Organizarea si functionarea pe teritoriul Republicii Moldova a caselor

de schimb valutar si punctelor de schimb din hoteluri

Prin operatiuni de schimb valutar ale persoanelor fizice se subinteleg

operatiunile de cumparare a valutei straine de la persoane fizice si operatiunile
de vinzare a valutei straine persoanelor fizice din contul mijloacelor lor proprii.
Pot efectua operatiuni de schimb valutar:
1. persoanele fizice pe teriroriul Republicii Moldova:
2. Banca care detine licenta Bancii Nationale a Moldoveie desfasurare
a activitatilor financiare, care printre altelepermite si activitatea de
cumparare /vinzare a valutei straine (in continuare - "banca
autorizată.”)
3. Persoana juridica constituita in scopul de a efectua operatiuni de
schimb valutar persoanelor fizice pe teritoriul Republicii Moldova si
avind in acest sens licenta eliberata de Banca Nationala a Moldovei,
adica casa de schimb valutar;
4. Hotelul (sau organizatia, in componenta careia se afla hotelul), care
poseda licenta eliberata de Banca Nationala a Moldovei in vederea
deschiderii unui punct de schimb pe linga acest hotel in scopul de a
receptiona valuta straina de la cetatenii nerezidenti pentru servicii
de hotel si pentru efectuarea altor operatiuni .
La efectuarea lucrului de casa, categoriile de persoane mentionate trebuie sa
se conduca de instructiunile privind lucrul de casa.
Banca Nationala a Moldovei tine evidenta tuturor caselor de schimb
valutar, punctelor de schimb de pe linga hoteluri si a caselor pentru
schimbul valutei, deschise de catre bancile autorizate, in registre speciale,
care includ si informatia despre licentiere.
Casa de schimb valutar este o persoana juridica de sine statatoare, care
poseda licenta eliberata de Banca Nationala a Moldovei pentru practicarea
activitatii, exclusiv in sediul indicat in licenta, privitor la cumpararea de la
persoane fizice si vinzarea persoanelor fizice a cecurilor de calatorie in valuta
straina si a valutei straine in numerar, precum si privitor la efectuarea altor
operatiuni. Casa de schimb valutar nu are dreptul de a efectua careva alte
tipuri de activitati, cu exceptia acelora pentru care a fost constituita si cu exceptia
acelora, care sint indicate in licenta eliberata de Banca Nationala a Moldovei.
Pentru a obtine licenta casa de schimb valutar prezinta la Banca Nationala a
Moldovei spre examinare urmatoarele documente:
1. Demers in adresa Guvernatorului Bancii Nationale a Moldovei privind
eliberarea catre aceasta casa de schimb valutar a licentei de efectuare a
operatiunilor de cumparare si vinzare a valutei straine. In demers se indica
denumirea, forma juridica de organizare, adresa juridica, codul fiscal si numarul
de telefon ale acestei case de schimb valutar, si de asemenea se stipuleaza, ca:
 a) conducatorul, contabilul-sef si toti ceilalti colaboratori ai casei de
schimb valutar au fost familiarizati cu "Regulamentul privind
reglementarea valutara pe teritoriul Republicii Moldova", cu alte acte
normative ale Bancii Nationale a Moldovei referitoare la activitatea
caselor de schimb valutar, precum si cu actele juridice in vigoare in domeniul
aplicarii masinilor de casa si control, in domeniul combaterii spalarii banilor si
isi asuma angajamentul de a indeplini toate cerintele, cuprinse in acestea;
b) casa de schimb valutar se obliga sa prezinte Bancii Nationale a Moldovei
darile de seama solicitate, precum si alte informatii in termenele si dupa
formele stabilite.
Demersul, de asemenea, urmeaza sa contina confirmarea casei de schimb
valutar referitor la abilitatile sale de a desfasura pe raspunderea sa activitatea
de schimb valutar persoanelor fizice precum si sa contina lista documentelor
anexate la demers.
2. Originalul si copia certificatului de inregistrare a intreprinderii, eliberat
de Camera Inregistrarii de Stat a Departamentului Tehnologii Informationale
al Republicii Moldova. Copia certificatului se semneaza de conducatorul
casei de schimb valutar si se confirma prin stampila casei de schimb valutar.
3. Copii ale documentelor de constituire a casei de schimb valutar legalizate
notarial (contractul de constituire, statutul).
4. Adeverinta-confirmare a bancii autorizate a Moldovei privind inregistrarea
in contul curent al respectivei case de schimb valutar a sumelor depunerilor anesti
in capitalul statutar in marimea de nu mai putin de suma minimala stabilita, cu
indicarea sumelor de mijloace depuse la rubrica fiecaruia dintre fondatori.
Adeverinta-confirmare trebuie sa fie perfectata pe foaia cu antet a bancii,
autentificata de catre conducator, contabilul-sef si legalizata prin stampila cu
stema bancii autorizate. La adeverinta trebuie sa fie anexate copiile documentelor
bancare legalizate de catre banca (prin semnaturi, stampila), in baza carora
mijloacele banesti au fost inregistrate in contul casei de schimb valutar.
Capitalul statutar al casei de schimb valutar se compune din aporturi
banesti si nebanesti. Pentru obtinerea licentei Bancii Nationale a Moldovei,
suma aporturilor banesti in capitalul statutar, care vor constitui mijloacele
banesti circulante si care vor fi utilizate in continuare numai la efectuarea
operatiunilor de schimb valutar in conformitate cu prezentul Regulament, trebuie
sa constituie nu mai putin de 200000 lei.
Depunerile banesti in capitalul statutar se efectueaza in lei moldovenesti.
Mijloacele banesti destinate introducerii in capitalul statutar al casei de schimb
valutar, se transfera /depun pe contul acesteia, deschis in banca autorizata din
Republica Moldova. Mijloacele banesti depuse in capitalul statutar pentru
deschiderea casei de schimb valutar nu pot fi scoase din contul curent al acesteia
pina la obtinerea licentei Bancii Nationale a Moldovei. Pentru scoaterea din
contul casei de schimb valutar a mijloacelor mentionate, casa de schimb valutar
trebuie sa prezinte bancii autorizate, pe linga documentele necesare incasarii
stabilite in conformitate cu actele normative in vigoare, si originalul licentei
Bancii Nationale a Moldovei, care se returneaza casei de schimb valutar.
 5. Caracteristici profesionale ale conducatorului, adjunctului acestuia si
contabilului-sef (sau a functionarului care indeplineste functiile contabilului-
sef) ale casei de schimb valutar, cu anexarea cazierelor judiciare eliberate
acestor persoane de catre Ministerul Afacerilor Interne al Republicii
Moldova. Contabilul-sef (sau funcationarul, care indeplineste functiile
contabilului-sef) al casei de schimb valutar trebuie sa aiba un stagiu minim de 3
ani de activitate in calitate de contabil.
6. Documentul, care confirma disponibilitatea de mijloace tehnice, materiale
informative si de alta natura, necesare la efectuarea operatiunilor cu valuta straina:
a) masina de casa si control. Drept confirmare se anexeaza Cartela de
inregistrare a masinii de casa si control la Inspectoratul Fiscal Teritorial de Stat
corespunzator;
b) indrumarul valutelor straine si alte materiale de character instructiv, de
control si normativ;
c ) aparate pentru verificarea autenticitatii bancnotelor;
d) telefon;
e) formulare: registre, buletine de schimb valutar, ordine pentru perfectarea
operatiunilor contabile;
f) formulare pentru perfectarea rapoartelor.
7. Documentul, care confirma disponibilitatea de o incapere dotata special.
Casele de schimb valutar trebuie sa se afle in incaperile magazinelor,
garilor si in alte edificii. Concomitent incaperea casei de schimb valutar trebuie sa
fie dotata:
a) in conformitate cu cerintele minimale stabilite de Banca Nationala a
Moldovei ; sau
b) casa de schimb valutar, care la finele zilei de lucru nu are posibilitatea sa
predea soldurile de valuta straina, lei moldovenesti si alte valori si documente la
banca sa autorizata etc. trebuie sa dispuna de o incapere special dotata, care sa
corespunda cerintelor stabilite in "Normele pentru efectuarea operatiunilor
de casa in economia nationala a Republicii Moldova".
In decursul programului sau de lucru, casa de schimb valutar trebuie sa
pastreze mijloacele sale banesti circulante in incinta casei de schimb valutar sau in
conturile sale deschise la bancile autorizate din Republica Moldova. In decursul
programului de lucru al casei de schimb valutar, pastrarea mijloacelor banesti
circulante in alte locuri (celule de tezaur bancare etc.) este interzisa.
8. Actul, ce confirma dreptul de a folosi incaperea: contractul de arenda a
incaperii, certificatul privind dreptul de proprietate asupra incaperii respective.
Incaperea in care se efectueaza nemijlocit operatiuni de schimb valutar
persoanelor fizice de catre o casa de schimb valutar nu poate fi utilizata de catre
alta casa de schimb valutar la desfasurarea activitatii sale.
9. Informatii privind faptul, unde vor fi pastrate mijloacele banesti si alte valori
dupa finele programului zilei de lucru:
a) in banca autorizata sau in alta organizatie.
 Casa de schimb valutar, care dupa finele programului zilei de lucru ntentioneaza
sa predea soldurile mijloacelor banesti si alte valori bancii utorizate sau in baza
de contract de pastrare altei organizatii, anexeaza:
- contractul cu banca autorizata privind predarea-primirea si pastrarea
mijloacelor banesti si a altor valori in valuta straina si lei moldovenesti;
- contractul privind predarea-primirea si pastrarea mijloacelor banesti si a
altor valori in valuta straina si lei moldovenesti incheiat cu organizatia, care detine
incapere speciala.
b) in incaperea casei de schimb valutar.
10. Acordul cu privire la asigurarea serviciului de paza al casei de schimb
valutar. Conducatorii caselor de schimb valutar trebuie sa asigure pastrarea
mijloacelor banesti (altor valori) si securitatea casierilor.
Inainte de a elibera licenta, Banca Nationala a Moldovei efectueaza nemijlocit
la locul de amplasare a casei de schimb valutar.
Termenul de examinare a demersului referitor la eliberarea licentei conform
prezentului Regulament este de 30 zile de la data inregistrarii demersului la
Banca Nationala a Moldovei cu conditia prezentarii tuturor documentelor
solicitate. In cazul neprezentarii informatiei si tuturor documentelor necesare,
precum si in cazul perfectarii incorecte a acestora, Banca Nationala a Moldovei
informeaza in scris solicitantul despre acest fapt, iar examinarea demersului
respectiv se amina pina la prezentarea informatiei si tuturor documentelor
intocmite in mod corespunzator. In acest caz termenul de examinare a demersului
se calculeaza de la data prezentarii ultimului document /informatii.
Drept temeiuri pentru respingerea demersului de eliberare a licentei pot fi:
a) datele eronate sau falsificate din documentele prezentate;
b) retragerea anterioara a licentei ;
c) alte cauze prevazute de legislatia in vigoare.
Licenta respectiva se elibereaza casei de schimb valutar pe un termen de 5 ani.
Licenta se inmineaza, contra semnatura, conducatorului casei de schimb
valutar sau persoanei imputernicite, la prezentarea de catre acesta a
documentului bancar care confirma achitarea taxei pentru eliberarea licentei.
Orele de lucru ale casei de schimb valutar se coordoneaza cu Banca Nationala a
Moldovei si se indica in "Orarul de lucru". Originalul licentei eliberate de
Banca Nationala a Moldovei, precum si "Orarul de lucru" al casei de schimb
valutar urmeaza sa fie afisat la un loc vizibil si accesibil clientelei.
In cazul modificarii documentelor /informatiei din documentele in baza carora
a fost eliberata licenta, casa de schimb valutar este obligata in decurs de 5 zile sa
informeze Banca Nationala a Moldovei despre acest fapt anexind drept
confirmare documentele corespunzatoare. In cazul in care se modifica
denumirea si /sau sediul casei de schimb valutar si /sau alte date indicate in
licenta, Banca Nationala a Moldovei va schimba licenta casei de schimb valutar
pe una noua. Autorizatia noua se elibereaza la prezentarea de catre casa de
schimb valutar a originalului licentei eliberate anterior.
In cazul in care casa de schimb valutar intentioneaza sa-si suspende
activitatea pe o perioada de pina la 7 zile calendaristice, aceasta este obligata sa
informeze in scris Banca Nationala a Moldovei. Daca casa de schimb valutar
intentioneaza sa-si suspende activitatea pe un termen ce depaseste 7 zile
calendaristice sau pe o perioada nedeterminata, aceasta este obligata sa
informeze in scris Banca Nationala a Moldovei, inregistrind totodata in contul
sau curent deschis la banca/bancile din Republica Moldova mijloacele sale atit
in lei moldovenesti cit si in valuta straina. In acest sens, la avizul casei de schimb
valutar catre Banca Nationala a Moldovei se anexeaza certificatul de la
banca/banci privind inregistrarea mijloacelor mentionate in contul curent al casei
de schimb valutar, precum si originalul licentei.
Pina la reluarea activitatii sale casa de schimb valutar este obligata sa
informeze in scris Banca Nationala a Moldovei despre acest fapt indicind,
totodata si data reluarii activitatii. Banca Nationala a Moldovei returneaza casei de
schimb valutar originalul licentei cu 1 zi inainte de reluarea activitatii acesteia.
Pe parcursul a 15 zile calendaristice din ziua obtinerii la Banca Nationala a
Moldovei a licentei, casa de schimb valutar trebuie sa inceapa efectuarea
operatiunilor de schimb valutar persoanelor fizice. In cazul in care aceasta
prevedere nu se executa, Banca Nationala a Moldovei are dreptul sa recheme
licenta eliberata. Concomitent casa de schimb valutar este obligata sa restituie
originalul licentei la Banca Nationala a Moldovei.
In cazul in care casa de schimb valutar intentioneaza sa-si inceteze definitiv
activitatea sa, aceasta trebuie sa informeze in scris Banca Nationala a
Moldovei, prezentind, totodata, originalul licentei. Incetarea definitiva a
activitatii casei de schimb valutar are drept consecinta retragerea licentei Bancii
Nationale a Moldovei.
Casa de schimb valutar are dreptul sa efectueze urmatoarele operatiuni:
1. Operatiuni de cumparare a valutei straine in numerar si a cecurilor de
calatorie de la persoane fizice din contul mijloacelor proprii;
2. Operatiuni de vinzare a valutei straine in numerar si a cecurilor de
calatorie persoanelor fizice din contul mijloacelor lor proprii;
3. Operatiuni de cumparare a valutei straine de la banca autorizata pentru a
fi vinduta ulterior persoanelor fizice;
4. Operatiuni de vinzare a valutei straine bancii autorizate;
5. Operatiuni de schimb a unei valute straine in numerar pe o alta valuta;
6. Operatiuni de schimb valutar prin intermediul cardurilor.
Casa de schimb valutar are dreptul sa cumpere de la personae fizice si sa vinda
persoanelor fizice cecuri de calatorie in valuta straina, precum si valuta straina
in numerar aflata in circulatie, autenticitatea si platibilitatea careia nu provoaca
dubii.
Operatiunile de cumparare a valutei straine de la personae fizice se
efectueaza la cursul de cumparare pentru persoane fizice in ziua de efectuare a
operatiunii. Operatiunile de vinzare a valutei straine persoanelor fizice se
efectueaza la cursul de vinzare pentru persoane fizice in ziua de efectuare a
operatiunii. Casa de schimb valutar stabileste de sine statator cursul de cumparare
si cursul de vinzare a valutei straine pentru persoane fizice.Casa de schimb valutar
nu are dreptul sa modifice in decursul zilei lucratoare cursurile de cumparare si
vinzare stabilite, cu exceptia cazului menţionat mai jos. In cazul cind casa de
schimb valutar functioneaza 24 de ore, atunci:
a) cursurile de cumparare si vinzare pot fi stabilite de doua ori: pentru
intervalul de la orele 8 dimineata pina la orele 20 seara si pentru intervalul de la
orele 20 seara pina la orele 8 dimineata a zilei urmatoare;
b) in caz daca se practica lucrul in citeva schimburi, este interzisa
folosirea diferitor cursuri timp de un schimb; concomitant trebuie sa fie
indeplinite cerintele subpunctului a) al prezentului punct.
Pe panourile de reclama pe care se afiseaza informatia despre cursurile de
schimb valutar stabilite de casa de schimb valutar se indica in mod obligatoriu
denumirea casei de schimb valutar. La sfirsitul programului de lucru, casele de
schimb valutar sunt obligate sa sustraga de pe panourile sale de reclama
informatia afisata despre cursurile stabilite pentru ziua data.
Cursul de cumparare si cursul de vinzare se stabilesc printr-o dispozitie, care
o semneaza conducatorul si se legalizeaza prin stampila casei de schimb valutar.
Dispozitiile privitor la cursuri trebuie sa fie inregistrate intr-un registru aparte,
care trebue sa fienumerotat, cusut si adeverit prin semnatura
conducatorului, contabilului-sef si stampila cu stema, fiind indicat in scris numarul
de pagini in registru. Primele exemplare ale acestor dispozitii trebuie sa fie
pastrate in dosarele casei de schimb valutar.
Zilnic, cu exceptia zilelor de odihna, pina la ora 10.00 casa de schimb valutar
este obligata sa informeze Banca Nationala a Moldivei despre cursurile stabilite de
cumparare si vinzare a valutei straine.
Casa de schimb valutar poate cumpara de la banca autorizata si poate vinde
bancii autorizate valuta straina la cursul si in ordinea prevazute pentru persoane
juridice-clienti ai acestei banci autorizate. Nu se admite efectuarea acestor
operatiuni fara inregistrarea mijloacelor in conturile curente ale caselor de
schimb valutar. La cumpararea/vinzarea valutei straine contra lei moldovenesti
casa de schimb valutar elibereaza/primeste persoanelor fizice /de la persoane
fizice lei moldovenesti in numerar.
Casa de schimb valutar este obligata sa efectueze toate operatiunile de
schimb valutar persoanelor fizice aplicind masina de casa si control in
conformitate cu cerintele actelor juridice in vigoare in domeniul aplicarii masinilor
de casa si control.
La efectuarea operatiunii de schimb valutar persoanei fizice, a carei suma este
egala sau depaseste echivalentul a 500 dolari SUA, functionarul casei de
schimb valutar va solicita оn mod obligatoriu de la client:
- de la rezident - actul de identitate (pasaportul /buletinul de
identitate /permisul de sedere);
- de la nerezident - pasaportul sau alt act national de identitate.
La efectuarea oricarei operatiuni, pina la eliberarea mijloacelor
corespunzatoare clientului, functionarul casei de schimb valutar
inregistreaza in mod obligatoriu operatiunea de schimb valutar la masina de
casa si control si imprima bonul de casa. Bonul de casa trebuie sa contina
rechizitele stabilite de actele juridice in vigoare in domeniul aplicarii masinilor
de casa si control. Bonul de casa se imprima intr-un singur exemplar si drept
confirmare a efectuarii operatiunii se inmineaza clientului impreuna cu
mijloacele corespunzatoare.
Suplimentar la bonul de casa, functionarul casei de schimb valutar
perfecteaza buletinul de schimb valutar in cazul in care:
a) suma operatiunii de schimb valutar este egala sau depaseste echivalentul
a 500 dolari SUA si /sau
b) masina de casa si control nu poate sa asigure imprimarea pe bonul
de casa a tuturor rechizitelor cerute.
Buletinul de schimb valutar se perfecteaza in doua exemplare. Dupa
completarea buletinului de schimb valutar, functionarul casei de schimb valutar
semneaza ambele exemplare ale lui si propune clientului sa semneze aceste
exemplare. Clientul semneaza ambele exemplare ale buletinului de schimb
valutar. Prin semnatura sa clientul confirma primirea mijloacelor
corespunzatoare, primului exemplar al buletinului de schimb valutar si
veridicitatea informatiei despre client indicata in buletinul de schimb valutar
In cazul in care suma operatiunii de schimb valutar este mai mica decit
echivalentul a 500 dolari SUA, in buletinul de schimb valutar informatia
despre client (numele si prenumele clientului, numarul actului de identitate
prezentat, numarul de identificare a clientului) nu se indica.
In cazul perfectarii buletinului de schimb valutar, bonul de casa se anexeaza
la primul exemplar al buletinului de schimb valutar si se inmineaza
clientului impreuna cu mijloacele corespunzatoare. Exemplarul doi al
buletinului de schimb valutar ramine in casa de schimb valutar. Nu se admit
stersaturi si corectari in bonurile de casa si in buletinele de schimb valutar.
La efectuarea operatiunilor de vinzare cetateanului a valutei straine (in
numerar sau cecuri de calatorie) din contul mijloacelor lui proprii functionarul
casei de schimb valutar nu are dreptul sa emita cetateanului permisiunea de a
scoate aceasta valuta straina peste hotare.
Casa de schimb valutar poate incasa comision pentru efectuarea operatiunilor.
Tarifele comisionului se stabilesc de catre casa de schimb valutar de sine
statator printr-un ordin (dispozitie) al conducatorului ei.
La efectuarea operatiunilor de vinzare a valutei straine si a cecurilor de
calatorie persoanelor fizice contra mijloace banesti in numerar, casele de
schimb valutar sint obligate sa incaseze o plata suplimentara in marime de
0,1 la suta din suma ce se achita de catre persoana fizica la cumpararea
valutei straine. Aceasta prevedere nu se rasfringe asupra operatiunilor de
vinzare persoanelor fizice a cecurilor de calatorie in valuta straina contra aceeasi
valuta straina in numerar. Plata suplimentara obligatorie nu trebuie sa fie
inclusa in cursul tranzactiei.
Mijloacele banesti obtinute din perceperea platilor suplimentare
mentionate se transfera in fondurile locale de sustinere sociala a
populatiei in conformitate cu prevederile Regulamentului privind
distribuirea ajutorului material din mijloacele Fondului republican si
fondurilor locale de sustinere sociala a populatiei si modul de incasare a platilor
suplimentare in
aceste fonduri.
In fiecare casa de schimb valutar trebuie sa fie afisate in locuri vizibile pentu toti
clientii:
- informatia despre comisioane, despre marimea platii suplimentare
obligatorii si despre cursurile de cumparare si vinzare a valutei straine pentru
persoane fizice, stabilite in casa de schimb valutar in ziua data;
- lista cu numele si prenumele functionarilor casei de schimb valutar, care
deservesc clientii in ziua data;
- originalul licentei;
- "Orarul de lucru"
In casa de schimb valutar trebuie sa existe extrasul deciziei (ordinului,
hotaririi) cu privire la numirea casierului in functie. In decursul executarii
obligatiunilor sale in calitate de casier, casierul trebuie sa aiba asupra sa buletinul
de identitate sau alt document care confirma identitatea persoanei. Daca altceva
nu este stipulat in dispozitia (ordinul, hotarirea) conducatorului casei de schimb
valutar, operatiuni de schimb valutar are dreptul sa efectueze numai casierul.
Casa de schimb valutar este obligata sa informeze clientela sa despre regulile
si normele de introducere a valutei in tara si de scoatere a valutei din tara,
stabilite in Moldova. La cumpararea-vinzarea valutei straine nu se admit
restrictii dupa nominalul bancnotelor, anul de emisie a acestora, precum si
alte
restrictii, cu exceptia celor stabilite de Banca Nationala a Moldovei.
Casele de schimb valutar sint obligate sa efectueze operatiuni de cumparare-
vinzare de valuta straina persoanelor fizice, daca la momentul cererii clientului,
in incinta casei de schimb valutar exista lei moldovenesti /valute straine solicitate.
La finele zilei lucratoare soldurile de lei moldovenesti, de valuta straina si de alte
valori si documentele casa de schimb valutar trebuie sa le pastreze intr-o incapere
special dotata. In cazul absentei unei asemenea incaperi, casa de schimb valutar
trebuie sa predea zilnic la finele zilei lucratoare soldurile de lei moldovenesti,
de valuta straina si de alte valori si documentele la banca sa autorizata sau
conform contractului - unei alte organizatii pentru custodie.
Pentru casa de schimb valutar nu se stabilesc careva plafoane ale soldurilor
de valuta straina /lei moldovenesti care urmeaza a fi pastrate in casa acesteia.In
cazul existentei unor reclamatii, obiectii sau propuneri vizavi de activitatea
casei de schimb valutar, clientela poate sa le relateze in scris sau la telefon
Bancii Nationale a Moldovei, care examineaza reclamatiile corespunzatoare. In
acest sens, in incinta fiecarei incaperi unde se efectueaza operatiuni de
schimb valutar persoanelor fizice trebuie sa fie afisat un aviz (in limba de stat),
accesibil clientelei deservite, avind urmatorul continut:
"In cazul unor reclamatii, obiectii sau propuneri vizavi de activitatea casei
/punctului de schimb valutar, clientela poate sa le relateze Bancii Nationale a
Moldovei la numarul de telefon 228-642.".
 In decursul activitatii sale casa de schimb valutar, indiferent de
cheltuielile suportate de catre aceasta (plati la buget, aferente salariilor /arendei
etc.), este obligata sa-si mentina mijloacele sale banesti circulante, care se
utilizeaza numai la efectuarea operatiunilor de schimb valutar in
conformitate cu licenta BNM, la nivelul minim indicat mai sus.
Aceste mijloace pot fi:
a) utilizate la desfasurarea activitatii de baza a casei de schimb valutar
(operatiuni de schimb valutar);
b) depuse pentru pastrare in conturile casei de schimb valutar deschise la
bancile autorizate din Republica Moldova.
In scopul verificarii corespunderii volumului mijloacelor banesti circulante
existente cu minimumul stabilit, se aplica cursul oficial al Bancii Nationale a
Moldovei valabil in ziua efectuarii verificarii. Verificarea se efectueaza in fiecare
zi lucratoare.
La primirea valutei straine functionarul casei de schimb valutar este
obligat sa verifice autenticitatea si platibilitatea valutei straine in numerar
prezentate, a cecurilor de calatorie si a altor mijloace de plata dupa indrumarul
de valuta straina si alte materiale instructive, de control si informative. Casa de
schimb valutar poate cumpara de la persoane fizice si poate vinde persoanelor
fizice cecuri de calatorie in valuta straina, precum si efectua operatiuni cu
carduri. Aceste operatiuni se efectueaza in conformitate cu normele de lucru
cu carduri si normele de cumparare (achitare) si vinzare a cecurilor de
calatorie, stabilite de banca autorizata, cu care casa de schimb valutar data are
acordul incheiat privind utilizarea cardurilor, precum si privind achitarea si/sau
vinzarea cecurilor de calatorie in valuta straina. La finele zilei operationale,
functionarul casei de schimb valutar, care a efectuat operatiunile, primeste din
masina de casa si control banda de control si tipareste bonul darii de seama fiscale
pe zi in conformitate cu actele juridice in vigoare in domeniul aplicarii
masinilor de casa si control.
In vedera efectuarii operatiunilor de schimb valutar persoanelor fizice
banca autorizata printr-o dispozitie a sa deschide case pentru schimbul valutei.
Banca autorizata este obligata sa inregistreze casa sa pentru schimbul valutei la
Banca Nationala a Moldovei (nu mai tirziu decit cu trei zile inainte de a deschide
casa penru schimbul valutei. La efectuarea operatiunilor de schimb valutar
persoanelor fizice banca autorizata este obligata sa separe si sa delimiteze
activitatea casei pentru schimbul valutei de activitatea casei operationale a
bancii . Bancile autorizate din Republica Moldova, care dispun de case pentru
schimbul valutei reflecta toate operatiunile efectuate in ziua operationala stabilita
de banca in balanta de verificare a zilei gestionare, iar operatiunile efectuate
in afara zilei operationale se reflecta in balanta de verificare a zilei
operationale urmatoare. Evidenta se tine la cursul oficial valabil in ziua in care s-
au efectuat operatiunile respective de schimb valutar persoanelor fizice.
 Banca poate stabili cursuri (de cumparare/vinzare) unice pentru toate casele
sale pentru schimbul valutei sau cursuri diferite pentru fiecare casa aparte in
functie de cererea si oferta de valuta straina la locul de amplasare a casei.
In cazul in care banca autorizata intentioneaza sa sisteze temporar sau sa
inceteze definitiv activitatea casei/caselor sale pentru schimbul valutei, aceasta
trebuie sa informeze in scris despre acest fapt Banca Nationala a Moldovei.
Pina la reluarea activitatii casei /caselor pentru schimbul valutei sistate temporar
de banca, aceasta este obligata sa informeze in scris Banca Nationala a Moldovei
despre acest fapt indicind, totodata, si data reluarii activitatii.
In obligatiunea caselor de schimb valutar, bancilor autorizate, hotelurilor
(organizatiilor) intra fabricarea de sine statatoare a formularelor buletinelor de
schimb valutar /registrelor precum si asigurarea functionarilor sai cu astfel de
formulare.
Hotelurile (organizatiile), care au primit licenta la Banca Nationala a Moldovei
in vederea deschiderii punctului de schimb, casele de schimb valutar si bancile
autorizate sint obligate sa execute cerintele legislatiei in vigoare a Republicii
Moldova, ale documentelor normative si instrucrive elaborate de Banca
Nationala a Moldovei si poarta raspundere de corectitudinea efectuarii
operatiunilor efectuarea carora a fost autorizata de Banca Nationala a Moldovei.
In acelasi timp, conducatorul si contabilul-sef poarta raspundere de organizarea
activitatii caselor pentru schimbul valutei (punctelor de schimb), respectarea
regulilor de perfectare, pastrare si predare a valorilor materiale si de tinere a
evidentei operatiunilor effectuate conform legislatiei in vigoare a Republicii
Moldova.
Banca Nationala a Moldovei efectueaza in permanenta controlul asupra
respectarii de catre hoteluri (organizatii), care au primit la Banca Nationala a
Moldovei licenta in vedera deschiderii punctului de schimb, de catre casele de
schimb valutar si bancile autorizate a prevederilor legislatiei valutare in vigoare
a Republicii Moldova, a documentelor normative si instructive elaborate de
Banca Nationala a Moldovei.
In cazul incalcarii prevederilor Legii nr. 548-XIII din 21.07.95 "Cu
privire la Banca Nationala a Moldovei", si altor acte normative in vigoare ale
Bancii Nationale a Moldovei, precum si in cazurile:
1) neexecutarii in termenele stabilite a cerintelor Bancii Nationale a Moldovei,
2) prezentarii la Banca Nationala a Moldovei a unor date neveridice, in baza
carora a fost eliberata licenta,
3) prezentarii la Banca Nationala a Moldovei a unor informatii si dari de
seama false /neveridice,
4) neprezentarii la Banca Nationala a Moldovei a informatiei solicitate in
vederea efectuarii controlului,
5) altele.
Banca Nationala a Moldovei poate intreprinde urmatoarele masuri:
a) sa emita un avertisment in scris;
b) sa suspende temporar licenta casei de schimb valutar /licenta privind
activitatea punctului de schimb de pe linga hotel (organizatie);
 c) sa suspende temporar activitatea unei anumite case pentru schimbul
valutei a bancii autorizate;
d) sa suspende temporar dreptul bancii autorizate de a efectua operatiuni de
schimb valutar prin casele sale pentru schimbul valutei;
e) sa retraga licenta casei de schimb valutar /licenta privind activitatea
punctului de schimb de pe linga hotel (organizatie);
f) sa sisteze definitiv activitatea unei anumite case pentru schimbul valutei
a bancii autorizate cu radierea acesteia din registrul, in care Banca Nationala
a Moldovei tine evidenta acestor case;
g) sa interzica bancii autorizate de a efectua operatiuni de schimb valutar
prin casele sale pentru schimbul valutei cu radierea acestora din registrul, in care
Banca Nationala a Moldovei tine evidenta acestor case.
Avertismentul contine, de regula, cerintele de lichidare intr-o perioada
stabilita a incalcarilor depistate si /sau de neadmitere a acestora in viitor. Casa
de schimb valutar, hotelul (organizatia), banca autorizata sint obligate sa anunte
in scris Banca Nationala a Moldovei despre inlaturarea incalcarilor.
. Banca autorizata este obligata sa sisteze efectuarea operatiunilor de
schimb valutar in toate casele pentru schimbul valutei sau in casa care este
mentionata in avizul Bancii Nationale a Moldovei, fapt despre care informeaza in
scris Banca Nationala a Moldovei;
. Casa de schimb valutar este obligata sa-si sisteze activitatea, fapt despre
care informeaza in scris Banca Nationala a Moldovei, anexind originalul licentei
eliberate. Totodata, casa de schimb valutar este obligata sa depuna in contul sau
curent deschis la banca /bancile din Republica Moldova mijloacele in lei
moldovenesti si valuta straina detinute de aceasta, prezentind la Banca
Nationala a Moldovei confirmarea scrisa a acestui fapt de la banca /banci;
. Hotelul (organizatia) este obligat sa sisteze activitatea punctului sau de
schimb, fapt despre care informeaza in scris Banca Nationala a Moldovei,
anexind originalul licentei eliberate. Totodata, hotelul (organizatia) este obligat
sa vinda bancii /bancilor din Republica Moldova disponibilitatile sale in valuta
straina aflate in punctul de schimb.
Reluarea actiunii licentei sistate temporar(a activitatii casei pentru schimbul
valutei a bancii, a dreptului bancii autorizate de a efectua operatiuni de schimb
valutar prin casele sale pentru schimbul valutei) poate fi efectuata in baza
demersului casei de schimb valutar, hotelului (organizatiei), bancii, in care se
indica inlaturarea incalcarilor, precum si masurile luate in vederea neadmiterii
lor pe viitor.
Autorizatia retrasa a casei de schimb valutar nu se supune reinnoirii. Fondatorul
casei de schimb valutar, a carei licenta a fost retrasa, isi pierde dreptul sa participe
in calitate de fondator la crearea unei alte case de schimb valutar pentru o perioada
de 6 luni de la data retragerii licentei corespunzatoare.
 Lichiditatea şi solvabilitatea băncii comerciale

Aprecierea activităţii băncii comerciale

În condiţiile actuale de activitate băncilor comerciale le vine foarte greu de a-

şi atinge scopurile produse de fondatori sau acţionari, avînd obligaţia de a respecta
concomitent cerinţele obligatorii ale băncii naţionale în privinţa politicilor
promovate de banca comercială. Datorită faptului că în ultimii ani se observă o
expansiune bancară, tot mai muilte instituţii financiare sînt nevoite să participe la
piaţa monetară şi de capital prin vînzarea de acţiuni, obligaţiuni şi alte valori
mobiliare. Participarea băncii comerciale pe piaţa comercială pentru acumularea de
resurse înseamnă că rapoartele lor financiare tot mai des vor fi în atenţia
investitorilor şi a maselor largi.În condiţiile unei concurenţe aprige şi lupta pentru
potenţialii deponenţi şi împrumutători, băncile comerciale sînt nevoite permanent
să-şi revadă politica sa în ce priveşte creditele acordate, depozitele acumulate,
planurile de lărgire şi creştere a profitului şi micşorării riscurilor etc.
Cei mai de bază indicatori în activitatea fiecării bănci sînt indicatorii
profitabilităţii şi a nivelului de risc. Banca comercială reprezintă un agent
economic al cărui scop principal este maximizarea profitului prin menţinerea
nivelului permis al riscului. Acest scop este foarte greu de atins şi presupune faptul
că banca trebuie să fie într-o permanentă căutare a unor metode noi de activitate.
Analizînd un raport financiar al unei bănci comerciale (raportul privind
rezultatele financiare sau bilanţul contabil) trebuie de ştiut bine cum de folosit
informaţia conţinută în aceste documente, la ce trebuie de atras atenţia pentru a
înţelege dacă banca comercială are probleme serioase, sau de moment etc. Astfel
se analizează două sisteme de indicatori:
1. Indicatorii profitabilităţii.
2. Indicatorii lichidităţii băncii comerciale.
Cei mai importanţi indicatori ai profitabilităţii băncii comerciale sînt:
 Profitul care revine la capitalul propriu – este un indicator care
interesează în special acţionarii;
 Profitul care revine la unitatea de active – este un indicator care
arată eficienţa lucrului managerelor băncii comerciale;
 Profitul brut din dobînzi reprezintă în linii generale diferenţa
dintre veniturile şi cheltuielele băncii comerciale (diferenţa dintre
dobînda obţinută la acţiunile active şi cea achitată la operaţiunile
pasive.)
 Profitul auxiliar reprezintă diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielele efectuate nelegate de obţinerea unei dobînzi.
Avînd la bază dorinţa de a primi profit cît mai înalt la un nivel al riscului cît
mai scăzut băncile comerciale pot lucra asupra majorării viitoarelor venituri,
micşorarea viitoarelor riscuri ceea ce va duce la majorarea raitingului pe piaţă.
 Noţiunea lichidităţii băncii comerciale şi solvabilităţii

Prin lichiditate bancară înţelegem posibilitateatransformării activelor băncii în

mijloace băneşti într-o perioadă de timp cît mai scurtă şi costuri cît mai reduse. În
general lichiditatea poate fi privită cel puţin din două puncte de vedere :
1. Lichiditate din punct de vedere static prin care se înţelege formarea în cadrul
băncii a diferitor rezerve de mijloace lichide.
2. Lichiditate din punct de vedere dinamic prin care se înţelege dinamica
încasărilor.
În dependenţă de viteza transformării activelor în mijloace băneşti în
numerar sau în mijloace pe conturi bancare acestea se împart în trei grupe:
 Mijloace lichide de clasa I (cu lichiditate înaltă) -din care fac parte
mijloacele băneşti din caseria băncii, mijloacele pe conturile de
corespondent şi cele valutare etc.
 Mijloace lichide de clasa II (cu lichiditate medie) – creditele şi alte
plăţi în favoarea băncii cu termenul de scadenţă pe parcursul a 30 de
zile;valori mobiliare de stat şi valorile mobiliare ale altor întreprinderi
care sînt înregistrate la bursă pot şi fi realizate convenţional, precum
şi alte valori , inclusiv active nemateriale
 Mijloace lichide de clasa III (active nelichide) – creditele expirate;
datoriile nerestituite; clădiri şi construcţii care aparţin băncii şi care se
referă la mijloacele fixe, diverse echipamente şi instalaţii.
Bilanţul se socoate lichid dacă starea lui permite din contul realizării rapide al
activelor de a acoperi obligaţiunile scadente ale pasivului. Această transferare
rapidă a activelor pentru îndeplinirea obligaţiunilor este condiţionată de un şir de
factori din care cel mai principal constă în coordonarea termenilor de plasare a
mijloacelor cu termenile de atragere a resurselor.
Asupra lichidităţii bilanţului influienţează şi structura activelor. În practica
mondială la cea mai lichidă parte a activelor se referă casa şi mijloacele băneşti
care se păstrează pe contul curent al băncii date la banca naţională.
Totodată ca articole lichide se consideră cambiile comerciale şi valorile
mobiliare ce sînt garantate de stat. Paralel cu aceasta lichiditatea băncii depinde de
nivelul de risc al unor operaţiuni active. O mare influienţă asupra lichidităţii o are
capacitatea de creditare a debitorului, care influienţează esenţial asupra
rambursabilităţii creditelor, iar cu cît mai mare este cota creditelor cu riscînalt cu
atît mai joasă este lichiditatea.
Un factor principal care influienţează asupra lichidităţii este şi structura
pasivului băncii, deoarece cu cît mai înaltă este cota depozitelor la cerere, cu atît
mai joasă este lichiditatea.
In scopul promovarii unui sector financiar puternic si competitiv, neadmiterii
riscului excesiv in sistemul financiar, protejarii intereselor deponentilor si
mentinerii de catre institutiile financiare a unui nivel adecvat de lichiditate, Banca
Nationala a Moldovei stabileste urmatoarele reguli, care au scopul de a stabili o
legatura adecvata dintre suma fondurilor investite ale bancii (activele) si suma
resurselor financiare (pasivele).
PRINCIPIILE LICHIDITATII

1. Principiul I al lichiditatii prevede, ca suma activelor bancii cu termenul de

rambursare mai mult de 2 ani sa nu depaseasca suma resurselor ei financiare.
Suma activelor bancii in forma de:
(1) credite acordate bancilor cu termenul ramas pina la rambursare 2 ani si mai
mult;
(2) credite si plati cu avans acordate clientilor cu termenul ramas pina la
rambursare 2 ani si mai mult;
(3) leasing financiar cu termenul ramas pina la rambursare 2 ani si mai mult;
(4) cote de participare in capitalul agentilor economici (inclusiv a bancilor);
(5) hirtii de valoare investitionale cu termenul ramas pina la scadenta 2 ani si
mai mult;
(6) mijloace fixe;
minus mijloacele rezervate in fondul de risc; amortizarea mijloacelor fixe
si rezervele pentru reevaluare a activelor mentionate mai sus,
nu trebuie sa depaseasca suma urmatoarelor resurse financiare:
(1) capitalul normativ total, determinat in conformitate cu Regulamentul
cu privire la suficienta capitalului ponderat la risc (Monitorul Oficial al RM
nr.67 din 30 noiembrie 1995);
(2) pasivele obtinute de la banci si pasivele obtinute de la clienti (excluzind
depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul ramas pina la
rambursare 2 ani si mai mult;
(3) 50% din pasivelor obtinute de la banci si ale pasivelor obtinute de la clienti
(excluzind depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul ramas pina
la rambursare de la 1 pina la 2 ani;
(4) 10% din pasivelor la vedere obtinute de la clienti (excluzind depozitele de
economii ale persoanelor fizice);
(5) depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul ramas pina la
rambursare 2 ani si mai mult;
(6) 60% din depozitelor de economii ale persoanelor fizice cu termenul
ramas pina la rambursare de la 1 pina la 2 ani;
(7) 30% din depozitelor de economii ale persoanelor fizice la vedere si cu
termenul ramas pina la rambursare de pina la 1 an;
(8) obligatiuni in circulatie si alte hirtii de valoare emise de banca cu termenul
ramas pina la scadenta 2 ani si mai mult;
(9) 50% din obligatiunilor in circulatie si altor hirtii de valoare emise de banca
cu termenul ramas pina la scadenta de pina la 2 ani;
(10) 60% din rezervelor pentru pensiile lucratorilor bancii.
 2. Principiul II al lichiditatii prevede, ca lichiditatea curenta a unei banci,
exprimata ca coeficient al activelor lichide la activele totale, nu trebuie sa fie mai
mica decit rata procentuala stabilita .
Coeficientul exprimat ca procentaj dintre
1) suma activelor unei banci, in forma de:
a. numerar si metale pretioase,
b. depozite la Banca Nationala a Moldovei,
c. hirtii de valoare lichide,
d. credite si imprumuturi interbancare nete*
cu termenul ramas pina la rambursare pina
la 1 luna,
2) si suma activelor totale ale bilantului (excluzind rezervele in fondul de risc)
nu trebuie sa fie mai mic de 20%.
Bancile trebuie sa mentina hirtii de valoare lichide in marime nu mai mica de
5% din activele totale ale bancii.
3. Incepind cu 30 noiembrie 1998 si in continuare bancile trebuie sa atinga si sa
mentina coeficientul lichiditatii curente (principiul II) de cel putin 20%.
* Creditele si imprumuturi interbancare nete reprezinta diferenta dintre
creditele si imprumuturile cu termenul ramas pina la rambursare pina la 1 luna
acordate de banca altor banci si creditele si imprumuturile cu termenul ramas
pina la rambursare pina la 1 luna primite de banca de la alte banci.
Banca trebuie să aibă un nivel de rezerve de mijloace lichide, lichiditatea
bilanţului se apreciază prin ajutorul indicilor care reflectă raportul dintre active şi
pasive, precum şi structura activelor.
În mod general lichiditatea se apreciază prin intermediul coeficienţilor
lichidităţii care este raportul dintre diferite active a bilanţului faţă de pasiv.
Cel mai des se foloseşte coeficientul lichidităţii pe termen scurt şi mediu.
Coeficientul lichid pe timp scurt se calculează ca raportul dintre mărimea
activelor pe termen scurt la pasive pe termen scurt, adică depozite la vedere şi alte
pasive pe timp scurt.
Lichiditatea băncii stă la baza solvabilităţii care reflectă capacitatea băncii de
a răspunde faţă de obligaţiunile sale în termenile stabilite şi în valoarea deplină.
Solvabilitatea depinde nu numai de lichiditatea bilanţului dar şi de factorii
următori:
 Situaţia politică şi economică în ţară.
 Starea pieţii monetare.
 Posibilitatea refinanţării în banca naţională.
 Dezvoltarea pieţii valorilor mobiliare.
 Funcţionarea şi perfecţiunea legislaţiei bancare.
 Solvabilitatea clienţilor şi băncilor partenere.
 Asigurarea cu capital propriu.
 Specializarea şi diversificarea serviciilor bancare.
 Nivelul menagerial etc.
Factorii daţi influienţează asupra lichidităţii direct şi indirect, dar în acelaş
timp au legaturi reciproce.
 Băncile centrale reglează solvabilitatea băncilor comerciale prin stabilirea
plafonului obligaţiunilor bancare, determinarea limitei de datorie a unui debitor,
efectuarea operaţiunilor de control în ce priveşte folosirea creditelor; rezervarea
obligatorie a unei părţi ale mijloacelor atrase, elaborarea politicii de divident etc.

Gestionarea lichidităţii băncii comerciale

Una dintre cele mai importante probleme ale oricării bănci comerciale este
asigurarea unui nivel stabilit al lichidităţii. Banca este considerată cu lichiditate
normală cînd are acces la resursele care pot fi atrase la un preţ rezonabil la
momentul necesar. Aceasta înseamnă că banca comercială sau dispune la moment
cu suma necesară de mijloace lichide sau poate repede să le obţină prin perceperea
de credite sau vînzare de active. Necesitatea băncii în mijloace lichide poate fi
studiată din punct de vedere al cererii şi ofertei.

Sursele cererii şi ofertei de mijloace lichide:

Sursele ofertei Sursele cererii

de mijloace lichide. de mijloace lichide.
1. Depozitele acumulate de la clienţi.1. Retragerea de mijloace de pe
conturile depozitare .
2. Venitul de la vînzarea serviciilor 2. Cereri de creditare din partea
bancare nedepozitare. potenţialelor clienţi.
3. Întoarcerea creditelor acordate de 3. Cheltuielele suportate privind
către banca comercială. atragerea de resurse nedepozitare .
4. Vînzarea activelor băncii. 4. Cheltuielele operaţionale şi privind
impozitul pe venit plătit de către banca
comercială.
5. Acumularea de mijloace băneşti pe 5. Plata devidendelor către acţionarii
piaţa financiară. băncii comerciale.

Aceste surse diferite ale cererii şi ofertei de mijloace lichide alcătuiesc poziţia
netto-lichidă ale fiecărei bănci în oricare moment de timp, care poate fi calculată
astfel:

Poziţia netto-lichidă = oferta mijloacelor lichide – cererea de mijloace lichide

(Lt)
Cînd cererea de mijloace lichide este mai mare decît oferta acestora (Lt < 0)
banca comercială înregistrează un deficit de surse băneşti şi trebuie să hotărască
cum, în care termene şi de la cine să primească lichidităţile necesare. Totodată dacă
la un moment dat oferta de mijloacele lichide va fi mai mare decît cererea (Lt >
0)atunci banca comercială dispune de bani în plus şi trebuie să hotărască unde şi
cum să-şi investească surplusul în cauză.
Esenţa problemei de gestiune a mijloacelor lichide ale băncii coverciale poate
fi prezentată în baza a două afirmaţii:
 1. Cererea de lichidităţi ale BC foarte rar poate să coincidă cu oferta acestora la
un moment dat de timp. Banca de cele mai multe ori se confruntă sau cu un
deficit sau cu un surplus de mijloace lichide.
2. Există o legătură dintre lichiditatea şi profitabilitatea BC. Cea mai mare
parte ale resurselor bancare sînt îndreptate pentru acoperirea necesităţii
cererii de mijloace lichide, iar o parte mai mică pentruobţinerea profitului
dorit.
Astfel din cele expuse mai sus, asigurarea unui nivel optimal al lichidităţii
reprezintă o problemă permanentă la conducerea băncii şi întotdeauna este
îndreptată spre mărirea profitabilităţii acesteia.

Strategiile de gestionare a lichidităţii BC

Există cîteva modalităţi de abordarea problemei ce priveşte lichiditatea BC

strategii:
1) Asigurarea lichidităţii din contul activelor (gestiunea lichidităţii prin
gestiunea activelor)
2) Folosirea cu preponderenţă a mijloacelor băneşti atrase pentru acoperirea
cererii de lichidităţi (gestiunea pasivelor).
3) Gestiunea balansată (cu activele şi pasivele BC).
Cea mai veche modalitate de asigurare cu lichiditate a BC este prin gestiunea
activelor. În realitate această strategie necesită acumularea de mijloace lichide în
forma activelor cu lichiditate înaltă (mijloace băneşti în casă peconturi, valori
mobiliare de stat ). Cînd apare necesitatea în mijloace băneşti aceste active se vînd
pînă cînd nu va fi acoperită cererea în mijloace lichide. Această strategie de
gestiune a lichidităţii de multe ori este numită transformarea activelor în mijloace
băneşti şi nu este de loc eftină, deoarece vînzarea activelor înseamnă că banca
pierde din veniturile viitoare (aferente activelor în cauză).Deaceea BC trebuie să
vîndă active cu un nivel al venitului cît mai scăzut pentru a minimiza pierderile.
Strategia lichidităţii împrumutate (sau gestiunea pasivelor) presupune
împrumutarea într-un timp foarte scurt a mijloacelor necesare pentru acoperirea
cererii în lichidităţi. Aceasta este cea mai riscantă modalitate de gestiune a
lichidităţii deoareca BC sînt nevoite de a cumpăra mijloace băneşti într-o perioadă
cînd acest fapt presupune posibilităţile cele mai reduse şi cheltuielele cele mai
înalte.
Din cauza riscului înalt aferent gestiunii lichidităţii prin intermediul pasivelor
şi a costului înalt aferent gestiunii lichidităţii prin active multe BC aleg strategia
mixtă (gestiunea cu activele şi pasivele BC). ÎN conformitate cu această metodă o
parte a cererii aşteptate de mijloacele lichide se acumulează în formă de valori
mobiliare vandabile şi depozite la alte bănci în timp ce altă parte de mijloace
băneşti se asigură prin diferite înţelegeri prealabile instituţii financiare despre
deschiderea liniei creditare. În cazul unei cereri spontane de mijloace băneşti, ea
poate fi acoperită din credite acumulate pe termen scurt.
 Veniturile şi cheltuielele băncii comerciale

Veniturile băncii comerciale

Drept surse ale veniturilor BC sînt prezentate mai multe feluiri de activităţi.
La elementele activităţii bancare se referă:
o Activitatea de creditare
o Activitatea de discaunt
o Activitatea de păstrare, garanţie, cu valori mobiliare etc (vezi art 26. Legea
cu privire la instituţiile financiare.)
Activitatea de creditare – include în sine 2 elemente:
acordarea de credite clienţilor (persoane fizice şi juridice)
transmiterea în folosinţă temporară a resurselor libere ale BC unor altor instituţii
financiare contra plată (creditul interbancar)
Activitatea de discaunt este bazată pe operaţiunile de cumpărare de către BC
a diferitor titluri de credit cu un careva rabat (discaunt). Un tip de astfel de
operaţiuni este şi factoringul bancar care poate fi cu sau fără drept de regres. Este
cu drept de regres atunci cînd banca are dreptul să ceară achitarea datoriei neplătite
de către debitor de la vînzător. În al 2-lea caz BC nu are astfel de drept, respectiv
diacontul va fi mai mare.
Activitatea de păstrare este bazată pe operaţiunile de trust. Acest buisnes dă
BC un venit în formă de comision pentru gestiunea patrimoniului clientului
(mijloace fixe, valori mobiliare, mijloace băneştide pe contul clientului etc), sau
pentru îndeplinirea unor operaţiuni concrete prin mandatul semnat de client.
Activitatea cu valori mobiliare include atît operaţiunile de emisiune a
valorilor mobiliare proprii de către BC, cît şi operaţiuni în baza ordinilor date de
clienţi.
Operaţiuni (activitate) de garanţie aduce venit direct în forma bănească
pentru scrisorile de garanţii şi contractele de fidejusiune încheiate cu clienţii săi.
Este posibilă şi o activitate de garanţie gratuită, atunci cînd clientul este necesar
băncii din punct de vedere al menţinerii prestigiului său pe piaţă.
Activitatea legată de acumularea de depozite şi îndeplinirea de operaţiuni din
ordinul deponentului, dă posibilitatea de a primi venit în formă de
 comision (pentru deschiderea unui cont bancar şi (sau) gestiunea acestuia )
 un comision fixat pentru o perioadă de timp stabilită.
 Un comision din circulaţie (procent din circulaţie).
 Comision pentru îndeplinirea operaţiunilor de efectuare a decontărilor în
(din) cont.
Drept sursă a venitului pot servi şi relaţiile de corespondent cînd banca poate
primi o dobîndă aferntă mijloacelor băneşti aflate pe contul său corespondent la
altă bancă.
Veniturile din serviciile netradiţionale includ venituri din operaţiuni de
leasing, consulting, schimb valutar, prestarea serviciilor de informare etc.
Venituri neordinare (neprevăzute) legate de afaceri de o singură dată, cu
privire la vînzarea patrimoniului băncii.
Toate veniturile BC după formă împărţite în:
1) Venituri din dobînzi.
2) Venituri privind comisioanele pentru servicii bancare.
3) Alte venituri.
Sursele de venituri mai pot fi clasificate în :
1. Stabile
2. Instabile
La veniturile stabile se referă:
 Veniturile din dobînzi.
 Alte venituri bancare (din comisioane).
Iar la cele instabile se referă:
Veniturile din operaţiuni cu valori mobiliare pe piaţa
secundară.
Venituri din operaţiuni neprevăzute.

Cheltuielele băncii comerciale

Cheltuielele BC pot fi clasificate :

I. După formă se deosebesc:
1. Cheltuieli procentuale- se compun din dobînda plătită clienţilor
(deponenţilor) privind depozitele la vedere, depozitele la termen,
depozitele altor bănci, privind mijloacele băneşti cumpărate de la alte
instituţii financiare, privind valorile imobiliare emise.
2. Cheltuieli neprocentuale sînt cele legate de întreţinerea aparatului
administrativ şi o parte din cheltuielele generale operaţionale ale
băncii.
3. Alte cheltuieli legate de formarea rezervelor, de costul serviciilor
bancare, cu privire la plata impozitelor, pierderi din operaţiunile
speculative (de arbitraj)pe piaţa valorilor mobiliare, pe piaţa valutară,
din vînzarea patrimoniului băncii etc.
II. După modul de evidenţă pot fi:
 Cheltuieli operaţionale.
 Cheltuieli general- administrateve.
 Alte cheltuieli
Vezi: Standartul naţional de contabilitate Nr. 2 „Consumurile şi cheltuielele
întreprinderii.”
 Dobînda şi teoriile ei aferente

Noţiunea dobînzii

Dobînda reprezintă un concept care oglindeşte extrem de numeroase aspecte

din activitatea economică şi de aceea i se conferă atît în teorie cît şi în practică o
însemnîtate deosebită, o foarte mare capacitate de a releva sintetic starea şi
tendinţele unei economii.
Dobînda este deci un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-
o activitate economică oarecare sub formă de excedent, în raport cu capitalul
avansat.
Evoluţia dobînzii arată că aceasta a fost generată la începuturile sale de
împrumuturi pentru consum. Dobănda pentru împrumutul cu destinaţie economică
productivă este un fenomen rar întîlnit încă din antichitate, dar ulterior a devenit
predominant. O dată cu apariţia şi dezvoltarea acestor forme de credit aria de
manifestare a fenomenului dpbînzii s-a lărgit substanţial, astfel încît dobînda a fost
considerată: ”Remuneraţia capitalului împrumutat, adică răsplata pentru un timp
determinat.”
Sub aspect ştiinţific, ideea extinderii sferei de cuprindere a dobînzii la întregul
capital (inclusiv la cel propriu), utilizat în activitatea economică se întemeiază pe
analogia dintre rezultateleobţinute prin folosirea capitalului propriu cu cele ale
capitalului împrumutat. Astfel productivitatea netă a unui capital real(în
funcţiune)sau a unei investiţii care se profilează a se realiza, se determină estimativ
şi anticipat ca randament anual exprimat în procente la capitalul real sau bănesc
necesar. Astfel productivitatea netă a capitalului se identivică ca rata dobînzii. În
plus proprietarul oricărui capital (bănesc) disponibil decide dcă-l foloseşte el,
direct, într-o activitate sau îl împrumută altui agent economic comparînd, pe baza
costului de obţiune sau de oportunitate, cîştigul care l-ar putea realiza din acţiunea
sa cu cel sub formă de dobîndă.
Dacă din folosirea capitalului său, proprietarul estimează că nu va obţine un
cîştig cel puţin egal cu dobînda, va decide să-l dea cu împrumut.
Putem destinge:
I. Dobînda în sens restrîns – cel existent iniţial, ca excedent ce
revineproprietarului de capital dat cu împrumut.
II. Dobînda în sens larg – ca excedent ce revine proprietarului oricărui capital
(dat cu împrumut) utilizat în condiţii normale.
Deosebirea între cele două sensuri ale dobînzii în măsura în carese perpetuiază
este pe de o parte tradiţionalistă, iar pe de altă parte se datorează modului în care
proprietarul capitaluilui intră în posesia plăţii ce i se cuvine, adică modul în care
este repartizat şi însuşit venitul pentru aportul capitalului său. Dacă în activitatea sa
agentul economic este proprietarul capitalului „remuneraţia” ce i se cuvine pentru
aportul adus prin intermediul capitalului şi nu prin ceea ce face el ca întreprinzător
este denumită impropriu profit pentru că majoritatea nu reuşeşte să facă dedublarea
ştiinţifică între calitatea de întreprinzător şi de proprietar al aceluiaş agent
economic.
Această dedublare este însă evidentă cînd o activitate se realizează cu capital
împrumutat pentru că fiecare dintre cele două calităţi aparţine unui alt agent
economic, imposibil de confundat unul cu celălalt şi deoarece „remuneraţiei”
pentru aportul capitalului împrumutat i s-a spus încă din trecut dobîndă, s-a
conservat expresia ca atare, dar este folosită neadecvat prin extinderea de la parte
la întreg.

Factorii care determină nivelul dobînzii

Ca element al contractului de credit nivelul dobînzii este acceptat în fiecare
caz în parte, de creditor şi debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai
operativă.
Fiecare dintre părţi doreşte să aibă în contextul acceptării soluţiei, anumite
orientări care să motiveze şi să justifice decizia adoptată.
Deci se pune problema de a discerne şi a considera factorii cu audienţă şi
acceptabilitate generală.
I. Un prim asemenea factor este productivitatea capitalului, adică o anumită
rentă a profitului, aflată într-o dinamică determinată de evoluţii şi confucturi.
Întreprinzătorul, atunci cînd î-şi propune să mobilizeze un capital
suplementar,trebuie să evaluieze realist posibilităţie de rentabilitate, respectiv
dimensiunile profitului, întrucît el va trebui să remunereze corespunzător pe
deţinătorul de capital.
Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobînzii,
este de fapt un acord între cele două părţi interesate, cu privire la nivelul dobînzii,
sau altfel exprimat, un compromis între cele două părţi. Ajungîndu-se în a plăti o
anumită dobîndă, debitorul admite o anumită diminuare a profitului său net. Deci:
Profitul total = Dobînda +Profitul net
Care în mod curent poate fi:
25 = 10 + 15
25 = 15 + 10 sau
25 = 12,5 + 12,5
Evident că productivitatea capitalului poate fi diferit de la etapă la etapă, fapt
perceptibil pentru ambele părţi care î-şi vor stabili poziţii în consecinţă.
Compromisul sau maniera de a ajunge la înţelegere trebuie să persiste în
relaţiile dintre debitor şi creditor, asigurînd permanenţa condiţiilor de creditare.
Numai luarea în considerare a interesului celui ce economiseşte va dezvolta la
acesta interesul de a continua să economisească, creînd premizele pentru
menţinerea şi creşterea ritmului de dezvoltare economică.
Pe de altă parte, deţinătorii de capitaluri, în mare măsură provenite din
economii, în calitate de crerditori trebuie să aprecieze gradul real de productivitate
a capitalului, atunci cînd î-şi formulează potenţiale cu privire la dobînzi, creînd
condiţii ca întreprinzătorii să continuie să existe şi să poată astfel fructifica şi în
viitor capiitalul oferit.
 Evident că aceste poziţii nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca o sumă a
lor, în relaţiile pe care cale două părţi le întreţin pe pieţile creditului.
II. Un al doilea factor general ce determină nivelul dobănzii este lichiditatea.
Independent de orice alte condiţii, creditorii vor prefera acea formă de împrumut
care să le asigure lichiditatea. Deci se prefere termenile scurte.
Deci stabilirea nivelului dat al dobînzii în cadrul contractului de credit este şi
o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cît mai ridicată lichiditate
şi debitorii interesaţi în a plăti cît mai puţin pentru aceasta.
III. Riscul nerambursării este un alt factor general al nivelului dobînzii.
Rambursabilitatea la termen este o condiţie a perpetuării raporturilor de credit
şi a sistemului de credit. Rambursabilitatea este o cerinţă generală care poate fi
asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare şi
acoperire a acestui risc.
Aceste cerinţe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de
structură a dobînzii în:
 Dobîndă pură care este costul utilizării capitalului şi
 Plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv
pentru acoperirea pagubelor referite pe această cale.
O asemenea considerare a riscului şi a soluţiilor de acoperire motivează o
politică personală a băncilor în domeniul dobînzilor, orientată spre gradul de risc
pe care îl presupune fiecare credit avordat, faţă de condiţiile reale pe care le are
fiecare debitor.
La rîndul lor, deponenţii care asigură partea preponderentă a resurselor
băncilor sînt, în mai toate ţările, asiguraţi prin instituţii specialecu privire la
redobîndirea integrală a sumelor depuse. Evident, plăţile pentu asigurarea
depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.
IV. Raportul dintre ofertă şi cererea de credite este evident un factor esenţial în
determinarea nivelului dobînzii.
Oferta de credita este determinată premordial de nivelul economosirii în ţara
respectivă, de obţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Evoluţia
nivelului de economie poate fi stimulată de nivelul dobănzii, dar oricare ar fi
nivelul dobînzii, există un nivel dat al economoserii. Determinat de preferinţele
familiilor de a economisi este nivelul individual al venitului şi implicit, nivelul şi
preferinţele de consum.
Stabilitatea economică şi politică are şi ea un rol deosebitîn a încuraja
formarea capitalului. Orice fenomen de stabilitate politică şi de dezechilibru
economic, în special inflaţia, diminuază nivelul economisirii şi influienţează
negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Dobînda nominală şi dobînda reală

Aprecierile privind nivelul dobînzii sînt valabile atîta timp cît stabilitatea
monetară asigură, la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrală a
valorii avansată, ]]respectiv o putere de cumpărare echivalentă momentului
acordării împrumutului. Perioada actuală, caracterizate prin intense, permanente şi
generalizate procese inflaţioniste influienţează evident acest proces şi pune pe prim
plan riscul eroziunii capitalurilor.
Riscul eroziunii capitalurilor se referă la posibilitatea pierderilor pe care
creditorul le poate prin faptul că valoarea reală (la momentul de referinţă)a ratelor
de rambursare a împrumuturilor, să nu poată acoperi integral capitalul consumat,
evaluat în aceiaşi termeni.
În aceste condiţii, creditorul nu renunţă a-şi valorifica capitalul prin
împrumuturi, dar va căuta prin condiţiile creditului, să-şi asigure o compensare
corespunzătoare pentru pierderile suferite prin deprecierea monetară, prin ridicarea
nivelului dobănzii etc.
Astfel, se desprinde concluzia că în condiţiile procesului inflaţionist, rata
dobînzii implică două ipostaze:
 Dobînda nominală, exprimată ca atare prin rata curentă de piaţă;
 Dobînda reală, ca diferenţă dintre dobănda nominală şi gradul de
eroziune a capitalului, determinat de evoluţia procesului inflaţionist. În acest sens
dobănda reală este direct pororţională că dobănda nominală şi invers proporţională
cu gradul de depreciere monetară.
Asefel, rata dobînzii reale este:

1 + rata dobînzii nominale

—————————————— - 1
1 + rata inflaţiei

În condiţiile în care rata inflaţiei este de 10 %, iar rata dobînzii de 20%, vom
avea:

1 + 0,2 1,2
——— - 1 = —— - 1 = 1,0909 – 1 = 0,0909 , respectiv 9,09%
1 + 0,1 1,1
 Operaţiunile băncii comerciale pe piaţa valorilor mobiliare

Politica şi instrumentele investiţionale ale băncii comerciale

Principala funcţie a BC este acordarea de credite. Însă nu toate resursele

bancare pot fi plasate în formă de credite. Marea majoritate a creditelor au o
lichiditate joasă şi nu pot fi repede vîndute atunci cînd banca comercială are nevoie
de lichidităţi. O altă problemă rezidă din faptul că creditelor le sînt aferent riscuri
foarte înalte, (riscul nerambursării) ceea ce afectează volumul operaţiilor axtive ale
BC. În fine dobînda obţinută în urma operaţiunilor de creditare se impozitează
inevitabil, ceea ce duce la micşorarea profitului bancar.
Din aceste considerente BC orientează o mare parte din profitul său de active
pentru investirea în valori mobiliare.
Prin valoare mobiliară se înţelege un titlu financiar care confirmă drepturile
patriminiale sau nepatrimoniale ale unei persoane în raport cu altă persoană,
drepturi ce nu pot fi realizate sau transmise fără prezentarea acestui titlu financiar,
fără înscrierea respectivă în registru depunătorilor de valori mobiliare ori în
documente de evidenţă ale depunătorului nominal al acestor valori mobiliare.
Investirea în valori mobiliare asigură BC cu careva profit, măreşte lichiditatea
şi duce la diversificarea operaţiunilor active ale BC.
Investirea resurselor bancare în valori mobiliare se efectuiază în conformitate
cu politica investiţională a BC care de obicei se oformează în scris şi conţine
prescripţii obligatorii pentru angajaţii BC referitor la tipurile valorilor mobiliare,
structura portofoliului, strategia cumpărărilor şi vînzărilor de valori mobiliare.
Răspunderea pentru formarea politicii investiţionale o duce conducerea BC. În
documentul ce conţine politica investiţională trebuie să fie menţionate:
 Scopurile de bază ale politicii.
 Persoanele responsabile .
 Componenţa portifoliului de investiţii.
 Termenul de procurare şi păstrare a valorilor mobiliare.
 Calitatea valorilor mobiliare şi diversificarea portofoliului.
 Madalităţi de folosire a valorilor mobiliare în calitate de gaj etc.
Numărul instrumentelor financiare inclusiv portofoliul valorilor mobiliare este
în permanentă creştere, însă convenţional pot fi împărţite în două clase mari:
1. Instrumentele pieţii monetare.
2. Instrumentele pieţii de capital.
Instrumentele pieţii monetare includ valorile mobiliare cu termenul de
circulaţie mai mic de un an. Cel mai utilizat reprezentant din această clasă sînt
cambiile trzoniriare ce reprezintă oblogaţiuni directe ale guvernului Republicii
Moldova, şi trebuie să fie achitate în termen de un an din momentul cumpărării.
Tot aici se mai includ şi certificatele de depozit, acceptele bancare, cambiile
comerciale etc.
Instrumentele pieţii de capital reflectă mişcarea capitalului avînd o dobîndă
mai mare şi o perioadă de circulaţie mai mare de 1an. După timpul lor aceste valori
mobiliarese împart în obligaţiuni privind relaţiile de împrumut (obligaţiunile) şi
privind relaţiile de propriietate (acţiuni).
De rînd cu instrumentele de bază numite mai sus avem instrumente
secundare(cambii, diferite crtificate, warront etc.) şi instrumente derivate (option,
futures etc).

Tipurile de activitate bancară pe piaţa valorilor mobiliare

BC pe piaţa valorilor mobiliare pot participa în calitate de emitenţi a valorilor

mobiliare proprii, intermediari la diferite operaţiuni şi să îndeplinească operaţiuni
cu valori mobiliare din nume propriu pentru obţinerea de profit.
Valorile mobiliare emise de BC pot fi divizate în două grupe principale:
1. Acţiuni şi obligaţiuni.
2. Certificate de depozit şi de economii, cambii bancare.
BC emite acţiuni proprii, participă în special în calitate de societate pe acţiuni
şi nu ca instituţie financiară.
Emiţînd şi deservind cambii, certificate de depozit şi de economii BC
îndeplinesc o funcţie a sa de bază şi anume acumularea de resurse.
Participînd în calitate de intermediar la operaţiile cu valori mobiliare din
ordinul întreprinderii care au emis valori mobiliara efectuiază vînzarea lor,
păstrarea, primirea devidendelor etc. BC pot primi în calitate de garanţie valori
mobiliare. Modalitatea de repartizare a devidendelor pentru valorile mobiliare în
cauză se prevede în contractul de garanţii încheiat între bancă şi client. În afară d
operaţiunile enumărart mai sus BC pot activa şi în calitate de depozit, registrator,
broker, să ducă registrul acţionarilor etc.
Activitatea BC pe piaţa valorilor mobiliare este înfăptuină în conformitate cu
licenţa eliberată de comisia naţională a valorilor mobiliare.
Toate operaţiile băncii comerciale pe piaţa valorilir monetare pot fi grupate
astfel:
1. operaţiuni ale băncii comerciale cu valori mobiliare proprii.
 Investiţionale
 Comerciale
2. operaţiuni de garantare.
Operaţiunile proprii sînt îndeplinite din iniţiativa BC din nume şi pe cont
propriu.
Operaţiunile de investire în valorile mobiliare se face în specialpentru cele cu
devidende fixate. Intensivitatea investiţiilor în valori mobiliare depinde de
necesităţile clienţilor BC în credite şi prognozarea dinamicii nivelului dobînzii pe
piaţa creditară. (de exemplu: dacă se aşteaptă o micşorare a nivelului dobînzii
atunci va fi mai raţional de a investi mijloacelebăneşti în valori mobiliare cu
procent fixat).
BC participă în calitate vînzători şi cumpărători pe piaţa valorilor mobiliare
avînd drept scop principal obţinerea profitului din diferenţa de curs pentru aceleaşi
valori mobiliare pe diferite pieţe (la diferite burse de valori9. luînd în consideraţie
că aceste operaţiuni se îndeplinesc repede aceastaduce la stabilitatea cursului pe
diferite pieţe a valorilor mobiliare.
BC participînd în calitete de companii de asigurare pot acorda în favoarea
terţelor persoane garanţii privind plasarea valorilor mobiliare. Aceasta reprezintă
un fel de asigurare a riscului companiilor de investiţii care se ocupă de plasarea
valorilor mobiliare.
BC care participă în calitate de garant la emisiunea valori mobiliare î-şi asumă
obligaţiunea faţă de compania de investiţii ca în cazul cînd nu sînt plătite toate
valorile mobiliare în termen, garantul va procura valori mobiliare rămase la un curs
stabilit.
Exemplu: banca „A” participînd în calitate de companie de investiţii î-şi
asumă obligaţiunea de plasare a obligaţiunilor întreprinderilor „X”. Banca „B”
participă în calitate de garant privind plasarea obligaţiunilor. În cazul cînd nu vor fi
plasate toate obligaţiunile banca „B” va fi obligată să procure obligaţiunile care nu
au fost plasate de banca „A” la un preţ dinainte stabilit.

Operaţiunile băncii comercialecu valori mobiliare de stat

BC cu scopul diversificării operaţiunilor sale active, a izvoarelor de profit

suplimentar şi în scopul majorîrii lichidităţii bilanţului folosesc pe larg operaţiunile
cu valori mobiliare de stat. La momentul actual cel mai folosite sînt obligaţiunile
de stst pe termenscurt (pînă la un an) şi obligaţiunile trezoriale.
Emitent al acestor valori mobiliare este Guvernul Republicii Moldova în
persoana Ministerului Finanţelor.cel mai des folosită metodă de plasare a valorilor
mobiliare de stat este licitaţia. Principalele caracteristici ale valorilor mobiliare de
stat sînt:
1) grad înalt de siguranţă – achitarea obligaţiunilor asumate prin valorile
mobiliare de stat este garantată de guvern.
2) Lichiditate absolută, de obicei persoanele care investesc banii în valori
mobiliare de stat nu doresc o mobilizare a resurselor sale pe termen lung
deoarece în cele mai multe cazuri documentele date sînt emise pe termrn
scurt (3 luni – 6 luni). Deasemenea deţinătorul valori mobiliare de stat au
posibilitatea oricînd să le vîndă pe piaţa secundară.
3) Simplitatea oformării tranzacţiei – la plasarea valorilor mobiliare de stst nu
este nevoie de a analiza capacitatea de creditare a clientului şi evidenţierea
scopului plasării mijloacelor băneşti. Pentru plasarea resurselor în valorilor
mobiliare de stat băncile comerciale pot folosi rezervele sale proprii
asigurîndu-şi totodată lichiditatea bilanţului.
4) Posibilitatea obţinerii unui profit fixat.
Circulaţia valorilor mobiliare de stat se efectuiază atît pe piaţa primară cît şi
pe piaţa secundară prin intermediul contractului de vînzare- cumpărare.
BC pot participa pe piaţa valorilor mobiliare de stat în calitate de lideri sau
brokeri. Pentru aceasta Bc trebuie să deţinăautorizaţia eliberată de Banca Naţională
a Republicii Moldova şi licenţa eliberată de ????
 Operaţiunile băncii comerciale pe piaţa valutară

Reglementarea operaţiilor valutare a băncii comerciale

Reglarea valutară reprezintă o activitate a organelor de stat îndreptată la

reglementarea decontărilor şi modalităţilor de înfăptuire a tranzacţiilor în valută
străină. Majoritatea statelor cu ajutorul reglării valutare tind să ţină sub control
operaţiunile valutare, acordarea persoanelor fizice sau juridice diferitor credite în
valută străinăîntroducerea în şi scoaterea din ţară a valutei străine şi din aceasta să
menţină echilibrul balanţei de plăţi şi stabilitatea valutei naţionale.
Pe măsura menţinerii şi majorării situaţiilor de criză se observă o tendinţă de
creşterea sferei de reglare valutară. Astfel în multe ţări sînt stabilite limite în ce
priveşte întroducerea şi scoaterea valutei (străine şi autohtone), acordarea diferitori
tipuri de credite în valută străine etc.
Limitările valutare reprezintă interdicţii legale sau administrative privind
limitarea şi reglementarea operaţiunilor rezidenţilor cu valută şi cu alte valori
exprimată în valută.
Limitările valutare reprezintă o formă a politicii valutare promovată de banca
naţională.
Activitatea externă a băncii comerciale este legată de îndeplinirea
operaţiunilor bancare în lei şi valută străină la operaţiunile de import-export de
mărfuri şi servicii şi realizarea acesteia în valută străină pe teritoriul Republicii
Moldova, operaţiuni cu caracter necomercial etc.
Principalul document care reglementează operaţiunile BC pe piaţa valutară
sînt legea Republicii Moldova cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova
şi Regulamentul privind reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova.
În prima parte a regulamentului dat sînt evidenţiate noţiunile generale folosite în
diferite acte normative referitor la reglementare valutară cum ar fi: valuta
Republicii Moldova, valuta ordinară, valori mobiliare, deconturi privind
operaţiunile curente de import- export, rezident, nerezident, cursul valutar, cotaţia
valutară etc.
A doua parte stabileşte regulile de întroducere şi scoatere din ţară a
bancnotelor, monezii şi cecurilor. În conformitate cu punctul 2.1.1 rezidenţii care
părăsesc Republica Moldova au dreptul să scotă din ţară bancnote, monezi şi cecuri
în sumă ce nu depăşeşte 2500 lei moldoveneşti pe personă. Rezidenţii care merg
peste hotare au dreptul să scoată (fără prezentare organelor vamale a permisurilor
eliberate de Banca Naţională a Republicii Moldova) valută străină liber
convertibilă în sumă ce nu depăşeşte 5000 $ sau echivalentul acesteia în orice altă
valută convertibilă pe persoană. Persoanele rezidenţiate au dreptul de a scoate din
ţară bancnote, monede metalice şi cecuri de voyaj exprimate în valută străină în
sumă ce nu depăşeşte 50000 $ sau echivalentul acesteia cu prezentarea organelor
vamale a permisiunilor eliberate de Banca Naţională a Republicii Moldova.
,sumele ce depăşesc 50000 $ se permite de a fi scoase numai cu acordul Bancii
Naţionale a Republicii Moldova prin intermediul decontărilor fără
numerar.Rezidenţii la intrare sau ieşire din Republica Moldova sînt obligaţi să
declare organelor de control vamal toate bancnotele, monezile, cecurile de care
dispun în valută autohtonă sau străină. Tot în această parte se reglementează
modalitatea de întroducere şi scoatere a valutei în/din ţară de către nerezidenţi.
Partea a 3-a din regulament prevede modalitatea de înregistrare a veniturilor
în valută. Astfel rezidenţii- persoane juridice care au primit valută străină sînt
obligaţi în termen de 60 de zile de lşa data prevăzută în contract dar nu mai tîrziu
de 180 de zile din momentul perfectării declaraţiei vamale ce confirmă exportul de
mărfuri, să înregistreze normele date de bani în conturile deschise la băncile sale
(care deţin autorizaţia respectivă).
Caracteristica conturilor rezidenţilor în valută străină se face în
compartimentul 4 din regulament în conformitate cu care rezidenţii au dreptul să
deschidă conturi în valută străină în băncile ce deţin autorizaţie respectivă în
Republica Moldova. Persoanelor juridice li se permite de a avea nu mai mult de un
cont deschis pentru fiecare tip de valută liber convertibilă prevăzută în anexa de la
regulament.
Pentru persoanele fizice BC sînt în drept să deschidă conturi de două feluri: de
tip A şi de tip B. Conturile date se deschid în baza cererii depuse şi în baza
buletinului. În conturile de tip B se înregistrează valută străină a cărei provenienţă
nu poate fi demonstrată de către deţinătorul de cont.

Principalele operaţiuni valutare îndeplinite de BC

Clasificarea operaţiunilor valutare îndeplinite de BC se poate efectua după

criteriile generale valabile pentru oricare bancă (aperaţiuni active şi pasive) cît şi
privind unele criterii specifice caracteristice numai operaţiilor valutare.
Astfel în dependenţă de perioadă avem:
1. Operaţiuni valutare curente.
2. Operaţiuni valutare legate de mişcarea capitalului.
Operaţiunile valutare legate de mişcarea capitalului necesită o perioadă şi o
procedură mai complicată.
Operaţiunile valutare convenţional pot fi grupate în cîteva tipuri principale
cum ar fi:
I. Deschiderea şi gestionarea conturilor valutare ale clientelei:
 Deschiderea conturilor valutare persoanelor fizice şi juridice.
 Acordarea de overdrafturi
 Acordarea dobînzii pentru soldurile existente.
 Oferirea informaţiei privind operaţiile efectuate în/din cont.
 Îndeplinirea operaţiunilor din ordinul dat de client.
 Controlul asupra operaţiunilor de import- export.
II. Operaţiunile necomerciale ale BC sînt operaţiunile de deservire a contului
clienţilor care nu sînt legate de operaţiunile de import- export de mărfuri şi
servicii. Aici se includ:
 Circuitul valutei liber convertibile şi a documentelor de plată
exprimată în valută străină .
 Emiterea şi deservirea cardurilor bancare pentru clioenţii BC.
  Cumpărarea cecurilor de voyaj emise de BC străine.
III. Stabilirea de relaţii de corespondent cu băncile străine.
Această operaţiune reprezintă o condiţie necesară pentru efectuarea de către
BC a decontărilor internaţionale. Luarea deciziei privind stabilirea relaţiei de
corespondent cu una sau altă BC trebuie să fie bazată pe necesitatea reală de
deservire regulată a operaţiunilor de import-export cu clientura. Pentru efectuarea
operaţiunilor date banca deschide la BC străine conturi de corespondent, Noitro şi
LORO.
IV. Operaţiunile de conversiune.
Operaţiunile de conversiune reprezintă tranzacţii de v.c. a valutei străine
scripturale sau în numerar contra monedei naţionale ( de cont sau în numerar)
Prin circulaţie privind operaţiile de v.c. a valutei străine se înţelege volumul
cumpărărilor (vînzărilor) valutei străine într-o anumită zi.
Operaţiuni imediate (cosh)- reprezintă o operaţiune de conversiune cu dată de
valutare nu mai mare de 2 zile de la data încheirii tranzacţiei. Aici se includ
operaţiuni de tip TODAY, TOMORROW.
Operaţiuni de tip forward- operaţiunile de conversiune cu dată de valutare mai
mare de 2 zile.
Operaţiunile la termen de tip futures, option, swap nu reprezintă operaţiuni de
conversiune.
Operaţiunile de conversiune nu pot fi îndeplinite fără a se lua în consideraţie
riscurile valutare privind poziţiile băncii. Poziţie valutară- reprezintă stocurile de
mijloace băneşti în valută străină care formează activele şi pasivele băncii (luînd în
consideraţie creanţile şi datoriile extrabilanţiere) în valutele respective şi apariţia în
legătură cu aceasta a riscurilor de primire a unor venituri (cheltuieli) la efectuarea
tranzacţiilor de schimb valutar.
Operaţiunile spot sînt operaţiunile efectuate după cursul existent la moment
cînd o valută se foloseşte pentru cumpărarea altei valute cu termenul de achitare în
a doua zi lucrătoare.
Operaţiunile forward- sînt tranzacţiile care se închie la moment privind
procurarea unei valute la cursul stabilit şi efectuarea tranzacţiei la o anumită dată în
viitor.
Operaţiuni swap- includ procurarea sau vînzarea de valută străină în condiţiile
tranzacţiilor spot cu vînzarea sau cumpărarea în acelaş timp în condiţiile şi cursul
forword.
Operaţiunile de arbitraj valutar- îndeplinirea operaţiunilor valutare privind
procurarea valutei străine şi vînzarea în acelaş timp cu scopul de a obţine profit din
diferenţa de curs valutar.
V. Operaţiunile privind achitările străine legate de importul – exportul de
mărfuri şi servicii .aici sînt incluse operaţiile de achitări efectuate prinintermediul
acreditivului documentar, incassoul documentar, decontărilor bancare
internaţionale etc.
VI. Operaţiuni privind acumularea şi plasarea de către BC a mijloacelor băneşti
în valută străină.
 Acumularea de depozite
  Acumularea creditelor persoanelor fizice şi juridice
 Acordarea creditelor pe piaţa valutară.

Regulile de v-c a valutei pe piaţa internă

Operaţiunile cu valută străină pe piaţa valutară a Republicii Moldava se

efectuiază de BC ce deţin autorizaţie de tip B şi C.
Banca naţională a Republicii Moldova şi BC abilitate pot cumpăra sau vinde
valută la bursa valutară interbancară. Modalităţile de stabilire a cursului se
reglementează de BM.
BN publică cursul valutei naţionale faţă de altă valută şi deasemenea în caz de
necesitate cumpără valută la un preţ de 1%mai jos de cursul stabilit, iar cursul de
vînzare este cu 1% mai mare.cursul la care cumpără şi vînd BC valută străină’ este
de ±1% faţă de cursul stabilit la BNRM, pentru valutele la care se efectuiază
fixingul şi ±2% pentru celelalte valute liber convertibile.
In scopul diminuarii riscurilor valutare si controlului asupra acestora Banca
Nationala a Moldovei stabileste pentru bancile autorizate ale Moldovei limitele
raportului pozitiei valutare deschise, regulile de calculare si gestiune a pozitiei
valutare deschise de catre acestea, precum si modul de prezentare la Banca
Nationala a Moldovei a rapoartelor privind pozitia valutara deschisa.
Pozitia valutara - soldurile mijloacelor in valuta straina (care formeaza
activele si obligatiunile bilantiere ale bancii in valutele respective, precum si
obligatiunile extrabilantiere la tranzactiile legate de cumpararea/vinzarea
(conversiunea) valutei straine), care creeaza riscul obtinerii veniturilor sau
cheltuielilor suplimentare la modificarea cursurilor valutare.
Pozitia valutara se considera inchisa, daca activele bilantiere intr-o anumita
valuta straina, precum si obligatiunile extrabilantiere la tranzactiile legate de
procurarea acestei valute, sunt egale cu obligatiunile bilantiere in valuta
respectiva, precum si obligatiunile extrabilantiere la tranzactiile legate de vinzarea
acestei valute.
Pozitia valutara se considera deschisa, daca activele bilantiere intr-o
anumita valuta straina, precum si obligatiunile extrabilantiere la tranzactiile
legate de procurarea acestei valute, nu sunt egale cu obligatiunile bilantiere in
valuta respectiva, precum si obligatiunile extrabilantiere la tranzactiile legate
de vinzarea acestei valute.
Marimea pozitiei valutare deschise reprezinta diferenta dintre suma activelor
bilantiere intr-o anumita valuta straina, precum si a obligatiunilor extrabilantiere
la tranzactiile legate de procurarea acestei valute, si suma obligatiunilor
bilantiere in valuta respectiva, precum si a obligatiunilor extrabilantiere la
tranzactiile legate de vinzarea acestei valute.
Pozitia valutara deschisa este lunga, daca suma activelor bilantiere intr-
o anumita valuta straina, precum si a obligatiunilor extrabilantiere la tranzactiile
legate de procurarea acestei valute, depaseste suma obligatiunilor bilantiere in
valuta respectiva, precum si a obligatiunilor extrabilantiere la tranzactiile legate
de vinzarea acestei valute.
 Pozitia valutara deschisa este scurta, daca suma obligatiunilor bilantiere
intr-o anumita valuta straina, precum si a obligatiunilor extrabilantiere la
tranzactiile legate de vinzarea acestei valute, depaseste suma activelor
bilantiere in valuta respectiva, precum si a obligatiunilor extrabilantiere la
tranzactiile legate de procurarea acestei valute.
Raportul pozitiei valutare deschise reprezinta raportul procentual dintre
marimea pozitiei valutare deschise (recalculata in lei moldovenesti) si marimea
capitalului normativ total al bancii.
Limitele raportului pozitiei valutare deschise reprezinta plafoanele
raportului pozitiei valutare deschise, stabilite de catre Banca Nationala a
Moldovei, care urmeaza sa fie respectate de catre banci.
Bancile au dreptul de a avea pozitie valutara deschisa, daca altceva nu este
prevazut in Hotaririle Consiliului de Administratie al BNM si documentele de
remediere emise de catre Banca Nationala a Moldovei referitor la o anumita
banca. Pentru a avea pozitie valutara deschisa bancile urmeaza sa dispuna de
un sistem de gestiune si supraveghere a riscurilor valutare.
Operatiunile, care influenteaza asupra marimii pozitiei
valutare deschise, sunt:
. Calcularea veniturilor aferente dobinzii in valuta straina si primirea veniturilor
operationale in valuta straina;
. Calcularea cheltuielilor aferente dobinzii in valuta straina si plata cheltuielilor
operationale in valuta straina;
. Tranzactii de vinzare-cumparare a valutei straine contra lei moldovenesti din
contul mijloacelor ale bancii, tranzactii de cumparare a unei valute straine contra
altei valute straine, adica operatiunile de conversiune a valutelor (spot, forward,);
. Alte operatiuni in valuta straina si tranzactii cu valori/documente de plata
exprimate in valuta straina, daca conform conditiilor acestor operatiuni
(tranzactii), intr-un mod sau altul, este prevazut schimbul (conversiunea) valutelor
(straine si/sau leilor moldovenesti).
Pozitia valutara apare la data incheierii tranzactiei legate de cumpararea/
vinzarea (conversiunea) valutei straine si altor valori/documentelor de
plata exprimate in valuta straina, precum si la data calcularii veniturilor
(cheltuielilor) aferente dobinzii si inscrierii in (decontarii din) cont al altor
venituri (cheltuieli) in valuta straina. Data incheierii tranzactiei se considera
data realizarii acordului de catre parti (utilizind toate metodele prevazute de
legislatia in vigoare a Republicii Moldova si practica internationala) referitor la
conditiile principale ale tranzactiei (denumirea valutelor, cursul de schimb,
sumele mijloacelor schimbate, data valutei) si la alte conditii puse de catre una din
parti.
In scopul diminuarii riscului valutar al bancii, Banca Nationala a
Moldovei stabileste urmatoarele limite ale raporturilor pozitiei valutare deschise:
a) raportul pozitiei valutare deschise lungi la fiecare valuta straina nu trebuie
sa depaseasca "+10%";
b) raportul pozitiei valutare deschise scurte la fiecare valuta straina nu trebuie
sa fie mai mic de "-10%";
 c) suma raporturilor pozitiilor valutare deschise lungi la toate valutele nu
trebuie sa depaseasca "+20%";
d) suma raporturilor pozitiilor valutare deschise scurte la toate valutele nu
trebuie sa fie mai mica de "-20%";
Bancile sunt obligate sa respecte limitele mentionate ale pozitiilor valutare
deschise la finele fiecarei zile lucratoare.
La determinarea pozitiei valutare deschise a bancii, se calculeaza marimile
si raporturile pozitiilor valutare deschise separate pentru fiecare valuta straina. De
asemenea, calculul se efectueaza si in total la toate valutele straine: separat la
pozitiile valutare deschise lungi si separat la pozitiile valutare deschise scurte.
La fiecare valuta straina marimea pozitiei valutare deschise se calculeaza, la
alegerea bancii, in valuta straina originala si/sau in echivalentul in lei
moldovenesti. In cazul cind marimile pozitiilor valutare deschise se calculeaza in
valuta straina originala, ele urmeaza sa fie recalculate in lei moldovenesti.
Recalcularea valutei straine in lei moldovenesti se efectueaza la cursul oficial al
BNM, valabil pe parcursul zilei, la finele careia se calculeaza pozitia
valutara deschisa.
In scopul supravegherii respectarii de catre banci a limitelor pozitiei valutare
deschise, bancile trebuie sa prezinte la Banca Nationala a Moldovei
"Raportul privind pozitia valutara deschisa a bancii" conform formelor,
regulilor si in termenele stabilite .
Raportul privind pozitia valutara deschisa a bancii se intocmeste in
urmatoarele valute straine si grupe de valuta straina:
coloana 1 - euro;
coloana 2 - dolar SUA;
coloana 3 - diverse valute liber convertibile;
coloana 4 - rubla rusa;
coloana 5 - leu românesc;
coloana 6 - hrivna ucraineana;
coloana 7 - diverse valute neconvertibile;
coloana 8 - total la valutele straine;
Dacă vînzarea-cumpărarea BC o efectuiază din nume propriu şi pe
cont propriu, atunci aceasta trebuie să ţină cont de limita poziţiei valutare
deschise (poziţia riscului valutar) stabilit de BNRM la sfîrşitul fiecării zile
pentru BC stabilite. Mărimea poziţiei valutare deschise BC se calculează ca
diferenţă dintre suma activelor şi suma pasivelor în valută străină.
Dacă activele depăşesc pasivele (în valută străină) atunci poziţia valutară
deschisă este pozitivă şi invers.
Raportul dintre mărimea poziţiei deschise ale BC la resursele sale proprii
exprimate în procente indică pierderea poziţiei valutare deschise.
BC abilitate au obligaţia de a respecta limitele stabilite de BNRM;
deasemenea BC au dreptul să cumpere / valută străină atît pe propriul cont şi risc
cît şi din ordinul şi contul clientuluoi (în cazul cînd cliantul are acces pe piaţa
valutară internă a RM).
 În cazul cînd a trecut peste limita stabilită BC abilitată este obligată să
lichideze această depăşire şi să prezinte lămuriri privind principiile încălcărilor
afectate.

Modalităţile de deschidere a conturilor valutare de către clienţii BC

Una din sferele importante ale relaţiilor internaţionale o reprezintă decontările

şi achitările bancare efectuate în legătură cu mişcarea capitalului dintr-o ţară în alta
sau privind operaţiunile de import- export.
Pentru efectuarea decontărilor privind tranzacţiile internaţionale de către BC
abilitată din contul clientului, rezidentul este obligat să deschidă deschide un cont
curent in valută străină.
Conturi curente in valuta straina se deschid:
- intreprinderilor si organizatiilor de stat, care infaptuiesc activitate
comerciala;
- intreprinderilor si organizatiilor din sectorul nestatal;
- intreprinderilor cu participarea capitalului strain;
- caselor de schimb valutar (oficiilor de schimb).
Tipurile conturilor curente in valuta straina si modul de tinere a acestora
pe operatii comerciale se stabilesc de sine statator de catre bancile autorizate.
Operatiile pe conturile curente in valuta liber convertibila si valuta straina
neconvertibila se reglementeaza prin acte legislative si normative privind
reglementarea valutara, norme si instructiuni ale BNM.
Agentilor economici li se deschide un cont curent in valuta straina la banca
autorizata (sucursala, filiala, reprezentanta acesteia) la alegerea clientului cu
acordul bancii).
Se recomanda, ca contul curent in valuta straina sa se afle la aceeasi
instructiune a bancii autorizate unde a fost deschis si contul de decontare (curent,
bugetar) in valuta Moldovei.
Fiecare agent economic poate avea numai cite un cont curent in valuta liber
convertibila si valuta straina neconvertibila (cu coduri de valute diferite) la o banca
autorizata a Moldovei.
BNM, ca exceptie, examineaza chestiuni cu privire la posibilitatea deschiderii
unui agent economic a mai multor conturi in valuta straina.
Un cont curent provizoriu poate fi deschis:
- unei intreprinderi aflate in proces de constructie, care partial a fost pusa in
functiune, pe un termen de pina la darea definitiva in exploatarea planificata;
- fondatorilor unei societati pe actiuni pentru inregistrarea cotelor initiale in
valuta straina;
- participantilor societatii cu responsabilitate limitata pentru inregistrarea
depunerilor in valuta staina pina la inregistrarea societatii.
Dupa prezentarea la institutia bancii autorizate a adeverintei vizind
inregistrarea de stat si a documentelor enumerate mai jos, la locul contului
provizoriu se deschide un cont curent permanent in valuta staina.
 Intreprinderile cu investitii straine nu au dreptul de a deconta mijloacele de
pe contul curent provizoriu pina la inregistrarea de stat a intreprinderii.
Pentru a deschide un cont curent in valuta liber convertibila si in valuta
straina neconvertibila, in institutia bancii autorizate se prezinta urmatoarele
documente;
1) cererea de deschidere a contului dupa forma stabilita;
2) copia adeverintei de inregistrare
3) copii ale documentelor de fondare, confirmare in modul stabilit:
- statutul (regulamentul);
- acordul de fondare (pentru o societate pe actiuni, societate cu
responsabilitate limitata, asociatie);
- procesul-verbal al adunarii fondatorilor (pentru o cooperativa de
productie);
- ordinul de constituire (pentru o intreprindere de stat sau o
intreprindere municipala);
- hotarirea fondatorului (pentru o societate deplina sau comandita,
o intreprindere individuala (privata);
4) cartela (cartelel) cu specimene de semnaturi ale persoanelor autorizate sa
gestioneze contul si amprenta stampilei agentului economic.
Copiile adeverintelor de inregistrarea (statutul, regulamentul) acordul de
fondare, cartela (cartelele) cu specimene de semnaturi trebuie autentificată
notarial.
In cazul absentei in contul curent in valuta straina a mijloacelor in decurs
de sase luni, institutia bancii autorizate are dreptul sa inchida contul
(preintimpinind in prealabil despre aceasta titularul contului).
La deschiderea contului valutar BC iau în consideraţie toţi indicatorii
financiari privind activitatea întreprinderii din toate sursele de informaţie posibile,
legalitatea surselor de provenienţă a valutei străine şi perspectivele activităţii
economice internaţionale a subiectului. Contului de decontare i se acordă un
indiciu iar valuta cu care se va opera se alege de către client.
Banca are obligaţia de a aduce la cunoştinţă clientului regimul juridic al
contului deschis (drepturile şi obligaţiile privind depunerea şi extragerea din cont,
modalitatea de efectuare a tranzacţiilor etc. BC informează obligatoriu cliantul
privind mişcarea mijloacelor băneşti pe contul său.
Pe conturile valutare ale întreprinderii se evidenţiază :
 veniturile din operaţiunile de export sau prestare de servicii şi
îndeplinire de lucrări peste hotarele ţării.
 Valuta procurată pe piaţa internă în conformitate cu legislaţia .
 Dividendele în valută străină
 Depunerile în valută străină
 Depunerile în valută străină în capitalul statutar a întreprinderii.
Mijloacele de pe conturile valutare pot fi îndreptate spre:
1. achitarea privind operaţiunile de import sau serviciile prestate şi
lucrările executate în RM de către firmele străine.
 2. achitarea dobînzii în valută străină pentru creditele contractate în
valută străină.
3. folosirea pentru plata cheltuielilor de reprezentare ori delegaţie.
4. folosirea pentru vînzările de valută pe piaţa străină în
conformitate cu legislaţia.
Toate operaţiile legate de decontare capitalului bănesc peste hotare de către
rezidenţi trebuie să fie înregistrată la secţia relaţii externe de la BMRM.
Consiliu de administrare a băncii naţionale stabileşte limita la depăşirea căreia
pentru transferul de capital peste hotarele RM estenecesară o autorizaţie specială
eliberată de BM.

Noţiune, importanţa şi caracteristicile marketingului bancar.

Analiza pieţei, elaborarea şi realizarea strategei de
marketing.
Marketingul reprezintă o activitate nouă pentru activiatea bancară. Pe măsura
ce sistemul bancar se va dezvolta, iar cerinţele clienţilor vor deveni mai complexe,
marketingul serviciilor va deveni o necesitate.
În general, bancile oferă clienţilor următoarea sferă de servicii:
 Atregerea de depozite în lei şi valută, la vedere şi la termen.
 Operaţiuni de cont curent(încasări, plăţi).
 Decontarea transferurilor interne şi externe.
 Emiterea şi aceptarea de cecuri şi documente de plată.
 Operaţiunile finaciare şi bancare din cadrul acordurilor interne şi
internaţionale(în lei şi valută).
 Acordarea de credite pe termen scurt, mediu şi lung.
 Vînzare de obligaţiuni de stat, titluri de credit şi valoare.
 Emisiunea de obligaţiuni.
 Emiterea şi acceptarea de garanţii.
 Păsrarea în custodie.
 Cumpărarea şi vînzarea de valută, aur şi metale preţioase.
 Operaţiuni valutare.
 Consultanţă bancară.
  Emitere de cărţi de plată şi decontarea tranzacţiilor efectuate pe baza
acestor instrumente de plată.
Sfera serviciilor oferite clienţilor se extinde, iar majoritatea noilor servicii au
fost introduse in ultimii cinci ani. Ca rezultat al acestor evoluţii, au intervenit
schimbări majore în sistemul bancar. Atât personalul bancar, cît şi clientela vor
trebui să se familiarizeze cu un număr tot mai mare de servicii, dar şi de procese,
instrumente şi procese noi.
Pentru ca o bancă să aibă acces, este vital ca ea să-şi comircializeze produsele
şi serviciile. În vederea continuării dezvoltării sale. Banca va reuşi numai dacă
publicul (clienţii potenţiali) va cunoaşte, va cumpăra şi va avea încredere în
produsele şi serviciile sle.

Cele patru activităţi principale de marketing

Se pote spune că marketingul constă în patru activităţi principale:
 Identificarea celor mai profitabile pieţe şi segmente de piaţă, prezente şi
viitoare;
 Identificarea şi evaluarea nevoilor prezente şi viitoare ale clienţilor pe
aceste pieţe;
 Conceperea şi alegerea de produse care să satisfacă aceste nevoi;
 Promovarea şi gestionarea produselor, astfel încît să se atingă
obiectivele strategice (profit, stabilitate, satisfacerea cerinţelor
clienţilor);
Într-o bancă, aceste activităţi sunt, de obicei, organizate de către centrala
băncii. Unele bănci pot avea un departament separat de marketing şi relaţii cu
publicul. În timp ce altele pot avea aceste activităţi organizate în cadrul altor
departamente. De regulă, centala băncii are responsabilitate să stabilească strategia
de marketing a băncii, modul în care activitatea de marketing devineoperaţională în
cadrul sucursalelor(reţelei în teritoriu), să conceapă şi să stabilească strategia de
lansare a noilor servicii ce urmează să fie introduse pe piaţă.
Fundamentul pentru orice metodă modernă de marketing este conceptul de
segment de piaţă . ideea este simplă: fiecare individ are propriile sale preferinţe
specifice. În pofida acestui fapt, în general, se pot constitui grupe relativ omogene
de persoane care au un comportament asemănător, care poate fi prevăzut într-o
anumită măsură.
Un produs sau serviciu este apreciat diferit de diversele grupuri de clienţi. În
funcţie de propriile lor nevoi sau de puterea lor de cumpărare.
În termeni bancari, aceasta echivalează cu a spune că diferite segmente ale
societăţii doresc ca băncile să relizeze lucruri diferite pentru ei. De pildă, cei bogaţi
doresc facilităţi de investiţii. În timp ce persoanele cu venituri mai mici peferă
facilităţi de economisire sau imprumut. Acelaşi rincipiu este valabil penru clienţi-
persoane juridice. Cei cu surlus de fonduri vordori să depoziteze aceste fonduri,
astfel încît să cîştige o dobîndă avantajoasă. În timp întreprinderile care dezvoltă
produse noi vor dori să obţină credite de la bancă.
 Băncile pot orienta produsele/serviciile lor spre segmente de piaţă pentru a
atinge anumite obiective. Spre exemplu, o bancă care dispune de mulţi clienţi
persoane juridice cu surplus de fonduri pote dori să orienteze activitatea acestora
către creştere/dezvoltatre, astfel încît banca să poată împrumuta bani acestor
clienţi, obligînd şi un profit.
Acesta este baza pentru o practică modernă de selectare a unui segment de
piaţă şi apoi de concepere a unor produse/servicii care să corespundă nevoilor unor
clienţi anume, specifici segmentului de piaţă ales. Ea diferă foarte mult de
metodele tradiţionale, în care produsele erau lansate pe piaţă în speranţa că cineva
le va cumpăra, fără a le cunoaşte în prealabil.
Specialiştii în marketing bancar trebuie să definească mai întîi un segment de
piaţă, să-l selecteze şi să-i cunoască trăsăturile caracteristice, în bederea adaptării
optime a ofertei la exigenţele segmentului vizat.
Odată ce banca a selectat un segment de piaţă, este necesară efectuarea unei
cercetări de piaţă. Cercetarea de piaţă este utilizată pentru a stabili: caracteristicile
comune ale grupului de clienţi care formează un anumit segment de piaţă, dacă
aceste caracteristici variază în timp şi ce factori influienţează modificarea acestora.
Concluziile cercetărilor de piaţă vor permite ca produsele/serviciile să fie realizate
şi adaptate acestor caracteristici. Cu alte cuvinte, cercetarea pieţei urmăreşte
definirea tipologiei clienţilor, adică gruparea acestora, după aceea ce îi aseamănă şi
respectiv segmentarea acestora, adică separarea lor după ceea ce îi deosebeşte.

Strategia de vînzare a produselor şi serviciilor bancare

Pentru înţelegerea şi previzionarea proceselor de vînzare, fiecare bancă

trebuie să-şi dezvolte propria strategie de vînyare . în teremeni simpli, strategia de
vînzare se materializează în corelaţia dintre obiectivele stabilite (în ceea ce priveşte
vînzarea produselor şi serviciilor bancare) şi mijloacelor utilizte pentru realizarea
acestora. Strategia de vînzare descrie audienţa-obiectiv(ţintă), sectoarele de piaţă şi
produsele/serviciile care vor fi oferite clienţilor potenţiai.
Orice strategie de vînzare trebuie s nfie realizată la intervale regulate,
modificată în momentul în care apar noi informaţii sau cînd sunt cerute resurse
suplimentare, pentru a putea satisface cererea.
O bună strategie de vînzare trebuie să fie fundamentată pe trei componente
principale:
1. cunoaşterea pieţei
Băncile trebuie să fie capabile să ofere produse/servicii potrivite
pentru clienţii potriviţi, deci să-şi adapteze în mod optim oferta la
caracteristicile şi exigenţele pieţei obiectiv(ţintă).
2. calitate
Dacă serviciile corespund solicitărilor pieţei, banca trebuie să le poată
oferi, întotdeauna, la un standard constant şi ridicat, în vederea
detaşării de principalii concurenţi.
 3. accesibilitate
Băncile trebuie să-şi organizeze mijoacele şi reţelele de distribuire şi
prestaţie a produselor şi serviciilor, pentru a putea să satisfacă
necesităţile clienţilor. Într-un timp cît mai redus, apropiindu-se cît mai
mult posibil de locul şi momentul unde se manifestă efectiv cererea.
Băcile care au cele mai mari succese adoptă o abordare dinamică a clienţilor,
a serviciilor şi a pieţelor, abordarea ce va fi demonstrată prin capacitatea lor de a
oferi servicii rapid şi de a le adapta astfel încît să stisfacă nevoile în permanenţă
schimbare ale clienţilor din diferite segmente ale pieţii.
Necesităţile şi dorinţele clienţilor se schimbă odată cu schimbarea
circumstanţelor (context economic, politic, nivel de trai, vîrstă, poziţie socială
etc.). de aceea, vor exista foarte multe oportunităţi pentru bănci de a obţine
profituri din dezvoltarea economiei libere de piaţă, prin satisfacerea cerinţelor
clienţilor.
Avînd în vedere că experienţa de marketing în domeniul produselor/serviciilor
bancare este în creştere, elaborarea unor programe speciale pentru fiecare segment
al clienţilor va avea efecte benefice, importante pentru bănci. Prin oferirea unui
sortiment complet de servicii foarte bine adaptate clienţilor, băncile vor putea să
acopere cererea clienţilor şi vor putea reduce riscul pierderii clienţilor, în favoarea
concurenţei.
Este important să se înţeleagă că fiecare salariat al băncii este implicat în
procesul de marketing şi de vînzare, independent de rolul pe care îl are în interiorul
băncii. Dacă un lucrător bancar are contact direct cu clienţii şi resposabilitatea de a
promova serviciile băncii. În acest caz, este responsabil de menţinerea serviciilor
existente şi de promovarea altor noi. Tehnicile de marketing pot deveni foarte
sofisticate, fapt ce impune crearea unor departamente bancare specializate, pentru
marketing şi coordonarea vînzărilor.
Avînd în vedere faptul că în Moldova continuă tranzacţia către economia de
piaţă, băncile trebuie să acorde o atenţie sporită activităţii de marketing. Creşterea
volumului produselor/serviciilor disponibile din partea băncilor a dus, deja, la o
politică mai activă de marketing şi de vînzare:
 identificarea unor pieţe profitabile
 evaluarea necesităţilor clienţilor
 proiectarea unor produse/servicii adecvate cererii
 promovarea acestor produse/servicii
Cercetarea de piaţă pote fi utilizată pentru evaluarea necesităţilor diverselor
grupuri ale populaţiei. Aceste grupuri diferite pot fi împărţite în segmente diferite
de piaţă, iar produsele/serviciile pot fi create pentru necesităţile lor specifice.
Dezvoltarea şi regîndirea produselor/serviciilor sînt părţi importante ale
procesului de marketing, prin care se asigură că produsul/serviciul continuă să
îndeplinească cerinţele clienţilor.
De asemenea, am văzut că publicitatea joacă un rol important în marketing şi
în vînzarea serviciilor. Marketingul şi vînzarea sunt bazate atît pe demonstrarea
avantajelor pe care clientul le va obţine cumpărînd un anumit produs/serviciu, cît şi
pe buna cunoaştere a clienţilor.
 Particularităţile menagementului bancar modern

Principiile manageriale în activitatea bancară

În cazul particular al uei entităţi economice cu activitate comercială,

obiectivuleste întodeauna obţinerea unui grad ridicat de profitabilitate, iar ştiinţa ce
studiază rolul, funcţiile, principiile şi mijloacele de a asigura conducerea unei
asemenea entităţi economice în scopul realizării obiectivelor de dezvoltare şi
creştere a profitului este ştiinţa managerială.
Modul în care managerul î-şi îndeplineşte obiectivele depinde de mai mulţi
factori, dintre care cel mai important este domeniul de activitate ce determină
structura, mijloacele şi setul de instrumente pe care conducerea le are la dispoziţie.
Astfel menegimentul bancar este din capul locului deosebit de menagementul altor
activităţi datorită specificului şi funcţiilor băncilor, precum şi datorită modalităţilor
şi instumentelor prin care acestea î-şi realizează profiturile. Privită din punct de
vedere strict al obiactivelor menageriale, banca se deosebeşte de alte categorii de
entităţi din domeniul non-bancar prin:
Structură
 sistemul organizatoric, cu o largă reţea teritorială (băncile merg acolo
unde sunt banii).
 Relativă autonomie a unităţilor teritoriale faţă de centru (în special în
domeniul resurselor).
 Sistem informaţional-contabil coerent determinat de autonomia reţelei
faţă de centru.
 Responsabilitate menagerială şi abilităţi decizionale la nivel local.
Mijloace
 Delegarea de servicii de la nivelul conducerii centrale la nivelul
conducerii unităţilor teritoriale .
 Instrumentarea unui sistem de evidenţă şi control centralizat.
 Plafonarea deciziilor privint plasamentele.
 Corelarea atribuţiilor organelor decizionale colective cu atribuţiile
conducătorului.
 Autonomie administrativă a unităţilor.
Instrumente
 Delegarea de sarcini de la nivelul conducerii centrale la nivelul
conducerii unităţilor teritoriale.
 Instrumentarea unui sistem de evidenţă şi control centralizat.
 Plafonarea deciziilor privind plasamentele.
 Corelarea atribuţiilor organelor decizionale colective cu
atribuţiile conducătorului.
 Autonomie administrativă a unităţilor.
Se desprinde un anumit specific al menagementului bancar, specificitate ce se
reflectă, de asemenea în particularităţile principiilor de conducere a unei bănci şi a
principalelor comandamente ale activităţii manageriale bancare.astfel, se consideră
că funcţiile principale managementului (previzionare, planificare, organizare,
coordonare şi control) se caracterizează din punctul de vedere al activităţii de
management bancar astfel:

Funcţia menagementului bancar Specific

 Prognozare evoluţiilor
mediului economic intern (la nivel local
Prognozare şi naţional) şi extern.
 Prognozarea eviluţiilor
fluxurilor financiare, a informatizării şi
tehnologiei comunicaţiilor.
 Elaborarea strategiei de
dezvoltare pe termen mediu şi lung.
Planificare  Planificarea implimentării de noi
produse.
 Bugetizarea şi proiectare
nivelurilor profitului.
 Adaptare permanentă a
structurii arganizatirice la cerinţele de
Organizare evoluţie a băncii.
 Flexibilitatea reţelei
teritoriale (deschideri, transformări sau
închideri de unităţi).
 Delegarea de sarcini.
 Centralizarea informaţiilor
Coordonare sintetice.
 Organizarea în trepte a
coordonării.
 Monitarizarea directă la
nivelul băncii.
o Controlul respectării
normelor şi metodologiilor.
Control o Controlul realozării
sarcinilor de buget şi administrative.
o Monitorizarea actului de
control.

Conducerea prin strategii

Principala sarcină a managementului bancar constă azi în elaborarea
conceptului strategic de dezvoltare a băncilor pe termen lung şi mediu. Politica
bancară pe o anumită perioadă trebuie subordonată unei strategii care să aibă drept
coordonată principală atingerea unui anumit nivel al profitului la o anumită
perioadă. Strategia de dezvoltare a unei bănci (ce încorporează funcţii de
prognozare şi planificare ale managementului), trebuie să cuprindă toate
elementele activităţii acesteia, începînd cu dimensiponarea şi configurarea
structurii organizatorice şi a structurii de personal, cu proiectarea de produse şi
servicii care să îmbunătaţească relaţia băncii cu clienţii şi care să participe la
realizarea nivelului planificat al profitului. În această conceptualizare trebuie
incluse, de asemenea, propriile aprecieri ale băncii privind mediul economic,
politic, social şi cultural intern şi extern. În plus, la elaborarea strategiilor trebuie
să se ţină seama de calitatea şi personalitatea chiar a condui extern. În plus, la
elaborarea strategiilor trebuie să se ţină seama de calitatea şi personalitatea chiar a
conduii băncii, astfel încît opţiunile strategice să fie nu numai logic realizabile, dar
să aibă şi potenţialitatea reală necesară.
Obiactivul principal al oricărei strategii bancare este nivelul profitului de
realizat în perioada următoare. Cu cît strategia ce se elaborează are un termen mai
lung, cu atît mai complexă este modelarea necesară pentru ca nivelul propus al
profitului să se realizeze. În consecinţă, la elaborarea unei strategii pe termen lung
se iau ca obiective elemente de dezvoltare care să conducă pe de o parte la
realizarea unei creşteri rezonabile a profitului iar pe de altă parte să poată cuprinde
evoluţii variabile ajustabile în funcţie de conjunctura viitoare, asemenea elemente
se referă la :
1. Orientare activităţii băncii pe anumite direcţii de evoluţie:
a) Prudent prin concentrarea asupra atragerii de resurse şi efectuare de
plasamente cu risc minim; implimentarea de produse şi servicii deja
testate pe piaţă; dezvoltarea permanentă a metodologiilor şi a normelor
interne.
b) Moderat printr-o adaptabilitate ridicată la variaţiile curente ale pieţii
resurselor şi plasamentelor.
c) Agresiv prin atragerea de resurse la costuri mari şi efectuarea de
plasamente în special în credite; realizarea şi implimentarea de produse
şi servicii noi; monitorizarea permanentă a peţii.
d) Combinat în funcţie de evoluţia mediului economic şi de poziţia
băncii.
2. Îmbunătăţirea sistemelor infirmatice de evidenţă şi comunicare.
3. Perfecţionarea personalului.
4. Dezvoltarea reţelei teritoriale într-o anumită structură.
5. Creşterea vitezei operaţiunilor.
6. Dezvoltarea structurilor de relaţii cu clienţii.
În plus, este cert că o strategie pe termen lung presupune ajustări în timp pe
măsura realizării obiectivelor propuse.
 Creditele pe termen lung şi mediu

Aceste credite pe termen mediu şi lung permit finanţarea exporturilor de

mărfuri, precum şi diverse contracte de cooperare în producţie, în străinătate în
general, este vorba de două modalităţi de finanţare pe termen mediu şi lung:
 Creditul furnizor;
 Creditul cumpărător:
1. Creditul furnizor este un credit bancar comun acordat
exportatorului sau producătorului care a consimţit partenerului său un termen de
playtă mai mare de 18 luni (între 18 luni şi 7 ani- credit pe termen mediu; între 7
ani şi 10 ani, şi mai mult- credit pe termen lung). Acest credit permite
exportatorului să încaseze, în momentul livrării parţiale sau totale de mărfuri
sumele care îi sînt datorate de cumpărătorul străin. În cadrul creditului furnizor,
exportatirul trebuie să negocieze mai întîi cu clientul străin; apoi trebuie să
negocieze şi să obţină de la banca sa un credit corespondent pentru suma care el
însuşi a consimţit-o partenerului extern. Prin convenţia de credit cu banca sa,
pentru exportator sînt stipulate:
 condiţiile de punere la dispoziţia sa de fonduri,
 condiţii de rambursare,
 comisioane bancare,
 eventuale sancţiuni etc.
Deci, în cazul unui credit furnizor, exportatorul rămîne în centrul operaţiunii
de finanţare; în plus el trebuie să-şi reglementeze poliţa de asigurare, trebuie să
recupereze sumele de la clientul său străin.
2. Creditul cumpărător este o finanţare acordată direct unui
cumpărător străin de una sau mai multe bănci ale exportatorului; principiu general
este de a deplasa creditul furnizor spre cumpărătorul străin. Tehnica de credit a fost
pusă în aplicare între 1965- 1966 în marea majoritate a ţărilor industrializate, ca o
procedură pentru susţinerea exporturilor proprii şi activitatea de export a marilor
întreprinderi.
În cadrul creditului cumpărător sînt semnate două contracte distincte şi
autonome:
 Contractul comercial lagînd exportatorul şi cumpărătorul său
străin;
 Contractul sau convenţia de credit între acelaş cumpărător care ia
împrumutul ( sau prin intermediul unui organism financiar din
ţara sa) şi una sau mai multe bănci comerciale din ţara
exportatorului.
Dubla negociere dintre cele două contracte trebuie să fie bine sincronizată; în
această procedură , intervenţia băncilor este întotdeauna mai activă şi directă.
Banca joacă un rol central în cazul creditului cumpărător:
 Ansamblu de relaţii financiare cu cumpărătorul străin se
derulează prin băncile SBI implicate în operaţiunea de finanţare;
  Riscul politic şi riscul comercial care se ataşează cumpărătorul
străin sînt asumate de băncile implicate (ele trebuie să se asigure la o societate de
asigurări, la o bancă centrală, la alte organizme publice);
 Riscurile de schimb sunt, de asemenea, asumate de băncile
implicate în operaţiunea de finanţare.
În acelaş timp, procedura de credit cumpărător necesită o colaborare constantă
între exportator şi banca sa: negocierea celor două contracte, livrarea mărfurilor şi
plata etc. În cazul creditului cumpărător, finanţarea furnizorului (exportatorului)
poate să se realizeze în module, exact după cheltuielele pe care la presupune, în
special din plăţile progresive în funcţie de prestaţiile interne şi/ sau externe.
Principiu care a prezidat instituţia creditului furnizor a fost conservat în cadrul
creditului cumpărător, iar această procedură realizează o bună repartiţie a riscurilor
de export între diverşii operatori prezenţi în acest tip de intervenţie financiară
(această procedură este mai favorabilă exportatorului). Prin urmare, pentru
exportatorul care şi-a îndeplinit loial obligaţiile contractuale, nu există nici un risc
important în efectuarea operaţiunii de export.
 Scontarea. Forfetarea

Această operaţiune este de o importanţă enormă pentru comercianţi. Datorită

ei se pot mobiliza efectele de comerţ care se transformă în mijloace lichide
necesare producţiei şi circulaţiei bunurilor. Fără o aşa oportunitate producătorii şi
comercianţii ar fi nevoiţi, pentru a-şi putea procura la timp sumele ce le sînt
necesare întreprinderilor lor, să-şi vîndă mărfurile la preţuri reduse.
Scontarea este o operaţiune bancară specifică economiei de piaţă, care constă
în girarea către o bancă comercială (girator) a unei cambii de către beneficiarul ei
(girant) înaintea ajungerii ei la scadenţă. Legislaţia Republicii Moldova definaşte
scontare drept: „cumpărarea de către bancă a cambiei de la posesor pînă la
expirarea termenului de plată”. Prin această obligaţiune banca devine proprietara
efectelor scontate. Scontînd cambii, posesorul ei obţine valoarea nominală a tratei
minus dobînda (scontul, taxa scontului) pentru suma plătită, calculată din
momentul scontării pînă la data scadenţei, la care se adaugă şi anumite cheltuieli
legate de încasarea cambiei la scadenţă. Taxa scontului de fapt este preţul
creditului acordat. Scontul este în acelaş timp şi o operaţiune de cumpărare de
efecte şi o operaţiune de împrumut garantat cu efecte, întrucît banca are încredere
în clientul ei care-i va plăti suma avansată contra efectului girat în cazul cînd
principalul obligat nu ar plăti efectul la scadenţă. Iată de ce Regulamentul privind
modul de efectuare de către bănci a operaţiunilor cu cambii

FINANŢAREA ACTIVTĂŢILOR INTERNAŢIONALE

Extinderea activităţilor internaţionale, deschiderea economiilor, a determinat,

cum era şi firesc, apariţia unor noi tehnici de finanţare.
Operaţiunile clasice de export-import reprezintă, în continuare, cele mai
frecvente activităţi. Imperativul de asigurare a echilibrului extern a determinat
concentrarea atenţiei factorilor de decizie, la nivel guvernamental, asupra
mecanismelor de stimulare a exporturilor. Exportul se bucură de atenţie maximă
din partea guvemelor, în toate ţările lumii, beneficiind de un sistem de politici,
tehnici şi instrumente de promovare şi stimulare reprezentat, în primul rând, prin
credite la export sau garantarea şi asigurarea acestora de câtre stat. Dacă
exportatorii se bucură de un asemenea regim de favoare, importatorii nu
beneficiază de nici un fel de condiţii privilegiate pentru asigurarea surselor de
finanţare.
Investiţia în străinătate reprezintă o activitate mai puţin frecventă comparativ
cu exporturile. Rolul ei strategic este, însă, foarte mare, reprezentând o decizie
crucială, riscantă, dar şi profitabilă în acelaşi timp. Din acest motiv, statul acordă
sprijin întreprinderilor care investesc în străinătate. în ultimii douăzeci de ani,
investiţiile directe în străinătate se extind considerabil: asistăm la desfăşurarea unor
activităţi industriale sau proiecte de mare anvergură. Cu toate câ numărul lor nu
este foarte important, fondurile mobilizate în acest scop sunt uriaşe, presupunând
tehnici de finanţare specifice.
În cadrul negocierilor comerciale, termenele şi condiţiile de plată reprezintă
puncte de forţă, asupra cărora se concentrazâ atenţia în vederea obţinerii de
contracte. Modalităţile de finanţare sunt adeseori determinante, cântărind la fel de
mult ca şi calitatea produselor. în comerţul intemaţional contemporan, creditul
este, deci, indispensabil, posibilităţile sale de utilizare fiind în funcţie de durata şi
natura operaţiunilor. în acest sens, practica bancară distinge:
• crediteie de prefinanţare;
• creditele pe termen scurt;
• creditele pe termen mediu şi lung;
• protocoalele sau convenţiile financiare guverna-mentale şi bancare;
• garanţiile sau cauţiunile bancare.

CREDITELE DE PREFINANŢARE
Creditele pentru prefinanţarea exporturilor se acordă de bănci întreprinderilor
producătoare în scopul acoperirii necesităţilor bugetare, curente sau deosebite,
rezultate din activitatea de producţie pentru export. De regulă, aceste credite se
acordă pentru pregătirea unei comenzi importante, referitoare la o piaţă anume; din
acest motiv, se mai numesc şi credite de finanţare specializate. întrucât, în anumite
condiţii, băncile acceptă o dobândă fixă, se mai numesc şi credite de prefmanţare
cu dobândă stabilizată.
Creditele de prefinanţare specializate se utilizează pentru pieţe importante,
referitoare la produse fabricate sub deviz, echipamente la cheie sau lucrări
efectuate în străinătate, cu o durată lungă de execuţie.
Aconturile primite de exportator din partea importatorului fie ia semnarea
contractului, fie pe parcursul perioadei de fabricaţie sau de pregătire a serviciilor,
nu acoperă, de regulă, decât în parte cheltuielile necesare pentru executarea
contractului. Exportatorul îşi poate acoperi golurile apărute în aprovizionarea cu
fonduri, făcând apel la un asemenea gen de credite.
Creditele sunt acordate, de regulă, numai între-prinderilor care exportă direct
mărfuri sau servicii, beneficiaail de credit fiind, în general, semnatarul con-
tractului de export. Cu toate acestea, întreprinderile subproducătoare, parti-cipante
la executarea contractului, pot obţine un credit corespunzător contribuţiei lor.
Volumul creditului este determinat în funcţie de efortul pe care trebuie să-l
suporte exportatorul. Stabilirea volumului se face în baza unui plân de finânţare
lunar care în-registrează, lună de lună, cheltuielile acumulate şi încasările primite.
Planul de finanţare poate să ţină cont, nu numai de cheltuielile cu specific
industrial (achiziţionarea materiilor prime, salarii şi cheltuielile aferente), dar şi de
toate celelalte cheltuieli angajate pentru executarea clauzelor contractuate
(cheltuieli pentru studii, agio-uri bancare de prefinanţare, prime de asigurare etc.).
Creditul poate acoperi până la 90% din plafonul lunar descoperit, astfel determinat.
Durata creditului de prefinanţare este corespun-zătoare duratei de fabricaţie.
Realizarea practică presupune emisiunea de efecte subscrise de beneficiar la
ordinul băncii sale, sau acceptării bancare (beneficiarul de credit va trage cambii
asupra băncii sale).
Derularea creditului se asigură fie prin plăţi cash din partea cumpărătorului
străin (îndeosebi în cazul unui credit cumpărător), fie prin punerea în funcţiune a
unui credit de mobilizare a creanţelor astfel create.Costul creditului este în funcţie
de rata dobânzii bancare de bază, la care se adaugă comisioanele uzuale, percepute
de către bănci.
Garantarea creditului presupune acoperirea riscului de fabricaţie, respectiv de
întrerupere a exportutui, determinată de un eveniment politic, monetar, o catastrofă
naturală sau insolvabilitatea importatorului. Băncile specializate pot garanta
acoperirea unor asemenea riscuri.

CREDITELE PENTRU FINANŢAREA STOCURILOR DEŢINUTE ÎN

STRĂINĂTATE
Întreprinderile producătoare şi exportatpare constituie în mod frecvent stocuri
de produse ce urmează a fi vândute; aceastea presupun imobilizări de fonduri. Din
acest motiv, băncile dispun de forme de creditare specializate care pot fi utilizate în
următoarele condiţii:
• stocurile trebuie să rămână în proprietatea directă a exportatorului;
• posibilităţile de vânzare a acestor mărfuri trebuie să fie reale.
Volumul creditului este stabilit în funcţie de necesităţile generale ale
întreprinderii şi de valoarea stocurilor finanţate. Durata este de un an, putând fi
reînnoită. Creditele de acest gen se acordă în valută.

FINANŢAREA EXPORTURILOR PE TERMEN SCURT

Creditele prln mobilizarea creanţelor create
Creditele de mobilizare a creanţelor create permit exportatorilor, care au
acordat partenerilor străini termene de plată sub 18 luni, să primească suma
creanţei imediat ce a fost creată, mobilizând-o la o bancă, în totalitate sau parţial.
Creditul se acordă în moneda naţională, cursul de schimb putând fi cel de la data
creării efectului sau cursul la termen, în cazul în care exportatorul se protejează,
contra riscului de schimb, printr-o operaţiune de acoperire la termen. Rambursarea
creditului are loc la termenul creanţei prin recuperarea fondurilor de la
importator.Modalitatea de derulare este destul de simplă: exportatorul va remite
băncii sale documentele comerciale însoţite de un efect de comerţ (trată sau bilet la
ordin) reprezentând suma, totală sau parţială, a creanţei. Pe acest efect, trebuie să
figureze câteva indicaţii cu privire la natura mărfii, numele clienţilor, ţara de
destinaţie, suma facturii, datele de expediere şi de plată. Banca scontează efectul
financiar, avalizându-l, în cazul biletelor la ordin. Aceste efecte sunt rescontabile la
banca centrală, în unele cazuri cu acordul prealabil al beneficiarului. Costul
creditului depinde de rata de bază a dobânzii bancare la care se adaugă unele
comisioane. Creanţele pot fi garantate de către o instituţie specializată, contra
riscului de credit şi riscului politic.
Volumui creditului nu presupune limite minime sau maxime; creditele sunt
utilizabile atât pentru operaţiuni de export cu valori reduse, cât şi pentru cele de
valori importante.
Mobilizarea creanţei se produce, de reguiă, înainte de ieşirea mărfurilor din
teritoriul vamal. în situaţia lucrărilor sau serviciilor prestate în străinătate,
mobilizarea creanţei este în funcţie de clauzele stabilite în contractul comercial.
Scadenţa creditului de mobilizare trebuie să coincidă cu cea a creanţei comerciale
asupra importatorului, majorată cu un termen de repatriere a fondurilor, de regulă
15 zile maximum, în Europa şi 30 de zile pentru celelalte continente.
Mobilizarea se realizează prin scontarea efectelor ce poartă două semnături:
cea a beneficiarului şi cea a băncii. Efectele pot fi de douâ feluri:
• sub forma tratelor trase de exportator asupra băncii şi acceptate de aceasta
(mobilizare prin acceptare);
• sub forma biletelor subscrise de exportator la ordinul băncii sale şi avalizate de
aceasta (mobilizare prin aval).
Durata efectelor este, de regulă, 3 luni, putând fi practicate şi durate mai
lungi, dacă beneficiarii de credite şi băncile sunt de acord în acest sens.
Avansul în devize
Avansul în devize reprezintă o tehnică de finanţare şi, totodată, o metodă de
protecţie contra riscului de schimb valutar. Avansul este, de fapt, un împrumut în
devize acordat exportatorului în moneda din contractul comercial sau o monedă
terţă, în care caz apare riscul de schimb, fiind necesară o procedură de acoperire
adecvată.
Operaţiunea se derulează în trei faze:
• într-o primă etapă, exportatorul împrumută de la banca sa suma în devize
corespunzătoare creanţei asupra clientului străin. Termenul de restituire a
avansului corespunde cu scadenţa acestei creanţe. Rata dobânzii este fixată de
bancă, în funcţie de dobânda pieţei eurodevizelor. Avansul se acordă în baza
prezentării unor documente justificative care atestă expedierea şi vămuirea
mărfurilor la export (declaraţia vamală de export). Din acest motiv, âvansurile nu
permit asigurarea prefinanţârii exporturilor;
• devizele pot fi puse la dispoziţia exportatorului în monedă naţională. sau pot fi
transferate într-un cont în favoarea acestuia;
• rambursarea avansului se va face în baza înca-sărilor provenite din operaţiunile
de export.
Costul avansului cuprinde două elemente:
• dobânda în vigoare pe piaţa eurodevizelor, la care se adaugă cheltuielile care
reprezintă remunerarea băncii.
Avansul în devize prezintă următoarele avantaje:
• împrumutul acordat poate acoperi creanţa, chiar în proporţiede 100%;
• procedura de creditare este simplă, realizându-se cu un minim de formalităţi şi
cheltuieli, reprezentând, din acest, motiv, o operaţiune preferată de întreprinderi.
Pentru ca avansul în devize să constituie, în acelaşi timp, un instrument de
acoperire contra riscului de schimb, împrumutul trebuie să fie făcut în moneda
creanţei asupra importatorului. Dacâ avansul urmează să satisfacă o necesitate de
finanţare, independentă de acoperirea riscului de schimb şi dacă reglementările în
vigoare permit aceasta, suma împrumutată poate fi într-o monedă diferită de cea a
creanţei. în acest caz, exportatorul se expune la un dublu risc deschimb.
Scontarea acceptărilor bancare
Acceptarea bancară presupune un efect de comerţ, tras de un exportator
asupra unei bănci care se angajează în mod irevocabil să plătească, la scadenţă, o
sumă de bani. Rata scontului care se aplică acceptărilor bancare este, de regulă,
mai redusă, comparativ cu taxa de scont aplicată celorlalte categorii de creanţe;
motivaţia constă în garanţia de plată pe care o reprezintă banca.
Finanţările prin instituţii specializate
Pe piaţa Londrei, au apărut o serie de tehnici de finanţare specifice,
nemaiîntâlnite pe alte pieţe. Acestea presupun, în primul rând:
• finanţări pe termen scurt;
• sunt efectuate de instituţii financiare specializate, denumite "export finance
houses" şi "confirming houses";
• întreprinderile exportatoare străine pot recurge la asemenea finanţări, în cazul
exporturilor exprimate în dolari sau lire steriine;
• "export finance houses" sunt, de regulă, filiale specializate ale marilor bănci
britanice;
• tehnica de finanţare este identică cu cea utilizată în cazul creditului cumpărător
pe termen mediu şi lung: exportatorul va fi plătit "cash", importatorului i se acordă
un termen de plată;
• "confirming houses" sunt instituţii însărcinate cu reprezentarea intereselor
exportatorilor străini, în vederea obţinerii, pe piaţa britanică, a unei finanţări
efectuate de o "export finance house". Exportatorii străini se vor adresa, deci, în
primul rând acestor instituţii.
În ţările dezvoltate, instituţiile financiare interesate în stimularea şi susţinerea
exporturilor acordă o gamă extinsă de credite specializate pe termen scurt:
• credite de prospectare, pentru descoperirea de noi debuşee;
• credite destinate îmbunătăţirii livrărHor în străină-tate;
• credite, destinate acoperirii unor goluri în bugetul firmelor, intervenite în caz de
sinistru, pagubele fiind acoperite prin poliţă de asigurare; finanţarea intervine până
în momentul încasării poliţei.
În practică, asemenea credite se prezintă, de obicei, sub forma unor bilete,
emise de beneficiar la ordinul băncii sale şi scontate de aceasta.

FINANŢAREA ACTIVITĂŢILOR INTERNAŢIONALE

CREDITELE PE TERMEN MEDIU Şl LUNG
În perioada postbelică, îndeosebi în perioada ultimilor 20-25 de ani, riscurile
aferente tranzacţiilor comerciale dobândesc noi dimensiuni. Riscul de ţară, cu cele
două faţete ale sale - riscul comercial şi riscul politic - se face tot mai des simţit,
punând atât exportatorilor, cât şi factorilor de decizie din sistemui bancar,
probleme complexe şi, adeseori delicate, legate, de regulă, de necesitatea evaluării
şi acoperirii unor asemenea riscuri.
În acelaşi timp, aşa cum am arătat, creditul devine un element determinant în
obţinerea de contracte destinate îndeosebi ţărilor în dezvoltare. Aria de cuprindere
a acestor tranzacţii vizează exporturile de echipamente complexe, uzine la cheie,
lucrări publice, vânzări de nave, avioane, utilaj petrolier, echipamente pentru
industria auto ş.a.m.d. Din acest motiv, în foarte multe ţări funcţionează, în
prezent, mecanisme de finanţare complexe care presupun intervenţia băncii
eomerciale (banca exportatorului), plus o bancă specializată în creditarea
exporturilor şi o instituţie de asigurare.
Uniunea de la Bema, respectiv "Asociaţia interna-ţională a asigurătorilor de
credite şi investiţii internaţionale", creată încă din anul 1934, cuprinde, în prezent,
reprezentanţii organismelor de asigurare şi creditare provenite din 30 de ţări:
Africa de Sud, Anglia, Argentina, Australia, Austria, Belgia, Canada, Cipru,
Coreea de Sud, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Hong-Kong,
India, Italia, Jamaica, Japonia, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda,
Portugalia, Singapore, Suedia, Spania, SUA, Zimbabwe. Uniunea funcţionează sub
formă de "club", hotărârile sale, sub formă de "gentlemen's agreements", nefiind
obligatorii, având, deci, caracterul unor recomandări.
Uniunea de la Bema a efectuat o clasificare a creditelor intemaţionale pe
diferite grupe de mărfuri, recomandând, în general, să nu se practice termene de
creditare prea îndelungate. Astfel, sunt considerate credite pe termen scurt cele cu
durata sub 1 an, credite pe termen mediu - până ia 5 ani, iar credite pe termen lung
- peste 5 ani. Pe categorii de mârfuri, termenele de creditare recomandate sunt:
• 18 luni, pentru mijloace de transport personal (automobile);
• 3 ani, pentru utilaje uşoare, inctusiv mijloace de transport (maşini agricole,
tractoare, auto-camioane, autobuze, diferite echipamente ş.a.);
• 5 ani, pentru .echipamente industriale complexe, instalaţii, locomotive, nave ş.a.
Ţările membre sau nemembre ale Uniunii de la Bema au manifestat, în ultimii
ani, tendinţa de depâşire a acestor scadenţe. Astfel, potrivit legislaţiei unor ţări,
sunt considerate credite pe termen scurt cele acordate pe perioade de până la 180
de zile (Argentina, Columbia, Elveţia, Japonia, Mexic, ş.a.), în timp ce, în alte ţări,
durata creditării pe termen scurt poate ajunge până la 12-24 de luni (Austria,
Franţa, Umguay). în acelaşi timp, legislaţiile naţionale cu privire la delimitarea
creditelor pe termen mediu sunt foarte diferite. De exemplu, în Germania
scadenţele pentru asemenea credite pot fi de 8 ani, în Marea Britanie - 7 ani, în
Japonia, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia ş.a., de 2-5 ani. Creditele pe termen
lung au, de regulă, durate până la 10 ani, cu variaţii de la ţară la ţară; de exemplu:
SUA - 13 ani, Germania - 16 ani, Suedia - 20 ani etc.
Rolul "consensului OCDE" cu privire la creditele pe termen mediu şi lung
într-o lume supusă în permanenţă unui proces de schimbare, mutaţiile pe pieţele de
capital survenite, începând cu deceniul al 7-lea, au determinat reorientări ale
politicilor comerciale de promovare şi stimulare a exporturilor, îndeosebi în ţările
dezvoltate. Astfel, a crescut rolul sub-venţiilor şi avantajelor fiscale la export; apar
apoi dobânzile subvenţionate şi intervenţiile directe ale statelor, în garantarea şi
asigurarea creditelor pe termen lung, în scopul promovării exporturilor complexe.
În condiţii de concurenţă intensificată, asistăm la un adevărat "război al
creditelor", fiecare ţară exportatoare străduindu-se să ofere condiţii tot rnai
avantajoase, în raport cu ceilalţi competitori, ceea ce a condus la apariţia unui cerc
vicios. S-a pus, în cele din urmă, problema reducerii rolului intervenţionist al
statului în privinţa creditelor la export, în condiţiile unei competitivităţi agresive şi
neloiale din partea unor ţări. Prima atitudine, în acest sens, aparţine Pieţei Comune
(1962); efectul său a fost, însă, limitat doar la durata finanţării. A urmat apoi
acordul Grupului G7, din anul 1974, care a prevăzut pe lângă limitarea duratei
finanţării şi dobânzi strict determinate.
Un moment important în coordonarea politicilor economice privind finanţarea
exporturilor pe termen mijlociu şi lung l-a constituit intrarea în vigoare, la 1 aprilie
1978, a "Aranjamentului asupra directivelor referitoare la creditele de export care
beneficiază de sprijin din partea statului", la care au subscris 22 de ţări membre
OCDEX>. Acest aranjament înlocuieşte primul acord, denumit "Consensul
OCDE", din 1976 care avea drept obiective armonizarea practicilor în materie de
asistenţă publică pentru finanţarea exporturilor. Prin extensie şi aranjamentul din
anul 1978 este denumit tot "Consens". Aranjamentele OCDE, revizuite periodic,
cuprind prevederi referitoare atât la durata şi dobânda creditelor, cât şi la volumul
finanţării, printre care:
• cel puţin 15% din valoarea totală a contractelor, sub formă de avans, trebuie
plătită până la livrare;
• creditul de export va fi rambursabil îh tranşe trimestriale egale; ;
• rambursările şi plata dobânzilor trebuie să înceapă după cel mult 6 luni de la
acordarea creditului;
• dobânzile minime şi perioadele maxime de acordare a creditelor au fost stabilite
diferenţiat, pe 3 grupe de ţări importatoare, clasificate în funcţie de nivelul lor de
dezvoltare economică;
x) toate ţările membre OCDE, cu excepţia Irlandei şi Turciei
• subsidiile publice nu pot depăşi valoarea totală a asigurării şi garanţiilor
acordate pentru acoperirea riscurilor obişnuite, legate de creditele de pre-finanţare;
• subvenţiile guvernamentale, de care poate beneficia cumpărătorul străin - prin
finanţare directă sau asigurare - nu pot depăşi valoarea avansului ş.a.
Aranjamentul nu dă naştere la obligaţii juridice, aplicarea sa bazându-se pe
cooperare. Aranjamentul "Consensus" a fost revizuit de mai multe ori până în
prezent. Pentru facilitarea revizuirilor, aranjamentul negociat în anul 1983 a
prevăzut un mecanism automat de ajustare semestrială a dobânzilor. Aceasta se
face în baza unui sistem de indexare asupra mediei ratelor de randament la
obligaţiunile de stat emise în 5 monede: dolar american, marcă, yen, liră sterlină,
franc francez, ponderate cu ponderea aferentă în cadrul DST.
Datorită evoluţiei diferenţiate a ratelor dobânzii pentru diferite monede, o
serie de ţări s-au considerat penalizate, întrucât dobânzile, pe care trebuiau să le
respecte pentru finanţarea exporturilor, erau superioare ratelor medii naţionale.
Acest fapt i-a determinat pe experţii OCDE să calculeze "rate de referinţă asupra
creditelor interne", cunoscute în terminologia "Consensus" sub denumirea de
Commercial Interest Reference Rates (CIRR).
Pentru fiecare monedă în parte, CIRR este definită după regulile precizate de
Consensus, fiind echivalentă cu dobânda unui credit comercial, pe care o bancă din
ţara în cauză o poate oferi pentru un credit exprimat în moneda respectivă.
De fapt, Consensus OCDE a definit un sistem dublu:
• în primul rând, un ansamblu de rate minime, aplicabile creditelor la export, a
căror finanţare beneficiază de susţinere publică - acestea sunt ratele din matrice;
• în al doilea rând, un ansamblu de rate de referinţă asupra creditelor interne -
acestea fiind CIRR.
Regulile Consensului se aplică tuturor exporturilor, cu excepţia produselor
agricole şi echipamentelor militare. Pentru exporturile de avioane, nave, centrale
nucleare şi centrale electrice convenţionale sunt prevăzute condiţii speciale. Sunt
prevăzute condiţii speciale şi în cazul creditelor mixte, care asociază ajutorul
pentru dezvoltare cu creditul de export, creditelor cu scadenţe de peste 5 ani şi
celor care se îndepărtează de normele adoptate de ţările membre ale Consensului.
Cu titlu de exemplu, sunt reproduse, în continuare, principalele dispoziţii cu
privire la acordul asupra finanţării exportului de aeronave. Acordul
'complementează Consensus-ul general al OCDE, reglementând finanţarea şi
leasing-ul la export pentru avioane şi elicoptere, în baza creditelor subvenţionate.
Acordul distinge două categorii de aeronave - cele de mari dimensiuni şi avioanele
mici şi medii, inclusiv eiicopterele şi avioanele cu elice.
Acordul cu privire la avioanele mari - large aircraft sector understanding - a
fost negociat în 1985, între SUA şi CEE şi aplicat din martie 1986. Diferitele
avioane sunt dasificate în trei mari categorii - A, B, C - determinate în funcţie de
puterea motoarelor, talie şi numărul de locuri. Reglementarea OCDE se referă la
depunerea avansurilor, durata creditului şi modalităţile concrete de finanţare,
nefiind făcută, de această dată, distincţie între ţarile importatoare în funcţie de
venitul pe locuitor. Principalele dispoziţii sunt:
• aconturile trebuie să reprezinte 15% din preţul avionului, indiferent de
categorie;
• durata creditului variază în funcţie de categoria avionului: 10 ani pentru cele de
mare capacitate, categoria A; 7 ani pentru categoria B; 5 ani pentru categoria C.
Ulterior, constructorii de avioane au mărit la 12 ani durata creditului pentru
avioanele mari;
• condiţiile de plat^ mai avantajoase, acordate unor clienţi, trebuie notificate,
ulterior, ţărilor participante la acord.
Finanţarea se poate face în proporţie de 40-60% prin credite publice
subvenţionate, cu dobândă fixă, restul prin credite comerciale, cu dobânda pieţei.
Rata dobânzii pentru crediteie guvernamentale este dată de randamentul titlurilor
de stat (obligaţiuni publice) emise pe 10 ani, la care se adaugă:
• o primă, de 1,20%, pentru creditele pe 10 ani;
• o primă, de 1,75%, pentru creditele pe 12 ani.
 În prezent, acordul Consensus este mai puţin important, comparativ cu anul
1978. Aceasta, întrucât sprijinul acordat de stat pentru finanţarea exporturilor s-a
redus considerabil, prin acţiunea conjugată a următorilor factori:
• în primul rând, scăderea ratelor dobânzii, pe măsură ce inflaţia a fost redusă şi
ţinută sub control;
• în al doilea rând, datorită unei schimbâri de optică generală, care favorizează
reglementarea condi-ţiilor de creditare prin mecanismele de piaţă. Totodatâ,
amploarea deficitelor bugetare a con-tribuit la reducerea volumului subvenţiilor
publice.

Categorii de credite de termen mediu şi lung

Având în vedere cele de mai sus, putem distinge, în momentul de faţă, trei
categorii de credite pe termen mediu şi lung destinate finanţării exporturilor:
• credite comerciale simple - negarantate şi fără susţinere guvernamentală;
• credite neguvemamentale garantate;
• credite guvernamentale garantate.
Creditele comerciale simple, negarantate şi fără susţinere publică
Aceste credite îmbracă forma creditelor clasice -flimizor sau cumpărător -
fiind foarte flexibile: durata, condiţiile de rambursare şi tbate celelalte
modalităţi sunt determinate în mod liber, între bancă şi beneficiar. Niveiul dobânzii
este în funcţie de condiţiile pieţei; dobânda poate fi deci: fixâ, revizuibilă sau
variabilă. Creditarea se poate efectua în valută sau moneda naţională.
Datorită faptului că asemenea credite presupun o serie de riscuri, se
recomandă practicarea lor în relaţiile de finanţare a exporturilor destinate ţărilor
din categoria 1 a Consensului şi, eventual, din categoria 2, în funcţie de ţară.
Situaţia creditului fumizor prezintă pentru exportator atât avantaje, cât şi
inconveniente. în caz de neplată din partea importatorului, exportatorul va rămâne
debitor al băncilor. Dacă este asigurat, se poate adresa instituţiei de asigurare
pentru obţinerea rambursării părţii asigurate. O asemenea rambursare se bbţine
după o perioadă de minimum 6 luni. Avantajul creditului fumizor constă în faptul
că, în cadrul negocierii condiţiilor de plată, exportatorul beneficiază de libertate
deplină de acţiune.
Creditul cumpărător presupune o negociere mai complexă: un contract de
credit secondează contractul comercial, importatorul fiind pus faţă în faţă cu doi
negociatori. Costul creditului cumpărător fiind mai ridicat, băncile sunt tentate să
evite afacerile mărunte. Oe asemenea, faptul câ 5% din riscul de credit rămâne în
sarcina băncilor, determină limitarea participării pe anumite pieţe.
Creditul fumizor şi creditul cumpărător .sunt mai degrabă modalităţi
complementare decât rivale. Creditul furnizor este adaptat operaţiunilor de maj
mică importanţă, pe termen mediu. Creditul cumpărător se aplică, îndeosebi, în
cazul finanţărilor pe termen lung, pentru contracte mari.
Băncile preferă, în general, formula creditului cum-părător care le permite sâ
colaboreze mai strâns cu clienţii şj să susţină poziţia exportatorilor în cadrul
negocierilor. Interesul băncilor se explicâ şi prin randamentul superior al creditelor
cumpărător.
 Creditele neguvernamentale garantate
Creditele sunt garantate de o instituţie specializată (exemplu: COFACE,
EXIMBANK), în proporţie de 90%, pentru acoperirea riscului politic şi 85%,
pentru acoperirea riscului comercial, în cazul creditului furnizor (asiguratul fiind,
în acest caz, exportatorul) şi, în proporţie de 95%, în cazul creditului cumpărător
(asiguratul fiind acum banca).
Teoretic, asemenea credite pot fi acordate oricărui beneficiar, indiferent de
categoria în care se încadrează ţara sa în cadrul Consensus. Caracteristicile
creditului sunt determinate de comisia care acordă garanţia, dobânda fiind în
funcţie de nivelul pieţei.
Creditele guvernamentale garantate
Până în anul 1986, aceste credite deţineau cea mai mare pondere. Garantarea
lor, de către instituţia specializată, este identică cu categoria B, condiţiile de
acordare fiind în conformitate cu reglementările intemaţionale definite de
Consensus. Creditele pot fi "fumizor" sau "cumpărător", finanţate în valută sau
moneda naţională. Creditele în valută sunt acordate direct clienţilor străini, de către
un "pool" bancar (sau de către exportator, în cazul creditului furnizor), devizele
fiind, de regulă, procurate în baza resurselor împrumutate pe piaţa financiară
internaţională.

SISTEME DE FINANŢARE, GARANTARE Şl ASIGURARE

ACREDITELOR ÎN DIFERITE ŢĂRI

Sistemul bancar naţional deţine, în prezent, un rol central în cadrul finanţării

comerţului exterior. Băncile comerciale sau băncile specializate în finanţarea
exporturilor sunt antrenate în operaţiuni ce se referă la două faze:
• prefinanţarea exporturilor - destinată acoperirii necesităţilor de fonduri pe
perioada producerii mărfurilor şi până în momentul livrării;
• finanţarea propriu-zisă, - din momentul livrării şi până în cel al încasării
contravalorii mărfurilor exportate.
Instituţiile specializate în finanţarea comerţului exterior - publice, prlvate sau
mixte - organizează finanţarea în colaborare cu băncile comerciale sau în mod
independent. Asemenea instituţii funcţionează, în prezent, în foarte multe ţări, în
multe cazuri îndeplinind o funcţie dublă: de finanţare şi garantare a creditelor în
acelaşi timp. în majoritatea ţărilor lumii asigurarea creditelor de export este
îndeplinită de o instituţie separată, plasată, de regulă, sub controlul statului.
Diferitele organisme de asigurare sunt membre ale Uniunii de la Bema, asociaţie
privată de drept elveţian, cu sediul la Bema şi secretariatul la Londrax). Uniunea de
la Berna grupează instituţiile care garantează riscurile de credit la export, respectiv:
• organismele publice;
• societăţile de asigurare care acţionează pe contul statului, cu garantarea din
partea statului sau cu reasigurare din partea statului;
• o serie de societăţi de asigurare a creditului privat care acţionează pe cont
propriu.
 Obiectivele actuale ale Uniunii de la Berna sunt: dezvoltarea cooperării între
membrii săi; schimbul de informaţii pe probleme tehnice de asigurare a creditelor
de export; aimonizarea politicilor în materie de asigurare a creditelor şi
investiţiilor; menţinerea unei autodiscipline în acordarea garanţiilor de credit.
O altă instanţă, cu scop similar, este Comitetul tehnic al asigurătorilor de
credit din UE. Comitetul reuneşte reprezentanţii organjsmelor de asigurare cu
concursul statului şi gestiunea garanţiilor la export, în ţările membre ale Uniunii
Europene. Acest comitet acordă asistenţă Grupului de coordonare a politicilor de
asigurare-credit, garanţii şi credite financiare, grup creat prin hotărârea din 27
septembrie 1960, "în scopul promovării în cadrul CEE a unei cooperări active,
necesare degajării unor soluţii comune la " creată în 1934 de către SFAFC,
(Soci6t6 Franţaise d'Assurance pour Favoriser le Cr6dit) şi ECGD (Export Credit
Guarantee Department) din Londra, o societate de asigurare spaniolă şi una
italiană.
Problemele specifice, puse de asigurarea de credit la export, cât şi privitor la
politicile de credit, faţă de ţările în curs de dezvoltare".
Modalităţile de garantare şi asigurare, precum şi gradul de acoperire a asigurărilor
de credit sunt aproape uniformizate în toate ţările lumii. Cu toate acestea, există
diferenţieri. în continuare, va fi prezentată, pe scurt, situaţia din câteva ţări mai
importante.
Marea Britanie
Finanţarea exporturilor este asigurată prin sistemul băncilor comerciale.
Asigurarea de credit la export se realizează prin Export Credit Guarantee
Department (ECGD), serviciu specializat, înfiinţat încă din 1919 şi care realizează,
în prezent, o cifră de afaceri superioară celei realizate în comun, de către toţi
ceilalţi omologi europeni. Deşi poliţele de asigurare ECGD se referă, de regulă, la
operaţiuni individuale, acestea pot acoperi, în totatitate, cifra de afaceri la export a
unei întreprinderi.

Belgia
Finanţarea este realizată de Crgdit export, înfiinţat în 1959, sub forma unei
bănci de asociaţie ce cuprinde mai multe instituţii publice de credit şi Banca
Naţională a Belgiei.Pe lângă aceasta, L'Office National du Ducroire este o
instituţie publică care acoperă riscuri politice, riscuri provenite din calamităţi
naturale sau riscuri monetare, precum şi riscurile comerciale rezultate din
operaţiuni realizate în ţările nemembre ale Uniunii Europene. în acelaşi timp,
Oficiul reasigură majoritatea riscurilor comerciale preluate de o societate privată -
"La Compagnie belge d'assurance credit".
Italia
Finanţarea este asigurată prin instituţia publică Medio credito. Instituto
Nazionale delle Assicurazioni este o instituţie publică care intervine atât în
asigurarea creditelor la export, cât şi în garantarea şi reasigurarea companiilor
private.
Japonia
 În Japonia, operaţiunile de finanţare sunt concentrate la Banca de Export-
lmport, creată în anul 1950. Activităţile de asigurare se desfăşoară în mod direct
prin departamentul de asigurări la export din cadrul MITI.
Germanla
Finanţarea exporturilor pe termen scurt este, în cea mai mare parte, asigurată
de către firmele exportatoare. Creditele pe termen mediu şi lung sunt finanţate de
către bânci sau prin Consorţiui Ausfuhr Kreditgesellschaft (AKA), creat în 1952,
care grupează peste 50.de instituţii germane. Sursele AKA sunt create de băncile
aderente şi, totodată, prin facilităţile de rescont asigurate de Bundesbank. Unele
exporturi germane beneficiază de susţinere publică, prin intermediul unui fond
special, în cadrul Kreditanstalt fur Wiederaufblau. în acelaşi timp, firmele pot
beneficia de facilităţi speciale de rescont pe lângă banca centrală. Volumul acestor
finanţări este redus, întrucât sub 1% din exporturile germane beneficiază de
finanţări preferenţiale.
Garantarea creditelor este efectuată prin societatea privată Hermes-Kredit-
Versicherungs-Aktiongesellschaft (Hermes). In asociaţie cu o altă societate,
aceasta asigură, pe contul guvernului federal, atât riscuri politice, cât şi riscuri
comerciale, monetare sau provenite din catastrofe naturale.
Olanda
Netherlandsche Creditverzekering Maatschappij asigură pe cont propriu, cu
posibilitate de reasigurare de către stat, riscurile comerciale pe termen scurt. Pe
contul statului sunt asigurate celelalte categorii de riscuri aferente operaţiunilor pe
termen mediu şi lung.
Statele Unite ale Americii
Finanţarea creditelor pe termen scurt este asigurată de către bâncile
comerciale, în condiţiile pieţei.
Finanţarea pe termen mediu şi lung se realizează prin Export-lmport Bank
(Eximbank), organism public autonom înfiinţat în 1934 care acţionează în
colaborare cu Forefgn Credit Insurance Association. Sursele de finanţare provin
din fondurile proprii, din avansuri de la Trezoreria publică şi din fonduri
împrumutate pe piaţă, prin intermediul Federal Financing Bank.
Eximbank intervine şi în calitate de asigurator-reasigurator pentru acoperirea
riscurilor aferente contractelor pe termen lung. Foreign Credit Insurance
Association grupează 65 de societăţi de asigurare private şi asigură riscuri
comerciale şi/sau politice ce rezultă din creditele pe termen scurt (sub 6 luni) şi
creditele pe termen mediu (sub 5 ani).
Creditele se acordă, de regulă, pentru operaţiuni importante: vânzări de
avioane, centrale atomoelectrice etc. Eximbank împrumută doar 45-65% din
fondurile necesare, restul fiind fmanţat prin bănci oomerciale, la dobânzi flotante,
care beneficiază în general de asigurare de credit oficială.
Printre marii exportatori americani, care beneficiază de finanţări prin
Eximbank, pot fi citaţi: Boeing, General Electric, Westinţjjhouse, McDonnel-
Douglas, Lockheed, Western Electric, Combustion Engineering.
Elveţia
 Creditele la export sunt acordate de băncile comerciale care îşi procură
fondurile necesare prin emisiuni de titluri cu dobândă fixă, pe piaţa elveţiană de
capital. Refinanţarea băncilor comerciale elveţiene este nesem-nificativă. De
asemenea, participarea statului la finanţarea exporturilor se rezumă la câteva
operaţiuni de creditare, în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Organismul
elveţian de asigurare este un departament de stat; statul acordă garanţii, încasează
primele de asigurare şi plăteşte despăgubiri în caz de daune.

Modalităţi de finanţare a exporturilor în ţările în curs de dezvoltare

Foarte multe ţări în curs de dezvoltare deţin, în prezent, un potenţial

tehnologic capabil să producă şi să exporte produse manufacturate şi echipamente
industriale. Handicapul intervine în momentul acordării unor condiţii de plată
competitive: firmele în cauză sunt nevoite să se adreseze atunci sistemului bancar
din ţările dezvoltate. Aceasta, întrucât foarte puţine ţări dispun de organisme
financiare capabile să acorde credite pe termen mediu şi lung exportatorilor
naţionali sau să mobilizeze fondurile necesare finanţării importatorilor. Situaţia se
explică atât prin faptul că resursele financiare locale sunt limitate, cât şi prin
importanţa importurilor de completare care consumă fonduri valutare. Recurgerea
la pieţele financiare internaţionale a fost restrânsă în ultimii ani, ţările în curs de
dezvoltare fiind supraîndatorate şi, adeseori, considerate ca insolvabile. Când
reuşesc totuşi să contracteze credite, primele de risc sunt majorate.
Pentru schimbarea acestei situaţii, UNCTAD a propus înfiinţarea unei
"facilităţi de garantare a creditului la export", al cărui scop era de a asigura ţărilor
în dezvoltare posibilitatea de refinanţare a creditelor de export acordate
cumpărătorilor străini. Propunerea secretariatului UNCTAD nu s-a bucurat de un
ecou favorabil şi suficient pentru a fi adoptată.

CONVENŢIILE GUVERNAMENTALE DE CREDIT Şl PROTOCOALELE

BANCARE
Politica de stimulare a exporturilor presupune acordarea de credite
guvernamentale ţărilor importatoare. Aceste credite au la bază semnarea unui
protocol financiar între guvernul ţării exportatoare şi guvernul străin, protocol care
prevede natura mărfurilor exportate şi volumul creditului acordat.
Protocoalele guvemamentale sunt, în general, completate de convenţii
financiare sau convenţii bancare, încheiate cu organismele străine partenere.
Protocoalele bancare pot fi încheiate şi independent de cele guver-namentale,
scopul lor fiind facilitarea relaţiilor clientelei în probleme legate de finanţarea
activităţilor în anumite ţări.
În foarte multe cazuri, aceste protocoale asociază împrumuturile
guvernamentale cu creditele bancare garantate (credite mixte). Acestea presupun,
pe de-o parte, un credit guvernamental pe termen lung (15-20 de ani) cu dobânzi
reduse - de ordinul a 3-4% - şi, pe de altă parte, credite bancare garantate de stat,
sub forma creditului-cumpărător sau furnizor, după caz, în funcţie de tipul de
contract, modalităţile de execuţie, preferinţele partenerilor sau băncilor.
 Facilităţile acordate ptin protocoale guvernamentale au bancare se pot aplica
la un proiect determinat sau la o listă de operaţiuni enumetetă limitativ şi se referă,
în general, la următoarele aspecte:
• o reducere a procentului de avans solicitat (de exemplu, 10% în loc de 15%);
• o extindere a duratei creditului;
• o reducere a ratei dobânzii;
• posibilitatea de a obţine credite pe termen mediu şi lung pentru achiziţionări de
materii prime, produse semifabricate sau bunuri de echipament, produse care sunt
vândute, de regulă, pe bani gheaţă sau prin credite pe termen şcurt.
Protocoalele financiare sunt avantajoase pentru ambii parteneri, constituind
cadrul general necesar întreprinderilor exportatoare pentru negocierea contractelor
comerciale ulterioare. în practică, se obişnuieşte solicitarea avizului consilierului
comercial aflat la post în ţara interesată.

MODALITĂŢINECONVENŢIONALE DEFINANŢAREA EXPORTURILOR

Credftele complementare
Creditele complementare, denumite şi credite de acompaniament sau credite
pâralele, sunt solicitate de importatori pentru completarea surselor de finanţare, în
cazul importurilor complexe, de uzine la cheie.
Importatorii fac apel la asemenea finanţări, în următoarele situaţii:
• pentru refinanţarea avansurilor, ştiind că acestea pot reprezenta între 15 şi 30%
din valoarea contractelor;
• pentru finanţarea cheltuielilor locale legate de producţie; acestea pot atinge, în
unele cazuri, peste 50% din valoarea contractului. De exemplu, în cazul unei
fabrici de zahăr, dintr-o investiţie totală de 100 milioane dolari, uzina poate
reprezenta doar 20 milioane. Restul de 80 milioane dolari este destinat unor
operaţiuni cum sunt: cumpărarea terenului, plantaţia de sfeclă sau trestie de zahăr
şi lucrări de irigaţii, achiziţionarea utilajelor de recoltare, amenajarea căilor de
acces, montajul uzinei ş.a.
Un alt exemplu îl poate reprezenta construirea unei căt ferate. în acest caz,
lucrările de geniu civil se pot estima la aproximativ 35% din valoarea totală a
investiţiei, iar materialul rulant, la circa 30% din contract. La acestea, se adaugă
investiţii pentru locuinţele personalului, pregătirea profesională a acestuia, care pot
reprezenta 10-15% din total. Întrucât, în cazul acestui tip de credite, nu se poate
beneficia de garanţii în ţara exportatorului, băncile se expun riscului de
nerambursare, deloc neglijabil, având în vedere situaţia îndatorării externe a unor
ţări. În majoritatea cazurilor, este vorba de eurocredite cu durata variabilă, de la 3
la 12 ani. Creditul mobilizat de banca exportatorului este acordat băncii
importatorului sau direct acestuia.
Creditele mixte
Creditele mixte reprezintă o formulă bazată pe credite comerciale clasice şi
credite guvemamentale subven-ţionate. Aceastea din urmă poţ fi chiar donaţii sau
împrumu-turi pe termen foarte lung (peste 20 de ani), cu dobânzi reduse (sub 5%),
cu perioade de graţie de cel puţin 5 ani.
 Se utilizează pentru stimularea exporturilor complexe destinate ţărilor în curs
de dezvoltare. în perioada anilor 1975-1985, Franţa, Japonia, Marea Britanie şi
Italia au utilizat, în mod frecvent, această modalitate de finanţare.
Conform unor estimări, creditele mixte au reprezentat aproximativ 5% din totalul
creditelor acordate de ţările industriatizate. Franţa deţinea recordul, cu circa 45%
din total, creditele fiind concentrate în câteva ţări: China, Brazilia, Malaezia,
Turcia....
Creditele mixte au generat dispute în cadrul ţărilor membre OCDE. Astfel,
Statele Unite ale Americii, nu au acordat de la bun început credite mixte,
considerându-le drept o sursă de concurenţă neloială pe pieţele ţărilor în curs de
dezvoltare. în scopul descurajării ţărilor exportatoare, SUA au propus ca ajutorul
public să se ridice la 50% din valoarea creditelor. în schimb, CEE a susţinut un
procent de numai 25%. Ca urmare a unor lungi discuţii controversate, ţările
membre OCDE au ajuns, în 1985, la un prim acord pentru fixarea cotei minime a
ajutorului public, la 25%. Ulterior, Franţa şi Japonia, în deplin consens cu SUA, au
acceptat ca sprijinul guvemamental să reprezinte 50% în cazul ţărilor cel mai puţin
avansate şi între 25-30% pentru celelalte ţări în curs de dezvoltare.

Finanţarea prin factoring

Factoring-ul (affacturage) reprezintă o tehnică de finanţare de origine anglo-
saxonă utilizată iniţial pe plan intern. Ulterior, s-a extins şi asupra creanţelor pe
termen scurt, provenite din exporturi - facturi a căror reglementare nu depăşeşte, de
regulă, 180 de zile.
Mecanismul este relativ simplu: exportatorul cedează firmei de factoring -
bancă sau instituţie financiară specializată - totalitatea creanţelor sale asupra
partenerilor străini. Factorul efectuează plata imediată a acestora, preluând asupra
sa riscul de neplată.
Practic, relaţia exportator-factor se bazează pe un contract, încheiat în genere pe un
an, renuvelabil prin tacită reconducţiune.
Exportatorul beneficiază de următoarele avantaje:
• îşi simplifică gestiunea contabilă, administrativă şi bugetară;
• în consecinţă, întocmirea bilanţului se reduce doar la postul "creanţe-factor";
• nu mai este expus riscului de neplată.
Costul factoring-ului este relativ ridicat şi cuprinde două elemente:
• comisionul de factoring, calculat "ad valorem" asupra creanţelor transferate;
acesta variază între 0,5 şi 2,5%, în funcţie de cifra de afaceri, numărul şi calitatea
clienţilor, volumul de facturi şi riscul politic al ţării importatorului;
• comisionul de fnanţare, determinat "prorata temporis", în funcţie de rata
dobânzii, aplicabile asupra reglementărilor anticipate.
Un alt dezavantaj ţine mai ales de comportamentul firmei de factoring faţă de
clienţi. Acesta este adeseori mai dur, mai puţin indulgent cu exportatorul. Un
asemenea comportament ar putea avea drept consecinţă o pierdere a unor categorii
de clienţi.
Pentru a veni în sprijinul clienţilor, în ceea ce priveşte recuperarea creanţelor
pe termen scurt, toate băncile importante au înfiinţat filiale specializate în factoring
internaţional. (De exemplu: Societe Generale, cu Soge Factoring sau Credit
Lyonnais cu Slifac).
Finanţarea prin forfaiting
Forfaiting-ul, respectiv cumpărarea forfetară a creanţelor, sau scontarea
forfetară, este o tehnică de finanţare înrudită cu factoring-ui.
Forfetarea reprezintă cumpărarea creanţelor asupra unui client din străinătate
de către o bancă sau societate financiară. Preţul de cumpărare este egal cu valoarea
nominală diminuată cu taxa de scont, determinată în funcţie de scadenţa creanţelor.
Spre deosebire de factoring, forfetarea nu presupune cedarea în totalitate a
creanţelor, referindu-se la operaţiuni individuale. Aceasta, întrucât are ca obiect, de
regulă, vânzări de utilaje, instalaţii, bunuri de echipament cu scadenţe de plată care
variază între 18 luni şi 5 ani. Aceasta nu înseamnă că nu se pot cumpăra creanţe pe
termen scurt, sub 18 luni, sau lung, de până la 10 ani. De regulă, banca nu acceptă
decât creanţe în devize de largă circulaţie pentru ca să se poată refinanţa rapid. Un
element important îl reprezintă şi faptul câ banca acceptantă a efectului (trată)
preia asupra sa riscul de neplată, renunţând la orice regres împotriva
exportatorului.
Avantajele pentru exportator sunt importante, putând fi rezumate în
următoarele aspecte:
• vânzarea pe credit se transformă într-o vânzare "cash", ceea ce reprezintă o
posibilitate de finanţare rapidă;
• exportatorul se va debarasa, astfel, de toate riscurile - riscul de credit, d.e
dobândă, de schimb, riscul politic - acestea fiind preluate de bancă;
• ca şi în cazul factoring-ului, cumpărarea forfetară a creanţelor uşurează sau
suprimă unele sarcini administrative, de gestiune;
• în final, am putea spune că forfaiting-ul reprezintă o formulă intermediară - între
creditul fumizor şi creditul cumpărător - cumulând pentoi exportator avantajele
acestora;
• cumpărarea forfetară a creanţelor reprezintă, în acelaşi timp, o formulă care se
adresează îndeosebi întreprinderilor mici şi mijlocii, a căror expansiune şi
implantare directă pe pieţele externe este dificilă.
Hârtiile de valoare supuse forfetării sunt, de regulă, transmisibile, ceea ce a
permis dezvoltarea unei pieţe secundare constituită din bănci, instituţii financiare
specializate sau investitorii publici şi privaţi, interesaţi în diversificarea
portofoliilor de titluri şi o mai bună acoperire a riscurilor. Piaţa secundară este
prezentă la Londra, Zurich, Geneva, Luxemburg, Paris, fiind estimată în 1990, la
circa 20 miliarde dolari.
Forfaiting-ul este o tehnică de finanţare în plină ascensiune în ţări ca
Germania (40% din totalul finanţărilor la export), Marea Britanie, Spania, Franţa.
Costul operaţiunii variază în funcţie de caracteristicile operaţiunilor, modalităţite
de plată, ţara debitoare şi garanţiile care însoţesc creanţa. Costul include, desigur,
acoperirea riscurilor suportate de bănci: riscul de credit, riscul politic,riscul de
transfer, riscul de curs şi riscul de variaţie a dobânzii. întrucât costul presupune şi
finanţarea propriu-zisă, acesta ajunge să fie mai mare cu circa 5%, în comparaţie
cu un credit furnizor sau cumpărător obişnuit. Dacă efectele sunt însoţite de o
garanţie bancară, costul poate fi uşor redus.
Finanţarea prin leasing (credit-bail) internaţional
Leasing-ul presupune o relaţie tripartită între furnizorul mărfurilor, societatea
de leasing şi importator. Operaţiunea poate fi efectuată direct de către exportator
sau prin intermediul unei filiale specializate, implantate în ţara importatorului ori o
ţară terţă. Oatorită costului ridicat al finanţării, se practică amplasarea filialelor în
zone off-shore sau paradise fiscalex).
Operaţiunea este generatoare de avantaje pentru ambii parteneri:
• astfel, pentru exportator operaţiunea echivalează cu o vânzare cash care elimină
preocupările legate de încasare şi riscurile de curs de schimb, societatea de leasing
preluând asupra sa dificultăţile care decurg din relaţia cu clientul străin;
• importatorul nu trebuie să mobilizeze fonduri importante, întrucât va plăti o
chirie pentru bunurile procurate în regim de leasing. Chiria poate fi modulată în
timp în funcţie de posibilităţile sale financiare.
Costul operaţiunii este, în general, ridicat. în plus, societatea de leasing se
expune la numeroase riscuri de ordin juridic, fiscal, monetar, politic. Aceasta
explică faptul că leasing-ul a reprezentat multă vreme o tehnică de finanţare puţin
prezentă la export, fiind practicată cu precâdere pe pieţele mari: Statele Unite ale
Americii, Canada, Franţa ş.a.
Societăţile de leasing sunt în acelaşi timp şi firme prestatoare de servicii.
Astfel, ele cumpără produse de la un fumizor străin pentru a le iivra, prin
închiriere, unui terţ beneficiar tot din străinătate. în ultimul timp, asistăm la o
expansiune a operaţiunitor de leasing. Astfel, se constată, tot mai mult, apartenenţa
societăţilor specializate la un grup financiar multinaţional sau tendinţa de
coordonare, dacă avem în vedere exemplul Organizaţiei MULTILEASE. Aceasta
dispune de un secretariat permanent la Londra care coordonează activităţile
socretăţilor de leasing mai importante pe plan mondial. Aceste societăţi deţin peste
1000 de filiale, răspândite în principalele ţări exportatoare . Cifra de afaceri globală
reprezintă aproximativ 1,5 miliarde franci elveţieni, constând în cumpărări de
bunuri de echipament. Grupul MULTILEASE cuprinde societăţi de leasing de
primă importanţă, cum sunt: Deutsche Leasing AG, US Leasing Inc. din San
Francisco (cea mai veche din lume) şi Orient Leasing Co.Ltd. - cea mai importantă
pe plan mondial în momentul de faţă, implantată în Japonia, Hong-Kong,
Singapore, Kuala Lumpur, Sao Paolo, Seul, Djakarta, Curaţao, Formosa, Filipine.
Marile bănci franceze au înfiinţat filiale specializate în montajul operaţiunilor de
leasing la export în scopul asigurării finanţării exporturilor de maşini, utilaje,
echipamente in-dustriale. Serviciile de crâdit-bail sunt oferite importatorilor de
bunuri de echipament fabricate în Franţa. Din acest motiv, leasing-ul se constituie,
în acelaşi timp, într-o modalitate de stimulare a exporturilor complexe: avioane,
nave portcontainer, ordinatoare, sateliţi, utilaj petrolier sau material pentm lucrări
publice. Montajul operaţiunilor financiare complexe se realizează fie în baza
filialelor localizate, din raţiuni fiscale, în zone off-shorex), fie prin înfiinţarea unor
societăţi ad-hoc pentru fiecare operaţiune. Durata ope-raţiunilor de acest gen este,
adeseori, foarte lungă: 15-20 de ani. Finanţările sunt, de regulă, în sistem multi-
currencies, fiind create, în acelaşi timp, posibilitâţi de swap.
Societăţile transnaţionale consideră, în prezent, leasing-ul ca o tehnică de
finanţare de prim rang, adaptată situaţiei marilor proiecte industriale.

MANAGEMENTUL OPERAŢlUNILOR BANCARE

Managementul operaţiunilor pasive
Operaţiunile pasive reprezintă pentru bancă modalităţi de constituire a
rcsurselor. Din această categorie fac parte:
a. Constituirea depozitelor .
Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din funcţiile
principale ale băncii. Depozitele bancare au un dublu caracter:
- pe de o parte constituie obligaţii ale unor bănci faţă de depunător, obligaţii
derivînd din mobilizarea capitalulul temporar disponibil al clienţilor;
- pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă pentru depunători creanţe
faţă de bancă, defapt mljloace de plată pe care aceştia le pot utiliza in orice
moment pentru efectuarea de plăţii către terţi, prin operarea in cont.
Depozitele bancare reprezintă, pe lîngă o formă de existenţă a banilor,
respectiv a banilor de cont, şi una din principalele forme de mobilizare a
capitalurilor temporar disponibile.
Depozitele la vedere se caracterizează printr-un grad mare de elasticitate,
deoarece evoluţia disponibilităţilor din depozitele la vedere inregistrează
permanent o variaţie a soldurilor. Cu toate acestea utilizarea sumelor provenite din
depozitele la vedere se poate face cu prudenţă, în limitele soldulul minim
permanent ce exprimă posibilităţile reale de fructificare prin folosirea sumelor
respective ca resurse de creditare.
Certiflcatele-de depozit sunt titluri de credit pe termen emise de bancă ce
atestă depunerea unei anumite sume de bani de către o persoană fizică sau juridică.
În baza acestora, suma poate fi incasată la scadenţă impreună cu dobinda aferentă.
b. Scontul şi rescontul
Reprezintă modalităţi de procurare de resurse noi prin cedarea portofoliului de
efecte comerciale.Scontul este mărimea procentuală a dobînzii percepută de bănci
asupra valorii nominale a efectelor de comerţ - cambie, bilet la ordin, cec, mandat -
achitate inaintea scadenţei. Operaţiunea prin care banca achiziţionează la vedere,
de la unul din clienţii săi o creanţă la termen oferind suma înscrisă pe efectul de
comerţ, mai puţin comisionul şi dobînda poartă denumirea de scontare.
Mărimea dobînzii depinde de următoarele elemente:
 valoarea titlulul de comerţ;
 perioada pînă la scadenţă;
 taxa (rata scontului)

Scontul poate fi fixat de Banca Naţională şi reprezintă o pîrghie a politicii de

credit, fiind punct de referinţă la stabilirea ratei dobînzii pentru diverse operaţiuni
de credit şi un instrument de influenţare a activităţii economice generale, deoarece
scăderea scontului face mai accesibile creditele şi stimulează afacerile favorizînd
însă emigraţia capitalurilor, cu efecte negative asupra balanţei de plăţi şi asupra
cursului de schimb al monedei naţionale iar majorarea scontului frînează cererea
de credite, favorizează atragerea de capitaluri străine şi creşterea cursului de
schimb al monedei naţionale.
Reescontul reprezintă mărimea procentuală a dobînzii deţinută de către
Banca Naţională în calitatea sa de bancă centrală, la operaţiunle ce intervin între
aceasta şi băncile comerciale care solicită credite pe seama efectelor de comerţ
neajunse la scadenţă şi aflate în portofoliul propriu.
Operaţiunea de transmitere a acestor titluri de credit între cele două instituţii
este denumită rescontare.
Similare rescontului sunt şi operaţiunile de lombardare, de fapt operaţiuni de
împrumut pe garanţii de efecte publice (obligaţiuni şi bunuri de tezaur), operaţiuni
prin care banca de depozit obţine de la banca de emisiune resurse pe termen scurt,
valorificîndu-şi astfel portofoliul de valori mobiliare.
c. Capitalul propriu şi fondurile de rezervă
Capitalul şi fondurile de rezervă se cotituie pe seama portofoliului şi au un
aport relativ redus în formarea resurselor de creditare ale băncilor, deoarece banca,
fiind o societate pe acdţiuni formează capitalul propriu prin emisiune şi subscriere
de acţiuni.
Acţiunile sunt indivizibile, iar banca nu recunoaşte decît un singur proprtetar
pe fiecare acţiune. Dacă sunt mai mulţi proprietari în indiviziune asupra unei
singure acţiuni, aceştia trebuie să delegheze un reprezentant pentru exercitarea
drepturilor de proprietate.

Managementul operaţiunilor actlve

În dezvoltarea managementului bancar privind operaţiunile actlve ale băncii

s-au conturat trei concepte, denumite în literatura de specialitate teorii: .
a. Teoria creditului comercial.
Porneşte de la necesitatea satisfacerii pozitive a cerinţelor dilemei specifice
băncii: lichiditate sau profit, ţinând seama de relaţiile de inversă proporţionalitate
între cei doi termeni.În viziunea acestei teorii, banca este orientată pentru a
promova cu precădere, creditele autolichidabile, angajate pe baza unor garanţii
reale. Există deci, premize reale a la vânzarea mărfurilor ce fac obiectul
credituluil să se creeze premize efective ale rambursării creditulul.
Principiul prudenţei este esenţial în acordarea creditelor anterior
momentului acordării, ca şi exercitarea unui control atent asupra naturii, calităţii şi
oportunităţii producţiei creditate.
De fapt un adevăr fundamental în activitatea de creditare este acela că nici un
împrumut nu este autolichidabil deoarece împrumuturile sunt garantate prin
valoarea, exprimată în bani a mărfurilor respective dar rambursarea efectivă poate
proveni din alte surse dacă agentul economic are continuitate în activitate. Pe de
altă parte, trebuie avute în vedere şi considerentele ce ţin de contextul relal al
economiei: recesiune, inflaţie etc. Există deci pericolul ca piaţa să infirme utilitatea
unora din procesele economice sau valorile materiale aduse în circuitul economic
prin creditatr şi astfel, să se constate că oferta de monedă a fost exagerată, iar
creditul a generat pur şi simplu inflaţia.
b. doctrina transferabilităţii.
Constă în modificarea structurilor de creditare ale băncii prin transformarea
acestora din economii şi depozite în economii financiare aflate în formă de
valori mobiliare: obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.
Deţinerea de obligaţiuni, face posibilă în orice moment obţinerea de
disponibilităţ ca urmare a vânzării acestora la bursă, ceea ce cornduce la o evidentă
creştere a lichidităţii, dar în acelaş timp la micşorarea posibilităţilor de a obţine
profit.
Ca aspect negativ al acestei doctrtne se poate menţiona faptul că o parte din
resurse, fiind angajate în deţinerea de titluri, rămîn mai puţine pentru creditarea
agenţilor economici.
c. Teoria veniturilor anticipate.
Această teorie încurajează banca în a considera creditele pe termen lung ca o
potenţială sursă de lichiditate. Se desprinde concluzia că resursele pe termen scurt
pot fi angajate pe termen lung deoarece acestea asigură un însemnat aport la
lichiditatea băncii prin faptul că debitorii rambursează creditul în rate, asigurînd un
flux continuu al plăţilor către creditor.
Cele trei doctrine expuse sintetic pot fi considerate în orce moment ca
alternative, iar managementul activelor băncii poate utiliza fiecare dintre aceste
teorii sau le poate aplica în paralel, în funcţie, de conjunctură. Gestionarea eficientă
a activelor presupune soluţionarea alternativei risc- profit în vederea optimizării
acestui raport.

Motivaţia şi performanţa în activitatea bancară

Nu este suficient ca scopul activităţii bancare să fie clar, concret şi riguros

formulat pentru a-i conferi normalitate şi, mai cu seamă eficienţă. Chiar dacă
lucrătorul de la bancă dispune de cunoştinţe profesionale şi experienţă, de
instrumente intelectuale bine dezvoltate, o bună percepţie şi memorie, gîndire
flexibilă, dacă nu este împins din lăuntrul său, determinat de ceva pentru a munci,
învăţa sau crea, el nu va desfăşura o activitate eficientă.
Deci, pe lîngă stabilirea precisă a obiectivelor muncii bancare managerul
trebuie să facă apel la factori cu rol de stimulare, activare, de sensibilizare selectivă
şl imbold. Toţi aceşti factori se circumscriu noţiunii de motivaţie şi constituie
stimuli interni ale individului. Este vorba despre acei stimuli care, din interior
determină pe individ să întreprindă unele acţiuni sau să se eschiveze, să refuze a
se lăsa antrenat în altele.
Motivaţia este o cauză internă a comportamentului oamenior.
La baza întregului eşafod motivaţional stau trbuinţele umane care sunt şi
forţele motrice ale individului, în condiţiile unui mediu social dat. Psihologul
american Maslow stabileşte cinci categorii de trebuinţe:
- biologice;
- de securitate;
- de afiliere;
- de stimă şi statut social;
- de autorealizare;
Moivaţia are în anumite împrejurări, un efect destabilizator produs de stimuli
agresivi ca: pedeapsa, ameninţarea, dojana sau ignorarea.
Se poate stabili o relaţie directă între intensitatea motivaţiei pozitive şi
performanţă, în funcie de complexitatea sarcinilor de serviciu pe care le primeşte
un salariat. În acest context a apărut ideea optimului motivaţional, adică a unei
intensităţi optime a motivaţiei care să permită obţinerea unor performanţe înalte
sau cel puţin a celor scontate.
Se pot constata două situaţii:
a. Dificultatea sarcinii este apreciată corect de către salariat în acest caz
optimul motivaţional înseamnă creşterea motivaţiei şi a performanţelor în acelaşi
timp;
b.Gradul de dificultate al sarcinii este apreciat incorect de către salariat
– rezultatul va fiitul va o supras sau submotivaţle, ambele conducând la eşec
în îndeplinirea performantă a sarcinii de serviciu.

Managementul resurselor umane

Managementul performanţei bancare implică, pe lângă cunoaşterea unor

tehnici şi procedee de lucru specifice şi dimensiunea umană a activităţii
managerului bancar. Oamenii detestă să fie conduşi, aceasta deoarece fiecare dintre
noi este realmente o personalitate. Alt adevăr este că oamenii simt nevoia să fie
conduşi.
Personalitatea oamenilor pe de o parte şi nevoia lor de a fi conduşi, organizaţi
şi coordonaţi pe de altă parte, constituie cei doi poli între care se situează
managerii. Un management eficient înseamnă în bancă mai mult decât oriunde,
planificare, creare de premize, provocare, într-un cuvânt gestionarea schimbărilor
în mod permanent. Numai prin elementul uman managerul bancar poate provoca
schimbarea şi, din acest motiv o componentă esenţială a strategiei băncii este aceea
privind resursele umane.
Iată de ce esenţială pentru activitatea managerială este cunoaşterea
oamenilor a colaboratoritor, a calităţilor şi defectelor umane şi profesionale ale
acestora, a aspiraţiilor şi problemelor care îi frământă, şi chiar a hobby-urilor
pentru a se instaura un climat fericit, de reală comunicare interumană subordonat şi
direcţionat atigerii obiectivelor vizate, pe un orizont de timp îndepărtat sau mai
apropiat. Oamenii se tem de schimbarea din obişnuinţă, sau din teama de
necunoscut. Odată ce se produc schimbări, munca devine mai grea, intervin şl
interesele personale ale fiecăruia.
 Elemente de dinamică a grupurilor
Definim grupul ca fiind o mulţime eterogenă de oameni
care prezintă caracteristici psihosociale comune, ce îi fac diferiţi de aceia
din alte grupuri ale mediului social. În cadrul grupului se dezvoltă competenţe
profesionale relaţii de sprijin reciproc, dar şi o psihologie colectivă, în care fiecare
individ are tendinţa să se "piardă". Dar cum oamenii simt nevoia de a fi conduşi
din interiorul grupului se deprind unul sau mai mulţi lideri care, în consens,
reprezintă grupul în situaţiile cu care acesta se confruntă şi, în acelaşi timp,
coordonează activităţile grupului. Este bine ca managerul, în acelaşi timp, să fie şi
liderul grupului (profesional) pe care îl reprezintă, pentru că între manager şi lider
sunt diferenţe importante. Iată câteva dintre acestea:
- liderul ne reprezintă, în timp ce managerul ne conduce;
- liderul este "născut". managerul este "făcut";
- grupurile generează lideri, aceştia exprimă acordul de voinţă şi sentimente,
consensul grupului, în consecinţă el este acceptat sau respins în mod tacit;
- comunicarea interumană între lider şi grup se produce foarte rapid, în vreme ce
managerul comunică acestuia deciziile sale ce nu-şi găsesc întotdeauna
motivaţia la nivelul indivizilor executanţi.
Un grup având caracteristici importante este echipa, elementele care-i
conferă acest statut socio-profesional fiind:
- are un scop bine definit;
- membrii echipei sunt independenţi;
- fiecare membru al echipei este angajat moral şi profesional faţă de coechipieri:
- indivizii sunt responsabili în faţa grupului şi managerului;
- acceptă confruntarea cu problemele de rezolvat;
- fiecare membru al echipei are imaginaţie, creativitate;
- tendinţa fiecărui membru al echipei este de a căuta în mod constant
perfecţionarea.
Managerul trebuie să inducă echipei sale o atmosferă de încredere şi sprijin,
de căutare a soluţiilor de a valorifica entuziasmul salariaţilor. În fiecare echipă
există mai multe tipuri umane:
a. MISIONARII - reprezintă liantul echipei, ei prezentând interes pentru
problemele de comunicare inter-umană, de armonie a echipei, văzută ca
un total de eforturi coordonate şi bine direcţionate în vederea atingerii acestui
scop;
b. EXECUTANŢII - sunt cei care, în sensul bun al cuvântului, acceptă
compromisurile fiind întotdeauna dispuşi să execute, ceea ce face destul de uşoară
integrarea lor în echipă;
c. AUTOCRAŢII - sunt oamenii cu o puternică personalitate, el aflându-se cel
mai adesea în postura de lideri şi/sau manageri: reprezintă liantul grupului, el
asumându-şi responsabilitatea pentru întreaga echipă.
În funcţie de raporturile permanente ce se stabilesc între manager şi echipă,
se poate vorbi de următoarele tipuri de manageri:
- tipul democratic - acceptă opinia echipei (făcându-se ecoul acesteia, actul
decizional înglobând opiniile acceptate de colaboratori, membrii echipei;
 - tipul participativ - reprezintă situaţia optimă când forţele echipei şi
managerul se întâlnesc "la jumătatea drumului". Este un mod eficient de a
conduce.
- tipul autocratic - este cel mai prezent actualmente în sistemul bancar şi nu
numai. Are tendinţa de a reduce influenţa echipei până la anularea acesteia,
întreaga responsabilitate revenindu-i managerului. Este cel mai riscant, şi
întotdeauna, cel mai ineficient mod de a conduce.

Riscul bancar

Categorii de riscuri bancare

Funcţiile sistemelor tradiţionale s-au extins atât pe pieţele naţionale, cât şl pe
cele internaţionale. Pieţele financiare au devenit mult mai fragile, mai supuse
hazardului. Aceasta a condus la o creştere accentuată a incertitudinii şi, în
consecinţă, la multiplicarea riscurilor specifice aparatului bancar.
Numeroase evenimente au arătat că problemele principale cu
care se confruntă băncile rezultă din accentuarea riscurilor. Aceasta
deoarece, viitoarea evoluţie a activelor, ca şi a costului pasivelor, nu
poate fi prevăzută cu acurateţe.
Evoluţiile viitoare depind de evenimentele viitoare, cum ar fi inflaţia, politica
monetară şi schimbările in produsul naţional brut. Unii economişti consideră că la
baza problemelor cu care se confruntă băncile se află factori
macroeconomici. Ei accentuează importanţa riscului deoarece acesta
reprezintă principala problemă a majorităţii băncilor.
O bancă întâmpină multe dificultăţi dacă va trebui să acopere cu capital
pierderile înregistrate. Alţi economişti consideră că riscurile, a căror apariţie
face ca o banca să devină insolvabilă depind de variaţiile nivelului veniturilor
prevăzute a se obţine şi ale nivelului cheltuielilor acoperite din acestea.
Riscul insolvabilităţii poate fi redus, fie prin majorarea capitalului, fie
prin micşorarea riscului de portofoliu. Fiecare bancă are o structură a activelor şl a
pasivelor. Pe parcursul unei perioade de gestiune (un an) banca obţine anumite
câştiguri şi efectuează anumite cheltuieli, cea mai mare parte acestora fiind
cheltuielile cu dobânzile la fondurile atrase.
Atât câştigurile, cât şi cheltuielile, pot fi estimate in funcţie de structura
activelor şi a pasivelor, de operaţiunile efectuate şi de factorii macroeconomici.
Cauza cea mai frecventă a pierderilor şi insolvabilităţii instituţiilor
financiare este dificultatea lor de a face faţă unor evenimente ce se pot
produce, dar care nu au fost prevăzute. Teoria portofoliului arată că relaţia dintre
patrimoniul net al unei bănci, instabilitatea câştigurilor de pe urma portofoliului şi
cheltuielile de funcţionare determină riscul ce cauzează falimentul băncii. Aceasta
deoarece riscul de portofoliu se referă la riscul asociat fiecărui element de activ şi
de pasiv, la importanţa combinării lor şi a relaţiei dintre ele.
Compoziţia şi structura portofoliului determină scadenţa tuturor
activelor şl pasivelor. De exemplu, riscul ratei dobânzii, care reprezintă pericolul
cel mai mare pentru instituţiile bancare, depinde de diferenţele existente între
scadenţa activelor şi cea a pasivelor băncii. Cu cât este mai largă această scadenţă
medie a activelor, cu atât mai mult va scădea valoarea lor, dacă rata dobânzii
creşte.
Astfel, veniturile nete din operaţiuni vor scădea, deoarece veniturile din
dobânzi la active cresc, dar mal încet decât cheltuielile cu dobânzile la pasive.
Băncile devin insolvabile când îşi centrează prea multe credite, investiţii sau
activităţi în domeniul în care producerea fenomenelor neanticipate ar putea genera
pierderi substanţiale. Posibilitatea obţinerii unor profituri ridicate îi împiedică pe
bancheri să se mai gândească şi la riscurile de portofoliu.
Un alt risc important cu care se confruntă băncile este legat de schimbările
variabilelor macroeconomice care nu pot fi anticipate. Analizând marea criză din
1930, doi economişti americani au împărţit riscurile rezultate din
evenimentele neprevăzute în următoarele categorii:
1. Riscurile de sistem, cauzate de o scădere acceptabilă a ofertei de bani,
precum şi de anumite restricţii impuse băncilor.
2. Riscul de preţ, care se referă la, posibilitatea ca ratele dobânzii să crească
brusc în condiţiile în care banca deţine active cu o scadenţă mai lungă decât a
pasivelor.
3. Riscul de credit, care apare când împrumuturile nu sunt rambursate în
volumul şl la termenul stabilit.
4. Riscul de funcţionare, care rezultă din fraude, incompetenţă, sau efectuarea
unor operaţiuni neeficiente.
5. Riscul din reglementări, se referă atât la schimbări neaşteptate ale
reglementărilor bancare, cât şi ale legilor, ce împiedică băncile să acţioneze
eficient şl în siguranţă.
Probabilitatea riscului ca o bancă să devină insolvabilă depinde de
modul în care portofoliul reacţionează la schimbările neprevăzute din economie.
Băncile întâmpină dificultăţi dacă sunt incapabile să se adapteze noilor
condiţii. Pentru a preîntâmpina efectele fenomenelor neprevăzute şi a reduce riscul
se poate acţiona în următoarele direcţii:
- clasificarea activelor şl pasivelor în funcţie de reacţia lor la evenimentele
neprevăzute.
- schimbarea politicii de portofoliu, fie prin orientarea către
activele cu scadenţa scurtă, fie prin creşterea ponderii pasivelor cu
scadenţa îndelungată.
- creşterea capitalului.
Rezultă, deci că insolvabilitatea poate fi micşorată fie prin reducerea
nivelulul riscurilor de portofoliu, fie prin creşterea capitalului. Capitalul
joacă un rol semnificativ în cazul legăturii câştiguri-riscuri. Creşterea capitalului
duce la descreşterea riscurilor prin reducerea instabilitâţii veniturilor şi la
reducerea posibilităţii ca banca să dea faliment.
Din punct de vedere al modului de contabilizare, capitalul sau patrimoniul net
este definit de diferenţa între valoarea totală activelor şl valoarea totală a pasivelor
unei firme. Prin urmare şi riscurile în sectorul bancar sunt mult mai mari decât în
alte sectoare.
 Din punct de vedere al riscului de insolvabilitate, capitalul adecvat poate fi
definit astfel: "capitalul este adecvat atunci când el reduce la minimum riscul
viitoarei insolvablităţi".
Pe scurt funcţionarea capitalului este să reducă riscul prin absorbirea
pierderilor, rezolvarea problemelor legate de lichiditate, limitarea creşterii
riscurilor asumate de bancă. Relaţia dintre risc şi capital este neliniară şi pericolul
insolvabilităţii scade rapid atunci când capitalul creşte. Din păcate nu este uşor să
se evalueze riscurile şi să se stabilească capitalul adecvat. În prezent autorităţile de
reglementare se axează pe măsurarea capitalului. Ele încearcă să afle ce risc trebuie
să-şi asume o bancă pornind de la evaluarea activelor băncii, politica de creditare,
administrarea numerarului şi calitatea managementului băncii.
Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC) clasează băncile după cinci
categorii de performanţe numite CAMEL:
C/ - capital adecvat
A/ - calitatea activelor
M/ - calitatea managementului
E/ - câştiguri (earnlngs)
L/ - lichiditate
Băncile cu riscuri mart sunt forţate să albă capital mare. În 1988, autorităţile
din principalele ţări industrializate au publicat Convenţia de la Basel ce priveşte
stabilirea capitalului adecvat pentru organizaţiile bancare. Înţelegerea priveşte:
- componentele capitalului de bază pentru organizaţiile bancare.
- elementele ce trebuie scoase din capitalul primar în vederea calculării
indicatorului capital/active.
- structura şl ponderile de risc pentru activele riscante şi pentru activităţile
,din afara bilanţului.
- utilizarea în scop de control a indicatorului capital primar active riscante.
Valoarea minimă a acestui indicator pentru toate băncile este 5.5%.
Diversitatea riscului apare din parcurgerea diferitor tipuri de riscuri care pot fi
întâlnite. Analiza tradiţională distinge: riscul general, riscul profesional şi riscul de
întreprindere. Analiza trebuie completată cu apariţia mai recentă a riscului născut
din îndatorarea excesivă a unor ţări, numit riscul - ţării sau risc suveran şi cu
riscurile de taxă şl de schimb.
a) Riscul general .
Este acela care provine din fenomenele de mare amploare ce se abat asupra
unei ţări. Există riscul general al fenomenelor naturale sau al anumitor cauze de
mare amploare, care afectează depozite de mare amploare, care afectează depozite
de bilanţ ale clienţilor. Ele pot fi de ordin politic sau de ordin economic.
b) Riscul ţării
Foarte recent, acest risc merită să fie evocat, deoarece prezintă un caracter de
generalitate extins. Acest risc mai este numit şi risc neprevăzut, deoarece el este
născut din incapacitatea unor debitori din ţările considerate de a face faţă
angajamentelor sau din incapacitatea autorităţilor monetare de a transforma sumele
care corespund serviciului datoriei în care ea este exprimată, de obicei dolarul.
c) Riscul de taxă şi de schimb
 Este foarte dificil ca instituţiile de credit să poată avea resurse şi sume
utilizabile ale căror durate să fie echilibrate şi pentru care modalităţile de fixare a
taxelor să fie identice. Orice decalaj în materie creează un risc care trebuie
identificat. Este valabil şi pentru devize.
d) Riscul profesional
Acest risc, numit şl corporativ, ameninţă băncile angajate foarte mult în
anumite sectoare şl care sunt surprinse de o criză datorată, de exemplu,
incapacităţile structurale a întregului sector, relevată de către concurenţă,
restrângerii unei pieţe sau schimbărilor accidentale în sistemul preţurilor.
e) Riscul de întreprindere
Este cel mai frecvent şl cel mal divers. Bancherul este în mod evident
ameninţat de sumele pe care le-a împrumutat, şi care pot fi compromise. Orice
credit poartă un risc de nerambursare. Dar, in plus, evoluţia Dreptului angajează şi
concursul celui care l-a luat.
Majoritatea doctrinelor consideră că numai vina bancherului îi poate asigura
responsabilitatea. Aprecierea riscului se face pe baza informaţiilor deţinute din
diverse surse:
a) Informaţii obţinute de la clienţi
Dosarele pe care banca le consideră la dispoziţia sa cuprind un număr de
documente juridice: statutul societăţii, hotărârile Adunării Generale şi ale
Consiliului de Administraţie. Documentele contabile sunt cele mai importante.
Dosarele cuprind bilanţurile, situaţia conturilor şi conturile de profit şi pierderi,
toate la zi. Deşi indispensabile, datele contabile prezintă insuficienţe, chiar dacă
sunt certificate de către cenzori. Bancherul poate să pună sub observaţie contul pe
care îl girează în numele clientului său. În acest mod poate obţine în orice
moment un diagnostic financiar curent, care constituie o sursă de informaţii
importante. Dar el trebuie să caute şi alte surse de informaţie.
b) Sursele exterioare de informaţie
Constituie unele surse de informaţie în cadrul Băncii Centrale privind riscurile
aferente la una sau altă întreprindere.

Prevenirea şi divizarea riscurilor

Oricare ar fi calitatea aprecierii riscului, băncile au ştiut întotdeauna că le
este necesar să-şi împartă riscurile. Divizarea riscului se realizează in funcţie de
flecare client. Divizarea acţionează atât pe plan profesional, cât şl pe plan teritorial.
Pentru flecare client banca fixează limite la termen scurt. În
principiu, această operaţie are loc în flecare an. Ea stabileşte o serie
de limite de feluri de credite, fiecare având câte una şi un plafon
global, care este în general inferior sumei limitelor individuale pe
categorii de credit. Partajul obişnuit al creditelor poate fi "concertat" sau sub
forma unui credit "consorţional". Există creditul "concertat" la care fiecare
bancher deţine o parte din operaţiunile clientului, dar fără să existe o organizare a
grupei de bancheri, care nu au relaţii unii cu alţii.
 În creditul "consorţional", din contra, un cartel bancar este constituit sub
direcţia unui conducător sau a mal multora. Întreprinderile, ca şi
societăţile bancare, preferă să păstreze maximum de supleţe în relaţiile lor.
Divizarea riscului, care este o necesitate pentru buna gestionare a băncii,
poate avea un inconvenient: fărâmiţarea creditelor pe un număr mare de bancheri.
In faţa riscului insolvabilităţii, bancherul, încearcă să se protejeze prin
garanţii destinate să apere creditorul contra riscului la care se supune.