Pana la 12 ani copilul nu invata deloc din critica, ci doar din feed-back

pozitiv, pentru ca nu are structurile cerebrale necesare ca sa proceseze

informatia in sens invers, iar cei care reusesc cel mai bine in viata sunt
copiii de 7 si 8, nu premiantii de 9 si 10, afirma Sorina Petrica, psiholog
clinician si psihoterapeut de formare cognitiv comportamentala.
Intr-un interviu acordat Ziare.com, Sorina Petrica a atras atentia asupra erorilor
frecvente si grave pe care parintii, chiar animati de cele mai bune intentii, le fac
in educatia copiilor lor pentru ca nu inteleg nevoile reale ale acestora.
Iar multe dintre aceste erori sunt consecinta faptului ca parintele nu isi intelege
propriile emotii sau este prizonierul propriilor traume: "Noi ne vom afecta copiii in
zone in care am fost afectati".

Care sunt cele mai frecvente si mai neconstientizate greseli ale

parintilor in raport cu copiii lor?
Una dintre erorile tipice este ca reactioneaza la greseala copilului prin
retragerea afectiunii. Cand copilul greseste, cel mai adesea parintele pune
distanta fizica si emotionala intre el si copil, nu mai priveste copilul la fel, nu-i mai
zambeste, nu-i mai vorbeste.
Copilul invata in acest mod sa se identifice cu greseala, sa simta rusine si isi
formeaza in timp convingerea ca e "defect". Iar copilul care traieste frica de
esec traieste si spaima de a nu fi abandonat.
Care e raspunsul corect la greseala copilului?
Copilaria se asociaza cu un proces intens de invatare. Orice proces de invatare
implica in mod automat greseala. Asa ca raspunsul corect este cel in care
parintele subliniaza ce a reusit copilul sa faca, oferind in acelasi timp sprijin
pentru exersarea aspectelor care mai au nevoie de exercitiu pentru a fi invatate.
De exemplu, un copilul smulge jucaria din mana altui copil. In fata acestui
comportament parintele trebuie sa vada ce abilitate ii lipseste copilului, ce
abilitate trebuie sa-i construiasca pentru ca acest comportament sa dispara. In
cazul nostru abilitatea necesara este sa formuleze cererea de a primi jucaria.
Dar, atentie!, invatarea comportamentala nu se produce pe loc, are nevoie de
multa practica, de mult exercitiu. Trebuie oferite multe contexte in care copilul sa
fie incurajat sa foloseasca alternativa comportamentala corecta fara sa fie
pedepsit pentru ca nu o face. Daca va fi pedepsit si criticat, isi va pierde
motivatia de a exersa comportamentul respectiv.
Un copil are nevoie de o luna de zile pentru a invata o abilitate simpla,
precum formularea unei cereri, si a o aplica apoi spontan. Parintele trebuie

asadar sa actioneze mai mult si sa vorbeasca mai putin.

Exista un moment cand pedeapsa devine totusi necesara?
Pedeapsa nu este eficienta. Nu il invata pe copil ce trebuie sa faca intr-o
situatie viitoare. Pedeapsa este orice actiune a parintelui care sanctioneaza un
comportament gresit fara a avea legatura cu acesta. Si cand copilul nu vede
legatura logica intre cele doua, pedeapsa afecteaza relatia si faciliteaza lupta de
putere cu parintele.
Daca sanctiunea are legatura cu comportamentul, ea ii dezvolta gandirea la
consecinte: daca smulgi jucaria, ea ramane la celelalt copil. Aceasta legatura
logica intre ceea ce face si ce primeste reprezinta baza disciplinarii.
Am observat ca in general copiii iubesc regulile poate chiar mai mult
decat adultii. Asa este?
Regula aduce predictibilitate, iar aceasta le ofera siguranta. Un copil care traieste
in mediu impredictibil traieste un nivel crescut de anxietate care se manifestata
prin agitatie psihomotorie, neliniste, reactii emotionale intense.
Regula structureaza contextul de viata al copilului prin faptul ca ii arata ce anume
asteapta parintele de la el. In plus, fiecare regula devine prin exercitiu un reper
intern pentru ghidarea comportamentului viitor (autocontrol).
Ati vorbit de o eroare frecventa. Alta?
Adesea parintii disciplineaza in functie de propria dispozitie. Ceea ce
penalizeaza cand sunt prost dispusi trec cu vederea cand sunt bine dispusi. Asta
provoaca multa confuzie. Trebuie sa existe reguli si consecinte logice care decurg
din incalcarea regulilor, instrumentele parintelui indiferent de dispozitia dintr-o zi
sau alta.
Deseori insa disciplinarea se face in functie de obiectivul pe termen scurt,
ignorand obiectivul pe termen lung, si asta e o alta eroare. Daca o fetita
imbracata pentru gradinita isi varsa laptele pe ea si incepe sa planga, parintele
are tendinta sa rezolve rapid problema, ii schimba rochia, ii spune sa nu mai
planga, ii sterge lacrimile si gata.
Pe moment rezolva problema, dar ce nevoie are copilul pe termen lung?
Important este ca aceasta fetita ajunsa adult sa stie sa isi gestioneze
emotiile de disconfort. Ea nu va invata asta decat traind emotia de disconfort.
Deci parintele nu trebuie sa anuleze rapid disconfortul, ci sa ii explice copilului ce
emotie traieste, ca este normal sa o traiasca, sa o lase sa si-o exprime prin plans,
nu sa o indemne sa si-o reprime, si sa ii fie alaturi tot timpul.

Dupa ce copilul termina manifestarea emotionala, parintele o invata cum sa

gestioneze situatia, de exemplu ii povesteste cum va fi spalata rochia patata cu
detergentul pe care l-au vazut impreuna la televizor. Implicarea copilului in
gasirea solutiei il ajuta sa se regleze emotional, dar nu sarim direct la solutie.
A patra eroare?
Felul in care parintele se raporteaza la emotiile copilului. Daca parintele are
dificultati sa-si inteleaga si gestioneze propriile emotii ii va fi greu sa faca fata
emotiilor de disconfort ale copilului. Noi ne vom afecta copiii in zone in care
am fost afectati.
Se spune ca un copil e un elastic al parintelui catre propria copilarie.
Da, asa este. In relatia cu copilul, parintele poate avea in mod repetat reactii
emotionale intense in raport cu anumite comportamente ale copilului. Fiecare
reactie repetitiva arata un punct sensibil al parintelui, dar care poate fi si un
punct de crestere al parintelui, daca el isi da seama ca reactia are legatura cu
el insusi, nu cu copilul. Durerea mea ce spune despre mine?
Parintii care au teama accentuata de esec vor modela aceasta teama la copil.
Sunt parinti care nu tolereaza plansul copilului pentru ca le este dificil sa isi
tolereaza propriile emotii.
De exemplu, un parinte care foloseste preponderent logica si ii aduce frecevent
argumente copilului va avea dificultati in a se conecta emotional cu el, efect al
faptului ca partea aceasta nu a fost suficient exersata sau a fost inhibata.
Parintele care isi spune siesi ca nu e normal sa traiasca furie, frica, dezamagire
asta ii va spune copilului, iar acesta va invata sa argumenteze impotriva
propriilor emotii si nu se va dezvolta pe deplin, ca un avion care merge cu un
singur motor. Emotia are rolul ei pentru a ne ajuta sa ne adaptam mai
bine.
Exista parinti care isi trateaza copilul ca pe un apendice, nu fac diferenta
intre persoana lor si persoana copilului. Ei vorbesc despre actiunile copilului la
persoana intai plural: "am fost la gradinita", "n-am mancat astazi".
Acest parinte nu-l lasa pe copil sa mearga pe drumul lui. Copilului ii place ce ii
place parintelui, face ce vrea parintele si se trezeste la varsta adulta ca toata
viata a facut doar ce au vrut altii. Este o relatia simbiotica, sufoca personalitatea
copilului.
Alt model este al parintilor care hiperprotejeaza copilul, nu il confrunta cu
situatii dificile, il hranesc, il imbraca, ii fac dus pana la varste mari. Acesti copii
invata neputinta si ajung in viata fara resursele necesare.

Situatia aceasta raspunde la o vulnerabilitate a parintelui, care nu-si vede propria

utilitate si valoare decat in raport cu copilul. E mai ales problema parintilor care
nu mai investesc in propria persoana si in viata de cuplu. Daca un om are o
relatie buna cu el, o relatie de calitate in cuplu, va avea o relatie sanatoasa si cu
copilul.
Ati invocat critica. Este o eroare?
Pana la 12 ani copilul nu invata deloc din critica, pentru ca nu are
structurile cerebrale necesare ca sa proceseze informatia in sens invers. Deci
pana la 12 ani copilul nu invata decat din feed-back pozitiv. Asta inseamna sa
scoti in evidenta ce a reusit sa faca. Axandu-ne pe reusite, ii crestem motivatia
de a exersa.
Cand criticam copilul in fazele incipiente ale invatarii ii distrugem increderea
in el si ii afectam motivatia de a mai face. De aici scade exercitiul si automat
performanta ramane slaba.
Vine parintele si spune: copilului meu nu-i place sa deseneze. Daca mergi inapoi
descoperi ca atunci cand copilul a pus mana pe creion a fost criticat pentru
diverse lucruri, i-au fost evidentiate nereusitele. Copiii, cand nu mai au motivatie,
isi retrag efortul investit intr-o sarcina: nu vreau, nu stiu. Si ca adult, daca in
fiecare zi ti se arata doar ce ai facut prost, te lasi de meserie.
Exista copii funciar buni si copii funciar rai?
Nu. Acelasi copil uneori are un comportament bun, alteori unul gresit. Copil
cuminte, copil rau sunt etichete. Etichetarea este foarte nociva pentru ca
seteaza un mod de a percepe persoana. Daca ii pun eticheta, voi fi cu mult mai
sensibil la comportamentele asociate etichetei si le voi ignora pe cele contrare. In
plus, stima de sine este dependenta de internalizarea etichetelor.
Copilul ajunge sa se defineasca in termenii folositi de adult la adresa lui, "bun"
sau "rau", si ajunge sa manifeste comportamentele asociate etichetei.
Cand copilul se comporta adecvat sau inadecvat, trebuie sa ne referim la ce face,
nu la cum este. Daca ma raportez la cum este, il trimit in viata cu niste
convingeri despre propria persoana care nu il ajuta, nici in sensul bun, nici in
sensul rau, si va avea tendintele sa faca doar lucrurile care confirma eticheta. Iar
daca e vorba de o eticheta buna, pentru a o pastra nu va face decat lucrurile pe
care le stie, nu va mai risca sa invete ca sa nu greseasca si sa nu piarda astfel
eticheta.
Cand laudam copilul, o vom face cu aspecte care sunt in controlul lui si pot fi
schimbate: ai muncit foarte mult, ai ales o strategie corecta. In caz de esec,
copilul il va explica prin aceste lucruri care pot fi schimbate: daca nu am reusit,
nu e pentru ca nu sunt in stare, ci pentru ca n-am muncit destul.

Cata importanta trebuie acordata notelor de la scoala?

E o mare eroare sa valorizezi copilul in principal in functie de nota. In timp, copilul
invata sa isi ia valoarea dintr-o singura sursa. Nota nu este totul in controlul unui
copil. Conteaza si felul in care s-a simtit cand a fost evaluat, felul in care s-a
simtit profesorul, locul evaluarii cu toti factorii distractori.
Apoi performanta e variabila, ea nu spune nimic despre valoarea personala a
copilului, ci despre ceea ce a putut sa faca in momentul respectiv.
Notele sunt un instrument, care arata ce a reusit copilul si ce mai are de facut, nu
un instrument de valorizare. Se recomanda ca niciodata recompensele sa nu
fie conditionate de performanta scolara.
Studiile arata ca nu copiii de 9 si 10 se vor adapta cel mai bine la viata
adulta, ci aceia de 7 si 8. Premiantii fac din scoala miza vietii lor si, daca ceva se
intampla, clacheaza. Ceilalti se ocupa si de scoala, dar si de viata lor sociala,
emotionala, interactioneaza mai bine, invata sa-si gestioneze mai bine emotiile.
Abilitatile sociale si emotionale nu se invata prin vorbe, ci prin exercitiu.

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de

noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe
Ziare.com.