Sunteți pe pagina 1din 32

Eul social

Termeni cheie

Acest capitol abordeaza urmatoarele probleme:


amintiri blitz
§ sursele si formele cunoasterii de sine: introspectia, autohandicapare
perceptia propriului comportament, influenta celorlalti, automonitorizare
amintirile autobiografice, perspective culturale, scheme autoreflexivitate
ale Eului autoverificare
comparatie sociala cu
§ respectul (stima) de sine; mecanisme de autosubliniere:
indivizi inferiori
autoperceptii convenabile, autohandicaparea, gloria concept de sine
vicarianta, comparatia sociala cu indivizi inferiori cultura colectivista
§ exteriorizarea Eului: prezentarea strategica si verificarea cultura individualista
sinelui exteriorizare a Eului
glorie vicarianta
§ diferente individuale de automonitorizare
introspectie
motivatie extrinseca
motivatie intrinseca
Întrebari-test pentru bunul-simt: perceptii de sine
§ Oamenii sunt singurele animale care se recunosc în convenabile
oglinda? respect de sine
scheme ale Eului
§ Daca zâmbesti, te simti mai fericit? supradimensionare a
§ Este adevarat ca uneori, cu cât te straduiesti mai mult sa sinelui
îti controlezi un gând, sentiment sau comportament, cu supramotivatie
atât reusesti mai putin sa o faci? tendinta egocentrica
tendinta inflationista
§ Au oamenii tendinta de a fi superoptimisti în ceea ce tendinta profetica
priveste viitorul lor? tendinte deformatoare
§ Credeti ca oamenii îsi saboteaza adesea propriile teoria autoperceptiei
performante pentru a-si apara respectul de sine? (Bem)
teoria bifactoriala a
§ Modificarea propriului comportament, în functie de
emotiei (Schachter)
situatie, este mai adaptativa decât consecveta teoria comparatiei
comportamentala în toate situatiile? sociale (Festinger)
Psihologie sociala

Înumai ca ‘animal social’ – idee aristotelica ce si-a gasit multi adepti, dar si destui
n spiritualitatea occidentala, de-a lungul multor veacuri, omul a fost înteles nu

contestatari – ci mai ales ca ‘animal rational’, gândirea si constiinta de sine fiind


considerate drept atributele definit orii ale umanitatii si elemente esentiale de ase-
manare între om si Dumnezeu.
Nu-i de mirare ca Wilhelm Wundt, unul dintre fondatorii psihologiei experi-
mentale, a considerat ca actele comportamentale pot fi întelese si explicate pornind
de la descifrarea proceselor si mecanismelor cognitive, prin care oamenii îsi
reprezinta subiectiv lumea si propria individualitate. Ansamblul acestor procese si
mecanisme formeaza ceea ce anglo-americanii numesc cognition, din care deriva
termenul tehnic ‘cognitie’ – familiar psihologilor si psihosociologilor, desi destul de
straniu în vorbirea curenta. Wundt s-a bazat pe introspectie în tentativa sa de
întelegere a experientelor cognitive ale oamenilor. Aceasta metoda nu a dus însa
prea departe si nu a facut scoala, deoarece nu este riguros stiintifica: experientele
subiective nu sunt direct accesibile observatiilor neutre, din exterior.
Reactia behaviorista (Watson, Thorndike, Skinner) a facut ca termenul
cognitie sa fie prohibit în psihologie aproape jumatate de secol, preferându-se
studierea comportamentului observabil, explicat ca asociere între stimuli si reactii,
întarite de recompense si pedepse.
Dar dupa 1960, psihologii au redevenit interesati de procesele cognitive,
deoarece behaviorismul parea incapabil sa explice numai cu mijloacele si metodele
sale limbajul si comunicarea interumana. Lumea este din ce în ce mai mult dominata
de manipularea si transferul de informatie, a carei prelucrare devine o tema tot mai
presanta si mai incitanta. Un rol foarte important în reabilitarea cognitiei ca tema
esentiala în cercetarea psihologica l-a jucat si revolutia informatica; aceasta a încu-
rajat modelarea si simularea unor procese cognitive umane de mare complexitate.
Spre deosebire de psihologia generala, psihosociologia a fost aproape întot-
deauna accentuat cognitivista. În viziunea lui Kurt Lewin, unul dintre fondatorii
acestui domeniu, comportamentul social poate fi cel mai bine înteles ca functie a
perceperii lumii de catre oameni si a modului în care ei manipuleaza imaginile lor
despre lume, ceea ce plaseaza gândirea si perceptia sociala – un alt termen echi-
valent cognitiei – chiar în miezul cercetarilor psihosociologice. În cadrul acestor
Eul social

cercetari, perceptia sociala a fost abordata din unghiuri de vedere diferite, contu-
rându-se câteva modele teoretice.
Dupa cel de -al doilea razboi mondial, în anii ’40 si ’50, a fost intens studiata
schimbarea atitudinilor, pornindu-se de la convingerea ca oamenii urmaresc în tot
ceea ce fac consistenta cognitiva, fiind motivati sa reduca la minimum discrepan-
tele percepute de ei între diferitele lor achizitii cognitive (Festinger, 1957; Heider,
1958). Teoriile consistentei cognitive si-au pierdut popularitatea în anii ’60, dupa ce
s-a constatat ca, în conditii normale, oamenii sunt destul de toleranti fata de
incongruentele lor cognitive.
La începutul anilor ’70 s-a dezvoltat modelul savantului naiv, care considera
ca oamenii simt nevoia sa atribuie anumite cauze comportamentului propriu si celui
observat la ceilalti, pentru a face din lumea în care traiesc un mediu plin de
semnificatie, în care sa poata actiona rational. Pe acest model s-au articulat teoriile
atribuirii, care au dominat psihosociologia în deceniul al optulea. Modelul savantului
naiv presupune ca oamenii sunt în esenta rationali si ca atunci când vor sa înteleaga
comportamentul propriu sau al celorlalti oameni procedeaza la fel ca si savantii,
urmarind sa descopere niste legaturi de tip cauzal. Numai ca descoperirile
savantului naiv nu sunt foarte profunde, din cauza lipsei de informatie si din anumite
cauze de ordin motivational, care interfereaza deformator cu analiza rationala.
Spre sfârsitul anilor ’70, s-a constatat însa ca oamenii obisnuiti, chiar si în
circumstante ideale, nu sunt niste ‘savanti’ prea grijulii si nici din cale afara de
dotati. Capacitatea lor de prelucrare a informatiilor este destul de limitata, ei prefe-
rând sa recurga aproape întotdeauna la cele mai simple si mai elementare scheme
explicative, care le permit un comportament adaptativ, eficient. S-a nascut astfel
modelul teoretic numit cognitive miser – expresie aproape intraductibila în româ -
neste: ad litteram, „miser“ înseamna „amarât“, „sarman“, „nevoias“ sau „lipsit de
mijloace“. Ar fi vorba, prin urmare, despre ceea ce autorii nostri numesc „lenesul
cognitiv“, care se multumeste cu mijloacele cognitive minime, de vreme ce acestea
sunt suficiente pentru a-i satisface niste nevoi cognitive extrem de sumare. În
aceasta viziune, erorile frecvente de judecata, datorate unor înclinatii subiective,
partinitoare si deformatoare, nu sunt alterari ale unui proces ideal de prelucrare
obiectiva a informatiei – spre care ar tinde spontan toti oamenii, asa cum apreciaza
teoria savantului naiv – ci fac parte din chiar modul de gândire obisnuit al oamenilor
în viata sociala.
Dezvoltarea modelului cognitive miser a scos în relief importanta motivatiei în
perceptia sociala, generând modelul tacticianului motivat: subiectul perceptiei
sociale dispune de multiple strategii cognitive, din care poate sa aleaga pe acelea
care sunt în concordanta cu motivele, nevoile si scopurile sale; câteodata, alegerea
este înte leapta, în interesul adaptarii practice, alteori este defensiva, urma rind nu
reusita în actiune, ci apararea respectului de sine al individului.
Definind asadar cognitia sau perceptia sociala drept ansamblul proceselor
cognitive prin care indivizii îsi formeaza în mod spontan, nepreme ditat si partial
Psihologie sociala

inconstient un ansamblu de reprezentari si conceptii despre realitatea sociala, pe


baza carora îsi coordoneaza comporta mentul în diferite situatii sociale, vom împarti
din punct de vedere tematic acest vast câmp de investigatie al psihologiei sociale în
trei capitole: Capitolul 2, intitulat Eul social, abordeaza perceptia de sine sau
autoperceptia – formarea unei imagini globale despre calitatile si defectele propriei
identitati sociale. Capitolul 3, intitulat Perceptia celorlalti, se refera la forma rea
unei imagini globale despre cei cu care venim în contact, vazuti ca entitati
individuale autonome si diferentiate atât fata de sinele observatorului, cât si între
ele. Capitolul 4, intitulat Perceptia grupurilor, abordeaza formarea unei imagini
globale despre caracteristicile definitorii ale unor multimi sau categorii de oameni,
judecati în ansamblu, ca entitati colective.
Identitatea personala este o conditie necesara a umanitatii; prin atributul
esential al constiintei de sine, omul este singura fiinta care sintetizeaza si raporteaza
toate experientele sale fata de o entitate constanta – Eul, în a carui memorie se
pastreaza amintirea experientelor trecute si care îsi proiecteaza în viitor motivele si
intentiile, actionând pentru îndeplinirea lor. Desi este o componenta launtrica, adânc
subiectiva a personalitatii, Eul sau Sinele poarta amprenta realitatii sociale în geneza,
structura si functionalitatea sa.

Geneza Eului:
sursele si formele cunoasterii de sine

Vi s-a întâmplat vreodata sa va auziti numele rostit de cineva aflat la distanta, într-o
încapere aglomerata si foarte zgomotoasa? Acesta este asa-numitul cocktail party
effect – capacitatea de a culege dintr-un mediu complex un stimul relevant pentru
propria persoana. Specialistului în psihologie cognitiva fenomenul îi semnaleaza
faptul ca atentia oamenilor este selectiva. Psihosociologului i se reveleaza faptul ca
Eul sau sinele reprezinta un obiect important al atentiei noastre.

Forme incipiente de structurare a Eului


În afara de om, singurele animale care se recunosc în oglinda sunt maimutele
antropoide, fapt demonstrat de experimentele lui Gallup (1977). Toate celelalte
specii se comporta fata de imaginea lor în oglinda ca si cum s-ar afla în prezenta
unui individ diferit. Numai antropoidele, dupa câteva zile, încep sa se manifeste
astfel încât probeaza faptul ca se recunosc în imaginea reflectata. Iata unul dintre
experimentele lui Gallup: maimuta este anesteziata si, adormita fiind, este mânjita în
dreptul sprâncenelor cu o substanta inodora, de culoare rosie; privindu-se în oglinda,
Eul social

maimuta începe sa se curete pe frunte, dovedind astfel ca stabileste o identitate


între imagine si propria faptura. (Iata, asadar, ca raspunsul corect la prima
întrebare-test pentru bunul-simt este: fals.) Prin acelasi gen de experimente, Gallup
a dovedit ca majoritatea copiilor încep sa se recunoasca în oglinda la vârsta de 18-
24 de luni. Acest fenomen reprezinta prima expresie clara, dar numai primul pas al
procesului de configurare a conceptului de Eu: suma reprezentarilor si ideilor despre
sine ale unui individ, tot ceea ce acesta crede si poate sa comunice despre persoana
sa.

Urmatorul pas implica factori sociali. În 1902, Charles Horton Cooley intro-
duce termenul looking-glass self –„Eul în oglinda“ – pentru a sugera faptul ca
ceilalti reprezinta oglinzi în care ne vedem propria imagine. Dezvoltând aceasta
idee, în 1934, George Herbert Mead sustine ca adesea ajungem sa ne cunoastem
pe noi însine imaginându-ne ceea ce alte persoane, a caror opinie ni se pare impor-
tanta, gândesc despre noi, încorporând aprecierile lor în imaginea de sine. Ideea lui
Mead este consonanta cu rezultatele unora dintre experimentele lui Gallup. Acesta
a constatat ca maimutele care au fost crescute în izolare nu sunt capabile sa se
recunoasca în oglinda; abia dupa ce au fost integrate într-o populatie de semeni,
dupa câteva luni au reusit sa îsi identifice propria imagine, prin contrast cu celelalte
maimute.
Cercetarile mai recente confirma ideile lui Cooley si Mead: imaginea de sine
sau conceptul Eului reflecta ceea ce noi percepem ca fiind opiniile si aprecierile
celorlalti despre noi însine, dar numai cu o corectie importanta: ceea ce noi gândim
despre propria persoana nu este întotdeauna în deplin acord cu ceea ce altii cred
efectiv sau realmente despre noi. În mod cert, nu ne nastem cu anumite convingeri
despre noi însine – ca suntem timizi, cruzi, razbunatori, prie tenosi sau distanti. Se
pune întrebarea: de unde provin opiniile prin care ne autodefinim Eul propriu? În
cele ce urmeaza, vor fi analizate cinci surse ale conceptului de sine: introspectia,
perceptia propriului comportament, influenta altor persoane, amintirile autobio grafice
si cultura din care facem parte, dupa care vom prezenta unele rezultate ale
cercetarilor întreprinse asupra stimei sau respectului de sine – o componenta impor-
tanta a personalitatii.

Introspectia
Pentru cei mai multi dintre noi, introspectia – autoobservarea propriilor noastre
gânduri, sentimente si motivatii – reprezinta calea cea mai sigura si cea mai directa
spre cunoasterea de sine. Cine altcineva decât noi însine poate sa stie cu precizie si
cu deplina certitudine ce se petrece în sufletul nostru?
Indiscutabil, introspectia reprezinta un mijloc important de autocunoastere.
Cercetarile experimentale demonstreaza acest lucru. Iata un astfel de experiment.
Psihologie sociala

Un lot de studenti sunt pusi sa se descrie si sa se autoanalizeze în situatii importante


prin care au trecut de -a lungul vietii lor. Un prim grup este instruit sa se
concentreze asupra starilor sufletesti interioare; un al doilea grup este instruit sa se
concentreze asupra comportamentului exterior; al treilea grup trebuie sa îsi descrie
atât starile interioare, cât si comportamentul exterior. Dupa experiment, primul grup
a apreciat ca si-a clarificat mai multe aspecte ale propriei personalitati decât
celelalte doua . De asemenea, un grup de observatori independenti, care au citit
autocaracterizarile întregului lot de participanti, au apreciat ca s-au conturat cel mai
bine personalitatile din primul grup. Într-un alt studiu, pusi sa ordoneze pe o scala
modalitatile de autocunoastere, marea majoritate a subiectilor au plasat în capul
listei introspectia.
În general, oamenii presupun ca pentru a cunoaste cu adevarat pe cineva
trebuie sa ai acces la experientele sale subiective, private. Cercetarile au stabilit
însa ca de multe ori indivizii nu-si pot explica în mod adecvat cauzele propriului
comportament. Se pune atunci întrebarea: sporeste introspectia acuratetea cunoas-
terii de sine? De multe ori, nu. Un studiu realizat de Wilson în 1985 a stabilit ca
atitudinile raportate fata de anumite situatii corespund comportamentului exterior al
subiectilor: cu cât o activitate este mai interesanta, cu atât i se dedica mai mult timp,
cu cât un peisaj este mai frumos, cu atât expresia faciala de încântare este mai
pregnanta, cu cât e mai mare atractia fata de un partener, cu atât relatia dureaza
mai mult etc. Când li s-a cerut subiectilor sa îsi analizeze motivele sentimentelor pe
care le traiesc, atitudinile marturisite nu au mai corespuns comportamentului lor.
Într-un alt experiment, unui grup de studenti li s-a cerut sa anticipeze evolutia
relatiei lor cu o alta persoana; unii si-au motivat rational predictiile, altii au raspuns
spontan, ghidati numai de intuitie. De departe, cele mai putin confirmate anticipatii
au apartinut grupului de subiecti care si-au analizat introspectiv relatia cu persoana
respectiva. Aparent, s-ar putea spune ca prea multa reflectie introspectiva nu
produce altceva decât confuzie.
Rezulta cumva ca introspectia este inutila sau chiar daunatoare? Câtusi de
putin. Ea contribuie în mod substantial la conturarea Eului, dar numai daca înde -
plineste anumite conditii:
§ Atunci când încearca sa-si explice propriul comportament, oamenii invoca fie
motive rationale, fie sentimente; daca actiunile sunt determinate în primul rând
de factori cognitivi (o investitie, un parteneriat de afaceri etc.) analiza intro-
spectiva a motivelor rationale poate spori acuratetea cunoasterii de sine; dar
daca un anumit comportament este determinat afectiv (relatii erotice, pla ceri
este tice etc.), e mai bine sa ne concentram pe autoobservatia propriilor înclinatii
si sentimente.
§ Utilitatea introspectiei depinde si de timpul disponibil pentru autoanaliza,
precum si de resursele cognitive ale subiectului.
Eul social

Perceptia propriului comportament


În 1972, Daryl Bem emite self-perception theory – teoria perceptiei de sine sau,
mai scurt, teoria autoperceptiei, potrivit careia oamenii se cunosc pe ei însisi la fel
cum îi cunosc si observatorii din exterior, adica urmarindu-si propriul comportament.
Atunci (dar numai atunci) când starile launtrice sunt de mica intensitate ori greu de
interpretat, oamenii infera ceea ce gândesc sau ceea ce simt pornind de la
observarea propriului comportament si a situatiei în care se produce acesta. De
exemplu, câteodata ne dam seama cât suntem de irascibili si de suparati abia dupa
ce ne surprindem certându-ne foarte artagosi cu cineva; alteori, abia dupa ce am
înfulecat un sandwich sau am sorbit pe nerasuflate un pahar de apa remarcam cât
eram de înfometati sau de însetati etc.
Autoperceptia emotionala
E bine stiut si confirmat experimental ca starile noastre emotionale se exprima prin
mimica, gestica, postura sau prin ritmul si tonalitatea vorbirii. Observarea lor ne
poate ajuta sa ne constientizam anumite stari afective. Cercetatorii s-au întrebat
daca nu cumva se confirma si ipoteza unui feed-back facial, postural sau oral.
Experimente ingenioase au dovedit ca adoptarea intentionata a unor expresii faciale
(zâmbet, încruntare, ridicarea sprâncenelor a mirare etc.), a unor pozitii ale corpului
(gârbovit, drept, cu umerii adusi în fata sau trasi puternic spre spate, capul plecat
sau barbia ridicata etc.) sau a unui anumit mod de vorbire (soptit, rastit, lent, repezit
etc.) influenteaza efectiv starile emotionale ale subiectilor. Deocamdata explicatiile
fenomenului sunt controversate, concurând teorii neurofiziologice si teorii pur psiho-
logice. (În orice caz, raspunsul corect la cea de-a doua întrebare-test pentru bunul-
simt este: adevarat.)

Autoperceptia motivatiei
Motivatia actelor noastre ramâne de cele mai multe ori partial misterioasa, fiind
greu de constientizat si de explicat.
§ Psihanaliza ofera o cheie universala, dar speculativa de descifrare a motiva -
tiei noastre inconstiente, prin inte rmediul conceptelor sale specifice de libido,
pulsiune, refulare, cenzura, acte ratate, simptom nevrotic etc. Actele noastre
urma resc întotdeauna pla cerea (libido), însa educatia morala ne impune anu-
mite restrictii, de care constiinta vrea si trebuie sa tina seama, exercitând
asupra deciziilor noastre asa-numita cenzura. Dorintele noastre interzise nu
dispar însa, ci sunt refulate în inconstient, de unde încearca sa se realizeze în
forme deghizate, aparent inofensive, care sa însele vigilenta cenzurii morale.
§ Teoriile behavioriste (B. F. Skinner) sustin, dimpotriva, ca toate actele
noastre se bazeaza pe formarea prin învatare a unor reflexe conditionate de
Psihologie sociala

rasplata si pedeapsa. Tindem sa repetam acele acte care sunt însotite de o


recompensa si sa evitam a comite actele însotite de o sanctiune. Potrivit
behaviorismului, motivatia actelor noastre este întotdeauna dorinta de
recompensa, respectiv teama de a suporta anumite sanctiuni.
Mark Twain face însa o remarca foarte pertinenta. Existau în Anglia, pe vre-
mea lui, gentlemen bogati care conduceau cu placere postalioane trase de patru cai
pe linii regulate de 20-30 de mile, pentru ca era o distractie foarte costisitoare. Daca
li s-ar fi oferit însa vreo recompensa materiala, ar fi privit ceea ce faceau nu ca pe
o distractie, ci ca pe o forma de munca si ar fi renuntat la ea. Trebuie sa distingem
motivatia intrinseca – placerea de a desfasura o anumita activitate de dragul ei,
întrucât ne ofera o satisfactie prin ea însasi – de motivatia extrinseca – interesul
de a face ceva numai ca mijloc în vederea unei recompense aflate dincolo de ceea
ce facem. Experimentele arata ca exista uneori un efect de supramotivatie : atunci
când suntem platiti sa facem ceea ce ne place, motivatia extrinseca poate sa
estompeze sau chiar sa elimine motivatia intrinseca, facându-ne sa ne pierdem inte-
resul fata de ceea ce înainte faceam din pura placere, cu efecte negative asupra
calitatii si a performantei.
Iata un experiment, realizat de catre Mark Lepper si colegii sai în 1973, care
confirma realitatea efectului de supramotivatie. La o gradinita, un lot de prescolari
au primit hârtie de desen si markere colorate (ceea ce noi numim carioca), fiind
lasati se se joace cu ele nesupravegheati. Observând cât timp au petrecut copiii
desenând si colorând, cercetatorii au putut sa masoare motivatia lor intrinseca.
Dupa doua saptamâni, copiii – având cu totii acelasi nivel de motivatie intrinseca –
au fost împartiti în trei grupe. Celor din prima grupa li s-a cerut sa deseneze si sa
coloreze ce vor, fara nici o alta mentiune. Copiilor din a doua grupa li s-a promis ca
daca vor desena si colora cu markerele generos distribuite, vor primi o distinctie de
copii talentati – mai exact, o diploma cu stea aurita ci cu funda rosie. În sfârsit,
copiii din a treia grupa au fost lasati sa coloreze dupa cum au avut chef si abia dupa
ce au terminat li s-a oferit placuta surpriza de a primi si ei distinctia de copii
talentati.
Dupa înca vreo saptamâna, educatoarele au pus pe mese hârtie de desen si
markere, în timp ce experimentatorii observau clasa printr-un geam transparent
dintr-o singura directie. Întrucât de aceasta data nu s-a mai oferit nici o distinctie,
timpul petrecut de copii desenând si colorând era de natura sa reflecte motivatia lor
intrinseca. Conform predictiilor, copiii care, data trecuta, se asteptasera sa fie
recompensati, n-au mai fost la fel de interesati de jocul cu markerele. Nu acelasi
lucru s-a întâmplat cu copiii din celelalte doua grupe – cei care nu primisera nici o
rasplata pentru munca lor si cei care fusesera rasplatiti, dar fara sa se fi asteptat sa
se întâmple acest lucru. Motivatia lor intrinseca nu a suferit modificari (vezi Graficul
2.1)

Graficul 2.1 Efectul de supramotivatie


Eul social

25

Timpul petrecut colorând


20

15

10

0
Recompensa Recompensa Nici o
asteptata neasteptata recompensa

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)


Acest paradox al faptului ca rasplata poate sa diminueze, în loc sa amplifice
motivatia intrinseca, a fost de multe ori observat, atât la copii, cât si la adulti. Daca
primesti bani pentru ceea ce faci de placere, fara sa-ti dai seama, ‘jocul’ se trans -
forma în ‘munca’. În 1966, Theresa Amabile si colegii sai, au realizat mai multe
studii, cerând participantilor sa scrie poezii, sa deseneze ori sa picteze, sa gaseasca
solutii originale unor probleme economice etc., constatând ca oamenii sunt mai
creativi atunci când se simt atrasi si provocati de activitatea ca atare decât atunci
când sunt împinsi de dorinta de a câstiga bani sau trofee competitio nale, de a-si
îndeplini o obligatie, de a respecta un termen limita sau de a-i impresiona pe ceilalti.
Într-unul din aceste studii, Amabile a cerut unor critici de arta sa evalueze lucrarile
unor artisti plastici profesionisti si a descoperit ca operele ‘comandate’ au primit
aprecieri mai putin favorabile decât lucrarile executate sub impulsul liberei inspiratii.
Se pare, asadar, ca oamenii sunt mai creativi atunci când sunt animati de o
motivatie intrinseca, fara presiunea unor forte exterioare.
Rezulta ca ar trebui sa se renunte la motivatia extrinseca? Depinde de natura
acestei motivatii (laude, premii de prestigiu etc. sau recompense banesti, avantaje
materiale etc.), de diferentele dintre indivizi si de natura activitatii. În domeniile în
care predominanta este creativitatea, motivatia intrinseca trebuie sa primeze; în
consecinta, managementul unitatilor de cercetare si proiectare, creatie artistica, ino-
vatie tehnica etc. trebuie sa fie diferit de managementul unor unitati productive, în
care activitatea este monotona si lasa prea putin loc pentru creativitate.

Influentele exercitate de ceilalti


Mult mai semnificativa în psihologia sociala este însa întrebarea: în ce masura con-
tribuie ceilalti la formarea si modificarea imaginii despre sine a individului?
Psihologie sociala

Teoria comparatiei sociale


Cum ati raspunde în numai trei minute la întrebarea „Cine esti tu?“ La ce fel de
atribute v-ati gândi în primul rând? Experimentele arata ca oamenii au tendinta de a
se descrie întotdeauna în asa fel încât sa se deosebeasca de ceilalti din anturajul
foarte apropiat. Copiii se gândesc sa îsi precizeze sexul mai ales daca este vorba de
baieti crescuti în familii cu majoritate feminina, invers la fetite. Printre studenti, cei
din anii terminali au mai des tendinta sa îsi precizeze vârsta decât bobocii etc. De
aici se desprinde o concluzie: daca se modifica mediul social al cuiva, se modifica si
autodescrierea spontana, ceea ce arata ca Eul este un construct social si ca noi ne
definim, cel putin partial, folosindu-i pe ceilalti drept etalon.
Este ceea ce sustine, în 1954, Leon Festinger în teoria comparatiei sociale:
atunci când oamenii nu sunt siguri de capacitatile si de opiniile lor (pentru ca infor-
matiile obiective nu le sunt la îndemâna), ei se autoevalueaza prin comparatie cu alti
indivizi asemanatori.

Cercetatorii au vrut sa verifice aceasta teorie, concentrându-si atentia asupra


urmatoarelor doua întrebari: (1) Când ne orientam spre ceilalti pentru informatii
comparative? si (2) Cu cine preferam sa ne comparam?
§ Raspunzând la întrebarea „când?“, cercetarile arata ca indivizii prefera sa se
autodefineasca prin comparatie cu altii chiar si atunci când le sunt accesibile
standarde obiective de evaluare. Iata un experiment revelator, efectuat în 1977
de William Klein. Se cere unui lot de studenti sa emita judecati despre arta.
Lotul se împarte în doua grupuri: celor din grupul A li se spune ca 40% dintre
raspunsuri sunt corecte; celor din grupul B li se spune ca 60% din raspunsurile
lor sunt corecte. Ambelor grupuri li se spune ca performanta lor se situeaza cu
20% peste medie. Se repeta apoi experimentul în aceleasi conditii, cu grupele C
si D, cu deosebirea ca lor li se spune în final ca performanta realizata se
situeaza cu 20% sub medie. Când li s-a cerut sa îsi autoevalueze performanta,
s-a vazut ca participantii nu au fost influentati de cifrele absolute, ci de relatia
comparativa cu colegii lor: era preferabil sa fi avut 40% raspunsuri corecte, dar
sa fi fost peste medie, decât sa fi avut 60% raspunsuri corecte, dar sa te situezi
sub medie.
§ La întrebarea „cu cine ne comparam?“, studiile arata ca de obicei ne compa -
ram cu cei apropiati noua, evitând sa facem comparatii cu altii mult mai perfor-
manti. Daca joc fotbal ca amator, nu ma voi compara cu un superstar din
Champions League, ci cu vecinii si prietenii cu care joc din când în când. Vom
vedea ca exista si exceptii, cazuri când preferam sa ne comparam cu altii mai
putin dotati sau mai putin norocosi decât noi însine.
Eul social

Teoria bifactoriala a emotiei


Pare usor de acceptat ideea ca recurgem la comparatia sociala ca sa ne evaluam
capacitatile si opiniile. Facem însa acelasi lucru si în cazul unor trairi mult mai
personale si subiective, cum sunt starile afective? În 1959, Stanley Schachter a
încercat sa raspunda la aceasta întrebare prin urmatorul experiment. Unii dintre
participanti au fost speriati înainte de experiment, spunându-li-se ca daca vor
raspunde gresit la întrebari, vor avea de suportat socuri electrice puternice. S-a
constatat ca majoritatea au cautat compania celorlalti – ceea ce nu s-a întâmplat cu
un alt grup de participanti, carora li s-a spus ca socurile electrice vor fi abia
sesizabile. Un alt aspect este si mai relevant: participantii speriati au cautat numai
compania altora care se gaseau în aceeasi situatie – mai exact atunci când toti
subiectii din grupul expe rimental urmau sa treaca prin aceeasi experienta; atunci
când s-au amestecat subiecti „speriati“ cu altii relaxati, cei din prima categorie au
cautat numai compania celor aflati în aceeasi stare de tensiune, nefiind interesati sa
se apropie de ceilalti. Comentariul lui Schachter: „Nenorocirea nu iubeste orice fel
de companie; ea iubeste numai compania nenorocita.“

Pasul urmator este raspunsul la întrebarea: nu cumva, în cazul în care oamenii


nu sunt siguri de natura starilor lor emotionale, se orienteaza catre comparatia cu
ceilalti, fiind si influentati de starile lor afective? Pentru a raspunde la aceasta
întrebare, se cer întruniti doi factori: în primul rând, persoana trebuie sa simta o
stare fiziologica de excitatie (arousal) – puls accelerat, transpiratie, respiratie agi-
tata, cârcei în stomac etc. În al doilea rând, persoana trebuie sa elaboreze o inter-
pretare cognitiva a sursei care i-a provocat excitatia, moment în care intervin
ceilalti: reactiile lor ne ajuta sa ne interpretam propria noastra stare de agitatie.
Pentru a testa aceasta teorie bifactoriala a emotiei, Schachter si Jerome Singer
au realizat, în 1962, un experiment celebru. Au fost trei grupe de participanti
(barbati). Cei din grupa A au fost injectati cu epinephrine, un drog care provoaca
agitatie, si li s-a explicat care sunt efectele drogului. Celor din grupa B li s-a facut
aceeasi injectie, dar nu li s-a spus nimic despre efectele drogului. Cei din grupa C
au fost injectati cu o substanta inofensiva. Tuturor li s-a spus ca se experimenteaza
efectele unei vitamine. În toate cele trei grupe s-a aflat câte un complice al expe -
rimentatorilor, strecurat printre participanti ca un oarecare. În prima serie de
experimente, complicele din fiecare grupa s-a comportat euforic: a început sa
chiuie, sa danseze, sa faca avioane de hârtie pe care le-a aruncat spre ceilalti etc.
În cea de a doua serie de experimente, complicii s-au comportat nervos si agresiv:
au mototolit chestionarele si le -au azvârlit la cos, au suduit, au batut cu palma în
masa etc. Dupa experiment, cei din grupele A si C nu au fost influentati de
comportamentul complicelui: primii aveau o explicatie a starii lor de excitatie, ceilalti
Psihologie sociala

nu au simtit nimic. În schimb, participantii din grupa B au fost influentati de


comportamentul complicelui: în prima serie s-au simtit si s-au comportat la rândul lor
euforic, în cea de-a doua serie au fost cu totii nervosi si agresivi. Desi contro-
versata, teoria bifactoriala a emotiei are multe implicatii deosebit de semnificative în
explicatia psihosociologica a iubirii pasionale, a furiei si agresivitatii sau a altor
experiente afective.

Amintirile autobiografice
Este evident ca fara aportul memoriei, Eul nu ar avea consistenta; stim cine suntem
în masura în care ne amintim experientele noastre trecute, din care extragem
identitatea noastra personala.
Memoria umana nu este însa o arhiva computerizata, care înregistreaza totul, ci
este selectiva. De regula, sunt proaspete în memorie evenimentele din trecutul
apropiat, întâmplarile din adolescenta si din tinerete – perioade intens formative si
pline de experiente decisive – si evenimentele inaugurale: „prima oara când...“.
Nu toate experientele si evenimentele traite lasa aceeasi impresie. Pâna de
curând, în America aproape oricine fusese contemporan cu evenimentul, putea sa
raspunda la întrebarea: „Ce ati facut în data de 22 noiembrie, 1963?“ (asasinarea lui
John F. Kennedy). De acum înainte, noile generatii vor putea sa raspunda la
întrebarea: „Ce ati facut pe 11 septembrie?“ (ziua tragica a atentatelor sinucigase
cu avioane de linie deturnate de teroristii islamici Al-Kaeda). La noi, majoritatea
oamenilor ar putea sa raspunda la întrebarea: „Ce ati facut pe 22 decembrie 1989?“
Acestea sunt asa-numitele flashbulb memories, amintiri blitz, care marcheaza un
moment de referinta în viata individului si a societatii. Ele nu sunt totdeauna foarte
fidele, dar sunt însotite de sentimentul acuitatii si al prospetimii.
Conservarea trecutului nu este doar selectiva, ci si fluida, plastica, suferind
anumite deformari subiective:1

§ Tendinta egocentrica: în reamintirea evenimentelor trecute, rolul celui care îsi


aminteste se amplifica, sporindu-si importanta. John Dean, fost consilier al lui
Richard Nixon, a fost audiat în afacerea Watergate si a uimit pe toata lumea cu
memoria sa prodigioasa, relatând pe 245 de pagini convorbirile la care a asistat;

1
În limba engleza, psihosociologii utilizeaza frecvent termenul bias care, tradus ad litteram , înseamna
„înclinatie“. Sensul avut în vedere de anglo-americani este acela de privire subiectiva, în care lucrurile
si situatiile apar deformate de perspectiva subiectului, astfel încât ele sa se prezinte într-o lumina
convenabila si confortabila acestuia. În româneste, însa, cuvântul „înclinatie“ are cu totul alt înteles,
referitor la disponibilitatile deosebite si la interesul deosebit pe care un individ le manifesta fata de
un anumit gen de activitate. Din acest motiv – spre deosebire de autorii români care nu se sfiesc sa
foloseasca termenul englezesc ca atare, pronuntat însa româneste – preferam sa vorbim despre
tendinte (subiectiv) deformatoare, chiar daca sintagma este obositor de lunga.
Eul social

conform relatarilor sale, Dean a jucat un rol proeminent la Casa Alba. Ulterior
au fost recuperate stenogramele reuniunilor la care a participat Dean; din ele a
reiesit ca rolul sau a fost, în realitate, mult mai putin important.

§ Tendinta profetica sta sub semnul bine-cunoscutelor replici: „eram sigur ca


asa se va întâmpla“ sau „nu ti-am spus eu ca...“. Cu totii avem uneori tendinta
de a crede post factum, dupa consumarea unor evenimente, ca am prevazut de
la început desfasurarea lor ulterioara. Dupa ce au fost cu greu convinsi de
efectele benefice ale sistemului school busing – transportul copiilor la scoala
cu autobuze speciale – multi parinti americani au relatat ca s-au declarat de
acord cu sistemul înainte sa fi fost convinsi de catre experti si consilieri. Alti
americani au fost insistent sfatuiti sa se spele cât mai frecvent pe dinti, dupa
care si-au amintit ca s-au convins singuri de efectul benefic al igienei bucale
înainte sa fi fost sfatuiti.

§ Tendinta inflationista se manifesta ori de câte ori amintirile unei persoane


sufera deformari de natura sa îmbunatateasca imaginea persoane i respective,
eliminând sau estompând defectele si amplificând sau inventând meritele sale.
Studentii îsi amintesc rezultatele lor scolare din liceu cu lacune – cu atât mai
mari cu cât notele au fost mai mici, si cu deformari inflationiste – „umflarea“
notelor (vezi Graficul 2.2).

Perspective culturale
Conceptul Eului este influentat si de factori culturali. În America se spune: The
squeaky wheel gets the grease („Roata care scârtâie este unsa“); în Japonia se
spune altceva: „Cuiul care scoate capul este lovit de ciocan“. Noi, „ca tot românul
impartial“, le avem pe amândoua: „Obraznicul manânca praznicul“ si „Capul plecat
sabia nu-l taie“. În SUA, parintii le spun copiilor sa fie inde pendenti, siguri pe ei si
afirmativi, în Japonia copiii sunt crescuti sa se integreze în comunitate.

Graficul 2.2 Tendinta inflationista a memoriei


Psihologie sociala

100

90

Procentul notelor reamintite corect


80

70

60

50

40

30
20

10

0
A B C D
Note

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Prima cultura este individualista, promovând virtuti precum inde pendenta,


autonomia si încrederea în fortele proprii. Cealalta este o cultura colectivista, care
pretuieste interdependenta, cooperarea si armonia sociala. Sub stindardul individu-
alismului, scopurile personale au prioritate fata de proiectele grupale. În culturile
colectiviste, persoana este în primul rând un membru loial al familiei, echipei, com-
paniei, al bisericii si al statului.
Majoritatea americanilor si vest-europenilor au o viziune independenta asupra
Eului, conceput ca o entitate distincta, autonoma, închisa în sine si înzestrata cu
dispozitii unice. Ceilalti au o viziune interdependenta despre sine, conceput ca
parte a unei retele sociale mai largi, care include familia, tovarasii de munca si alti
indivizi de care este legata o persoana. Unii spun: „Singura persoana pe care te poti
bizui esti tu însuti“ sau „Îmi place sa fiu unic si diferit de ceilalti“, pe când ceilalti
spun: „Sunt si eu de vina daca un membru al familiei sau al echipei din care fac
parte greseste“ si „fericirea mea depinde de fericirea celor din jurul meu“. Aceste
orientari contrastante sunt descrise în Figura 2.1.
Iata ce rezultate a avut un experiment foarte interesant. Un grup de studenti
americani si unul de studenti chinezi au compus mai multe fraze, toate începând cu
„Eu sunt...“. Americanii au indicat anumite trasaturi de personalitate – „Sunt timid“,
„Sunt atletic“, „Sunt inteligent“ etc., pe când chinezii s-au identificat prin afiliere la
un grup – „Sunt student la Colegiul X“, „Sunt membru al asociatiei Y“.
Eul social

Figura 2.1 Viziuni culturale asupra Eului

A. Perspectiva independenta a Eului B. Perspectiva interdependenta a Eului

Mama Tata
Mama Tata

Frate Frate
Eu - sora Prieten Eu - sora
Prieten
Amic Coleg
Amic Coleg

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

În 1991, Markus si Kitayama redau sintetic câteva deosebiri între conceptiile


individualiste despre Eu si cele colectiviste, dupa o serie de studii asupra unor loturi
de americani si de japonezi.
§ Americanii se vad ca fiind mai putin asemanatori între ei decât japonezii.
§ Americanii exprima cel mai adesea sentimente egocentriste, precum mândrie,
gelozie, independenta; la japonezi predomina oime (recunostinta), fureai (ata-
sament) si shitashimi (familiaritate).
§ Americanii se lupta pentru reusita personala, pe când japonezii sunt mai satis-
facuti de apartenenta la un grup social respectat.
§ Americanii supraestimeaza contributiile lor la efortul colectiv, îsi atribuie suc -
cesul, dar pun esecurile pe seama celorlalti; japonezii îsi subestimeaza aportul
personal si se prezinta într-o lumina mai modesta.
O influenta multiculturala îsi pune si ea amprenta asupra conceptiei despre Eu.
Iata ce a revelat un experiment foarte interesant, realizat în 1997 de Trafimow si
colegii sai, la care au participat chinezi bilingvi din Hong Kong, vorbitori de chineza
si engleza. Unora li s-a pus întrebarea: „Cine esti tu?“ în chineza, celorlalti li s-a pus
aceeasi întrebare în engleza. Credeti ca aceasta variatie a influentat rezultatele?
Graficul 2.3 arata ca diferentele au fost considerabile. Cei care au raspuns în
chineza au utilizat termeni de afiliere la o colectivitate, pe când cei care au raspuns
în engleza au preferat termeni de autodefinire prin trasaturi de personalitate.

Graficul 2.3 Poate limba sa modifice diferite aspecte


ale Eului? (Trafimow et al., 1997)
Psihologie sociala

0,9
0,8

Proportia raspunsurilor
0,7
0,6
0,5
0,4
0,3
0,2
0,1
0
Trasaturi personale Afilieri grupale
Tipuri de raspuns
Engleza Chineza

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Scheme ale Eului


Am vazut care sunt sursele din care provine Eul. Dar în ce consta conceptul de sine
si cum ne influenteaza acesta reprezentarile asupra realitatii sociale? Dupa Hazel
Markus, conceptul de Eu este alcatuit din ‘molecule cognitive’, numite scheme ale
Eului: opinii si credinte despre sine, care orienteaza prelucrarea informatiilor rele -
vante pentru un anumit individ. Aceste scheme ale Eului sunt pentru constiinta de
sine a cuiva ceea ce sunt ipotezele pentru o teorie sau cartile pentru o biblioteca.
Un ins se poate considera masculin sau feminin, independent sau dependent, liberal
sau conservator, introvertit sau extravertit. Drept urmare, un anumit atribut specific
poate fi relevant pentru conceptul de sine al cuiva, dar nu pentru toata lumea. Un
bun exemplu este schema greutatii corporale. Oamenii care se considera
supraponderali ori subponderali, sau cei pentru care alura corporala reprezinta un
aspect important al Eului sunt considerati schematici în privinta greutatii. Spre
deosebire de acestia, indivizii care nu considera ca au o greutate corporala anor-
mala sau cei pentru care greutatea nu este o problema esentiala sunt aschematici
în legatura cu aceasta caracteristica.
Schemele Eului sunt importante deoarece ne fac sa interpretam si sa memoram
experientele noastre de viata în functie de relevanta lor pentru fiecare dintre noi.
Pentru indivizii schematici în privinta greutatii corporale, o mare varietate de
întâmplari cât se poate de banale – precum o raita la supermarket, schimbarea
îmbracamintei, o masa la restaurant, o zi de plaja sau obisnuintele culinare ale unui
prieten – pot declansa gânduri relevante pentru Eul lor. Atunci când prelucreaza
informatiile, oamenii (1) emit judecati rapide despre ei însisi sau despre chestiunile
Eul social

relevante pentru schemele Eului lor; (2) remarca, îsi amintesc ori reconstruiesc cu
mare iuteala evenimentele din trecut care sunt compatibile cu schemele Eului lor;
(3) resping informatiile incompatibile cu aceste scheme. De asemenea, oamenii îi
vad frecvent pe ceilalti prin lentilele schemelor care îi definesc pe ei însisi. Sche -
maticii în privinta greutatii corporale, de exemplu, observa aproape întotdeauna pe
cei care manânca prea mult sau care au pus un kilogram în plus.
Alcatuit din numeroase astfel de scheme, Eul prezinta fatete diverse. Trebuie
sa tinem seama si de faptul ca oamenii tind sa reflecteze nu numai asupra Eurilor
actuale, ci si asupra Eurilor posibile – ceea ce ei ar putea, le-ar placea ori se tem
ca ar putea sa devina în viitor. Atunci când li s-a cerut unor studenti americani sa se
autoevalueze pe o scala de atribute, s-au constatat mari diferente între viziunea lor
asupra Eului actual si imaginea celui posibil. Cel mai adesea, ei s-au aratat foarte
optimisti, vazându-se în viitor ca niste oameni fericiti, buni parinti, sanatosi, res-
pectati, plini de succes si în deplina siguranta. Conceptiile despre Eurile posibile ne
furnizeaza schite imaginare ale telurilor si planurilor noastre viitoare.

Respectul de sine

Ce sentimente aveti fata de propria persoana? Sunteti în general satisfacuti de


înfatisarea, personalitatea, capacitatile si prietenii vostri? Sunteti optimisti în ceea ce
priveste viitorul? Atunci când vine vorba de Eul propriu, oamenii sunt rareori niste
observatori impartiali si detasati. Mai degraba suntem emotionali si foarte grijulii cu
respectul nostru de sine – o componenta a Eului cu mare încarcatura afectiva.
Respectul sau stima de sine este o componenta afectiva a Eului, constând în
autoevaluarile pozitive si negative ale unei persoane. Unii indivizi au un mai mare
respect de sine decât altii, iar acest atribut poate avea un impact profund asupra
modului în care gândesc si simt fata de propria persoana. Sentimentul valorii
personale nu este o trasatura permanenta si invarianta, ci mai degraba o stare de
spirit care variaza în urma unor succese si esecuri, a unor întorsaturi ale norocului, a
unor interactiuni sociale si a altor experiente traite. Oamenii al caror respect de sine
este instabil si fluctuant reactioneaza mai puternic în urma unor evenimente
favorabile sau nefavorabile decât indivizii al caror sentiment al valorii proprii este
stabil si ferm. De asemenea, întrucât conceptul sinelui este alcatuit din multiple
paliere, indivizii îsi apreciaza diferitele componente ale Eului în mod diferit: unele
parti se bucura de aprecieri mai favorabile decât altele, ori sunt jude cate cu mai
multa claritate sau li se atribuie o mai mare importanta.
Psihologie sociala

Nevoia respectului de sine


Nimeni nu se îndoieste de faptul ca fiecare om doreste sa se poata vedea într-o
lumina favorabila. De ce? Cum se explica nevoia respectului de sine? În multe pri-
vinte, satisfacerea acestei nevoi este critica pentru întreaga noastra viziune asupra
vietii. Indivizii care au o imagine de sine pozitiva tind sa fie fericiti, sanatosi, produc-
tivi si sa reuseasca în viata; ei persevereaza mai mult în rezolvarea unor sarcini
dificile, dorm mai bine si au mai putine ulcere. Sunt de asemenea mai toleranti fata
de ceilalti si mai putin predispusi sa se conformeze presiunii grupului din care fac
parte. În contrast, indivizii cu imagini de sine negative sunt mai anxiosi, depresivi,
pesimisti în ceea ce priveste viitorul si predispusi la esec.
Oamenii cu înalt respect de sine au încredere în ei si raspund provocarilor vietii
cu o atitudine motivata de învingatori. Prin contrast, oamenii cu un respect de sine
scazut nu au încredere în fortele proprii si abordeaza noile sarcini cu o atitudine de
învinsi, care îi atrage într-un cerc vicios al autoînfrângerii (vezi figura 2.2). Astep-
tându-se sa piarda, sunt anxiosi, depun un efort mai scazut si se feresc de provo-
carile majore; dupa ce pierd, se autoînvinuiesc, ceea ce îi face si mai putin perfor-
manti. Scaderea stimei de sine poate chiar dauna sanatatii, afectând sistemul
imunitar.

Figura 2.2 Cercul vicios al respectului de sine scazut

Respect de Expectatii Efort scazut


Esec Autoînvinuire
sine scazut negative Anxietate mare

Ce anume determina sentimentele indivizilor fata de propria persoana? Dupa E.


Tory Higgins, respectul de sine se defineste prin concordanta sau discordanta dintre
felul în care ne vedem si felul în care am vrea sa ne putem vedea pe noi însine.
Faceti urmatorul exercitiu: pe o coala alba, scrieti zece trasaturi care descriu ce fel
de persoana sunteti realmente (destept? descurcaret? sexy? emotiv? etc.).
Alcatuiti apoi o a doua lista de zece trasaturi care descriu ce fel de persoana ar
trebui sa fiti, caracteristici pe care ar trebui sa le aveti pentru a va multumi simtul
datoriei si pentru a face fata obligatiilor si raspunderilor ce va revin. Alcatuiti a treia
lista, care descrie idealul vostru, modul în care v-ar placea sa fiti, încorporând
sperantele, dorin tele si visele cele mai tainuite. Veti avea trei liste, care descriu Eul
vostru actual, pe cel normativ sau impus de datorie si Eul ideal.
Eul social

Prima lista defineste conceptul Eului; celelalte doua definesc standardele


voastre personale sau reperele orientative ale Eului (self-guides). În masura în care
nu corespundeti acestor standarde, veti avea un respect de sine scazut, o stare
afectiva negativa si, în cel mai rau caz, tulburari afective. Daca exista discrepante
între Eul vostru actual si cel impus de datorie, va simtiti vinovati, rusinati si
resentimentari; puteti avea chiar tulburari anxioase si temeri excesive. Daca se
ivesc discrepante între Eul vostru actual si cel ideal, va simtiti frustrati, tristi,
dezamagiti si neîmpliniti; în cazuri extreme, se poate ajunge la depresie. E limpede
ca toti avem astfel de discrepante, caci nimeni nu este perfect. Si totusi, nu toti
suferim de tulburari afective serioase. Dupa Higgins, respectul de sine depinde de
doi factori: marimea discrepantei si gradul în care suntem preocupati de aceste
discrepante. Al doilea factor pune o problema importanta: ce ne face sa fim mai
mult sau mai putin preocupati de neîmplinirile noastre?

Capcana autoreflexivitatii
Daca va revedeti rutina zilnica veti fi surprinsi cât de putin timp acordati reflectiei
asupra propriei persoane. Un experiment este revelator în acest sens. Au participat
peste o suta de persoane, între 19 si 63 de ani, echipate cu beep-uri, care semnalau
la fiecare doua ore, între 7:30 AM si 10:30 PM. La fiecare semnal, persoana aten-
tionata trebuia sa noteze la ce se gândea în acel moment. Din 4.700 de observatii,
8% consemneaza reflectii asupra sinelui. Iar atunci când se gândeau la propria
persoana, subiectii au declarat ca nu erau bine dispusi si ca ar fi dorit sa faca
altceva.
Robert Wicklund propune self -awareness theory – teoria autoreflexivitatii, în
care sustine ca reflectia asupra propriei persoane este dezagreabila, deoarece
scoate în evidenta neîmplinirile si carentele noastre. Din acest motiv, preferam sa
evitam intensificarea meditatiei asupra Eului propriu. Câteodata însa nu putem face
acest lucru. De ce?

Situatii ego-focalizante
Anumite situatii (self -focusing situations) ne forteaza sa ne supraveghem si sa
devenim obiectul atentiei noastre: atunci când vorbim despre noi însine, când ne
privim în oglinda, când ne aflam în fata unei asistente sau în fata unei camere de
luat vederi, când ne urmarim înregistrati pe videotape sau iesim cumva în evidenta si
suntem fortati sa ne intensificam autoreflexivitatea, ceea ce scoate în evidenta
carentele noastre în raport cu standardele la care subscriem, fapt ce determina o
scadere temporara a respectului de sine. În general, cu cât indivizii sunt mai pre-
ocupati de ei însisi sau ego-focalizati, cu atât sunt mai predispusi la alcoolism,
depresie, anxieta te si alte tulburari clinice.
Psihologie sociala

În fata framântarilor intense provocate de discrepantele între ceea ce suntem si


ceea ce am vrea sau stim ca ar trebui sa fim, oamenii recurg adesea la una dintre
urmatoarele doua solutii: 1. schimbarea comportamentului pentru reducerea discre-
pantelor; 2. amortirea sau adormirea constiintei de sine. Alegerea solutiei depinde
de încrederea în posibilitatea reducerii discrepantelor si de satisfactia oferita de pro-
gresele înregistrate. Daca acestea lipsesc, individul cauta sa uite de sine, urmarind
tot felul de distractii sau, mai rau, cazând prada dependentei de alcool sau droguri.
Procesul este reprezentat în Figura 2.3.

Figura 2.3 Cauzele si efectele autoreflexivitatii

Persoane ego- Acordul între


focalizante Ridicata comportament
si standarde
Accesibilitatea Expectatie
Auto-
propriilor a reducerii
reflexivitate
discrepante discrepantei

Situatii ego- Evitarea


focalizante Scazuta auto-
reflexivitatii

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

În general, cercetarile sustin predictia ca atunci când sunt ego-focalizati, oa -


menii tind sa adopte comportamente conforme cu valorile lor personale sau cu
modelele socialmente acceptate. Într-un studiu de teren, desfasurat în noaptea de
Halloween, copiii colindatori – mascati, pictati si costumati – au fost primiti în casa
unui cercetator, lasati singuri într-o camera si invitati sa ia niste bomboane de pe
masa. Desi li s-a spus sa nu ia decât o bomboana fiecare, 34% dintre copii au
nesocotit aceasta cerere. Totusi, atunci când vasul în care se aflau bomboanele a
fost asezat sub o oglinda de mari dimensiuni, numarul copiilor neascultatori a scazut
la 12%. Dupa cât se pare, oglinda -ia fortat pe copii sa devina ego-focalizati,
determinându-i sa se comporte în conformitate cu buna-cuviinta. Într-un alt studiu
ce ilustreaza efectele pozitive ale efectului de autoreflexivitate, C. Neil Macrae si
colegii sai au constatat ca participantii erau mai putin înclinati sa recurga la stereo-
tipuri în descrierea celorlalti – un tabu social tot mai autoritar – atunci când erau
asezati în fata unei oglinzi, când se puteau vedea pe un monitor sau când numele lor
apareau intermitent pe un ecran.
Teoria autoreflexivitatii sustine ca daca reducerea discrepantelor este impro-
babila, indivizii vor urma o a doua ruta: evadarea din starea de sutoreflexivitate. Roy
Baumeister crede ca abuzul de droguri, masochismul sexual, consumul excesiv de
alimente si chiar sinuciderea sunt toate solutii de evadare. Probleme deosebit de
grave apar datorita consumului abuziv de alcool. Jay Hull considera ca oamenii îsi
Eul social

îneaca amarul într-o sticla pentru a scapa de implicatiile negative ale autorefle -
xivitatii. Spre a testa aceasta ipoteza, Hull si Richard Young au dat participantilor un
pretins test de inteligenta, dupa care, prin feedback -ul rezultatelor comunicate, pe
unii i-au facut sa creada ca au reusit, pe ceilalti ca au esuat. A urmat ceea ce parea
un al doilea experiment, în care participantilor li s-a cerut sa aprecieze calitatea mai
multor soiuri de vin. Experimentatorii au tinut evidenta cantitatilor baute timp de 15
minute. Conform predictiei, dintre participantii predispusi la autorefle xivitate, cei cu
rezultate slabe la testul de inteligenta au baut mai mult decât cei cu rezultate bune –
probabil ca sa atenueze disconfortul scaderii respectului de sine. Aceste diferente
nu s-au înregistrat însa în rândul participantilor care nu aveau înclinatii spre autore-
flexivitate. Rezultate similare s-au obtinut într-un alt studiu, efectuat asupra unor
indivizi internati pentru o cura de dezintoxicare alcoolica si apoi externati. Dupa trei
luni de la iesirea din spital, cei care erau autoreflexivi si stresati au revenit la
obiceiul de a bea peste masura – ceea ce nu este surprinzator, daca avem în vedere
cât de raspândita este opinia ca alcoolul ne poate îndulci si atenua tensiunea emoti-
onala.
Claude Steele si Robert Josephs cred ca intoxicatia alcoolica ofera mai mult
decât un mijloc de deviere a atentiei de la problemele personale si discrepantele
Eului. Facându-i pe oameni sa piarda contactul cu realitatea si temperându-le inhi-
bitiile, bautura provoaca o „inflatie alcoolica a Eului“. Într-un studiu, de exemplu,
participantii si-au evaluat Eurile actuale si ideale, în functie de anumite trasaturi –
unele importante pentru respectul de sine, altele fara importanta deosebita. Dupa ce
au baut fie un cocktail cu vodca foarte tare, fie un lichid inofensiv, participantii s-au
autoevaluat din nou, pe aceleasi coordonate. Dupa masurarea discrepantelor perce-
pute între Eul actual si cel ideal, s-a constatat ca subiectii care bausera alcool si-au
format o imagine inflationista despre ei însisi, mai ales în legatura cu acele trasaturi
pe care le considerau importante.

Personalitati ego-focalizante
Unii indivizi (self-focusing persons) sunt prin firea lor mai intens preocupati de
propria persoana decât altii. Cercetarile disting între:
§ autoreflexivitatea privata, cu tendinta introspectiva, dominanta fiind preocu-
parea fata de propriile stari launtrice;
§ autoreflexivitatea publica, în care dominanta este tendinta de autosuprave -
ghere a comportamentului exterior.
Indivizii din prima categorie completeaza rapid si cu multa finete chestionare de
genul „Sunteti...“; cei din a doua categorie sunt atenti la felul în care se vad din
afara. Diferentele pot fi scoase usor în evidenta. De exemplu, într-un experiment li
s-a cerut participantilor sa-si lipeasca pe frunte litera „E“; în cazul subiectilor la care
dominanta este autoreflexivitatea privata, doar 6% si-au lipit litera E pe frunte in-
Psihologie sociala

vers, ca sa poata fi citita normal de catre un observator din afara; în cazul subi-
ectilor din cealalta categorie, având ca nota dominanta autoreflexivitatea publica,
procentul a fost de 43%. Diferentele se manifesta mai ales prin modul în care se
încearca reducerea discrepantelor: indivizii din prima categorie se lasa condusi de
‘vocea interioara’ a constiintei lor, care le solicita imperativ sa se ridice la nivelul
propriilor exigente, în vreme ce indivizii din cea de-a doua categorie se supun în
primul rând unor standarde sociale, întrucât nu concep sa fie vazuti de ceilalti într-o
lumina nefavorabila. Acestea sunt niste tipuri ideale; în realitate, fiecare dintre noi
poseda, în diferite proportii, ambele tipuri de autoreflexivitate.

Efecte paradoxale ale autoreflexivitatii


Autosupravegherea poate avea efecte ‘perverse’ sau paradoxale, sporind sansele
noastre de a rata comportamentul dorit. Daniel Wegner descrie asa-numitele ironic
processes: cu cât ne straduim mai mult sa inhibam un anumit gând, sentiment sau
comportament, cu atât sansele de reusita scad. Wegner mentioneaza experimentul
în care li se cere participantilor sa nu se gândeasca la „ursul alb“; majoritatea
subiectilor marturisesc faptul ca nu au reusit sa elimine orice reprezentare a ursului
alb, oricât s-au straduit. La fel se întâmpla, cel putin câteodata, cu juratii carora li se
cere de catre judecator sa nu ia în consideratie o anumita proba, fie în favoarea sau
contra acuzatului. Încercati si voi sa nu va pese cât de greu va este sa adormiti si
veti adormi si mai greu etc. (Iata, asadar, ca raspunsul corect la cea de-a treia
întrebare-test pentru bunul-simt este: adevarat.)
Autosupravegherea creeaza teama de esec, de unde efectul ironic sau para-
doxal. Acesta se produce mai ales atunci când suntem cognitiv ocupati, distrati,
grabiti sau stresati. Unor subiecti li s-a cerut sa tina un pendul cât mai mult timp
nemiscat. Cei care au fost instruiti suplimentar sa împiedice miscarile pendulului în
planul paralel cu o margine a mesei la care stateau au înregistrat rezultate mai slabe
decât ceilalti, având un aspect în plus de urmarit. Cele mai slabe rezultate au fost
înregistrate de subiectii carora li s-a distras atentia, fiind pusi sa numere des-
crescator de la 1000 sau din 7 în 7.

1
Mecanisme de supradimensionare a sinelui
Autoreflexivitatea poate fi inconfortabila si poate diminua respectul de sine, foca-
lizând atentia asupra discrepantelor dintre aspiratii si performantele reale ale cuiva.
Oamenii evita adesea reflectia asupra sinelui si întorc spatele adevarurilor nepla -
cute, dar nu o pot face întotdeauna. Cum ne împacam, atunci, cu propriile noastre
greseli, slabiciuni si cu un viitor nesigur?

1
Termenul englezesc este self-enhancement: literal, enhancement înseamna marire, sporire, înaltare.
Eul social

Majoritatea oamenilor au, de regula, o foarte buna parere despre ei însisi.


Experimentele arata ca subiectii apreciaza trasaturile pozitive ca fiind acelea care îi
descriu, mai degraba decât cele negative; se evalueaza pe ei însisi mai presus decât
pe ceilalti si mai favorabil decât sunt descrisi de catre ceilalti; îsi supraestimeaza
contributia la reusitele colective; exagereaza controlul pe care îl detin asupra eveni-
mentelor din vietile lor; îsi anticipeaza un viitor luminos. Oamenii îsi evalueaza
trasaturile care îi descriu drept preferabile celor care nu îi caracterizeaza: multi cred
ca pâna si literele din numele lor sunt preferabile altor litere sau ca produsele de
consum pe care le poseda sunt superioare celor pe care nu le poseda. Nu ne flatam
astfel în mod constient, ci o facem în mod automat. Ce anume sustine aceasta iluzie
atât de comuna?

Perceptii de sine convenabile 1


Mai multe studii au aratat ca, de regula, studentii pusi sa-si aminteasca rezultatele
lor scolare din liceu îsi supraestimeaza notele – mai ales cei cu note mici – chiar
daca li se spune ca relatarile lor vor fi verificate. Când obtin la examene note mari,
studentii îsi atribuie meritele succesului; când rezultatele sunt slabe, dau vina pe
examinator sau pe dificultatea exagerata a întrebarilor. Când cercetatorilor li se
accepta studiile si articolele spre publicare, considera ca acestea sunt valoroase;
când sunt respinse, dau vina pe editori si pe referenti. Când câstiga, jucatorii din
cazinouri se considera maestri ai jocului; când pierd, dau vina pe ghinion. Când
echipa lor câstiga, antrenorii echipelor de fotbal îsi lauda echipa si tactica adoptata;
când pierd, dau vina pe arbitru. În concluzie, oamenii au tendinta sa îsi atribuie
meritul succesului si sa puna esecurile pe seama unor factori exteriori.
Oamenii sunt, de asemenea, nerealist de optimisti. Studentii îsi prevad un viitor
minunat si nu se vad patind nimic rau; imediat dupa iesirea de la urne, 4 din 5 alega -
tori americani sunt convinsi ca va câstiga candidatul pe care l-au votat; suporterii
echipelor de fotbal cred ca echipa lor favorita va câstiga urmatorul meci. Acest gen
de optimism se sustine cu tot felul de rationalizari, menite sa-l întareasca. De
exemplu, indivizii care au avut o relatie serioasa si de lunga durata în anii de
facultate sunt convinsi ca aceasta asigura un mariaj fericit; dimpotriva, cei care au
avut numai relatii pasagere, dar numeroase, sunt de asemenea convinsi ca asa e
mai bine pentru a se casatori cu cine trebuie, având mai multa experienta. Când
vine vorba despre ei însisi, tinerii americani din ambele categorii considera ca sunt
numai 20% sanse ca ei sa divorteze, chiar daca stiu ca rata divortialitatii în SUA
este de 50%. (Raspunsul corect la cea de-a patra întrebare-test pentru bunul-simt
este, prin urmare: adevarat.)

1
În limba engleza, self-serving perceptions, cu sensul mai exact de „perceptii în serviciul sinelui“ –
sintagma foarte greoaie în româneste, motiv pentru care cred ca expresia propusa este destul de
adecvata, redând sugestiv sensul precizat prin definitie.
Psihologie sociala

Autohandicaparea
Psihosociologii denumesc astfel adoptarea de catre indivizi a unor comportamente
menite sa saboteze reusita propriilor actiuni cu scopul de a oferi o scuza eventuala a
esecului anticipat. De ce? Atunci când ne temem de un eventual esec, dorim ca
acesta sa nu fie pus pe seama lipsei noastre de abilitate si de competenta; altfel
spus, ne sabotam propriile actiuni ca sa ne putem pastra intact respectul de sine.
În 1978, Stephen Berglas si Edward Jones au realizat urmatorul experiment.
Un lot de studenti a fost împartit în doua grupe. Tuturor li s-a spus ca se experimen-
teaza efectele unor medicamente asupra performantei intelectuale. Toti au raspuns
la un prim test de încalzire (20 de itemi de asocieri analogice) si tuturor li s-a
comunicat ca s-au descurcat destul de bine. Numai ca participantii din prima grupa
au avut de raspuns la întrebari usoare, fiind optimisti în legatura cu testul urmator,
pe când cei din a doua grupa au avut de raspuns la întrebari dificile, fiind destul de
pesimisti nî legatura cu ceea ce-i asteapta în continuare. Înainte de al doilea test,
participantii au avut de ales între Actavil – care sporeste performanta intelectuala –
si Pandocrin – care o diminueaza; în realitate, nu li s-a administrat nici un
medicament, ci o substanta placebo. Participantii din prima grupa au luat cu totii
Actavil; în cea de-a doua grupa, majoritatea barbatilor (mult mai putin femeile) au
luat Pandocrin atunci când experimentatorii erau de fata si puteau sa vada ce
medicament a luat fiecare participant; atunci când medicamentele au fost luate fara
martori, extrem de putini au luat Pandocrin.
Oamenii recurg la diferite strategii de autohandicapare: consum de droguri si de
medicamente, bautura, lipsa de antrenament, avantaje oferite adversarului într-o
competitie (cu precadere la barbati) – boala, indispozitie, stress (cu precadere la
femei). Scopurile acestor strategii sunt diferite: la cei cu respect de sine scazut,
autohandicaparea este o scuza a esecului anticipat – la cei cu respect de sine
ridicat, un motiv de amplificare a succesului scontat. (Evident, raspunsul la cea de a
cincea întrebare-test pentru bunul-simt este: adevarat.)

Gloria vicarianta
În 1976, Robert Cialdini creeaza un verb sui generis în limba engleza: „BIRG“, din
initialele expresiei: bask in reflected glory, cresterea respectului de sine prin aso-
ciere cu alti oameni care se bucura de succes. În mai multe universitati americane
s-a constatat ca, dupa o victorie a echipei de football, basket, baseball sau hockey a
universitatii, mai multi studenti suporteri poarta a doua zi tricourile echipei învin-
gatoare – cu atât mai multi, cu cât victoria a fost mai rasunatoare.
Câteva experimente aduc elemente în plus. De exemplu, unui lot de studenti i
se da un test de cunostinte generale; se spune apoi ca jumatate din participanti au
reusit la test, iar cealalta jumatate nu – fara a se face însa nominalizari. În a doua
Eul social

faza a experimentului, se cere participantilor sa descrie un meci al echipei lor


favorite. Cei care se asteptau sa fi ratat testul, au folosit cu precadere expresiile
„noi am câstigat“, în cazul unui meci victorios, respectiv „ei au pierdut“ în cazul
unei înfrângeri a echipei. Alta data, participantii care au ratat testul au tinut sa
mentioneze ca au aceeasi data de nastere ca si o personalitate cunoscuta.
Pe acelasi calapod, s-a mai nascocit un verb: CORF, de la cut off reflected
failure – distantarea de persoanele sau grupurile care pierd. Iata cu ce rezultate
s-a soldat un experiment semnificativ în acest sens. Trei grupe de participanti au dat
un test colectiv (nu are importanta daca este un test de inteligenta, imaginatie,
memorie sau cunos tinte generale). Prima grupa a trecut testul cu brio, a doua grupa
nu a primit nici un feed-back (nu s-au comunicat rezultatele), iar ultima grupa a
esuat. La sfârsitul experimentului, participantilor le -au fost oferite insigne cu em-
blema echipei din care au facut parte. 68% dintre cei din prima grupa au luat
insignele; la cea de -a doua grupa 50%, iar la grupa pierzatoare numai 9%. Se stie,
de asemenea, ca suporterii maniaci ai echipelor de fotbal îsi pierd încrederea în
capacitatile proprii dupa înfrângerea echipei favorite.

Comparatia sociala cu indivizi inferiori


Ne amintim teoria lui Leon Festinger, potrivit careia de obicei ne autoevaluam
comparându-ne cu cei care ne sunt asemanatori. Dar ce se întâmpla cu respectul
de sine daca ceilalti din preajma au realizari mai mari decât ale noastre? Nu întot-
deauna se cauta o informatie obiectiva; uneori comparatia este o reactie de aparare
a Eului. Atunci cautam sa ne comparam cu alti indivizi care ne sunt inferiori. Si în
folclorul românesc exista o zicala potrivita în context: „Decât codas la oras, mai
bine în satul tau fruntas“. Asa se face ca unii elevi buni, care învata însa la scoli de
proasta calitate, au un respect de sine superior elevilor slabi sau mediocri de la scoli
de prestigiu.
Iata ce rezulta dintr-o ancheta realizata printre bolnavele de cancer la sân.
Unele dintre femeile cu un sân amputat le compatimesc pe cele care si-au pierdut
amândoi sânii; cele cu ambii sâni amputati, dar mai în vârsta, le deplâng pe femeile
aflate în aceeasi situatie, dar mult mai tinere; cele din ultima categorie, dar casa-
torite (eventual cu copii) le compatimesc pe femeile tinere, fara sâni, care n-au
apucat sa se marite etc. Întotdeauna exista cineva si mai nenorocit.
În 1988, Abraham Tesser încearca sa raspunda la întrebarea: ce se întâmpla
atunci când cineva apropiat noua are niste succese remarcabile? Reactiile sunt fie
„BIRG“ (ne împartasim din gloria persoanei apropiate), fie gelozia si resentimentul.
Depinde cât de relevant este succesul altuia fata de respectul nostru de sine: daca
ne eclipseaza pe o latura importanta a personalitatii si activitatii noastre, ne
distantam de acea persoana ca sa ne pastram respectul de sine; daca nu, atunci ne
atribuim avantajele de a fi în preajma cuiva de succes. De pilda, atunci când un
Psihologie sociala

fotbalist mediocru are un frate sau un prieten care ajunge o vedeta, pot sa apara
unele resentimente sau chiar rupturi violente a relatiilor; daca un inginer sau un
manager are parte de un frate sau un bun prieten superstar în fotbal, atunci se va
bucura de succesul lui, savurând placerea de a fi invidiat de ceilalti pentru ca este în
relatii atât de apropiate cu o celebritate.
Câteodata suntem siliti totusi sa admitem superioritatea cuiva într-un domeniu
important pentru noi; cum ne mai aparam respectul de sine? Foarte simplu: supra-
evaluând valoarea celui care ne depaseste. Daca cel care m-a batut la sah este un
geniu, înseamna ca nici eu nu sunt chiar de lepadat!

Sunt adaptative iluziile pozitive?


Sunt aceste mecanisme de aparare a Eului semne de sanatate mintala si de exis-
tenta normala ori sunt simptome de tulburari psihice?
Shelley Taylor si Jonathon Brown sustin, pe baza studiilor întreprinse, ca
indivizii depresivi si cu respect de sine scazut au o imagine mai realista despre ei
însisi decât marea majoritate a celor bine adaptati social. Autoevaluarile lor sunt mai
apropiate de ceea ce remarca observatorii independenti; recurg mai putin la
mecanis mele de supradimensionare a Eului pentru a-si explica succesele si esecu-
rile; nu au tendinta de supraestimare a controlului pe care-l pot exercita asupra
evenimentelor din vietile lor; se compara mai degraba cu cei asemanatori cu ei
decât cu indivizi inferiori. Concluzia lor este surprinzatoare: iluziile pozitive
promoveaza fericirea, dorinta de -a avea grija de ceilalti si capacitatea de angajare
într-o activitate socialmente utila – toate fiind atribute ale sanatatii min tale. Cu alte
cuvinte, e bine si pentru individ, ca si pentru societate ca iluziile despre sine sa nu fie
prea crud destramate.
Alti cercetatori apreciaza ca efectele benefice ale iluziilor pozitive despre sine
se manifesta numai pe termen scurt. Pe termen lung însa ele sunt nocive, generând
comportamente cronice de autoaparare: evitarea autoreflectiei prin consum de
alcool sau droguri, autohandicaparea, negarea problemelor de sanatate pâna când e
prea târziu sa mai poata fi tratate, pasiuni frivole de genul jocurilor de noroc etc.
Sub aspect social, cei care îsi cultiva un respect de sine exagerat nu sunt de loc
simpatizati de colegi si cunoscuti.

Exteriorizarea Eului

Cunoasterea si respectul de sine tin de viata launtrica a Eului. Discutia nu este însa
încheiata daca nu atinge stratul cel mai superficial al sinelui – expresia comporta-
mentala a Eului social. Majoritatea oamenilor sunt intens preocupati de imaginea lor
în ochii celorlalti. Industria modei, cura de slabire, chirurgia plastica, precum si
Eul social

neistovita cautare de leacuri miraculoase care fac parul sa creasca sau dimpotriva,
sa cada, albesc dintii, fac respiratia proaspata si întind ridurile, toate exploateaza
preocuparea noastra fata de înfatisarea fizica. De asemenea, oamenii sunt preocu-
pati si de impresiile pe care le produce comportamentul lor în public. Câti dintre noi
nu sunt obsedati de întrebarea: „Ce-or sa creada vecinii?“
În Cum va place, William Shakespeare scrie ca „Lumea întreaga e o scena si
toti barbatii si femeile niste bieti actori“. Patrunzatoarea intuitie a marelui dramaturg
a fost transpusa în limbajul stiintific de catre sociologul Erving Goffman, dupa care
viata sociala este comparabila cu un teatru, unde fiecare dintre noi joaca un anumit
rol, rostind replici scrise dinainte. Si mai important, spune Goffman, este faptul ca
fiecare individ îsi asuma o masca sau o identitate sociala, pe care ceilalti ne ajuta
politicos sa ne-o pastram. Inspirati de teoria lui Goffman, psihosociologii studiaza
exteriorizarea Eului sau, pentru a gasi un corespondent cât mai apropiat al
termenului englezesc self-presentation – autoprezentarea: procesul prin care încer-
cam sa modelam imaginea propriei persoane în ochii celorlalti.
Un act de exteriorizare a Eului poate lua diferite forme. Poate fi deliberat sau
inconstient, sincer sau înselator, îndreptat catre un public exterior sau catre noi
însine. În aceasta ultima sectiune vom analiza diferitele scopuri ale autoprezentarii si
caile pe care oamenii încearca sa atinga aceste scopuri.

Cele doua tipuri de exteriorizare a Eului


Exista doua tipuri fundamentale de exteriorizare a Eului, fiecare din ele având o
anumita motivatie. Exteriorizarea strategica consta în eforturile noastre de a crea
celor din jur o anumita impresie favorabila, spre a dobândi influenta, putere, simpatie
sau aprobare. Promisiunile din campaniile politice sau pledoariile acuzatilor în fata
completului de judecata sunt exemple elocvente. Exteriorizarea strategica poate
urmari sa creeze diferite aparente, printre care aceea de persoana placuta, compe -
tenta, morala, periculoasa ori, dimpotriva, neajutorata. Indiferent de scopul urmarit,
oamenii încearca sa îsi alcatuiasca o anumita imagine nu numai prin ceea ce spun,
dar si prin intermediul limbajului nonverbal. De pilda, femeile manânca adeseori mai
putin de fata cu barbatii, spre a parea mai feminine. Barbatii îsi sug burta si îsi
îndreapta umerii spre a parea mai vigurosi, mai atletici etc.
Identitatea specifica pe care oamenii încearca sa o proiecteze în exterior difera
în functie de persoana si de situatie. Exista însa doua scopuri foarte des întâlnite ale
exteriorizarii strategice. Primul este ingratierea – termen folosit pentru a ne referi
la actele motivate de dorinta de acomodare cu anturajul si de a fi placut de catre
ceilalti. Cel de-al doilea scop este autopromovarea – actele care urmaresc sa
câstige respectul celorlalti.
La o privire superficiala, aceste scopuri par usor de atins. Atunci când vor sa
placa, oamenii sunt serviabili, zâmbesc mult, dau din cap, sunt de acord cu toata
Psihologie sociala

lumea si, daca este nevoie, recurg la favoruri, complimente si lingusiri. Când vor sa
fie admirati pentru competenta lor, oamenii încearca sa impresioneze vorbind despre
ei însisi, facând parada fara modestie de statutul lor social, de cunostintele si
reusitele lor. În ambele cazuri, trebuie sa existe o anumita masura. Tacticile de
ingratiere trebuie sa fie subtile, altminteri duc la efecte contrare. De asemenea, cei
care îsi trâmbiteaza tot timpul succesele sunt considerati egocentrici si încrezuti,
stârnind antipatie.
Dorinta de a proiecta o imagine publica favorabila îi poate duce pe unii la acte
nesabuite si periculoase. Exemplele sunt întristator de numeroase si de diverse:
placerea de a epata cu un ten perfect bronzat întrece teama de cancer epidermic;
numeroase femei îsi deregleaza aparatul digestiv sau chiar întregul metabolism prin
tot felul de mijloace nesanatoase de prevenire a supraponderalitatii. Tot mai multi
tineri, din dorinta de a-si epata amicii de aceeasi vârsta, consuma droguri, beau fara
masura si se apuca de fumat. Nenumarate accidente de circulatie rutiera, soldate
cu o multime de victime inocente, sunt cauzate de dorinta unora de a parea
neînfricati, conducând bezmetic.
Al doilea motiv al exteriorizarii Eului este verificarea sinelui: dorinta de a-i
face pe ceilalti sa ne vada asa cum ne percepem noi însine. William Swann consi-
dera ca oamenii sunt puternic motivati sa îsi verifice propriul concept al Eului prin
ochii celorlalti. Cercetarile sale sustin ideea ca oamenii solicita, îsi reamintesc si
accepta selectiv acele forme de feedback interpersonal care le confirma imaginea
despre sine. Câteodata chiar încearca sa corecteze opiniile favorabile despre ei ale
celorlalti, daca acestea sunt – în viziunea lor – inadecvate. Într-un studiu, partici-
pantii au interactionat cu un complice care, ulterior, unora le -a spus ca i se par a fi
niste persoane dominatoare, altora, dimpotriva, ca se lasa prea usor dominati. Când
aceste comentarii concordau cu conceptul de sin e al participantilor, au fost accep-
tate de îndata. În schimb, participantii contrariati în imaginea lor despre sine si-au
modificat comportamentul, încercând sa demonstreze complicelui ca se înseala. Cei
care se percepeau ca persoane dominatoare, dar au fost catalogati ca fiind usor de
dominat s-au comportat mai asertiv decât înainte; cei care se considerau firi mai
slabe, dar au fost apreciati ca persoane cu înclinatii dominatoare, s-au aratat ulterior
si mai docili.
Ce se întâmpla însa cu oamenii care au un concept de sine negativ? Vor ei ca
si ceilalti sa aiba aceeasi impresie? Nimeni nu este perfect si orice om are anumite
defecte. Dar vrem noi sa ne verificam aceste defecte prin ochii celorlalti? Doresc
aceia dintre noi care se simt dureros de timizi, greu adaptabili sau nesiguri de abi-
litatile lor ca si ceilalti sa le observe aceste slabiciuni? Sau ar prefera sa se prezinte
ca niste persoane îndraznete, placute si competente? Ce se întâmpla atunci când
dorinta de autoverificare vine în conflict cu nevoia de supradimensionare a Eului?
Încercând sa afle un raspuns la aceste întrebari, Swann si colaboratorii sai au
cerut fiecarui participant sa completeze un chestionar de conturare a conceptului de
Eu si apoi sa îsi aleaga un partener de interactiune dintre alti doi participanti –
Eul social

primind informatia ca unul dintre acestia are o parere favorabila despre el, pe când
celalalt are o parere nefavorabila. Daca participantii cu concept de sine pozitiv au
ales partenerul cu opinie favorabila, majoritatea celor cu concept de sine negativ au
preferat partenerul care le-a confirmat defectele recunoscute de catre ei însisi (vezi
Graficul 2.4).
Daca oamenii cauta sa-si verifice sinele prin intermediul partenerilor dintr-un
experiment de laborator, e rezonabil sa presupunem ca vor acelasi lucru din partea
celor cu care se afla în relatii apropiate. Într-un studiu la care au participat numai
persoane casatorite, sotii si sotiile au raspuns separat la o serie de întrebari vizând
conceptul de sine, sotul/sotia si devotamentul fata de partenerul de viata. Conform
predictiei, persoanele cu concept de sine pozitiv au exprimat mai mult devotament
fata de partenerii care-i apreciaza favorabil, pe când cei cu concept de sine negativ
s-au simtit mai devotati fata de partenerii care îi apreciaza nefavorabil.

Graficul 2.4 Ce este mai important: verificarea sau


sublinierea Eului?
Procentul de participanti care si-au ales

100

80
evaluatorul

60

40

20

0
Nefavorabil Favorabil
Tip de evaluator
Concept negativ al Eului Concept pozitiv al Eului

Sursa: (Brehm, Kassin, Fein, 1999)

În ceea ce priveste aspectele importante ale conceptului de Eu, cercetarile


arata ca oamenii prefera, cel mai adesea, sa reflecteze mai mult asupra trasaturilor
lor pozitive decât asupra celor negative. Totusi, se pare ca dorinta de autoverificare
este destul de puternica si, câteodata, poate fi mai presanta decât nevoia de supra-
dimensionare a Eului. Cu totii vrem sa facem o buna impresie, dar totodata dorim ca
persoa nele implicate în vietile noastre sa-si faca despre noi o impresie corecta, în
acord cu propriul nostru concept de sine.
Psihologie sociala

Diferente individuale de automonitorizare


Desi cu totii ne exteriorizam Eul, exista mari diferente între modurile de manifestare
ale indivizilor. Unii oameni sunt mai grijulii decât altii în ceea ce priveste imaginea
lor publica. De asemenea, unii oameni sunt mai înclinati spre exteriorizarea strate-
gica, pe când altii prefera autoverificarea. În 1987, Mark Snyder afirma ca aceste
diferente sunt legate de o trasatura de personalitate pe care el o numeste
autosupraveghere sau automonitorizare: tendinta de reglare a propriului compor-
tament astfel încât sa fie satisfacute solicitarile situatiilor sociale.
Indivizii cu grad înalt de automonitorizare par sa posede un repertoriu de Euri
din care îl aleg pe cel mai potrivit situatiei. Sensibili fata de considerentele exteri-
orizarii strategice, ei sunt dispusi si capabili sa îsi modifice comportamentul de la o
situatie la alta. Masurati pe scala automonitorizarii, este probabil ca vor fi de acord
cu afirmatii de genul „Cred ca as fi un bun actor“ si „În situatii diferite sau de fata
cu persoane diferite, ma comport adesea ca niste persoane diferite“. Spre deosebire
de acestia, indivizii cu grad scazut de automonitorizare sunt, prin natura lor, înclinati
spre autoverificare, parând mai putin preocupati de respectarea convenientelor
sociale. Aidoma actorilor distribuiti mereu în acelasi tip de rol, ei se exprima consec-
vent în toate situatiile, exteriorizând ceea ce ei considera a fi ade varatul lor Eu. Ei
spun ca „Nu pot sa sustin decât ideile în care cred“ si ca „Nu am fost niciodata bun
la jocuri de gen mima sau sarada“ (vezi Tabelul 2.1)

Tabelul 2.1 Scala automonitorizarii

Sunteti o persoana cu grad înalt sau scazut de automonitorizare? La fiecare propozitie, raspundeti
adevarat (A) sau fals (F). La sfârsit, acordati-va un punct daca ati raspuns A la itemii 4, 5, 6, 8, 10, 12,
17 si 18. Apoi acordati-va un punct daca ati raspuns F la itemii 1, 2, 3, 7, 9, 11, 13, 14, 15 si 16. Faceti
suma punctelor. Totalul reprezinta scorul dvs. de automonitorizare. În rândul studentilor americani,
scorul mediu se situeaza între 10 si 11. (Snyder si Gangestad, 1986)

1. Îmi este greu sa imit comportamentul altor persoane.


2. La petreceri sau în societate nu încerc sa fac ori sa spun lucruri care sa fie pe placul altora.
3. Nu pot sa sustin decât idei în care cred.
4. Pot sa improvizez discursuri chiar si asupra unor subiecte de care nu am habar.
5. Cred ca fac un adevarat spectacol ca sa-i impresionez ori sa-i distrez pe ceilalti.
6. Cred ca as fi un bun actor.
7. Într-un grup de oameni sunt rareori în centrul atentiei.
8. În situatii diferite si în prezenta unor insi diferiti, ma port adesea ca niste persoane diferite.
9. Nu stiu prea bine cum sa-i fac pe ceilalti sa ma placa.
10. Nu sunt totdeauna cel ce par a fi.
11. Nu mi-as schimba opiniile sau modul de comportare ca sa plac cuiva ori ca sa obtin niste
12. favoruri.
13. Sunt considerat un interlocutor amuzant.
14. N-am fost niciodata bun la jocuri de gen mima sau sarade.
Eul social

15. Îmi este greu sa îmi schimb comportamentul pentru a ma acomoda cu diferite persoane si
16. situatii.
17. La o petrecere îi las pe altii sa întretina atmosfera.
18. Ma simt putin stânjenit în compania altora si nu ma comport asa cum ar trebui.
Pot privi pe cineva în ochi si sa mint convingator (pentru o cauza dreapta).
Îi pot pacali pe oameni, purtându-ma cu ei amical, desi în realitate îmi displac.
Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Exista un dezacord între psihosociologi daca scala automonitorizarii masoara o


singura trasatura globala ori doua sau mai multe trasaturi specifice, precum si daca
persoanele cu grad înalt sau scazut de automonitorizare sunt doua tipuri distincte de
oameni sau niste coordonate diferite pe o dimensiune comportamentala continua.
Indiferent cum ar sta lucrurile, scorurile înregistrate pe scala par sa ofere predictii
valide asupra comportamentului social. În ceea ce priveste imaginea lor publica,
persoanele cu grad înalt de automonitorizare sunt interesate sa afle cât mai multe
despre cei cu care ar putea sa interactioneze si despre regulile acceptabile de
conduita. Apoi, dupa estimarea situatiei, îsi schimba comportamentul. Daca o situ-
atie cere conformism, persoanele cu grad înalt de automonitorizare se conformeaza;
daca situatia cere independenta si autonomie, refuza sa se conformeze. Dimpotriva,
persoanele cu grad scazut de automonitorizare adopta o pozitie constanta în toate
situatiile.
Deoarece comportamentul nostru este în mare masura influentat de normele
sociale, vom vedea nî capitolele urmatoare ca automonitorizarea este relevanta în
multe aspecte ale psihologiei sociale. Acest fapt are si implicatii interesante asupra
dezvoltarii personalitatii. O ancheta efectuata pe un esantion de persoane cu vârste
cuprinse între 18 si 73 de ani a evidentiat faptul ca scorurile de automonitorizare tind
sa scada odata cu vârsta – probabil fiindca, pe masura ce îmbatrânesc, oamenii
devin mai stabili si mai siguri de propria lor identitate.
Încercati acum sa raspundeti la aceasta întrebare: cum este mai bine sa fii – o
persoana cu grad înalt sau scazut de automonitorizare? Este vreuna din cele doua
orientari intrinsec mai adaptativa decât cealalta? Cercetarile de pâna acum nu ofera
suficiente argumente pentru o astfel de evaluare. Sa ne gândim la cei cu grad înalt
de automonitorizare. Cât se poate de corect, ei se considera pragmatici, flexibili,
adaptabili si capabili sa se descurce în marea diversitate de roluri pe care ni le
impune viata. Dar sa nu ne grabim. Ei ar putea fi caracterizati si altfel, drept niste
oportunisti prefacuti, mai mult preocupati de aparente decât de realitate si dornici
sa-si schimbe culoarea ca niste cameleoni, ca sa se adapteze la orice situatie. Sa ne
gândim si la cei cu grad scazut de automonitorizare. Ei se descriu ca fiind niste
oameni principiali si consecventi; ei nu sunt prefacuti si spun totdeauna ceea ce
gândesc, astfel încât ceilalti stiu care le este pozitia. Fireste însa ca ar putea fi la fel
de bine considerati drept niste oameni încapatânati, nepasatori fata de cei din jur si
nedispusi la compromisuri pentru a se acomoda cu anturajul. Prin urmare, având în
Psihologie sociala

vedere valoarea relativa a acestor doua orientari, e mai sigur sa tragem concluzia
nici una nu este neaparat indezirabila – afara de cazurile când sunt duse la extrem.
(Asadar, raspunsul corect la ultima întrebare-test pentru bunul-simt este: fals.)

Epilog: multiplele fatete ale Eului


De-a lungul multor secole, poetii, filosofii dar, mai ales, teologii au zugravit Eul ca pe
un ‘miez launtric’ al personalitatii, ce ramâne de neschimbat pe parcursul vietii.
Straduinta socratica de ‘a te cunoaste pe tine însuti’ si îndemnul moralistilor de ‘a fi
tu însuti’ se bazeaza pe aceasta reprezentare a Eului. Ce-i drept, când oameni de
peste 85 de ani au fost rugati sa reflecteze asupra vietii lor, marea majoritate au
declarat ca, desi s-au schimbat oarecum odata cu trecerea timpului, au ramas totusi
mereu, fiecare dintre ei, aceeasi persoana. Cu toate acestea, în ultimii ani psihoso-
ciologii s-au concentrat mai ales asupra schimbarii, descoperind ca, macar într-o
anumita masura, Eul este maleabil – lasându-se modelat de experientele vietii si
variind întrucâtva de la o experienta la alta. Din aceasta perspectiva, Eul prezinta
numeroase fatete.
Ce vedeti atunci când va priviti în oglinda? Un singur Eu sau mai multe? Vedeti
o persoana al carei concept de sine este durabil sau una a carei identitate pare sa se
schimbe din când în când? Vedeti o persoana ale carei calitati si defecte sunt
cântarite obiectiv sau una care se fereste de adevaruri neplacute prin mecanisme
de autoaparare? Vedeti o persoana cu un Eu launtric ascuns, mai mult sau mai putin
diferit de mastile vizibile pentru ceilalti?
Daca ne bazam pe continutul acestui capitol, raspunsul la toate aceste întrebari
pare sa fie mereu acelasi: Eul poseda toate aceste caracteristici. Acum mai bine de
un veac, William James spunea ca Eul nu este simplu, ci complex si multidimensi-
onal. Cercetarile si teoriile psihosociologice îi dau dreptate. Fireste, exista o latura a
Eului pe care o putem cunoaste numai prin introspectie si care ramâne stabila de-a
lungul vremii. Dar exista si alte laturi care se modifica în functie de situatie si de
informatiile despre noi însine pe care le primim de la ceilalti. În ceea ce priveste
respectul de sine, exista momente când suntem destul de ego-focalizati pentru a ne
constientiza cu acuitate propriile defecte. Dar sunt destule alte momente în care ne
protejam de autoaprecierile neplacute prin cognitii convenabile, autohandicapare,
glorie vicarianta sau comparatii sociale cu indivizi inferiori. Mai este si chestiunea
exteriorizarii de sine. E limpede ca fiecare dintre noi poseda un Eu privat, alcatuit
din gândurile, sentimentele si amintirile noastre launtrice. Dar e la fel de limpede ca
posedam si un Eu exterior, portretizat de rolurile pe care le jucam si de mastile pe
care le purtam în public. Pe masura ce veti continua lectura acestui manual, veti
vedea ca diferitele componente cognitive, afective si comportamentale ale Eului nu
sunt etans separate, ci intercorelate – toate având o mare semnificatie pentru tot
restul psihosociologiei.