Sunteți pe pagina 1din 11

De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei

,,Istoria Angliei este istoria uneia dintre cele mai remarcabile biruinţe ale speţei umană.
Cateva triburi saxone şi daneze, rătăcite pe o insulă din marginea Europei, amestecate cu caţiva
supravieţuitori celţi şi romani,organizate de aventurieri normanzi, au devenit in cateva secole stăpane
pe o treime din planetă. E interesant de aflat secretul unui destin tot atat de uimitor ca, odinioară,
acela al Romei.”1

Rebeliuni, război civil, tronuri pierdute şi castigate - secolul XVII s-a numărat printre cele
mai dramatice perioade din istoria Marii Britanii. Mişcările politice şi religioase au continuat până
când Revoluţia Glorioasă din 1688 a adus o soluţie de lungă durată.
Descoperirea Lumii Noi şi a unui nou drum spre India a avut consecinţe uriaşe asupra
dezvoltării economice a Europei. Totodată, încetarea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a
războaielor care au răvăşit până atunci Europa a avut efecte pozitive asupra dezvoltării economice.
În mod normal au apărut meserii noi, s-a diversificat piaţa şi schimburile economice, s-a dezvoltat
comerţul, au apărut instituţii noi (bursa, societăţile pe acţiuni, companiile comerciale), s-au produs
importante mutaţii asupra claselor sociale.
Transformările survenite în viaţa economică şi socială au avut repercursiuni şi asupra vieţii
politice. De creşterea rolului burgheziei şi slăbirea nobilimii a profitat monarhia care şi-a întărit
autoritatea şi a devenit monarhie absolută.
Iată cum s-au constituit principalele monarhii absolute în Europa în secolul al XVI-lea care
au costituit principalii poli ai puterii vremii. Cel care instaurează monarhia absolutistă în Anglia este
Henric al VII-lea (1485-1509), întemeietorul dinastiei Tudorilor, care pune capăt războiului celor
Două Roze (1455-1485).
Inaugurată de doctorul în teologie John Wiclif( ce avea să moară la 31 decembrie a anului
1384),tradiţia revoluţionară şi influenţa pe care a exercita-to,mai apoi Erasmus (Desiderius) din
Rotterdam (n. 27 octombrie ca. 1466, Rotterdam/Olanda - d. 12 iulie 1536, Basel/Elveţia),fost un
teolog şi erudit olandez, unul din cei mai însemnaţi umanişti din perioada Renaşterii şi Reformei din
secolele al XV-lea şi al XVI-lea, "primul european conştient" (Stefan Zweig) şi a altor umanişti
englezi de a critica abuzurile bisericii au creat un climat benefic producerii rupturii.
Prilejul s-a ivit atunci când, în 1509, când i-a urmat la tron tatălui său, Henric al VIII-lea
(1509-1547). Avea optsprezece ani,era un tânăr frumos, foarte mulţumit de sine, excelent arcaş,
capabil să se ia la întrecere cu cei mai buni pădurari ai regatului, campion de tenis şi un călăreţ atât
de bun, încât obosea zece cai într-o singură zi de vânătoare.În plus, noul rege avea gust literar, fiind
hrănit în acelaşi timp cu lucrări teologice şi literatură romantică,compunea poeme, punea pe muzică
propriile sale imnuri şi cînta cam la toate instrumentele cunoscute în epocă.Despre curtea lui Henric
se spunea că avea un număr mai mare de învăţaţi decît orice universitate. Aceştia i-au sădit în minte
regelui o antipatie faţă de călugări,de cultul icoanelor,de cultul relicvelor şi un respect pentru studiul
Bibliei.
Cu toate că si-a dus până la capăt opţiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papală,
Henric al VIII-lea al Angliei, regele care a „inventat” anglicanismul, a păstrat dogma catolică, fără a
accepta principiile luteranismului şi calvinismului, menţinând ierarhia bazată pe episcopi, doar că
1
Maurois André ,, Istoria Angliei’’ vol.2 , Editura Orizonturi, Bucureşti.1967
Moraru Tudor - Istorie anul II FR 1
De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
aceştia erau numiţi direct de către rege. Influenţele calviniste în anglicanism s-au accentuat abia în
timpul domniei lui Eduard al II-lea.
Tânărul rege era caracterizat ca fiind „domnitorul ideal şi totodată patronul tuturor
adevăraţilor sportivi englezi şi al oamenilor ,,Noii Învăţături”. Prima „balanţă a puterii” în Europa.2
La începutul domniei, Henric nu a guvernat singur, aproape întreaga autoritate în stat
revenindu-i ministrului pe care şi l-a ales: Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich, pe care papa,
la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal.În 1511,regele a intrat în Liga Sfântă împotriva regelui
Ludovic al XII-lea al Franţei, pe care l-a învins,împreună cu împăratul Maximilian I,în bătălia de la
Guinegatte.În timpul absenţei sale din Anglia, cumnatul său, regele Scoţiei, a invadat Anglia, dar a
fost învins şi ucis la Flodden.
Henric a încercat să păstreze o poziţie de echilibru în luptele dintre Imperiul german şi
Franţa, pentru a stopa consolidarea unor periculoase hegemonii în Europa.Regele trebuia să răspundă
unei întrebari dificile: dacă una dintre marile puteri şi-ar impune hegemonia în Europa, care ar fi
situaţia Angliei?
Rolul firesc al acesteia trebuia să fie menţinerea echilibrului de forţe pe continent. Poate
pentru prima dată se poate vorbi în politica internaţională de existenţa unei „balanţe a puterii”.Ca
urmare, politica externă a Angliei în vremea lui Henric al VIII-lea a fost una mobilă, chiar
inconstantă prin esenţa ei şi care putea să pară perfidă.
În timpul domniei sale s-a realizat unirea Angliei cu Ţara Galilor (1536) şi s-a finalizat
supunerea Irlandei,Henric declarându-se rege al acesteia (1541). Un rege cu şase neveste,Henric al
VIII-lea a devenit rege prin moartea fratelui său Arthur, cu a carui vaduvă,Caterina de Aragon, s-a
căsătorit.Un text din Levitic interzicea căsătoria dintre un cumnat şi o cumnată;a trebuit să se obţină
o bulă papală şi să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată.S-au găsit
martori care să jure că aşa stau lucrurile şi,în ziua căsătoriei sale cu Henric,Caterina a purtat cosiţele
despletite, ca fecioarele.Începând din 1527,în urma refuzului papei Clement al VII-lea de a anula
căsătoria sa cu Caterina (care nu-i dăduse moştenitori băieţi),regele a intrat în conflict cu Roma. Unii
istorici consideră că i se face o nedreptate lui Henric al VIII-lea explicând divorţul sau şi ruptura cu
Roma prin dragostea lui pentru ochii albaştri-închişi ai Annei Boleyn.
Regele ar fi putut uşor câştiga graţiile acesteia fără a-i promite că se va căsători cu ea, dar
problema de rezolvat era mult mai complexă.Interesul dinastiei şi al ţării cerea ca regele să aibă un
fiu,ori Caterina nu mai putea naşte.Curtea ar fi dat dispensa necesară, dar a întâlnit o rezistenţă care
n-avea nimic religios: voinţa lui Carol Quintul, suveranul Spaniei,Germaniei,Italiei şi al Ţărilor de
Jos.
Caterina era matuşa lui Carol Quintul.Cu sprijinul lui Th. Cranmer, viitorul arhiepiscop de
Canterbury, Henric a pus să-i fie declarată nulă căsătoria şi să-i fie confirmată cea cu Anna Boleyn,
care fusese celebrată în secret, în 1533.În urma acestei acţiuni, Henric al VIII-lea a fost excomunicat
de papa Clement al VII-lea,dar regele a refuzat să recunoască autoritatea papei printr-un act emis de
Parlament (Actul de supremaţie) care recunoştea în suveran pe şeful suprem al Bisericii anglicane.
Această decizie şi-a găsit sprijin în nemulţumirea Bisericii engleze provocată de taxa impusă
în favoarea papei şi a imbogăţirii ordinelor monastice.Grija sa obsedantă pentru succesiune a dus la
alte noi tentative matrimoniale.
Nici căsătoria cu Anna Boleyn nu a durat mult.În 1536, regele a pus să fie condamnată la
moarte, pentru adulter, după care s-a căsătorit cu Jane Seymour.

2
Chatterje, 1972, p. 51.
Moraru Tudor - Istorie anul II FR 2
De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
Aceasta i-a dăruit un fiu, pe viitorul Eduard al VI-lea, dar regina a murit la naştere.Regele s-a
mai căsătorit cu Anna de Cleve,o prinţesă germană,Caterina Howard, care a avut aceeaşi soartă ca şi
Anna Boleyn şi Caterina Parr, singura care i-a supravieţuit regelui, nu fără a fi trecut prin mari
spaime. Sfârşitul domniei lui Henric al VIII-lea a fost unul sângeros,pentru că puterea absolută
dezlănţuie în om instinctele cele mai rele. Asasinatele s-au succedat într-un ameţitor carusel al
morţii, iar printre victime s-au numărat în egală măsură catolici şi protestanţi.
În timpul rupturii cu Roma,Parlamentul Reformei,care a ţinut şapte ani (1529-1536) şi a votat
toate măsurile extraordinare propuse de coroană,a dus la spolierea Bisericii ,,făcută în formă legală’’.
Clerul a trebuit să plătească o amendă de două milioane de livre,să acorde regelui titlul de
protector şi de şef suprem al bisericii şi să desfiinţeze anatele, sau „primul venit” al beneficiilor
ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei.
Existau în Anglia o mie două sute de mănăstiri, posesoare ale unor imense domenii.
Funcţionari superiori religioşi şi fiscali au început să controleze mănăstirile.Lichidarea bunurilor
mănăstireşti a fost realizată în cinci ani. Ea nu a adus mare lucru tezaurului regal, dar a creat o clasă
de noi îmbogăţiţi,care a asigurat un sprijin necondiţionat noului regim religios.
Un mare număr de călugări fură spânzuraţi,goliţi de maţe şi tăiaţi în bucăţi. Catolicii din
câteva comitate s-au revoltat, dar au fost repede învinşi. „Nemaiavând să se teamă de papă din cauza
disensiunilor regilor catolici, venerat de parlamentul său,adulat de biserica sa naţională,Henric al
VIII-lea a putut continua nepedepsit să aducă ofense umanităţii”,afirma André Maurois. Fără a
încuraja aventuri peste ocean în faţa precumpănitoarei puteri spaniole,Henric al VIII-lea a făcut
posibilă eliberarea în viitor a energiilor ţării sale printr-un singur mijloc – înfiinţarea unei Marine
Regale.
În acest domeniu, politica sa a fost înţeleaptă şi energică.Henric al VIII-lea a fost cel care a
construit o flotă regală efectivă, formată din nave de luptă,cu şantiere regale la Woolwich şi
Deptford. De asemenea, el a înfiinţat corporaţia marinarilor de la „Trinity House”.
Arhitecţii regelui au creat noi nave, după un model îmbunătăţit.Mai bine adaptate pentru
manevrele pe ocean, acestea erau mai suple şi mai rapide decât marile galioane spaniole.
Regele personal a insistat ca arhitecţii navali să aşeze tunuri grele chiar în corpul corabiei,
gata să elibereze „bordeea” zdrobitoare, operaţie de război căreia puterea maritimă şi colonială a
Angliei îşi datorează existenţa.În 1545,o flotă franceză a încercat să invadeze Anglia, dar a fost
înfrântă de Marina Regală.
„Chipeşul atlet tânăr şi iubitor al tuturor lucrurilor nobile s-a transformat în treizeci de ani de
putere şi adoraţie într-un egoist monstruos, călcând fără remuşcare peste trupurile unor vechi prieteni
şi ale unor noi duşmani, către o politică religioasă de mijloc clar concepută,substituind puterea regală
celei papale”, afirma Trevelyan, în vreme ce Maurois, concluzionează: „E greu, când studiezi
domnia lui Henric al VIII-lea,să te fereşti de un sentiment de oroare.În zadar ni se spune că a
reorganizat flota, a construit arsenale,a fondat şcoala de cârmaci, a anexat Ţara Galilor, a potolit
Irlanda. Nici un succes lumesc nu poate justifica eşafoadele din Turn şi rugurile de la Smithfield”.
La moartea lui Henric al VIII-lea statul era greu îndatorat, moneda fusese devalorizată şi
certurile religioase, pe care se părea că le suprimase prin violenţă, erau gata să izbucnească din nou
cu o furie sporită.
Cea care restabileşte echilibrul economic şi politic în Anglia este fiica lui Henric al VIII-lea,
Elisabeta I (1558-1603).Ea susţinea lupta de eliberare a Ţărilor de Jos şi pe hughenoţi, spre
deosebire de Filip al II-lea care îi susţinea pe catolici.

Moraru Tudor - Istorie anul II FR 3


De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
Pe fondul dezvoltării puterii navale a Angliei au loc conflicte fără a se ajunge la război între
corsarii aflaţi sub puterea Elisabetei I şi navele aflate sub pavilion spaniol.Toate acestea au dus la
războiul dintre Invincibila Armată – flota lui Filip al II-lea şi flota engleză. Spania a pierdut, moment
care marchează începutul dominaţiei engleze asupra mărilor.
Născută la Greenwich, fiica a regelui Henric al VIII-lea şi a Annei Boleyn, a fost regină a
Angliei şi Irlandei între anii 1558 şi 1603. Fiind o suverană energică şi autoritară, a adoptat o serie
de măsuri, astfel încât domnia ei a reprezentat apogeul absolutismului englez.
A ajuns pe tron dupa o domnie de 5 ani a Mariei Stuart, în timpul căreia fusese restaurat
catolicismul. Nemaiîpăcându-se cu această situaţie, încâ de la începutul domniei sale, a anulat
legislaţia catolică a Mariei Stuart şi a reintrodus-o pe cea referitoare la Biserica adoptată în timpul lui
Henric al VIII-lea.
În anul 1559, prin Actul de Supremaţie, s-a stabilit că anglicanismul era religie de stat, iar în
1563 au fost adoptate cele 39 de articole care formează baza dogmatică a Bisericii Anglicane.
Pe plan economic, a luat măsuri mercantiliste. Bursa din Londra a fost deschisă în timpul
domniei ei, în ianuarie 1571, iar în anul 1581 a fost întemeiată Compania Levantului, pentru
desfăşurarea comerţului în bazinul oriental al Mării Mediterane, companie care a fost reorganizată în
1601.
În anul 1600 a fost înfiinţată importanta companie a Indiilor Orientale.
În timpul domniei sale, a fost sprijinită de categoriile sociale care erau interesate în progresul
economic şi în expansiunea maritimă, comercială şi colonială a Angliei. Pentru a asigura
preponderenţa maritimă şi comercială a ţării, a promovat o politică antispaniolă, cel mai puternic
concurent în acest domeniu pentru Anglia.
Autorităţile engleze au sprijinit acţiunile corsarilor englezi, care atacau corăbiile şi
posesiunile spaniole. Conflictul anglo-spaniol a fost agravat şi de cel religios.
În anii 1586 şi 1587, acţiunile anticatolice engleze s-au intensificat, în condiţiile în care se
desfăşurase un complot catolic împotriva reginei.
Conspiratorii nu şi-au atins scopul, au fost prinşi şi executaţi, iar Elisabeta I a acuzat-o şi pe
Maria Stuart de a fi participat la complot.Aceasta a fost decapitată,Elisabeta I reuşind să-şi elimine
astfel un important adversar politic. Elisabeta I a Angliei în anul 1558, la numai douazeci şi cinci de
ani, la moartea sorei sale Maria, i se incredinţează soarta ţării, care a devenit slabă şi săracă în urma
războaielor şi a luptelor religioase. Elisabeta jura că îi va purta de grijă pînă la moarte.
Aceste cuvinte au constituit pentru ea un jurământ cît se poate de real, lucru de care miniştrii
şi consilierii s-au convins imediat ce au cunoscut caracterul noii stăpâne. Fiind convinsă ca soarta i-a
prilejuit urcarea pe tron, în timpul celor patruzeci şi cinci de ani de domnie îşi îndeplineşte sarcina cu
multă maiestuozitate şi siguranţa în sine.
Domnia reginei Elisabeta este denumită era elisabetană sau epoca de aur, fiind marcată de
sporirea puterii Angliei pe plan mondial. Marii dramaturgi William Shakespeare, Christopher
Marlow si Ben Johnson au avut o carieră înfloritoare în timpul domniei reginei Elisabeta.
Tot în anul 1587, corsarul englez Francis Drake a distrus flota spaniolă aflată în portul Cdiz.
În plus, în aceeaşi perioadă, Francis Drake a devenit primul englez care a înconjurat globul; Francis
Bacon şi-a expus viziunile filosofice şi politice şi s-a produs colonizarea Americii de Nord, sub Sir
Walter Raleigh şi Sir Humphrey Gilbert.
Aceste evenimente au determinat declanşarea războiului anglo-spaniol (1588-1604), Spania
dorind cucerirea Angliei. Dar, în anul 1588, Invincibila Armada, flota spaniolă, a fost înfrântă de cea

Moraru Tudor - Istorie anul II FR 4


De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
engleză, comandată de Thomas Howard. A urmat dezastrul pentru spanioli, flota lor, condusă de
amiralul Medina Sidonia, fiind distrusă de o furtună în apropierea insulelor Hebride. În felul acesta,
Anglia a scăpat de un puternic concurent în lupta pentru asigurarea supremaţiei maritime şi
comerciale în lume.
Elisabeta I a acţionat pentru sporirea, prin diferite mijloace, a veniturilor. Vânzările de
domenii ale Coroanei, provenite mai ales din secularizări, au adus venituri de 817 000 de lire sterline
în timpul domniei sale.La aceasta s-a adăugat şi cumpătarea cheltuielilor, fapt ce i-a permis reginei
să se dispenseze de convocarea Parlamentului pentru votarea de subsidii.
Elisabeta I a condus Anglia în mod autoritar, cu ajutorul Consiliului Privat, în care activau
înalţii demnitari ai Coroanei. Aceştia răspundeau în faţa reginei, pentru acţiunile lor.
În timpul domniei ei s-a putut observa şi schimbarea structurii Parlamentului, numărul şi
însemnătatea deputaţilor din Camera Comunelor crescând (la începutul domniei erau 308 deputaţi
reprezentând oraşele, la sfârşitul ei erau 372).Astfel, centrul de greutate s-a deplasat dinspre Camera
Lorzilor spre Camera Comunelor, lucru deosebit de important, deoarece membrii acesteia din urma
sprijineau întreaga politică a reginei.
Deşi nu a ignorat Parlamentul, totuşi Elisabeta I., în cei 45 de ani de domnie, l-a convocat în
numai 13 sesiuni, dezbaterile din cele 140 de săptămâni de funcţionare fiind ţinute sub control.
Perioada de domnie a Elisabeta I s-a caracterizat şi printr-o viaţă culturală şi artistică bogată. Politica
pe care a promovat-o regina a asigurat prosperitatea Angliei şi a sporit prestigiul statului englez în
lume.
A murit fără să aibă urmaşi, ea fiind ultima reprezentantă a dinastiei Tudor, care preluase
tronul Angliei din 1485.
În1603,urcă pe tronul Angliei, Iacob al VI-lea şi I (engleză : James VI and I) (19 iunie 1566 –
27 martie 1625) a fost rege al Scoţiei ca Iacob al VI-lea, şi rege al Angliei şi Irlandei ca Iacob I. A
domnit în Scoţia ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567, pe când avea doar un an, urmându-i la tron
mamei sale, Maria I a Scoţiei. Cât timp a fost minor, a guvernat o regenţă în numele său, care s-a
încheiat oficial în 1578, deşi nu a preluat controlul complet asupra guvernului său până în 15813.
Pe 24 martie 1603, ca Iacob I, a urmat la tron ultimului monarh al Angliei şi Irlandei din
dinastia Tudor, Elisabeta I, care murise fără moştenitori4.Avea să conducă Anglia, Scoţia şi Irlanda
timp de 22 de ani, până la moartea sa la 58 de ani5 Iacob şi-a îndeplinit majoritatea obiectivelor în
Scoţia, dar a avut de înfruntat multe dificultăţi în Anglia6 inclusiv Complotul Prafului de Puşcă
(Gunpowder Plot) în 1605 când un grup de conspiratori catolici au încercat să arunce în aer
parlamentul ăi pe rege, care a culminat cu arestarea lui Guy Fawkes şi a altora precum şi conflicte
repetate cu parlamentul englez.

3
Stewart, p 47; Croft, p 16; Willson, pp 29–31.
4
Pretenţiile lui Iacob la tronul englez, ca stră strănepot al lui Henric al VII-lea, au fost de departe cele mai justificate. Cu
toate acestea, în testamentul său, Henric al VIII-lea al Angliei renunţase la dinastia scoţiană a sorei sale Margareta
Tudor, în favoarea celei a sorei lor mai mici, Maria Tudor, Regină a Franţei. Dar testamentul lui Henric a fost combătut
cu succes. Stewart, pp 159–161; Willson, pp 138–141.
5
După uniunea personală a celor trei coroane, Iacob a fost primul monarh care a folosit titlul de „Rege al Marii Britanii”,
dar titlul a fost respins de parlamentul englez şi era lipsit de susţinere legală. Şi Parlamentul Scoţiei s-a opus. Croft, p 67;
Willson, pp 249–52.
6
Pentru un rezumat al diferitelor interpretări ale domniilor lui Iacob oferite de istorici, vezi introducerea la cartea lui
Pauline Croft „Regele Iacob”. Majoritatea investigatorilor recenţi au pus accentul pe succesul lui Iacob în Scoţia (deşi au
existat şi unele opinii în contra, precum cea a lui Michael Lynch), şi au început să se ia în considerare şi succesele de la
începutul domniei lui Iacob în Anglia. Croft, pp 1–9.
Moraru Tudor - Istorie anul II FR 5
De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
În Anglia se naşte separaţia puterilor în stat şi nicăieri în Europa nu vom întâlnii această
situaţie,Parlamentul devine singurul emitent de legi şi de aici se naşte lupta pentru prerogativele
monarhului.
Relaţia între rege pe deoparte şi parlament pe de alta va fi mereu una tensionată,asta datorată
şi faptului că avem acum,pe cineva care se va opune,astfel că atribuţiile regelui sunt limitate.
Legat de ideea separaţiei puterilor în stat,regăsim principalele instituţii;Monarhul,
Parlamentul bicameral (Camera Lorzilor formata din lorzii laici-marea nobilime şi lorzii
ecleziastici,ale căror locuri erau obţinute prin numirea pe viaţă si Camera comunelor formată din
mica nobilime,burghezia de tot felul care îşi obţineau locurile numai prin vot),Biserica Ecleziastică,
Puterea Judecătorească aceste fiind bine delimitate între ele, astfel că pot afirma,că există ,,graniţe”
între acestea ce delimitează clar atribuţiile fiecăreia dintre ele.
Conform unei tradiţii care începe cu istoricii de la mijlocul secolului XVII, înclinaţia lui
Iacob către absolutism politic, iresponsabilitatea sa financiară, şi menţinerea unor favoriţi impopulari
au furnizat premisele Războiului Civil Englez7.
Istoricii recenţi, cu toate acestea, au revăzut reputaţia lui Iacob, şi l-au tratat ca pe un monarh
serios şi preocupat de responsabilităţile sale8.Pe parcursul domniei lui Iacob, „Epoca de aur” a
literaturii şi dramei elizabetane a continuat, cu scriitori precum William Shakespeare, John Donne,
Ben Jonson, sau Sir Francis Bacon, care au contribuit la o cultură literară înfloritoare9.Iacob însuşi a
fost un erudit, autorul unor opere precum Daemonologie (1597) sau Basilikon Doron (1599)10. Sir
Anthony Weldon a pretins că Iacob a fost numit „cel mai înţelept nebun din creştinătate”, un epitet
atribuit caracterului său până astăzi11.
Ca şi tatăl său, Carol I al Angliei (Charles I of England n.19 noiembrie 1600 - d. 30 ianuarie
1649,a fost rege al Angliei, Scoţiei şi Irlandei din 27 martie 1625 până la moarte), a fost un tenace
susţinător al dreptului divin al regelui (şi în general, al casei regale). În prima fază a domniei sale, a
dus o luptă dură pentru putere împotriva Parlamentului, pe care de altfel l-a şi suprimat pe 10 martie
1629. Văzând tendiţele sale absolutiste, mai ales în modul de a impune taxe fără aprobarea acestuia,
Parlamentul s-a opus regelui Carol I al Angliei .

7
De-a lungul ultimilor trei sute de ani, reputaţia regelui a avut de suferit de pe urma descrierii acide realizată de Sir
Anthony Weldon, pe care Iacob îl concediase, şi care a scris tratate despre rege în anii '1650. De multe ori spirituali şi
pătrunzători, dar şi cu prejudicăţi şi abuzivi, statutul lor de martori oculari şi lectura atrăgătoare a determinat prea mulţi
istorici să le atribuie operelor lor o valoare istorică de necontestat." Croft, pp 3–4. Alte istorii nefavorabile regelui Iacob
din anii '1650 includ : Sir Edward Peyton, Divine Catastrophe of the Kingly Family of the House of Stuarts (1652);
Arthur Wilson, History of Great Britain, Being the Life and Reign of King James I (1658); şi Francis Osborne, Historical
Memoirs of the Reigns of Queen Elizabeth and King James (1658). Vezi Lindley, p.44, pentru mai multe detalii privind
influenţa istoricilor din Commonwealth pentru răspândirea ideii că greşelile lui Carol I al Angliei au fost o continuare a
domniei tatălui său.
8
Istoricii „au început să-l considere pe Iacob un conducător serios şi inteligent”. Croft, p 6; „În contrast cu istoricii
anteriori, investigatorii recenţi au început să pună accentul pe înţelepciunea sa, nebunia trecând pe planul secund”.
Smith, p 238.
9
Milling, p 155.
10
Iacob al VI-lea şi I a fost cel mai prolific scriitor dintre monarhii britanici. A scris poezie originală, precum şi un tratat
şi o traducere a unor studii poetice; a scris despre vrăjitorie şi tabac; meditaţii şi comentarii legate de Scripturi; un
manual legat de condiţia de rege; lucrări de teorie politică; şi, desigur, discursuri către parlament... A fost mecena pentru
Shakespeare, Jonson, Donne, şi al traducăturilor „Versiunii autorizate” a Bibliei, cu siguranţă cea mai importantă
concentraţie de talent literar sponsorizată de un monarh englez. Rhodes et al, p 1.
11
„Se referea că a fost înţelept în lucrurile mărunte, dar un nebun în ceea ce priveşte problemele importante”. Sir
Anthony Weldon (1651), The Court and Character of King James I, citat de Stroud, p 27; „Sintagma «cel mai înţelept
nebun din creştinătate», de multe ori atribuită lui Henric al IV-lea al Franţei dar posibil introdusă de Anthony Weldon,
surprinde foarte bine însuşirile paradoxale ale lui Iacob”. Smith, p 238.
Moraru Tudor - Istorie anul II FR 6
De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
O altă cauză de conflict cu societatea engleză a fost politica lui religioasă: ostil atât
fundamentalismului cât şi tendinţelor reformatoare, şi adoptând calea de mijloc, regele Carol I al
Angliei a fost acuzat de supuşii săi că ar fi filo-catolic, favorizează catolicismul şi se opune reformei
Bisericii Anglicane. Mai ameninţătoare însă erau conflictele din ce în ce mai ample dintre rege şi
parlamentarii englezi. Membrii parlamentului puteau să se opună voinţei regelui, deoarece Coroana
sărăcise şi nu se mai putea baza doar pe sursele de venit tradiţionale.Aceasta era adesea nevoită să
ceară fonduri parlamentului (impozite), ceea ce însemna că membrii parlamentului puteau dezbate
politica regală şi cere "soluţionarea revendicărilor" lor (reforme sau concesii) în schimbul acordării
de fonduri.
Dispute şi mai severe s-au iscat în jurul stabilirii prerogativelor regale - puterile ce îi
reveneau numai regelui - şi care puteau fi analizate sau criticate de parlament. Asemenea dispute au
început în ultimii ani de domnie ai reginei Elizabeta, când războiul de lungă durată împotriva Spaniei
a secat resursele coroanei. Prestigiul reginei Elizabeta a ajutat-o să menţină situaţia sub control, însă
James a fost mai ghinionist şi lipsit de tactică.
El a pretins că "dreptul divin al regilor" le conferea monarhilor o autoritate divină, dar era
imposibil să impună aceasta autoritate deoarece coroana era slabită, iar aceasta convingere nu facea
altceva decât să-i irite pe parlamentari. Mai mult,atât James cât şi fiul său Carol I (1625-1649) îşi
întărâtau supuşii, în special prin faptul că se bazau pe favoriţi înstăriţi, dar antipatici, ca de exemplu
ducele de Buckingham (care a fost asasinat in 1628).
Prin urmare, Carol şi liderii parlamentului erau suspicioşi unii faţă de ceilaiţi încă de la
început. Acest lucru a fost evident încă de la începutul domniei, când parlamentul i-a acordat regelui
dreptul de a colecta taxe vamale timp de un singur an, în loc de toată viaţa cum era obiceiul.
Conflictele s-au intensificat şi s-au afirmat noi lideri din ce in ce mai intransigenţi, ca Sir
John Eliot. Diferenţele religioase şi-au spus cuvântul, existând numeroase grupări ostile în cadrul
bisericii engleze. Carol I favoriza anumite doctrine şi o formă relativ complexă de adoraţie
(denumită uneori laudism după numele consilierului său William Laud, arhiepiscop de Canterbury),
pe care criticii săi o considerau o îndreptare sinistră spre catolicismul roman; suspiciunile au fost
întărite şi de faptul că soţia de naţionalitate franceză a lui Carol, pe nume Henrietta Maria, era
catolică.
Numeroşi protestanţi doreau să adopte întocmai calea opusă, pentru a "purifica" Biserica (de
aici denumirea de puritani). "Purificarea" însemna de obicei simplificarea formelor de cult şi
adoptarea doctrinelor strict calviniste; dar existau şi grupuri mai radicale de protestanţi, atât în cadrul
bisericii engleze cât şi în afara acesteia.
Conflictele dintre rege şi parlament au atins prima dată apogeul în 1629, când membrii
Camerei Comunelor au imobilizat pe speaker (pentru a nu se suspenda şedinţa) în timp ce Sir John
Eliot a ţinut un discurs anti-regal. Carol a dizolvat imediat parlamentul, l-a întemnitat pe Eliot şi a
decis să guverneze în viitor fără parlament. Acest lucru era perfect legal, cu condiţia ca regele să
poată supravieţui fără subvenţiile pe care doar parlamentul i le putea acorda.
11 ani de tiranie Carol a reuşit să facă acest lucru, în perioada pe care duşmanii săi au numit-
o Tirania de 11 ani (1629-1640), sfătuit de Contele de Strafford şi arhiepiscopul Laud. În ciuda
faptului că făcea economii, coroana a reuşit să supravieţuiască doar prin punerea în aplicare a
vechilor drepturi regale şi prin încălcarea legii în diverse moduri. Cea mai celebră a fost colectarea
taxelor navale, destinate sprijinului marinei.Suportată la început doar de locuitorii ţinuturilor
învecinate cu marea, această taxă a fost ulterior colectată de la întreaga populaţie din regat. Unul

Moraru Tudor - Istorie anul II FR 7


De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
dintre liderii parlamentului, John Hampden, s-a făcut cunoscut datorită procesului care i s-a intentat
pentru că a refuzat să plătească această taxă, mulţi alţii urmându-i exemplul.
Totuşi, se părea că în lipsa rezistenţei opusă de parlament Carol putea să-şi clădească cu
timpul o autoritate absolută. Ulterior, acesta a greşit implicându-se într-un război care a generat
cheltuieli enorme pe care coroana nu şi le putea permite.
Încurajat de Laud, Carol a încercat să impună episcopatul (conducerea bisericii să fie
exercitată de episcopi) asupra Scoţiei, unde sistemul prezbiterian avea rădăcini adânci.(Membrii mai
în vârstă ai congregaţiei conduceau biserica, şi nu preoţii sau episcopii.)
Scoţienii s-au unit înfocaţi de sentimentul naţional, semnând un document denumit Liga şi
Pactul Solemn şi au opus rezistenţă armată. Parlamentul cel lung,în timpul Războiului Episcopilor
din 1639-40,Carol nu a reuşit să-şi atingă ţelurile şi şi-a epuizat resursele.Falit fiind, el a fost nevoit
să ceară ajutorul parlamentului.
Profitând de situaţia în care se afla regele, Parlamentul cel lung din 1640 i-a eliminat pe
Strafford şi pe Laud (ambii au fost executaţi) şi a întocmit o serie de legi pentru anularea taxelor
arbitrare şi limitarea puterii regelui.
Carol a acceptat cu greu aceste măsuri, care eliminau posibilitatea absolutismului regal;
aceste legi s-au păstrat în timpul tulburărilor secolului XVII, fiind cele mai de seamă realizări ale
Parlamentului cel lung.
În 1640, Carol, fără alt sprijin decât cel acordat de propriii săi curteni, era aproape neajutorat.
Însă radicalismul unor lideri parlamentari a început să provoace o schimbare în opinia moderată.
Aceasta a devenit şi mai pronunţată când partidul "Celor de rând" condus de John Pym a decis
impunerea unui sistem prezbiterian asupra Bisericii Engleze.
Un număr mare de susţinători ai episcopatului s-au aliat cu Carol, formându-se un partid
legalist de mari proporţii. Conflictul s-a înteţit când o revoltă catolică a izbucnit în Irlanda.Deşi
doreau finanţarea unei armate care să înăbuşe revolta, Pym şi adepţii săi s-au temut că regele va
folosi o asemenea forţă militară împotriva lor - o teamă perfect justificabilă, căci regele, lipsit de
scrupule, avea astfel ocazia să-şi apere propriile drepturi. Insistenţele lui Pym ca parlamentul să
deţină controlul asupra armatei violau dreptul tradiţional al regelui de a da ordine; ca reacţie, Carol a
încercat fără succes să aresteze cinci dintre cei mai înverşunaţi oponenţi ai săi din Camera
Comunelor.
Aceasta era o chemare deschisă la forţă, iar războiul avea să îceapă curând.La începutul
războiului civil din Anglia (1642-46), victoria regală părea posibilă. Norocul a fost însă de partea
parlamentului, care controla ţinuturile cele mai prospere şi mai populate din ţară.În 1643, scoţienii
au intrat în război de partea parlamentului. Şi, pe masură ce influenţele moderate slăbeau, o nouă
armată puternică,armată de tip nou, a fost formată din radicali religioşi englezi. Printre aceştia se afla
un lider incontestabil, Oliver Cromwell, ale cărui aptitudini militare se făcuseră remarcate, înainte ca
Războiul civil să se încheie cu victoria parlamentului. Parlamentul nu luptase pentru a-l detrona pe
monarh, ci pentru a-l împiedica să facă abuz de putere.
Dupa terminarea războiului, au început negocierile cu regele aflat în captivitate. Carol însă a
jucat un joc periculos, amestecând promisiuni şi sustrageri în timp ce încerca să exploateze
diferenţele dintre duşmanii săi.În cele din urmă, în decembrie 1647, a incheiat un tratat secret cu
scoţienii, care se pregăteau să atace Anglia.Regaliştii englezi au profitat de ocazie pentru a se
răscula, dar au fost înfrânţi din nou.Cromwell i-a învins pe scoţieni în lupta de la Preston, în august
1648, punând capăt astfel celui de-al doilea Razboi civil.

Moraru Tudor - Istorie anul II FR 8


De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
Armata deţinea acum controlul asupra situaţiei şi era hotărâtă să-l pedepsească pe Carol.
Când parlamentui părea dornic să reia negocierile cu regele, au fost trimise trupe pentru a-i expulza
pe membrii suspecţi (Spălarea Mândriei); cei rămaşi formau rămăşiţa Parlamentului cel lung.În
ianuarie 1649,Carol a fost judecat de un tribunal special, condamnat pentru trădare şi decapitat..
Monarhia a fost abolită şi în locul ei a fost instituită o republică. Aceasta însă, după moartea
liderului ei principal (capul revoluţiei, care l-a detronat pe Carol), Oliver Cromwell, a intrat în criză,
consimţind ca regele Carol al II-lea, fiul lui Carol I, să restaureze monarhia. Carol I al Angliei este
sanctificat de Biserica Anglicană, care-l aminteşte pe 30 ianuarie.
Anglia a devenit republica cunoscută sub numele de Commonwealth (1649-1660). Cromwell
i-a înfrânt atât pe irlandezi cât şi pe scoţieni,impunând pentru prima dată o singură autoritate asupra
tuturor insulelor britanice.
Mai tarziu,în anii 1650, armata şi marina republicii au obţinut victorii pe uscat şi pe mare
împotriva olandezilor şi spaniolilor.Însă, Commonwealth-ul nu a reuşit să creeze o formă stabilă de
guvernământ îndeobşte acceptată.
După Spălarea Mândriei, puterea se afla în mâinile armatei, iar în 1653, comandantul
acesteia, Oliver Cromwell, a devenit conducătorul statului englez. în calitate de lord protector. Deşi a
numit câteva parlamente, ai căror membri i-a ales cu grijă, Cromwell nu a putut colabora cu acestea,
ajungând să guverneze cu ajutorul armatei. Atât din punct de vedere religios cât şi politic, guvernul
său era reprezentat de o minoritate (sectele radicale) şi,deşi Cromwell era o persoană relativ
tolerantă, austeritatea puritană a regimului său a fost îndelung pomenită şi detestată.Cromwell a
reuşit să menţină Commonwealth-ul unit,însă,după moartea sa în 1658, acesta s-a dezintegrat sub
conducerea fiului său Richard.
Dupa ce conducerea militară a luat sfârşit,fiul lui Carol I a fost aşezat pe tron în 1660, sub
numele de Carol al II-lea. Parlamentul a căpătat de asemenea poziţia pe care o ocupase în 1641,deşi
acum era regalist şi ostil faţă de radicalismul religios. Baptiştii, prezbiterienii, independenţii şi alte
secte care refuzau să se conformeze Bisericii engleze erau aspru pedepsiţi.
Printre altele, aceşti neconformişti nu puteau deveni membri ai parlamentului sau deţine
posturi pe lângă rege.La fel ca şi catolicii, aceştia au fost marginalizaţi faţă de restul societăţii.
"Complotul papal" conflictele dintre rege şi parlament au izbucnit din nou în anii 1670.În cel
mai grav conflict era implicat James,duce de York, fratele şi moştenitorul regelui Carol al II-lea, care
nu avea copii.James s-a convertit la catolicism - care continua să fie un subiect detestat de
majoritatea protestanţilor - iar acest fapt a dus la încercări ale parlamentului de a-l exclude de la tron.
De asemenea. acest lucru a general o credinţă într-un "complot papal" fictiv, în urma căruia oameni
nevinovaţi erau întemnitaţi sau executaţi.
În timpul acestor crize,au apărut partide politice rudimentare - Toryi care reprezentau
Biserica şi pe rege şi Whigii sau partidul poporului, susţinut de magnaţi aristocraţi ambiţioşi,de
oraşul Londra şi de neconformişti.Carol al II-lea, mai iscusit decât tatăl său,a o făcut faţă
situaţiei,lăsând tronul aparent în siguranţă fratelui său.
Însă, James al II-lea (1685-1688), lipsit de tact şi încăpăţânat, părea hotărât să impună
supuşilor săi absolutismul regal şi catolicismul. Nici Tory şi nici Whigii nu au fost de acord, fapt ce
a dus la izbucnirea Revoluţiei Glorioase din 1688, când James a fost respins în favoarea fiicei sale
protestante, Maria, şi a soţului său olandez, Wilhelm de Orania.

Moraru Tudor - Istorie anul II FR 9


De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
Declaraţia Drepturilor (1689) prevedea o monarhie protestantă şi un parteneriat între
regalitate şi parlament, care s-a dovedit a fi de lungă durată. James, susţinut de francezi şi
beneficiind de un sprijin substanţial în Irlanda şi Scoţia, rămânea o ameninţare.
Urmaşii săi, cunoscuţi sub numele de iacobiţi (de la Iacob, echivalentul în latina al lui
James), au declanşat rebeliuni de mari proporţii în 1689-90, 1715 şi 1745.
Wilhelm şi Maria (1688-1702) au fost urmaţi la tron de cea de-a doua fiica a lui James,
regina Ana (1702-1714). Ambele domnii au fost dominate de războaie lungi împotriva regelui
Ludovic al XIV-lea al Franţei; unele dintre victoriile militare britanice celebre au fost obţinute în
anii 1700 de ducele de Marlborough.
La fel de important a fost şi Actul Uniunii din 1707, care prevedea unirea Angliei cu Scoţia.
Monopolul Whigilor în parlament s-a destrămat spre sfârşitul domniei reginei Ana, pentru a fi apoi
confirmat la moartea ei,când tronul a revenit unui moştenitor protestant.
În 1714, strănepotul de naţionalitate germană al lui James I.George, elector de Hanovra, a
fost proclamat monarh şi a fondat noua dinastie de Hanovra.
De la 1714 la 1837, suveranii Marii Britanii sunt în mod egal suverani ai Hanovrei (uniune
personală).Germani, mai degrabă decât englezi,George I şi George al II-lea îşi petrec timpul cu
plăcere în ţara lor de origine: cabinetul britanic dobândeşte astfel o autonomie crescândă. Miniştrii se
reuneau periodic pentru a dezbate actele de guvernare. Fiind german, George nu ştia prea bine
engleza şi de aceea evita aceste şedinţe. Absenţa sa continuă i-a determinat pe miniştri sa aleagă pe
unul dintre ei ca să prezideze şedinţele. Aşa s-a născut funcţia de prim-ministru. Primul prim-
ministru a fost Robert Walpole, care a deţinut această funcţie timp de 21 de ani.
George al III-lea crescut în Anglia, dimpotrivă, înţelege să guverneze, dar intransigenţa sa,
iar apoi eşecul în faţa coloniilor americane revoltate îi subminează autoritatea. În Marea Britanie
georgiană, aristocraţia funciară deţine,de fapt, puterea politică.Marea Britanie cunoaşte,în secolul al
XVIII-lea, o remarcabilă dezvoltare economică: agricultura se modernizează, comerţul maritim este
într-o creştere permanentă. Către 1760, venitul pe cap de locuitor ajunge cel mai ridicat din Europa,
depăşindu-l pe cel din Provinciile Unite. Importantul capital disponibil va contribui la "revoluţia
industrială".
În acelaşi timp, ceea ce va deveni în secolul al XIX-lea Imperiul Britanic, prinde acum
forma: tratatul de la Paris (1763) îi îndepartează pe francezi din Indii şi din Canada; iar cel de la
Versailles (1783), consacră independenţa S.U.A. Apoi, războaiele împotriva Franţei napoleoniene şi
a sateliţilor acesteia îi permit Marii Britanii să-şi însuşească unele colonii franceze şi olandeze.
La drept vorbind, este vorba nu atât de o "revoluţie", cât de o succesiune de fenomene cumulative,
etalate în Marea Britanie pe durata unui secol (aproximativ din anii 1770 până în anii 1870).
În tot acest răstimp, Marea Britanie îşi păstreaza enormul avans dobândit încă de la plecare:
ea devine "atelierul lumii".La mijlocul secolului al XIX-lea, produce mai mult de trei sferturi din
cărbunele european, jumătate din fier, două treimi din textile etc.În 1870 furnizează o treime din
producţia industrială mondială.
Un asemenea avânt este însotit de un puternic proces de urbanizare. Un britanic din doi
traieşte la oraş la mijlocul secolului al XIX-lea, patru din cinci spre 1900. În Anglia, în Scoţia,în
Ţara Galilor, "aglomerările industriale" dobândesc un rol preponderent.
De la 1815 la 1914, Marea Britanie nu se implică în nici un război european, cu excepţia
celui din Crimeea (1854-1855).În spiritul conducătorilor săi, puterea Marii Britanii se identifică cu

Moraru Tudor - Istorie anul II FR 10


De la ’’Actul de supremaţie’’ la supremaţia Angliei
poziţia sa economică dominantă,ea însăşi fundamentată pe preponderenţa industrială, comercială şi
navală.
Un imperialism conştient se dezvoltă târziu,din momentul în care alte puteri (Germania,
Rusia...) pun în discuţie această preeminentă. Proclamarea Victoriei ca împărăteasă a Indiilor (1876),
încrâncenarea de a colora în roz cât mai multe teritorii de pe planiglob, jingoismul (sovi-nismul
imperial) de la sfârşitul secolului apar astfel ca tot atatea reacţii defensive.

Nicolescu Adrian ,,Istoria civilizatiei britanice” Vol. 3. Secolul al XVIII-lea:1714-1837


Iaşi: Institutul European, 2005

Maurois André ,, Istoria Angliei’’ vol.2 , Editura Orizonturi, Bucureşti.1967

BERSTEIN, S., MILZA, P., Istoria Europei, vol. 1, Iaşi, 1998.

Moraru Tudor - Istorie anul II FR 11