este mai mare la recăsătoriţi (în societatea americană, cel puţin). În al doilea rând,
indiferent dacă se ajunge la divorţ sau nu, existenţa copiilor dintr-o altă căsătorie, la unul sau la
ambii soţi, creează probleme. Studiile de teren converg în a sublinia că, în familiile recăsătorite,
copiii au mai multe probleme nu numai în raport cu cei din familiile biparentale, dar şi în
17
comparaţie cu cei din familiile monoparentale. Şi părinţii vitregi au dificultăţi legate cu precădere
tocmai de faptul că propriul copil este copil vitreg pentru partenerul său. În special, în asemenea
situaţii, părinţii vitregi simt o acută criză de autoritate (Iluţ, 1996).

6. Modele alternative vieţii de familie

Din anii 1970, remarcă Maria-Ana Georgescu, au început să se extindă puternic şi să fie
acceptate alternative de viaţă faţă de modelul familial clasic:
Celibatul sau viaţa de unul singur. Este întâlnit în istoria tuturor societăţilor, dar în societăţile
tradiţionale era un mod de viaţă marginal. În ultimii zeci de ani celibatul s-a extins rapid în vestul
Europei şi în SUA, ca rezultat, al unei opţiuni individuale şi nu al unei constrângeri (de ex.
religioase, sau datorită incapacităţii biologice), sau ca rezultat al unei dezamăgiri. El include atât
persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente cât şi persoane care au relaţii sexuale regulate.
Toleranţa socială faţă de acest stil de viaţă a crescut. Factorii care conduc la alegerea modului de
viaţă de unul singur sunt: 1) dorinţa unei cariere profesionale; 2) tendinţa indivizilor de a se căsători
la o vârstă mai târzie; 3) creşterea ratei divorţurilor; 4) creşterea numărului văduvelor şi văduvilor
Coabitarea consensuală. Este o formă de cuplu a unor persoane de sexe diferite care
convieţuiesc fără a fi căsătorite. Până nu demult un asemenea mod de viaţă părea scandalos. După
1980 a devenit însă foarte răspândit. Acest model de viaţă aduce avantajele căsătoriei fără
sentimentul unei legături totale sau costurile unui eventual divorţ. Concubinajul reprezintă un model
de asociere, un mod de a trăi împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara contractului căsătoriei.
Nu se deosebeşte foarte mult de familia nucleară deoarece realizează majoritatea funcţiilor şi se
confruntă cu aceleaşi probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite.
Căsătoriile fără copii. În mod tradiţional, familiile aveau copii, principiul întemeierii lor
fiind procrearea. Cei fără copii erau obiect al compătimirii dacă nu-i puteau avea, ori al
dezaprobării când nu-i doreau. Cuplurile fără descendenţi au depăşit stadiul dezaprobării
deoarece s-a schimbat însăşi filosofia asupra rolului copiilor în cadrul vieţii de familie. Copiii
nu mai reprezintă axul central al vieţii familiale, ci cuplul soţ-soţie a devenit centrul de
greutate în jurul căruia gravitează dorinţele, aşteptările, speranţele, plăcerile.
Menajele monoparentale. Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un
singur părinte şi copiii acestuia. Sunt în cea mai mare parte rezultat al divorţurilor, apoi al deceselor
unuia din parteneri, a adopţiei realizate de o persoană singură sau naşterilor din afara căsătoriei.
Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii ei minori, foarte puţine grupând tatăl şi
copiii acestuia. Se susţine ideea că menajele monoparentale se confruntă cu dificultăţi economice şi
socializatoare mai mari decât familiile complete.
Familiile reconstituite reprezintă modele de convieţuire în care partenerii au mai fost
căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele anterioare. Cuplul reconstituit reuneşte, astfel, copii din
mai multe uniuni familiale, la aceştia adăugându-se proprii descendenţi.
Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, însă ceea ce le deosebeşte, în mod
special e faptul că cel puţin un partener nu are copii din mariajele anterioare. Familiile reorganizate
sunt mai dinamice şi, din punct de vedere statistic, sunt mult mai frecvente decât cele reconstituite.
Văduvia. Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viaţă în cadrul căsătoriei
monogame. Efectul cumulativ al dezorganizării familiei şi al pierderii soţului, respectiv soţiei fac ca
văduvia să fie un stagiu dramatic, uneori devastant al schimbării rolului şi statutului
supravieţuitorului.
Formele comunitare ale vieţii de familie. Prin secolul al XIX-lea, observă Maria-Ana
Georgescu, unele culte religioase (mormonii, de exemplu) au realizat căsătoria tuturor bărbaţilor şi
femeilor din comunitatea respectivă. Ulterior, în anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a
„comunelor” familiale în ţările dezvoltate economic, permiţând relaţii sexuale de grup, în ideea
libertăţii individuale afişate public, în contrast cu infidelităţile tăinuite din familiile considerate
respectabile.
Cuplurile de unisexuali. In prezent, mulţi bărbaţi şi femei trăiesc cu parteneri de acelaşi sex,
unele ţări permiţând căsătoria lor (Olanda, de exemplu). Homosexualitatea e practicată uneori în
alternanţă cu heterosexualitatea.
18
Swingers. Reprezintă un schimb de parteneri între cupluri, în mod voluntar şi temporar. Trocul
sau substituirea partenerilor se practică în scopuri sexuale şi poate include chiar persoane fără
partener. Deosebirea faţă de situaţia adulterului constă în aceea că aceste combinaţii sexuale nu sunt
tăinuite, ci au acordul partenerilor. Aspectul moral invocat este că partenerii nu sunt înşelaţi şi
dezamăgiţi de trădare, căci consimt la astfel de practici. Deosebirea faţă de grupul sexual comunitar
constă în aceea că perechile sunt căsătorite.

Tema 3

ORGANIZAŢIILE

1. Organizarea socială

Principalele elemente ale organizării sociale sunt: rolurile şi statusurile sociale, modelele
comportamentale, mijloacele de acţiune, instituţiile sociale, organizaţiile sociale şi controlul social
(Georgescu, 2005; Mihăilescu, 2003).
Instituţiile şi organizaţiile oferă împreună o structură sau un cadru pentru interacţiunile
umane. Numai că instituţiile se referă la modul în care au fost create şi evoluează regulile
interacţiunilor, pe când organizaţiile oferă cadrul de manifestare a strategiilor şi abilităţilor necesare
oamenilor pentru a aplica regulile, Pentru a înţelege ce organizaţii există într-o societate sau se pot
înfiinţa şi cum evoluează ele, consideră Maria-Ana Georgescu, trebuie să ne referim la sistemul
instituţional existent, adică la regulile formale şi informale dominante în societatea respectivă.
Instituţionalizarea, continuă Maria-Ana Georgescu, constă în dezvoltarea unui sistem de
comportamente aşteptate, modelate, predictibile şi acceptate social în cadrul unui sistem social.
În acest context, organizaţiile sunt un caz particular de activitate instituţionalizată.
Organizaţiile constituie una din componentele numeroase ale instituţiei. Ni se dă exemplul
instituţiei statului, care cuprinde organizaţii politice dar şi elemente neorganizate.
Organizaţia este considerată ca reprezentând forma dominantă de organizare în societatea
actuală. Mulţi analişti tind să definească societatea contemporană ca fiind o societate a
organizaţiilor.

2. Instituţiile sociale ca fundament al organizaţiilor

Instituţiile sociale, observă Maria-Ana Georgescu, sunt sisteme de comportamente şi de


relaţii care reglementează viaţa şi activitatea indivizilor. Structurile relativ stabile de statusuri şi
roluri şi de relaţii sociale, având menirea de a conduce la satisfacerea anumitor nevoi ale oamenilor
în societate sau la îndeplinirea anumitor funcţii sociale, se constituie ca instituţii.
Maria-Ana Georgescu defineşte instituţia socială ca un sistem de relaţii sociale organizat pe
baza unor valori comune şi în care se utilizează anumite procedee în vederea satisfacerii anumitor
nevoi sociale fundamentale ale unei colectivităţi sociale.
In sociologie, remarcă mai departe Maria-Ana Georgescu, instituţia denumeşte regulile de
influenţare şi control social ale comportamentelor individuale, modelele specifice şi stabile de
organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi grupuri sociale, orientate spre
satisfacerea unor nevoi de bază, valori, interese cu importanţă strategică.
Rolurile realizate de membrii instituţiei sunt exprimate în coduri de comportament: constituţii,
legi, coduri civile, convenţii, coduri profesionale, regulamente. In societăţile contemporane,
codurile de comportament sunt formulate, în cea mai mare parte, în scris. Respectarea codurilor de
către membrii instituţiei şi de către cetăţeni este urmărită prin sancţiuni pozitive şi negative.
Instituţiile îşi elaborează şi sisteme de valori şi norme specifice.
O instituţie funcţionează în mod eficient când sunt realizate o serie de condiţii:
- Definirea clară a scopului şi obiectivelor;
- Organizarea raţională a activităţilor în cadrul instituţiei;
- Depersonalizarea rolurilor instituţionale;
- Acceptarea socială a mijloacelor şi procedeelor folosite de instituţie;
19
- Recunoaşterea socială a unităţilor instituţiei;
- Relaţiile dintre instituţii şi autonomia instituţională.
Instituţiile, susţine Maria-Ana Georgescu, sunt normative şi constrângătoare social, definind
şi generând cadrul în care se stabilesc şi se derulează interacţiunile umane. Din punct de vedere
normativ, instituţiile constau într-un ansamblu mai mult sau mai puţin coerent de reguli sau norme
care definesc structura de bază a ordinii sociale. Regulile sunt formale şi informale. Cele formale
sunt incluse în legi sau prevederi juridice. Cele informale iau forma tradiţiilor, a convenţiilor
codurilor de conduită, ritualurilor. Regulile instituţionale se află în corespondenţă cu anumite valori
şi se exprimă prin acţiuni sau comportamente şi prin atitudini specifice.
Termenul de organizaţie, observă Maria-Ana Georgescu, este deseori suprapus celui de
instituţie, dar instituţia este un ansamblu structural şi funcţional de norme şi valori în timp ce
organizaţia este o asociere de indivizi (Georgescu, 2005).
Instituţia şi organizaţia oferă cadre structurale pentru iniţierea şi desfăşurarea interacţiunilor
umane. O interacţiune este iniţiată şi se manifestă nu numai într-un cadru instituţional ci şi într-o
organizaţie. Dacă prin instituţii se formulează regulile sau cadrul normativ al interacţiunilor,
organizaţiile sunt principalii actori colectivi în contextul instituţional dat. Organizaţiile sunt grupuri
de oameni care desfăşoară activităţi specializate, pentru atingerea unor scopuri specifice. Se poate
afirma, conchide Maria-Ana Georgescu, că structura normativă instituţională oferă baza de
construcţie a organizaţiilor.
O distincţie între cele două concepte operează Oscar Hoffman (2004). Având sfera mai largă
de cuprindere, instituţia devine organizaţie în măsura în care cumulează nişte condiţii: a) implică
adeziunea liberă (voluntară) a membrilor săi; b) presupune o activitate relativ specializată; c)
conţinutul său se referă Ia membrilor săi, deşi ea poate lucra şi cu alţi indivizi reprezentând
domeniul lor de activitate specializată; d) prezintă un caracter relativ autonom privind naşterea şi
funcţionarea sa (Apud Georgescu, 2005).
Relaţiile dintre instituţii şi organizaţii, observa Mihaela Vlăsceanu, pot îmbrăca trei forme:
1. Instituţiile constituie baza generativă a organizaţiilor prin sistemul lor normativ, oferă
oportunităţi de iniţiere şi funcţionare organizată a agenţilor colectivi dar şi constrângeri asupra
variabilităţii performanţelor organizaţiilor.
2. Prin funcţionare, organizaţiile devin agenţi ai schimbării instituţionale. O regulă, dacă
rămâne în urma experienţelor efective de viaţă din organizaţii, trebuie să devină obiect ale
schimbării. Experienţele din organizaţii conduc la noi instituţii.
3. Proprietatea principală a instituţiilor este reproductibilitatea. Prin rutină instituţiile
consacră statornicia (Mihaela Vlăsceanu, apud M.-A. Georgescu, 2005).

3. Organizaţiile şi tipurile lor

Maria-Ana Georgescu propune pentru organizaţie această definiţie: „Organizaţia este o


asociere de indivizi, un grup social cu scop care acţionează potrivit unui sistem de norme şi valori,
în vederea realizării anumitor finalităţi relativ clar formulate ca obiective” (Georgescu, 2005, p.
252).
Termenii cheie: grup, scop, obiective, apar în toate abordările privitoare la organizaţii.
Organizaţia este un grup social cu scop, urmărind obiective într-un mod economic şi
coordonat.
Societatea industrială a consacrat organizaţia ca structură fundamentală de acţiune şi
interacţiune. Apariţia şi extensia economiei monetare au generat în mod automat birocraţia
organizării ca formă de raţionalizare a acţiunilor colective. Organizaţiile au apărut din
intersectarea strategiilor de acţiune colectivă cu abilităţile individuale agregate.
În vremurile recente organizaţia a devenit dominantă în aproape toate sectoarele sociale.
Ca exemple, există organizaţii economice (întreprinderile), politice (partidele), educative
(şcolile), etc.

20
Organizaţia este o invenţie socială pentru a coagula efortul de grup prin interacţiuni
orientate de obiective comune şi specifice. Totodată este o structură de interacţiuni
reglementate de reguli formale şi informale şi generatoare de acţiuni colective.
În discuţiile despre tipurile de organizaţii, observă Maria-Ana Georgescu, cea mai frecventă
distincţie se face între organizaţiile informale şi cele formale.
Organizaţiile informale sunt cele care acţionează în vederea realizării unor scopuri, dar
normele lor de acţiune nu sunt definite printr-un regulament sau lege.
Organizaţiile formale sunt constituie în mod deliberat, urmăresc realizarea unor scopuri
definite şi acţionează potrivit unor norme şi reglementări precis stabilite.
Organizaţiile formale sunt strâns legate de instituţii. De exemplu, instituţiile economice
acţionează prin diverse tipuri de organizaţii economice: fabrici, uzine, ateliere, servicii sociale.
Instituţiile educative acţionează prin organizaţii educative. Organizaţiile formale acţionează potrivit
normelor şi valorilor stabilite de instituţii.
Organizaţiile formale, la fel ca instituţiile sociale, pot fi clasificate şi în funcţie de natura
activităţii lor. În acest sens, Maria Georgescu reţine faptul că, de exemplu, Parsons distingea patru
tipuri: 1) organizaţiile economic-productive (cele care produc bunuri şi servicii), 2) organizaţiile de
putere politică (cele care influenţează atribuirea şi folosirea puterii politice: partide politice, grupuri
de presiune); 3) organizaţii integrative (cele care menţin ordinea şi coeziunea socială); 4)
organizaţii de menţinere a modelelor (cele care se ocupă cu transmiterea culturii şi modelelor
comportamentale de la o generaţie la alta: şcoli, biserici, organizaţii culturale). Pot fi adăugate şi
organizaţiile de distracţii şi de petrecere a timpului liber.
Asociaţiile voluntare, ca un caz aparte, sunt organizaţii formale în care toţi membri sau
majoritatea lor activează voluntar şi folosesc doar un fragment din timpul lor de activitate.
Organizaţia, subliniază Maria-Ana Georgescu, este totdeauna specializată, are o misiune
căreia îi sunt asociate anumite obiective. Ea desfăşoară activităţi specializate focalizate pe anumite
scopuri. Specializarea presupune că o comunitate a elaborat o cunoaştere specializată şi a aplicat-o
în tehnici sau tehnologii corespunzătoare, pe care o organizaţie specializată le converteşte în servicii
(Maria-Ana Georgescu, 2005).

4. Aspecte caracteristice organizaţiilor contemporane

Dezvoltarea în masă a organizaţiilor, remarcă Maria-Ana Georgescu, permite distingerea


societăţilor contemporane de cele din secolele trecute. A fost creat şi termenul de societate
organizaţională. Organizaţiile acoperă majoritatea domeniilor vieţii sociale.
Sociologul Anthony Giddens, citat de Maria-Ana Georgescu, sesizează câteva aspecte care
caracterizează organizaţiile contemporane:
Profesioniştii, ca exponenţi ai unui înalt nivel de cunoştinţe într-un domeniu. Aceşti specialişti
sau experţi beneficiază de o largă autonomie în cadrul organizaţiilor şi nu se supun ierarhiei
autorităţii: experţi contabili, profesori universitari, chirurgi de renume, arhitecţi, etc. Ei fac parte şi
din tot felul de asociaţii, comisii de specialitate, acţionând şi conform direcţiilor stabilite în cadrul
acestora. Cât de mult sunt controlaţi aceşti profesionişti asupra muncii lor depinde de o serie de
factori: natura profesiunii în discuţie, dimensiunea birocratizării organizaţiei, forţa şi importanţa
asociaţiei profesionale ai căror membri sunt aceştia, etc.
Tehnologia informatică - ce influenţează puternic structura organizaţională. Atâta vreme cât o
mulţime de operaţiuni se pot realiza în prezent pe calculator şi se pot stabili relaţii la distanţe
inimaginabile anterior, dispare nevoia proximităţii fizice a celor implicaţi în muncă. Ca urmare,
organizaţiile pot fi mult descentralizate, iar multe din sarcinile de birou se pot desfăşura la terminale
de calculator. Cu toate acestea, angajaţii vor fi marcaţi de lipsa interacţiunilor directe, de relaţiile
colegiale şi informale, prieteneşti, pe care monitoarele calculatoarelor nu le pot suplini.
Clădirile, amplasamentele fizice ale organizaţiilor au tot mai multă relevanţă pentru activitatea
acestora. Arhitectura unui spital sau a unei şcoli este complet diferită de aceea a unui centru
comercial. De exemplu, noile construcţii ale sediilor băncilor din România reflectă opulenţa
acestora; ele par a lua ochii clienţilor şi nu par a fi puse în slujba lor. Nu doar dimensiunile şi
compartimentarea interioară diferă, dar şi mobilierul. Mai mult, clădirea reflectă adesea şi sistemul
21
ierarhic al autorităţii şi puterii: birourile şefilor, ca dotare şi amplasament sunt de nivele superioare,
constituind „etajul de sus”. Este de menţionat că spaţierea trădează proximitatea sau îndepărtarea nu
doar fizică ci şi ca mentalitate, respectiv din ea pot să transpară tendinţe egalitariste sau de
polarizare. Toate aceste aspecte sunt valabile doar dacă spaţiul, construcţia a fost destinată de la bun
început unei anume organizaţii, sau la achiziţionarea ei au fost făcute modificări şi adaptări.

5. Cultura organizaţională

Cultura organizaţiilor, remarcă Maria-Ana Georgescu, a devenit un subiect „la modă”


începând cu anii 1980, cu deosebire pentru adepţii managementului, în scopul eficientizării
activităţii organizaţiilor.
Definirea culturii organizaţiei a cunoscut multiple direcţii de abordare. Maria-Ana Georgescu
propune să definim cultura organizaţională ca o totalitate de valori - spirituale şi materiale,
totalitatea cunoştinţelor, modelelor de gândire şi de comportament ale membrilor unei organizaţii,
acumulate şi transmise prin simboluri, materializate în bunuri culturale, care-i conferă acesteia
specificitatea.
Oscar Hoffman propunea analogia între cultura organizaţională şi un „program”, un soft al
activităţii unei organizaţii, apreciind că organizarea, conducerea şi cultura sunt strâns legate între
ele. Conducerea şi organizarea generează o anume cultură, iar aceasta din urmă le modelează pe
primele.

Tema 4

COMUNITĂŢILE TERITORIALE

1. Comunitate şi societate

De numele sociologului german Ferdinand Tönnies este legată distincţia dintre comunitate şi
societate. Comunitatea (Gemeinschaft) este un tip ideal de sistem în care majoritatea relaţiilor sunt
personale şi/sau tradiţionale, bazate pe rudenie, informale, sentimentale şi generale. În schimb,
societatea (Gesellschaft) este un tip ideal de sistem social în care relaţiile dintre oameni sunt
impersonale, utilitare, specializate şi definite prin acorduri scrise, bazate pe contract (Zamfir,
Vlăsceanu, 1998).
Dar termenul de comunitate, va remarca sociologul român Ion Aluaş, nu e lipsit de
ambiguităţi. Dacă luăm înţelesul tönniesian ale ideii de comunitate, acesta se referă la comunitatea
de intercunoaştere, „face to face” deci la comunităţile rurale săteşti. La Tönnies oraşul (industrial)
iese dincolo de sfera de comunitate. În replică la propunerea lui Tönnies, observă Ion Aluaş, se
poate constata utilizarea cuvântului în expresii precum: comunitatea naţională, europeană, atlantică;
putem astfel să adoptăm termenul de comunitate în „sociologia comunităţii” şi să-i ataşăm cuvântul
„teritorial” pentru a specifica despre ce fel de comunitate vrem să discutăm.
Prin comunitate teritorială, sublinia Ion Aluaş, desemnăm o anumită distribuţie în spaţiu
(teritoriu) a locului de locuire (rezidenţă), a „casei” pe de o parte şi a locului de muncă pe de altă
parte. Termenul de comunitate teritorială desemnează o anumită relaţie între cele două locuri
(distanţă, drum, timp etc). Prin comunitate teritorială, scrie Ion Aluaş, desemnăm o anume
distribuire în spaţiu a locurilor de rezidenţă şi de muncă ale unui grup şi o relaţie dintre acestea,
respectiv o structură compusă din relaţiile dintre ele.
În acest fel, opina Ion Aluaş, se poate utiliza cu precauţie, termenul de comunitate teritorială
sau grupare teritorială (spaţială).
Comunităţile astfel definite se împart în devenirea istorică pe axul timpului în comunităţi
mobile şi comunităţi stabile (teritorial), acestea din urmă fiind aşezările.
În lucrările lui Tönnies şi Park, constata sociologul român, există sugestii pentru o investigare
a comportamentului uman în context urban. Sunt lucrări prin care se urmăreşte definirea esenţei
naturii ruralului sau urbanului. Astfel de lucrări se rarefiază între cele două războaie mondiale.

22
După al doilea război mondial, remarca Ion Aluaş, putem constata un aproximativ reviriment al
cercetărilor doctrinar-teoretice, cu deosebire inspirate de doctrina marxistă.
În definirea satului şi oraşului, definiţiile delimitative se folosesc de numeroase criterii. Ion
Aluaş reţinea la un moment dat utilizarea criteriului structural-funcţional: unele aşezări îşi exercită
puterea dincolo de hotarele lor, vatră şi moşie, putere economică, administrativă, politică, militară,
cetăţi de scaun, târguri. Acestea pot fi considerate comunităţi non-rurale, care îşi întind hotarele
funcţionale pe un teritoriu mai mare decât propriul teritoriu, se întind asupra altor aşezări.
Tipurile de definire propuse pentru comunităţile teritoriale stabile se înscriu, după cum
remarcă Ion Aluaş, într-o teorie ce porneşte de la un discurs „maximum speculativ metafizic” la
altul „minimum empiric cantitativ” spre un maximum empiric cantitativ ce prin proporţii diferite
combină cele două tipuri de discursuri. Tönnies se înscrie într-un astfel de spaţiu definiţional. La
noi avem construcţia blagiană, metafizica blagiană. Lucian Blaga, remarca Ion Aluaş, a stăruit mult
asupra satului, oraşului, asupra esenţei lor, a modurilor de viaţă pe care ele le prilejuiesc.
Blaga considera că ajungem la esenţa satului prin trăirea afectivă specifică sensibilităţii
adolescentine, pre-adolescentine. Cercetarea, chestionarea maturilor într-un sat nu ne poate
conduce la adevărata esenţă a satului, în maturitate s-a pierdut această esenţă odată cu copilăria.
Comunitatea, conchide Ion Aluaş, e viaţa sătească al cărei pilon e familia, a cărei lege de
guvernare este tradiţia. La această expresie se adaugă oraşul tradiţional, care pentru Tönnies e
centrul organizaţional al religiei, bisericii. Oraşul tradiţional nu e decât sediul comunitar din care,
sub sceptrul bisericii, se organizează viaţa tuturor comunităţilor. Societatea e marele oraş, ce răsare
din voinţa arbitrară a cărei lege e convenţia.

2. Comunităţile teritoriale

Viaţa socială se desfăşoară în cadrul unor comunităţi umane teritoriale. Prin comunitate
teritorială, scrie profesorul I. Mihăilescu în 2003, se înţelege un grup de oameni care trăiesc în
cadrul unei anumite diviziuni sociale a muncii, într-o anumită arie geografică, având o anumită
cultură comună şi un sistem social de organizare a activităţilor şi fiind conştiente de apartenenţa
la comunitatea respectivă (Mihăilescu, 2000). Comunitatea teritorială este nucleul principal a ceea
ce numim spaţiu social şi în care se relaţionează locul de muncă, locul de rezidenţă şi traseul dintre
ele într-o anumită unitate. Rolul principal revine locului de muncă. Mobilitatea locurilor de muncă a
determinat mobilitatea rezidenţială, iar sedentarizarea acestora şi sedentarizarea rezidenţială.

În mod tradiţional, observă Ioan Mihăilescu, comunităţile umane se împart în rurale şi


urbane. Distincţia nu este pe deplin acceptată de sociologi. În primul rând, împărţirea în urban
(comunităţi mari, cu o mare complexitate funcţională) şi rural (comunităţile mici, cu o complexitate
funcţională redusă) nu acoperă întreaga diversitate de tipuri e comunităţi. În al doilea rând, în
condiţiile societăţilor contemporane dezvoltate, întrepătrunderea dintre diversele tipuri de
comunităţi şi procesele de omogenizare şi mobilitate socială nu mai permit stabilirea unor criterii
disjunctive foarte riguroase. Totuşi, distincţia dintre rural şi urban este fondată pe criterii obiective.

Ioan Mihăilescu propune în acest sens un model dihotomic pentru mai buna înţelegere a
diferenţelor dintre rural şi urban (A se vedea Tabelul 1). Unii sociologi, remarcă Ioan Mihăilescu,
consideră că dihotomia rural-urban nu este un instrument suficient de analitic pentru a cuprinde
marea diversitate a tipurilor de comunităţi teritoriale. În locul analizei dihotomice, a fost propus
modelul continuum-ului rural-urban: comunităţile teritoriale ar putea fi ordonate de-a lungul unei
linii care are la un capăt micul sat izolat şi la celălalt capăt megapolisul. Între aceşti doi poli, există
un număr mare de comunităţi, diferite prin dimensiuni, densitate, profil ocupaţional, funcţii, etc.

23
Tabelul 1. Un model dihotomic (I. Mihăilescu, 2003)
Criterii Rural Urban
Volumul populaţiei Redus Mare
Densitatea Redusă Mare
Ocupaţiile Predominant agricole Predominant industriale şi în servicii
Diviziunea activităţilor Familială, gospodărie Tehnologie şi piaţă
Autosubzistenţa Relativă Nulă
Autonomia Relativă Nulă
Reglementarea Impusă de condiţiile naturale Impusă de tehnologie, formală
activităţilor
Relaţiile sociale locale Primare, informale, de Funcţionale, formale, impersonale
rudenie
Intercunoaşterea Puternică Slabă
Comportamente Omogene, dominate de Eterogene
tradiţie
Cultura Omogenă, locală Eterogenă, globală
Raporturi cu societatea Reduse Multiple
globală

3. Satul – comunitatea teritorială rurală

George Em. Marica (1942), consideră că pentru definirea satului trebuie să facem apel la mai
mulţi factori determinaţi:
● factorii naturali-materiali,
● factorii sociologici,
● factorii ideologici, socio-spirituali.

Factorii naturali-materiali. Mai întâi, reţine G. Em. Marica, satul este o unitate cu bază
geografică. Factorul geografic este factorul determinant. Pot să existe şi alte condiţionări, de
exemplu rudenia membrilor satului, adică toţi membrii satului să fie rude; dar aceasta nu e necesar.
Pentru a avea sat e suficient, pe lângă alte condiţii ce vor fi indicate imediat, ca o sumă de oameni
să locuiască în acelaşi spaţiu. Dar, ne avertizează sociologul român, nu numai satul este o unitate cu
bază geografică ci şi oraşul. Satul însă este mult mai mult determinat de mediul natural decât
oraşul.
Această determinaţie mai mare a ţăranilor de către natură, faptul că ei sunt mai dezarmaţi faţă
de ea, i-a silit pe aceştia să adopte o atitudine mai socială; acea dispoziţie imediată spre ajutor
reciproc a sătenilor, ce contrastează aşa de mult cu indiferenţa reciprocă a orăşenilor (mai ales a
orăşenilor din oraşele mari) e probabil în parte şi consecinţa acestei situaţii, opinează sociologul
român.
Factorii economici, prin materialitatea lor şi prin determinaţia lor uneori foarte rigidă, pot fi
puşi în imediata apropiere a factorilor geografici şi etnici.
Sociologul român înţelege prin factorii economici, atât structura economică propriu-zisă cât
şi structura profesională. Ţăranii, se reţine mai întâi, nu sunt oameni bogaţi şi diferenţa de avere
între ei e mică. Această relativă omogenitate economică e unul din aspectele şi, în acelaşi timp, una
din cauzele omogenităţii atât de caracteristice satului.
Agricultura, continuă G. Em. Marica aprofundările sale, este cea care condiţionează şi
explică autarhia economică a satului şi, prin aceasta, autarhia în genere a acestei formaţii sociale, o
trăsătură atât de caracteristică satului şi chiar subunităţilor sale principale, familiile (gospodăriile),
autarhie inexistentă la oraşe. Agricultura şi ţăranul pot trăi fără cumpărători, în timp ce celelalte
activităţi economice nu pot trăi prin sine, ele trebuie să recurgă la schimb pentru a-şi procura
subzistenţa. Autarhia economică a satului, ne atrage atenţia G. Em. Marica, determină într-o
oarecare măsură şi autarhia sa morală.
24
Factorii constitutivi şi determinanţi sociali. Dacă privim volumul comunităţilor rurale,
întinderea satelor şi numărul populaţiei lor, constatăm că acestea sunt reduse. Şi totodată viaţa
rurală, spre deosebire de cea urbană s-a distins prin cadrele, proporţiile ei reduse. O formaţie socială
mică, cu un număr redus de persoane implică un anume tip de relaţii sociale. Oamenii se cunosc aici
toţi între ei, sunt în general în raporturi personale şi apropiate. Creşterea numărului unei
colectivităţi, oricâtă dispoziţie spre sociabilitate ar fi la membrii ei, implică în mod fatal
predominarea relaţiilor lipsite de intimitate, dat fiind că ei nu mai pot fi toţi în legătură, nici nu se
mai pot cunoaşte toţi personal.
O altă trăsătură ce distinge şi determină într-o oarecare măsură natura satului, o trăsătură ce
merge mână în mână cu cea anterioară, e lipsa de densitate.
E adevărat, constată G. Em. Marica, există nu numai sate dispersate, împrăştiate, există şi sate
concentrate, dar nu se compară concentrarea urbană cu cea rurală. Oricât ar fi satul de compact, nu
vom vedea aici case cu etaj decât rareori şi nu vom vedea locuind două familii împreună în aceeaşi
casă, afară de părinţi cu unul din copiii lor căsătoriţi. O densitate socială mică, observă sociologul
român, este strâns corelată cu o diferenţiere individuală mică.
Dacă satul e o formaţiune socială omogenă şi bine controlată, aceasta se datoreşte, între
altele, pe lângă volumul său mic, şi densităţii sale reduse.
O a treia trăsătură socială formală caracteristică şi plină de consecinţe pentru sat e slaba
mobilitate a locuitorilor săi, sedentarismul lor relativ, după cum apreciază sociologul român.
Sătenii, constata G. Em. Marica, se mută rareori înăuntrul satului lor, nu ca orăşenii; datorită,
desigur, faptului că ei sunt într-o mai mare măsură proprietari de case, dar şi dorită unei inerţii
caracteristice, în genere, ruralilor. Ei se duc să se stabilească, de asemenea, rareori în alte sate, chiar
vecine, afară de cazurile de mariaj. Şi chiar când pleacă la oraş, ei tind într-o mult mai mare
măsură decât orăşenii să se întoarcă la locul lor natal.
Dar, ne avertizează G. Em. Marica, nu numai mobilitatea teritorială e redusă, ci şi cea socială
(verticală) e mică la sat, pentru bunul motiv că stratificarea socială e mai redusă aici. Un ţăran îşi
schimbă mult mai puţin categoria sa socială, locul său în societate decât un orăşean, care îşi poate
schimba, de mai multe ori în cursul vieţii sale, clasa socială din care face parte, poziţia sa socială
sau situaţia sa economică.
Populaţia satelor e, în sfârşit, omogenă şi din punct de vedere psihosocial. Există mai multă
asemănare între locuitorii unui sat din punct de vedere al limbii, credinţei opiniilor, moravurilor,
normelor de conduită, decât între orăşeni.
G. Em. Marica subliniază mai departe faptul că satul e o unitate durabilă, nu una efemeră.
Dacă viaţa socială a satului are un caracter conformist, dacă ea e dominată de tradiţie, - adică dacă
ea este integrată -, aceasta se datorează, pe lângă existenţa unui spirit tradiţionalist puternic la
săteni, şi caracterului său de unitate durabilă. O consecinţă a durabilităţii vieţii sociale e apariţia
unei ordini sociale, factorii ordonatori fiind: tradiţia, obiceiurile, regulile sociale, pe deoparte, şi
conducătorii – individuali sau colectivi – pe de altă parte.
Dar, ne mai atrage atenţia G. Em. Marica, satul nu e o unitate spontană, voluntară, ci el e o
unitate nevoluntară, o unitate constrângătoare.
Satul face parte din acea categorie de unităţi de care indivizii sunt ataşaţi nu printr-un act
conştient şi voluntar, de la început, ci ei se găsesc acolo şi s-au legat de aceste comunităţi prin faptul
că aici au trăit părinţii lor, aici s-au născut ei şi aici şi-au petrecut copilăria.
Paralel cu structura socială nevoluntară, într-o mare măsură merge cea neintenţională. Satul
are un caracter nefinal, stipulează G. Em. Marica. Satul nu e o unitate născută în vederea realizării
unei valori, a unui ţel, a unei opere sau a unui interes. Scopul satului este de a fi laolaltă, el fiind o
unitate de realizare de viaţă.
Satul e mai mult decât o unitate nefinală (o comunitate de viaţă), el e chiar o unitate primară
dând individului prima şi cea mai completă experienţă de viaţă socială organizată, formând natura
sa socială şi dându-i idealurile sale sociale.
Satul e o formaţiune socială totală, mai mult chiar decât o unitate de realizare de viaţă şi o
unitate primară.

25
Caracterul acesta de unitate totală a satului, explicitează G. Em. Marica, reiese din mai multe
împrejurări:
a. toate asociaţiile existente la ţară: familiile, gospodăriile, neamurile, cetele, vecinătăţile nu
depăşesc limita satului; ele se încadrează în sfera lui, astfel că unităţile sociale rurale pot fi
reprezentate ca nişte cercuri concentrice, cercul mai larg, care le cuprinde pe toate, fiind satul;
b. satul se întregeşte din propriul său fond; de aceea, numai satul are, în genere, o populaţie
autohtonă;
c. satul poate trăi, la nevoie, din punct de vedere economic, prin propriile sale mijloace, fără
să trebuiască să aducă ceva din afară pentru trebuinţele sale esenţiale, care sunt, desigur, şi mai
puţin variate tocmai din acest motiv;
d. nu numai satul, dar chiar şi subunităţile sale principale: familiile, gospodăriile sunt
formaţiuni sociale autarhice, ele neavând nevoie de vreun schimb între ele; o familie sătească
autentică poate trăi prin propriile sale mijloace, de aceea nu există la sat o piaţă ;
e. satul trăieşte nu numai din punct de vedere biologic şi economic din propria sa substanţă,
dar într-o bună măsură şi din punct de vedere spiritual, normele şi modelele sale de gândire şi
acţiune fiind relativ proprii, în orice caz, fiind mai puţin împrumutate decât ale oraşului; satul
(populaţia rurală) creează mai puţin, dar şi împrumută mai puţin.

Factorii constitutivi şi determinaţi socio-spirituali. A analiza factorii constitutivi şi


determinanţii socio-spirituali, înseamnă pentru G. Em. Marica a pune problema sufletului satului.
Satele, consideră Marica, au un etos specific. Variabila principală din care decurg valorile
spirituale specifice satului este, în aprecierea lui G. Em. Marica, tradiţia.
Tradiţia, adică dominaţia obiceiurilor şi normelor moştenite, înseamnă dominaţia trecutului
asupra prezentului, înseamnă rutină, inerţie (în sens de reacţiuni stereotipe). De aici acea aparenţă
de fixitate a satului, de lipsă de istorie. Dar ea înseamnă şi ordine şi continuitate.
Tradiţia mai înseamnă şi determinaţia forţelor iraţionale: a religiei, magiei, superstiţiei etc. Şi
fără îndoială, acolo unde avem o civilizaţie sătească autentică găsim o mentalitate mitico-mistico-
religioasă. Pe când oraşul aduce după sine întotdeauna o diminuare a acestor forţe şi o accentuare a
mentalităţii raţionale. Un spirit determinat de tradiţie va accepta o situaţie sau va face ceva pentru
că aşa a fost până acum şi aşa s-a făcut până acum.
Oraşul e determinat de mobile mai puţin iraţionale decât satul, constată sociologul român.
Obiceiuri există şi la oraş, dar ceea ce constituie specificul satului sunt obiceiurile moştenite,
obiceiurile neschimbătoare sau care se schimbă foarte încet.
Dominaţia tradiţiei mai înseamnă conformism social. Manifestările individului nu trebuie să
se abată de la canoanele colective, care sunt intangibile tocmai în virtutea faptului că au fost şi ale
înaintaşilor.
O trăsătură caracteristică locuitorilor satului, reţinută şi subliniată de G. Em. Marica, este
individualismul colectiv: unitatea economică la ţară e familia, nu individul. Individualist
(economic) poate fi socotit ţăranul faţă de comunitatea largă sătească, dar şi în acest caz putem
vorbi numai de un individualism colectiv, de individualismul economic al familiei ţărăneşti, nu de
un individualism pur.
Având în vedere şi considerentele de mai sus, George Em. Marica propune această definiţie a
satului : « Satul e o unitate cu bază geografică, cu o populaţie agricolă şi puţin numeroasă, puţin
deasă, sedentară şi omogenă, o unitate durabilă, puţin diferenţiată şi stratificată, însă bine
integrată. O unitate nevoluntară şi nefinală (chiar o comunitate de viaţă), o unitate primară şi
totală (o unitate completă, fără să fie însă complexă, ci relativ simplă şi o unitate autonomă, mai
bine zis autarhă), determinată de tradiţie, care explică în mare măsură fixitatea, stabilitatea sa,
iraţionalismul motivaţiei sociale şi conformismul social puternic ce domneşte la săteni, ca şi felul
de a fi rutinar al socialităţii lor, caracterizată prin predominarea raporturilor personale, intime,
directe, totale etc. » (G. Em. Marica, 1997[1941], p. 172).

26
4. Oraşul - comunitatea teritorială urbană

Orice analiză a fenomenelor urbane, remarca Dorel Abraham, trebuie să se refere, într-un fel
oarecare, la problemele definirii şi delimitării graniţelor oraşelor. Interesul faţă de aceste aspecte nu
este numai formal, de identificare riguroasă a unităţii de observaţie, ci şi practic, deoarece
concluziile care se obţin depind de modul în care oraşele sunt definite şi de metodologia folosită
pentru a le delimita „frontierele” (Abraham, 1991).
Dar definirea termenului de comunitate urbană, de oraş, constată D. Abraham, este la fel de
dificilă ca şi cea a termenului de comunitate rurală. Se pot însă formula câteva caracteristici
definitorii:
1) volum demografic relativ mare;
2) preponderenţa activităţilor industriale,
3) existenţa unei diviziuni sociale a muncii în numeroasele ocupaţii specializate;
4) organizarea socială bazată pe diviziunea ocupaţională şi pe structura socială;
5) reglementarea instituţională, formală a relaţiilor sociale,
6) importanţa scăzută a relaţiilor de rudenie,
7) relaţii de intercunoaştere reduse;
8) raţionalizarea vieţii sociale.
În statisticile oficiale, observă D. Abraham, se lucrează, de regulă, cu două tipuri de definiţii
ale urbanului:
1) în funcţie de numărul minim de locuitori,
2) după criterii administrative specifice fiecărei ţări.
Şi într-un caz şi în celălalt, entităţile definite ca „urban” diferă foarte mult de la o ţară la alta.
Din studiul publicat sub egida Naţiunilor Unite în 1989 referitor la direcţiile urbanizării pe glob
rezultă o imagine care ridică, după aprecierea sociologului român, serioase semne de interogaţie
privind relevanţa unor analize comparative internaţionale asupra nivelurilor şi ritmurilor urbanizării.
Aşa, de exemplu, în funcţie de numărul minim de locuitori, erau considerate localităţi urbane
aşezările cu:
- 100 locuitori, în Uganda (sunt desemnate oraşe aşezările comerciale cu peste 100 locuitori);
- 200 locuitori, în Danemarca, Suedia (cu menţiunea existenţei unei distanţe de sub 200 metri
între clădiri), Norvegia;
- 400 locuitori, în Albania;
- 1 000 locuitori, în Australia, Senegal, Canada, Noua Zeelandă etc.;
- 1 000 locuitori, în Columbia, Irlanda, Panama;
- 2 000 locuitori, în Argentina, Angola, Cehoslovacia, Cuba, Franţa, R.D. Germană, R.F.
Germania, Israel, Olanda etc;
- 2 500 locuitori, în Mexic, S.U.A., Venezuela etc.;
- 3 000 locuitori, în Republica Centrafricană;
- 5 000 locuitori, în Austria, Coreea de Sud, Liban, Madagascar, Mali, Pakistan, Arabia
Saudită, Sudan etc.;
- 10 000 locuitori, în Grecia, Italia, Malaiezia, Portugalia, Spania, Elveţia;
- 15 000 locuitori, în Iugoslavia (sau aşezările cu peste 30% populaţie neagricolă);
- 20 000 locuitori, în Nigeria;
- 30 000 locuitori, în Japonia.
Un astfel de criteriu, apreciază D. Abraham, are o capacitate redusă de a oglindi nivelul de
civilizaţie şi condiţiile de viaţă din colectivităţile umane respective. Astfel, se pot întâlni situaţii în
care satele unor ţări oferă un nivel de urbanizare superior oraşelor altora. Presupunerea că oraşul
constituie o aglomerare de oameni cu o densitate care face imposibilă agricultura nu s-a adeverit
nici ea decât parţial. Aşa cum arată A. Hawley, anumite localităţii cu densitate mare, mai ales în
câmpiile fluviilor asiatice, apar ca „oraşe” ale agricultorilor. Unele oraşe din India, spre exemplu, au
peste 60% din populaţie ocupată în agricultură. În Japonia, există localităţi de mărime medie (100
000 – 500 000 locuitori) care au peste jumătate din teren folosit în scopuri agricole. Mai multe oraşe
din Sicilia (uneori cu peste 30 000 locuitori) sunt locuite aproape în totalitate de muncitori agricoli
(Abraham, 1991).
27
Cealaltă direcţie de definire a urbanului, în funcţie de criterii administrative, „ascunde” şi ea
mari disparităţi în evoluţia urbană, inclusiv opţiuni politice diferite. Unele statistici menţionează
doar numărul oraşelor, care diferă foarte mult de la ţară la ţară (Birmania – 301 oraşe, Laos – cele
mai mari 5 localităţi, Libia – 4 localităţi urbane, Singapore – oraşul Singapore, Tunisia – 7 comune
urbane, Tanzania – cele mai mari 15 aşezări etc.). În alte ţări, se precizează numai tipurile de aşezări
urbane (Algeria – localităţile importante cu autoguvernare locală, Belgia – oraşele, aglomerările şi
comunele urbane, Brazilia – centrele administrative ale municipiilor şi districtelor, Chile – centrele
populare cu caracteristici urbane clare, Ecuador – capitalele provinciilor şi cantoanelor, în
Guatemala. În Zair, Panama, Bangladesh, criteriul administrativ este combinat cu cel al numărului
minim de locuitori sau cu alte criterii.
Se poate uşor observa că, în majoritatea cazurilor, urban este sinonim cu oraş. Totuşi, în unele
ţări se precizează în mod direct că urbanul cuprinde şi suburbiile (Elveţia, Zimbabwe). În altele,
indirect, prin includerea suburbiilor în administraţia oraşelor (China, S.U.A. etc.).
Există în alte accepţii ale urbanului sau oraşelor (referitoare la forma fizică a acestora, gradul
lor de independenţă etc.), dar care sunt mai puţin utilizate astăzi.
Statisticile oficiale disponibile pentru cele mai multe ţări se referă la una dintre următoarele
trei tipuri de organizare urbană: 1) oraş, 2) zonă metropolitană şi 3) aglomerare sau aglomeraţie
urbană (zona metropolitană este foarte asemănătoare cu aglomerarea urbană, cu precizarea că prima
este desemnată în special ca unitate administrativă, acoperind uneori şi anumite zone rurale din
punctul de vedere al caracteristicilor populaţiei).
Când se vorbeşte despre oraş pentru a reprezenta o aglomerare urbană, observă D. Abraham,
mărimea acesteia este în general subestimată. Aglomeraţia urbană este definită ca o zonă cu
concentrare de populaţie care include, de regulă, un oraş central şi localităţile înconjurătoare
urbanizate. Termenii de aglomerare urbană şi zonă metropolitană sunt utilizaţi alternativ. O mare
aglomerare poate cuprinde câteva oraşe sau comune în graniţele suburbane.
În România, precizează D. Abraham, în mediul urban sunt incluse, ca unităţi administrativ-
teritoriale, municipiile şi oraşele. În general, oraşul este definit ca fiind aşezarea mai dezvoltată din
punct de vedere economic, socio-cultural şi edilitar-gospodăresc. Conform prevederilor legislative,
oraşele care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa ştiinţifică a ţării
sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi organizate ca municipii.
Cu toate limitele lor, definiţiile „administrative” ale oraşelor stau la baza celor mai multe
studii comparative internaţionale. Ele sunt amendate însă de clasificările oraşelor după categorii de
mărime.
Încercând să depăşească limitele definiţiilor urbanului acceptate în statisticile curente, remarcă
D. Abraham, diferiţi specialişti au propus definiţii mai complete ale oraşului. Mai cuprinzătoare par
a fi cele propuse de sociologi, care pot fi grupate, în esenţă, în următoarele categorii: a) definiţii ale
oraşului din perspectiva ecologiei sau neoecologiei urbane, b) definiţii ale oraşului din punctul de
vedere al modului de viaţă urban sau/şi al imaginii pe care oamenii şi-o formează despre oraş şi c)
definiţii ale oraşului din perspectiva structurii sociale, a relaţiilor sociale sau a „spaţiului social”.
Definirea oraşului din perspectivă ecologică a fost oferită cu precădere de reprezentanţii
Şcolii de la Chicago şi discipolii lor. Modelul explicativ al ecologiei urbane dezvoltate de
reprezentanţii acestei şcoli (în principiul de Park, Mckenzie şi Burgess) se bazează pe evidenţierea
relaţiilor dintre cadrul fizic al oraşului şi comportamentul uman (înţeles atât din punct de vedere
biologic cât şi sociologic, dar determinat biogenetic). Oraşul este, din această perspectivă, rezultatul
procesului de adaptare a omului şi mediului său.
Louis Wirth (1938) a definit oraşul ca o comunitate permanentă relativ largă, caracterizată
printr-o mare densitate şi eterogenitate. Wirth determină o structură socială în care relaţiile de grup,
primare, au fost înlocuite cu altele, de tip nou, bazate în esenţă pe contacte secundare, devenite
impersonale, fragmentare, superficiale, tranzitorii.
Alţi sociologi de renume definesc oraşul (din perspectiva ecologiei umane) ca organizare a
spaţiului în funcţie de anumite principii (interdependenţa, funcţia-cheie, diferenţierea, dominaţia şi
izomorfismul). Accentul în definirea oraşului cade de această dată nu pe conflict sau competiţie, ci
pe organizare, pe aspectele de cooperare şi adaptare a comunităţilor la exigenţele unui mediu în
continuă schimbare.
28
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Cum poate fi definit grupul social?


2. Sintetizaţi din definiţiile cunoscute principalele caracteristici ale grupului.
3. Care sunt cauzele majore care definesc geneza grupului.
4. Care sunt principalele tipuri de grupuri sociale?
5. Completaţi exemplificările pentru fiecare dintre tipurile prezentate.
6. Care sunt principalele tipuri de diferenţiere la nivelul grupului?
7. Ce este statusul şi care sunt principalele tipuri de status?
8. Ce este rolul şi prin ce se diferenţiază el de status?
9. Având în vedere experienţa personală, prezentaţi câteva momente în care aţi trăit stresul
de rol.
10. Prezentaţi punctele comune şi pe cele care diferenţiază perspectiva sociologică şi
perspectiva juridică în definirea familiei.
11. Argumentaţi din perspectiva tipologiei grupurilor de ce familia este un grup primar.
12. Care sunt principalele criterii utilizate în clasificarea familiei şi care sunt consecinţele
aplicării lor?
13. Prezentaţi într-o sinteză unitară principalele funcţii ale familiei.
14. Care sunt principalele cauze ale creşterii ratei divorţialităţii?
15. Care sunt factorii ce operează în stabilitatea maritală?
16. Comentaţi afirmaţia după care divorţul are şi consecinţe pozitive.
17. Care sunt principalele consecinţe negative ale divorţului?
18. Care sunt avantajele şi dezavantajele recăsătoriei?
19. Care sunt principalele modele alternative vieţii de familie?
20. Exprimaţi-vă un punct de vedere succint cu privire la existenţa acestor modele.
21. Care este principala diferenţă dintre instituţii şi organizaţii?
22. Cum poate fi definită instituţia?
23. Când funcţionează eficient o instituţie?
24. Care sunt formele pe care le pot îmbrăca relaţiile dintre instituţii şi organizaţii?
25. Cum pot fi definite organizaţiile?
26. Care sunt principalele tipuri de organizaţii?
27. Prezentaţi principalele caracteristici ale organizaţiilor contemporane. Încercaţi să
identificaţi elemente ale acestor caracteristici la organizaţii pe care le cunoaşteţi.
28. Ce este cultura organizaţională?
29. Comentaţi observaţia lui Oscar Hoffman, care priveşte cultura organizaţiei un soft al
activităţii unei organizaţii.
30. Care sunt diferenţele fundamentale dintre comunitate şi societate?
31. Cum pot fi definite şi caracterizate comunităţile teritoriale?
32. Care sunt principalele elemente ale modelului dihotomic propus de Ioan Mihăilescu?
33. Analizaţi din perspectiva acestui model o comunitate teritorială pe care o cunoaşteţi mai
bine.
34. Care este semnificaţia ideii de continuum rural-urban?
35. Care sunt principalii factori la care se raportează George Em. Marica în definirea satului?
36. Descrieţi sintetic principalele categorii de factori şi realizaţi comparaţii cu modelul
dihotomic propus de Ioan Mihăilescu.
37. Identificaţi fiecare categorie de factori în definiţia sintetică propusă de George Em.
Marica.
38. Care sunt, după Dorel Abraham, principalele caracteristici ale oraşului?
39. Raportaţi aceste caracteristici la modelul dihotomic şi definiţia satului propusă de George
Em. Marica.
40. Care sunt principalele tipuri de definiţii ale urbanului şi care sunt limitele lor?
41. Care sunt principalele categorii de definiţii propuse urbanului de către sociologi?

29
BIBLIOGRAFIE

Abraham, D. (1991), Introducere în sociologia urbană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, pp.


123-128
Aluaş I. (1998), „Sociologia comunităţilor”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Sociologia,
XXV, nr. 2, pp. 11-41
Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul european, pp. 152-170; pp. 229-231
Boudon, R., coord., Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 429-439
Férreol, G. (1998), "Acţiunea colectivă şi schimbarea socială: exemplul dinamicilor urbane",
în Neculau, A., Férréol, G., Psihosociologia schimbării, Iaşi, Polirom, pp. 17-25
Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, pp. 113-117, pp.
125-131, pp. 248-255, pp. 266-275
Iluţ, P. (1996), „Familia şi gospodăria”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie,
Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 253-289
Marica, G. Em. (1997[1942]), „Încercare de definire a satului”, în Studii sociologice, Studiu
introductiv, notă asupra ediţiei, lista principalelor lucrări ştiinţifice şi selecţia textelor de Gheorghe
Cordoş şi Traian Rotariu, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română,
pp. 142-180
Mihăilescu, I. (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi,
Polirom, pp.157-165, pp.185-187, pp. 264-278
Pascaru, M. (2003), Sociologia comunităţilor, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, pp. 49-66
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel,
pp. 127-128; p. 263

30
Capitolul 3
FAPTE, FENOMENE ŞI PROCESE SOCIALE

Tema 1
SOCIALIZAREA

1. Procesul de socializare

Socializarea, consideră Ioan Mihăilescu, este un proces de interacţiune socială prin care
individul dobândeşte cunoştinţe, valori, atitudini şi comportamente necesare pentru participarea
efectivă la viaţa socială. Socializarea, remarcă sociologul român, este modalitatea prin care un
organism biologic e transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii
(Mihăilescu, 2003).
Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice, care au urmărit să
pună în evidenţă factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele prin care aceasta se
realizează. Complexitatea domeniului de studiu, observă Ioan Mihăilescu, a condus la formularea
unor teorii diferite ale socializării, dintre care mai importante sunt teoriile învăţării şi teoriile
dezvoltării cognitive.
Teoriile învăţării. Învăţarea este o modificare permanentă a comportamentului, care rezultă
din experienţele pe care le acumulează individul. Ea se realizează în familie, dinspre grupurile-
pereche, la şcoală, la locul de muncă, prin mijloacele de comunicare de masă. Prin învăţare,
individul se adaptează noilor condiţii, iar comportamentul său devine flexibil. Învăţarea este
cumulativă şi reevaluativă: la achiziţiile vechi se adaugă cele noi, iar unele dintre cunoştinţele
vechi sunt reevaluate, modificate sau abandonate, din perspectiva noilor achiziţii. învăţarea se
înfăptuieşte pe două căi principale: condiţionarea şi observarea comportamentului altora.
Învăţarea, scrie Ioan Mihăilescu, se realizează asociativ, prin condiţionare operantă şi prin
întărire. Prin condiţionarea operantă, individul învaţă din experienţele sale trecute, reţine ce
consecinţe au avut comportamentele sale, aşa încât va putea repeta comportamentele ale căror
consecinţe le doreşte şi va evita comportamentele care au avut consecinţe neplăcute. Copilul care a
suferit un şoc când a atins un fir electric nu va mai atinge firele electrice, exemplifică Ioan
Mihăilescu.
Învăţarea prin întărire, consideră Ioan Mihăilescu, poate fi ilustrată prin modul în care are loc
dresajul animalelor. în momentul în care animalul execută o mişcare conformă cu intenţiile
dresorului, el primeşte un stimul pozitiv (de exemplu, hrană), iar când execută o mişcare pe care
dresorul nu o vrea, animalul primeşte un stimul negativ (de exemplu, este lovit). Aceşti stimuli
repetându-se de mai multe ori, animalul îşi formează reflexe, adoptând numai comportamentele care
sunt asociate cu consecinţe plăcute. În mod similar se procedează şi cu copiii: sunt încurajate,
întărite comportamentele dorite şi reprimate, descurajate comportamentele nedorite.
Dacă învăţarea s-ar face însă numai prin condiţionare sau numai din propria experienţă,
observă Ioan Mihăilescu, ea ar dura foarte mult, ar fi incompletă, iar unele experienţe ar fi fatale.
Învăţarea observaţională constă în dobândirea unor răspunsuri prin observarea altor oameni fără ca
individul să fi fost în situaţia de a da primul aceste răspunsuri.

Teoriile dezvoltării cognitive. În teoriile învăţării, copilul şi adultul sunt plasaţi în poziţii
similare. În realitate însă, constată Ioan Mihăilescu, o experienţă nu are aceeaşi semnificaţie şi
aceleaşi consecinţe pentru un copil şi pentru un adult. Transformarea copilului (fiinţă biologică)
într-o fiinţă socială are loc treptat, această dezvoltare prezentând două aspecte: dezvoltarea
cognitivă şi dezvoltarea morală.

31
Dezvoltarea cognitivă parcurge mai multe etape, trecerea de la o etapă la alta fiind marcată de
schimbări profunde. În acest sens, Ioan Mihăilescu îl invocă pe Jean Piaget, care distinge patru
etape în dezvoltarea cognitivă a copilului:
1) etapa senzorimotorie, pe care o plasează în perioada de la naştere până la vârsta de 2 ani, şi
în care copilul descoperă relaţiile dintre senzaţiile sale şi comportamentul motor;
2) etapa preoperaţională (2-6 ani), care este predominant reprezentaţională,. acum copilul îşi
reprezentându-şi lucrurile în mintea sa;
3) etapa concret operaţională (6-12 ani) introduce principiul conservării, în care copilul
învaţă că o cantitate dată nu se schimbă, chiar dacă înfăţişarea se modifică;
4) etapa formal operaţională (de la 12 ani până la vârsta de adult), în care adolescentul devine
capabil să gândească logic, să opereze cu raţionamente abstracte şi ipotetice.
Psihologul Lawrence Kohlberg, reţine Ioan Mihăilescu, a aplicat teoria etapelor cognitive,
elaborată de Piaget, în analiza dezvoltării morale. El a distins trei niveluri:
1) Nivelul preconvenţional, caracteristic copiilor până la vârsta de 9 ani, unor adolescenţi şi
persoanelor care comit infracţiuni. La acest nivel, regulile sunt exterioare persoanei, supunerea la
ele fiind asigurată de pedepse şi recompense.
2) Nivelul convenţional este tipic pentru adolescenţi şi adulţi. La acest nivel, regulile şi
aşteptările exterioare sunt încorporate personalităţii. Supunerea la reguli are loc pentru că oamenii
consideră că au datoria să procedeze astfel.
3) Nivelul postconvenţional este atins de un număr redus de persoane. La acest nivel, oamenii
fac distincţia dintre persoana lor şi regulile şi aşteptările sociale. Persoanele care ating acest nivel nu
se supun orbeşte regulilor sociale, ci fac deosebire între ceea ce este drept şi ceea ce este nedrept.

2. Tipuri de socializare

Socializarea, remarcă Ioan Mihăilescu, începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul
întregii existenţe, în primii ani, copilul fiind introdus în elementele sociale de bază (norme, valori,
credinţe) prin intermediul limbajului. La acest nivel, avem de-a face cu o socializare primară, care
constă într-un proces prin care persoana dobândeşte informaţiile şi abilităţile esenţiale pentru a
participa la viaţa socială cotidiană şi îşi formează eul. Dimensiunile sociale dobândite prin
socializarea primară sunt completate cu elemente noi, pe parcursul unei socializări continue. Spre
deosebire de socializarea primară, orientată de elemente ideale, socializarea continuă se
concentrează pe elemente realiste.
Înainte de a exercita un anumit rol, individul parcurge o perioadă de pregătire în care învaţă
comportamentele pretinse de noul rol, drepturile şi îndatoririle asociate acestuia. Acest proces de
pregătire pentru noul rol este denumit socializare anticipativă şi se realizează prin intermediul
familiei, şcolii, prin cursuri de calificare sau recalificare, prin jocuri etc.
Există situaţii în care unele persoane sunt constrânse la o resocializare radicală, într-o
mănăstire, în timpul serviciului militar sau într-un penitenciar, condiţiile de viaţă sunt foarte diferite
de cele în care individul a trăit anterior. Aceste medii de viaţă, denumite şi instituţii totale, sunt
locuri în care oamenii sunt izolaţi de restul societăţii pentru perioade lungi de timp şi în care
comportamentele lor sunt strict reglementate.
Socializarea, deşi este un proces social global, se realizează în cadrul unor grupuri, în medii
sociale diferenţiate. Grupurile şi mediile sociale se raportează în mod diferit la cultura societăţii
globale. Din acest motiv, socializarea poate avea o formă pozitivă, conformă cu valorile, normele şi
aşteptările sociale dezirabile şi promovate de către societate, sau negativă, contrară aşteptărilor,
valorilor şi normelor sociale generale, dar conformă cu cele ale unui grup sau ale unei subculturi.
Distincţia dintre pozitiv şi negativ implică anumite judecăţi de valoare, raportări la anumite ierarhii
de valori. Pentru a evita judecăţile de valoare, unii sociologi, după cum observă şi Ioan Mihăilescu,
propun o distincţie neutră, între socializarea concordantă (conformă cu valorile şi normele sociale
generale) şi socializarea discordantă (neconformă cu valorile şi normele sociale generale).
Utilizând aceste două perechi de tipuri, se poate face o clasificare mai precisă, identificând
patru forme (A se vedea Tabelul 1).

32
În forma I (pozitivă-concordantă), explicitează Ioan Mihăilescu, socializarea se realizează
conform unor valori şi norme sociale fundamentale şi în concordanţă cu valorile şi normele
promovate de societatea globală. în forma II (pozitivă-discordantă), socializarea se realizează în
conformitate cu normele şi valorile sociale fundamentale, dar în discordanţă cu unele norme şi
valori promovate de unii agenţi socializatori.

Tabelul 1. Tipuri se socializare

Socializare
Concordantă Discordantă
Socializare Pozitivă I II
Negativă III IV

Ioan Mihăilescu ne propune drept exemplu ceea ce se întâmplă într-o societate totalitară, unde
statul poate promova anumite norme şi valori (obedienţă, reprimarea spiritului critic, delaţiunea)
care sunt în discordanţă cu valorile şi normele fundamentale, esenţiale într-o societate normală,
democratică. O familie, un grup de familii sau un grup social care îşi vor educa copiii prin raportare
la valorile fundamentale (cinste, respect, demnitate etc.) vor realiza o socializare pozitivă, dar
discordantă în raport cu normele promovate de agenţii socializatori controlaţi de statul totalitar. În
cazul în care familiile şi grupurile realizează o socializare conformă cu normele şi valorile statului
totalitar, dar neconformă cu valorile şi normele sociale fundamentale, avem de-a face cu forma III -
socializarea negativă-concordantă. În forma IV (negativă-discordantă), socializarea se realizează
contrar normelor şi valorilor fundamentale şi celor promovate la nivel social general. În acest caz,
observă Mihăilescu, avem de-a face cu o socializare deviantă în raport cu societatea globală, dar
conformă cu normele unui grup sau ale unei subculturi. Socializarea negativă-discordantă poate fi
întâlnită în cazul unor comunităţi marginale (grupuri etnice, religioase care refuză societatea
înglobantă) sau al unor grupuri delincvente, care se raportează la o subcultură delincventă.

3. Agenţii socializării

Socializarea, remarcă Ioan Mihăilescu, este realizată într-o multitudine de forme şi situaţii, de
numeroşi agenţi, dintre care mai importanţi sunt familia, grupurile-pereche, şcoala şi mijloacele de
comunicare de masă.
Familia este nu numai locul în care copilul se naşte şi trăieşte prima perioadă din viaţă, dar şi
principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între societatea globală şi copil, locul în care
se modelează principalele componente ale personalităţii. Deşi familiile realizează funcţii
socializatoare comune, Ioan Mihăilescu, în realitate intervin numeroase diferenţe în modul în care
fiecare familie îşi socializează copiii. Există deosebiri între categoriile socio-profesionale sau între
cele rezidenţiale. Socializarea într-o familie de intelectuali este diferită în multe privinţe de cea
dintr-o familie de muncitori, iar cea dintr-o familie urbană este diferită de cea dintr-o familie rurală.
Intervin deosebiri specifice şi între familiile aparţinând aceleiaşi categorii socio-profesionale sau
rezidenţiale. După cum intervin diferenţe şi în cadrul aceleiaşi familii, în raport cu rangul naşterilor:
în socializarea celui de-al doilea născut apar deosebiri faţă de modul în care a fost socializat primul
născut. În socializarea realizată la nivelul familiei, remarcă Ioan Mihăilescu, un rol important îl are
imitaţia. În primii ani de viaţă, copiii trăiesc în principal cu mama, care reprezintă afecţiunea şi
autoritatea. La o anumită vârstă, băiatul se detaşează de mamă şi se apropie de tată, printr-un
mecanism de identificare. Fetele realizează identificarea fără a se detaşa de mama lor. Din acest
motiv, adolescenţa este mai puţin dramatică pentru fete decât pentru băieţi.
Grupurile-pereche (formate din persoane care au aproximativ aceeaşi vârstă) se manifestă ca
agenţi de socializare puternici mai ales în perioada copilăriei şi adolescenţei. Chiar de la o vârstă
foarte mică, copiii de aceeaşi generaţie interacţionează uşor. Deşi stăpânesc mult mai puţin
simbolurile şi mijloacele de comunicare comparativ cu adulţii, ei comunică mai uşor decât aceştia.
Doi copii care vorbesc limbi diferite şi au fost socializaţi în culturi diferite stabilesc relativ uşor
raporturi, în timp ce, în aceeaşi situaţie, doi adulţi s-ar simţi nesiguri şi incapabili să interacţioneze.
33
Grupurile-pereche le oferă copiilor posibilitatea să se manifeste independent, în afara controlului
părinţilor. Spontaneitatea copiilor, limitată ori cenzurată de adulţi sau autocenzurată, se exprimă
liber în absenţa adulţilor. în relaţiile cu părinţii sau cu alţi adulţi, copiii au o poziţie subordonată,
grupurile-pereche le oferindu-le copiilor posibilitatea să interacţioneze ca egali, ca parteneri de
cooperare şi competiţie cu acelaşi statut.
Şcoala este un agent socializator complex, care oferă atât informaţii, calificări, cât şi un
întreg climat valoric şi normativ, formal şi informai. Elevii şi studenţii învaţă nu numai din cele
prezentate de profesori, dar şi din interacţiunea cu ceilalţi elevi şi studenţi, din comportamentul
afectiv al profesorilor, din modul de organizare a şcolii. Fiecare şcoală ajunge să dobândească
trăsături specifice, elemente culturale specifice, astfel încât elevii de la un liceu se vor deosebi de
elevii de la alt liceu. Ioan Mihăilescu aminteşte şi de unele cercetări care au arătat că şcoala
dezvoltă un raport de complicitate între copii, raport numit şi „comunitate delincventă”. Aceasta se
manifestă ca o complicitate între elevi pentru a se proteja de autoritatea profesorului, ceea ce nu
exclude competiţia între elevi pentru a se identifica tocmai cu acesta.
Mijloacele de comunicare de masă, remarcă Ioan Mihăilescu, tind să devină, în societăţile
dezvoltate, unul dintre principalii agenţi de socializare. Mass-media desemnează ansamblul
organizaţiilor (radio, TV, filme, ziare, reviste, afişe) care vehiculează informaţii către un număr
mare de oameni.
Efectele socializatoare ale mijloacelor de comunicare de masă (îndeosebi ale televiziunii),
constată sociologul român, au făcut obiectul a numeroase analize, concluziile fiind de multe ori
contradictorii. O concluzie comună a acestor cercetări este aceea că mijloacele de comunicare au
efecte atât pozitive, cât şi negative, iar efectele lor socializatoare depind de conţinutul mesajului.
Copiii care privesc la televizor emisiuni prosociale sunt mai dispuşi la cooperare, ajutor, prietenie
decât cei care privesc emisiuni cu un conţinut neutru sau în care se prezintă comportamente
violente.
Televiziunea oferă modele comportamentale care pot deveni referenţiale pentru copii, atât sub
aspectul conformităţii cu normele şi valorile sociale, cât şi sub aspectul neconformităţii. Violenţa
prezentă în emisiunile de televiziune (atât cea reală, din emisiunile de ştiri, cât şi cea fictivă, din
filmele artistice) induce la copii comportamente violente sau accentuează predispoziţiile agresive.
Pe de altă parte, s-a constatat că se produc şi efecte contrare: dacă acţiunile agresive prezentate în
emisiunile de televiziune sunt pedepsite, atunci emisiunea poate avea şi efecte de inhibare a
predispoziţiilor agresive. Socializarea, ne atrage atenţia Ioan Mihăilescu, nu se limitează doar la cei
patru agenţi principali amintiţi. Ea se realizează şi de către organizaţiile religioase, politice, de
asociaţii voluntare şi, în mod difuz, de ansamblul comunităţii în care trăieşte individul.
Având o anumită ereditate, trăind într-un anumit mediu şi sub acţiunea unor combinaţii foarte
diverse de agenţi socializatori, fiecare individ are o experienţă socializatoare unică şi de aceea are
o personalitate unică, conchide Ioan Mihăilescu.

Tema 2
DEVIANŢA
1. Devianţa şi tipurile ei

Lucrările de specialitate definesc devianţa ca fiind orice act, conduită sau manifestare care
violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular (Rădulescu,
1998).
Definit ca un tip de comportament, care se opune celui convenţional sau conformist, devianţa
cuprinde nu numai încălcările legii (infracţiunile ori delictele), ci orice deviere (abatere) de la
regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup,
organizaţie, instituţie, cultură, subcultură). În acest sens, precizează Rădulescu, devianţa include o
gamă extrem de largă de acte sau conduite, de la cele excentrice ori bizare (de exemplu, adoptarea
unei ţinute insolite, a unui limbaj sau gest neconformist), incompatibile cu codurile culturale ale
grupului sau societăţii, la cele aşa-zis imorale (indecenţa, obscenitatea, actele care sfidează morala

34
publică), care nu sunt întotdeauna sancţionate de lege, şi până la cele cu caracter antisocial (actele
infracţionale sancţionate de normativul penal) sau asocial (bolile psihice).
Devianţa, ne atrage atenţia Radulescu, nu se confundă cu criminalitatea.
Criminalitatea este văzută ca „ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă prevederile
înscrise în norma de drept, atrăgând după sine intervenţia forţei coercitive a statului. În sens larg,
criminalitatea este considerată un caz particular al devianţei sociale, care cuprinde totalitatea actelor
care încalcă normele stabilite şi violează codurile ei scrise (legea) sau nescrise (prescripţiile
cutumei, aşteptările opiniei publice etc), reprezentând manifestări ilicite sau transgresiuni de la
modelul normativ al unei anumite societăţi” (Rădulescu, 1998, pp. 143-144).

Delimitându-se de concepţiile de natură biologistă sau psihologistă, care caută determinanţii


devianţei în mediul fizic ori psihic, observă Rădulescu, perspectiva sociologică consideră că nici-o
acţiune sau conduită umană nu este, în mod inerent, prin ea însăşi, deviantă, ci este calificată ca
atare de normele şi valorile grupului de referinţă, care impun standarde de apreciere şi legitimitate
pentru actele şi comportamentele socialmente acceptabile sau indezirabile.
În acest sens, precizează Rădulescu, devianţa nu este echivalentă cu absenţa normelor
(anomia sau dezorganizarea socială), ci cu adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de
moralitate, normalitate sau raţionalitate ale societăţii în ansamblul ei, cu modelul ei cultural-
normativ dominant (socio-tipul sau personalitatea de bază), dar compatibile cu cele valorizate
pozitiv de un anumit grup social (subcultură), definit prin caractere culturale distincte.
Datorită mobilităţii şi variabilităţii, în timp şi în spaţiu, a criteriilor evaluative ale conduitei,
remarcă Rădulescu, în orice societate graniţa dintre comportamentele dezirabile şi cele indezirabile
este permeabilă, astfel că definirea d. implică criterii alternative, adeseori divergente între ele, de-
pendente de gradele de toleranţă permise de constrângerile normative ale grupurilor sociale de
referinţă. Există, din acest punct de vedere, o devianţă negativă (echivalentă cu încălcarea ordinei
sociale), manifestată atunci când acţiunile indivizilor depăşesc limitele instituţionale (socialmente)
acceptabile de toleranţă, şi o devianţă pozitivă (echivalentă cu schimbarea socială), manifestată
atunci când aceste acţiuni pun sub semnul întrebării fundamentale ordinii sociale stabilite,
permiţând afirmarea a noi tendinţe de organizare socială, inovarea a noi mijloace de realizare a
scopurilor sociale, postularea unor câmpuri normative cu caracter alternativ.
Această distincţie, observă Rădulescu, permite recunoaşterea faptului că devianţa nu are
numai un caracter distructiv, dar şi constructiv, în măsura în care:
a. oferă o „supapă de siguranţă” membrilor societăţii, prin prevenirea acumulării excesive de
nemulţumiri, tensiuni ori conflicte care ar putea ameninţa ordinea socială;
b. mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la afirmarea şi întărirea valorilor sociale
fundamentale.
c. stimulează schimbarea socială prin punerea la îndoială a legitimităţii normelor, redefinirea
regulilor sociale şi modificarea rolului mijloacelor de control social (Rădulescu, 1998).
Reprezentările publicului asupra a ceea ce este deviant sau nu sunt extrem de diverse.
J. L. Simmons, într-un studiu realizat în 1965, a cerut unui număr de 180 de persoane să
enumere comportamentele sau tipurile de persoane pe care le consideră deviante. Răspunsurile
oferite de aceştia au cuprins peste 252 de acţiuni şi persoane deviante şi au cuprins: homosexuali,
prostituate, consumatori de droguri, beatnici, ucigaşi, puritani, pacifişti, administratori, fete tinere
machiate, preoţi liberali etc. Dintre acestea cele mai frecvente acte sau persoane au fost cele reţinute
de noi în Tabelul 2.
Multe dintre aceste răspunsuri obţinute de către Simmons se referă la formele majore de
devianţă, care au captat atenţia publicului dar care reprezintă în acelaşi timp subiectul unor
investigaţii realizate de către sociologi în domeniul devianţei. Alte răspunsuri se pot referii la
comportamente sau fenomene pe care puţine persoane le-ar considera deviante. Diversitatea extrem
de mare a actelor considerate deviante arată că din perspectiva publicului larg aproape orice tip de
comportament poate fi considerat deviant.

35
Tabelul 2. Comportamente sau tipuri de persoane deviante

Răspunsul Procentul de Răspunsul Procentul de


menţionări menţionări
Homosexualii 49 Delincvenţii juvenili 13
Dependenţii de drog 47 Beatnici 12
Alcoolicii 46 Bolnavii mintal 12
Prostituatele 27 Perverşii 12
Ucigaşii 22 Comuniştii 10
Infractorii 18 Ateiştii 10
Lesbienele 13 Extremiştii politici 10

Într-o încercare de clasificare a comportamentelor deviante realizată pe baza consultării


temelor abordate de sociologi, Maurice Cusson (1998) identifică şapte categorii de devianţă:
• Infracţiunile şi delictele;
• Sinuciderea;
• Consumul de droguri;
• Transgresiunile sexuale;
• Devianţele religioase;
• Bolile mentale;
• Handicapurile fizice
Ce putem observa aici este faptul că există o varietate incredibilă de comportamente şi
fenomene sociale pe care oamenii le încadrează în domeniul devianţei. Mai mult Maurice Cusson
în acelaşi studiu evidenţiază faptul că în cadrul universului devianţei există şi o diferenţiere a
actelor deviante de la perfect voluntare la complet involuntare. Astfel potrivit acestui autor avem:
a) Devianţi subculturali. Este vorba în acest caz de indivizi care contestă legitimitatea
normelor pe care le încalcă şi care sunt numiţi nonconformişti sau minorităţi active. În această
categorie intră membrii cultelor religioase nerecunoscute, disidenţii, teroriştii şi revoluţionarii.
b) Transgresorii. Reprezintă acea categorie de devianţi care recunosc legitimitatea normelor
pe care le violează şi care acţionează din interes. Ei reprezintă în fapt majoritatea devianţilor.
c) Indivizii cu tulburări de comportament. Această categorie este reprezentată de
toxicomani, dependenţi de drog, sociopaţi, nevrozaţi etc. În cazul acestora caracterul voluntar al
actului este discutabilă. Se consideră că în cazul toxicomanilor şi dependenţilor actul lor este
voluntar cel puţin în prima fază a evoluţiei lor iar în momentul în care se instalează dependenţa nu
mai sunt în întregime liberi.
d) Handicapaţii. În ceea ce priveşte surzii, orbii, paraplegicii, debilii şi bolnavii mentali
nu există un consens în rândul sociologilor în ceea ce priveşte încadrarea lor în rândul devianţilor.
Unii sociologi cum este Ervin Goffman au fost preocupaţi de interacţiunea persoanelor cu handicap
fizic cu semenii din anturajul lor şi au consacrat o care problematicii stigmatizării şi strategiilor
relaţionale care se nasc între handicapaţi şi oamenii care se consideră normali.

3. Paradigme explicative ale devianţei

În funcţie de diversele puncte de vedere, concepţii şi teorii cu privire la cauzele devianţei,


sociologia şi-a conturat, de-a lungul timpului, următoarele paradigme explicative:
1) Interpretarea bazată pe modelul „patologiei sociale” şi al „dezorganizării sociale”
(Şcoala de la Chicago), pentru care devianţa este echivalentă cu abaterea de la norma de conduită
presupusă a fi universal valabilă, abatere datorată perturbărilor „patologice” ale întregului organism
social care se manifestă cu acuitate, mai ales, în cursul proceselor de modernizare, industrializare şi
urbanizare;
2) Interpretarea bazată pe modelul „anomiei” (E. Durkheim şi R. K. Merton), unde devianţa
este un produs al perioadelor de schimbare socială care, perturbând câmpul normativităţii şi punând

36
în conflict sisteme valorice diferite, dezorientează acţiunea şi conduita indivizilor, obligându-i să
adopte moduri deviante de adaptare la viaţa socială;
3) Interpretarea bazată pe „teoria transmiterii culturale” (E. Sutherland) pleacă de la
considerentul că devianţa este învăţată şi transmisă, la fel ca şi conformitatea, prin intermediul
procesului de socializare care pune în contact individul cu valorile şi normele grupurilor deviante,
obligându-l să-şi însuşească codurile lor de conduită, normele, regulile şi simbolurile lor culturale
(subculturale);
4) Concepţia „funcţionalistă” (Parsons), pentru care devianţa este un eşec al solidarităţii
sociale, perturbând relaţiile între rolurile sociale care-i uneşte şi îi integrează pe indivizi în cadrul
societăţii, făcându-i să reacţioneze ostil sau indiferent faţă de normele şi valorile ei. Ea are caracter
„disfuncţional”, întrucât perturbă întreg echilibrul stabilit între funcţiile şi structurile sistemului
social, perturbare posibilă datorită refuzului sau incapacităţii indivizilor de a-şi exercita rolurile
sociale;
5) Teoria „controlului social” (Hirschi, Nye, Reckless etc.), context în care devianţa este
văzută ca condiţie "naturală" a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie explicată. Ea este absentă
atunci când indivizii au puternice legături cu societatea şi când controlul social informai este
puternic şi este prezentă atunci când legăturile între individ şi societate sunt slabe sau absente şi
când controlul social informai lipseşte;
6) Paradigma „conflictului” (Quinney, Turk, Walton, Piatt, Young ş.a.), pentru care devianţa
este o consecinţă a competiţiei şi inegalităţii sociale care obligă grupurile sociale defavorizate să
adopte mijloace deviante de supravieţuire şi permit agenţiilor de control social să organizeze dis-
criminări între clase în privinţa înregistrării şi sancţionării actelor de devianţă;
7) Teoria „etichetării”, care priveşte devianţa ca fiind produsă chiar de către mecanismele
anume create pentru definirea şi sancţionarea ei. În acest sens, devianţa nu are realitate în sine, ci
numai prin procesul său de definire, prin denumirea semantică sau „eticheta” aplicată indivizilor
cărora li se refuză dreptul de a adopta identitatea dorită. Importantă nu este violarea normei (în
fond, toată lumea este „deviantă” într-un mod sau în altul), ci reacţia societăţii faţă de această
violare, concretizată în stigmatizarea individului. O dată ce a fost etichetat, individul ajunge să
creadă în corectitudinea etichetei de deviant, asimilând toate atributele identităţii stigmatizate şi
devenind, cu adevărat, „deviant”.

Tema 3
OPINIA PUBLICĂ

1. Definirea opiniei publice

Şi în cazul opiniei publice, remarca Petru Iluţ, abordarea sociologică tinde către o imagine cât
mai globală, interesându-se atât de mecanismele mai intime (psihosociale) ale formării, funcţionării,
schimbării atitudinilor şi opiniilor sociale, cât şi de locul şi rolul opiniei publice în viaţa socială de
ansamblu, a impactului ei asupra dimensiunilor acestei vieţi, în particular a celei politice. O primă
precizare pe care o face Petru Iluţ se referă la faptul că opinia publică nu trebuie confundată cu
sondajele de opinie publică.
Pentru a înţelege mai bine ce este opinia publică, ne sugerează Petru Iluţ, este nevoie să
vedem care sunt principalele ei elemente (consemnate în majoritatea definiţiilor propuse):
1) Prezenţa unei probleme de importanţă generală, care înseamnă două aspecte: 1) aşa cum
termenul problemă indică, e vorba despre o chestiune disputată, controversată. In sens propriu,
părerile nu pot fi despre cunoştinţe certe, despre evidenţe. Apare ilar, remarcă Petru Iluţ, să spui că
„părerea mea este că 1+1=2” sau că „Bucureştiul este capitala României” sau că „oamenii ar trebui
să trăiască bine”. Desigur, observă Petru Iluţ, sunt subiecte pentru care consensualitatea de opinie e
foarte mare, dar se consideră că acolo unde acordul este unanim sau cvasiunanim avem de-a face cu
tradiţii, un cod moral de bază şi mai puţin cu ceea ce este opinia publică; 2) nu orice probleme (fie
ele disputate) fac obiectul opiniei publice, ci numai cele care au o relevanţă, o importanţă socială.
Cât de bine îi stă la o colegă cu noua rochie, exemplifică Petru Iluţ, poate reprezenta un subiect de
discuţie (şi controversă) printre colegi şi apropiaţi, dar nu este o temă de opinie publică.
37
a) Pentru a fi obiect al opiniei publice, trebuie să avem de a face cu ceva concret,
actual şi să vizeze interesele unui număr semnificativ de persoane.
c) Populaţia preocupată de o anumită problemă formează publicul. Există, remarcă Petru Iluţ,
mai multe publicuri, fiecare constând din totalitatea indivizilor afectaţi de o acţiune, personalitate
sau idee specifică. Opiniile sunt strâns legate de interese, iar acestea se grupează predominant după
criterii socio-economice şi demografice. De aceea, publicurile se identifică, în mare măsură, cu
gruparea naturală a populaţiei în clase şi straturi sociale (muncitori, ţărani, intelectuali etc.),
profesii, vârstă, sex. Dar, fiecare problemă socio-politică creează publicul său, care transgresează
respectivele criterii.
d) Opinia publică este un complex de păreri. Aceasta, consideră Petru Iluţ, desemnează faptul
că, pe de o parte, membrii unui public au opinii de intensitate şi direcţie diferite (pro sau contra
unei idei, acţiuni sau personalităţi), iar, pe de altă parte, că publicul are cu privire la o problemă nu
numai răspunsuri de „da” şi „nu”, ci păreri complexe, puncte de vedere care nu sunt neapărat
mutual exclusive.
e) Termenul opinie publică, observă Petru Iluţ, arată nu numai că este vorba de opiniile unui
public, ci şi că opiniile sunt exprimate public. Exprimarea se face verbal (scris sau oral), iconică
(afişe, obiecte simbolice) sau pe planul acţiunilor deschise (în special, demonstraţii). Să consemnăm
însă că la baza opiniei exteriorizate stă opinia publică latentă. Întruchiparea opiniei publice latente
în cea manifestă (exprimată) depinde de gradul de cristalizare a opiniilor, de intensitatea lor şi a
intereselor implicate, şi mai ales de accesul la canalele de comunicare şi de toleranţa socială (în
primul rând, a puterii) faţă de opiniile în cauza. Trecerea de la regimurile totalitare la democraţie,
consideră Petru Iluţ, este şi un exemplu de trecere de la opinie publică latentă la una manifestă
(Iluţ, 1996).

2. Factori implicaţi în dinamica opiniei publice

Principalii factori implicaţi în dinamica opiniei publice sunt:


1) Mijloacele de comunicare în masă (televiziunea, radioul, presa, filmele şi cartea), constată
şi Petru Iluţ, au o puternică influenţă asupra formării, consolidării şi schimbării atitudinilor,
gusturilor, părerilor şi comportamentelor oamenilor, asupra opiniei publice în general.
Dincolo, însă, de unanima recunoaştere a respectivei influenţe, apreciază Petru Iluţ, anumite
specificări se impun:
a) Nu numai mass-media fasonează opinia publică, ci şi invers, conţinutul mass-mediei este
conceput în funcţie de evaluarea gusturilor şi opiniilor populaţiei. între cele două realităţi subzistă
un circuit cauzal.
b) Influenţa mijloacelor de comunicare în masă este diferită de la o zonă a opiniei publice la
alta. În materie de divertisment, ştiri, personalităţi şi evenimente, televiziunea şi radioul sunt mai
pregnante, în formarea, confirmarea sau schimbarea opiniilor politice, probabil că presa scrisă, în
înţelegerea şi interpretarea mai de adâncime a unor fenomene sociale, a unor popoare şi culturi,
rolul cărţii este mai important. Desigur, remarcă Petru Iluţ, ponderea influenţelor diferitelor tipuri
de mass-media depinde şi de tipul de public: la intelectuali, de exemplu, presa scrisă şi cartea are
mai mare impact decât la alte categorii sociale. Oricum, dincolo de multe diferenţe, mai observă
Petru Iluţ, televiziunea apare astăzi ca având audienţa şi influenţa cea mai mare.
c) Proliferarea exponenţială a mass-mediei în prezent înseamnă o creştere pe ansamblu a
importanţei ei în structurarea şi destructurarea mentalităţilor şi opiniei publice. În acelaşi timp însă,
observă Petru Iluţ, datorită faptului că proliferarea este concomitent şi o diversificare şi pluralizare a
mesajelor şi punctelor de vedere propuse, mass-media are actualmente o influenţă mult mai puţin
univocă decât în trecut. Multe influenţe mass-mediale se anulează reciproc. Altfel spus, influenţa
netă nu este egală cu cea brută, şi este mai mică.
d) Cu toate că prin natura sa, comunicarea de masă vizează o audienţă publică, variată şi
anonimă (impersonală), determinaţiile ei nu sunt totdeauna directe asupra indivizilor. Intervine ceea
ce se numeşte „curgerea informaţiei în două trepte”.
e) Influenţa mass-mediei poate fi spontană, neintenţionată sau poate fi intenţionată, specifică
şi programatic dirijată. În cazul din urmă, remarcă Petru Iluţ, este vorba de persuasiune, adică prin
38
mesajul transmis se urmăreşte deliberat formarea sau re-formarea, cu mijloace mai mult sau mai
puţin insidioase, a unór opinii anume.
Schimbarea de opinii prin persuasiune depinde de caracteristicile sursei ce transmite
(comunicatorul), a mesajului transmis şi a receptorului (consumatorul de informaţie). Mai precis,
depinde de interacţiunea dintre atributele celor trei elemente (Iluţ, 1996).
Dintre caracteristicile sursei, observă Petru Iluţ, mai importante sunt: 1) prestigiul şi
credibilitatea (cât de competentă este percepută); 2) cât de obiectivă apare ea, adică poziţia (opinia)
propusă de comunicator este una legată direct de interesele (materiale şi de putere) ale sale, sau este
una dezinteresată, obiectivă; 3) de similaritatea sau asemănarea sursei cu receptorul. Cu cât
credibilitatea, obiectivitatea şi asemănarea sunt percepute mai ridicate, subliniază Petru Iluţ, cu
atât influenţa este mai mare (alte condiţii fiind egale).
Dintre caracteristicile conţinutului comunicării (a mesajului) contează foarte mult felul în
care se argumentează poziţia propusă. Probabilitatea de a spori eficienţa persuasivă este mai mare
dacă: a) informaţiile transmise conţin argumente „pro” puternice, dar şi argumente (eventual mai
slabe) „contra” poziţiei susţinute de comunicator; b) informaţiile sunt percepute ca noi; c) poziţia
propusă este prezentată şi cu un oarecare grad de problematizare, în jurul ei formulându-se întrebări.
Conţinutul mesajului are impact diferit în funcţie de nivelul cultural al publicului. Pentru un public
mai puţin instruit, argumentele de ordin afectiv-emoţional sunt mai puternice. Odată cu ridicarea
nivelului de şcolaritate, cu lărgirea orizontului de cunoaştere, oamenii sunt tot mai mult sensibili la
o argumentare de tip raţional. Bineînţeles însă că acompanierea mesajului ideatic cu mesaje ce se
adresează mai mult senzorialului şi emoţionalului (imagini vizuale, muzică etc.) amplifică influenţa.
Industria reclamei, observă Petru Iluţ, profesează acest principiu ca unul fundamental (Iluţ, 1996).
La nivelul receptorului, subliniază Petru Iluţ, contează o serie de caracteristici socio-
demografice (profesie, vârstă, sex etc.) dar ca fenomen general, semnificativ este următorul: orice
atitudine (opinie) se bazează pe un minimum de informaţie. Această informaţie poate fi incompletă
sau chiar falsă, dar ea operează ca susţinătoare a respectivei opinii. Prejudecăţile etnice, exemplifică
Petru Iluţ, au la bază stereotipii de cunoaştere de genul: ceilalţi sunt răi, agresivi, zgârciţi, leneşi etc.
Dacă informaţia ce vine de la o sursă este în concordanţă cu informaţia prealabilă a receptorului - şi
corespunzător cu opinia lui - respectiva informaţie îi va consolida opinia. Dacă ea este divergentă
faţă de informaţia prealabilă, individul poate reacţiona în mai multe feluri: să nu dea crezare sursei,
să considere informaţia ca nesemnificativă sau să şi-o însuşească ca informaţie corectă şi relevantă.
În acest din urmă caz, apare o disonanţă între informaţia nou achiziţionată şi cea veche, care
susţinea o anume opinie, deci implicit între informaţia nouă şi opinia sa. Teoria disonanţei
cognitive arată că subiecţii umani simt această disonanţă ca un puternic disconfort psihic şi
încearcă să o înlăture prin schimbarea de atitudini şi opinii. În condiţiile combinării optimale a
unor caracteristici ale sursei şi mesajului (credibilitate, tăria argumentaţiei etc.) există deci mari
şanse de schimbare a opiniilor oamenilor.
Dar, ne atrage atenţia Petru Iluţ, indivizii opun rezistenţă la schimbarea de opinii. În primul
rând, prin fenomenul de expunere selectivă, adică ei în mod conştient sau nu evită expunerea la
acele informaţii şi argumente care vin în contradicţie cu ideile şi părerile lor. În al doilea rând, nu
dau crezare sursei sau minimalizează importanţa ei şi a mesajului. În al treilea rând, oamenii
dezvoltă contraargumente împotriva poziţiei propuse şi apărate de sursă (Iluţ, 1996).

2) Grupul proxim (primar) din care fac parte indivizii (grupul de apartenenţă) şi/sau cel de
referinţă (reperul valorico-atitudinal), remarcă Petru Iluţ, au o mare importanţă în formarea şi
transformarea opiniilor indivizilor. În trecut, în societăţile tradiţionale, determinarea de către grup a
ideilor, convingerilor şi conduitelor membrilor săi era decisivă şi univocă. În prezent, în societăţile
moderne şi urbane, datorită mass-mediei, dar şi împrejurării că un individ aparţine concomitent mai
multor grupuri, incidenţa unui grup anume asupra persoanelor este mult mai mult diluată. Dar şi
acum, chiar influenţa mass-mediei asupra indivizilor depinde semnificativ de asemănarea sursei cu
grupul de apartenenţă sau referinţă al acestora şi cu gradul în care conţinutul mesajului
contravine sau nu normelor grupurilor respective. Grupul primar controlează direct sau indirect
răspunsul indivizilor la mass-media.

39
Grupul acţionează ca o totalitate - prin normele sale - asupra indivizilor, dar şi ca influenţe
interpersonale în interiorul său. Într-un grup sau comunitate, observă Petru Iluţ, nu toate persoanele
au aceeaşi influenţă asupra altora, ci există persoane cu totul semnificative în formarea şi
schimbarea de-opinie, aşa numiţi lideri de opinie. Petru Iluţ ne aminteşte faptul că E. Katz şi P.
Lazarsfeld (1955) făceau observaţia că în societăţile complexe sunt puţine cazuri în care există
lideri de opinie generali, care să fie consideraţi ca atare în toate sau mai multe domenii ale vieţii
sociale. Cercetările empirice subliniază faptul că frecvent sunt lideri specializaţi: în politică, în
afaceri, în menaj, în vestimentaţie etc.
Autorii menţionaţi au arătat că în ciuda proliferării mass-media, influenţa personală a liderilor
de opinie este foarte puternică. Mai mult, însăşi acţiunea mass-mediei este de cele mai multe ori
mediată de aceşti lideri. Liderii de opinie se expun mai mult informaţiei mass-mediale, gândesc mai
mult pe marginea ei şi o transmit, filtrată de propria lor interpretare, semenilor lor. Curgerea
informaţiei este în două trepte (two-step fllow of information): de la sursă la lideri (1), de la lideri la
oamenii obişnuiţi (2). Cercetări mai recente, constată Petru Iluţ, evidenţiază că cel puţin în prezent
influenţa directă a mass-mediei asupra publicului este mult mai pronunţată ca pondere decât cea
prin intermediul liderilor de opinie. Pe de altă parte, au apărut lideri de opinie ai mass-mediei
(comentatori T.V. şi radio, editorialisti), care se substituie tot mai mult persoanelor influente dintr-o
anume comunitate (Iluţ, 1996).

3. Cunoaşterea şi măsurarea opiniei publice.


Etape principale de evoluţie

Ca şi în cazul altor domenii de cercetare, constată Petru Iluţ, investigaţia modernă a opiniei
publice nu s-a născut pe un teren gol, ea fiind rezultatul unor întinse încercări şi rezultate prealabile.
Se consideră ca importante următoarele şapte faze:
1) faza în care plutea în aer ideea şi sentimentul că ceva numit opinie publică este relevant
social şi politic;
2) ca urmare, într-o a doua fază, oameni de cultură proeminenţi - din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea - au dezvoltat largi şi profunde consideraţii teoretice asupra fenomenului;
3) în faza a treia, date empirice referitoare la opinia publică s-au cules din articole de reviste şi
ziare, din cuvântări şi alte documente;
4) astfel de date au condus, într-o a patra etapă, la un interes intens în metodologia de
domeniu;
5) preocupările metodologice s-au concretizat în apariţia, în etapa a cincia, a sondajelor de
opinie şi a unor agenţii comerciale şi academice specializate;.
6) următorul pas (etapa a şasea) a fost stabilirea de contacte strânse cu discipline ştiinţifice
învecinate care studiau şi ele valorile, atitudinile şi opiniile, în speţă cu psihologia şi antropologia;
7) faza a şaptea, care continuă şi acum, şi anume faza elaborării de propoziţii sistematice
despre fenomenul opiniei publice, conturarea lui ca un câmp ştiinţific propriu.
Toate aceste faze, apreciază Petru Iluţ, au importanţă, dar revoluţia este dată de apariţia
sondajelor de tip ştiinţific (faza a cincia). Aceasta se leagă de numele lui George Gallup, care, în
1928, susţine teza de doctorat cu titlul O metodă obiectivă pentru determinarea intereselor
cititorului faţă de textele unui ziar.
Agenţiile, oficiile şi centrele de cercetări academice de sondare şi investigare a opiniei
publice, remarcă Petru Iluţ au proliferat repede în S.U.A. şi ţările occidentale în special după cel de
al doilea război mondial. În 1956 s-a constituit Asociaţia mondială pentru studiile opiniei publice
(WAPOR), care are statut consultativ la UNESCO. Astăzi aproape în toate ţările europene - şi în
multe altele - există centre de sondare a opiniei publice.
În ţara noastră, până în decembrie 1989, a funcţionat (între 1967-1980) doar o singură
instituţie de profil - Oficiul de studii şi sondaje al Radioteleviziunii. După 1989 a luat fiinţă
Institutul Român pentru Sondarea Opiniei Publice (IRSOP), dar şi multe alte agenţii specializate
(IMAS, CURS, INSOMAR etc).

40
Tema 4
CULTURA

1. Multitudinea definiţiilor conceptului de cultură

Conceptului de cultură i s-au propus de-a lungul timpului numeroase moduri de definire.
Într-o publicată în 1952, Alfred L. Kroeber şi Clyde Kluckhone semnalează, de pildă, nu mai
puţin de 163 definiţii. Chiar în cadrul celor şase categorii în care sunt distribuite definiţiile
(semantico-descriptive, istorice, normative, psihologice, genetice, structurale), conţinuturile
prezintă asemenea variaţii, încât, după cum observa sociologul francez B. Valade, s-a putut vorbi de
o „junglă conceptuală” (Valade, 1997).
Inflaţia de nuanţe s-a adăugat multitudinii de accepţii. Astfel, la începutul anilor şaizeci,
Edward Shils a realizat o trecere în revistă a acestora, distingând: high culture (cultură înaltă),
refined culture (cultură rafinată), elaborate culture (cultură elaborată), middle culture (cultură de
mijloc), serious culture,(cultură serioasă), vulgar culture, (cultură populară), low culture, (cultură
joasă) etc.
Calificată drept juvenilă, muncitorească sau de masă, prin referire la o clasă de vârstă, la un
grup social sau la tehnicile moderne de comunicare, în sociologie cultura este analizată şi din
punctul de vedere al formării şi difuzării ei, al uzanţelor şi efectelor pe care le provoacă. Delimitată
destul de clar, ca şi în cazul culturii civice şi al culturii politice, recent constituită în obiect de
analiză, sau sesizată aproximativ prin extrema diversitate a manifestărilor sale seculare de către
istoricul culturii medievale, cultura, înţeleasă dintr-un punct de vedere sociologic, invită la o
reflecţie preliminară asupra conţinutului pe care îl poate primi, reflecţie a cărei banalitate nu este
decât aparentă.
În secolul al XVIII-lea, prin cultură se înţelegeau „modalităţile de cultivare a pământului
pentru a fi mai fertil, a arborilor şi plantelor pentru a le face să rodească mai bine”, folosindu-se şi
la figurat „pentru grija acordată artelor şi spiritului” (Valade, 1998).
Secolul raţionalist şi pedagogic al Luminilor – şi, inspirată de aici, ideologia revoluţionară
franceză de la 1879, observă Marius Lazăr, vor configura unul din înţelesurile perpetuate până
astăzi, acela al umanismului universalist: dacă raţiunea este ceea ce îl desprinde pe om din
animalitate, cultivarea ei presupune ridicarea speciei umane pe o treaptă superioară. Progresul
raţiunii, de aceea, este mijlocul prin care se realizează emanciparea omului însuşi, progresul
umanităţii în generalitatea şi esenţialitatea ei, dincolo de toate barierele şi diferenţele care separă
indivizii sau colectivităţile (Lazăr, 1996).
Dincolo de cadrul declaraţiilor abstracte şi generoase, ideea educaţiei, a culturii care se obţine
prin instruire, va întemeia ideea meritocraţiei, a reuşitei sociale ca efect al calităţii şi străduinţei
personale, opusă prin apartenenţa la o categorie socială privilegiată, de pildă aceea a aristocraţiei
„de sânge nobil”. Achiziţie a lumii moderne asociată cu democraţia, principiul meritocratic reuşeşte
la rândul lui să fondeze o nobleţe dobândită, ceea ce substituie, într-o măsură apreciabilă, nobleţei
moştenite. Culturii şi educaţiei le revine aici un rol esenţial, acestora atribuindu-li-se astfel calitatea
de a înnobila de a-l plasa pe individ deasupra unei condiţii ordinare sau „nedemne”, care îl poate
însă marca încă de la naştere, conferindu-i o nouă identitate – născându-l, în fond, a doua oară, din
punct de vedere social (Lazăr, 1997).
În zorii epocii moderne, care întemeiază teoretic şi istoric civilizaţia contemporană, „nedemn”
este acela care se plasează în zona inferioară raportului om / animal sau raţional / iraţional. Omul
cult, ca şi cel nobil, îşi va domina impulsurile, îşi va controla agresivitatea, se va conforma unui
tipar al interacţiunii „raţionale” , va devenii politicos, cizelat, plăcut, „om de lume”, opus prin toate
insului grobian şi necioplit, a cărui condiţie îl apropie de cea a sălbaticului în „stare de natură”. Aşa
cum apare el în Franţa sfârşitului de secol XVIII şi a începutului de secol XIX, sub dubla influenţă a
Filosofilor şi a Curţii, conceptul luminist de cultură tinde să se confunde cu acela de civilizaţie
(Lazăr, 1996).
Nu şi în Germania aceleiaşi perioade, însă, unde cultură şi civilizaţie, după cum remarcă şi
Marius Lazăr, sunt concepte şi principii diferenţiatoare. Cultură are un sens ce trimite la
profunzime, interiorizare şi spiritualizare, spre deosebire de civilizaţie, care exprimă latura
41
convenţională, exterioară – şi, deci, superficială – a conduitei şi a raportării la celălalt. pe o cale
deductivă.
În Europa, primele tentative de abordare a fenomenului culturii pornind de la inventarierea şi
clasarea unui material empiric de observaţie, observă Marius Lazăr, vor fi în bună măsură stimulate
de îndemnul entuziast de studierea culturii păturii de jos, populare, indemn venit din partea lui
Herder.
Folclorul, ca şi fascinaţia exercitată de descoperirea culturilor aşa numite „primitive”,
deschiderile teoretice şi promisiunea ce le conţineau acestea de revelare a invariantelor şi
universalelor culturale – au stat la baza construirii unor noi discipline: 1) etnografia (monografiere
a unei unităţi sociale prin descrierea şi clasarea tuturor aspectelor comunităţilor care o formează:
mediu, credinţe, obiceiuri, instituţii, unelte, tehnici, moduri de producţie etc.); 2) etnologia (sinteză
a materialului analitic furnizat de etnografie, degajând o înţelegere de ansamblu a societăţii); 3)
antropologia culturală (domeniu ce integrează cultura într-o explicaţie mai generală şi mai
cuprinzătoare a omului însuşi, cu modul său de a fiinţa esenţialmente cultural).
Toate aceste acumulări teoretice, remarca Marius Lazăr, au venit să furnizeze în cele din
urmă perspectivei sociologice o varietate extrem de complexă de definiţii ce pot fi grupate în două
mari clase, ce indică şi două accepţii uzuale ale noţiunii de cultură, coexistente adesea:
a) cultura în sens modern, vizând producţiile literare, artistice, ştiinţifice, împreună cu
instanţele care pun în circulaţie, difuzează şi consacră rezultatul unor astfel de activităţi; este, în
fond, cultura ca obiect al însuşiri prin instrucţie şcolară aşa cum îi apare ea contemporanului
cultivat;
b) cultura în sens antropologic, plăsmuită în noul context al „situaţiei coloniale” (Balandier)
generate de dominaţia mondială a civilizaţiilor de tip occidental, situaţie care include într-o relaţie
specială colonizatul, colonistul şi antropologul, laolaltă cu ştiinţa de provenienţă a ultimului.
Asumându-şi pluralismul şi principiul particularismului, observă Marius Lazăr, sociologia
contemporană completează tabloul definiţiilor cu clasa celor care surprind caracteristicile culturii de
masă – creaţie a timpurilor moderne şi mai ales a celei de-a doua jumătăţi a acestui secol. Timpul
liber, considerat ca loisir, devine o realitate tot mai importantă pentru existenţa omului
contemporan, iar explozia mediatică – dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de comunicare în
masă făcând simultane comunicarea şi interferenţele interculturale în fiecare moment – schimbă cu
totul condiţiile receptării şi participării la cultură. Aceasta tinde să-şi modifice profilul, conţinutul,
să-şi piardă caracterul intelectualist şi educativ. Considerată cultură a săracului sau cultură a celor
fără cultură, cultura de masă devine realitatea dominantă în câmpul practicilor culturale cotidiene
de astăzi – domeniu al activităţii neformalizate şi libere, corespunzând mai degrabă nevoii de
divertisment şi propensiunii hedonistice, componente nu mai puţin semnificative ale modului de
viaţă al omului contemporan.
Accepţiile conferite culturii, observă Marius Lazăr, vor mai depinde însă şi de unghiul
abordării acesteia. Este vorba, mai întâi de perspectiva operaţionalizării conceptuale în funcţie de
care sunt evidenţiate ca esenţiale anumite trăsături, corespunzător interesului şi obiectivelor de
cercetare sau a naturii fenomenului de explicat.
Marius Lazăr considera că putem caracteriza, astfel, cultura, distribuind alternativ accente pe:

a) Procesualitatea ei, cultura putând fi privită ca proces de producere de bunuri / valori /


norme / simboluri / semnificaţii – cu variante care nuanţează sensul şi natura acestei producţii:
reproducere (care accentuează rolul şi funcţiile îndeplinite de tradiţiile în perimetrul unei culturi);
multiplicare (copiere sau producţie de serie în urma căreia produsul cultural participă la un circuit
asemănător celui economic); inovare sau inventare (creaţie de valori ca rezultat a unei înzestrări şi
proceduri miraculos-charismatice). Procesualitatea implică însă, ne atrage atenţia M. Lazăr, şi
urmărirea parcursurilor creaţiilor culturale, difuzarea, circulaţia şi receptarea acestora, ca şi
dinamicele culturale, transformările la care sunt supuse toate componentele sistemice ale practicilor
culturale.

42
b) Produs, care refocalizează cercetarea pe care se obţine în urma producţiei culturale (creaţii
sau opere ştiinţifice, tehnice, artistice caracterizate ca bunuri (materiale sau simbolice), norme sau
valori). Cultura funcţionează ca patrimoniu, zestre transmisibilă din generaţie în generaţie, sau
tradiţie. Abordările sincronice (statice) vor prevala asupra celor diacronice (istorice sau dinamice),
privilegiind demersurile formale sau hermeneutice, desprinderea semnificaţiilor prin intermediul
analizelor de conţinut ca indici ce trimit la profilul mental şi intelectual al producătorilor şi
receptorilor care participă la circuitul cultural.

c) Comportamentul uman, practici individuale sau de grup sau acţiuni specifice unui anumit
mod de a face prescris printr-un cod cultural sau un pattern (model) – însă şi unor dispoziţii pentru
un anumit tip de acţiune sau competenţe apte a fi cultivate în vederea unor performanţe oarecare.
Practicile – individuale sau instituţionalizate – precum şi modurile de consum social al produselor
culturale vor, trimite, de asemenea la individul concret, la actorul social angajat într-o viaţă
comunitară cotidiană, fie că apare sau nu şi în ipostază de creator.

2. Funcţii ale culturii

Marius Lazăr, în studiul prezentat pe larg în mai multe paragrafe şi capitole anterioare, are în
vedere următoarele funcţii ale culturii:
1) Funcţia adaptativă, menită să asigure supravieţuirea şi ajustarea întregului program genetic
conform solicitărilor condiţiilor de mediu. Corelat, ea contribuie la diferenţierea în termeni de
specie biologică şi, totodată, la autodefinirea omului prin raportare la natura sa proprie şi la cea
exterioară, prin subfuncţia de autoreglare, care o completează pe prima;
2) Funcţia de achiziţie a informaţiei socialmente utile, care constă în preluarea şi producerea
de cunoştinţe tehnice sau ştiinţifice, economice, morale, juridice sau religioase, de obţinerea de
informaţie adaptativă non-ereditară, necesară oricărei societăţi şi care fac posibilă
3) Funcţia de reproducere a comunităţii ca atare. Existenţa unei tradiţii – cu subfuncţiile ei
specifice de memorizare, stocare şi transmitere a informaţiei dobândite (informaţie care, adesea, ea
singură apare definită ca o cultură specificată) – devine indispensabilă pentru orice grup care îşi
revendică o anumită stabilitate, coeziune şi continuitate;
4) Funcţia de coeziune socială, menită a solidariza membrii colectivităţii, a-i aduna în jurul
unor obiective comune, dar şi a unor simboluri şi imagini pe care le împărtăşesc;
5) Funcţia identitară îi face astfel pe indivizi să-şi recunoască co-apartenenţa dar şi să se
recomande ca membrii stabili ai grupului lor, să stabilească convenţii şi coduri sociale prin care să
poată lua contact unii cu alţii, să se identifice unii pe alţii sau să se poată diferenţia.
6) Funcţia de socializare a culturii, strâns legată de precedentele, care presupune
transformarea fiecărui individ născut sau adoptat de colectivitate într-un membru al acesteia, prin
însuşirea şi interiorizarea normelor, convenţiilor, codurilor şi simbolurilor, a sistemelor ei de valori
specifice.
7) Funcţia de distincţie socială, prin care se realizează diferenţierea indivizilor care aparţin
unor medii. Grupuri sau clase care afişează o solidaritate de ’’corp’’, la fel precum membrilor
diferitelor etnii, minorităţi sau comunităţi culturale;
8) Funcţia de comunicare, prin intermediul căreia se instituie relaţiile interumane însele şi
convenţiile, se exprimă acordul sau dezacordul şi se împărtăşesc aceleaşi semnificaţii, şi valori – iar
prin ele experienţe, acte de cunoaştere, trăiri. Comprehensibilitatea, care întemeiază atâtea tipuri de
interacţiune, devine prin aceasta o componentă ce fondează întreg eşafodajul de norme şi instituţii
ale vieţii sociale, devine substanţa însăşi a fenomenelor culturale, liantul care transformă faptul
social (un „lucru”, în sens durkheimian) în fapt uman.

43
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cum putem defini socializarea?
2. Prezentaţi succint principalele teorii ale socializării.
3. Care dintre teoriile socializării vi se pare că explică mai bine transformarea fiinţei umane
dintr-una biologică în una socială?
4. Care sunt principalele tipuri de socializare din perspectiva evoluţiei individului?
5. Care sunt principalele tipuri de socializare din perspectiva consecinţelor sociale?
6. Identificaţi şi prezentaţi exemple concrete de manifestare a diferitelor tipuri de socializare
din modelul de mai jos:

Socializare
Concordantă Discordantă
Socializare Pozitivă I II
Negativă III IV

7. Prezentaţi pe scurt modul de manifestate a principalilor factori ai socializării.


8. Introduceţi în prezentarea familiei şi grupului-pereche elemente achiziţionate deja în
cursurile anterioare.
9. Care este cauza principala a faptului că fiecare individ are o personalitate unică?
10. Încercaţi să vă autoevaluaţi personalitatea din perspectiva factorilor şi proceselor de
socializare care v-au marcat existenţa.
11. Cum este definită devianţa în unele lucrări de specialitate?
12. În ce constă diferenţa dintre devianţă şi criminalitate?
13. Răspundeţi cu atenţie la întrebarea: Există fapte deviante în sine?
14. Cum puteţi comenta o afirmaţie de genul „orice faptă poate fi deviantă”?
15. Utilizând bibliografia recomandată mai jos, precizaţi conţinutul termenului de anomie.
16. În ce condiţii are devianţa un caracter constructiv?
17. Comentaţi succint rezultatele cercetărilor lui Simmons.
18. Care sunt principalele categorii de devianţă prezentate de Cusson?
19. Cum apreciaţi prezenţa în mai multe clasificări a handicapului ca formă de devianţă? Este
ea corectă în raport cu definiţiile devianţei?
20. Care sunt principalele paradigme explicative ale devianţei?
21. Identificaţi în realitatea concretă exemple care să ilustreze veridicitatea teoriei etichetării în
explicarea devianţei.
22. Prezentaţi succint principalele elemente ale opiniei publice.
23. Care sunt principalii factori implicaţi în dinamica opiniei publice?
24. Care sunt principalele elemente de care depinde schimbarea opiniei publice prin
persuasiune?
25. Care este principala caracteristică a liderilor de opinie?
26. Explicaţi semnificaţia sintagmei „curgerea informaţiei este în două trepte”. Căutaţi exemple
de influenţare a opiniei prin acest model în cazul campaniei electorale recent încheiate la
noi.
27. Care sunt principalele etape (faze) identificate în evoluţia studiului opiniei publice?
28. Care sunt cele şase categorii în care sunt distribuite definiţiile semnalate de Alfred L.
Kroeber şi Clyde Kluckhone?
29. Care erau conţinuturile noţiunii de cultură în secolele XVIII şi XIX, spaţiul francez şi în cel
german?
30. De ce anume sunt legate în Europa primele tentative de abordare a fenomenului culturii,
pornind de la inventarierea şi clasarea unui material empiric de observaţie?
31. La baza căror noi discipline au stat studiul folclorului şi al culturii primitive?
32. Care sunt clasele de definiţii date culturii în concepţia lui Marius Lazăr?
33. Care sunt, după M. Lazăr, funcţiile culturii şi cum pot fi ele descrise?

44
BIBLIOGRAFIE

Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul european, pp. 89-96, pp. 131-149,
pp. 184-187
Cusson, M. (1997), „Devianţa”, în Boudon, R. (1997), coord., Tratat de sociologie, Bucureşti,
Humanitas, 1997, pp. 439-477
Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, pp. 237-247
Iluţ, P. (1996), „Opinia publică”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie, Cluj-
Napoca, Editura Mesagerul, pp. 324-353
Lazăr, M. (1996), „Cultura”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie, Cluj-Napoca,
Editura Mesagerul, pp. 354-385
Mihăilescu, I (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi,
Polirom, pp. 43-54, pp. 84-91
Rădulescu, S. (1996), „Devianţă”, în Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de
sociologie, Bucureşti, Editura Babel, pp. 165-167
Valade, B. (1997), „Cultura”, în Boudon, R., coord., Tratat de sociologie, Bucureşti,
Humanitas, 1997, pp. 521-554

45
Capitolul 4
SOCIOLOGIA ŞI IMPLICAREA ACTORILOR SOCIALI

Tema 1

CERCETAREA-ACŢIUNE PARTICIPATIVĂ

1. Cercetarea-acţiune participativă

Pentru a stabili mai exact locul cercetării-acţiune în ansamblul metodelor ştiinţelor sociale,
Juan pleacă de la opoziţia comprehensiune - explicaţie, pe de o parte, şi opoziţia observaţie -
experimentare, pe de altă parte (Juan, 1999, în Pascaru; Buţiu, 2007).
Pentru Juan, opoziţia comprehensiune - explicaţie desemnează maniera în care cercetătorul
consideră ceea ce studiază: statutul de subiect/obiect al cercetării. Indivizii, grupurile, fenomenele
studiate sunt actori-subiect (fr. acteurs-sujets) sau mecanisme-obiect (fr. mecaniques-objets).
Opoziţia observaţie - experimentare desemnează statutul cercetătorului în raport cu obiectul său:
indivizi, grupuri, fenomene studiate. În observaţie cercetătorul nu a produs materialul: el studiază
situaţiile naturale sau obiectele create de alţii. Invers, experimentarea este cea prin care se produce
sensul.
Observaţiile lui Juan, sintetizate într-un tabel, ne dau imaginea completă a componentelor
metodologice fundamentale în cercetarea socială (Tabelul 1).
Pentru Juan cercetarea-acţiune are ca derivate intervenţia şi consilierea. O formă specială a
cercetării-acţiune, ne lasă să înţelegem Juan, este dezvoltarea socială. Obiectivul ambiţios al
acesteia din urmă este acela de a înţelege o problemă socială în discuţie prin analiza situaţiilor
individuale şi a logicilor de acţiune şi de a acţiona, de a lupta contra excluderii sociale, de a
dinamiza în final actorii locali. De-a lungul diagnosticului se tinde spre crearea unui inter-
parteneriat şi spre a acţiona corect prin punerea în practică de proiecte.

Tabelul 1. Tehnici de experimentare comprehensive

Tipuri de actori
Implicarea cercetătorului
Indivizi Grupuri sau mişcări
Cunoaştere pozitivă Interviuri Experimentări grupale
Intervenţie Terapie CERCETAREA-ACŢIUNE

Modelele şi metodele cercetării orientate spre acţiune (engl. action-oriented research), descriu
patru situaţii: cercetarea-acţiune (action research), cercetarea participativă (participatory research),
cercetarea-dezvoltare (empowerment research), şi cercetarea feministă (feminist research). Se
apreciază că dintre cele patru modele menţionate cercetarea-acţiune este probabil cea mai larg
utilizată. Istoric vorbind, cercetarea-acţiune a fost asociată cu domeniul economic şi dezvoltarea
organizaţională, dar mai recent această abordare este utilizată şi de către specialişti din alte diverse
domenii precum educaţia, inovarea agricolă şi dezvoltarea umană.
Kurt Lewin este cel care a propus termenul de cercetare- acţiune.
Dar ce este de fapt cercetarea-acţiune ?
Cercetarea-acţiune este acea cercetare care vizează concomitent găsirea de soluţii practice la
probleme concrete şi atingerea unor obiective ştiinţifice. Pentru atingerea acestui dublu scop se
impune colaborarea cu cei care reprezintă sistemul de schimbat şi, în acelaşi timp, obiectul

46
cercetării ştiinţifice. Este obligatoriu ca în cercetarea-acţiune să existe două tipuri de ipoteze:
ipoteze de cercetare şi ipoteze de acţiune.
Una din problemele teoretice importante este cea a raporturilor dintre metoda intervenţiei şi
cercetarea-acţiune.
Specialişti de renume apreciază că metoda intervenţiei diferă de tipul integrativ al cercetării-
acţiune printr-o insistenţă pe conflict şi pe schimbarea socială. Cea dintâi este mai aproape de
cercetarea-acţiune de tip critic. Metoda intervenţiei presupune cercetarea-acţiune critică, dar
proiectele care utilizează metoda de intervenţie aparţin mai degrabă societăţii civile decât sferei
muncii, şi deci dezvăluie potenţialul schimbării sociale în societatea civilă. O altă diferenţă
importantă între cercetarea-acţiune şi metoda de intervenţie se referă la rolul actorilor sociali. Pe
când rolul cercetării-acţiune este acela de a provoca schimbarea socială, metoda de intervenţie nu îşi
propune să genereze schimbare socială ca atare. În schimb, scopul ei este să creeze o înţelegere
printre actorii colectivi asupra potenţialului şi rolului acestora în schimbarea socială.
În literatura de specialitate sunt subliniate apoi principalele diferenţe între cercetarea-acţiune
şi alte forme de cercetare: (1) este derulată de către oameni preocupaţi direct de situaţia socială
cercetată, plecând de la întrebările practice care apar în munca de fiecare zi a cercetătorilor; (2)
rezultatele cercetării-acţiune sunt transpuse în practică cu scopul de a produce schimbarea; (3)
cercetarea-acţiune are un grad înalt de orientare pragmatică (pragmatic orientation); (4) cercetarea-
acţiune se bazează pe cultura şi valorile unui grup social ai cărui membri sunt atât actori în câmpul
de cercetare cât şi cercetători; (5) cercetarea-acţiune ridică anumite probleme etice, cu deosebire
atunci când un cercetător studiază mediul său de muncă şi, implicit, comportamentul colegilor săi.
Dintre caracteristicile acestei abordări sun reţinute: (1) adoptarea unei perspective
interpretative a datelor (fapt ce permite intervenţia socială în cercetare, cercetătorul devenind o
parte a studiului), (2) adoptarea unei perspective ideografice asupra cercetării (care postulează că
fiecare cadru social implică un set unic de subiecţi umani ce interacţionează), (3) utilizarea analizei
calitative (datorită necesităţii de a dezvălui importanţa acţiunii şi a setului de valori care ghidează
acţiunea actorului).
O observaţie importantă în legătură cu cercetarea-acţiune participativă îi aparţine lui S. A.
Small: „În cercetarea participativă, participanţii cetăţeni sunt în primul rând responsabili pentru
designul studiului, incluzând decizia asupra modalităţii de colectare, asupra analizei şi apoi asupra
diseminării informaţiilor.” (Small, 1995, p. 994).

Dintre demersurile relativ recente în cercetarea-acţiune participativă le reţinem mai întâi pe


cele ale irlandezilor P. Lundy şi M. McGovern. Ei au avut în vedere o serie de grupuri aflate la un
moment dat în conflict în spaţiul în care şi-au fixat experimentările (Irlanda de Nord), reţinând între
altele şi faptul că aspectul cel mai semnificativ al cercetării acţiune participative este cel al plasării
subiectului în centrul procesului de luare a deciziilor, poziţia celui din interiorul unei comunităţi
fiind mult mai critică decât se crede în general, trebuind să fie văzută sub multitudinea nuanţelor şi
faţetelor sub care se manifestă În proiectul experimental au fost cuprinse 30 persoane, rude ale
victimelor conflictelor din Irlanda de Nord (în perioada 1969-1996 se raportaseră în jur de 90
victime) şi a fost organizată o primă întâlnire a lor cu reprezentanţi ai grupurilor din comunitate
pentru a discuta modul în care comunitatea ar putea comemora victimele conflictelor. Urmând mai
multe întâlniri ad-hoc, discuţii şi dezbateri, a rezultat ideea unei cărţi comemorative. S-a constituit
un comitet de coordonare şi mai mulţi membri ai comunităţii s-au implicat în diferite etape şi au
îndeplinit pe parcursul proiectului sarcini specifice. Pe perioada a patru ani au fost luate peste 300
interviuri iar în 2002 s-a publicat cartea cu titlul Ardoyne: The Untold Truth. Lansarea a avut loc la
data celei de a 33-a comemorări a primei victime a conflictelor din comunitate. La întâlnirea
organizată pentru lansarea cărţii au participat câteva sute de rude ale victimelor şi alţi membrii ai
comunităţii. Cartea conţine 99 studii de caz (fiecare caz bazându-se pe 2-3 mărturii orale) şi o serie
de capitole istorice pentru contextualizarea deceselor. Înainte de publicare, fiecare interviu a fost
returnat autorului mărturiei pentru a-l valida / rectifica / completa / adnota etc. Mai mult, seria de
interviuri consacrate unui caz a fost şi ea, în întregime, returnată autorilor parţiali care au putut
rectifica, comenta, completa etc. pe baza mărturiilor celorlalţi despre cazul în fiecare era expert
parţial. Abia apoi s-a editat forma finală a cărţii.
47
Dintre concluziile la care s-a ajuns în urma acestui proiect experimental de succes reţinem:
(1) cercetarea-acţiune participativă poate fi cheia rezolvării unui număr mare de dileme
metodologice, etice şi politice pe cu care cercetătorii se confruntă în societăţile divizate de violenţă;
(2) mecanismul centrării-pe-victimă în rostirea adevărului nu trebuie să urmărească mărturisirea
detaşată, ca a unui narator al unei experienţe consumate ci o mărturisire participativă care să
conducă la adevărul însuşi.
Un grup de cercetători americani, conduşi de către Emilio A. Parrado, Chris McQuiston şi
Chenoa A. Flippen, a pus în practică metodologia cercetării bazate pe participarea comunitară
(community-based participatory research methodology - CBPR) în vederea studierii riscului HIV în
comunăţile de migranţi spanioli din Durham, Carolina de Nord.
În proiectul amintit, implicarea comunităţii a fost cheia spre obţinerea accesului în mijlocul
unei populaţii relativ închise, spre dezvoltarea unui instrument de cercetare flexibil, spre creşterea
calităţii datelor şi spre alinierea cercetărilor la realităţile culturale ale migranţilor din Durham.
CBPR a asigurat ca perspectivele şi punctele de vedere ale membrilor comunităţii să fie luate
în considerare şi a propus o cercetare orientată spre acţiune prin aceea că membrii comunităţii au
fost implicaţi direct în colectarea şi analizarea informaţiilor şi în generarea recomandărilor necesare
schimbării.
În proiectul amintit, 14 membri ai comunităţii (6 bărbaţi şi 8 femei) s-au integrat în final în
toate aspectele procesului de cercetare, de la operaţionalizarea conceptelor şi colectarea datelor
până la interpretarea rezultatelor culese.
Practic, în timpul întâlnirilor bisăptămânale, grupul a fost divizat în două mici subgrupuri, în
funcţie de gen, pentru a facilita discuţia subiectelor delicate. Fiecare subgrup a primit aceleaşi
sarcini, cum ar fi definirea HIV în comunitatea hispanică sau, descrierea factorilor care contribuie
la menţinerea problemei. Prin acest proces, grupul a ajutat la identificarea elementelor cheie ale
adaptării sociale, elemente care erau legate direct de riscul HIV: izolarea socială, consumul de
alcool şi utilizarea sexului comercial de către muncitori. De îndată ce s-au obţinut fondurile
necesare, grupul s-a implicat în realizarea chestionarelor. Natura delicată a subiectelor a impus un
chestionar care să nu intimideze, să fie util în colectarea informaţiilor complexe şi care să poată fi
analizate statistic. Rezultatul final a fost un instrument semi-flexibil care permitea şi reconstrucţia
experienţelor individuale (cum ar fi complexele migrării). Apoi membrii CBPR au fost pregătiţi şi
ca realizatori ai interviurilor pentru cercetarea din Durham, ceea ce a diminuat semnificativ rata
non-răspunsurilor.
Latura reflexivă a metodologiei CBPR a contribuit şi ea la eficienţa cercetării. În timpul
întâlnirilor, în faza colectării de date, cei care realizau interviurile au raportat în mod regulat
problemele apărute şi au împărtăşit celorlalţi experienţa lor. La final, CBPR s-a centrat pe analiza şi
interpretarea complexului de date culese din interviuri, din consemnări ale membrilor CBPR care
descriau condiţiile locale şi atitudinile respondenţilor.
Discuţiile colective asupra rezultatelor cercetării au permis comunităţii şi cercetătorilor să
evalueze rezultatele studiului, să reconsidere aşteptările preliminare şi să identifice noi deschideri
pentru cercetare.
C. Reid şi A. Tom (2006) descriu o investigaţie realizată prin ceea ce se numeşte cercetarea-
acţiune feministă. Timp de doi ani (2000-2001), un grup de cercetători au lucrat cu organizaţia
canadiană Women Organizing Activities for Women (WOAW), care cuprindea 80 de femei cu
venituri reduse. Reid a iniţiat şi organizat întâlnirile sub forma unui forum, care îi oferea ocazia de
a pregăti lucrarea sa de doctorat despre legătura dintre sărăcie şi sănătatea femeilor şi despre
modul în care femeile îşi puteau uni forţele pentru a acţiona împreună. În timpul celor doi ani de
strângere de informaţii, la întâlniri au participat mai mult de 30 de femei cu venituri mici. Douăzeci
dintre acestea au devenit participante active şi au declarat că veneau la reuniuni pentru că aveau
ocazia să discute probleme şi interese comune. Pe perioada celor doi ani s-au organizat 18 întâlniri,
fiecare cu o durată de peste două ore şi cu o medie de participare de 11 femei. La primele patru
reuniuni, participantelor li s-a oferit un onorariu, apoi nu a mai fost necesar acest gen de stimulent.
Implicarea actorilor sociali în cercetare se poate face şi prin restituirea rezultatelor,
metodologie de care urmează să ne ocupăm în lecţia următoare.

48
Tema 2
RESTITUIREA REZULTATELOR

1. Restituirea rezultatelor şi tipurile ei

Trimiteri la restituirea rezultatelor unei cercetări sociologice găsim încă din deceniile şapte şi
opt ale secolului trecut, într-o Franţă care făcea eforturi considerabile în sprijinul amenajării
spaţiului rural.
Importanţa unei anchete rurale prealabile şi bine făcute, aprecia psihosociologul francez R.
Mucchielli, creşte cu atât mai mult cu cât feed-back-ul unei anchete, adică restituirea concluziilor la
colectivitatea în care s-a efectuat ancheta (în condiţiile în care colectivitatea a acceptat ancheta
însăşi), poate provoca deşteptarea dinamismelor locale. Din acest punct de vedere, consideră
psihosociologul francez, ancheta rurală constituie evenimentul decisiv. Dacă anchetatorii vor şti să
obţină cooperarea locuitorilor şi să facă acceptată ancheta de la început, dacă ei vor şti să implice
liderii informali şi formali locali, dacă ei vor restitui rezultatele (şi dacă locuitorii se recunosc în
această imagine pe ei înşişi), o urnire, o clintire este dată deja pentru a putea amorsa schimbarea
(Mucchielli, 1976).
Complexitatea restituirii, nu este din păcate, decât rareori abordată.
Pe cât de mult manualele de cercetare şi alte ghiduri metodologice vorbesc de instrumente şi
oferă sfaturi pentru adecvarea şi organizarea culegerii datelor, remarca Bernard Bergier, pe atât de
mult se neglijează relaţia cu destinatarii şi impactul acesteia asupra sociologului şi etnologului
(Bergier, 2000). Destinatarul vizat prin restituire este reprezentat de interlocutorii din teren ai
cercetătorului.
Bergier propune această definiţie pentru restituire: „Acel act sau acea dinamică prin care
cercetătorul împărtăşeşte interlocutorilor din teren, în scopuri etice şi/sau euristice, rezultatele
provizorii şi/sau definitive ale prelucrării datelor colectate în vederea analizei lor” (Bergier, 2000, p.
8).
Din definiţia propusă restituirii de către Bergier reţinem ca obiective pe cel etic şi pe cel
euristic. Am putea chiar merge mai departe şi vorbi, în funcţie de aceste obiective, de o restituire-
dar sau restituire etică şi o restituire-cunoaştere sau restituire euristică.
Bergier pledează însă pentru o restituire integrată în ansamblul activităţilor cercetătorului,
integrare care semnifică faptul că restituirea poate participa în anumite condiţii la producerea de
cunoaştere şi la validarea enunţului ştiinţific. O astfel de restituire, consideră Bergier, presupune ca
subiectul să fie recunoscut ca obiect al cunoaşterii şi cunoscător, adică obiect şi subiect al cercetării
deopotrivă.
După cum el însuşi mărturiseşte, în primele sale cercetări Bergier îi considera pe interlocutorii
săi un simplu obiect al cercetării, caz în care interlocutorul din teren era un simplu furnizor de
materie primă pentru cercetare, iar restituirea era un act facultativ situat în afara cercetării. Reflecţia
asupra restituirii, constată Bergier, ia naştere în contextul acţiunilor de intervenţie. Intervenţia
psihosociologică, consultarea socială, cercetarea-acţiune, recunoaşte Bergier, au fost subiectul unei
literaturi abundente în ţările anglofone înainte de a se dezvolta notabil în Franţa anilor ‘70. În
asemenea contexte, fără ca problema restituirii să fie pusă explicit, ea este luată în consideraţie,
tratată divers dar sistematic. Indiferent de forma sa (colaborarea cu actorii, punerea în valoare a
cercetătorului, restituirea este un răspuns al intervenientului la chemarea celui căruia îi este
adresată. Facultativă în munca de cercetare în general, restituirea dobândeşte în intervenţie şi
cercetarea-acţiune un caracter obligatoriu. Ea este o datorie, conchide Bergier.
Restituirea se adresează interlocutorilor din teren pentru că ea tratează problemele în care se
înrădăcinează şi cererile lor. Ea se face în limbajul lor, aproape de un discurs brut.
Bergier recomandă restituirea orală, o restituire care reclamă prezenţa intervenientului şi cea
a actorilor sistemului local, prezenţă care face posibilă o interpelare reciprocă. Această restituire
este de tip formativ, cu orientare personală. Ea nu împărtăşeşte cunoştinţele savante ale

49
intervenientului ci produce o recunoaştere a dispoziţiilor, motivelor, intenţiilor, aspiraţiilor,
temerilor şi speranţelor indivizilor.
În concepţia lui Bergier, informaţiile trebuie restituite la diferitele grupuri reprezentative
pentru populaţia din teren, ele nevizând doar notabilităţile. Restituirea este programat conflictuală şi
transformatoare. Tensiunile între interesele antagoniste ale diferitelor grupuri trebuie scoase la
lumina zilei.
Într-o primă clasificare propusă în lucrarea citată, Bergier va prezenta trei tipuri de restituire:
(1) restituirea savantă, (2) restituirea elucidantă şi (3) restituirea militantă. În restituirea elucidantă
sau în cea militantă orientarea transformatoare a restituirii este asumată. Intervenientul determină o
schimbare, fiindu-i parte integrantă. Restituirea nu mai este strict transmisivă, ea este formativă
(elucidând originile problemelor identificate) şi apropriativă (dezvoltând moduri colective de
acţiune). În ambele cazuri, conchide Bergier, restituirea nu mai este închisă, dominată de normele
comanditarului, ci este deschisă şi centrată pe subiectul cercetării şi pe procesele vizate.

2. Cercetări fundamentate pe restituirea rezultatelor

Am utilizat restituirea rezultatelor investigaţiilor sociologice în aprofundarea unor probleme


sociale din spaţiul rural, pentru cele urmează reţinând o serie de rezultate dintr-o cercetare realizată
în microregiunea Albac-Scărişoara-Horea (Munţii Apuseni).
La nivelul reprezentărilor asupra problemelor personale şi de familie, conform rezultatelor
investigaţiilor noastre, pe primul loc se situa lipsa banilor, urmată de problemele de sănătate. A se
vedea şi Tabelul 2. La nivel de comune se constata ponderea mai ridicată a celor din Scărişoara şi
Horea (95% şi, respectiv, 93%) care afirmau că se confruntă cu lipsa banilor, lipsa locului de
muncă şi cu probleme de sănătate, comparativ cu valorile înregistrate, de exemplu, pentru Albac
(77%).
După prezentarea rezultatelor anchetei, i-am întrebat pe interlocutorii noştri din teren dacă
sunt de acord cu ordinea dată de rezultatele anchetei şi dacă au soluţii de propus pentru
rezolvarea problemelor ierarhizate.
Aproape unanim, cei intervievaţi se declarau de acord cu ierarhia rezultată din anchetă, unii
susţinând chiar faptul că toate cele trei probleme ar trebui să fie pe primul loc: „Eu sunt de părere că
toate cele trei probleme ar fi pe primul loc, dar sunt de acord şi cu această clasificare” (P.G., Albac).

Tabelul 2. Reprezentări asupra problemelor personale şi de familie

Probleme personale şi de familie Opţiuni %

Lipsa banilor 124 88,6


Lipsa locului de muncă 58 41,4
Probleme de sănătate 84 60,0
Altă problemă (lipsa medicamentelor
subvenţionate, singurătatea, „viaţa prea 17 12,1
scumpă”)

La nivelul soluţiilor identificate, să remarcăm mai întâi faptul că ele fac trimitere la
dezvoltarea de ansamblu a comunelor şi chiar a microregiunii. Cei intervievaţi legau direct
soluţionarea problemei banilor de crearea de locuri de muncă: „Crearea locurilor de muncă ar
rezolva problema lipsei banilor” (V.L., Albac). Chiar şi primarul din Horea, unul dintre cei care nu
era de acord cu ordinea rezultată din anchetă, făcea trimitere la acelaşi gen de soluţii globale: „Nu
sunt de acord cu această ordine, cred că pe primul loc ar trebui să fie lipsa locului de muncă pentru
că în ziua de astăzi sunt puţine locuri de muncă şi nu mai au unde lucra bieţii oameni cu toate că îşi
doresc, pentru că trebuie să-şi crească copiii şi să le asigure un viitor. Cred că dezvoltarea
agroturismului ar fi ideală pentru ca să nu ne mai confruntăm cu lipsa banilor” (C.O., primar,
Horea).
50
Agroturismul sau, mai general, turismul era soluţia economică cea mai frecvent invocată
pentru rezolvarea unor probleme precum cea banilor, prin crearea de locuri de muncă: „Problema
locurilor de muncă, după părerea mea, poate fi rezolvată prin mai multe investiţii în turism. Ar ajuta
foarte mult ţăranii să-şi dezvolte o afacere individuală. La noi sunt puţine locuri de muncă, în
Câmpeni1 la fel, şi eu cred că turismul ar merge foarte bine dacă s-ar extinde” (V.L., Albac).
Autorităţile aveau însă o imagine mai complexă asupra soluţiilor, făcând trimitere la „crearea
de întreprinderi mici şi mijlocii care să absoarbă cât mai multă forţă de muncă de aici din zonă”
(T.T., primar, Albac).
Unele opinii legau rezolvarea problemei locurilor de muncă de dezvoltarea regiunii Munţilor
Apuseni în ansamblul ei: „Să reînvie tricotajele de la Câmpeni, [minele] de la Roşia Montană,
Filatura din Abrud2, să reînvie industria. Că mai demult circulau cinci autobuze, acuma numai
unul… (M.I., învăţător, Horea).
În ceea ce priveşte sănătatea, o primă problemă semnalată era legată de activitatea medicilor:
„La noi în sat este o problemă cu medicul, el face de gardă în Câmpeni sau în altă parte, nicidecum
la noi în sat” (I.V., Scărişoara).
Dacă în satele centru de comună asistenţa medicală era, mai mult sau mai puţin, asigurată, nu
acelaşi lucru se întâmpla în unele sate aparţinătoare: „Lipsă personal medical… Nu ştiu cum e
regulamentul la sănătate, dar să fie mai mulţi [medici] că-s o grămadă de bătrâni sus pe dealuri… Îşi
mai fac ei şi singuri câte o injecţie” (M.I., învăţător, Horea).
Mai în glumă mai în serios, pentru rezolvarea problemelor de sănătate, sportul era indicat
drept una dintre soluţii: „Pentru mai multă sănătate recomand oamenilor să facă mai mult sport”
(P.H., Albac). Se făcea trimitere şi la asistenţa medicală gratuită: „Pentru sănătate sunt de părere că
ar trebui să li se asigure persoanelor care nu au venituri asistenţă medicală gratuită” (P.G., Albac).
Răspunderea persoanei bolnave era şi ea invocată: „În primul rând ar trebui să se ocupe persoana în
cauză de ea şi apoi doctorul să se îngrijească de sănătatea persoanei respective” (F.I., Albac). Era
adusă în discuţie şi problema medicamentelor subvenţionate: „Să se dea medicamente
subvenţionate, că numai la începutul lunii se dă şi care prinde, prinde şi care nu, nu” (F.A.,
patroană, Albac).
Satisfacţiile faţă de asistenţa medicală la nivel local, acolo unde ele existau, lăsau însă loc şu
unor aspiraţii: „Doctor este şi este foarte bun, dar poate că un azil de bătrâni nu ar strica, că aicea
sunt mulţi bătrâni” (F.B., 82 ani, Albac).
Comentariile generale ale preotului din Scărişoara au fost, considerăm noi, relevante pentru
ansamblul problemelor vizate aici: „Satul acum e depopulat, e îmbătrânit... a scăzut mult numărul
de creştini. Nu ne pare bine şi e rău pentru comună. Eu ştiu cum stau lucrurile că văd cum înainte
botezam o sută pe an şi înmormântam douăzeci. Acum cam tot atâţia înmormântez dar botez 6-7, cu
ţigani cu tot. Iar cu celelalte probleme... cam aşa e! Dar avem şi oameni - e drept că puţini - care se
descurcă financiar. Însă majoritatea sunt necăjiţi, nu sunt angajaţi, nu-şi pot câştiga o pâine şi trăiesc
din ajutorul social deşi o parte sunt apţi de muncă. Cu sănătatea... dacă-i întrebăm, fiecare are câte o
boală... că asta vine odată cu sărăcia şi necazurile. Eu cred că alimentaţia proastă e cauza. Nu mai
mănâncă atâta produse naturale [pentru] că nu mai cresc toţi animale – crescutul lor nu se plăteşte,
vrei să vinzi o vacă pe care a-i crescut-o 2-3 ani şi iei pe ia 6-7 milioane3? Locuri de muncă nu sunt
aici... e drept, nici înainte nu erau cine ştie ce, dar se angajau pe la Câmpeni, la Gârda... acum nici
cei ai locurilor menţionate nu mai găsesc... Mai sunt vreo doi-trei locuitori care fac naveta la
Montana Câmpeni4... şi cam atât ştiu eu” (B.A., preot, Scărişoara).
Aşa cum s-a putut observa, prin restituirea rezultatelor cercetărilor noastre din microregiunea
Albac-Scărişoara-Horea au fost puse în valoare reprezentările actorilor locali (simpli cetăţeni, dar şi
reprezentanţi autorităţilor locale) asupra problemelor identificate de către sociologi, cunoaşterea
acestor reprezentări fiind extrem de importantă în stabilirea unor măsuri de intervenţie adecvate
pentru soluţionarea durabilă a problemelor cu care micro-regiunea se confrunta.

1
Oraşul cel mai apropiat de microregiune.
2
Fabrica de tricotaje din Câmpeni, exploatarea minieră de la de la Roşia-Poieni şi Filatura din Abrud asigurau
numeroase locuri de muncă în perioada comunismului.
3
Mai puţin de 200 de euro (la data anchetei).
4
Fabrică de mobilă.
51
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt componentele tabloului care reflectă principalele tehnici de experimentare
comprehensive.
2. Care sunt situaţiile în care se regăseşte cercetarea orientată spre acţiune?
3. Care este dublul obiectiv al cercetării-acţiune?
4. Care sunt principalele diferenţe între metoda intervenţiei şi cercetarea-acţiune?
5. Care sunt principalele diferenţe între cercetarea-acţiune şi alte forme de cercetare?
6. Care sunt principalele caracteristici ale cercetării-acţiune?
7. Prezentaţi succint câteva dintre demersurile relativ recente în cercetarea-acţiune.
8. Care sunt elementele comune şi ce anume diferenţiază aceste demersuri?
9. Cum este definită restituirea de către susţinătorii ei?
10. Care sunt principalele tipuri de restituire?
12. Care este forma de restituire recomandată?
13. Sintetizaţi principalele soluţii propuse de către actorii locali în microregiunea Albac-Scărişoara-
Horea (Munţii Apuseni).
14. Recitiţi răspunsurile actorilor locali din microregiunea studiată şi extrageţi şi alte concluzii cu
privire la reprezentările lor.

BIBLIOGRAFIE

Bergier, B. (2000), Repères pour une restitution des résultats de la recherche en sciences
sociales. Intérêts et limites, Paris, Harmattan
Mihăilescu, I (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi,
Polirom, pp. 296-310
Pascaru, M. (2005), Catalyse, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, pp. 129-130
Pascaru, M., Buţiu C.-A.(2007), Restituirea rezultatelor şi dezvoltarea comunitară, Cluj-
Napoca, Editura Argonaut, pp. 9-34, pp. 93-135
Small, S. A. (1995), “Action-Oriented Research: Models and Methods”, Journal of Marriage
and the Family, 57(4), 941-955

52
TEST DE EVALUARE FINALĂ

1. Care este nota comună a definiţiilor propuse sociologiei de către E. Durkheim, G.


Gurvitch, D. Gusti şi Tr. Herseni? (0,5 puncte).
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________

2. Prezentaţi trei dintre paradigmele care se bucură de o atenţie deosebită în sociologie.


(1 punct).
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________

3. Argumentaţi din perspectiva tipologiei grupurilor de ce familia este un grup primar.


(1 punct).
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________

4. Prezentaţi pe scurt principalele caracteristici ale organizaţiilor contemporane.


Încercaţi să identificaţi elemente ale acestor caracteristici la organizaţii pe care le
cunoaşteţi. (0,5 puncte).
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________

5. Prezentaţi pe scurt trei din elementele modelului dihotomic propus de Ioan


Mihăilescu pentru distincţia dintre rural şi urban. (1,5 puncte).
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________

6. Cum puteţi comenta o afirmaţie de genul „orice faptă poate fi deviantă”? (1,5 puncte).
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________

53
7. Explicaţi semnificaţia sintagmei „curgerea informaţiei este în două trepte”. (0,5
puncte).

_______________________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________

8. Descrieţi succint doua dintre funcţiile culturii. (1 punct).


________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________

9. Care sunt principalele diferenţe între cercetarea-acţiune şi alte forme de cercetare?


(0,5 puncte).
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________

54