Sunteți pe pagina 1din 26

VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

Concluzii – elemente ale conduitei psihosociale a PAFA

Toate aceste aspecte care le-am evidenţiat prin cercetările realizate sunt în
măsură să ofere o imagine de ansamblu asupra unui grup populaţional aflat până acum
în „conul de umbră” al nepăsării politicienilor „de tranziţie”, dar şi al lipsei de interes
al specialiştilor din domeniul socio-uman. Din păcate, nu este un subiect care odată
parcurs să îţi lase gustul unei satisfacţii anume, ci mai degrabă te pune serios pe
gânduri sau chiar te alarmează .
Din acest motiv doresc ca în acest capitol, în care mi-am propus să abordez
sintetic concluziile obţinute, să aduc şi o perspectivă a practicianului. Observaţiile
făcute pe parcursul a nouă ani de activitate, timp în care am intrat în contact cu câteva
sute de PAFA diferite, mă ajută acum să nuanţez aceste rezulate, accentuând acele
aspecte relevante din punct de vedere al intervenţiei profesionistului.

5.9.1. Dependenţa de stradă


Ce anume se întâmplă cu o persoană ajunsă în stradă, ce o face să se adapteze
şi să supravieţuiască aici? Care sunt momentele de ruptură socială şi de dizolvare a
imaginii de sine? Care sunt factorii care declanşează şi amplifică acest proces
destructurant?
În urma experienţei de lucru cu aceste persoane am identificat câteva faze ale
adaptării la viaţa în stradă, faze care pot fi repere pentru cei care oferă servicii directe.
Fiind conştienţi că degradrea psihosocială este un proces, şi nu o evoluţie în trepte,
prezentăm aceste etape deoarece preluarea beneficiarilor poate fi facilitată de
evaluarea stării în care se află, de păstrarea sau diminuarea resurselor interioare.
Aceste faze, delimitate orientativ, sunt: 1. faza de rezistenţă; 2. faza de
vulnerabilizare; 3. faza de adaptare.
1. Faza de rezistenţă
Acest moment apare odată cu pierderea locuinţei, pierdere datorată unui
eveniment brutal, traumatic (pierderea partenerului de viaţă, a locului de muncă,
invaliditate, conflict familial, escrocherie, detenţie...). În timpul aceastei etape,
persoana va încerca să facă tot posibilul ca să-şi regăsească stabilitatea pierdută. Ea
încă nu pare a fi conştientă de ceea ce presupune această nouă situaţie. Este o perioadă
de activitate intensă, în care se fac diverse încercări de recuperare a condiţiei sociale
pierdute şi în care personalitatea individului şi lumea sa interioară rămân neschimbate.

75
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

Este un prim moment de derută - posibilităţile de acţiune ca şi mijloacele pe


care le are la dispoziţie ca să beneficieze de oportunităţile juridice, economice şi
sociale încep să se diminueze. Contactele persoanei cu grupul social de apartenenţă se
alterează, deoarece apare temerea că anturajul ar putea crede că persoana le va solicita
ajutorul (bani, adăpostire sau orice formă de susţinere materială). Apare jena faţă de
noua sa situaţie (imaginea în ochii celorlalţi). Valorile din trecut rămân mai departe
motorul acţiunilor. Aceste valori orientează atitudinile şi comportamentul individului.
Păstrarea acestor norme contribuie la ridicarea pragului de rezistenţă până la
desocializare şi valorile trecutului, cu care persoana continuă să se identifice,
reprezintă o barieră către acceptarea noii condiţii sociale. Posibilitatea persoanei de a
ieşi din această situaţie depinde de resursele sale (fizice, intelectuale, financiare) şi de
mediul afectiv (familial, amical...).
În timpul acestei prime faze, persoana frecventează o lume complet nouă
pentru ea şi pe care încă nu o recunoaşte ca fiind a ei. Agresivitatea pe care o
manifestă ca să-şi regasească stabilitatea din trecut este îndreptată spre cei din jur,
mai ales persoane aflate în aceeaşi situaţie (refuză contactul cu acestea, ca şi cum ar
respinge imaginea sa viitoare). Va trebui totuşi să înveţe să comunice cu aceşti noi
parteneri pentru a putea face schimb de informaţii utile (mai ales în legătură cu
serviciile destinate acestei categorii sociale, locuri de adăpostire, surse de hrană,
etc...).
Lent, dar sigur, persoana se închide în sine. Este rezultatul experienţei de zi cu
zi, experienţă iniţial străină şi de neacceptat, dar care începe să-i devină familiară.
Persoana are încă tendinţa de a respinge această nouă situaţie, ceea ce o împiedica să
o conştientizeze şi să treacă la anumite acţiuni necesare pentru supravieţuire
(înscrierea la oficiul de şomaj, informarea despre drepturile sale - cantină socială,
adăpost de urgenţă, venit minim garantat , etc...).
Spre sfârşitul acestei etape i se deschide persoanei o lume nouă, dar ea nu vrea
încă să o recunoască ( de fapt, să se recunoască pe sine ca aparţinându-i!).
2. Faza de vulnerabilizare
Dacă în timpul primei faze, «lumea din trecut» îi era încă familiară,
binevoitoare, în timpul celei de-a doua etape, această imagine îi devine treptat străină,
chiar ostilă. Îi apare ca o lume care nu mai face parte din viaţa sa actuală. Simte că
această lume, cu tot ce înseamă ea – valori sociale, oameni, oportunităţi - o respinge.

76
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

Noile nevoi presante ale situaţiei în care se găseşte persoana respectivă (cum
să găseşti de mâncare, unde să dormi, unde să te speli, unde să întâlneşti un lucrător
social…) îi transformă concepţia asupra propriei vieţi. Va întreprinde din ce în ce mai
mic de acţiuni, va avea mai puţine initiaţive, acestea solicitându-i un efort pe zi ce
trece mai epuizant.
Chiar dacă acumularea de eşecuri produce o angoasă în legătură cu viitorul şi
diminuează entuziasmul (numărul şi calitatea acţiunilor întreprinse), totuşi persoana
îşi pastrează speranţa că-şi va reface viaţa din trecut. Privaţiunile, restricţiile de toate
felurile se accentuează şi respingerea tacită a anturajului agravează situaţia
psihologică a persoanei. Întoarcerea în trecut devine din ce în ce mai problematică.
Situaţia care ieri era privită ca fiind accidentală, devine azi o realitate inevitabilă.
Această nouă situaţie devine insuportabilă atât la nivel economic, cât şi psihologic.
Posibilitatea de a ieşi din acest impas va depinde de ceea ce va putea persoana să
întreprindă (mobilizarea resurselor interioare de care dispune). Persoana începe să se
confrunte cu mari dificultăţi pentru a iniţia diverse acţiuni, deoarece atât reperele sale
temporale, cât şi cele spaţiale sunt deja alterate.
În acest stadiu, persoana se simte responsabilă de eşecurile sale şi încearcă să
găsească o explicaţie. Reuşitele celorlalţi îi accentuează sentimentul ca ea are o
deficienţă. Societatea -iniţial receptată ca binevoitoare- devine pe zi ce trece mai
ostilă. Conflictul insuportabil trebuie rezolvat printr-un act care presupune ruptura cu
trecutul. În timpul acestei faze, persoana conştientizează că a devenit parte a unei lumi
noi; totuşi, pastrează amintirea omului care a fost (în special ceea ce este legat de
fostul său statut social)
Voinţa şi posibilitatea fizică şi psihică de a întreprinde acţiuni care să-l ajute în
cursul vieţii, sunt pe sfârşite. Cei care nu reuşesc să se salveze până acum, vor
continua să se degradeze psihic şi social.
3. Faza de adaptare
Încă de la primul şoc (ajungerea în stradă), persoana a trecut printr-o scădere a
numărului de contacte sociale şi o slăbire a intensitaţii acestora. Pierderea contextului
relaţional îi provoacă un sentiment dureros de frustrare, de devalorizare a imaginii de
sine care fac tot mai dificile acţiunile sale. În aceasta situaţie persoana trebuie să
suporte o atitudine ostilă, mai mult sau mai puţin mascată, din partea anturajului, chiar
dispreţul său (se pare că dispreţul şi denigrarea constituie arme puternice de apărare a
societăţii împotriva excluşilor, a celor care nu respectă “normele” sociale).

77
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

Conştientizarea acestei respingeri este trăită ca un eşec puternic. Este


momentul când persoana începe să se simtă dată afară, aruncată la marginea
societăţii. Astfel, ea trece de la îndoială la nelinişte. Noul mod de viaţă va fi
caracterizat de nesiguranţă şi întâmplare. Totul e provizoriu: munca ocazională,
răscolitul prin gunoaie, cerşitul, la fel ca şi micile infracţiuni.
Mai ales în timpul acestei de-a treia faze individul începe să consume alcool,
sau amplifică acest consum. La început bea ca să uite, apoi bea ca să bea (dependenţă
alcoolică). Se instalează un nou stil de viaţă care, puţin câte puţin, începe să domine
universul interior al persoanei respective. Nu mai face parte din fosta lui lume, dar
nici nu acceptă realitatea lumii în care trăieşte: cea a marginalizaţilor social. Este
momentul în care poate apare (destul de frecvent) ideaţia suicidară, care poate evolua
până la tentativă (sinuciderile sunt extrem de rare). De fapt, se instalează sentimentul
că "eşti mort pentru ceilalţi" (prin pierderea grupului de suport şi a identităţii sociale).
Este un moment de confuzie existenţială, în care persoana văduvită de imaginea
socială caută resurse interioare pentru o nouă imagine de sine.

Continuare acestui proces evidenţiază “adaptarea” (patologică în esenţă) la


acest stil de viaţă, adaptare care conferă o stare de echilibru interior. Din declaraţiile
beneficiarilor, este ca şi cum “timpul ar sta pe loc”. Uşa spre vechea lume pare
iremediabil încuiată, iar pe cea spre viitorul sumbru (om al străzii, “boschetar”) nu
îndrăznesc să o deschidă.

Aşadar, un ultim conflict trebuie eliminat, este important ca noile acţiuni şi


noul mod de viaţă să fie justificate faţă de sine, dar şi în faţa celorlalţi. Privaţiunile au
aplatizat nevoile de bază (hrană, securitate, afiliere, autovalorizare), persoana a uitat
reperele fostei lumi, având obligaţia interioară de a valoriza noul cadru social în care
trăieşte. În acest stadiu poate fi întâlnit «cerşetorul filosof” sau “cerşetorul liberal»
care a devenit chiar mândru de starea lui. Regăsim aici mecanismele unei raţionalizări
autiste care minimalizează rolul celuilalt şi universul «normal», precum şi negarea
fostelor valori.
Persoana începe să aprecieze unii tovarăşi cu care a avut contacte utile. Noul
stil de viaţa îl face să-şi piardă fostele obiceiuri, fostele contacte, legăturile afective
sau nevoile din trecut, şi-şi crează altele noi, care însă sunt slabe: persoana începe să
nu mai fie legată de nimic şi de nimeni. Toţi aceşti noi parteneri de viaţă sunt “prieteni
de-o zi”.

78
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

Această transformare interioară a afectat astfel chiar şi bazele personalităţii


individului. De acum înainte, valorile dezirabile social sunt respinse; etapele
anterioare au creat condiţii favorabile interiorizarii noilor valori care gravitează în
jurul a doi poli: refuzul de a munci (de fapt reflexul sentimentului de inutilitate socială
şi teama de un nou eşec) şi ataşamentul faţă de ceea ce omul străzii numeşte
libertatea sa (o securitate emoţională izvorâtă de multe ori din credinţa că “mai rău de
atât nu are ce să mi se întâmple”).
Noua lume i-a devenit familiară, vechea lume nu merită decât dispreţ şi/sau
indiferenţă. Astfel, măcinat de conflicte, găseşte un “înţeles” acestei “ruinări”
interioare şi încercă să traiască în pace cu el însuşi.

5.9.2. Atitudinea faţă de starea de sănătate


Izolarea socială, specifică celor care trăiesc în stradă, reduce până la anulare,
uneori, capacitatea de a te raporta la norme de convieţuire dezirabile social. Drept
urmare, devine greu de conştientizat urgenţa medicală, ceea ce pentru un om integrat
social este cosiderată o atitudine „normală”. În majoritatea cazurilor, persoanele adulte
fără adăpost care apelează la serviciile medicale specializate o fac doar în situaţii de
urgenţă, când efectiv viaţa le este pusă în pericol.
Percepţia durerii în cazul acestei categorii de persoane nu pare să respecte
normele aceptate. Pur şi simplu, până când nu se suprainfectează plăgile, până când nu
mai pot respira sau ingera alimente, până când îşi dau seama că nu se mai pot deplasa
decât ţinându-se de ziduri nu vin să ceară ajutor. Şi, din nefericire, nici atunci nu sunt
foarte convinşi că este nevoie să ia atitudine faţă de această situaţie. Mulţi se comportă
ca şi cum ar trebui ca într-o singură întâlnire cu medicul să li se rezolve problema.
Reţete medicale, regim alimentar, atenţie la suprasolicitare fizică, renunţare la fumat,
evitarea consumului de alcool??? Este prea mult, este o pedeapsă, este o răutate din
partea medicului care nu îi „înţelege” şi căruia nu-i pasă de „suferinţa” lor. În acest
caz, medicul este imaginat ca un mic „vrăjitor”, cineva care poate face „minuni”; dacă
nu confirmă această aşteptare ori nu vor respecta tratamentul ori vor pleca să caute un
medic mai „capabil”.
Există însă şi polul opus, şi anume situaţia când acuzele prezentate nu au
acoperire în realitate - beneficiarul insistând să-l convingă pe medic că suferă de o
anume boală (exceptăm cazurile când medicul este conştient că trebuie efectuate
anumite analize sau examene de specialitate). Persoana respectivă are uneori şi

79
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

„cunoştinţe” medicale, are explicaţii pentru simptomele sale, încercând să treacă peste
etapa consultului medical. Ştie ce are, ştie ce tratament îi este necesar şi aşteaptă doar
confirmarea de la medic şi „pilulele”! În cazul acesta, medicul se transformă într-un
„instrument” al pacientului, un fel de „ştampilă umană”, numai bună de pus pe un
diagnostic deja stabilit. Dacă este nemulţumit, reacţia va fi aceeaşi ca în cazul
precedent.

În ambele situaţii, relaţionarea este una patologică necesitând din partea


medicului o mare capacitate de gestionare a stării de frustrare pe care o resimte. Este
nevoie de o puternică stăpânire de sine, de siguranţă, tact, într-un cuvânt de dăruire
profesională pentru ca întâlnirea să fie eficientă.
Dacă în cazul beneficiarilor care vin totuşi la cabinetul medical există o şansă
de stabilire a relaţiei şi de iniţiere a unui demers terapeutic, pentru cei care vin foarte
rar sau nu vin deloc, dar sunt identificaţi pe stradă de echipele mobile, situaţia este
mult mai gravă. Şi ne referim aici la cei care au afecţiuni de genul: TBC, BTS,
bronşite cronice, afecţiuni cardio-vasculare, infecţii urinare, etc, de multe ori
prezentând o patologie asociată. Aceste persoane sunt cele mai degradate din punct de
vedere psihologic şi fiziologic. Ele nu mai pot cere nimic, nu mai au nici-o speranţă în
psibilităţile lor de redresare (care priveşte atât resursele personale cât şi protecţia
instituţională). „Un ban” sau o „bucată de pâine” este tot ce îşi mai doresc ei de la
comunitate; o zi trăită din plin este o zi în care au ce mânca şi, evental, bani pentru
alcool. Orientarea lor către serviciile medicale de urgenţă este foarte dificilă,
persoanele respective refuzând de multe ori chiar să intre în contact cu lucrătorii
stradali.
De aceea, strategia de intervenţie trebuie să ţină seama de starea lor de
degradare şi de posibilităţile reale de implicare într-un asemenea demers. O soluţie la
această problemă ar putea fi echipele mobile de ajutor care au ca obiective să iasă în
întâmpinarea acestei populaţii fără adăpost, să intre în contact, să stabilească o
legătură de încredere, să întocmească un prim bilanţ medico-psiho-social şi să o
orienteze, eventual, spre structurile existente. Este vorba despre un adevărat dispensar
mobil conceput să acorde îngrijiri primare şi transport la unităţile specializate în caz
de urgenţă medicală.

80
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

5.9.3. Rolul consumului de alcool în dependenţa de stradă


Imaginea clasică a persoanei adulte fără adăpost, intrată în limbajul comun
prin termenul peiorativ "boschetar", asociază un aspect fizic degradat, un facies
depresiv sau dimpotrivă agresiv, comportamente tipice cerşetorului şi, nu în ultimul
rând, o stare cvasipermanentă de "ameţeală" specifică celor care consumă alcool.

Vorbim aici de imaginea clasică, pentru că cei mai mulţi membri ai


comunităţii intră în contact cu "vârful icebergului" celor care supravieţuiesc pe stradă.
Este vorba de un grup de persoane care au "naufragiat" social, scăpând de sub control
orice formă de interes pentru propria persoană. Poate singura dorinţă este să reuşească
să mai prindă o dată zorii zilei. În realitate, printre supravieţuitorii străzii sunt
numeroase persoane care nu au renunţat să lupte pentru imaginea şi demnitatea lor de
oameni.
Pentru cei implicaţi în programe de asistenţă medicală, socială şi psihologică
destinate oamenilor străzii, situaţia este mult mai complexă. Grupul populaţional al
persoanelor adulte fără adăpost conţine o serie de "straturi" sociale ce pot fi
ierarhizate după tipul şi intensitatea dependenţelor pe care le manifestă. Astfel, putem
vorbi de o dependenţă de organizaţiile care oferă ajutoare materiale, de o dependenţă
de "libertatea" pe care o oferă strada şi de o dependenţă de alcool. Din nefericire
aceste aspecte nu acţionează separat ci sunt intercorelate, şi din această cauză efectele
lor sunt mai greu de contracarat. Personalitatea lor se structurează, încet dar sigur,
într-o realitate care presează doar sub aspectul momentului: "...să am azi ce mânca, ce
bea şi unde să mă adăpostesc. Mâine vom vedea ce-o fi...". Acest "mâine" este un
spaţiu virtual unde, de obicei, persoanele adulte fără adăpost nu-şi proiectează
aşteptările.

Eşecurile repetate în încercările de ieşi din situaţie îi imobilizează iremediabil


pe mulţi dintre aceştia. Aşa că tot ce le rămâne este să găsească o "breşă" în structura
societăţii prin care să se strecoare în viitor. Acest demers este destul de anevoios şi de
greoi atât pentru cei în cauză cât şi pentru asistenţii sociali însărcinaţi cu
acompanierea lor. Refacerea unui act de identitate, îngrijirea sănătăţii, cazarea pentru
o perioadă de timp într-un adăpost, un dosar de pensionare, un loc de muncă... toate
sunt acţiuni ce trebuie reluate, uneori, de câteva ori pe an.

Ce au toate acestea de-a face cu consumul de alcool?

81
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

Odată ajunsă în stradă, o persoană care şi-a pierdut locuinţa şi implicit grupul
de suport social (familie, rude, prieteni, cunoştinţe, vecini...) se află într-un "moment
zero" al existenţei sale. Multe din învăţăturile despre viaţă îşi pierd valoarea, şi un nou
cod de reguli trebuie asimilat rapid pentru a supravieţui. O avalanşă de întrebări
dureroase se prăbuşeşte peste conştiinţa sa: unde o să dorm deseară?, ce o să manânc
mâine?, cu ce o să mă îmbrac?, cum o să apar în ochii cunoscuţilor?, cine m-ar putea
ajuta?, ce fac dacă mă îmbolnăvesc?, cât o să dureze situaţa asta?.... Această
debusolarea deschide calea unei angoase existenţiale care invadează puternic
conştiinţa prezentului. Urmarea? În cele mai numeroase cazuri ieşirea de moment o
conferă consumul de alcool. Indiferent că persoanele respective au consumat sau nu
alcool, odată ajunse în stradă şi în contact cu cei care deja trăiesc aici, descoperă că
alcoolul poate estompa realitatea în care se află. Neputând suporta situaţia prezentă,
prin alcool se refugiază într-o lume iluzorie în care simţurile sunt adormite, şi care le
alină în mod fals suferinţele. A doua zi urmează alte încercări şi căutări pentru a ieşi
din situaţie, dar din păcate societatea actuală are prea puţini "pori" pentru a reasimila
această categorie de persoane.
Programele de asistenţă socio-medicală destinate acestei categorii de persoane
sunt puţine şi nearticulate: lipsesc adăposturile de urgenţă, centrele socio-medicale,
centrele de zi, atelierele de lucru protejate....şi multe altele. Seara, multe dintre
persoanele ajunse pe stradă se regăsesc în faţa aceleiaşi sticle de alcool ieftin şi de
calitate proastă (în limbajul străzii: "genocid", "Adio mamă", "şoricioaică"), în
încercarea de a mai trece peste un eşec. Este o minune să găseşti un loc de muncă fără
să ai o adresă fixă, să te primească cineva în gazdă şi să-i plăteşti mai târziu, să-ţi poţi
păstra igiena corporală dacă nu ai acces la o baie.... şi acestea sunt doar câteva aspecte
dureroase ale vieţii în stradă!
Lipsa relaţiilor sociale specifice izolării te fac să accepţi ceea ce îţi oferă
contextul, adică strada. Pe zi ce trece resursele de supravieţuire găsite (un loc de
muncă "la negru", recuperarea de materiale refolosibile, organizaţiile umanitare care
oferă hrană şi haine, cerşitul...) oferă un echilibru precar, dar care reduce puţin din
tensiunea situaţiei. Acesta este momentul când se instalează dependenţa de stradă,
care are ca şi conţinut o serie de strategii adaptative de a supravieţui în condiţii de
marginalizare socială. Este un nivel de existenţă mult sub condiţia avută înainte de a
ajunge în stradă şi un pic mai mult decât renunţarea totală la o formă de viaţă socială.
Ne aflăm în faţa unei stări de patologie socială descrisă prin comportamente

82
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

dezadaptative şi tulburări de personalitate, patologie pe care nosologia psihiatrică


actuală nu o poate clasifica! Important de menţionat este că aceste persoane reuşesc
să-şi stabilească o formă de "echilibru" raportată la reperele mediului în care trăiesc şi
care le permite să supravieţuiască mai departe.
Unul din factorii care contribuie fundamental la acest gen de adaptare
patologică este consumul de alcool. Cum spuneam mai înainte, indiferent că persoana
trăieşte într-un grup sau este solitară, prin alcool încearcă să evadeze pentru un timp
din această realitate dureroasă. Rezultatul este că în fiecare dimineaţă se trezeşte în
faţa aceloraşi probleme, rămase nerezolvate, iar starea sa psihică este şi mai
degradată. Motivaţia de a mai lupta pentru redresarea sa socială este din ce în ce mai
scăzută, între ce şi-ar dori să facă şi ce face în mod concret se interpune o distanţă
care creşte cu fiecare pahar de alcool. Se ştie că alcoolul are în primă fază un efect
anxiolitic după care urmează o stare depresivă. Această depresie pe care o putem
numi socială se întăreşte datorită condiţiilor de viaţă în stradă, unde lipsa prespectivei
pentru un viitor mai bun devine covârşitoare.

Toate aceste aspecte au un efect devastator asupra stării psihice şi fizice a


persoanei respective. O întreagă patologie – afecţiuni respiratorii, digestive,
dermatologice, psihice – se dezvoltă şi se complică pe zi ce trece. La aceasta se
adaugă traumatismele datorate căderilor sau agresiunilor pe fondul stării de ebrietate.
Lipsa de îngrijire datorate atât absenţei unor servicii specializate (spaţii de igienizare)
cât şi motivaţiei scăzute a persoanelor fără adăpost complică tabloul de mai sus şi are
ca rezultat imaginea unei fiinţe decăzute social. Dramatismul situaţiei îl reprezintă
faptul că aceste persoane care se automutilează social, înainte de a fi rejectaţi de
comunitate, îşi doresc în adâncul sufletului lor să fie ajutaţi. Însă formularea unei
cereri de ajutor în această situaţie necesită prea multă energie psihică din partea lor! În
parte, sunt deja resemnaţi şi nu mai aşteaptă nimic de la societate.
Serviciile de consiliere socială şi psihologică (individuală şi de grup) reuşesc
să adune aceste persoane într-un spaţiu de comunicare umană, însă este nevoie ca
după ieşirea din starea de urgenţă să li se ofere oportunităţi pentru o reinserţie socială
stabilă. Cum spuneam mai înainte, absenţa unor servicii specializate şi ierarhizate (ex.
adăposturi de urgenţă, centre de zi, locuinţe şi locuri de muncă protejate...) face ca în
cele mai multe cazuri demersurile să se focalizeze pe salvarea vieţilor acestor
persoane vulnerabile.

83
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

Cred că este foarte edificator pentru acest aspect prezentarea unei autoanalize
pe care şi-a făcut-o o persoană fără adăpost.

Băutura ca refugiu
Personal, evadarea dintr-o realitate evidentă, care are ca fundament exclusiv unul
sau mai multe eşecuri survenite de obicei într-o perioadă foarte scurtă de timp, este
apelul la ALCOOL din mai multe motive şi am să mă explic imediat.
A1. Dacă motivul eşecului este propria-ţi incompetenţă sau incapacitate, alcoolul
devine cochilia melcului în care te ascunzi de ochii celor din jur care ar fi putut fi
martorii penibilei situaţii în care ai fost pus.
A2. Să nu uităm fuga de tine, sau mai exact de orice obiect care ar mi putea avea
proprietăţile oglinzii, pentru ca prin imaginea ta marcată de eşec, plus cea a chipului
tău mutilat de alcool, să încerci să NU VEZI sau să nu accepţi adevărul, căutând
disperat VINOVAŢI imaginari, mult mai simplu de găsit pe măsura consumării
progresive a conţinutului uneia sau (depinde) mai multor „fiole”. REZULTATUL:
TREZIREA DIN BEŢIE ŞI CONTINUAREA CĂUTĂRII.
B1. Dacă motivele eşecului sunt însă de altă natură, să-ţi demonstreze slăbiciunea
sistemului sau (doamne fereşte!) inexistenţa lui, atunci consumul de alcool devine
într-adevăr problema primordială a decadenţei individului aşa cum de fapt mi s-a
întâmplat şi mie.
EXEMPLIFICARE:
a) motivul real al divorţului dintre mine şi fosta soţie a fost adulterul,
provocat de excesiva libertate pe care eu consideram firesc s-o avem în
egală măsură, eu însă neuitând faptul că există nişte limite ale bunului
simţ. Am simţit nevoia să beau pentru că nu credeam că, fără a participa
la ea, BĂTĂLIA era deja pierdută. Am încercat variate metode de
reconciliere, mai ales că apropierea dintre fiica mea adoptivă şi mine
pusese foarte multă lume pe gânduri. Toţi credeau că de fapt ea este rodul
unei relaţii care începuse în timp ce soţia mea era căsătorită cu primul
soţ. Prin băutură încercam să văd situaţia reparabilă, îmbărbătându-mă
după fiecare pahar că totul este sub control.
b) Decepţia următoare, şi una care m-a marcat profund, nefăcând altceva
decât să-mi mărească apetitul pentru alcool, a venit tocmai generată de
cei care susţineau că vor să mă ajute să depăşesc momentul critic prin

84
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

care treceam. Mi-au propus să intrăm în afaceri pentru a depăşi situaţia,


lucru care fireşte m-a bucurat şi din care n-a ieşit altceva decât pierderea
casei în care locuiam. ALCOOLUL mi-a sărit în ajutor! Nu băusem
niciodată până atunci de NEPUTINŢĂ, atunci am început însă să înţeleg
că există şi IMPOSIBIL!
c) Am băut însă dintr-o suferinţă pe care nu o bănuiam, şi atunci la fel,
nerealizând consecinţele ulterioare grave care vor urma… A trebuit să
accept că cel de care îmi fusese frică toată adolescenţa MURISE! TATA…
Şi a mai trebuit să accept că nu am cu ce să-l înmormântez, iar chestia
asta reprezintă coşmarul vieţii mele!!!
O lună şi jumătate mai târziu şocul dispăruse total, de parcă aş fi urmat un
program de terapie în grup, hotărât fiind să-mi urmez destinul. Senzaţia faţă de
alcool: scârbă, greaţă, dezgust. Pur şi simplu nu mai înţelegeam consumul acestui
produs, decât eventual raportat unei celebrări. Nu vreau să mă repet, dar ciclul s-a
repetat încă de trei ori de atunci asta însemnând din aprilie 1992 până în momentul
de faţă.
Acum sunt în etapa repulsiei, faţă de existenţa unei abuzive comercializări a
alcoolului şi a consumului lui de către cei loviţi de soartă…Mă întreb dacă urmează
din nou etapele descrise sau până când!?

5.9.4. Agresivitatea în populaţia de PAFA


Agresivitatea înţeleasă ca descărcare a tensiunii emoţionale negative în relaţia cu
celălalt sau către sine (autoagresivitate), este un comportament întâlnit în mod
frecvent printre persoanele fără adăpost. Conduita agresivă poate merge de la violenţă
verbală (ton agresiv, injurii, ameninţări) la violenţă fizică.
Violenţa fizică se manifestă cu preponderenţă faţă de persoane aflate în aceeaşi
situaţie (alţi oameni ai străzii) şi mai puţin faţă de lucrătorii sociali, unde este freventă
agresivitatea verbală.
Cei care se pretează la o asemenea conduită sunt:
- persoanele cu tulburări psihice (psihoze, psihopatii)
- persoanele aflate sub influenţa alcoolului sau în sevraj
- o parte dintre tinerii străzii (în special foştii copii ai străzii)
- falşii beneficiari (persoane neeligibile) care nu acceptă să fie refuzaţi

85
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

- persoane care se află în stare de criză, care nu au probleme psihice dar care
trăiesc dramatic situaţia în care se află
Eşecuri repetate, frustrare, resentimente, experienţe negative cu cei din jur,
suferinţă fizică, lipsa unei perspective clare de viitor.... acestea sunt câteva dintre
aspectele care domină, cu intensitate variabilă, universul interior al unei PAFA. Ele
pot fi răspunzătoare de acumularea unor tensiuni psihice care, de cele mai multe ori,
se descarcă într-o manieră agresivă. Nu dorim să căutăm scuze pentru manifestările de
violenţă din comportamentul unor PAFA, ci doar să înţelegem care sunt sursele
potenţiale ale acesteia, astfel încât stilul de abordare să fie securizant atât pentru
beneficiari, cât şi pentru lucrătorul social.

În general, agresivitatea PAFA se manifestă în două moduri: fizic şi/sau verbal.


Cea fizică este mai frecventă printre beneficiari şi destul de rar îndreptată către
lucrătorii sociali. Agresivitatea verbală presupune un ton şi mesaje verbale
ameninţătoare. Se poate exprimă prin reproşuri (Ex. „crezi că dacă mă inviţi să stau
pe un scaun şi vorbeşti cu mine, mă ajuţi cu ceva?” ), şantaj emoţional („ tu deseară
mergi acasă şi te culci, dar eu unde să mă duc?”, „eu n-am mâncat de trei zile şi tu mă
trimiţi să fac acte!”), injurii, mergând până la ameninţări îndrepate către propria
persoană („îmi dau foc!”, „mă arunc de pe bloc!”) sau către profesionistul din cabinet.
Din experienţa noastră, violenţa PAFA este asociată cel mai des cu consumul de
alcool şi cu unele afecţiuni psihice (în special, dispoziţiile maniacale).
Atitudinea revendicativă se exprimă printr-o conduită agresivă verbal, care
presupune manifestarea unor nemulţumiri legate de serviciile primite. În general se
fac reproşuri legate de adecvarea ajutorului primit la nevoile exprimate.
În cazul serviciilor medicale avem de-a face cu pacienţi care solicită anumite
medicamente, analize specializate, bilete de internare, iar toate aceste cereri nu sunt
validate de consultul medical efectuat de medicul din cabinet. Întotdeauna este vorba
de cereri care nu pot fi acoperite de nevoile noastre (absenţa acestor medicamente din
stoc) sau dorinţe nerealiste (internarea într-un spital doar pentru a se adăposti o vreme,
fără să fie caz medical).
Serviciul de asistenţă socială se confruntă de asemenea cu solicitări care nu se
înscriu în gama de servicii oferite: locuinţe, ajutoare financiare, adeverinţe că sunt
înregistraţi în program pentru acţiuni care nu ţin de obiectivele proiectului, intervenţia

86
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

organizaţiei pentru a-i rezolva un litigiu cu o altă persoană, transport cu maşina


organizaţiei în diverse locuri fără să fie o urgenţă, etc.
La cabinetul psihologic se prezintă adesea persoane care confundă serviciul
psihologic cu cel psihiatric şi solicită medicaţie psihotropă sau intervenţia pe lângă
celelalte servicii unde au fost refuzaţi.
Indiferent că sunt persoane nou venite sau beneficiari cu care se lucrează de
mult acuzele sunt aceleaşi: nu vreţi să ne ajutaţi, nu vă pasă de suferinţa noastră, nu
faceţi destul pentru noi.
O primă categorie de beneficiari revendicativi prin structura lor psihică sunt
cei cu tulburări mentale. În general în situaţie de criză psihotică aceştia nici măcar nu
discută cu profesionistul despre problema sa, trecând direct la acuze. Dificultatea
relaţionării se combină în acest caz cu insecuritatea resimţită de profesionistul
respectiv, cabinetul Samusocial nefiind dotat pentru intervenţii de acest tip.
O a doua categorie o reprezintă falşii beneficiari, cei care nu sunt eligibili
pentru acest proiect (au o locuinţă), dar care invocă faptul că sunt foarte săraci şi
pentru ei nu se face nimic. Dacă s-a întâmplat ca o asemenea persoană să fie asistată
deoarece avea o problemă medicală în urgenţă, aceasta consideră un drept al său să fie
asistată în continuare şi nu acceptă să fie refuzaţi ulterior.
O a treia categorie este reprezentată de o parte dintre beneficiarii vechi, care
au fost asistaţi de nenumărate ori în cadrul unei organizaţii. Exceptând situaţia celor
care vin sub influenţa alcoolului şi sunt respinşi (ceea ce evident îi nemulţumeşte),
există şi aceea care nu se implică deloc în redresarea lor socială şi care, ajunşi pe un
palier de incluziune, doresc să fie ajutaţi mai mult. Ei sunt cei care solicită locuinţe,
ajutoare financiare sau alt tip de sprijin care nu se înscrie în obiectivele organizaţiei
respective. Au o mentalitate de asistat, în sensul că percep ajutorul umanitar de orice
natură sau specializat (medical, de asistenţă socială, psihologic) ca o datorie a
organizaţiei către ei, iar profesioniştii care lucrează în aceste servicii sunt consideraţi
asistenţii lor personali. Ei nu sunt dispuşi să se implice mai mult în proiectele de
intervenţie, nu respectă regimul de tratament, nu respectă termenele negociate pentru
anumite acţiuni, având tot timpul ca scuză situaţia în care se află. Considerându-se
doar victime, aşteaptă să li se rezolve problemele prezentate în virtutea drepturilor lor
de persoane fără adăpost. În mod paradoxal, în mintea lor vulnerabilitatea socială se
transformă într-un avantaj, iar profesioniştii, prin atitudinea aşteptată, sunt obligaţi să
confirme acest lucru.

87
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

Fără îndoială este manifestarea unui comportament dependent şi acest lucru


reiese din reacţiile lor atunci când primirea serviciilor este condiţionată. Apar
reproşuri, ameninţări sau minimalizează tot ceea ce s-a făcut pentru ei până atunci.
Faţă de aceşti beneficiari atitudinea profesionistului trebuie să fie fermă,
constantă şi să evite intrarea în capcana controverselor tensionate. Este necesară
adesea repetarea punct cu punct a serviciilor organizaţiei, a limitelor acestora, a
responsabilităţilor beneficiarului integrat în program. Acesta din urmă trebuie să
înţeleagă că este beneficiarul unei organizaţii şi nu a unor persoane angajate să ofere
nişte servicii. Responsabilitatea pentru situaţia în care se află nu este a organizaţiei
sau a profesioniştilor respectivi. Relaţia trebuie să fie clară: de ajutor în condiţii
limitate, iar implicare beneficiarului trebuie să fie activă. Profesionistul îl asistă, îl
însoţeşte pe beneficiar în demersul său de redresare, iar reuşita constă în sinergia
dintre resursele profesionistului (experienţa şi implicarea sa), resursele organizaţiei
(umane, materiale şi financiare), resursele interne ale beneficiarului (foarte importantă
fiind motivaţia sa de a schimba ceva) şi resursele externe (alte organizaţii, instituţii,
persoane etc).
Empatia celor care lucrează cu aceste persoane trebuie să fie profesionalizată,
în sensul că implicarea emoţională în relaţia cu beneficiarul nu se face total. Este
necesară păstrarea unei distanţe emoţionale, a unei rezerve afective, o zonă tampon
care să protejeze profesionistul de confundarea cu problemele şi viaţa beneficiarului.
În acest caz el riscă să se considere un salvator, responsabil de tragedia beneficiarului,
fiind astfel foarte uşor de manipulat de către acesta.
Pe de altă parte, această rezervă emoţională este necesară pentru reluarea
demersurilor de ajutor în cazul unor beneficiari care au eşuat în tentativa lor de
redresare. Dacă investeşti toată energia şi încrederea într-un beneficiar iar acesta nu
confirmă aşteptările tale, este foarte posibil să îl respingi, să nu mai poţi lucra cu el. În
momentul în care eşti conştient de limitele sale ca persoană vulnerabilă dar şi de
limitele intervenţiei tale, aşteptările sunt adaptate situaţiei şi poţi accepta că este
nevoie de o reluare a sprijinului, de căutarea unor piste noi în intervenţie. Dar pentru
aceasta este nevoie de o nouă doză de „entuziasm”, şi acesta nu se poate hrăni decât
din acea rezervă afectivă de care am vorbit.
Un alt element foarte important în abordarea atitudinii revendicative este
coerenţa în echipă. Este vorba de respectarea unor principii şi reguli de lucru de către
fiecare profesionist din echipele mobile de zi şi de noapte şi din cabinet. Se întâmplă

88
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

adesea ca un beneficiar să fie revendicativ cu unul sau mai mulţi membrii ai unei
echipe de lucru şi apoi să se prezinte la ceilalţi ca o victimă, povestind modul cum a
fost nedreptăţită. Uneori aceste persoane merg până la injurii faţă de cei care l-au
nemulţumit, cerând să i se facă dreptate. În general aceşti beneficiari nu amintesc
faptul că au fost agresivi sau erau în stare de ebrietate când au fost respinşi (situaţie
des întâlnită în cazul bolnavilor psihic, dar nu numai). În acest caz, comunicare în
echipă este esenţială şi rezolvarea situaţiei create se poate face numai prin analiza
cazului respectiv, prin coroborarea tuturor informaţiilor.
În situaţia în care nu se poate lua legătura imediat cu restul echipei
operaţionale (cum este cazul echipelor mobile de noapte) atitudinea faţă de beneficiar
trebuie să fie una rezervată. Astfel, beneficiarul trebuie să fie ajutat dacă este în
urgenţă, dar să fie condiţionat în primirea ajutorului de renunţarea la atitudinea sa
revendicativă. În caz contrar ne putem aştepta la întărirea acestui comportament în
viitor şi discreditarea colegilor de echipă în ochii beneficiarilor.

5.9.5. Persoanele fără adăpost cu probleme severe de sănătate mintală


Lumea complexă a celor care supravieţuiesc pe străzi oferă de multe ori un
spectacol dramatic, aflat la limita manifestărilor umane. Dacă multe persoane fără
adăpost reuşesc să-şi menţină o perioadă echilibrul social (măcar sub aspectul igienei
şi al vestimentaţiei), există un grup populaţional aflat dincolo de bine şi de rău. Sunt
persoanele fără adăpost cu probleme severe de sănătate mintală. Vorbim aici de
psihoze – tulburări paranoide, schizofrenii, depresii majore - şi nu de dezechilibrele
psihice inerente supravieţuirii în stradă mai mulţi ani. Cea mai mare parte dintre
persoanele în cauză au trecut de mai multe ori prin spitale de psihiatrie, au fost
externaţi fără să fie preluaţi de aparţinători şi de atunci nu au mai primit nici medicaţia
de întreţinere. Au o stare de degradare fizică şi psihică avansată – sunt nespălaţi,
hainele atârnă pe ei, uneori apar desculţi în miezul iernii, iar privirile lor inspiră
sălbăticie.
Ştim cu toţii că este dificil de recuperat o persoană cu afecţiuni psihice care a
trecut prin mai multe episoade psihotice, chiar dacă a fost internată şi asistată medical
la timp, a trecut printr-un program de resocializare, iar familia se îngrijeşte de ea. Ne
putem astfel imagina până unde poate ajunge ruinarea interioară în cazul celor părăsiţi
de societate (sistemul de sănătate, societatea civilă, familie, cunoştinţe). Fără venituri,
fără locuinţă, fără să mai poată cere ajutor, ei ajung să cutreiere străzile fără un sens

89
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

anume şi să inspire teamă şi rejecţie. Este greu, nu-i aşa, să nu te crispezi în contact cu
o persoană, întâlnită în scara de bloc sau în tramvai, care miroase îngrozitor, priveşte
fix, în gol sau vorbeşte fără oprire într-o „salată” de cuvinte? De cele mai multe ori
sentimentul de frică inhibă pe cel de milă, chiar crestina. Cine sunt, cum au ajuns în
această situaţie?
Persoanele cu probleme grave de sanatate mintală care supravieţuiesc în stradă
sunt, în marea lor majoritate, izolate social. Excepţie fac acele persoane care au fost
externate fără a fi preluate de aparţinători şi nu au reuşit să ajungă acasă şi cei care au
plecat neoficial din spital.
În primul caz avem de-a face cu cazuri extrem de grave, deoarece la patologia
psihiatrică s-au adăugat şi simptomatologii somatice, rezultate ale vieţii în stradă:
traumatisme, alcoolism, tulburări digestive şi afecţiuni respiratorii. În plus, absenţa
medicaţiei de întreţinere face ca afecţiunile psihice să capete amploare. În cel de-al
doilea caz, problema este la fel de gravă deoarece aceste persoane se află într-un
episod psihotic acut şi nu pot relaţiona, astfel încât este foarte dificil de cules
informaţii relevante pentru a demara o intervenţie.
La ora actuală, în Bucureşti nu există un program specializat de asistare a
persoanelor fără adăpost cu probleme de sanatate mintala: adăposturi, centre de zi,
farmacii cu circuit închis, echipe mobile psihiatrice. Acest lucru are ca efect
marginalizarea tot mai crescândă a acestei categorii sociale dezavantajate. Faptul că
pot fi primiţi în regim de urgenţă, pentru 72 de ore, la o unitate spitalicească de profil
nu rezolvă deloc situaţia persoanei ci, cel mult, problemele comunitare, adică, mai
bine zis, persoanele în episod psihotic nu mai tulbură liniştea publică.
Lucrătorii sociali care intră în contact cu aceste persoane, încearcă să-i ajute la
locul de adăpostire sau îi orientează spre cabinet. Prezenţa lor la un cabinet poate fi
doar o oportunitate pentru un ajutor medical de urgenţă – plăgi, afecţiuni respiratorii,
digestive, etc. Adevărata lor problemă - afecţiunea psihiatrică, nu poate fi abordată
legal decât într-un cadru specializat. Să nu uităm că, în multe cazuri, aceste persoane
nu mai au discernământ şi reprezintă un pericol atât pentru ele însele, dar şi pentru cei
care încearcă să intervină. Refuzul ajutorului este frecvent, acompaniat de cerinţe
bizare („Accept să mă ajutaţi dacă îmi daţi bani să plec în America”). Faptul că nu au
asigurare medicală face ca ele sa nu aiba dreptul de a fi internate pe o perioadă mai
lungă în spital. Paradoxal, este nevoie să provoace un scandal, să deranjeze liniştea
publică pentru ca poliţia, împreună cu o ambulanţă, să-i ridice din stradă. Acest

90
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

demers se cheamă internare nevoluntară. Sunt cazuri când aceste persoane primesc
amenzi contravenţionale, pe care nu le pot achita şi care îi transformă cu timpul în
infractori.
Persoanele adulte fără adăpost cu probleme severe de sănătate mintală
reprezentă categoria socială cea mai vulnerabilă, deoarece au autonomie şi
discernământ scăzute, sunt expuse agresiunilor, nu se pot informa şi orienta, sunt
marginalizate de comunitate, chiar şi de ceilalţi oameni ai străzii deoarece este dificil
de relaţionat cu ele, nu sunt supravegheate medical, rareori sunt primite în
adăposturile de noapte (sunt considerate factor de risc). După părerea noastră condiţia
lor socială este forma cea mai gravă de excludere.
Un prim pas în construirea unei strategii pentru protecţia socială a acestei
categorii de beneficiari este înfiinţarea unor echipe mobile PSI care cere să fie
alcătuită din: medic psihiatru, care să lucreze şi într-un spital de specialitate, psiholog
şi/sau asistent social, şofer
Asistenţa psihiatrică specializată a persoanelor fără adăpost cu tulburări
psihice majore ar trebui să atingă următoarele obiective:
 Identificarea persoanelor în cauză şi a locurilor de adăpostire, intrarea în contact
şi monitorizarea continuă a celor care refuză ajutorul;
 Evaluarea afecţiunii şi a gradului de risc şi sesizarea serviciului de ambulanţă
specializat pentru cazurile în urgenţă vitală;
 Acordarea unei medicaţii corespunzătoare în stradă sau orientarea către centrele
de tratament unde pot primi medicamente gratuite;
 Internarea pacienţilor care necesită tratament sub supraveghere medicală;
 Asistenţa socială pentru pensionarea celor care pot beneficia de acest drept (în
numeroase cazuri este nevoie de internarea lor pe o perioadă delimitată);
 Reintegrarea în familie a celor plecaţi din spital sau de acasă şi care nu se mai
pot orienta, mai ales ca aceştia nu sunt neapărat persoane fără adăpost, dar din
cauza afecţiunilor psihice rătăcesc pe străzi – în aceste cazuri este necesară o
colaborare strînsă cu serviciile de evidenţă a populaţiei;
 Orientarea beneficiarilor către servicii gen centru de zi ;
 Realizarea periodică a unor studii de teren, care să evidenţieze problematica
acestei categorii de populaţie (număr, sex, provenienţă, vârstă, afecţiuni, nevoi

91
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

etc.) şi sensibilizarea comunităţii locale şi profesionale în legătură cu necesităţile


şi dificultăţile întâlnite.

5.9.6. Elemente de psihotraumatologia persoanei fără adăpost


Psihotraumatologia ca ştiinţă studiază şi intervine în tratarea unui ansamblu de
tulburări psihice apărute ca efect al unor evenimente de viaţă dramatice, la care se
adaugă influenţa unor predispoziţii biologice înnăscute sau dobândite. Vorbim în acest
caz de adevărate leziuni sufleteşti care sunt consecinţa suprasolicitării resurselor
interne ale individului în încercarea de a face faţă experienţelor traumatizante.
Psihotraumatologia abordează multinivelar realitatea psihosocială şi fizică a
persoanei, acţionând în aceste trei direcţii (psihic, somatic, social) pentru vindecarea
sa.
În literatura de specialitate există referiri la numeroase categorii de traume care
sunt obiect al acestei discipline, termenul utilizat pentru a defini persoana afectată
fiind cel de victimă: victime ale catastrofelor naturale (incediu, cutremur, inundaţie),
ale războiului, violului, terorismului, etc. Considerăm că se poate aduce în discuţie şi
o formă de traumă socială şi anume lipsa cronică a unui adăpost, care se asociază în
timp cu o serie de efecte negative în planul trăirilor psihologice ale persoanelor
respective. Manifestările în plan comportamenal şi ideatic ale persoanelor care
supravieţuiesc în stradă se înscriu într-un tablou psihopatologic divers, dar care poate
fi definit printr-o serie de indicatori relevanţi pentru conceptul de psihotraumă.
Contextul traumatizării psihice a persoanelor fără adăpost poate fi descris de o
serie de experienţe trăite dureros, în care elementul central îl reprezintă sentimentul
pierderii.
Primul aspect îl reprezintă pierderea locuinţei, care se asociază în cele mai
multe cazuri cu pierderea identităţii sociale, a locului şi a sensului persoanei
respective ca membru al unei colectivităţi umane. Cauzele externe sunt multiple:
divorţul, separarea, instituţionalizarea, bolile cronice invalidante, escrocheriile
imobiliare, părăsirea familiei în criză (în special la copii şi tineri), pierderea locului de
muncă, dependenţele, eşecul financiar în afaceri. Aceste cauze nu acţionează
întotdeauna separat, în numeroase situaţii putând fi identificate relaţii de cauzalitate
(de exemplu, pierderea locului de muncă asociată cu şomajul prelungit duce la
epuizarea resurselor financiare ale familiei, este afectat climatul relaţiei dintre

92
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

parteneri, apar conflicte frecvente, creşte consumul de alcool şi, în final, se ajunge la
separare sau divorţ).
Al doilea element îl constituie pierderea grupului de suport social – familie,
rude, prieteni, vecini, colegi de servici. Din cauza conflictelor şi/sau a sentimentului
de jenă, persoana se autoizolează, rupând practic relaţiile cu cei cunoscuţi. În
numeroase cazuri îşi construiesc in stradă o altă identitate şi solicită lucrătorilor
sociali să nu divulge rudelor adevărata sa situaţie socială. Consecinţa este dizolvarea
identităţii sale prin pierderea statutelor de soţ, tată, vecin, coleg etc.
Aceste două aspecte conduc în final la pierderea contactului cu sine,
degradarea valorilor personale, a încrederii în sine şi în ceilalţi, a motivaţiei de a mai
acţiona pentru redresarea situaţiei. Persoana care supravieţuieşte în stradă este lipsită,
în cele mai multe cazuri, de un sens în viaţă, cantonându-se la nivelul bazal al
nevoilor umane – hrană şi adăpost.
Peste acest complex cauzal se suprapun o serie de factori care amplifică
experienţa deja traumatizantă: insuficienţa unor programe de protecţie socială, lipsa
asigurării medicale, accesul dificil la unele drepturi sociale, atitudinea de respingere şi
blamare din partea comunităţii în care trăiesc.
Credem că această ruinare interioară a individului, datorată pierderilor
multiple, ne permite să vorbim despre un veritabil sindrom de stres psihotraumatic,
care poate fi descris prin următorii indicatori:
• Persoana trăieşte dramatic sentimentul „nedreptăţii” sociale, resimte ca pe o
pedeapsă deprivarea de drepturile umane elementare care este consecinţa
pierderii locuinţei (a unei „adrese” unde poate fi găsit). Sentimentul este că
odată cu lipsa spaţiului de locuit, persoana devine „invizibilă” social, nu mai
există pentru cei din jur.
• O perioadă lungă de timp (de obicei ani de zile) este supusă unui sentiment
acut de insecuritate, este expusă violenţelor verbale şi fizice (specifice vieţii în
stradă). Adesea aceste experienţe au urmări grave (traumatisme cranio-
cerebrale, fracturi ale membrelor) care invalidează persoana respectivă o dată
în plus în efortul său de adaptare.
• Apar modificări ale conştiinţei – amnezie, depersonalizare, derealizare,
închiderea în sine. Numeroase persoane care trăiesc de multă vreme pe stradă
uită date relevante despre propria identitate sau îşi construiesc măşti sociale

93
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

care să o ascundă, nu mai au percepţia timpului (totul se reduce la întuneric şi


lumină), refuză pur şi simplu să se prezinte ca persoană acceptând doar statutul
de beneficiar al unor servicii socio-medicale.
• Este prezentă o anumită tulburare emoţională, manifestată prin treceri bruşte
de la o atitudine depresivă la o stare maniacală, de la declaraţia că vrea să fie
ajutat să iasă din situaţie la ameninţarea că îşi va pune capăt zilelor.
• Perturbarea imaginii de sine, sentimente de neajutorare, lipsa iniţiativei,
pierderea utilităţii personale, autostigmatizare, credinţa că nimeni nu poate
înţelege starea pe care o trăieşte. La limită, persoana pierde contactul cu
propriul corp şi nu mai este conştientă de o urgenţă medicală.
• Nevoia de a identifica în exterior (o persoană sau o instituţie) cauza
răspunzătoare pentru situaţia sa socială, uneori cu tendinţa de se răzbuna
pentru prejudiciul suferit.
• Alterarea relaţiilor sociale prin izolare, întreruperea contactelor sociale cu cei
apropiaţi, retragerea într-o lume interioară în care imaginea sa este una de
victimă socială.
• Pierderea încrederii în sine şi în ceilalţi, lipsa reperelor valorice, stare de
disperare şi credinţa că nu se mai poate face nimic.
Toate aceste aspecte erodează lent personalitatea individului, şi dacă în
perioada imediat următoare ajungerii în stradă este agresiv cu cei din jur (alte
persoane fără adăpost, lucrători sociali), după un timp îşi acceptă condiţia şi ajunge să
realizeze un „echilibru” patologic între nevoile sale şi mediul social în care trăieşte.
Odată atins acest nivel persoana renunţă aproape total la orice demers de a se redresa
social, căutând să-ţi păstreze starea de echilibru atinsă, aceasta şi de teama unui nou
eşec. Uneori refuză să fie ajutat pentru că nu mai crede că se poate fi ajutat în situaţia
în care se află.
Pentru un lucrător social implicat în asistarea acestei categorii de persoane,
prioritatea o constituie stabilirea unui contact real, bazat pe încredere reciprocă, în
măsură să permită colaborarea pe o perioadă cât mai mare de timp. Acest lucru este
necesar deoarece resursele psihoenergetice ale persoanei fără adăpost sunt limitate şi
este important ca planul de acţiuni să fie realizat gradual, pe măsură ce asistatul
reuşeşte să se mobilizeze şi să se implice personal. Pe de altă parte neîncrederea
acestor persoane în ele însele şi în cei din jur solicită la maxim capacităţile şi

94
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

abilităţile profesioniştilor (medici, asistenţi sociali, psihologi). Timpul de recuperare


este variabil, fiind condiţionat de perioada de stat în stradă şi de structura sa de
personalitate. Astfel, o persoană care supravieţuieşte de mulţi ani în stradă şi care
prezintă probleme de sănătate psihică (psihoză, psihopatie) necesită o asistare
permanentă, autonomia sa fiind puternic afectată. Aceasta aduce în discuţie
necesitatea unor servicii specializate, necondiţionate şi adaptate nevoilor concrete pe
care persoanele respective le reclamă.
În concluzie, se poate afirma că persoanele fără adăpost nu sunt doar „victime”
sociale, afectate de insuficienţa unor programe de protecţie socială, ci sunt în aceeaşi
măsură persoane traumatizate psihic, care necesită o abordare multinivelară
(medicală, socială şi psihologică) pentru rezolvarea problemelor pe care le prezintă.

5.9.7. Viaţa în stradă – între normalitate şi psihopatologie


Problema definirii normalităţii (individuală sau socială) a aprins numeroase
discuţii de-a lungul timpului, existând variante depentente de cultura medicală şi de
cutumele societăţii respective. Nu ne propunem să abordăm această temă extrem de
complexă ci doar să descriem succinct elementele definitorii ale acestui concept.
Transgresând timpul şi spaţiul normalitatea se impune ca o caracteristică
structurală a unei societăţi, fiind exprimată prin legi, reguli şi norme. Respectarea
acestora de către individ îl descrie pe acesta ca normal = integrat social sau
dimpotrivă deviant. Plecând de la invocarea conceptului empiric de "bun simţ"
(versus "ruşine") şi ajungând pînă la legea marţială, societatea şi-a impus punctul de
vedere asupra individului. Nevoia de afiliere specifică fiinţei umane induce o formă
de uniformizare socială sub aspectul comportamentelor dezirabile. Ne recunoaştem,
comunicăm, colaborăm, ne susţinem ca fiinţe sociale care îşi cunosc propriile limite şi
respectă libertatea celorlalţi. Acestă atitudine se concretizează printr-o stare de
coeziune la nivelul comunităţii în care trăim. În mod natural evităm singurătate,
izolarea şi ne simţim securizaţi în cadrul grupului social de care aparţinem.
Dar.... întodeauna şi în toate locurile au existat excepţiile: marginalii, ciudaţii,
nebunii, rătăciţii.......şi etichetările ar putea continua, într-un cuvânt anormalii. Ei sunt
cei care ne dau fiori, care ne fac să strângem rândurile şi să ne unim vocile: nu vă
recunoaştem! Psihologia de masă înglobează până la diluare psihologiile individuale
într-un efort comun de conservare a identităţii (marea capcană a spiritului de turmă!).

95
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

Faţă de cei respinşi, reacţiile merg de la tolerare tacită la măsuri punitive de limitare a
libertăţii (uneori şi a drepturilor) acestora.
La nivel de individ această realitate capăt aspecte particulare, conştiinţa
persoanei fiind criteriu de clasificare. Devianţii despre care se consideră că încalcă
regulile de convieţuire socială sunt împărţiţi în două categorii: cei care pot fi
consideraţi răspunzători de faptele lor şi cei consideraţi fără discernământ. Pentru
prima categorie se instituie pedepse şi limitări juridice, pentru ceilalţi există domeniul
psihiatric cu diagnoză şi intrerpretări. Dacă eşti găsit bonav psihic (paranoic,
schizofren, maniaco-depresiv....) intrerpretarea comportamentelor tale se face într-un
registru special, iar societatea se va proteja prin instituţionalizare şi medicaţie severă
(neurolepticele - cămaşa de forţă chimică).
Societatea umană ca loc de convieţuire reciprocă şi cadru de exprimare a
identităţilor este un context extrem de generos, care oferă spaţiu unor manifestări
foarte diverse. Zona de concentrare a respectului faţă de ordinea socială delimitează
un spaţiu în care cei incluşi se simt securizaţi. În afara acestui "cerc" se situează
marginalii. Cei care, dintr-un motiv sau altul, sunt consideraţi "anormali" social. Din
acest grup populaţional extrem de divers, ne vom concentra mai departe pe
problematica persoanelor adulte fără adăpost, cunoscuţi de-a lungul timpului prin
etichetări de genul vagabonzi sau boschetari.
Efectele supravieţuirii în stradă, fără un adăpost stabil, fără un grup social de
suport, fără acces la drepturile legale (asistenţă medicală, socială şi juridică)
transformă persoana respectivă într-un individ fără identitate socială. În momentul în
care cei apropiaţi (familia, rudele, prietenii) nu te mai recunosc ca pe cineva asemenea
lor, iar administraţia publică nu te poate identifica în câmpul său de acţiune deoarece
nu ai o adresă fixă (ci doar o adeverinţă "lipsă spaţiu"), eşti proiectat într-o zonă fără
repere de "civilizaţie". Aici regulile de supravieţuire se fac şi se desfac de la o zi la
alta, iar cei mai puternici îşi impun punctul de vedere. Forţa fizică şi "puterea"
financiară (banii pe care îi "faci" într-o zi) delimitează un spaţiu în care existenţa este
o chestiune de relaţii, de oferte sau pur şi simplu de noroc. Azi poţi avea bani pentru
a-ţi satisface poftele (nu neapărat necesităţile) ca un "mic Cineva", iar mâine poţi muri
într-un canal fără să-i pese cuiva, eventual vei primi doar înjurăturile poliţiştilor
obligaţi să consemneze cazul. Oricum, nu exişti ca om, eşti doar un "caz".
Comunitatea în care ai trăit nu "simte" că a pierdut ceva (spunea cineva că atunci când
moare un om, moare o lume!). Exişti şi totuşi nu exişti, după o lege a echilibrului

96
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

mersului pe sârmă, fiecare zi din viaţa ta poate fi ultima, fiecare următoare zi îţi poate
aduce izbăvirea. Dar cine deţine controlul acestei dinamici?
Puţin câte puţin, "corola" de valori pe care ai asimilat-o cândva se dizolvă în
faţa loviturilor vieţii precum un castel de nisip în faţa valurilor mării. Trezit printre
ruinele unui univers interior sfărâmat, primele întrebări care-ţi vin în minte sunt: "de
ce mi s-a întâmplat asta mie?" sau "cu ce am greşit eu mai mult decât alţii?". Ca nişte
sfredele, aceste interogaţii pătrund adânc în conştiinţa ta, lăsând în urmă spaţii goale
ce vor fi invadate de angoasa existenţială. De aici până la întrebarea: "care este sensul
vieţii mele?" nu mai rămâne decât un pas. Rezultatul este o avalanşă de idei cu tentă
asocială, suicidare sau antidivinitate, care nu fac altceva decât să erodeze (uneori până
la distrugere) structura de personalitate a individului.
Astfel, comunitatea în care ai trăit va fi percepută iniţial ca indiferentă, apoi
ignorantă şi în final devine "duşmănoasă". Membrii comunităţii, prin atitudinea lor de
rejecţie, sunt cei care te fac să te simţi exclus, aruncat dincolo de hotarele societăţii
"normale". Cum spuneam mai sus, nu mai eşti "recunoscut", devi "altceva", o formă
de existenţă care nu este conformă cu modelul dezirabil. Ceilalţi se tem, te resping ca
pe un vis urât: "eu nu o să ajung niciodată aşa!". Nevoia păstrării identităţii sociale şi
echilibrului psihologic funcţionează din plin. Indiferenţa şi ignoranţa sunt rezultante
ale unei atitudini de respigere a ceea ce îţi activează instinctul de conservare. Ne
orientăm energia vitală spre ceea ce oferă eficienţă strategiile noastre de adaptare şi
rămânem "restanţi" faţă de înţelegerea celor diferiţi de noi. În acest puct moralitatea
vieţii sociale este depăşită de strigenţele nevoilor biologice. "Îmi e mai aproape pielea
decât cămaşa", spune un proverb românesc, pielea nefiind altceva decât învelişul
biologic iar cămaşa – masca socială. Îţi este milă de cei nenorociţi de soartă, dar mai
milă ţi-e de tine şi ai tăi...şi treci mai departe! Te comporţi, la limită, ca şi cum
persoanele respinse nu ar exista!
Trecând în tabăra cealaltă, cei care supravieţuiesc pe stradă se trezesc în faţa
unui zid de indiferenţă care este greu "digerat" din puct de vedere psihologic. Te simţi
pur şi simplu anulat ca individ! În mod paradoxal, ura este mai uşor de acceptat,
pentru că este un sentiment clar şi nu putem pretinde tuturor să ne iubească sau măcar
să ne accepte aşa cum suntem! Dar, pentru că suntem fiinţe sociale existăm pentru noi
în măsura în care existăm în privirile şi în sufletele celorlalţi. Frustrarea acumulată în
urma constatării că nu contezi pentru nimeni se transformă cu timpul în atitudine de
respingere pentru lumea care nu te recunoaşte ca om. Ajungi să rejectezi nu doar pe

97
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

cei care nu te acceptă în mijlocul lor, ci şi propria imagine virtuală de om care poate fi
"integrat" social. Dacă EI consideră că nu poţi fi egalul lor nici tu nu crezi că EI
merită să lupţi pentru acest loc. Deja sciziune EU-EI este făcută, şi următoarea acţiune
este să întorci spatele acestei lumi duşmănoase, în mijlocul căreia nu mai merită să-ţi
cauţi sensul existenţial. Rupt de societate, orizonturile aşteptărilor tale se pierd acum
în deşertul izolării sociale, acolo unde supravieţuirea de zi cu zi este o valoare în sine.
Începe apoi acest calvar "al vieţii de-o zi", pentru că multe persoane fără
adăpost nu-şi leagă prea mult speranţele de un "mîine" fără contur. Primele încercări
sunt traumatizante şi o parte dintre cei ajunşi aici se gândesc că mai bine s-ar termina
TOTUL. Gândurile suicidare apar odată cu lăsarea serii sau cu primii zori ai zilei.
Însă, printr-o alchimie psihologică greu de pătruns, sunt ca adierile de vânt care
spulberă hârtiile de pe stradă, clădirile rămân intacte. Structura personalităţii rămâne
în picioare, gata să facă faţă altor provocări. Efectul coroziv al ideii " de ce mi s-a
întâmplat asta mie?" continuă, şi în clipele de singurătate ajungi, uneori, să te gândeşti
la Dumnezeu. "Care Dumnezeu, al Lor sau al Meu?", pentru că ţi-e greu să accepţi că
acelaşi Tată Ceresc îşi arată bunătatea doar faţă de alţii. Într-un final te saturi să te mai
gândeşti (oricum răspunsul îl afli pe " lumea cealaltă") şi, după ce ai întors spatele
lumii, îl mai întorci o dată şi divinităţii. Te simţi părăsit!
Personalitatea oamenilor străzii, considerată când cauză, când efect al condiţiei
lor sociale, rămâne un univers greu de pătruns datorită varietăţii extreme a acestei
populaţii şi a complexităţii factorilor care intervin în cazul fiecărei persoane.

Există, de asemenea, o constatare legată de modificările psihologice ulterioare


ajungerii în stradă. Exceptăm de la această analiză persoanele diagnostizate în
spitalele psihiatrice cu psihoze. Acestea formează un grup aparte pentru care
medicaţia este esenţială şi serviciile specializate lipsesc cu desăvârşire. Se constată
însă o serie de tulburări psihice, neîncadrabile psihiatric, care privesc laturi ale
personalităţii PAFA. Dincolo de aspectele legate de portretul psihologic al PAFA
(abordat mai sus), întâlnim frecvent în practică două aspecte care descriu bolile
psihice grave: derealizarea şi depersonalizarea. Deşi acestea nu au o intensitate
"psihiatrică", comportamentele respective se înscriu într-o zonă "tampon" între normal
şi patologic.

Astfel, derealizarea se manifestă printr-o raportare spaţio-temporală vagă, fără


repere precise. O persoană fără adăpost îţi poate da un punct de întâlnire într-o "zonă",

98
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

şi chiar dacă insişti să stabileşti un loc precis, nu ai nici o siguranţă că va fi acolo. De


asemenea, o întâlnire programată pentru o zi anume (sau o oră stabilită) poate eşua,
persoana respectivă prezentând argumente de genul: n-am înţeles, am uitat, a apărut
ceva important pentru mine, n-am ajuns unde trebuia, n-am apreciat bine timpul, am
ajuns, dar mai tîrziu, am considerat că nu mai mai este important...

Depersonalizarea are efect asupra percepţiei propriei personalităţi, multe


persoane fără adăpost se comportă ca şi cum nu ar fi în contact cu propriul "eu". Între
universul său interior şi mediul în care trăieşte se interpune o "mască socială", cu rol
de mecanism de apărare. În majoritatea cazurilor (exceptând persoanele aflate de
puţin timp pe stradă), este nevoie de mai multe şedinţe de consiliere pentru a stabili o
relaţie bazată pe sinceritate şi onestitate. Aceste calităţi conferă eficienţă intervenţiei
şi reduce la minim timpul alocat pentru acompaniere. "Defrişarea" imaginii sociale cu
care beneficiarul se prezintă la cabinet este un demers dificil, care presupune multă
răbdare şi simţ psihologic, astfel încât persoana să nu se simtă agresată (cum spuneam
este un mecanism de apărare) dar nici să nu plece fără sentimentul că profesionistul
din faţa sa l-a înţeles şi este dispus să-l ajute. Acest gen de asistare cere un timp
variabil de la individ la individ.

Constatăm că avem de-a face cu persoane care dispun de o flexibilitate


adaptativă limitată, care nu le permite o racordare eficientă la condiţiile de mediu în
care trăiesc. Pe de altă parte contextul social –viaţa în stradă- oferă prea puţine
oportunităţi pentru restabilirea echilibrului social şi psihologic. Factorii incriminaţi în
generarea acestei situaţii au o acţiune de lungă durată, cu efect asupra structurii de
personalitate a individului respectiv.

O altă observaţie ce poate fi comentată este legată de o serie de beneficii


secundare pe care le oferă viaţa în stradă. În mod paradoxal, lipsa ancorării sociale,
care se asociază cu un sentiment de insecuritate, convieţuieşte cu libertatea oferită de
absenţa oricăror responsabilităţi. În plan psihologic aceste sentimente contradictorii
dau naştere unor stări de incertitudine care duc la pierderea sensului.

Existenţa acelor "cerşetorii – filosofi" care îţi pot argumenta de ce este mai
bine să trăieşti pe stradă decât să fi membru "normal" al societăţii este un inicator al
nivelului de degradare socioumană. Aspectul neîngrijit, de „oameni ai nimănui”, poate
provoca compasiunea anumitor persoane ce pot oferi haine, alimente sau bani. Lipsa

99
VICTOR BADEA - Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost

obligaţiei de a da socoteală cuiva pentru starea lor, posibilitatea de a consuma alcool


atunci când vor, sunt tot atâtea argumente care-i pot face să se obişnuiască cu situaţia.

Toate aceste aspecte abordate mai sus delimitează un univers de trăiri şi


frământări psihologice specifice, de natură să particularizeze acest grup de populaţie
din punct de vedere psihopatologic. Dificultatea psihiatriei actuale de a " clasa" aceste
persoane în categorii de boli psihice bine definite constituie o provocare pentru studii
viitoare, care să ofere oportunităţi pentru înţelegere şi modalităţi eficiente de
intervenţie în teren.
Un alt aspect care trebuie menţionat este că ai nevoie de timp şi de o relaţie de
încredere pentru a ajunge să cunoşti „faţa ascunsă” a conduitei persoanelor adulte fără
adăpost. Având ca scop final supravieţuirea, aceşti năpăstuiţi ai sorţii învaţă să se
ascundă pentru a nu fi răniţi din nou. Doar dacă te simt cumva că începi să faci parte
din lumea lor, după ani de activitate, încep să-şi deschidă sufletul cu adevărat.
Din acest motiv, considerăm că nici un studiu care încearcă o imersie în
această lume plină de suferinţă nu va avea şanse de succes dacă nu este realizat de
profesionişti cunoscuţi şi acceptaţi de acest grup social.

100