Sunteți pe pagina 1din 30

Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi”

Învăţătura despre Sfânta Treime în opera


Sfântului Vasile cel Mare

Lucrare de atestat

Coordonator:
Păvăleanu Vasile Canditat:
Filip Lucian

Manastirea Neamt
2009

1
Argument

„Anul comemorativ-omagial al Sf. Vasile cel Mare şi al


celorlalţi Sfinţi Capadocieni deschide noi posibilităţi de
aprofundare a învăţăturii creştine şi de intensificare a
vieţii spirituale în Biserica lui Hristos. Sfântul Vasile cel
Mare rămâne până astăzi un apărător al dreptei credinţe
în Sfânta Treime, un dascăl al vieţii liturgice, al vieţii de
familie, al vieţii monahale şi al lucrării filantropice a
Bisericii, precum şi un teolog al înţelepciunii divine
exprimată în Scripturi şi făpturi.”
† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Anul omagial 2009 privind viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare,
precum şi celorlalţi părinţi capadocieni este un bun prilej de a elogia şi noi, la
Seminarul Teologic „Veniamin Costachi”de la Mănăstirea Neamţ prin temele
de atestat rolul şi rolul acestor Sfinţi Părinţi la înţelegerea şi aprofundarea
învăţăturii Bisericii Ortodoxe.
Mi-am argumentat această temă de atestat prin cuvintele pline de
înţelepciune ale Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române deoarece ele surprind magistral şi complet rolul şi locul personalităţii
uriaşe a Sfântului Vasile cel Mare în Teologia şi Spiritualitatea Ortodoxă.
Bazat pe scrierile dumnezeiescului Părinte Vasile, dar şi pe scrierile
Teologiei sistematice referitoare la această temă, voi prezenta lucrarea –
Învăţătura despre Sfânta Treime în opera Sfântului Vasile cel Mare. Lucrarea
va începe cu referiri generale la dogma Sfintei Treimi apoi voi prezenta disputele
trinitare din timpul Sfântului Vasile cel Mare. Capitolul următor îl voi dedica
învăţăturii Sfântului Părinte referitoare la dogma Sfintei Treimi, precum şi
contribuţia sa la stabilirea terminologiei trinitare. Ultimul capitol al lucrării va
conţine concluzii referitoare la rolul Sfântului Vasile cel Mare în apărarea şi
promovarea dreptei credinţe despre Dumnezeu cel Unul în fiinţă şi întreit în
Persoane.
Numit de Teologie ca fiind Împăratul cuvintelor duhovniceşti, Sfântul
Vasile cel Mare este contemporanul nostru prin mesajul profund şi actual, prin
scrierile, viaţa şi făptuirile sale. De aceea nutresc că această lucrare mă va ajuta
ca prin rugăciunile lui să mă învrednicesc să devin şi eu trăitor şi împlinitor al
învăţăturilor sale luminate de prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt.
Se cuvine să adresez cele mai sincere şi respectuoase mulţumiri celor ce
m-au sprijinit şi îndrumat în elaborarea acestei lucrări, în chip deosebit Prea
Cucernicului Părinte Profesor Vasile Păvăleanu, precum şi celorlalţi distinşi

2
profesori care au pus trainice cărămizi la zidirea mea ca viitor teolog şi cu
vrerea lui Dumnezeu, slujitor Bisericii.
Tuturor, un gând pios de statornică preţuire şi vie recunoştinţă.

Capitolul I
1. Dogma Sfintei Treimi-prezentare generală
Dogma Sfintei Treimi este fundamentală pentru învăţătura creştină, datorită
faptului că are implicaţii asupra întregului sistem creştin, ca modalitate de gândire
şi de trăire.1 Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi constă în afirmarea de bază a
credinţei, anume că Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane: Tatăl, Fiul
şi Duhul Sfânt.2 Această dogmă, care este întâlnită numai în Biserica creştină şi
care este străină celorlalte religii şi sisteme religioase şi filosofice, este o taină
care nu poate fi înţeleasă deplin de mintea omenească. De aceea ea nu s-a
descoperit deodată în istoria mântuirii, ci treptat, etapizat, în mod neclar, aluziv şi
incomplet. S-a făcut aşa în funcţie de creşterea spirituală şi morală a oamenilor,
care numai printr-o relaţie de iubire, de comuniune cu Dumnezeu, ce presupune o
viaţă curată din punct de vedere spiritual şi moral devin deschişi şi sensibili la
prezenţa lui Dumnezeu.
Aşadar, în perioada Vechiului Testament, după căderea oamenilor în păcat
ce a avut ca efect întunecarea raţiunii şi rătăcirea de la adevărul credinţei, Sfânta
Treime S-a descoperit în chip voalat, adumbrit. Se accentuează mai mult
Persoana Tatălui, ca Unicul Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul întregului
univers. Asta nu înseamnă că celelalte două Persoane nu existau, căci Ele sunt
amintite în cărţile revelate ale Vechiului Testament ca fiind prezente la lucrarea
de creare, de proniere, de mântuire a lumii, iar din multe texte vetero-
testamentare reiese clar caracterul de Persoane distincte, dar din motive
pedagogice, pentru a se evita căderea în politeism a poporului ales, către care s-a
făcut Revelaţia, Acestea din urmă au stat „ascunse”. În sensul acesta, Sfântul
1
Credinţa Ortodoxă, Ed Trinitas, Iaşi, 2005, p. 53.
2
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, manual pentru
seminariile teologice, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1991, p. 114.

3
Grigorie de Nazianz, în Cuvântarea a V-a teologică, justifică revelaţia treptată a
învăţăturii despre Sfânta Treime: „Vechiul Testament Îl predica deschis pe Tatăl,
iar pe Fiul mai puţin clar. Noul Testament ni L-a arătat pe Fiul şi ne-a făcut să
străvedem dumnezeirea Duhului. Duhul e introdus acum în cetate, făcându-ne
mai evidentă arătarea Lui. Căci nu era sigură o propovăduire clară a Fiului
până ce nu era mărturisită deschis dumnezeirea Tatălui. Şi câtă vreme
dumnezeirea Fiului încă nu era admisă, nu se putea primi în mod mai îndrăzneţ –
ca să spun aşa – povara Duhului Sfânt ”3. Aşadar, pentru Ortodoxie Sfânta
Treime este taina primă şi ultimă a unităţii în diversitate şi a comuniunii în
libertate.4
Revelarea Sfintei Treimi s-a făcut în mod deplin, clar şi nuanţat, în Noul
Testament. Dacă în perioada Vechiului Testament Dumnezeu se descoperea
poporului ales prin gura profeţilor, în Noul Testament El Însuşi vine la noi, în
Persoana Fiului Său, Care devine om pentru a noastră mântuire, îşi împropriază
firea noastră şi devine asemenea nouă, afară de păcat, pentru ca pe noi, care eram
neputincioşi să ne ridice la Tatăl Său. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne
descoperă adevărul despre Sfânta Treime. Acest lucru, şi anume venirea lui Mesia
pe pământ, a fost anunţat de profeţii Vechiului Testament, prin care s-a făcut
pregătirea aperceptivă pentru primirea Mântuitorului la „plinirea vremii” (Gal. 4,
4). Prin întrupare, Dumnezeu vine în „maximă apropiere faţă de noi pentru vecii
vecilor”5, iar profetul Baruh s-a spăimântat cu duhul când i s-a descoperit că
Dumnezeu „pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a locuit” (Baruh 3, 38).
Toată această pregătire a umanităţii în vederea primirii Fiului lui
Dumnezeu pe pământ a fost o lucrare a întregii Treimi, o lucrare a Tatălui, prin
Fiul şi Cuvântul Său, în Duhul Sfânt. Părintele Stăniloae a spus că „subiectul
Revelaţiei dumnezeieşti este Fiul”6, căci Lui îi revine rolul revelării lui
3
Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns, Cuvântări, traducere din limba greacă, note introductive şi
comentarii de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2004, p. 148.
4
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Frumuseţea iubirii faţă de Sfânta Treime, în vol.
Comori ale Ortodoxiei, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 24.
5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediţia a II-a, Ed. Omniscop,
Craiova, 1993, p. 97.
6
Ibidem, p. 82.

4
Dumnezeu în Treime oamenilor. Fiul şi Logosul Tatălui, Care este pururi în
„sânul” Sfintei Treimi descoperă continuu comuniunea iubitoare şi unificatoare
dintre Persoanele divine, prin Duhul Sfânt. Astfel spus, Iisus Hristos, Cuvântul
veşnic al Tatălui se descoperă pe Sine descoperind totdeauna Prea Sfânta
Treime.7 De aceea „întruparea lui Hristos este în acelaşi timp revelarea Treimii,
întrucât Logosul nu se revelează ca o Persoană singură, ci ca o Persoană divină
în relaţie cu celelalte două Persoane divine: în relaţie cu Tatăl şi cu Duhul”8.
Dar să prezentăm mai întâi sistematic prezenţa Sfintei Treimi în Vechiul şi Noul
Testament.

I.1. Prezenţa Sfintei Treimi în Vechiul Testament.


Este bine ştiut că Vechiul Testament, prin învăţătura sa, a pregătit de-a
lungul istoriei dogma trinitară care a fost descoperită complet în Noul Testament.
Iar Sfântul Apostol Pavel, în acest sens, ne spune că Vechiul Testament este
«umbra celor viitoare» (Coloseni 2, 17) şi «pedagog spre Hristos» (Galateni 3,
24).
Prin lumina Sfinţilor Părinţi putem să arătăm câteva texte care conţin urme
ale dogmei Sfintei Treimi, uneori vorbind de cel puţin două sau trei persoane,
alteori doar de una. Astfel, in Vechiul Testament avem:
a. Încă de la începutul Sfintei Scripturi, Moise – autorul primelor cărţi
ale Vechiului Testament – istorisind creaţia, o redă sub forma unui dialog. După
unii Sfinţi Părinţi, acest dialog are loc între Dumnezeu şi Cuvântul Său, pentru că
totul s-a făcut prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu (Facere 1, 1-25).9
b. Apoi, Moise, istoriseşte puţin diferit crearea omului faţă de crearea
celorlalte fiinţe şi lucruri. Modul de vorbire a Creatorului se schimbă, El nu mai
zice ca până acum «Să fie ...», ci foloseşte pluralul «Să facem ...», care implică

7
Hr. Andruţos, Simbolica, traducere de profesor Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei,
1955, p. 126.
8
Dr. Dan-Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi irezistibil al iubirii
treimice, în Ortodoxia, anul XXXIV (1982), nr. 4, p. 591.
9
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. p. 115.

5
cel puţin un sfătuitor «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră»
(Facere 1, 26). Aceste texte scot în evidenţă folosirea pluralului «Noi» şi ne duce
cu gândul la o sfătuire intratrinitară, între persoanele egale ale Sfintei Treimi, şi
nu un dialog dintre Dumnezeu şi creaturile Sale.

1. texte treimice cu caracter determinat, indicându-se precis


numărul de trei Persoane
a. Teofania de la Stejarul Mamvri: arătarea celor trei bărbaţi lui Avraam,
cărora li se închină; le oferă ospitalitate şi-i invită la masă: «Şi Domnul S-a arătat
iarăşi lui Avraam ... . Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei oameni
stăteau înaintea lui. Apoi a zis: Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe
robul Tău!» (Facere 18, 1-3).10
Este limpede că Avraam li se adresează la plural celor trei bărbaţi când
vrea să li se aducă apă pentru spălarea picioarelor: «Îngăduiţi să Vă aduc puţină
apă ...» (v.4), iar când le oferă ospitalitate, se adresează la singular: «Doamne, de
am aflat har înaintea Ta ...» (Facere 18, 3). Deci, lui Avraam numai Dumnezeu i
s-a putut arăta prin acest grup, pentru că numai El este în Trinitate şi, în acelaşi
timp, în unitate.11
b. Cântarea serafimică. Capitolul al şaselea al cărţii profetului Isaia ne
istoriseşte viziunea pe care a avut-o acesta, în care Domnul Savaot i se arăta
şezând pe un tron înalt, înconjurat de serafimi care zburau în jurul Lui, strigând:
«Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui»
(Isaia 6, 3).12 Întreitul «Sfânt, Sfânt, Sfânt» indică un Dumnezeu întreit în
persoane, iar «Domnul Savaot» desemnează unitatea fiinţială a lui Dumnezeu,
deci Sfânt este Tatăl, Sfânt este Fiul şi Sfânt este Duhul lui Dumnezeu.
c. Tot în capitolul al şaselea, după atingerea cărbunelui de buze, Domnul a
zis: «Pe cine voi trimite şi cine se va duce pentru Noi» (Isaia 6, 8), de unde

10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
Ibidem.

6
vedem destul de limpede, prin folosirea pluralului «Noi», că Domnul vorbeşte
aici de o pluralitate de persoane în Dumnezeu care au aceeaşi natură cu El, şi
anume de Sfânta Treime.13
I.1. Prezenţa Sfintei Treimi în Noul Testament.
Dogma Sfintei Treimi este o dogmă proprie creştinismului; prin ea ne
deosebim categoric de păgânism şi de iudaism. Ea reprezintă adevărul prefigurat
în Vechiul Testament şi descoperit clar şi complet în Noul Testament de însuşi
Fiul lui Dumnezeu întrupat, care e culmea şi încheierea Revelaţiei14. Observăm că
monoteismul din Vechiul Testament este afirmat şi dezvoltat în Noul Testament
prin persoana Fiului Său. Iisus Hristos nu este un trimis sau un profet, ci este
însuşi Dumnezeu care a intrat în istorie întrupându-Se. În Noul Testament
Dumnezeu se revelează ca Tatăl ce are un Fiu prin naştere şi un Duh Sfânt prin
purcedere. Textele scripturistice pot fi grupate în trei categorii:

a) Texte în care este mărturisită clar Treimea Persoanelor


Textul clasic: «Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh» (Matei 28, 19).
Aici sunt amintite cele trei Persoane treimice şi într-o anumită ordine. Prin
folosirea expresiei «în numele» sunt puse în realitatea adevărului Persoanele
Sfintei Treimi, pentru că ea se foloseşte numai pentru persoane15.
La Bunavestire, arhanghelul Gavril spune Sfinei Marii: «Duhul
Sfânt se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru
aceea şi sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema» (Luca
1, 35) – este arătată prezenţa celor trei Persoane ale Sfintei Treimi care
“participă la taina întrupării Fiului care se face om”16. Iar prin adevărul revelat

13
Ibidem.
14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBM al BOR, Bucureşti,
1996, p. 195.
15
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 116.
16
† Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iisus Hristos – Chipul Dumnezeului Celui nevăzut
arătat în Duhul Sfânt, în «Teologie şi Viaţă», LXXVII, (2001), nr. 1-7, p. 25.

7
în acest text că “Omul” care se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu, adică
Unul din Treime.17
Teofania de la Botezul Domnului: «Iar botezându-Se Iisus, când
ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut
pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând:
Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit» (Matei 3, 16-17). Aici se
descoperă clar cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, care întăreşte prin
glasul Său din cer - «Acesta este Fiul Meu cel iubit,...»; Duhul Sfânt se pogoară
peste Iisus în chip de porumbel; Fiul, deşi fără de păcat, primeşte botezul de la
Ioan.18
La Schimbarea la Faţă, în prezenţa lui Petru, Iacov şi Ioan, Iisus vorbind cu
Moise şi Ilie, «iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând:
Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L»
(Matei 17, 5). De asemeni şi aici este arătată întreaga Sfântă Treime: nor luminos
– semn al prezenţei Duhului Sfânt, glasul – prezenţa Tatălui, şi Hristos – Cel care
a pnevmatizat trupul cel înviat, trecând prin uşile încuiate.19
Binecuvântarea apostolică: «Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu
toţi» (II Corinteni 13, 13). Aici cele trei Persoane ale Sfintei Treimi apar
distincte, nu numai cu numele, dar şi după lucrările lor specifice: Tatăl este
izvorul dragostei şi a harului pe care o recâştigă Fiul şi pe care ne-o împărtăşeşte
Duhul Sfânt prin Biserică.20

b) Texte în care ni se vorbeşte separat numai despre o Persoană a


Sfintei Treimi
În continuare vom prezenta câteva texte unde ni se vorbeşte direct, fie
despre Persoana Tatălui, a Fiului sau cea a Duhului Sfânt.
17
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1984, p. 67.
18
Ibidem, p. 64.
19
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 116.
20
Ibidem., p. 117.

8
1. Persoana Tatălui – Noul Testament conţine nenumărate texte în
care este luată separat Persoana Tatălui, atribuindu-I-se lucrări dumnezeieşti şi
evidenţiind proprietatea personală de a fi nenăscut. Dintre acestea amintim doar
câteva: «Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu
ce ne vom îmbrăca?... Ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele»
(Matei 6, 31-32); «Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,
sfinţească-se numele Tău» (Matei 6, 9);21
2. Persoana Fiului – Însă plecând numai de la pronunţarea
cuvântului “Fiu”, vedem că El este o Persoană distinctă de Tatăl, care este născut
din veci din Tatăl şi posedă aceeaşi fiinţă, aceleaşi lucrări şi aceleaşi atribute ca şi
Tatăl. Acestea putem vedea şi din conţinutul unor texte cum ar fi: «... Acesta este
Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit» (Matei 3, 17), fiind unul dintre cele
mai puternice argumente folosite împotriva ereticilor, că Iisus Cel care se
botează este Fiul Său, pe Care trebuie să-L recunoaştem ca Dumnezeu-Fiu.22
3. Persoana Sfântului Duh – În iconomia Sfintei Treimi, Iisus
Hristos primeşte trup (σάρξ) din sânul Sfintei Fecioare Maria prin lucrarea
Duhului Sfânt: «... îngerul i-a zis (Fecioarei Maria): Duhul Sfânt Se va pogorâ
peste tine...» (Luca 1, 35); care este o persoană reală, purcede din veci din Tatăl,
fiind distinctă de persoana Tatălui şi cea a Fiului, şi care e trimis în lume: «Dar
Mângâietorul, Duhul Sfânt pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă
va învăţa toate şi vă va aduce aminte ...» (Ioan 14, 26)23
c) Găsim în Noul Testament şi texte în care este mărturisită unitatea de
fiinţă, voinţă, lucrări şi atribute a Persoanelor Sfintei Treimi, prin care ne
este arătată consubstanţialitatea, deofiinţimea şi egalitatea Lor. De asemeni ne
este arătat că nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu care are o singură
fiinţă, o singură voinţă şi o singură lucrare – este Dumnezeu-Treime. Astfel de

21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
Ibidem.

9
texte sunt: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem» (Ioan 10, 30), „Tatăl este întru
Mine şi Eu în Tatăl ” (Ioan 10, 38).24

C a p i t ol u l II
Disputele trinitare din timpul Sfântului Vasile cel Mare
În lume au existat şi există multe religii care se deosebesc între ele, fie
după numele pe care-l poartă, fie după învăţătura fiecăreia. Aceste religii au în
centrul lor credinţa într-o divinitate căreia i-a atribuit diverse nume şi
personificări, invocând-o ca Iahve – Domnul Savaot (iudaism), ca Alah
(islamism), ca zeitate întreită: Osiris, Isis, Horus (religia egiptenilor), ca
divinitate compusă: Brahma, Vishnu şi Shiva (religia indienilor), etc. Astfel,
putem spune că atât credinţa într-un singur Dumnezeu cât şi credinţa în mai
multe divinităţi era cunoscută oamenilor. După cum am văzut că Vechiul
Testament cuprinde, în linii generale, adevărul despre Sfânta Treime care este
descoperit în chip lămurit în Noul Testament, în care Dumnezeu se revelează, în
mod clar, ca unul în Fiinţă şi întreit în Persoane. Această învăţătură despre
Divinitate este specifică numai creştinismului25.
Încă din primele veacuri ale creştinismului, acest adevăr nou de credinţă a
dat naştere la diferite dispute teologice. Părinţii Bisericii acestor veacuri au
folosit diferite simboluri şi analogii pentru a reda cât mai bine această învăţătură.
Însă, pe măsura încercării exprimării acestui adevăr, s-au lovit de lipsa termenilor
teologici care să exprime în profunzime taina Sfintei Treimi şi au fost nevoiţi să
împrumute unii termeni din filozofia păgână, greacă sau latină, dar precizându-le
sensul lor creştin. Astfel, observăm că Sinodul întrunit la Antiohia (269)
subliniază imprecizia sensului termenilor. Datorită acestui fapt, vedem că

24
Ibidem.
25
Protos. Dometie Manolache – Temeiuri ale slujirii în dogma Sfintei Treimi, în Ortodoxia, XXXIV
(1974), nr. 2, p.263.

10
filozofia păgână a căutat să-şi croiască noi drumuri, pentru a lovi în faţa
creştinismului. Aceasta s-a făcut prin intermediul unor creştini care au căutat să
interpreteze, după înţelegerea lor, textele Sfintei Scripturi, şi s-au ridicat
vehement atunci când era folosită expresia: „Hristos Fiul lui Dumnezeu” ori
numirile de „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” cu care se deosebeau Persoanele Sfintei
Treimi26, dând naştere la controverse teologice. O dificultate în acest sens a
apărut în exprimarea sensului termenului „fiinţă” (όυσία). În gândirea oamenilor
din veacurile respective nu era clar delimitat înţelesul acestei noţiuni, întrucât
uneori era folosit cu sensul de fiinţă individuală, iar alteori cu sensul de fiinţă
comună27. De aici s-a ajuns la posibilitatea confundării fiinţei cu ipostasul28.
O altă dificultate în exprimarea adevărului de credinţă a constituit-o şi
trecerea lentă de la concepţia monoteistă a fiinţei lui Dumnezeu, prezentată în
Vechiul Testament, care insista asupra unităţii dumnezeirii, la o interpretare
trinitară a persoanelor dumnezeieşti. Astfel, vedem chiar, şi printre scriitorii
bisericeşti ai primelor secole creştine, ezitări în această privinţă, cum ar fi:
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful (†163), Clement Alexandrinul (†211). Dar,
indiferent de această situaţie, este adevărat că, încă de foarte timpuriu sau chiar
din secolul al II-lea, exista învăţătura de credinţă în Dumnezeu unul în fiinţă şi
întreit în persoane, aşa cum ne este prezentată în simbolurile de credinţă (Teofil
al Antiohiei)29. Au existat şi alţi creştini care au încercat să cuprindă cu gândirea
omenească taina Sfintei Treimi şi să explice cu logica omenească unitatea Fiinţei
divine şi trinitatea Persoanelor, ajungând, în cele din urmă, să susţină o învăţătură
greşită, abătându-se astfel de la învăţăturile Sfintei Scripturi şi a Simbolului de
Credinţă. În acest fel, monarhianiştii, încercând să combată pe Ebion (care
susţinea multitudinea eonilor), şi dualismul lui Marcion, mărturiseau o învăţătură
că Dumnezeu e unul, negând trinitatea persoanelor în Sfânta Treime. Totodată,
26
Iconom Petre Vintilescu – Cultul şi Ereziile, Piteşti, 1926, p.39.
27
Conform sensului ambiguu pe care l-a dat Aristotel (sec IV a. Hr.), fiul medicului de curte al lui Filip
al Macedoniei şi elev al lui Platon.
28
Pr. Prof. D. Stăniloae – Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime după Sfântul Vasile cel Mare, în
«Ortodoxia», XXXI (1979), nr.1, p. 53.
29
Pr. Prof. Dr. Ion Bria – Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice, 1991, nr. 3, p. 14.

11
unii dintre ei învăţau că Fiul şi Duhul Sfânt sunt nişte puteri (δυναμις) ale Tatălui,
fie atribuiau persoanelor dumnezeieşti nişte măşti (προσώπον) succesive pe care
le ia acelaşi ipostas în cursul istoriei sau în raport cu trebuinţele oamenilor30.
Aceştia au fost combătuţi de către Tertulian, Ipolit, Dionisie cel Mare ş.a., care,
la rândul lor, din dorinţa de a scoate în evidenţă realitatea Persoanelor Divine, s-
au abătut de la învăţătura Bisericii, fiind acuzaţi de subordinaţianism, deşi
intenţiile lor au fost străine de această erezie31. Dar însă erezia, de mare răsunet,
care a zguduit profund pentru prima dată întreg creştinismul, a fost cea a lui Arie
(sec. IV), preot din Alexandria, om învăţat, dar viclean. Acesta susţinea că fiinţa
lui Dumnezeu este unică şi incomunicabilă; ajunge printr-o logică omenească să
afirme că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. În felul acesta dezvoltă teoria
subordinaţianistă, susţinând că Tatăl a existat înainte de, şi fără, Fiul, spunând: „a
fost un timp când Fiul nu era”32. Arie aşeza în prim plan inferioritatea Fiului faţă
de Tatăl. Cultul, fiind centrul vieţii religioase, el era „nu numai termometrul
Ortodoxiei, ci şi al ereziei”33; în el arianismul a căutat să însămânţeze erezia lor
prin diferite formule subtile pentru a ajunge, în cele din urmă, în credinţa
generală a Bisericii34. Astfel, în acest sens, ei au luat ca punct de plecare ideea
părinţilor şi sciitorilor bisericeşti a primelor trei secole creştine în care era arătată
Slăvirea dată lui Dumnezeu prin Hristos, „Stăpânul Sufletelor noastre”, fără să
aibă în evidenţă învăţătura creştină în care Fiul este socotit ca mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni. În felul acesta, ei au admis, ca pe o formulă ariană: „Slavă
Tatălui prin Fiul în Duhul Sfân”35, încât Arie s-a oprit asupra primei părţi a
acestei formule, demonstrând astfel, neegalitatea Persoanelor Sfintei Treimi.
Datorită opiniilor greşite ale lui Arie, s-au ridicat voci puternice, din sânul
Bisericii, ca cea a Sfântului Atanasie (†373), care au combătut arianismul şi au
30
Sf. Vasile – Epistole, 125; P.G. 32, 546-548 apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae – Fiinţa şi ipostasurile...,
art. cit., p.53.
31
Iconom P.Vintilescu, op. cit., p.44.
32
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria – Dogma Sfintei Treimi, art. cit., p.44.
33
Iconom P. Vintilescu, op.cit., p.58.
34
Ibidem, p.40.
35
Ibidem, p.42.

12
susţinut cu tărie învăţătura dreaptă a Bisericii. În timpul disputelor cu arienii,
Biserica a introdus în cultul ei formula: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh” ca imn trinitar36, mărturisind consubstanţialitatea şi egalitatea persoanelor
Sfintei Treimi, cărora li se cuvine aceeaşi slavă. Pentru lămurirea acestor
neclarităţi şi neînţelegeri a fost convocat la Niceea în 325, în timpul împăratului
Constantin cel Mare, cel dintâi Sinod Ecumenic. Acesta formulează răspunsul
ortodox împotriva ereziei ariene, afirmând dumnezeirea Fiului prin diverse
expresii: „ Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, „născut, iar nu
făcut ” , „Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl ”. Sinodul condamnă arianismul iar
învăţătura despre dumnezeirea Fiului o sintetizează, alcătuind primele şapte
articole (sau definiţii scurte) din Simbolul de credinţă, cunoscut în istorie sub
denumirea de Simbolul niceean, fără a se ocupa cu clarificarea întregii învăţături
despre Sfânta Treime. Părinţii sinodali au cuprins în acest simbol învăţătura
despre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul fără a consemna învăţătura despre
Dumnezeu-Duhul Sfânt, ci rămânând numai la expresia „Credem şi în Duhul
Sfânt ”37. Disputa ariană nu se risipi odată cu încheierea lucrărilor acestui sinod.
Discipolii lui Arie s-au împărţit în două grupări : prima, numită a eunomienilor,
condusă de Eunomie, care susţinea că nimic nu este comun între Tatăl şi Fiul. O
lată grupare numită a homeenilor susţineau că Fiul are o esenţă asemănătoare cu
ce a Tătălui.38
Sfântul Vasile cel Mare combate ambele erezii spunând, chiar dacă
sunt două persoane la număr, totuşi nu sînt despărţite prin fire;
nici cel care spune două nu introduce înstrăinare. Un singur
Dumnezeu : Tatăl; un singur Dumnezeu: Fiul; şi nu doi
Dumnezei, pentru că Fiul are identitate cu Tatăl. Nu văd altă
Dumnezeire în Tatăl şi altă Dumnezeire în Fiul; nici altă fire, firea

36
Ibidem, p.64.
37
Pr. Prof. D. Stăniloae - Sinodul II ecumenic şi Simbolul niceo-constantinopolitan în «Ortodoxia »,
XXXIII (1981), nr.3, p.367.
38
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic până la
moartea lui Arie în Studii Teologice, nr. 1-2/1961, p. 14.

13
Tatălui şi altă fire, firea Fiului. Ca să-ţi fie clară însuşirea
persoanelor, numără separat pe Tatăl şi separat pe Fiul; iar ca
să nu cazi în politeism, mărturiseşte o singură fiinţă în cei doi: în
Tatăl şi în Fiul.39
Încă nu se terminaseră bine discuţiile care ţineau de natura divină a Fiului
şi în sânul creştinismului apăruse o altă erezie, dar de data aceasta extinsă la
Persoana Sfântului Duh. Macedonie, patriarhul Constantinopolului (†362), învăţa
că Duhul Sfânt este o creatură (ktisma)40 – exact ce spunea Arie despre Fiul – ,
ajungând să nege consubstanţialitatea Sa cu Tatăl şi cu Fiul.
Prima informaţie despre apariţia adversarilor Duhului Sfânt
(pnevmaomahi), ne-o dă marele apărător al ortodoxiei în lupta cu arianismul,
Sfântul Atanasie cel Mare (†373), în scrisorile sale adresate lui Serapion, din
timpul celui de-al treilea exil al său (358-362)41. Dar au existat şi alţi Părinţi ai
Bisericii cum ar fi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul
Grigore de Nazianz şi Sfântul Ambrozie al Milanului, care, prin scrierile lor au
combătut temeinic învăţătura greşită a macedonienilor, susţinând
consubstanţialitatea şi egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi. În acest fel s-a ajuns
la neînţelegeri, iar pentru rezolvarea acestor probleme din Biserică a fost
convocat Sinodul al-II-lea ecumenic din 381, pe timpul împăratului Teodosie,
care trebuia să aducă pace în sânul Bisericii. Un rol deosebit de important l-a avut
Cuvântarea a-V-a a Sfântului Grigorie de Nazianz, rostită în cinstea Sfintei şi
celei de o fiinţă Treimi, în faţa Părinţilor sinodali, care, se pare că a stat la baza
hotărârilor dogmatice ale sinodului. Părinţii întruniţi au lămurit problema
dumnezeirii Sfântului Duh şi a consubstanţialităţii şi egalităţii Lui cu Tatăl şi cu
Fiul. Astfel, s-a clarificat definitiv teologia Prea Sfintei Treimi, condamnând
toate ereziile antitrinitare din secolul al-IV-lea, care e valabilă până astăzi în toate

39
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXIV-a la Hexaimeron, în colecţia PSB, traducere după Dumitru
Fecioru, Editura IBM BOR, Bucureşti, 1986, p. 592.
40
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, art. cit., p.45.
41
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Sinodul al-II-lea ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la
întrunirea lui, în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr.3, p.285.

14
Bisericile creştine42. Totodată s-a completat Simbolul niceean cu încă cinci
articole de credinţă a Bisericii universale. Începând cu articolul opt, sinodalii
subliniază dumnezeirea Duhului Sfânt numindu-L „Domnul” , „De viaţă
făcătorul Care de la Tatăl purcede” „ Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci ” 43. Din aceste expresii, observăm
că Sfinţii Părinţi au recurs la denumiri şi expresii din Sfânta Scriptură şi care se
găseau şi în practica liturgică pentru a exprima cât mai bine învăţătura Ortodoxă
a Bisericii.44
Paradoxal, luptele Bisericii cu antitrinitarii a avut şi un rol pozitiv;
îmbogăţirea cultului cu rugăciuni, rituri dar şi cu diferite imnuri ale Bisericii care
accentuau triumful învăţăturii Ortodoxe în faţa ereticilor. În acest timp, în slujba
de seară a Bisericii, este introdus imnul „Lumină lină” în care „Lăudăm pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh”. Apoi au fost introduse şi alte rugăciuni ca
„Prea Sfântă Treime” şi alte cântări ca „Doamne milueşte”, cântat de trei ori,
prin care se evidenţia credinţa şi învăţătura în Sfânta Treime. Alături de acestea
stau şi mărturisirile de credinţă ale martirilor, care şi-au jertfit viaţa, mărturisind
credinţa lor în Sfânta Treime.

42
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p.319.
43
Ceaslov, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993, ed. a doua, p. 25.
44
Diac. Ioan Ică Jr, Canonul Ortodoxiei, Canonul Apostolic al Primelor Secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008,
p. 205.

15
C a p i t o l u l III
Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre Sfânta Treime

Elucidarea şi fixarea învăţăturii trinitare a Divinităţii a constituit un triumf


al teologiei Părinţilor capadocieni, un loc de frunte între aceştia, în acest sens,
avându-l Sfântul Vasile cel Mare (330-379), care pune baza terminologiei
trinitare prin stabilirea înţelesurilor termenilor ousia şi ipostas. Cunoscut ca mare
organizator şi liturghist, el a scris Împotriva lui Eunomius (trei cărţi) şi Despre
Duhul Sfânt, contribuind astfel la popularizarea termenilor trinitari prin textele de
cult45. El recunoaşte importanţa dogmatică a imnelor şi textelor liturgice,
subliniind faptul că, între formele de exprimare a credinţei, cea mai vie şi mai
autentică este doxologia46 tradiţională: „Mărire Tatălui şi Fiului, împreună cu
Duhul Sfânt ”. După moartea Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile este cel
mai autorizat apărător al Sfintei Treimi prin lămurirea termenilor homousios şi
ousia.
Împotriva lui Eunomie, care învăţa că „Fiul este făptura Celui nenăscut,
iar Paracletul sau Duhul este făptura Celui Unul-Născut ” 47, datorită faptului că
este născut, nu este Dumnezeu în mod strict, fiindcă naşterea se aplică numai
existenţelor materiale create (Arie era de aceeaşi părere), Sfântul Vasile susţinea
deschis că Fiul e născut veşnic şi are o naştere eternă. El spunea: „Precum Fiul
este pus al doilea după Tatăl in ceea ce priveşte ordinea, pentru că este din
Acela..., nu este, însă, al doilea după fire, pentru că, în amândoi dumnezeirea e
una..., tot aşa Duhul Sfânt, deşi e pus, în ceea ce priveşte ordinea, după Fiul, nu

45
Pr. Prof. Dr. Ion Bria – Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 3, p.18.
46
Sf. Vasile – Comentar la Psalmi, CXIV (trad. De Olimp N. Căciulă), Bucureşti, 1939, p.299, apud
Diac. Asist. Ion Bria – Teologie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 1-2, p.76.
47
Ibidem, Contra lui Eunomiu, II, 32, 33, P. G. XXIX, col. 648; apud Pr. Prof. Ioan Rămureanu –
Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381)-1600 de ani de la întrunirea lui, în «Ortodoxia», XXXIII
(1981), nr. 3, p.289.

16
este însă de o fire străină” (faţă de Tatăl şi de Fiul)48, „Noi trebuie să mărturisim
că Tatăl este Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, Duhul Sfânt, Dumnezeu ” 49, iar Sfântul
Duh este „deofiinţă cu Dumnezeu”50.
Sfântul Vasile înţelegea, prin folosirea termenului fiinţă, „ceea ce e comun
în Sfânta Treime” iar prin ipostas, „modul de subsistenţă concretă a unei fiinţe
”51, care mai înseamnă şi persoană, ajungând să afirme că „unde e persoană e şi
comuniune între persoane, că nu există persoană în afară de comuniune” 52.
Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte pe Dumnezeu ca o Treime de
Persoane unite nu numai două câte două, ci pe fiecare cu celelalte două; deci
unite toate trei nu numai prin fiinţă ci şi prin însuşirile lor caracteristice. El apără
„atât unitatea cât şi trinitatea lui Dumnezeu”, susţinând că Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt au aceeaşi fire şi o singură dumnezeire53 şi totodată învăţând că fiinţa lui
Dumnezeu nu poate fi cunoscută, pentru că nu putem limita Nemărginirea în
limitele cunoaşterii noastre. Noi putem cunoaşte Persoana lui Dumnezeu, fără a
cunoaşte fiinţa. Pentru că în toate lucrările (energiile) se arată Persoana care
lucrează. Despre aceste energii, mai târziu, Sfântul Grigorie de Palama († 1359)
a dezvoltat o adevărată învăţătură teologică pe această temă.
Sfântul Vasile prezintă pe Dumnezeu ca o Treime de Persoane unite nu
numai două câte două, ci pentru fiecare cu celelalte două, aşadar ca pe un întreg
treimic de ipostasuri, unite toate trei nu numai prin fiinţă, ci şi prin însuşirile Lor
specifice. Deşi cele trei persoane deşi sunt deosebiţi nu împart unitatea fiinţei.
Părintele Stăniloae afirmă că: „Un Dumnezeu care nu este părţime, fiime, şi
sfinţenie neconfundate între le, nu este Dumnezeu adevărat.”54 Dumnezeul
credinţei noastre este diferenţiat în Trei Persoane şi prin aceasta există o relaţie
conştientă între Ele, fără a suprima unitatea lor. Cuvintele Sfântului Vasile ne
48
Ibidem, col.656.A.; Pr. I. Rămureanu, art. cit., p.289.
49
Sf. Vasile, Epistola VIII, 2, P.G. XXXII, col.248, apud I. Rămureanu, art. cit., p.289.
50
Ibidem, VIII, 3. col. 249, I. Rămureanu, art. cit., p.289.
51
Pr. Prof. D. Stăniloae, art. cit., p.60.
52
Ibidem, p.59.
53
Ibidem, p.64.
54
Pr. Dumitru Stăniloae, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, în volumul omagial Studia Basiliana,
Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 68.

17
confirmă pe deplin acest lucru: „ …fiinţa şi Ipostasul se deosebesc aşa cum se
deosebeşte comunul de fiecare în parte ca de exemplu firea umană în general de
omul cutare sau cutare. De aceea mărturisim o singură fiinţă în dumnezeire, ca
să nu se introducă o diferenţă în raţiunea existenţei. Ipostasul este deosebit
pentru Fiecare, ca să păstrăm neconfundat înţelesul Tatălui, al Fiului şi al
Sfântului Duh.”55 Gândirea Sfântului Vasile respinge îndepărtarea Fiului şi a
Duhului Sfânt din sânul dumnezeirii pe motiv că ar fi creaturi, dar şi reducerea
celor trei Persoane la nişte simple ipostaze, roluri, pe acelaşi motiv al menţinerii
unităţii tripersonale a lui Dumnezeu, arătând că nenăscutul şi născutul nu
reprezintă două însuşiri contradictorii ale fiinţei dumnezeieşti, ci două moduri
personale de posedare a ei: modul patern şi modul filial, singurele care fac
posibilă iubirea curată şi supremă în Dumnezeu, dată fiind plenitudinea fiecăruia
din aceste moduri întrucât Tatăl Se dăruieşte întreg Fiului, căci nu are mai mulţi
fii şi Fiul primeşte pe Tatăl întreg, întrucât nu sunt mai multe Persoane Care să Se
nască din Tatăl.
Fiul este tot aşa de simplu după fiinţă, ca şi Tatăl. Fiul nu face fiinţa Tatălui
compusă, căci o primeşte întreagă. Tatăl şi Fiul nu fac compusă fiinţa
dumnezeiască, deoarece nu o împart între Ei, ci Tatăl o dăruieşte întreagă şi Fiul
o primeşte întreagă. Dumnezeirea este aşa de simplă că se poate spune că ea n-are
nici formă, pentru că nu are nici o mărginire. Pentru a ilustra proprietatea Fiului
de a nu fi asemenea cu Tatăl după formă, ci după fiinţa însăşi, cea fără formă
citez pe Sfântul Vasile cel Mare care spune:«Eu chiar în aceasta (în simplitate)
văd asemănarea. Pentru că precum Tatăl este liber de orice compoziţie, aşa şi
Fiul este cu desăvârşire simplu şi necompus şi asemănarea nu este contemplată
după identitatea formei, ci după fiinţa însăşi. Căci cei îmbrăcaţi într-o formă au
asemănarea după identitatea formei. Dar firea fără chip şi formă trebuie să aibă
asemănarea în fiinţa însăşi. Adică Tatăl şi Fiul au nu numai o asemănare după

55
Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 236, Către Amfilohie, Episcopul de Iconium, în PSB, vol XII,
traducere , introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae Ed.
IBM al BOR, Bucureşti, 1988, p. 492.

18
chip, după formă, ci au aceeaşi fiinţă. Hristos este egal nu numai în mărimea
puterii cu Tatăl, ci în identitatea puterii. „Hristos, zice, este puterea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu56»
Această simplitate o au fiecare dintre persoanele Sfintei Treimi, individual
fiind chipul al Celeilalte, sau, al Celorlalte, arătând-O, sau arătându-Le deplin în
Sine. Fiul nu îşi are chipul Său deosebit de Tatăl, ci El este însuşi chipul Tatălui
ori putem spune că în El în putem vedea pe Tatăl. Prin aceasta El este deosebit
de Tatăl, căci El este chipul Tatălui, că Tatăl Însuşi Se vede în El, că nici El,
nici Tatăl nu-şi arată chipul propriu în mod despărţit de al Celuilalt.
Sfântul Vasile arată că toată opera lui Dumnezeu referitoare la creaţie
culminează cu desăvârşirea persoanelor, lucrare îndeplinită în Duhul, lucrare de
spiritualizare, sau de întărire a duhului din om. Aceasta arată că însuşi Dumnezeu
are caracter personal, şi Duhul face deplin clar acest caracter în Sfânta Treime,
iar lucrarea Lui în creaţie întăreşte caracterul personal în om şi în acesta
personalizează întreaga creaţie.
„Precum deci Cuvântul este Făcătorul cerurilor, aşa şi Duhul Sfânt, Care
întăreşte şi face fermă virtutea, Se dăruieşte puterilor cereşti. Şi iarăşi Iov,
zicând: „Duhul Domnului m-a făcut pe mine", nu vorbeşte despre creaţie, ci,
precum socotesc, despre desăvârşirea prin virtutea omenească.”57
În continuare vom prezenta metodic aceste concepte lumina învăţăturilor
Sfântului Vasile cel Mare.

a. Conceptul de Ipostas.

Tatăl este Dumnezeu adevărat, Fiul este Dumnezeu adevărat, iar Duhul Sfânt
este de asemenea, Dumnezeu adevărat. Prin aceasta creştinii nu pot fi învinuiţi de

56
Pr. Dumitru Stăniloae, Învăţătura despre Sfânta Treime în scrierea Sfântului Vasile cel Mare, în
volumul omagial Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, Bucureşti,
2009, p.90.
57
Ibidem, p. 98.

19
triteism deoarece noi recunoaştem un singur Dumnezeu, pe care nu-l înţelegem
numeric, ci după fire, un Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în persoane. Sabelie,
unul din contestatarii acestei dogme, nega existenţa celor trei persoane, admiţând
doar un singur ipostas. Sfântul Vasile afirmă clar exitenţa celor trei Ipostasuri,.
Sfântul Părinte spune că acei care nu admit deofiinţimea Persoanelor divine
alunecă spre politeism, iar cei care nu admit ipostasele deosebite cad în iudaism.58
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt posedă o ispostasă adevărată. Unul este dumnezeu şi
Tătaăl, şi Unul este Fiul Unul Născut şi Unul este Duhul Sfânt. Ilustrul părinte
capadocian ne mai învaţă că proprieteţile personale ale celor Trei Personane
sunt : Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt este
Purcezător, tot din veci din Tatăl. Din această perspectivă ousia şi ipostasis sunt
diferite precum “se deosebeşte generalul de particular“. Cee ce deosebeşte
generalul de particular în Sfânta Treime sunt Ipostasele care au următoarele
atribute: Tatălui îi este caracteristic atributul paternităţii; Fiului îi este specifică
înfierea, iar Sfântul Duh are ca şi specific atributul de sfinţire. Aşadar în gândirea
vasiliană Fiinţa şi Persoana se deosebesc atât de mult una de alta precum se
deosebeşte generalul de particular.
Însă credinţa într-un singur Dumnezeu trebuie pastrată mărturisind
credinţa în trei ipostasuri, transminţând ( învăţătura) despre Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, Domnul nu s-a folosit de numere. El n-a zis: (să botezaţi) în primul rând
(în numele Tatălui), în al doilea rând (în numele Fiului) şi în al treilea rând (în
numele Sfântului Duh), nici în numele a unul, doi sau trei (Dumnzei), ci ne-a
făcut credinţa care duce la mântuire folosindu-se de numele sfinte. Pentru că
credinţa este cea care ne mântuieşte, iar numărul a fost ca concept, ca semn care
ne face cunoscută totalitatea persoanelor.59

58
Mircea Florin Cricovean, Idei dogmatice în epistolele Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Emia, Deva,
2004, p. 88.
59
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în PSB, vol XII, traducere , introducere, note şi indici
de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1988, p.59.

20
a. Conceptul de ousia

Am arătat că noi oamneii nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu în esenţa sa,


ci doar din lucrările sale, ad extra. Aetius, dascălul lui eunomie afrma că după
natură Tatăl este diferit de Fiul, atribuind primului expresia „Ex On” adică de la
care, iar celui din urmă, Fiului „ Di On” adică prin care, iar Sfântului Duh „En
O”, în care. Sfântul Vasile considera că aceste expresii duc la deosebirea naturii
Persoanelor Divine, Fiul fiind socotit doar un instrument de care Tatal se
foloseşte. Iată cuvintele sfântului Părinte : „Fiul este deosebit de tatăl după fire,
pentru că instrumentul se deosebeşte de meşter iar Duhul se deosebeşte de Tatăl
şi Fiul pentru că locul şi timpul se deosebesc fiinţial de instrumente şi de cei ce le
mânuiesc”60. Împotriva lui Eunomie care susţinea că ar cunoaşte natura divină,
Sfântul Vasile îi va demonstra că fiinţa nu este identică cu nenaşterea: „Nu există
un atribut care să fie în stare să vestească şi să cuprindă toată fiinţa lui
Dumnezeu.61 Arhiepiscopul capadocian afirma în lucrarea Contra lui Eunomie că
cele Trei Tersoane sunt caracterizate prin aceleaşi lucrări, ele nelucrând niciodată
diferit una faţă de celalată. Din unitatea de acţiune trebuie să deducem o unitate
de natură. Noi oamenii nu vom putea înţelege în ce constă natura divină.
Această taină rămâne o taină a Divinităţii. „Natura divină sub toate numirile câte
s-ar putea imagina, nu poate fi exprimată, în esenţa ei, aşa cum ar vrea-o
învăţătura noastră.”62 Sfântul Vasile este, aşadar, un apărător al
consubstanţialităţii (homousios) Persoanelor Divine, afirmând cu multă credinţă
şi convingere că Fiinţa Divină este una şi aceeaşi pentru toate Persoanele Divine.

60
Pr. Dumitru Stăniloae, Învăţătura despre Sfânta Treime în scrierea Sfântului Vasile cel Mare,
„Împotriva lui Eunomiu”, în volumul omagial Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani,
op.cit., p. 84.
61
Sfântul Vasile cel Mare, Adversus Eunomium, cartea I, P.G: 29, 553, apud Pr. Dr. Mircea-Florin
Cricovan, op. cit. p.92.
62
Ibidem, p. 91.

21
b. Raportul dintre Ousia şi Ipostas

Sfântul Vasle cel Mare în scrierile sus amintite a evidenţiat că între ousia
şi ipostas nu există sinonimie ci antinomie. El spune că „ousia este fondul naturii
comune mai multor indivizi de aceeaşi specie, iar ipostasul este individul
subzistent concret”63 Dar, acest lucru nu este valabil când se referă la Dumnezeu,
dar nici la oameni. Fiinţa este esenţa, adică elementul comun, pe când ipostasul
reprezintă elementul propriu care diferenţiază persoanele între ele. Aşadar, Fiul
este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, dar fără a fi din aceeaşi ispostasă pentru că cele
Trei Perosane Treimice, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au ipostase proprii. Acest
adevăr a fost exprimat şi în rugăciunile de la liturghia alcătuită de el: „ ... iar
când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit prin Însuşi Fiul Tău, prin care veacurile
le-ai făcut. Care fiind strălucirea slavei tale şi chipul ipostasului Tău şi purtând
toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ţie, lui
Dumneuzeu Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci, pe pământ s-a arătat
şi cu oamenii a vieţuit.” 64 Deci Sfântul Capadocian înalţă despre particularitatea
ipostaselor fără a pivi în unitatea de esenţă nereuşind astfel să înfrângă deopotrivă
cele două mari erezii care au tulburat viaţa Bisericii din timpul său. Împotriva
arienilor Sfântul Vasile va apăra unitatea naturii divine, iar împotriva
sabelienilor, trinitatea ipostasurilor. După cum am văzut termenul de ipostas a
fost folosit de sfântul părinte şi cu timpul a fost asimilat sinonimului de persoană.
Aşadar, Sfântul Vasile ne învaţă că în Sfânta Treime sunt Trei Persoane, dar,
deşi împărţită astfel, Ea nu este divizată în natura ei. Prin această lămurile foarte
importantă Arhiepiscopul capadocian va face un mare serviciu părinţilor de la
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, care s-au ocupat de problema hristologică,

63
Ibidem, p.92.
64
Liturghier, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 2008, p. 234.

22
statornicind formual dogmatică prin care se recunoştea şi se mărturisea că Iisus
Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.65

c. Pnevmatologia la Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile va continua să lupte împotriva celor care socoteau Duhul Sfânt
creatură continuând astfel linia ortodoxă a Sfântului Atanasie cel Mare care în
scrisorile sale către Serapion va apăra Dumnezeirea Duhului Sfânt66.
Lucrarea de căpătâi pe care Sfântul Vasile o consacră apărării celei de-a treia
persoană treimică este tratatul Despre Duhul Sfânt67, aceasta temă va fi abordată
de Sfântul Părinte şi în alte lucrări: Contra lui Eunomie, cartea a treia intitulată
Despre Sfântul Duh; epistola Despre credinţa în Duhul, scrisă la cererea unei
comunităţi monahale; epistola Către presbiterienii din Tars scrisă în primii ani ai
episcopatului său68. În toate aceste lucrărî Sfântul Vasile arată că Sfântul Duh nu
este o creatură ci este Dumnezeu adevărat. El se bazează pe argumente
scripturistice de netăgăduit precum şi pe învăţătura stabilită la sinoadele
ecumenice anterioare, deci pe tradiţia ortodoxă69 fapt care ne arată că Sfântul
Vasile nu este un inovator în credinţă ci un păstrător al moştenirii primite de la
Sfinţii Părinţi. Tratatul despre Duhul Sfânt a fost scris la rugămintea ucenicului şi
pritenului său Amfilohie. Scrierea a fost terminată în anul 375 şi are treizeici de
capitole, în care autorul răspunde într-un fel la acuzele ce se aduc în legătură cu
formulele doxologice folosite de Sfântul Vasile. Pnevmatomahii considerau că
prin acestea Sfântul Vasile aduce înovaţii în credinţă. De fapt era vorba de
formula doxologică „Slavă Tatălui cu Fiului şi cu Duhul Sfânt”70. Această

65
Pr. Prof. D. Stăniloae, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime…, p. 72.
66
Mircea Florin Cricovean, op. cit. p. 107
67
Pr. Ioan Chirvasie, Învătătura despre Sfântul duh la Sfântul Vasile cel Mare, în Studii Teologice nr. 7-
8 / 1958, p. 475.
68
Ibidem.
69
Pr. Prof. Nicolae Buzescu, Aspectul Pnevmatic al eclesiologiei şi importanţa Tradiţiei la Sfântul Vasile
cel Mare, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 1, ianuarie-martie 1979, p. 91.
70
Pr. Prof. Constantin Corniţescu, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre Duhul Sfânt, Ortodoxia,
anul XXXI, nr. 1, ianuarie-martie 1979, p. 111.

23
formulă, afirmă teologul rus Boris Bobrinskoy că este identică cu prima formulă
tradiţională Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi este capabilă a arăta
egalitatea de cinstire a Ipostaselor divine şi a identităţii de natură; prima formulă
arată ceea ce este în noi iar cealaltă arată comuniunea şi cinstirea Sa împreună cu
Dumnezeu71.
În partea a treia a scrierii sus amintite, Sfântul părinte vrea să demonstreze
divinitatea Sfântului Duh şi egalitatea cu celelalte două persoane treimice. Este
interesant că Sfântul Vasile nu-i atribuie Sfântului Duh niciodată apelativul de
Dumnezeu. Asta nu înseamnă că se îndoieşte de acest adevăr, dar nu o face din
motive de iconomie pentru a nu supăra pe adversar şi a-i determina să respingă
orice dialog. Îm acelaşi timp cu o logică inegalabilă îi lasă pe adversarii Duhului
Sfânt să deducă şi să mărturisească deplina dumnezeire a celei de a treia persoane
a Sfintei Treimi72.
Aşadar contribuţia Sfântului Vasile la formularea dogmei despre Sfântul Duh
constă în stabilirea unei comuniuni nedespărţite între Duhul şi celelate persoane
Treimice, o uniune veşnică datorită comunităţii substanţei. Duhul Sfânt este deci
unul din Ipostasurile Sfintei Treimi, fiecare fiind inic, Unul câte Unul. De aceea
putem să mărturisim particularitatea Persoanelor fărăa afecta unitatea substanţei
deoarece nu sunt trei Ipostasuri, principii, ci un singur principiu căci trebuie
păstrat specificul fiecărei Persoane. Este, aşadar o singură substanţă şi trei
Ipostasuri. Acest lucru se relevă în modul cel mai concret în lucrarea
Dumnezeuirii faţă de lume căci Tatăl a creat-o, Fiul a mântuit-o, iar Duhul Sfânt
o sfinţeşte. Dar lucrarea Duhului Sfânt nu este niciodata separată ce a celorlalte
Două Persoane ale Sfintei Treimi.73

*
* *

71
Pr.Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 2005, p.218.
72
Ibidem, p. 112
73
Pr. Ioan Chirvasie, op. cit, p 478.

24
Sfântul Vasile a păstorit şi a activat într-o perioadă dificilă a istoriei
Bisericii, în sec al IV-lea, înfruntând persoane, evenimente şi probleme de o
delicată complexitate, care au tulburat foarte mult viaţa Bisericii lui Hristos cea
una şi nedespărţită. Credinţa sa profundă, care a făcut din teologie ştiinţa
mântuirii şi a vieţii veşnice, echilibrul, răbdarea şi tactul său au soluţionat
favorabil multe din dificultăţile întâmpinate şi au continuat să facă din Biserică o
lume plină de har divin şi de prospeţime duhovnicească, care iată durează de
peste două milenii. Formulele sale teologice au lămurit şi luminat viaţa Bisericii.
Sfântul Vasile capătă un relief deosebit prin activitatea sa misionară, apărând
Ortodoxia faţă de eretici, gândind credinţa şi să o exprime în formule care au
rămas normative pentru Biserică. Gândirea teologică a sfântului părinte
capadocian nu este sistematică deoarce nu şi-a scris operele sale dogmatice după
un plan prestabilit, ci determinat de raţiuni misionare şi apologetice. În tema
studiată am observat acurateţea gândirii luminate de credinţă a sfântului
capadocian prin care a reuşit să desluşească pe înţelesul tuturor dogma Sfintei
Treimi. Combătând ereticii vremii dumenzeiescul Vasile afirmă că noi cunoaştem
pe Dumnezeu din energiile şi lucrările Sale, dar nu ne putem apropia de Însăşi
fiinţa Lui.
În domeniul triadologiei Sfântul Vasile s-a pronunţat clar potrivit liniei
ortodoxe a Bisericii. Deopotrivă el a adus contribuţii mari la înţelegerea
raportului dintre ousia şi ipostasis. Termenul de ipostasis a avut în antichitate mai
multe sensuri de la substanţă până la realitate individuală, ca în secolul IV să
primească şi înţelesul de persoană. Sfântul Vasile a observat foarte atent “triada
atotstăpânitoare a lui Plotin sau expresia „prima ousie” a lui Aristotel. Luminat
de Duhul Sfânt el a conceput deofiinţimea treimică în sens de unitate numerică şi
de egalitate ontologică. Formula consacrată de Teologia Sistematică „O singură
fiinţă în trei Ipostasui” aparţie aşadar Sfântului Vasiel cel Mare. Cât priveşte
Pnevmatologia Sfântului Vasile este cea mai originară şi mai adâncă din toată

25
patrisica Ortodoxă. Sfântul Duh îndumnezeieşte pe creştini, El este izvorul
sfinţeniei, prin El ne întoarcem la frumuseţea cea dintâi.
Prezenta temă mi-a confirmat pe deplin că Sfântul Vasile este într-adevăr
mare. Este mare prin strădaniile sale pentru propovăduirea şi apărarea dreptei
credinţe: este mare prin Teologia profundă trăită şi simţită în viaţa liturgică a
Bisericii. Sfântul Vasile a transformat Teologia în ştiinţa despre mântuirea
sufletului şi dobândirea vieţii veşnice.
Cuvintele noastre de ar fi rostite în cele mai rostite şi slefuite în cel mai
74
măiestrit grai nu ar putea reda în întregime uriaşa personalitate a Sfântului
Vasile. De aceea, în încheiere apelăm la cuvintele unui alt mare teolog
capadocian Sfântul Grigorie Teologul, care afirma despre sfântul Vasile:
„frumuseţea lui este virtutea, măreţia sa este teologia, mersul său este mişcarea
neîncetată care duce până la Dumnezeu, prin ascensiuni, puterea lui este
semănarea şi răspândirea Cuvântului.”

74
Sf. Grigorie Teologul „Necrolog în cinstea Marelui Vasile, episcop al Cezareei Capadociei, apud Pr. Ioan G.
Coman, Personalitatea Sfântului Vasile cel mare, profil istoric şi spiritual, în vol. Studia Basiliana, op. cit. p. 40.

26
B i b l i o g r a f i e:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995 ;


2. Credinţa Ortodoxă, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005;

3. Ceaslov, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993;

4. Liturghier, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 2008;

5. Dogmatica Ortodoxă, manual pentru seminariile teologice, Ed. IBM al

BOR, Bucureşti, 1991;


6. Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns, Cuvântări, traducere din

limba greacă, note introductive şi comentarii de Pr. Dr. Gheorghe Tilea,


Ed. Herald, Bucureşti, 2004;
7. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri partea I, în colecţia PSB, traducere

după Dumitru Fecioru, Editura IBM BOR, Bucureşti, 1986.


8. Idem, Scrieri, partea a II-a, Asceticele , colecţia Părinţi şi scriitori

Bisericeşti, vol. XVIII, traducere , introducere, note şi indici de Prof.


Iorgu D Ivan, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1989.
9. Idem, Scrieri, partea a III-a, Despre Duhul Sfânt Epistole, în
colecţia PSB, vol. XII, traducere , introducere, note şi indici de Pr. Prof.
Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae, Ed. IBM al
BOR, Bucureşti, 1988.

L u c r ă r i, s t u d i i:

10. † Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iisus Hristos – Chipul

Dumnezeului Celui nevăzut arătat în Duhul Sfânt, în «Teologie şi Viaţă»,


LXXVII, (2001);

27
11. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Frumuseţea iubirii

faţă de Sfânta Treime, în vol. Comori ale Ortodoxiei, Ed. Trinitas, Iaşi,
2007;
12. Andruţos, Hr., Simbolica, traducere de profesor Iustin Moisescu, Ed.

Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955;


13. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Taina Preasfintei Treimi, Ed. IBM al

BOR, Bucureşti, 2005;


14. Bria Asist. Diac. Ion, Teologie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în

Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 1-2;


15. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice,

XLIII (1991), nr. 3;


16. Idem, Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice, 1991, nr. 3;

17. Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Aspectul Pnevmatic al eclesiologiei şi

importanţa Tradiţiei la Sfântul Vasile cel Mare, în Ortodoxia, anul


XXXI, nr. 1, ianuarie-martie 1979;
18. Chirvasie, Pr. Ioan, Învăţătura despre Sfântul duh la Sfântul Vasile cel

Mare, în Studii Teologice nr. 7-8 / 1958;


19. Ciobotea, Dr. Dan-Ilie, Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul

tainic şi irezistibil al iubirii treimice, în Ortodoxia, anul XXXIV (1982),


nr. 4;
20. Coman, Pr. Ioan G., Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, profil

istoric şi spiritual, în vol. Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare,


închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009;
21. Corniţescu, Pr. Prof. Constantin, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare

despre Duhul Sfânt, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 1, ianuarie-martie


1979;
22. Cricovean, Mircea Florin, Idei dogmatice în epistolele Sfântului Vasile

cel Mare, Ed. Emia, Deva, 2004;

28
23. Ică, Diac. Ioan Jr, Canonul Ortodoxiei, Canonul Apostolic al Primelor

Secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008;


24. Manolache, Protos. Dometie – Temeiuri ale slujirii în dogma Sfintei

Treimi, în Ortodoxia, XXXIV (1974), nr. 2;


25. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Ed. IBM al BOR,

Bucureşti, 1984;
26. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Lupta Ortodoxiei contra arianismului

de la Sinodul I ecumenic până la moartea lui Arie în Studii Teologice, nr.


1-2/1961;
27. Idem, Sinodul al-II-lea ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de

ani de la întrunirea lui, în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr.3;


28. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.

I, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1996;


29. Idem, Sinodul II ecumenic şi Simbolul niceo- constantinopolitan în

«Ortodoxia », XXXIII (1981), nr.3;


30. Idem, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Sibiu, 1995;

31. Idem, Fiinţa şi Ipostasurile în Sfânta Treime, după Sfântul Vasile cel

Mare, în volumul omagial Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare,


închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009;
32. Idem, Învăţătura despre Sfânta Treime în scrierea Sfântului Vasile cel

Mare, „Împotriva lui Eunomiu”, în volumul omagial Studia Basiliana,


Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, Bucureşti,
2009;
33. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediţia a II-a, Ed. Omniscop,

Craiova, 1993;
34. Idem, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime după Sfântul Vasile cel

Mare, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr.1;


35. Vintilescu, Iconom Petre – Cultul şi Ereziile, Piteşti, 1926;

29
30