MICHAEL WALZER Al doilea război modial:

De ce a fost acest razboi diferit?

Războiul împotriva Germaniei naziste este un caz extrem– care însă trebuie
povestit tinerilor- dar nu unul imaginar. S-a întâmplat, iar evenimentul (şi însuşi
nazismul), a fost subiectul multor teorii politice şi sociologice în anii ce au urmat. În
studiile noastre despre războiul just nu s-au acordat vaste spaţii din motive care sper că
vor deveni evidente pe măsură ce scriu. Reînviat de ameninţarea atomică şi spoi de
războiul din Vietnam, interesul american pentru teoriile războiului just a fost, ca multe
altele în gândirea contemporană, neîncrederea în istorie. După unele scrieri decăderea
umană a avut loc la Hiroshima. Ocazional există documentarii despre agresiunea nazistă
sau, cel mai adesea, despre atrocităţile Alianţei, ca bombardamentele din Dresda. Dar
aceste hotărâri pripite rareori implică experienţă umană a acestor ani. Nu am intenţia de a
spune că e greşit să se vorbească despre suferinţa provocată de nazişti şi de război
împotriva lor, au uitat teama, sentimentul de pericol, ultimul caracter de luptă.
Cele mai multe războaie sunt descrise în final în timp ce ele sunt încă în curs de
desfăşurare. Soldaţii sunt încurajaţi, probabil, în cazul în care consideră că
mizele sunt mari, libertatea, dreptatea, civilizaţia în sine este ameninţată. Pentru istorici,
sau pentru spectatorii neimplicaţi, aceste descrieri nu prea sunt plauzibile. Cursul istoriei
europene ar fi putut în aceeaşi măsură sa fie şi diferit, de exemplu, dacă Napoleon a
câştigat războaiele, dar este greu de crezut că ar fi fost mai incult decât este acum. Mulţi
dintre noi credeau la acea vreme şi poate încă mai cred, la un sfert de secol de la

1
evenimente, că nazismul ar fi fost o ultimă ameninţare la tot ceea ce era decent in vieţile
noastre, o ideologie şi o aplicare a dominaţiei politice ucigătoare, degradanta chiar şi
pentru cei care ar fi putut supravieţui, deoarece consecinţele victoriei celui de-al doilea
război mondial au fost, dincolo de statistici, nemăsurabil de îngrozitoare. Îl vedem –şi nu
folosesc fraza superficial- ca obiectul rău in lume, şi într-o formă atât de potentă şi
aparentă, că acolo nu s-ar fi putut face altceva decât să lupţi împotriva lui. Ar fi prea
mult sa încerci sa zici cu certitudine de ce simţim aşa (evitând tentaţia pâna la un anumit
punct) şi în acelaşi timp să încerci să îl compari cu alte exemple ale manifestării răului în
lume, în special cu stalinismul. Nu pot întreprinde niciuna din aceste sarcini. În această
lucrare vreau doar să aflu cum anume, această percepţie a răului pe care o să mi-o asum,
ne afectează morala în doua cazuri: decizia, în principal a Marii Britanii de a porni la
război împotriva Germaniei naziste, si din nou decizia Marii Britanii de a se implica în
acest război bombardând oraşele germane şi terorizând populaţia civilă.

II
Pentru a judeca decizia de a face război, este necesar să analizezi deasemenea şi
cealaltă decizie, de a nu face război. Moralitatea litigiului este la final o soluţie cu mult
mai complicată decât a părut vreodată a fi. De vreme ce 30 milioane de oameni au murit
în timpul celui de-al doilea război mondial, ar trebui cu siguranţa să privim cu
compătimire la toate eforturile care se fac pentru a evita războiul întru totul. Dar
rezultatul a fost un efort care a eşuat şi 30 de milioane de oameni au murit. Este uşor deci
să insişti asupra a ceea ce pare suficient de credibil, că pacifiştii au fost incredibil de
ignoranţi, mulţumitori şi gupuri laşe de oameni, şi să condamni politica lor greşită. La
acea vreme, calmul a fost suportat de oameni care nu sunt descrişi de aceste adjective, şi
pentru motive morale. Nu doar pentru aceste motive, desigur, dar ele sunt preocuparea
mea imediată. În primul rand, printre ei exista suspciunea că costurile razboiului care se
apropie vor fi suportate în cea mai mare parte de populaţia civilă. În parte aceasta a fost
o profeţie autoîmplinită, pentru că britanicii şi nu germanii au plănuit şi au construit o
forţă strategică de bombardare capabilă să susţină o campanie împotriva centrelor urbane.
Dar nu este ciudat că guvernul, o asemenea forţă, şi ceilalţi, care ştiau despre asta ar fi
trebuit să se teamă de un război în care ar putea fi folosită?

2
 Al doilea motiv este a fel de important, dacă nu ca un motiv, cel puţin ca o
justificare a liniştii. Acesta a fost sensul răspândit în Marea Britanie ( deci nu în Franţa ),
că Tratatul de la Versailles a fost injust pentru că nu a putut fi găsit în cuprinsul lui nici
un aranjament stabil şi că schimbările majore erau necesare pe harta Europei Centrale-
din motive atât morale cât şi politice. Politica externă a Marii Britanii a analizat acest
aspect în 1920 (nu doar când Teories erau la putere) şi a continuat să o facă şi după 1933.
Guvernele naţionale, precum si publicaţia londoneză Times care analizează in mod
frecvent politica sa, ”nu a văzut nici un motiv pentru care o acţiune care a fost justificată
de etici şi politici înainte de ianuarie 1933 ar trebui ţinută pentru a fi falsificată de
evenimentele din ziua de 30 a aceleaşi luni”. Aici este enigma problemei, pentru nazişti
cucerirea puterii într-adevăr a schimbat totul, politic şi etnic, iar dacă asta nu a fost
imediat vizibil, ar fi trebuit să fie evident cu mult înainte de 1939.
Însă, cererile naziste nu erau aşa diferite faţă de cele exprimate de ceilalţi
germani în anii 1920. Deasupra tuturor, ei erau caracterizaţi de doctrina autodeterminării
naţionale care era una respectbilă şi comun acceptată. În realitate erau vaste comunităţi de
germani în Sudetenland şi Danzig, arată cizele din 1938 şi 1939 şi o aranjare a …. în
aceste doua ţinuturi trebuie să li se fi părut multora un caz simplu a justiţiei distributive:
pământul se cuvinea propriului popor, sau celui mai mare număr de oameni… Este doar o
alta consecinţă a actului de distribuire care îl făcea săa pară groaznic: toţi oamenii în
statul nazist.
Erau doua căi de a se apăra: una cu referire la teama războiului şi una cu referire
la dreptul autodeterminării. Amândouă căi figurează in argumentul unei cărţi foarte
inteligente, publicate în 1939 de scriitorul catholic Gerald Vann. Mă voi uita atent la
cartea lui Vann deocarece este singura încercare pe care am luat-o în considerare pentru a
aplica teoria războiului just direct problemei păcii (şi mai ales crizei cehe din 1938).
Vann spune că, guvernul german”chiar dacă a avut sau nu cereri justificate, sau au fost
justificate doar într-o anumită măsură, s-a indus singur în eroare prin propriile metode.
Nu putea exista vreo îndoială că o invazie, în circumstanţele în care s-a produs, de fapt,
anunţată încă din septembrie, ar fi fost un act de agresiune injust”. Dar el nu
concluzionează prin asta că cehii ar fi trebuit să reziste actului de agresiune sau ameniţării
britanice. Cartea lui este un mijloc de apărare a Munich-ului. El apără acele aşezări pe

3
termen scurt din cauza sentimentului de teamă de război general cred eu, dar şi pentru că
cererile Germaniei i s-au părut parţial justificate: “este greşit să comiţi agresiuni, la fel de
greşit însă poate fi să rezişti cererilor care dau naştere agresiunilor”. Cuvântul cauză este
folosit accidental aici, dar ceea ce Vann vrea să zică nu putea să nu se subînţeleagă de
oricine îi citea cartea în 1939, fiind acentuat şi în concluzie: “ar trebui să facem orice …
stă în puterea noastră să ne asigurăm că revendicările legitime sunt auzite, legitimitatea
cere mulţumire fără pierderea timpului ”.
Este teama de război, mai degrabă decât orice viziune a justiţiei care îl
determină pe Vann să propună ceea ce s-ar putea numi “Principiul Munich”.” Dacă o
naţiune ar trebui să apere o altă naţiune care este atacată injust şi care este ameninţată,
atunci ar trebui să-şi îndeplinească obligaţiile. Ar putea fi chiar dreptul lui, sau datoria lui
să încerce să persuadeze victima agresiunii să evite răul extreme al unui conflict general
find de accord cu termenii mai puţin favorabili pe care îi poate pretinde în justiţie…
numai dacă o asemenea cedare a drepturilor nu va însemna de fapt o abandonare odată şi
pentru totdeauna a regulei violnţei.” <Datoria> aici este <pacea simplă >, prima lege a
lui Hobbes despre natură şi probabil aproape în topul listelor catolice.(Vann: răul extrem
ar fi mai aproape decât credem noi că este). Aceasta este o datorie pe care conducătorii
statelor o au: performanţa este datorată locuitorilor statului dar şi altora; ar putea trece
peste celelalte obligaţii stabilite de tratatele şi convenţiile internaţionale.Dar acest
argument în final necesită limitarea cluazei pe care aş fi crezut-o posibilă în septembrie
1938. Acea clauză merită examinată din moment ce scopul ei este să ne spună când să
neo prim şi când nu- şi când să facem război şi când nu.
Să ne imaginăm un stat al cărui guvern se străduieşte să extindă sfera de
influenţă inafara războiului, un pic aici, un pic dincolo, în mod continuu pentru o
perioadă de timp, folosind forţa sai ameninţarea dacă este necesar, cu alte cuvinte, o
“super putere” convenţională. Desigur, oamenii împotriva cărora se exercită presiunea au
dreptul de a opune rezistenţă, statele aliate au obligaţia de a opune rezistenţă. Dar pacea,
în cazul lor, nu este, sau nu ar fi în mod necesar imorală; sau ar fi dificil să construieşti un
caz în care s-ar găsi o datorie pe care o propune Vann ”seek peace”. (Iar datoria ar părea
sau ar fi mai mare dacă presiunea are şi nişte justificări morale). Pacea ar implica o
predare a violenţei, dar dată fiind o putere convenţională, nu implică, sau nu ar trebui să

4
implice supunerea absolută regulii violenţei a unui grup de oameni. Iau acestă predare
absolută sau ceva de genul , ceea ce Vann explică prin “odata si pentru totdeauna”.
Regula violenţei este un concept mult mai dificil. Foarte greu se pot pune limitele moralei
păcii dacă ajungem în punctul în care asta înseamnă să fii îngăduitor forţei fizice şi
aproape întotdeauna înseamnă asta. Ca o limită morală, fraza trebuie să ducă spre ceva
mai neobişnuit şi mai înspăimântător: conducerea oamenilor făcută cu folosirea violenţei
continue, cu o politică a genocidului, terorismului, sau cu înrobirea. Apoi pacea ar fi
foarte simplu un eşec în a rezista răului în lume.
Dar nu vreau să impun o obligaţie generală de a rezista răului oriunde în lume,
munca altcuiva nu ar mai fi niciodată facută. Încă am în vedere “Principiul Munich” şi
posibilele lui aplicări. Problema crucială constă în obligţia faţă de oameni şi conducătorii
de state ca cei ai Marii Britanii, de a rezista şi celor mai slabi aliaţi dar şi celor mai
ameninţători.Cazul conducătorilor ar trebui accentuat, chiar dacă aveam în vedere
democraţia, din vreme ce conducătotii iau decizii care îi afectează pe alţii şi nu pe cei
vizaţi, adesea inadecvate pentru proprii cetăţeni si deloc împotriva cetăţenilor statelor
aliate. Cum îşi pot supune ei la război confraţii pentru: ”o neînţelegere într-o ţară
îndepărtată între nişte popoare despre care nu ştim nimic”- dacă chiar rezultatul
neînţelegerii este un trimf al răului(departe de adevăr)?
Răspunsul potrivit la comunicatul extraordinar al lui Chamberlaineste de a
evidenţia că Marea Britanie ştia totul atât despre cazul cehilor, cât şi al germanilor. Ei
ştiau(sau oricum informaţia era la îndemâna lor) ce fel de guvern avea Germania, ce
făcea acesta în propria ţară şi ce era posibil să facă în orice ţara ar fi ajuns la guvernare.Şi
ştiau că germanii creaseră o alianţă cu cehii. Este deci posibil să ne imaginăm o lume în
care statele nu au nici un fel de relaţii între ele, exact cum teroriştii politici au construit
uneori o imagine mentală a unei lumi cu totul divizată. Atunci nu ar mai exista obligaţii
deloc şi nici un motiv pentru nici un stat sau individ să fie preocupat de condiţia morală a
fiecăruia. Nu este posibil ca cineva să poată formula ideea condiţiei morale în astfel de
circumstanţe.Dar noi nu locuim în nici una din aceste lumi probabile. Guvernul Marii
Britanii are de fapt obligaţii faţă de cehi şi motive întemeiate să se ingrijoreze de
condiţiile morale ale Germaniei. În condiţii optime s-ar putea aplica “Principiul

5
Munich” şi s-ar putea urmări persuadarea cehilor de a renunţa la cererile germanilor, atâta
timp însă cât a renunţa nu înseamnă predarea cehilor “odata şi pentru totdeauna
conducerii violente”.Găsesc foarte greu de acceptat că orice considerare pentru siguranţa
Marii Britanii sau a păcii în lume ar putea depăşi obligaţia de a nu susţine sau forţa o
predare.
Calmul naziştilor obţinut pe baza cehilor nu poate fi considerat o transferare a
obligaţiilor lor catre cehi; este renunţarea lor totala. Eu pot proteja un om si totusi voi
insista sa isi dea geanta in fata unui hoţ înarmat, dar nu îi pot spune sa işi dea viaţa unui
asasin fara să îmi neg devotamentul faţă de el sau sa îmi încalc principiile.
Cu toate acestea nu se poate spune că sunt obligat de către devotamentul meu să îl
atac pe asasin mai ales dacă aş face acest lucru ar duce la moartea mea sau a unor
persoane aflate in grija mea. Obligaţiile de a acţiona in situaţii similare, sau în cazul
declarării unui război sau doar de a lupta în el pot fi puse pe seama obligaţiilor
conflictuale. Dar razboiul nu este intotdeauna soluţia pentru a ajunge la linişte. Există
sancţiuni şi dacă nu există alte soluţii şi intervin alte obligaţii rămâne necesitatea de a nu
accepta înfrângerea şi de a refuza faptul că la un moment dat trebuie să se incheie. A nu
lupta acum poate fi scuzabil, dar expresia de “pace în timpurile noastre” este obscenă.
Suntem destinaţi să rezistăm în faţa răului care îi ameninţa sau consuma pe prietenii sau
aliaţii noştri cel putin până în acest punct: recunoaştem răul, declarăm o lungă ostilitate
împotriva sa, ne pregătim să luptăm împotriva sa cu orice mijloace posibile. Sau mai este
cazul în care acceptăm războiul în urma unui simplu calcul matematic comparând vieţile
pierdute în cazul unei situaţii de război şi în cazul situaţiei de pace. Aceste calcule nu pot
fi făcute cu acurateţe, dar chiar dacă ar fi posibil nu ar fi suficient . Să presupunem că
nazismul ar fi invins în Europa şi că violenţa sa ar fi produs 20 de milioane de victime
inaintea incheierii regimului de teroare. Cu toate acestea al II lea Razboi Mondial a
produs 30 de milioane de victime şi in ciuda cunoaşterii acestor fapte, tot nu constituie un
motiv suficient pentru evitarea războiului, deoarece pierderile implicate în cazul unei
învingeri a naziştilor nu ar fi fost doar pierderi umane, iar caştigurile rezultate din război
sau pace nu pot fi măsurate doar prin numărul de vieţi salvate. Nu mă îndoiesc de faptul
că cei care conduc statele au obligaţii puternice de a-şi proteja poporul şi că astfel de
calcule nu ar trebui să le fie străine. Nu au niciun drept să ignore aceste masuri, dar

6
uniunea socială este mai mult decât un pact pentru conservarea vieţii, este şi un mod de a
trăi împreună şi inevitabil de a trăi cu alţi oameni si alte uniuni şi aici fiind ceva ce
trebuie prezervat.
Dar ce mai rămâne de spus atunci când nu se zice că guvernarea britanică nu a
privit regimul nazist ca fiind malefic? Mulţi erau de părere că in ciuda modalităţii crude
folosite, naziştii făceau ceea ce era necesar în centrul Europei prin uciderea radicalilor, a
evreilor. Prin acest punct de vedere pacea este uşor de apărat chiar dacă implică o
convingere a cehilor să accepte o înţelegere injustă pentru ei prin intermediul violenţei
naziştilor.
Apoi cei care privesc regimul nazist ca fiind rău si mai ales cei care sunt radicali
sau evrei, trebuie să privească guvernul britanic asemeni unui inamic si să ne luptăm şi cu
ei in lupta impotriva naziştilor.
Mai este totusi o intrebare: ce se poate spune despre oamenii care se luptă
împotriva naziştilor, dar nu îi consideră răi şi nu consideră bătălia impotriva acestui rau
un scop primar? Teoreticienii războiului întemeiat sunt de parere că atât soldaţii cât şi
comandanţii trebuie să aibă intenţii juste dar asta este una dintre cele mai obscure şi
dificile părţi ale teoriei lor. Se referă oare doar la intenţii juste sau şi la intenţii juste
alături de altele? Întotdeauna mai sunt şi alte intenţii la mijloc: oamenii speră la multe
lucruri la finalul unui război. Un istoric britanic afirma ca in 1939 Marea Britanie a intrat
în război, nu pentru a nimici nazismul ci pentru a preveni expansiunea germană în
Europa. În acel moment ambele scopuri erau atinse prin intermediul unei acţiuni şi
probabil nu ar fi fost posibil altfel.
Distrugerea nazismului a reprezentat efectul secundar în lupta britanicilor cu
germanii imperialişti, dar acesta nu a fost scopul lor principal. Ar fi putut să se opună
dominaţiei germane şi fară existenţa nazismului dar nu ar fi fost la fel de justificabil un
astfel de război. Dar atunci, existenta regimului nazist justifică războiul? Eu tind să cred
că da, dar cel mai mult vreau să insist asupra faptului că nu ar fi fost justificabil dacă,
unicul motiv ar fi fost expansiunea Germaniei ce-ar fi dus la ocuparea unei poziţii
internaţionale comparabile cu cea a Marii Britanii in secolul XIX. Atunci principiul
“Munich” se poate aplica, iar liniştea şi pacea devin o obligaţie dacă ar fi fost cu
adevarat singurul mod de a evita un conflict mondial.

7
 Aceeaşi judecată ar trebui utilizată şi la urmatorul meu exemplu: bombardarea
oraşelor nu este în mod cert un răspuns justificabil pentru imperialismului convenţional.

III

Măcar britanicii nu au ales să ascundă caracterul războiului pe care au ales să îl

ducă. La sfarşitul anilor 1940 s-a luat decizia de a bombarda oraşe. O directivă aparută în
iunie, a specificat clar locaţiile ce trebuiau identificate şi lovite, bombardamentul la
întâmplare fiind interzis. În noiembrie, după ce germanii au invadat Coventry,
“comandantul a fost instruit să arunce bomba in centrul oraşului.” Ce era numit înainte
bombardament la întâmplare, acum era necesar, iar la începutul anului 1942 ţintitul
asupra zonelor militare sau industriale era prescris: “zonele vizate trebuie să fie
construite, nu spre exemplu, porturi sau fabrici aeronautice” Scopul era clar menţionat
acesta fiind, distrugerea moralului civililor.Astfel principala ţintă era zona rezidenţială a
clasei muncitoare. Lordul Cherwell considera că poate pană la inceputul anului 1943 să
lase fară case o treime din populaţia germană.
Există o regulă de a nu ucide civili în timpul unui război, care este foarte veche şi
are o valoare morală recunoscută în întreaga lume. Aplicarea acestei reguli în problemele
de bombardament, nu era încorporată în perioada respectivă în niciun tratat.Astfel o
comisie internaţională de jurişti s-au întâlnit la Haga, iar in anii 1920 au ajuns la
urmatoarea concluzie: “ bombardamentul aerian destinat sa terorizeze populaţia sau să
distrugă,sau să avarieze proprietăţile private ce nu prezintă caracter military, sau pentru a
răni noncombatanţii este strict interzisă”. Aceste reguli pot fi apărate în numeroase feluri
din care accentuez doua, fără a alege intre ele. În primul rând poate fi aparată ca o limită
benefică omenirii ,asupra forţei destructive a războiului care este in general pe termen
lung,. Făra îndoială, definirea clară a noncombatantului demonstrează că în fiecare razboi
există o problemă arbitrară. Dar aceasta nu este o critică satisfacatoare asupra
argumentului pentru utilitatea regulii. Există metode convenţionale ce pot fi urmate şi
mai important decat atât, există mereu două puncte de vedere valabile in cadrul oricărei
dispute. Acceptarea acestor convenţii şi recunoaşterea ambelor părţi este ceea ce necesită
regula.

8
În plus, regula poate fi apărată datorită valorii intrinseci pe care o ataşează asupra
personalităţii umane.Trebuie să fim atenţi la ce fac oamenii pentru a-i privi şi trata drept
agenţi responsabili. Ne luptăm cu soldaţi înarmaţi ce au comanda de a se lupta cu noi, dar
nu ne luptăm cu civili.
Argumentul ce vine împotriva acestei teorii, este că in razboiul modern nu ar
exista noncombatanţi, dar aceasta este clar o exagerare.Cu toate acestea în războiul
modern sunt mai puţini noncombatanţi, decât au fost vreodată. Această idee survine odată
cu recunoaşterea faptului că cei ce fabrică muniţia, sunt cel puţin combatanţi parţiali,
motiv pentru atacarea fabricilor. Totuşi rămân numeroşi oameni care nu sunt în niciun fel
implicaţi, după cum spunea şi filozoful G.E.M. Anscombe: “ei nu luptă şi nici nu
săvârşesc nici o acţiune pentru a le oferi altora cai de a luptă”.
Atacurile intenţionate asupra lor nu par luptă deoarece astfel de atacuri rănesc
oameni inocenţi care nu se opuneau în nicun fel militar, cu toate că erau împotrivă.În
cadrul bombardamentului unui oraş, civilii sunt considerati ostatici ai inamicului şi sunt
transformaţi în pioni umani chiar şi înainte de a fi ucişi fiindu-le luat statutul de agenţi
raţionali.
Ar trebui sa fie clar că am utilizat termini precum “responsabil”, “inocent” şi
“agent moral” cu referire la paragraful anterior.Aceste cuvinte pot fi utilizate şi in situaţii
obişnuite fară referire la o actiune criminală. Dar razboiul, chiar dacă este agresiv, nu este
neapărat o acţiune criminală a soldaţilor sau a celor ce fabrică muniţia.Cu referinţă la
războiul în sine, am putea spune ca nu sunt deloc agenţi. Ei sunt inocenţi în modul
obişnuit al cuvântului ceea ce inseamnă că nu pot fi pedepsiţi. Dar li se poate opune
rezistenţă şi pot fi atacaţi deoarece ei fac rău cu toate ca este justificat. Opţiunile lor pot fi
foarte limitate: se pot ascunde, fugi, preda sau lupta.Cu toate acestea îi tratăm ca persone
în singurul fel in care pute, date fiind condiţiile de război atrăgând atenţie la acţiunile în
care sunt implicate.
Pe timp de pace suntem atenţi în alt fel privind in trecut.Voi sugera mai târziu în
ce fel consideraţiile trecutului intervin în diferenţierea combatantului şi a
necombatantului.
S-au dat mai multe motive pentru a justifica atacul britanic asupra oraşelor germane.Încă
de la început ele au fost apărate de represaliile pentru germani.Acest argument era

9
popular în spaţiul politic şi era susţinut de primul ministru al Marii Britanii care considera
că invaziile reprisale erau necesare pentru moralul britanicilor. Într-o emisiune la radio in
1941 primul ministru a promis că: “Aviaţia britanică va face ca poporul german să
primească în fiecare lună o doză mai aspră de mizerii asemanatoare celor cauzate
omenirii”. Este interesant de menţionat că majoritatea cererilor de invazii represive au
venit din Cumberland, Westmoreland si Yorkshire decât din centrul Londrei.Fără
îndoială Churchill avea mai mulţi susţinători în cele trei mai sus menţionate.
Intenţionez în continuare să mă axez asupra justificărilor militare aduse în
favoarea bombardamentelor, care trebuie să presupunem, că au fost de asemenea făurite
în mintea lui Churchill. Ar trebui să specific totusi că defensive în termenii moralei civile,
care este sau ar trebui să fie o justificare militară, pare foarte implauzibilă.
Veştile că Germania era bombardată au fost desigur îmbucurătoare pentru
M.Britanie, dar, în 1944, o majoritatate copleşitoare de englezi credea că raidurile erau
direcţionate numai împotriva ţintelor militare.Se presupune că aceasta vroiau ei să
creadă-erau şi puţine dovezi ale contrariului-dar aceasta spune ceva despre moralul lor..
Pot discuta doar argumente militare la modul genaral.Erau o mulţime de dispute
la acel timp în mare despre probleme tehnice.:calculele minutului Cherwell, au fost
atacate de un grup de oameni a căror opoziţie faţă de bombardamentele teroriste putea să
fi avut temeiuri morale dar a căror poziţie nu a fost niciodata din ceea ce stiu, afirmata in
termeni morali.Aceste dispute nu mă preocupă aici, iar îndoielile ce le-au ridicat intră pe
terenul politic sau cel moral.Înainte de toate a devenit clar în război că, fiind date
dispozitivele de navigaţie disponibile atunci, nici o ţintă mai mică decât un oraş destul de
mare nu putea deveni o ţintă.Un studiu realizat în 1941 indică, că dintre planurile care
într-adevar şi-au atins ţinta , doar o treime şi-a lansat bombele la cinci mile de punctul
stabilit.Aceste lucruri ştiute, ar părea lipsite de onestitate că ţinta era , de exemplu,
această fabrică de avioane şi că distrugerea din jurul său era o consecinţă neintenţionată,
previzibilă a unei încercări justficate de a opri producerea de planuri.
Ceea ce într-adevar a fost neintenţioant dar previzibil a fost ca fabrica însăşi să scape
distrugere.Dacă se dorea ca bombardamentul strategic să aibă un sens, distrugerea trebuia
plănuită.Minutul Lordului Cherwell era un astfel de efort.De fapt, desigur, dispozitivele
de navigaţie au fost îmbunătăţite, pe măsură ce războiul avansa , şi bombardarea unor

10
ţinte specifice militare avansa, primind câteodată prioritaţi de vârf şi le era limitată
abilitatea de a distruge oraşe.Azi, multi experţi cred că războiul s-ar fi putut termina mai
devreme dacă ar fi fost o mai mare concentre a puterilor aeriene asupra ţintelor ca
rafinăriile germane. Dar, decizia de a bombarda oraşe a fost luată la un timp când victoria
nu era la vdedere iar spectrul înfrângerii era prezent..Şi a fost luată când nici o altă
decizie nu părea posibilă dacă era să fie o ofensivă serioasă împoriva Gemaniei.
Bomber Command era singura armă de ofensivă disponibilă britanicilor în acei
ani înspăimântători şi mă aştept să fie ceva adevăr în afirmaţia că am fost folosit pentru
că eram disponibil.”Era singura forţă din Vest” scrie Sir Arthur Harris şef al Bommber
Command din 1942 până la sfârşitul războiului ,”care nu putea acţiona ofensiv împotriva
Germaniei ;singurul mijloc de a ajunge la duşman pe nesimţite.”Acţiunea ofesivă ar fi
putut fi amânată până când era favorabil ,existau şi presiuni militare pentru a fi amânată.
Harris a fost presat să păstreze la un loc Command în faţa unor repetate apeluri pentru
suport tactic aerian.Câteodată, în memoriile sale, îşi permite să fie ca un birocrat ce îşi
apără funcţia şi biroul, dar evident că apără şi o anumită concepţie despre cum trebuie
luptat războiul El nu credea că armele pe care le comanda ar trebui folosite pentru că el le
comanda.El credea că prin folosirea tactică a bombelor nu se putea câtiga un război ci că
prin distrugerea oraşelor se putea.Acesta e un argument ce necesită o examinare atentă.A
fost aparent acceptat de către primul ministru.”Bombardierele singure” a spus Churchill
în septembrie 1940, “sunt mijloace pentru victorie”.“Bombardierele singure” pune
problema greşit, fiind date disputele asupra strategiei la care m-am referit deja.
Declaraţia lui Churchill a sugerat o siguranţă la care nici el si nici altcineva nu
avea nici un drept.Dar problema poate fi pusă astfel încât să se acomodeze cu un anumit
scepticism şi să permită până şi celor mai sofisticaţi dintre noi puţină fantezie:să
peresupunem că aş sta pe locul puterii şi aş hotărî când să folosesc sau când să nu
folosesc Bomber Comnmand.Să presupunem mai departe că dacă bombardierele erau sau
nu folosite .Să presupunem mai departe că dacă nu ar fi fost folosite bombardierele
împotriva oraşelor.probabilitatea ca Germania să fi fost învinsă ar fi fost radical
redusă.Nu ştiu care erau de fapt probabilităţile sau cum ar fi trebuit calculate şi nici o
înţelegere precisă a modului cum diferitele figuri ar afecta argumentul moral.Dar nu mi

11
se părea că, cu cât o victorie germană părea mai sigură în absenţa unui bomnbardier cu
atâta mai justificabilă era decizia de a lansa o ofensivă.
Înainte de a dezvolta argumente, vreau să mă ocup de o versiune mai des întâlnită
a defensivei militare, adusă în discuţie de Harris.Aici accentul nu cade pe probabilitatea
unei victorii , ci pe timp şi preţul victoriei.Se spune că Bomber Command a încheiat
războiul mai devreme decât ar fi fost încheiat şi a adus mari pagube în rândul
civililor.Presupunând că aceste afirmaţii sunt adevărate, nu e suficient să fi justificat
atacul.Utilitatatea unei reguli generale nu poate fi negată pe baza dovezilor că regula este
dăunătoare în acest sau în acel caz, de vreme ce a fost benefică în trecut şi erodarea sau
distrugerea ei poate fi dezastroasa pentru viitor.Ar trebui măcar prezentate probe ce
privesc către viitor şi sugerează că un echilibru pe termen lung a fost în favoarea vieţii şi
nu a morţii. Argumente de acest fel au mai fost făcute în acel timp;au luat forma unei
teorii a disuadării.Bombardamenetele, sugera George Orwell, de exemplu, au adus acasă
adevăratul caracter modern al războiului, populaţiei civile, tuturor acelora care susţineau
războiul, chiar le plăcea, numai pentru că ei nu îi simţeau efectele ;acum le simţeau şi
chiar mai puţin probabil în viitor.Mă îndoiesc că există destule dovezi care să facă pe
cineva să bombardeze oraşe ;este o apologie post factum, şi nu una foarte convingătoare.
In orice caz, apărarea regulii, chiar o apărare utilitariană, nu trebuie să fie
preocupată doar de conservarea vieţii.Beneficiile regulii ajung mai departe de atât, ;este
mult mai mult în ceea ce am dori să păstrăm-calitatea vieţilor noastre, ,de exemplu,
civilizaţia şi moralitatea, abolirea colectivă a crimei, chiar când pare să servească, şi
mereu serveşte, unor scopuri înguste.Atunci măcelul deliberat a unor femei şi bărbaţi
nevinovaţi nu poate fi justificat pentru că salvează vieţile altor bărbati şi femei.Presupun
că este posibil să ne imaginăm cazuri care întăresc ultima aserţiune:unde numărul de
oameni implicaţi este mic; probabilitatea de a salva şase cu costul de a ucide unul este
foarte mare;evenimentele sunt ascunse pubicului, etc.Nu voi discuta astfel de cazuri aici,
dar se poate spune că nu le avem în minte în scala de calcule necesară în al doilea război
mondial. A omorî 278966 civili pentru a evita moartea unui număr necunoscut dar
probabil mai mare de civili este un act terifiant, înspăimântător şi bizar. Acestea nu se
întâmplă pentru că nimeni nu poate justifica crima la o astfel de scară.Dar pentru că,
cunoştinţele pe care el pretinde că le are şi că răul pe care speră să-l evite nu sunt destul

12
de radicale sau destul de extreme nici măcar pentru a-i explica acţiunea.El este vinovat de
un atac drastic asupra întregii civilizaţii şi singurul mod de a se apăra este că a sperat să
salveze şi mulţi au salvat din vieţile noastre.
Dar să presupunem că civilizarţia însăşi este o realitate pusă în joc , că întrebarea
nu este preţul victoriei ci victoria însăşi, înfrangerea noastra va fi un tirumf nu pentru
nişte “ei” convenţionali, ci pentru nazişti.Cu aceste cunoştinţe în minte, mă găsesc
mişcându-mă către acele decizii pe care le-a luat Churchill., deşi, probabil, nu din motive
personale.Privind nazismul, chestiunea ia forma următoare:Ar trebui să pariez această
crimă împotriva unui rău incomensurabil? Evident, dacă ar fi fost o altă cale de a evita
răul sau măcar o şansă rezonabilă pentru o altă cale ar trebui să pariez diferit sau în altă
parte.Dar nu pot fi niciodată sigur:chiar dacă pariez şi câştig, tot e posibil să mă fi înşelat
că delictul meu să nu fie necesar victoriei.Dar am studiat cazul pe cât de aproape am
putut, am urmat cele mai bune sfaturi, etc.Dacă acestea sunt drepte iar percepţia mea
despre rău nu este isterică sau îmi serveste, atunci sigur trebuie să pariez.Nu există
opţiuni;altfel riscul este prea mare.Acţiunea mea este limitată, desigur, doar la
consecinţele sale immediate in timp ce regula ce bareaza asemenea actiuni priveste catre
viitor, dar îndrăznesc să spun că nu va fi un viitor sau un viitor predictibil pentru
civilizaţie şi regulile sale doar dacă accept povara criminalitaţii.
Dar dacă crima mea nu este detereminată, dacă ni-l imaginăm pe Sir Arthur
Harris, de exemplu, în posesia şi gata să folosească prima bombă atomică, atunci riscurile
nu mai sunt acceptabile.Şi nu mai este necersar sau moral posibil să se accepte riscurile
atât timp cât ameninţarea răului incomensurabil trece.De aceea este atât de uşor de
condamnat atacul de la Dresden din 1945, care a ucis atâtea mii de oameni şi care ar fi
putut sau nu ar fi putut să grăbească sfârşitul războilui cu câteva zile.Nu mai există nici
cea mai îndepărtată şansă a unei victorii naziste .Într-adevar, cea mai mare distrugere a
oraşelor germane a avut loc după ce, cel mai mare pericol trecuse demult şi nu poate fi
apărat cu felurite argumente folosite de mine.Toate acestea au fost foarte greu de scris şi
una dintre cele mai dificile şi mai încurcate trăsături ale argumentului a rămas până acum
ascunsă Există oare motiv să găsim poverile morale ale bombardamentului mai
acceptabile pentru că oraşele bombardate erau germane? Aliaţii au bombardat oraşe
franceze şi au omorât mulţi francezi, dar mereu au făcut asta bombardând ceea ce ei

13
credeau a fi ţinte militare.Nu au ţintit către zonele construite din oraşele franceze..Să
presupunem că au ţintit:teoria ce distinge combatanţii de non-combatanţi nu distinge
nonconbatanţii aliaţi de duşmani, nu în ceea ce priveşte chestiunea crimei lor .Găsesc
pariatul mult mai dificil de făcut sau apărat dacă, prin nişte ciudate combinaţii de
circumstanţe cerea măcelărirea civililor francezi.În acest punct consideraţiile privind
responsabilitatea şi morala trebuie să intre în mintea noastră.ele nu justifică bombardarea
oraşelor sau omorârea civililor dar pot explica sau ajuta la explicarea de ce, asumându-şi
alte motive pentru cele comise , se ţinteşte doar asupra anumitor oraşe sau se
intenţionează omorârea anumitor civili.Argumentul de aici este probabil analog cu acea
viziune generală asupra pedepsei , ce susţine că oamenii nu sunt pedepsiţi pentru că sunt
vinovati ci , că se pedepsesc numai cei vinovaţi.Nu doresc să sugerez un fel de vină
colectivă împărtăşită de combatanţii germani şi noncombatanţi.
Dar nu are sens sş se spună că erau mult mai mulţi oameni responsabili în oraşele
germane responsabili, într-un grad diminuat , pentru răul nazismului decât erau în
oraşelele franceze.Aici e suficient să explic sentimentul pe care l-am eludat mai sus , pe
care alti oameni probabil îl împărtăşesc şi se simt la fel de inconfortabil ca si mine.
Ceea ce este şi mai putin probabil este că oamenii vor insisita că au fost
numeroase ameninţări , nu mai puţin serioase ameninţările sau nu, în recenta istorie
politică sunt pregătit să argumentez acest ultim punct.Dar este probabil mai important să
recunoaştem că dezacorduri vor apărea şi că alţi oameni din alte timpuri vor fi tentaţi să
facă ultimul pariu.Cine ar refuza să lupte într-un Armeghedon? Din nefericire, mereu vor
fi soldaţi pe câmpurile din Blenheim , care cred că stau la Armagheddon şi care sunt
pregătiţi să rişte nişte crime îngrozitoare de dragul victoriei.De aceea regulile morale
sunt atât de importante şi de ce sunt de obicei enunţate şi probabil că ar trebui enunţate în
termeni absoluţi .Este tentant, deşi ar fi greşit, să spunem că nazismul ne cere să
recunoaştem limitele absolutului.Este mai prozaic şi probabil drept să spunem că , după
cum cer argumentele mele anterioare, că regulile nu sunt absolute.Ele stabilesc
presupuneri foarte greşite împotriva anumitor feluri de acţiuni, ca omorârea deliberată a
noncombatanţilor..Este posibil să ne imginăm situaţii în care nimeni nu ar încălca regulile
şi ar accepta consecinţele morale ale acestui act.Şi se pot găsi astfel de situaţii în istoria
recentă.Mi–am dat seama că nu am sugerat criterii după care acestea pot fi

14
recunoscute.Acest lucru trebuie făcut şi în timp ce nu va fi greu de a oferi o descriere
formală a nemăsuratului, substanţa răului este mult mai greu de explicat , mai ales pentru
minţi bătrâne ca a mea.Tot ceea ce am făcut aici a fost să subliniez Al Doilea Război
Mondial, că un caz în care un pariu împotriva regulilor e o cerinţă morala.Aceasta face Al
Doilea Război Mondial diferit.

15