Universitatea Oradea,Facultatea de stiinte juridice,

Specializarea Drept.

REFERAT

Profesor: Bodea Radu

Student : Puscas Gabriel Sebastian

29.06.2008
Criminalii in serie
 Cuprins:

1. Scurta istorie a unor criminali in

serie celebri;
2. Principalele caracteristici ale
criminalului în serie;
3. Vizionarii; Misionarii; Hedonistii;
Cautatorii de putere
4. Incheiere.

Criminalii în serie
Criminalitatea în serie preocupa de multă vreme funcţionarul Politia şi
opinia publică. Dar ce e un criminal în serie? Din punctul de vedere al omului
obişnuit, al “cetăţeanului “de pe stradă, un criminal este o persoană care a
ucis o altă persoană folosind mijloace foarte crude care au dus la moartea
acesteia. Criminalul în serie provoacă mai multe astfel de crime folosind
aceleaşi mijloace crude aproape de fiecare dată, uneori lăsând şi câte un
indiciu la locul faptei.

De cele mai multe ori ajung în închisoare, după ce au fost descoperiţi şi

judecaţi, dar mulţi rămân pe străzi, continuând să omoare oameni nevinovaţi
de cele mai multe ori. În alte cazuri omoară cu motivul că au fost surprinşi de
alte persoane care trebuie şi ele suprimate. În alte cazuri omoară pentru că li
s-a cerut să omoare, în această categorie intrând teroriştii.

Criminalul în serie ucide şi din motive psihologice. Nu de puţine ori

specialiştii au constat că o traumă din copilărie sau adolescenţă, care au
marcat persoana respectivă pe viaţă, a dus la producerea unor crime după
aceeaşi tipologie.

Criminologii au ajuns la concluzia că ucigaşii în serie apar mai ales în

oraşele mari, dar nu exclud nici oraşele de provincie. Orice om de pe stradă,
om obişnuit poate deveni ţinta unui criminal în serie. Cel puţin aşa spun
autorii “Enciclopediei ucigaşilor în serie” Brian Lane şi Wilfried Gregg.

Pentru asasinul în serie, „motivul” crimei se află foarte bine şi adânc

înrădăcinat în psihicul său, încât victima trebuie să aparţină unui anumit gen,
cum ar fi de exemplu, să poată fi inclusă într-o categorie largă de persoane,
ca femeile şi copiii, şi să se afle în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.

E adevărat, însă, că unii criminali în serie îşi selectează cu precizie victimele.

Complicaţiile se nasc atunci când, datorită incapacităţii unui criminal de a-i
identifica pe membrii grupului său de ţinte, acesta ajunge la atacuri cvasi-
întâmplătoare.

Prin urmare, fiecare fiinţă umană poate deveni victima potenţială a

unui asasin.

Scurta istorie a unor criminali in serie celebri

Pentru a putea intelege mai bine implicatiile si importanta sociala a

subiectului ales, am sa fac o scurta prezentare a catorva cazuri de criminali
in serie celebri , cunoscuti pentru faptele lor ingrtozitoare, care au socat
atunci si mai socheaza si acum . Unii dintre ucigasii in serie ucid din plăcere
alţii ucid de nevoie, cum este cazul asasinilor plătiţi, alţii pentru că simt
nevoia de a ucide la anumite intervale de timp.

Încă din cele mai vechi timpuri societatea s-a confruntat cu crima în
serie, unul din cazurile cele mai cunoscute fiind cel al lui Gilles de Rais, unul
dintre căpitanii Jeannnei d’Arc. Acesta tortura şi apoi ucidea tinerele fete şi
băieţi. Gilles de Rais a fost ucis prin strangulare, ulterior trupul lui fiind
aruncat pe rug de către autorităţile vremii.

Cu siguranta cel mai cunoscut criminal in serie este Jack

„Spintecatorul”.
Timp de trei luni, între sfârşitul lunii august şi până la începutul lunii
noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost
martora unei serii de crime odioase – încă nerezolvate. Asasinatele se
caracterizau printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită; fiecare dintre cele cinci
victime – toate prostituate – au fost atacate pe la spate şi tuturor li s-a tăiat
beregata; în patru cazuri, corpurile au fost supuse unei asemenea mutilări şi
disecţii, cum numai o minte bolnavă sau un maniac sexual putea să-şi
imagineze.

Durata acestui mister, care s-a transformat probabil în seria celor mai
faimoase crime din lume, a dat naştere unei biografii foarte ample.

Prima victimă a fost Mary Ann Nchols (zisă Polly), care a fost ucisă pe 31
august 1888, într-o vineri, pe Buck’s Row. Raportul poliţiei din ziua
următoare preciza: “Nu se cunoaşte o crimă mai brutală şi mai feroce ca
aceasta”. Pe 8 septembrie, a urmat “Întunecata Annie” Chapman de 47 de
ani, care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Streeet. O crimă dublă s-a
înregistrat duminică, 30 septembrie. Primul cadavru a fost găsit în jurul orei
unu noaptea, de un căruţaş ce se afla cu treburile lui în Berners Street:
“Cadavrul aparţinea unei femei şi avea o tăietură foarte adâncă în jurul
gâtului, de la o ureche la cealaltă”. A fost identificată ulterior ca fiind
“Lungana Liz” Stride. În colţul de sud-vest al lui Mitre Square s-a găsit al
doilea cadavru, cel al Catherinei Eddowes: “În acest caz, victima era atât de
desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă; abdomenul îi fusese
practic smuls şi o parte din intestine scoase şi înfăşurate în jurul gâtului...
Omorul era opera unei mâini de profesionist...”
Ultima crimă şi cea mai îngrozitoare – pentru că Spintecătorul a avut timp
suficient la dispoziţie – a avut loc la 9 noiembrie: Mary Jane Kelly a fost ucisă
în propria ei cameră din Miller’sCourt. Gâtul îi fusese secţionat de jur-
împrejur cu un cuţit, despărţind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese
spintecat şi deschis parţial, braţul drept şi sânii tăiaţi, ca şi capul ce atârna
de trup ţinându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuită,
gambele detaşate de picioare şi răzuite de carne. Abdomenul fusese tăiat cu
un cuţit “adânc, în cruciş”, măruntaiele din partea inferioară şi ficatul
smulse. Interiorul corpului şi părţi din coaste lipseau, dar ficatul, se spune,
fusese plasat între picioarele bietei victime. Criminalul aşezase pe o masă
carnea de pe coapse şi de pe gambe, împreună cu sânii şi nasul, iar una din
mâini o înfipsese în stomac.” (Illustrated Police News)
Cu aceasta, crimele au încetat şi au început controversele care aveau să
dureze mai bine de un secol. În ciuda uriaşului efort făcut de poliţia
metropolitană, nu a fost găsită nici o dovadă concludentă pe care să se
poată sprijini acuzaţia de crimă, iar teoriile referitoare la identitatea lui Jack
oscilau între probabil şi imposibil – numărul teoriilor era identic cu cel al
emiţătorilor. Câteva din cele mai importante ar fi următoarele:

Montague John Druin: un avocat ratat, care s-a aruncat în Tamisa în

decembrie 1888. Faptul că moartea lui a coincis cu încetarea crimelor din
zona Whitechapel a constituit o dovadă incontestabilă pentru unii că el era
criminalul.

Severin Kloslowski (alias George Chapman): şi-a ucis trei neveste prin
otrăvire, dar era puţin probabil ca un criminal să-şi schimbe propriul modus
operandi. Oricum, s–a înregistrat faptul că inspectorul-şef, detectivul
Frederick Abberline, însărcinat cu căutarea Spintecătorului, a observat că, la
arestarea lui Chapman, acesta ar fi spus: “În sfârşit, aţi pus mâna pe Jack
Spintecătorul”. Mai târziu şi-a recunoscut spusele, dar a intrat în mitologia
consacrată Spintecătorului.

Dr. Roslyn D’Onston Stephenson, autor de lucrări consacrate esotericului şi

magiei care, s-a sugerat, ar fi înfăptuit crimele din East End ca ritualuri de
magie neagră. “Misterul” s-a adâncit cu dispariţia lui, în 1904.

A.S.R. Prinţul Albert Victor, duce de Carence (nepotul reginei Victoria):

scandalurile din familia regală au fost întotdeauna publice şi aparenţele care
înconjurau familia Clarence au dat naştere la numeroase teorii care, mai
mult sau mai puţin, aveau darul de a-l încrimina chiar pe duce. Cea mai
speculată teorie a fost cea a existenţei unei complicităţi între Sir William
Gull, medicul de familie, actorul Walter Sickert şi vizitiul curţii, pe nume John
Netley. Potrivit acesteia, ei ar fi fost autorii asasinatelor pentru a
preîntâmpina un scandal, care l-ar fi implicat pe duce, cu o vânzătoare şi un
copil nelegitim.

O altă teorie îl consideră ucigaş pe James Keneth Stephen, tutorele ducelui la

Cambridge, homosexual şi, aşa cum chiar el declarase, un duşman patologic
al femeilor.

Dr. Thomas Neill Cream era al însuşi autor a numeroase crime, singura sa
legătură cu Jack fiind faptul că, înainte de a fi spânzurat, după cum spune
legenda, ar fi rostit: “Eu sunt Jack...”, o confesiune tristă, curmată brusc de
nodul care s-a strâns în jurul gâtului său. De altfel, în timpul toamnei
macabre în care s-au comis crimele din Londra, Thomas Cream se afla într-o
închisoare din America.

În plus, s-a mai sugerat şi că Jack ar fi putut fi Jill Spintecătoarea, o moaşă

nebună sau o femeie odioasă care provoca avorturi; sau poate era un evreu,
un măcelar ritual, şi care nu ar fi reprezentat o privelişte neobişnuită în East
End, unde ar fi fost de aşteptat să poarte haine pătate de sânge şi un cuţit la
fel? Într-adevăr, s-au mai făcut referiri şi la un alt avreu, Kominski, care
locuia în Whitechapel şi care fusese internat într-un azil, în martie 1889.

Dar ceea ce ar trebui reţinut ar fi ipoteza unui scriitor, cum că Jack n-ar fi fost
nici unul dintre cei presupuşi, ci un ucigaş care va rămâne necunoscut şi
nedescoperit.

Andrei CIKATILO: În 1978, prima lui victimă cunoscută, o

adolescentă, a fost găsită moartă într-o pădure de lângă Rostov, un port din
sud-estul fostului U.R.S.S.. În urma acestei descoperiri, a fost trimis în faţa
plutonului de execuţie un cunoscut pervers sexual. Poliţiştii nu încetaseră să
se tot felicite, când a fost găsit un nou cadavru.

De-a lungul anilor care au urmat, lista celor care au dispărut s-a făcut
tot mai lungă, iar descoperirile de cadavre mutilate au tulburat cu
regularitate viaţa paşnică a oraşului. La un moment dat, s-au descoperit opt
cadavre într-o singură lună. Ucigaşul proceda întotdeauna la fel. Cu un al
şaselea simţ, dăruit animalelor de pândă şi răufăcătorilor înnăscuţi, el îşi
agăţa victimele dintre cei slabi şi vulnerabili, aflaţi la periferia societăţii,
cutreierând străzile şi gările în căutarea celor fără adăpost, cărora era puţin
probabil să li se simtă lipsa, şi a copiilor care mergeau singuri la şcoală.

În ciuda vânătorii declanşate de poliţia din Rostov până în Siberia, şi

care era condusă de investigatori pricepuţi, secondaţi de Moscova,
autorităţile păreau neajutorate în faţa listei de atrocităţi comise. Acestea
începuseră să se extindă şi în statele învecinate, Ucraina şi Uzbekistan.
Odată, poliţiştii au arestat un suspect. Acesta s-a sinucis în închisoare în
aşteptarea procesului, iar şirul crimelor a continuat să crească nestingherit.

În 1979, a fost ridicat un bărbat aflat într-o zonă împădurită izolată, dar
acesta i–a convins pe poliţişti că era un simplu vagabond. După ce i-au luat
numele şi i-au notat semnele particulare, omul a fost lăsat să-şi vadă de
drum. Acelaşi bărbat a fost adus la interogatoriu 5 ani mai târziu, când a fost
găsit în apropierea locului unei crime, având în geantă o frânghie şi un cuţit.
El a fost supus unui test sangvin care a demonstrat că grupa lui de sânge
diferea de cea descoperită în urma testelor făcute pe probele de spermă
recoltate de la unele cadavre. Ca atare, suspectul a fost eliberat imediat. El
se numea Andrei Romanovici Cikatilo. Poliţia rusă nu avea cunoştinţă de
acele cazuri extrem de rare în care secreţiile provenind din diverse părţi ale
corpului puteau avea grupe serologice diferite. Cikatilo era unul din aceste
cazuri.
 Abia în noiembrie 1990 a început să se strângă laţul în jurul
“Spintecătorului din Rostov”. Un ofiţer de poliţie l-a oprit pe Cikatilo în plină
stradă, deoarece a zărit pete de sânge pe faţa lui. Când a aflat că în acel
timp s-a petrecut o altă crimă în pădure, ofiţerul a raportat superiorilor săi
incidentul cu petele de sânge. Cikatilo a fost pus sub supraveghere. Pe data
de 20 noiembrie, poliţiştii l-au văzut apropiindu-se de un tânăr într-o gară.
Cikatilo a mărturisit comiterea a nu mai puţin de cinzeci şi cinci de crime,
deşi, aşa cum a recunoscut chiar el la început, “s-ar putea să fi existat şi
altele”.

Procesul acestui profesor, în vârstă de 54 de ani, fost director al uzinei

de reparaţii a locomotivelor din Rostov, a început în Rostov, într-o atmosferă
sobră, la 14 aprilie 1992. În centrul sălii a fost construită o cuşcă imensă cu
bare metalice, pe post de boxă a acuzatului, în care a fost adus Cikatilo,
legat cu lanţuri, ca un animal sălbatic. Familiile victimelor l-au înconjurat,
ţipând după sângele asasinului. Cele două volume de rechizitoriu includeau
35 de victime copii – dintre care unsprezece băieţi şi optsprezece tinere
femei.

După arestare, Cikatilo a fost supus unor controale psihiatrice

minuţioase. Deşi el poate fi inclus în mare în categoria ucigaşilor care
acţionează din voluptate, cerinţa lui de bază pentru actul actul sexual se
împleteşte, printre altele, şi cu viziuni fantastice. Către sfârşitul primei
săptămâni a procesului său, Cikatilo a insistat să se adreseze Curţii. Pe lângă
recunoaşterea încă o dată a vinei sale, el a relatat despre privaţiunile
suferite de mic în casa lui şi despre copilăria “groaznică” pe care a avut-o. El
a mai povestit şi despre faptul că fratele lui a fost mâncat de viu de ţăranii
ucrainieni flămânzi, care fuseseră privaţi de hrană în urma colectivizării
forţate a lui Stalin. În finalul discursului său, Cikatilo a declarat: “Eu sunt o
greşeală a naturii, o bestie”.

A fost condamnat la moarte prin împuşcare şi executat.

CHARLES MANSON&Co.: Manson şi aşa numita “familie” au creat

valuri de groază în întreaga Californie, stat care nu este tocmai neobişnuit cu
crimele bizare şi criminalii în serie. Acele valuri de groază aveau să se
răspândească, curând după aceea, în toată lumea.

Fost puşcăriaş şi ratat fără nici o perspectivă, Manson îşi domina

discipolii de aceeaşi calitate cu un amestec de filosofie biblică denaturată şi
texte ale formaţiei Beatles, tendenţios interpretate. Acestea, combinate cu
atracţia sexuală şi magnetismul pe care îl exercita asupra membrilor de sex
femeiesc al “familiei” sale, au asigurat controlul fizic şi spiritual complet al lui
Manson asupra grupului.

Primele crime despre care s-a aflat prin mass-media au avut loc în vara
anului 1969, pe când “familia” se afla într-un ranch părăsit, utilizat pentru
filmări cinematografice, proprietate a lui George Spahn. Aici şi-a organizat
“Armada de uscat”, o flotă de transportoare blindate pentru teren nisipos,
care urmau să-i protejeze pe membrii gospodăriei sale pe durata a ceea ce el
numea “Helter Skelter”. Este caracteristic pentru educaţia lacunară a lui
Manson, faptul că, pentru el, “Helter Skelter” era o simplă interpretare
eronată a cuvintelor unui cântec sris de Beatles – habar n-avea că denumirea
se referea la căluşeii din iarmaroc. Charlie hotărâse deja că un alt cântec,
mai vechi, al celor patru celebrităţi, Blackbird – “Mierla” – (literar – “pasărea
neagră”) – reprezintă o chemare pentru toţi negrii din America la răscoală
împotriva albilor, iar acum era de părere că sosise momentul să înceapă
holocaustul, ceea ce ar fi dus la anihilarea reciprocă a raselor şi ar fi permis
Familiei să preia controlul total.

Dar această pregătire de tip militar avea nevoie de finanţare şi Manson

ştia – sau credea că ştie – exact de unde să obţină banii: se vorbea că Gary
Hinman, muzician şi prieten cu Manson, moştenise recent 20.000 de dolari.
Pe 25 iulie 1969, Mary Brunner, Bobby Beausoleil şi Susan Atkins au sosit
acasă la Gary, încercând să scoată banii de la el prin bătaie. Când tot ce le-a
putut oferi tânărul înspăimântat au fost cele două maşini ale sale, Manson a
ordonat să fie ucis. La plecarea trioului de familie, ei au scris pe perete
epitaful lui Gary, cu propriul sânge: “Porc de politician”. Atkins a mai încercat
să facă şi un desen, nu prea reuşit, al unei labe de panteră, cu intenţia de a
arunca vina crimei asupra “Panterelor Negre”.

Imediat după miezul nopţii, sâmbătă, 9 august1969, patru umbre se

strecurau în curtea unei vile retrase de pe Cielo Drive numărul 10050, în
Beverly Hills. În acea epocă, Manson nu se ocupa el însuşi de crime; în seara
aceea era rândul lui “Tex” Watson, Patricia “Katie” Krenwinkle, “Sadie”Atkins
şi Linda Kasabian să îndeplinească voinţa maestrului. Cielo 10050 era ocupat
în acea seară de actriţa Sharon Tate (soţul ei, regizorul Roman Polanski, era
plecat la filmări), care era însărcinată în luna a noua, şi de patru prieteni.
Într-o orgie de crime monstruoase, Familia a lăsat în urmă cinci cadavre oribil
măcelărite. Numai Voytec Frykowski fusese înjunghiat de mai mult de
cincizeci de ori, tăiat, împuşcat şi lovit atât de cumplit cu ţeava unui pistol,
încât arma fusese distrusă. Pe uşa de la intrarea în casă a fost scris cu sânge
“Porci”; nici unul dintre criminali n-avea idee pe cine uciseseră – doar nişte
victime, la grămadă.

O singură persoană de la ranch-ul Spahn nu era mulţumită: Charlie

Manson. Când a fost anunţată la televiziune ştirea despre baia de sâge,
aceasta l-a ofensat vizibil pe Charlie în orgoliul său, pentru că treaba fusese
făcută de mântuială. S-a hotărât să arate chiar el tuturor cum trebuie lucrat.

Pe 11 august, la numai două zile după crimele din vila Tate, după ce
au consumat droguri pentru a se monta, Manson a pornit, în fruntea unui
grup format din “Tex” Watson, Susan Atkins, Katie Krenwinkel, Linda
Kasabian, Clem Grogan şi Leslie van Houten, într-o nouă escapadă criminală.
Puţin după ora unu noaptea, Familia a invadat vila din Silver Lake a omului
de afceri Leno LaBianca şi a soţiei sale, Rosemary; ca şi în cazul victimelor
din Cielo Drive, locul fusese ales la întâmplare. După ce i-au înjunghiat şi
tăiat pe cei doi LaBianca, Manson şi discipolii săi au scris motto-urile “Moarte
porcilor”, “Sus” şi “Helter (sic!) Skelter” cu sânge pe pereţi; ca un act final de
violenţă gratuită, cuvântul “Război” a fost scrijelit pe abdomenul lui Leno
LaBianca.

În urma acestor crime absolut nebuneşti, Familia a fost scoasă din

vizuină. Susan Atkins a fost arestată, puţin mai târziu sub acuzaţia de
prostituţie şi, în timp ce se afla în arest, şi-a recunoscut rolul jucat în cazul
Tate, faţă de o altă arestată din aceeaşi celulă. Informaţia a ajuns la urechile
directorului închisorii şi, pe data de 1 decembrie 1969, Familia a fost adunată
şi s-au emis acuzaţii de crimă împotriva principalilor săi membri. Manson,
Krenwikel, Atkins şi van Houten au fost judecaţi împreună şi, pe 19 aprilie
1971, după unul dintre cele mai extraordinare procese din istoria Californiei,
au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la moarte pentru crimele Tate şi
LaBianca. La un proces ulterior, Manson, Bruce Davis şi Clem Grogan au fost
găsiţi vinovaţi de crimă şi conspiraţie în uciderea lui Hinman şi a unui actor
care juca în roluri de cawboy, pe nume “Shorty” (micuţul) Shea. Charles
“Tex” Watson a fost judecat separat şi găsit vinovat în şapte cazuri de crimă
şi conspiraţie; şi el a fost condamnat la moarte. Susan Atkins s-a recunoscut
vinovată în uciderea lui Gary Hinman şi a fost condamnată la închisoare pe
viaţă, la fel ca şi Bobby Beausoleil. Mary Brunner şi Linda Kasabian au păcălit
autorităţile şi nici un fel de acuzaţii nu au fost emise împotriva lor. În virtutea
faptului că în statul California fusese abrogată pedeapsa cu moartea,
sentinţele de condamnare la moarte au fost comutate în închisoare pe viaţă.

Deşi nu au mai fost aduse şi alte acuzaţii, există motive pentru a crede
că multe alte crime ar putea fi puse în responsabilitatea “Familiei” lui Charles
Manson, inclusiv uciderea câtorva dintre membrii acesteia. În cartea sa,
Helter Skelter, Vincent Bugliosi, procuror în procesul Tate/LaBianca, nu trece
cu vederea însăşi afirmaţia lui Charles Manson de a fi comis 35 de crime – ba
chiar este de părere că aceasta ar putea fi o subevaluare, deloc
caracteristică pentru Manson.

Încarcerat la San Quentin, el face câte o cerere de eliberare ori de câte

ori are această posibilitate, folosindu-şi sinistra forţă de persuasiune pentru a
convinge autorităţile care răspund de eliberarea condiţionată că e perfect
normal şi că nu au de ce să se teamă. Este, totuşi, puţin probabil ca bărbatul
definit cândva drept cel mai periculos om din America să fie eliberat
vreodată.

Unul dintre cei mai periculoşi criminali în serie de la noi din ţară a fost
un student la Facultatea de Medicină pe nume Râmaru. Acest tânăr
melancolic şi singuratic ucidea doar în zilele ploioase şi mohorâte. A fost
descoperit cu ajutorul unui fragment de reţetă pe care rămăsese lizibilă
ştampila medicului. Râmaru, datorită legilor aspre din perioada anilor ’60, a
fost condamnat la moarte.

Toate activităţle de prevenire şi combatere a criminalităţii desfăşurate

de poliţie de cele mai multe ori, din păcate, dau greş. până sunt prinşi,
criminalii în serie ucid. De exemplu, în cazul lui Jack Spintecătorul care nu a
fost descoperit niciodată şi astăzi mai sunt întrebări oare cine le-a omorât pe
acele femei? Când e descoperit, ucigaşul în serie este judecat şi, de cele mai
multe ori, condamnat la mulţi ani de închisoare, în statele în care nu se
acceptă pedeapsa capitală, iar în statele unde legislaţia prevede, sunt
condamnaţi la moarte. Ucigaşii periculoşi sunt încarceraţi în închisori de
maximă securitate.
 Principalele caracteristici ale
criminalului în serie
Pentru a înţelege această frecvenţă a criminalilor în serie trebuie să
observăm câteva caracteristici, având în vedere că ucigaşul în serie are
câteva trăsături aparte, din care vor fi descrise doar principalele şase:

1. Crimele se repetă (“în serie”), petrecându-se cu frecvenţă

mai mare sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după o
perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele continuă
până când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul
său, este ucis.

Definiţia de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în

serie. Este evident că nu există vreun număr predeterminat de victime de la
care asasinul devine criminal în “serie” şi nici vreo frecvenţă stabilită a
acestei activităţi macabre căreia i se aplică termenul de mai sus. Spre
exemplificare, am putea da cazul sud-africanului Ronald Cooper care, deşi a
ucis o singură dată înainte de a fi arestat, a dezvăluit în jurnalul său un
program extensiv şi planificat cu grijă de ucidere a copiilor.

Această predispoziţie este deseori recunoscută chiar de ucigaş. Mulţi

dintre ei, după ce au fost arestaţi, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă
dacă ar fi fost lăsaţi în libertate. William Banin, “ucigaşul de pe autostradă”
din California, i-a declarat unui ziarist, după proces: „Nu mi-a pierit pofta de
a ucide. Nu mă pot stăpâni să n-o fac”.

Pentru cei mai mulţi criminali în serie, actul crimei, dublat adeseori de
abuz sexual şi mutilare, constituie un motiv în sine. În plus, la fel ca în cazul
stimulării prin alcool sau droguri, „doza” e din ce în ce mai mare. Aşa cum
un drogat nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber
la stimulent, tot aşa şi asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă
până ce fie va muri, fie va fi omorât, sau până când va fi prins şi înlăturat din
societatea pe care o afectează.

2. La fel ca în cazul omuciderilor “normale”, crimele tind să se

petreacă în relaţie de unu-la-unu.

Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin

care o persoană e omorâtă de o altă persoană. Convenţional, criminologia
clasifică acest gen de omoruri în două categorii:
 1.“crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de
frustrare;

2. crima înfăptuită “cu sânge rece”, care se distinge printr-o

premeditare atentă, motivată adeseori de speranţa unui câştig personal.

Odată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios, de

exemplu, sau a deţinătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a
mai presupune că asasinul va ucide din nou. Dintr-un studiu bazat pe
statistica crimelor, se poate vedea că, în anul 1989, în Anglia şi Ţara Galilor,
o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoşteau
cu victima. Există şi circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie a
ucis mai mult de o persoană într-un incident, adesea fiind vorba de membri
ai aceleiaşi familii, ca şi de o infracţiune complementară, cum ar fi hoţia.
Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca şi pentru omorul
accidental, este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă. În mare măsură,
motivele unui asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai “sigur”
să lucrezi singur, în sensul că numai ucigaşul ştie despre crimă, şi trebuie să
ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul
crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să scape. Mai mult,
caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă situaţia în care
el să fie capabil sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi plăcerile altcuiva.
Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că el duce
o viaţă paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de
familie şi bun vecin.

Cu toate acestea surprinde frecvenţa cuplurilor, partenerilor şi

grupurilor criminale deşi, în acest caz, indivizii din care se compune
perechea depind unul de altul. Şi, totuşi, cerinţele de securitate pe care
ucigaşul singuratic le simte ca fiind esenţiale, sunt satisfăcute.

 Cuplurile ucigaşe

Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape

întotdeauna împlicaţi într-o relaţie sexuală, în care bărbatul este, în general,
partea dominantă. Se observă un fenomen interesant, şi anume că, în vreme
ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinaţii degenerate, “personalitatea lor
combinată” se dovedeşte mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru
acest fenomen francezii au expresia “folie a deux” (iluzie împărtăşită de
două persoane legate emoţional), iar psihologia – termenul Gestalt, conform
căruia “întregul organizat e mai puternic decât suma părţilor lui”.
 Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian
Bradly şi Myra Hindley şi australienii David şi Catherine Birnei.

 Partenerii

Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. De

obicei, după arestare “partenerii” se acuză reciproc. Exemple sunt William
Burke şi William Hare, scoţieni care ciopârţeau cadavrele.

 Grupurile ucigaşe

În orice discuţie pe tema grupurilor ucigaşe, se menţionează numele

lui Charlie Manson, deşi “familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen
izolat. Cu toate că nu există un model general, aşa cum s-ar putea descoperi
printre cuplurile şi partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente
foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în
cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De
fapt, adeseori, grupurilor ucigaşe li se poate aplica foarte bine acelaşi
principiu de folie a deux. Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă
dar, adunaţi sub aripa unui grup cu o cauză comună şi un lider, pot fi cuprinşi
de un val de “nebunie” colectivă.

3. Nu există – sau e foarte redusă – o conexiune între ucigaşi

şi victimă, persoanele implicate având foarte rar relaţii directe de
rudenie.

Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată

recentă: există victime care au fost alese tocmai pentru că aparţin familiei
asasinului, aşa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc
un câştig financiar.

Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici

criminologia, nici medicina şi nici arta investigaţiei nu erau atât de
dezvoltate, încât cazurile de moarte suspectă de atunci să fie încadrate la
omor, cazuri care acum ar fi considerate omucideri evidente. Dat fiind stadiul
primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că Mary
Ann Cotton a putut să-şi ucidă câţiva soţi, şi toţi copiii vitregi, şi să obţină ca
în dosare cauza morţii să fie trecută “febra gastrică”.

Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică şi

comunicaţiile între poliţii, ca şi înţelegerea gândirii criminale, au avansat,
astfel de tipare clare victimă/motiv au devenit tot mai dificil de mascat.
 4. Cu toate că ar putea exista un “tipar”, sau un anume
“tratament administrat victimei”, crimele individuale din cadrul
unei serii, dezvăluie rareori un motiv raţional sau clar definit.

Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numeşte “explicaţie

psihologică” a unei crime în serie – motive care-şi au rădăcinile într-o
capacitate restrânsă de a distinge binele de rău, într-o incapacitate de a lua
o decizie, într-o exacerbare a poftelor şi aşa mai departe. În ciuda acestui
fapt, individul este considerat responsabil de comportamentul său; într-
adevăr, una dintre cele mai şocante observaţii a fost aceea că asasinul în
serie nu poate fi absolvit, pur şi simplu, de faptele sale, ca un psihopat a
cărui violenţă să fie pusă pe seama devierii lui mintale. În mod frecvent,
criminalul are o personalitate foarte bine organizată şi raţională şi, adeseori,
îşi planifică crimele cu mult timp înainte.

5. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la

inventarea automobilului încoace, dă posibilitatea criminalului ca, la
dorinţa lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori înainte
chiar de a i se fi descoperit crima.

Aşa cum absenţa mobilului face ca un poliţist să întocmească cu greu o

listă de suspecţi, tot astfel şi natura unei crime cu autor necunoscut face ca
schimbul de informaţii între forţele de poliţie să fie dificil. Acest lucru este
valabil mai ales în Statele Unite unde, pe lângă marea întindere a teritoriului,
există o atitudine păgubitoare a multor poliţii statale care-şi păzesc propriile
teritorii. Până când nu apare un tipar special al crimei, e puţin probabil ca
asasinatele să fie comparate între ele, chiar dacă este vorba de state
învecinate. Până atunci însă, criminalul are suficient timp la dispoziţie ca să
mai poată comite şi alte crime şi să se afle deja într-un alt stat.

6. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau

“exces de crimă”, în cadrul cărora victima este supusă unor
brutalităţi exagerate.

Motivul aceste brutalităţi are legătură cu mobilul crimei. Pentru o mare

parte a criminalilor în serie, actul în sine constituie întreaga motivaţie a
omorului; ea nu este mijloc de a obţine un alt sfârşit, ca în cazul jafului, unde
esenţa unui succes al operaţiei este dată de fugă. Apar multe situaţii în care
victima e torturată încet, uneori timp de câteva zile, această întârziere având
drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului.
 Există o legătură strânsă între fanteziile sado-sexuale şi crima în serie.
Adesea acestea sunt asociate cu dorinţa de a domina. Toate aceste motive
presupun folosirea cu plăcere a violenţei, mergând până la excese.

Vizionarii; Misionarii; Hedonistii;

Cautatorii de putere
Din analize psihologice aprofundate s-a stabilit că asasinii în serie intră
în patru mari categorii sau “genuri”: Vizionarii, Misionarii, Hedoniştii şi
Căutătorii de Putere.

➢ Misionarii

Este vorba de ucigaşii care “curăţă”, care acceptă o responsabilitate

autoimpusă de a îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a elibera societatea de
“elementele sale indezirabile”. Victimele “vizionarilor” pot avea aproape
orice ocupaţie, orice religie şi orice credinţă politică, deşi în cele mai multe
cazuri, grupurile ţintă sunt alese pentru că ele constituie obiectul
condamnării societăţii – practicantele prostituţiei, homosexualii şi
minorităţile rasiale. De exemplu, Billy Glaze, un nord-american cu sânge de
indian, credea că toate femeile indiene trebuie violate şi ucise. Carroll Cole
executa “femeile libertine”.

➢ Hedoniştii

Constituie o categorie complexă, care include genul de ucigaşi pentru

care, în sens larg, “plăcerea” este răsplata asasinatului. Se cunosc trei
subgrupuri ale acestei categorii :

- Cei care ucid din voluptate ;

- Ucigaşii din emoţie ;

- Ucigaşii pentru câştig.

➢ Căutătorii de putere

O complicaţie comună persoanelor cu un nivel slab al respectului de

sine este dorinţa de a deţine controlul asupra vieţii şi morţii altora într-un
asemenea grad, încât se ajunge ca aceasta să servească drept mobil
intrinsec al crimei. Adesea este dificil ca ucigaşii pentru putere să fie
deosebiţi de grupul mai larg al ucigaşilor din voluptate, pentru care
dominaţia este, de asemenea, un motiv puternic.

Explicaţiile asupra comportamentului criminal se bazează pe factori

biologici, psihologici şi sociali. Explicaţiile biologice şi psihologice presupun
că comportamentul criminal rezultă din punerea în evidenţă a stărilor
mentale şi psihologice care diferenţiază criminalii de noncriminali. Explicaţiile
sociologice caută să explice comportamentul criminal în termeni
demografici.
 Bibliografie:

I. Vasile Popa, Ion Dragan, Lucian Lapadat “Psiho-sociologie

juridica”, Ed. Lumina Lex, 1999
II. Gh. Nistoreanu, C. Paun, “Criminologie”, Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1995
III. Cătălin Bordeianu, Psihologia Juridica
suport de curs, Univeersitatea “Petre
Andrei”Iasi, Facultatea de drept.