Sunteți pe pagina 1din 50

CEŞTEREA INTENSIVĂ A SALMONIZILOR

Introducere

În economia piscicolă, salmonicultura joacă un rol important, mai ales în contextul


reabilitării şi dezvoltării generale a pisciculturii în ţara noastră. Prin „salmonicultură” înţelegem
domeniul pisciculturii care se ocupă cu studierea, cunoaşterea şi creşterea peştilor din familia
Salmonidae. Termenul derivă de la numele ştiinţific al acestei familii, ai cărei reprezentanţi populează
cu preponderenţă apele naturale mai reci din regiunile montane, până la cele de câmpie.
Pescuitul este cunoscut ca îndeletnicire umană din cele mai vechi timpuri. În paralel cu
îmblânzirea animalelor terestre, oamenii s-au preocupat şi au încercat creşterea peştilor în condiţii
controlate. Practica aceasta era cunoscută la egipteni, chinezi, iar în timpuri mai apropiate, la romani.
În evul mediu, piscicultura se dezvoltă şi în părţile Europei Centrale, fapt care a determinat preocupări
tot mai susţinute legate de această îndeletnicire. Ca urmare, în secolul XIX s-a pus la punct tehnica
alimentării artificiale în bazinele piscicole, ceea ce a dat un deosebit avânt cipriniculturii, ca şi
stabilirea metodei de reproducere artificială a Salmonidelor. Atât în Europa, cât mai ales în America
ide Nord, acestea au dat un caracter industrial pisciculturii. In ultimele decenii, un avânt deosebit în
acest domeniu se înregistrează şi în unele ţări din zona centrală a Africii, în America Latină, Orientul
Apropiat, Australia, ca şi în ţările cu o îndelungată tradiţie din Asia.
În ţara noastră, prima păstrăvărie s-a înfiinţat pe Valea Putnei în anul 1890, fiind urmată de
păstrăvăriile Barnar, Tarcău, Gudea şi Finiş. Ulterior, s-au amenajat numeroase păstrăvării, multe din
ele fiind însă de capacitate mică, necorespunzător amenajate şi cu producţie piscicolă destul de scăzută
pe 1 ha luciu de apă. Măsurile luate, mai ales în ultimul timp, au modificat mult: această situaţie. În
prezent, există în sectorul silvic, la asociaţii sau în sectorul privat foarte multe păstrăvării, din care
unele noi, modern amenajate, a căror producţie anuală pe l ha luciu de apă a crescut de peste 3 ori.
În conformitate cu obiectivele şi sarcinile stabilite, în următorii ani pescuitul şi piscicultura
în apele de munte vor înregistra o puternică dezvoltare. Astfel, pe lângă construirea de noi păstrăvării
şi modernizarea celor existente, se vor lua măsuri pentru producerea la nivelul necesităţilor a furajelor
granulate, care au un randament mult mai bun. Aceasta va permite în scurt timp dublarea producţiei de
salmonide. În acelaşi timp, pentru creşterea productivităţii apelor naturale, va spori considerabil
numărul puieţilor lansaţi anual. Aceasta va permite, începând cu anul 2003-2005, pescuitul industrial
în apele de munte, aşa cum prevăd măsurile stabilite.
Organele silvice de specialitate au fost preocupate în ultimul deceniu de o cât mai bună
valorificare a lacurilor de baraj. Gospodărirea judicioasă a acestor suprafeţe de apă va permite o
substanţială creştere a producţiei globale de salmonide în ţara noastră, începând cu anul 2004-2005, o
însemnată cantitate de peşte se va creşte în viviere amplasate în lacurile de acumulare. Toate acestea
au impus, pe de o parte, lărgirea şi intensificarea cercetărilor în acest domeniu, iar pe de altă parte,
pregătirea de cadre competente pentru îndrumarea şi conducerea noilor unităţi.
Gospodărirea fondului piscicol, ca şi valorificarea peştelui, inclusiv al celui din apele de
munte, este reglementată de Legea 192 din 19 aprilie 2001. Protecţia fondului piscicol ca şi a apelor

1
fac obiectul şi a altor legi, precum şi a convenţiilor internaţionale din domeniu, la care România este
parte.

CAP 1. ECOSISTEMELE DIN APELE DE MUNTE

Apele curgătoare din ţara noastră, în raport de altitudinea la care se găsesc, dar mai ales în
funcţie de caracteristicile fizico-chimice şi biologice, se împart, după P. Bănărescu, în următoarele
zone: zona păstrăvului; zona lipanului şi moioagei; zona scobarului; zona mrenei; zona crapului; zona
cleanului; zona bibanului (fig. ).; Salmonidele trăiesc în primele trei zone.
Din reţeaua hidrografică a ţării noastre, circa 15% sunt ape propice pentru viaţa
salmonidelor, cuprinzând izvoare, pâraie şi râuri, în general mici, distribuite din zona alpină, de la
altitudini în jur de l 500 m, până la circa 500 m. Lacurile alpine, ca şi cele de baraj montane, sunt pe
deplin apte pentru viaţa salmonidelor.
Elementele care definesc calităţile unei ape sunt: caracterele fizico-chimice, flora şi fauna
acvatică.

Caracterele fizico-chimice ale apei


Pentru peşti, aceste proprietăţi ale apelor joacă un rol hotărâtor, deoarece le influenţează
direct sau indirect mişcarea, hrănirea şi apărarea. Principalele caractere care joacă un rol important în
acest sens sunt: temperatura; compoziţia chimică; lumina; cantitatea de oxigen; densitatea; presiunea;
salinitatea etc. Pentru salmonide, de primă importanţă sunt: debitul apei; limpezimea; temperatura;
oxigenul din apă şi reacţia apei (pH-ul).
Debitul apei. Este un factor important în asigurarea condiţiilor de viaţă ale peştilor. Pentru el
este necesar ca debitul să fie cât mai constant sau să oscileze între limite strânse. Variaţia debitului
depinde, în condiţii naturale, de vegetaţie ce acoperă bazinul de acumulare a apei respective, de
precipitaţii şi relief. În condiţiile în care bazinele de recepţie sunt împădurite, scurgerea precipitaţiilor
are loc mult mai încet şi, totodată, creşte cantitatea de apă infiltrată, care alimentează, ulterior, prin
izvoare, apele curgătoare, menţinând relativ constant debitul (D) lor. Acesta se calculează după
formula:
D = S x V,
în care: S reprezintă suprafaţa secţiunii cursului de apă, iar V = viteza apei, în m/s. Secţiunea
se calculează înmulţind adâncimea medie cu lăţimea apei. Viteza se măsoară cu un flotor şi un
cronometru, stabilind timpul necesar flotorului să parcurgă o distanţă dinainte stabilită şi marcată. Este
ştiut că viteza apei la suprafaţă este mai mare, iar la fundul albiei este mai mică. Pentru a obţine viteza
medie, se înmulţeşte viteza înregistrată cu un coeficient convenţional de reducere, egal cu 0,85.
Limpezimea. Este un factor deosebit de important, deoarece salmonidele pretind o apă
limpede şi curată. Acest factor depinde de natura albiei, a solului şi de ,gradul de acoperire a acestuia
cu vegetaţie. Apele tulburi influenţează negativ viaţa peştilor, numai dacă fenomenul este de durată.
Asemenea ape pot duce la asfixierea icrelor şi la moartea puieţilor. Pentru a se evita acest lucru,

2
staţiunile de crescut păstrăvi dispun de bazine de decantare şi de filtre utilizate, în special, pentru apa
ce alimentează incubatoarele. Apele ce curg prin albii formate din roci dure, greu erodabile (granit,
şisturi cristaline şi calcare), cu malurile şi bazinul de alimentare acoperite de vegetaţie lemnoasă, vor
prezenta un grad de limpezime mai ridicat decât apele ce-şi au albiile în flişuri sau gresii, iar vegetaţia
lemnoasă lipseşte sau acoperă într-un procent redus suprafaţa bazinului respectiv.
Temperatura apei. Joacă un rol important în viaţa peştilor, deoarece ea determină
temperatura corpului lor. La majoritatea peştilor, temperatura corpului diferă doar cu 0,5-2°C faţă de
temperatura mediului acvatic. Apele de munte în care trăiesc salmonidele sunt, în general, mai reci
vara şi mai calde iarna, în comparaţie cu apele de şes. Spre deosebire de variaţiile mari de temperatură
de aproximativ 25°C din apele de şes, cele de munte au variaţii medii de 10-16°C. De aceste variaţii
ale temperaturii depinde intensitatea metabolismului; astfel, hrănirea încetează la păstrăvul indigen sub
2°C şi peste 20°C, pe când păstrăvul curcubeu consumă şi la 0°C. Temperaturile optime de hrănire şi
pentru o digestibilitate ridicată, după P. Decei, sunt de 14-16° C la păstrăvul indigen, 15-19°C la
păstrăvul curcubeu si 12-14°C la păstrăvul fântânel. Scăderea temperaturii la 6-8°C determină
începutul migraţiilor m amonte şi reproducerea. Procesul de incubaţie este influenţat de temperaturile
scăzute; sub 1°C înregistrându-se multe pierderi. De asemenea, variaţiile bruşte, mai mari de 3-4°C,
duc la moartea icrelor.
Pentru menţinerea unei temperaturi cât mai constante a apei în păstrăvării, se utilizează două
surse de alimentare a incubatoarelor: un izvor şi un pârâu care, combinate, asigură o temperatură mai
constantă, pentru evitarea unor variaţii bruşte ale temperaturii, la deversarea puieţilor sau a
salmonizilor maturi se procedează la egalizarea treptată a temperaturii din vasul de transport cu apa
pârâului sau râului în care se face lansarea. În acest sens, este cunoscut faptul că salmonizii maturi
suportă o variaţie bruscă a temperaturii de maximum 7-8°C, iar puieţii de 3-4°G. Variaţiile mai mari
duc la îmbolnăvirea şi moartea puieţilor sau a adulţilor. De temperatura apei depinde şi cantitatea de
oxigen dizolvat în ea, acesta fiind foarte important pentru viaţa salmonizilor.
După rezistenţa scăzută la amplitudinile mari ale temperaturii apei, salmonizii sunt grupaţi în
categoria peştilor stenotermi. încălzirea apelor de munte, datorită defrişărilor, duce la părăsirea
porţiunilor respective de către salmonizi şi înlocuirea acestora cu alte specii. Astfel, „peştii albi”
(Leuciscus cephalus, Phoxinus phoxinus, Tinca tinca, Lota lota etc.) s-au înmulţit pe Valea Firizei,
Valea Iadului, .pe Arieş, pe Bistriţa etc. şi au înlocuit, într-o măsură mai mare sau mai mică,
salmonizii.
Temperatura apei poate determina chiar modificări morfologice. Astfel, la unele salmonide
variaţiile de temperatură au dus la schimbarea numărului de vertebre. Gerul are şi el, în unele cazuri,
influenţe negative, cum ar fi îngheţarea apelor în perioada de reproducere şi prinderea în masa gheţii a
icrelor şi chiar a peştilor.
Păstrăvăriile trebuie amplasate acolo unde temperatura apei nu scade sub 5°C, pentru
păstrăvul curcubeu şi fântânel, iar vara nu depăşeşte 18°C, în cazul păstrăvului indigen şi 22°C în cel
al .păstrăvului curcubeu. Cele mai bune condiţii le asigură apele ce au o temperatură cât mai constantă,
între 12 şi 18°C, atât iarna cât şi vara.
Acest rol important al temperaturii impune măsurarea ei în apele ce urmează a fi populate

3
sau repopulate, dar, mai ales, în acele ape care vor servi pentru alimentarea păstrăvăriilor. In acest din
urmă caz, temperaturile se iau o perioadă de un an, la ore fixe, în fiecare zi.
Oxigenul dizolvat în apă. Metabolismul peştilor este condiţionat de prezenţa unei anumite
cantităţi de oxigen dizolvat în apă. Salmonizii pot trăi în ape ce au un conţinut de oxigen de 7-8 cm3/l
(circa 9-10 mg/1). Cu puţine excepţii, apele de munte din ţara noastră îndeplinesc aceasta condiţie.
Variaţiile de temperatură determină şi o variaţie a conţinutului în oxigen dizolvat. Astfel, la 0° C,
apele de munte conţin 10 cm3/l, iar la 20°C circa 6 cm3/l. În variaţia acestor cantităţi de oxigen
intervine, într-o oarecare măsură, şi presiunea atmosferică. Oxigenarea apei depinde şi de numărul de
obstacole pe care le întâlneşte apa; prin cădere, ea se amestecă cu o parte din oxigenul din aer. Acest
lucru impune, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a peştilor, executarea unor obstacole
artificiale, în raport de exigenţele lor faţă de oxigen, salmonizii se diferenţiază, pornind de la cei mai
exigenţi spre cei mai puţin exigenţi, astfel: păstrăvul indigen, păstrăvul fântânel, păstrăvul curcubeu,
lipanul şi lostriţa. Este de remarcat că însăşi distribuţia lor pe cursul unei ape indică, între anumite
limite, cantitatea de oxigen dizolvat. Acest factor are un rol limitativ în ce priveşte mărimea arealului
pe care-1 ocupă salmonidele, deoarece, cu cât creşte temperatura apei, cu atât scade conţinutul de
oxigen, şi aceasta în condiţiile în care peştii îşi măresc consumul de oxigen pe măsură ce temperatura
creşte. O cantitate prea mică de, oxigen, sub 1,5-2 cm3/l, provoacă asfixia salmonidelor, iar o cantitate
prea mare, embolia gazoasă.
Pentru stabilirea conţinutului în oxigen al unei ape, se utilizează frecvent metoda Hofer.
Aceasta constă în recoltarea într-o sticlă cotată de tip Winkler a probei de apă şi tratarea ei cu soluţii
de l% MnCl2 şi l% IK + NaOH. Sticla se închide etanş, având grijă să nu rămână în interior nici o bulă
de aer, iar apoi se agită. Culoarea brună, de nuanţă mai închisă sau mai deschisă a precipitatului ce se
depune, comparată cu o scară colorimetrică, indică valoarea oxigenului dizolvat. Pentru obţinerea unor
rezultate mai precise, se poate recurge la titrare.
Alte gaze. Celelalte gaze ce se pot întâlni în apărea de exemplu CO2 sau hidrogenul sulfurat,
sunt extrem de dăunătoare salmonidelor. Păstrăvul, introdus într-o apă ce conţine l:100 000 hidrogen
sulfurat, moare în 15 minute.
Reacţia chimică a apei (sau pH-ul). Constituie un indicator important de evaluare a.
capacităţii apei de a asigura condiţii normale vieţii salmonidelor. Apele favorabile pentru viaţa
acestora trebuie să aibă un pH între 6,0 şi 8,0, preferabil între 7,0 şi 7,5. Apele prea acide provoacă,
obişnuit, decalcifierea oaselor; de asemenea, apele ce au un pH mai mare de 8 sunt improprii vieţii
salmonidelor. În mod natural, pH-ul depinde de natura rocilor peste care curge apa respectivă, a
vegetaţiei şi a solului din jur. În ultimul timp, în compoziţia apelor intră o serie de substanţe care sunt
deversate de diverse industrii şi al căror număr este destul de mare; efectul lor este extrem de nociv,
ducând la distrugerea efectivului piscicol atât prin modificarea pH-ului dar, mai ales, prin acţiunea lor
toxică şi fixarea oxigenului, producând astfel diminuarea lui. Poluarea apelor de munte constituie un
mare pericol, şi pentru om, deoarece afectează principalele surse de apă potabilă. Legislaţia în vigoare
reglementează riguros utilizarea apei în scopuri industriale.
Reacţia apei sa stabileşte cu ajutorul pehametrului de tip Hellige şi soluţie indicatoare sau cu
hârtie reactivă, care se compară cu o scară colorimetrică.

4
Printre celelalte componente ale apei, amintim bioxidul de carbon, care nu trebuie să
depăşească 2 mg/1, iar azotaţii, sulfaţii şi nitraţii trebuie să lipsească.

Cap. 2 FLORA Şl FAUNA APELOR DE MUNTE

Apele de munte sunt caracterizate prin prezenţa unei anumite flore şi faune, care constituie
sursa de hrană a peştilor ce le populează. Pe seama organismelor animale sau vegetale care sunt
ingerate se realizează creşterea, dezvoltarea şi înmulţirea. După natura hranei consumate, peştii pot fi
fitofagi, carnivori sau omnivori. Fiecare specie de peşte consumă o anumită hrană, fiind adaptată la
găsirea, consumarea şi digerarea ei. Hrana se modifică la aceeaşi specie în raport cu vârsta şi, uneori,
chiar în funcţie de sex. Modificări importante în componenţa ei se înregistrează în tot cursul anului, în
raport cu modificările ce apar în flora si fauna apei respective. După natura hranei, peştii au adaptări
morfologice care îi' deosebesc relativ uşor pe fitofagi de carnivori.
Flora şi fauna apelor de munte constituie baza trofică a peştilor ce populează adeste ape.
După măsura în care o specie consumă mai mult sau mai puţin unele 'elemente ale faunei şi florei
acvatice, distingem: hrană principală, adică aceea cu care peştele se hrăneşte obişnuit, hrană
secundară, care este consumată permanent, dar în cantităţi relativ mici; hrană întâmplătoare, care este
consumată mai rar. În lipsa hranei principale, peştele este obligat să consume, preponderent, sau chiar
exclusiv, din speciile ce constituie pentru el hrana secundară sau întâmplătoare. În acest caz, după
Nicolski, ea se denumeşte „hrană forţată”.
Flora. Vegetaţia apelor de munte este mai săracă în specii decât cea a altor ape. Principalele
grupuri de vegetale ce se întâlnesc în apele de munte sunt: algele, muşchii şi fanerogamele. Ele nu
constituie hrana salmonizilor, în schimb favorizează dezvoltarea unor organisme animale care intră în
hrana acestora şi, prin schimburile de gaze ce le întreţin, măresc procentul de oxigen. Din grupa
algelor, cele mai des întâlnite sunt speciile din ordinele: Rhodophyta, Cyanophyta, Diatomea etc. Din
Bryophyta (muşchi): Fontinalis antipyretica, Brium albicans sau Limnobiumpalustris sunt destul de
des întâlnite. Fanerogamele sunt reprezentate de: Nasturtium officinale (măcrişul de baltă), Veronica
beccabunga, specii de Carex, de Ranunculus etc. (fig. ).

Fauna. Este constituită din numeroase organisme vii, care, în marea lor majoritate, servesc
drept hrană salmonidelor. Speciile întâlnite sub pietre, în nisipul din fundul albiei sau pe plante sunt
destul de numeroase şi variate, având ca trăsătură comună adaptarea, într-o formă sau alta, la condiţiile
apelor de munte: curent rapid, ape limpezi, reci şi bine oxigenate. Se disting, în funcţie de mărimea
lor, două grupuri: microfauna şi macrofauna.
Microfauna cuprinde vieţuitoarele zooplanctonului, care împreună cu fitoplanctonul

5
constituie planctonul, acesta fiind o asociaţie de fiinţe mici, inferioare, ce trăiesc împreună, constituind
în special hrana puietului de peste. Principalii constituenţi ai microfaunei din apele de munte sunt
crustaceele mici: cladocerele de 0,3-5 mm sunt reprezentate de Bosmina longispina şi Daphnia
longispira, iar capopodele sunt reprezentate mai ales de Cyclops strenuus (fig. ).

Macrofauna este constituită din viermi, moluşte, crustacei, insecte etc. Spre exemplificare,
amintim, dintre viermi, specii de Oligochaeta, care au o talie variabilă, iar dintre moluşte micul melc
Ancylus, care nu depăşeşte 4-5 mm. Dintre crustacei, cea mai răspândită specie este Gammarus pulex
(fig.). Se poate aprecia că speciile din clasa Insecta au cea mai mare importanţă în hrana salmonidelor,
în raport cu celelalte grupe de vieţuitoare. Multe din insecte, în stadiul larvar, trăiesc în apă, şi astfel
intră în categoria de hrană endogenă; ulterior, sub formă de adulţi, intră în hrana exogenă. Ordinele
Trichoptera, Plecoptera, Ephemeroptera, Coleoptera. Hemiptera şi Diptera sunt mai importante din
acest punct de vedere. Trichopterele, în stadiul de larvă, îşi construiesc căsuţe din nisip (fig. ). Aceste
larve poartă denumirea de „carabeţi”. Cele mai răspândite trichoptere din apele de munte sunt din
genurile Drusus şi Rhyncophyla. Dintre plecoptere, cele mai importante pentru hrana salmonidelor
sunt cele din genurile Perla şi Perlodes (fig.). Dipterele sunt reprezentate prin mai multe specii din
familiile Simuliidae şi Leptididae.
Importanţa fiecărei specii este variabilă, în funcţie de loc, anotimp şi de peştii ce le consumă.

Cap. 3 FACTORI Şl RELAŢII CE INFLUENŢEAZĂ SALMONIDELE

Studiul biologic al apelor de munte comportă analizarea raporturilor dintre vieţuitoare şi


mediul anorganic care le influenţează existenţa, precum şi relaţiile dintre populaţiile de vieţuitoare, cu
accentul asupra populaţiilor de peşti.
Amenajarea şi valorificarea apelor de munte este o sarcină destul de dificilă şi complexă, în
care intervin un mare număr de factori şi influenţe de care trebuie să se ţină seama. De aceea,

6
cunoaşterea lor este o condiţie absolut necesară pentru realizarea acestui obiectiv, la nivelul
exigenţelor actuale. Valorificarea ştiinţifică a apelor de munte ar permite o producţie anuală de 20—
100 kg/ha, ceea ce reprezintă un aport economic şi alimentar demn de luat în consideraţie.
Este cunoscut faptul că diversele asociaţii de plante şi animale (biocenoze) din apele de
munte, împreună cu mediul abiotic în care trăiesc, constituie ecosisteme. Acestea realizează un
permanent schimb de energie, constituind un ciclu, pornind de la prelucrarea energiei luminoase şi
utilizarea ei de către producătorii reprezentaţi de planctonul vegetal, plante verzi şi unele bacterii, care
prin fenomenul de fotosinteză produc biomasă vegetală. Pe seama acesteia trăiesc consumatorii, care
pot fi primari (zooplancton, peşti fitofagi etc.), secundari şi terţiari, constituiţi din peştii carnivori
(păstrăv, lipan, lostriţă etc.). In final, intră în acţiune organismele descompunătoare, care readuc în
circuitul materiei substanţele minerale componente, provenite din degradarea resturilor organice
animale sau vegetale.
Asociaţiile de plante şi animale, între care se stabilesc relaţii de interdependenţă, constituie
un lanţ trofic, iar fiecare etapă a acestuia constituie un nivel trofic. Fiecare peşte îşi are locul său,
unde-1 găsim ocupând o anumită nişă ecologică, în care consumă, se odihneşte, se reproduce, se mişcă
şi moare. In acest context, transformările energetice din ecosistem înregistrează un bilanţ periodic,
care este reflectat de productivitatea sa. Se distinge o producţie brută, care este reprezentată de
cantitatea de biomasă produsă într-un an de un nivel trofic sau de unul din constituenţii săi. Producţia
netă este egală cu producţia brută, minus energia consumată prin respiraţie. Producţia totală a
ecosistemului este compusă din producţia primara, constituită din plantele acvatice şi fitoplancton,
producţia secundară, constituită din consumatorii primari (peştii fitofagi) şi producţia terţiară,
reprezentată de consumatorii secundari (peştii carnivori), între producători şi categoriile de
consumatori există raporturi cantitative, ca şi în cazul ecosistemelor terestre.'
Productivitatea ecosistemelor acvatice este influenţată, în primul rând, de calităţile apei, ca
mediu de viaţă al organismelor cu respiraţie acvatică, în acest sens, nu rol însemnat îl joacă
proprietăţile fizice ale apei, cum sunt: capacitatea calorică, densitatea, transparenţa, proprietăţile
chimice, ca şi caracteristicile dinamice ale apei (ape stătătoare, ape curgătoare). Toate acestea
determină o distribuţie a organismelor acvatice în funcţie de exigenţele lor.

ROLUL FACTORILOR CLIMATICI ÎN EXISTENŢA PEŞTILOR

De mare însemnătate pentru peşti sunt factorii climatici (radiaţiile calorice, temperaturile
extreme, lumina, radiaţiile ultraviolete etc.).
Temperatura. Radiaţiile calorice determină stratificarea termică a lacurilor. Fiecărei specii
de peşti îi corespunde o temperatură minimă efectivă şi o temperatură maximă efectivă, între care
poate trăi normal. Modificarea temperaturii în afara acestor limite, dar la valori tolerabile, determină
adaptări (hibernare), migraţii, redistribuirea speciilor, modificarea activităţilor vitale etc.
Lumina. Unul din efectele luminii asupra peştilor este colorarea tegumentelor. Pigmentarea
organismelor acvatice este determinată de cantitatea de lumină la care sunt expuse. Atracţia faţă de

7
lumină a peştilor este utilizată de pescari sau de braconieri, care pescuiesc „la far” sau ,,la opaiţ”. În
existenţa peştilor sunt cunoscute ritmurile biologice. Astfel, în viaţa organismelor acvatice există ritm
diurn, ritm sezonier, ritm lunar şi ritm solunar. Ritmul sezonier este bine evidenţiat de deplasarea
păstrăvilor la locurile de reproducere. Lumina influenţează în special în zonele în care se fac resimţite
mareele, utilizate de unii peşti pentru a-şi depune icrele. Pe baza unor constatări făcute că, în
perioadele cu lună plină şi lună nouă, animalele terestre şi acvatice se mişcă mai mult pentru căutarea
hranei, s-au elaborat tabele solunare, care evidenţiază perioadele favorabile de activitate a peştilor, ce
pot fi utilizate cu succes de pescarii de apă dulce. Radiaţiile ultraviolete care ajung la sol doar în parte,
fiind filtrate de atmosferă, pe lângă rolul lor bactericid, joacă un rol important în formarea vitaminei
D.
Curenţii apei. Printre factorii anorganici, un rol însemnat îl joacă şi curentul apei. Prezenţa
sau lipsa curenţilor determină efecte chimice (saturaţia de oxigen) şi mecanice (schimbarea apei în
profunzime sau în lungul apei). Curentul determină modificări morfologice şi de comportament ale
animalelor acvatice.
Turbiditatea. De mare importanţă este şi turbiditatea sau gradul de încărcare cu materiale în
suspensie care reduc luminozitatea, scad temperatura apei, produc colmatări şi influenţează existenţa
peştilor din apele de munte, prin afectarea respiraţiei, împiedicarea reproducţiei şi scăderea
posibilităţilor de hrănire. O oarecare turbiditate poate fi uneori favorabilă. Astfel, exemplarele tinere
pot să se ferească mai bine de duşmani, dar în anumite limite de turbiditate.

ROLUL FACTORILOR ALIMENTARI

Cantitatea şi calitatea hranei disponibile într-un anumit habitat influenţează atât producţia,
cât şi numărul speciilor care vor trăi în acel mediu. Valoarea nutritivă a hranei este diferită, servind în
mod diferenţiat în creştere, reproducere sau în menţinerea vitalităţii. De aici, necesitatea de a cunoaşte
stocul de hrană existent în apa respectivă, dar, în acelaşi timp, de a stabili valoarea nutritivă a fiecărui
element din care se compune. Studierea factorilor alimentari începe cu producţia primară şi continuă
cu studiul transformării biomasei primare în producţie secundară şi apoi terţiară.
Productivitatea piscicolă este influenţată de cantitatea de plancton, a cărui abundenţă este
influenţată de lumină, temperatura apei şi de pH-ul ei. Bentosul (totalitatea nevertebratelor de pe
fundul apei) constituie, de asemenea, o sursă principală de hrană, a cărei abundenţă poate înregistra
schimbări în funcţie de anotimp, adâncimea apei, viteza curentului etc. Producţia primară, adică
dezvoltarea vegetaţiei acvatice, este posibilă în raport de conţinutul apei în azot, fosfor, potasiu şi
calciu. Prin intermediul energiei solare, aceste elemente sunt combinate în corpul plantelor cu
hidrogenul din apă, cu carbonul şi oxigenul din bioxidul de carbon dizolvat în apă, dând naştere primei
verigi din lanţul alimentar. În acest proces de biosinteză un rol îl joacă şi elemente ca manganul, borul,
zincul, fierul, magneziul, clorul, sodiul, potasiul, cuprul si sulful, care sunt necesare în cantităţi foarte
mici. În apă se mai pot găsi dizolvate gaze şi o serie de substanţe care joacă un rol important în
alimentaţie, ca factori limitativi sau favorizanţi. Astfel, printre cei mai importanţi se situează oxigenul,

8
a cărui lipsă poate duce chiar la moartea peştilor (iarna sub gheaţă). Un rol însemnat îl joacă bioxidul
de carbon care, în anumite proporţii, poate stimula asimilaţia clorofiliană dar, în acelaşi timp, poate
afecta existenţa peştilor de apă rece, ca şi hidrogenul sulfurat sau azotul. Procentul de săruri de calciu
şi magneziu este, de asemenea, de mare însemnătate. Se cunoaşte că o producţie maximă piscicolă
corespunde, de obicei, şi unei anumite concentraţii a calciului în apă (10-25 miligrame/litru).

RELAŢII INTER- ŞI INTRASPECIFICE

Localizarea spaţială a speciilor acvatice, ca şi în cazul celor terestre, este determinată de


condiţiile staţionale, adică de măsura în care acestea satisfac exigenţele speciei respective. Fiecare
individ, cuplu sau grupare de peşti ocupă din spaţiul acvatic un anumit areal (teritoriu) pe care îl apără
atât împotriva duşmanilor, cât şi a altor exemplare din propria specie. Acest teritoriu constituie
habitatul, în care sunt întrunite condiţiile de înmulţire, de hrană şi de adăpost. Intr-un râu de munte,
care constituie habitatul păstrăvilor, zona principală de hrănire o formează curentul apei. Acesta însă
va trebui să asigure existenţa nevertebratelor, care obişnuit constituie hrana păstrăvului.
Peştii au nevoie de adăpost, unde să fie feriţi de duşmani, de eventualii factori nefavorabili si
unde să se odihnească între intervalele de hrănire. Dacă în lacuri, de cele mai multe ori, acest adăpost
îl constituie vegetaţia acvatică, în apele curgătoare el este asigurat de cavităţi în maluri, stânci, goluri
dintre bolovani, rădăcinile arborilor de pe mal etc.
Zona de reproducere, la mulţi peşti din apele de munte, nu corespunde cu cea pentru hrănire
şi adăpostire. Astfel, păstrăvul îşi are locul de „boişte" în ape mici, liniştite, cu fundul nisipos, situate
în amonte de locul obişnuit de trai. Acest obicei ridică problema posibilităţii circulaţiei păstrăvului
între diferitele zone şi eliminarea eventualelor piedici pe traseu, ca şi plasarea „scărilor pentru peşte”
la barajele artificiale.
O importanţă deosebită o constituie dimensiunile pe care trebuie să le aibă habitatul. În apele
de munte, puţin adânci, Shetter şi Hazzard au stabilit o corelaţie între densitatea populaţiei de păstrăvi
şi adâncimea apei, independent de cantitatea de hrană şi natura albiei. De aici, necesitatea de a corela
numărul exemplarelor de păstrăvi cu condiţiile oferite de habitat.
În habitat se găsesc multe organisme animale între care se statornicesc anumite raporturi al
căror principal factor îl constituie nutriţia. Aceste relaţii se întâlnesc atât între speciile de nevertebrate,
plantele acvatice şi speciile de peşti, cât si între indivizii aceleiaşi specii de peşti.
Între două specii de vieţuitoare pot exista interacţiuni de mai multe tipuri: neutralism,
competiţie, prădare, parazitism, comensalism, simbioză etc. Competiţia pentru hrană apare însă şi
între exemplarele aceleiaşi specii de peşti. Relaţia pradă-prădător este cea mai caracteristică pentru
relaţiile interspecifice. Păstrăvul este un prădător pentru boiştean sau beldiţă, dar exemplarele sale
tinere sunt prada şobolanului de apă, mierlei de apă, a pescarului verde, iar exemplarele adulte sunt
consumate de vidră, nurcă, şarpele de apă etc. Oricum, păstrăvul fiind un bun înotător, este mai puţin
expus decât alţi peşti. In general, scăderea numărului de prădători ai păstrăvului poate duce la
creşterea producţiei lui, dar eliminarea lor totală este de natură să o afecteze, deoarece aceasta ar

9
permite supravieţuirea şi a unor exemplare bolnave, slăbite etc. Păstrăvul fiind un peşte răpitor, modul
său de viaţă este mult influenţat de acest lucru. Astfel, exemplarele mai mari trăiesc izolat şi nu
suportă prezenţa altor păstrăvi în zona pe care o ocupă. De altfel, de la vârsta de 3-4 ani, îşi consumă
proprii pui. Gruparea salmonidelor se produce doar în perioadele de împerechere, când pot fi văzute
grupuri în apele mici dinspre izvoare. La puiet se remarcă grupări mai mari sau mai mici, care asigură
o protecţie mai bună, dar şi o concurenţă mai mare pentru hrană. Icrele nefecundate ce ajung în cuib
(îngropate în nisip) odată cu cele fecundate nu mor, ci se dezvoltă partenogenetic, până ce din icrele
fecundate, prin embriogeneză, apar „alevinii”. Pericolul ca produşii de descompunere rezultaţi din
icrele nefecundate să influenţeze asupra icrelor fecundate este foarte redus.
Raporturi interesante şi, totodată, importante se stabilesc între salmonide şi bacterii, virusuri,
plante şi alte animale. Unele le servesc drept hrană, altele produc îmbolnăvirea sau parazitarea lor.

10
Cap. 4 ZONELE PISCICOLE DIN APELE DE MUNTE

Zona păstrăvului. Cuprinde pâraiele de munte, de la izvor şi până ce panta scade şi capătă,
prin concentrarea mai multor afluenţi, caracterul unui râu. Apa este rece, limpede, cu un curs rapid şi
învolburat din cauza pantei şi stâncilor. Cantitatea de oxigen dizolvat în apă oscilează între 7—9
cm3/l. Obişnuit, temperatura nu trece în timpul verii de 17° C, iar iarna nu coboară sub 1° C, ceea ce
indică o amplitudine relativ mică; pH-ul apei are valori în jur de 7. Fauna şi flora sunt relativ slab
reprezentate, prezenţa lor fiind afectată de cursul rapid (gradul de torenţialitate), temperatura scăzută a
apei, natura albiei etc. Sunt întâlnite aici, dintre vegetale, alge si muşchi, iar dintre elementele faunei
se remarcă prezenţa speciilor din ordinele Plecoptera, Trichoptera, Efemeroptera, Diptera şi, în
special, a crustaceului Gammarus pulex. Hrana exogenă a peştilor este formată din insectele ce trăiesc
pe vegetaţia de pe maluri. După condiţiile de hrană, apele din această zonă au o capacitate biogenică
mijlocie. Ele sunt propice existenţei păstrăvului (Salmo trutta-fario), alături de care se mai întâlnesc
Cottus gobio (zlăvoaca), Phoxinus phoxinus (boişteanul) şi Noemacheilus barbatulus (grindelul).
Zona păstrăvului este cuprinsă, obişnuit, între (200) 700 şi 2 000 m altitudine şi însumează o
lungime a reţelei hidrografice de circa 10%.
Echilibrul biologic al unora din apele cuprinse în această zonă a fost zdruncinat din cauza
unor acţiuni cum ar fi, de exemplu, despădurirea malurilor, fapt care a defavorizat păstrăvul, creând,
totodată, condiţii de dezvoltare altor specii. Astfel se explică invadarea unor porţiuni ale zonei
păstrăvului de către Barbus meridionalis petenyi (moioaga) şi de către ciclostomul Eudontomyzon
danfordi (chişcarul).

Zona lipanului. Urmează după zona păstrăvului şi cuprinde apele râurilor de munte, care
continuă să fie limpezi şi reci. Se remarcă faptul că apa se tulbură mai des şi se limpezeşte mai greu;
de asemenea, temperaturile înregistrează variaţii ceva mai mari în timpul anului (circa 20° C).
Oxigenul dizolvat scade la 6-7 cm3/l, iar pH-ul înregistrează valori între 7-8. Vegetaţia, pe lângă alge
şi muşchi, mai cuprinde o serie de fanerogame al căror număr şi varietate cresc în raport de stabilitatea
albiei. Fauna este mai bogată, atât calitativ cât şi cantitativ. Apele acestei zone pot fi caracterizate ca
având o capacitate biogenică de la mijlocie la ridicată, în aceste condiţii, pe lângă păstrăv, predomină
lipanul (Thymallus thymallus). Peştii „însoţitori” sunt constituiţi din Hucho hucho (lostriţa) care, în
unele porţiuni favorabile existenţei sale, devine preponderentă, Leuciscus cephalus (cleanul),
Phoxinus phoxinus (boişteanul), Chondrostoma nasus (scobarul), Lota lota (mihalţul), Noemacheilus
barbatulus (grindelul), Cottus gobio (zglăvoaca). Şi în această zonă, unele modificări ale condiţiilor de
mediu, ca şi pescuitul neraţional, au creat condiţii de extindere a mrenei vinete.

Zona scobarului. Cuprinde cursul inferior al râurilor de munte, cu adâncimi mai mari, cu un
grad de limpezime mult scăzut, fiind ape mai mult tulburi; panta lină reduce mult din viteza apei, fapt
care favorizează depunerea nisipului şi chiar a mâlului. Cantitatea de oxigen dizolvat oscilează între 5-

11
6 cm3/l. Temperatura apei ajunge vara la 23-25°C; creşte sensibil amplitudinea oscilaţiilor termice
anuale. Variaţiile de debit sunt importante, caracterul lor fiind mult influenţat de gradul de împădurire
al bazinelor de recepţie. Vegetaţia acvatică este mai bogată, iar fanerogamele se înmulţesc şi ca număr
şi ca specii. Fauna cuprinde, de asemenea, mai multe specii; în special se înmulţesc insectele ce zboară
la suprafaţa apei.
Condiţiile din această zonă determină clasificarea acestor ape în categoria celor cu capacitate
biogenică ridicată. Specia dominantă este scobarul (Chondrostoma nasus), fapt ce determină şi
denumirea zonei. Frecvent, se întâlneşte mreana vînătă (moioaga) - (Barbus meridionalis petenyi),
apoi Leuciscus cephalus (cleanul), Alburnoirles bipunctatus (beldiţa), Gobio gobio (porcuşorul), Lota
lota (mihalţul) şi, în unele cazuri, păstrăvul curcubeu, lipanul şi lostriţa.

CAPACITATEA BIOGENICĂ A APELOR DE MUNTE

Prin „capacitate biogenică” se înţelege totalitatea condiţiilor care asigură existenţa şi


perpetuarea florei şi faunei acvatice, inclusiv a populaţiilor de peşti. Capacitatea biogenică înseamnă,
pentru acestea din urmă, în primul rând „capacitatea de nutriţie” a unei ape. Aceasta înregistrează
unele variaţii de la un sezon la altul, pe o porţiune dată a unei ape. Ea suferă sensibile modificări şi în
lungul unei ape. Hrana poate fi vegetală sau animală. Cea animală poate fi endogenă (autohtonă) sau
exogenă (alohtonă). Hrana endogenă, la rândul ei, poate fi bentonică sau pelagică. Pentru cunoaşterea
valorii nutritive, se impune determinarea florei şi faunei, aceasta realizându-se prin recoltarea din
fiecare zonă a unor probe din apa respectivă, conţinând elementele de faună şi vegetaţie; se procedează
la determinarea lor şi stabilirea volumului, respectiv a greutăţii, cu care este reprezentată specia în
proba luată în considerare. Astfel, numărul de exemplare şi speciile întâlnite oferă cel mai preţios
indiciu în stabilirea capacităţii de nutriţie. Până în prezent, nu s-au făcut suficiente studii care să
permită o cartare a apelor în raport de valoarea lor nutritivă şi nici nu s-au stabilit criterii matematice
de clasificare, fapt care se impune ca o necesitate în scopul asigurării unei exploatări judicioase a
fiecărei ape. Alături de capacitatea de nutriţie se stabilesc si proprietăţile fizico-chimice ale apei.
Corelarea datelor astfel obţinute oferă posibilitatea evaluării ştiinţifice a speciilor ce pot trăi
în apa analizată şi, totodată, care este efectivul de peşti pe care-1 poate întreţine apa respectivă,
permiţând şi stabilirea numărului optim de alevini ce urmează să fie lansaţi pentru popularea ei. în
momentul de faţă, deoarece nu s-a ajuns la exprimarea într-o formă precisă a valorii capacităţii
biogenice, în practică, atât pentru caracterizarea apei, cât şi pentru lansare, se folosesc metode mai
puţin precise. Este cunoscută clasificarea apelor de munte după metoda Léger, într-o scară cu 10
trepte, astfel:
Ape sărace. Au fundul albiei stâncos sau pietros. Datorită curentului puternic vegetaţia se
instalează greu, deci condiţiile de hrănire sunt mai slabe, fapt ce are ca o consecinţă directă numărul de
specii şi de exemplare din peştii „însoţitori", iar păstrăvul atinge dimensiuni reduse. Capacitatea
biogenică pe scara lui Léger este cuprinsă între I şi III. Aici se clasifică, obişnuit, apele situate cel mai
sus altitudinal.

12
Ape mijlocii. Au fundul albiei stabilizat şi viteza apei mai mică, fapt ce permite instalarea
unui număr mai mare de muşchi şi alge. Este posibil, astfel, existenţa a numeroase larve şi crustacee.
Se creează condiţii pentru prezenţa zglăvoacei şi a boişteanului, implicit condiţii mai bune pentru
păstrăv. Capacitatea biogenică pe scara lui Léger este între IV şi VI.
Ape bogate. Albia, acoperită cu pietriş, nisip şi mâl, permite instalarea unei vegetaţii bogate,
ca si prezenţa unei numeroase faune nutritive formată din efemere, tricoptere, plecoptere etc. Peştii
însoţitori, ca boişteanul, grindelul, porcuşorul, zglăvoaca sunt mult mai numeroşi. Se creează astfel
cele mai bune condiţii de existenţă pentru o populaţie piscicolă mai bogată în specii. Pe scai a lui
Léger, valoarea biogenică este cuprinsă între VII şi IX; treapta X se întâlneşte în cazuri mai rare şi pe
porţiuni mai restrânse.
O altă modalitate - metoda Fulton - pentru stabilirea capacităţii biogenice se bazează pe
formula:
Wx100
K= 3
L
în care: K este coeficientul lui Fulton; W = greutatea peştelui, în g; L = lungimea, în cm, a peştelui.
Pentru aplicarea ei se capturează 2-3 păstrăvi pe fiecare tronson al apei studiate, pe care se efectuează
măsurătorile cerute de formulă. Rezultatele obţinute se confruntă cu datele din tabelul.

Valori utilizate pentru exprimarea capacităţii biogenice a apei


Tabelul

Valoarea coeficientului K Troficitatea apei: Corespondent pe scara Léger

0,7 ape sărace 1, 2, 3


0,8 ape mijlocii 4, 5, 6
0,9 ape bogate 7, 8, 9
1,0 ape foarte bogate 10

13
PEŞTII DIN APELE DE MUNTE

Cap. 5 NOŢIUNI DE MORFOLOGIE, ANATOMIE Şl REPRODUCERE

Caractere morfologice. Peştii, fiind adaptaţi mediului de viaţă acvatic, au un corp alungit,
compus din cap, trunchi şi coadă.
Capul este delimitat de fanta branhială, acoperită de opercul. De la această fantă, până în
dreptul orificiului anal, se delimitează trunchiul, iar de la acest orificiu, spre partea posterioară, se
găseşte coada. Pe corp se remarcă înotătoarele şi linia laterală. La peşti se întâlnesc: orificiul bucal,
orificiul anal, orificiul genital şi deschiderea branhială situată în urma operculelor, care sunt dispuse de
o parte şi de alta a corpului. Obişnuit, pe cap, se găsesc doi ochi dispuşi lateral.
Înotătoarele sunt în număr variabil, în funcţie de specie, şi se clasifică în înotătoare
neperechi şi înotătoare perechi. Cele perechi sunt pectoralele şi ventralele, corespunzând membrelor
de la celelalte vertebrate. Cele neperechi sunt dorsala, anala şi caudala. Remarcăm că la unele specii se
întâlneşte, între dorsală şi caudala, o înotătoare mai mică, denumită „adipoasă”. Această situaţie este
caracteristică familiei Salmonidae (fig.). Atât dorsala, cât şi anala pot fi formate din mai multe secţiuni
de înotătoare. Înotătoarele sunt constituite din formaţiuni de susţinere, denumite radii, care pot fi
simple sau ramificate, rigide sau flexibile şi dintr-un tegument. Numărul radiilor, în special din dorsală
şi anală, constituie un criteriu de clasificare, deoarece se păstrează constant în cadrul taxonomiei
peştilor.
Caracterele studiate la peşti sunt de două feluri: plastice (acelea care se referă la măsurători)
şi meristice (acelea care se referă la numărători). În practică, se utilizează următoarele măsurători: L =
lungimea mare (de la vârful botului la vârful cozii); l = lungimea mică (de la vârful botului la baza
cozii); H = înălţimea în dreptul dorsalei; h = înălţimea cea mai mică; ls = lăţimea spatelui; G =
greutatea.
Solzii. Majoritatea peştilor au corpul acoperit cu solzi. Numărul lor, însumat pe linia laterală,
poate da indicii pentru determinarea speciei. Solzii pot servi şi la determinarea vârstei. Pe suprafaţa lor
se disting inele concentrice al căror număr indică vârsta. Practic, solzii (5-7) se recoltează de la peşti
vii sau conservaţi în sare, se spală 5-10 minute cu o soluţie slabă de amoniac şi apoi cu lupa se numără
inelele. Lăţimea lor poate fi influenţată de condiţiile de existenţă în care trăieşte peştele. Astfel, în
structura lor se disting inele mai înguste (de iarnă) şi inele mai late (de vară).
Linia laterală este un organ caracteristic peştilor. Se găseşte pe părţile laterale ale corpului şi
este dispusă longitudinal. Constă dintr-un canal umplut cu o masă gelatinoasă, cuprins în dermă. In el
se găsesc celule senzoriale cu ajutorul cărora peştele percepe direcţia curentului, trepidaţiile, precum şi
diversele obstacole.

Caractere anatomice. Din punct de vedere anatomic, trebuie subliniat că peştii dispun de un

14
sistem muscular bine dezvoltat, care acţionează înotătoarele, participând împreună cu oasele la
locomoţie; scheletul peştilor poate fi cartilaginos sau osos. Din organizarea internă mai fac parte:
sistemul nervos, organele de simţ (tactil, olfactiv, gustativ, sistemul liniei laterale şi ochii), aparatul
digestiv (cavitatea buco-faringiană, esofag, stomac, intestin mijlociu şi intestin terminal, iar ca anexe,
ficat şi pancreas), aparatul respirator, format din bronhii, aparatul circulator, glandele endocrine,
aparatul excretor şi aparatul genital (fig.).
Vezica aeriană este o formaţiune umplută cu gaze, care serveşte la menţinerea echilibrului,
precum şi la mişcările pe verticală ale peştelui în apă. Aceasta se realizează printr-un mecanism de
umplere sau eliminare a gazelor, prin care se produce o schimbare a greutăţii specifice a peştelui.
Reproducerea. Procesul, la peşti, se realizează cu ajutorul glandelor sexuale, care poartă şi
denumirea de gonade.
Ovarul. În mod obişnuit, ovarul se dispune pe toata munaerea cavităţii interne a corpului,
căpătând o dezvoltare maximă în perioada de reproducere; ovulele sunt eliminate la exterior prin
intermediul oviductului. La salmonide, acesta nu este pe deplin conturat, fapt care înlesneşte
„mulgerea” icrelor, deoarece ovulele se elimină direct din cavitatea generală prin orificiul genital.
Testiculele salmonidelor nu au spermiducte; ele se deschid în partea posterioară a cavităţii
interne, între rect şi uretră. Produsele sexuale ale peştilor sunt spermatozoizii (lapţii) şi ovulele
(icrele). Spermatozoizii au, obişnuit, un cap rotunjit şi flagelul lung, cu dimensiuni între 2-80 n. Este
caracteristic faptul că, introduşi în apă, ei mor foarte repede (la păstrăvi, în 23 secunde), iar în afara
apei supravieţuiesc de la câteva ore până la 2-3 zile.
Icrele au dimensiuni între l-6 mm, iar numărul de „boabe” de icre (ponta) variază foarte mult
de la o specie la alta, iar în cadrul aceleiaşi specii în raport de talie, de vârstă şi de dimensiunea
boabelor. In funcţie de numărul icrelor se stabileşte prolificitatea absolută, înţeleasă ca numărul total
de icre depus de o femelă ;şi prolificitatea relativă, care reprezintă numărul de boabe de icre raportat la
greutatea corpului, exprimată în kilograme.
Cei mai mulţi peşti se adună, în vederea reproducerii, în locuri caracteristice fiecărei specii,
numite locuri de reproducere. Pentru majoritatea peştilor, epoca de reproducere este bine determinată
în timp şi ea depinde de temperatură. In cele mai multe cazuri, fecundaţia este externă: femela depune
icrele pe un substrat sau într-un. .„cuib”, iar masculul împrăştie lichidul spermatic (lapţii) peste icre,
după care, în unele cazuri, ca la păstrăv, acestea sunt acoperite cu nisip. Procesul este cunoscut în mod
curent sub denumirea de „bătaie” (sau „boişte”). Peştii iau parte la ea în grupuri mai mari sau în
perechi. In acest timp, pot avea loc lupte între masculi, unii îmbrăcând aşa-numita „haină de nuntă”.
Salmonidele adăpostesc icrele fecundate, dar nu se îngrijesc de puiet. După depunere, icrele trec
printr-o perioadă de incubaţie, care este caracterizată, pentru fiecare specie, de un anumit număr de
grade-zile. Dezvoltarea din icre a peştelui adult trece prin mai multe stadii: stadiul embrionar, până la
ecloziune; stadiul larvar, până la apariţia solzilor (stadiul de „alevin”); stadiul de puiet, până ajunge la
maturitatea sexuală.
Ovulele peştilor sunt înconjurate de o membrană vitelină sau înveliş primar şi de o
membrană secundară. Dimensiunile şi numărul ouălor, în raport cu greutatea femelelor, diferă de la o
specie la alta. Ovulele pot avea diferite prelungiri ce servesc Ta fixarea lor de plante sau obiecte. Se

15
remarcă la ovule un pol animal, unde se formează embrionul si un pol vegetativ, unde se găseşte
vitelusul. Dezvoltarea embrionului se face în etape: în primele stadii se formează sistemul nervos,
tubul digestiv, ochii şi inima; anusul se constituie de timpuriu şi se deschide în urma sacului vitelin;
gura apare după ecloziune.
După Diessner s.a., se disting trei faze în dezvoltarea icrelor până la ecloziune: a) de la
fecundare, la apariţia coloanei vertebrale (aproximativ 100 grade-zile); b) de la formarea coloanei
vertebrale, la apariţia ochilor (necesită circa 120-140 grade-zile); c) de la apariţia ochilor, până la
ecloziune.
Eclozionarea puietului se produce cu ajutorul unui ferment secretat de embrion, care subţiază
„coaja” icrei. Alevinul. (larva) iese obişnuit din icră cu coada înainte. El prezintă, un timp, o pungă
vitelină din care se hrăneşte. La început, alevinul face foarte puţine mişcări; după resorbţia pungii
viteline în proporţie de 2/3, el începe să înoate.

Cap. 6 BIOLOGIA Şl CLASIFICAREA PEŞTILOR DIN APELE DE MUNTE

Sub raportul rolului şi importanţei economice pe care o au, peştii din aceste ape se împart în
două grupe: a) peşti principali, care formează şi obiect de crescătorie; b) peşti însoţitori, care au o
importanţă mai mică din punct de vedere economic. In prima grupă, se situează peştii din fam.
Salmonidae şi fam. Thymallidae, iar în a doua grupă, peşti ca boişteanul, grindelul, mreana vânătă etc.

Cheie de determinare pentru salmonide

Tabelul

Gura mică, deschiderea nu ajunge în dreptul ochilor, dinţi mici,


1a 2
căzători sau absenţi
Gura mare, deschiderea ei ajunge până în dreptul ochilor, se
1b 3
remarcă numeroşi dinţi ascuţiţi
2a Înotătoarea dorsală mare Lipanul

16
Înotătoarea dorsală normală, maxilarul inferior evident mai lung
2b Coregonul mare
decât cel superior
Înotătoarea dorsală normală, gura terminată într-un bot mic sau
2c Coregonul mic
maxilarul superior mai lung decât cel inferior
O bandă purpurie mai mult sau mai puţin evidentă în lungul liniei
3a Păstrăvul curcubeu
laterale, coada acoperite de numeroase pete întunecate
3b Aceste caractere sunt absente 4
Marginea anterioară a înotătoarelor pectorale, ventrale şi anale
4a albe strălucitoare; gura mică, solzii mici, în lungul liniei laterale în 5
număr de 160-240
Marginea anterioară a înotătoarelor pectorale, ventrale şi anale nu
4b 6
sunt albe, solzii pot fi mici
Înotătoarele anale şi ventrale portocalii cu o dublă bandă neagră şi
5a Păstrăv fântânel
albă pe marginea lor anterioară
Solzi mijlocii (120-130 în lungul liniei laterale), 11-19 dispuşi
6a 7
între linia laterală şi înotătoarea adipoasă
6b Solzi foarte mici (180-220 în lungul liniei laterale), corp cilindric Lostriţă
Corpul colorat destul de variat, pe spate brun-verzui, este presărat
7a Păstrăv indigen
cu pete roşii şi negre care apar şi pe înotătoare
Corp argintiu cu spatele gri-verzui, deasupra liniei laterale pete
7b negre rotunde, rectangulare sau în formă de x; rar până la 6-8 ani Păstrăv de lac
pot apărea pete portocalii, roşii sau ruginii în lungul liniei laterale

Familia Salmonidae (Regan, 1914). Peştii din această familie au corpul alungit, acoperit cu
solzi mici si deşi. Au două înotătoare dorsale, cea posterioară numită adipoasă; ventralele sunt plasate
în zona abdomenului., Capul nu este acoperit de solzi şi gura nu prezintă mustăţi. Linia laterală este
evidentă. Oviductele sunt rudimentare sau lipsesc. Reproducerea are loc în apele dulci. Familia
cuprinde nouă genuri, dar la noi trăiesc numai patru, două autohtone: Salmo şi Hucho şi două
introduse: Salvelinus şi Coregonus,
Genul Salmo (Linne, 1758). Corpul este alungit, gura largă, pe laturile corpului cu puncte
roşii sau negre. Icrele sunt mari. Speciile acestui gen sunt răspândite în Europa, Asia Mică, Caucaz,
America de Nord etc. La noi se găsesc două specii: Salmo trutta şi Salmo gairdneri.
Salmo trutta L., 1758. Este o specie larg răspândită. în mod obişnuit, are pe flancurile
corpului pete roşii. Sunt cunoscute numeroase rase geografice, care constituie subspecii. La noi sunt
cunoscute: Salmo trutta fario; Salmo trutta lacustris; Salrno trutta-labrax, cea mai răspândită fiind
prima subspecie. Este de menţionat faptul că mulţi autori apreciază că fiecare lac, fiecare râu şi chiar
porţiune a unui râu are varietatea sa locală de păstrăv, care se deosebeşte mai mult sau mai puţin prin
forma şi coloraţia sa.

Păstrăvii
SALMO TRUTTA-FARIO L. 1758

17
(SALMO FARIO Linnaeus; TRUTTA FARIO Siebold)
(păstrăvul indigen)

Caractere morfologice. Are corpul relativ scurt, îndesat. Pe linia laterală se pot număra
115-132 solzi. Lungimea corpului este în funcţie de vârstă şi hrană, înălţimea maximă reprezintă 19,5-
24% din lungimea corpului (fără aripioara caudală). Are botul scurt şi obtuz. Capul reprezintă 20,6-
23,6% din lungimea corpului (fig.). Greutatea după primul an oscilează între 5-20 g, în funcţie de
hrănire, şi ajunge, după 5-6 ani, până la 4-5 kg.
Coloraţia variază destul de mult în raport de vârstă, maturitate sexuală, temperatură, natura
apei etc. în apele umbrite, păstrăvul are o culoare mai închisă decât în apele luminate. Adulţii au,
obişnuit, spinarea brună-verzuie, flancurile mai gălbui, cu pete negre şi roşii, acestea din urmă fiind
grupate mai mult în jurul liniei laterale. Dintre înotătoare, care au culoarea cenuşie, doar dorsala este
punctată cu pete negre, ceva mai mici.
Dimorfismul sexual se evidenţiază prin capul mai ascuţit al masculilor, care au botul,
mandibula şi înotătoarele pectorale mai lungi decât femelele. În general, la păstrăvul indigen se
remarcă o variabilitate a caracterelor morfologice, a ritmului de creştere şi a coloritului, în acest sens,
se poate da ca exemplu păstrăvul negru din râul Beretău-Barcău (Crişana), care nu are pete roşii.
Răspândire. Este o specie răspândită natural în cea mai mare parte a Europei (fig.), ca şi în
Asia Mică. A fost introdusă cu rezultate foarte bune în America de Nord, Africa si Noua Zeelandă. La
noi, este întâlnită în pâraiele de munte şi în lacurile montane, fiind principalul „locuitor” al zonei care-
i poartă numele.
Ecologie. Trăieşte exclusiv în apele de munte, cu un conţinut de 6-7 cm3 oxigen/l şi cu o
amplitudine redusă a temperaturilor. Exemplarele adulte preferă apele mai adânci, pe când puieţii până
la un an preferă apele mai puţin adânci şi mai liniştite. Este un foarte bun înotător, fiind în stare să sară
peste obstacole înalte până la l m. Este exclusiv carnivor. Se hrăneşte cu insecte, melci, crustacee
inferioare, mai rar cu batracieni, iar după 2-3 ani devine ihtiofag, consumând peşti ca Phoxinus,
Cottus, Noemacheilus şi chiar puiet din propria specie.
Reproducere. Maturitatea sexuală este atinsă în anul (2) 3-4, mai târziu la femele decât la
masculi. Epoca de reproducere începe în octombrie şi durează până în decembrie. Păstrăvii, având o
coloraţie mai vie (aşa-numita „haină de nuntă”), se deplasează spre izvoare. Femelele au abdomenul
mărit de icrele pe care le conţin. In locuri cu apă mică şi cu fundul albiei nisipos, femela, cu ajutorul
înotătoarelor, sapă un şănţuleţ în care depune icrele, peste care masculii depun lapţii, după care cuibul
este acoperit cu nisip. Depunerea icrelor se face în mai multe reprize, după care adulţii coboară pe
cursul apei. Icrele sunt galbene-portocalii, cu diametrul de 4,5-5 mm; obişnuit, o femelă depune 2 000-
2 500 (4 000) „boabe” la un kg din greutatea corpului ei. Perioada de incubaţie durează, după P. Decei,
de la 110 până la 205 zile, în funcţie de temperatura apei. Din totalul icrelor depuse în mediul natural,
doar l-3% ajung până în stadiul de puiet. Alevinii au un ritm de creştere ce variază în funcţie de
temperatura apei şi, în special, de hrană (fig.). La un an, greutatea oscilează între 5-20 g, la doi ajung
la 90-130 g, iar la trei ani între 200-300 g. Longevitatea maximă atinge 10-12 ani.
Pescuitul. Este permis între l mai si 14 septembrie, numai cu undiţa şi folosind momeli

18
artificiale. Dimensiunea legală admisă la pescuit este de minimum 20 cm, iar numărul exemplarelor ce
pot fi recoltate într-o zi de pescuit este limitat (10 bucăţi). Pescuitul se practică de pe mal.
Creştere. Păstrăvul indigen se pretează la creştere şi exploatare intensivă, în staţiuni special
amenajate. Deoarece are un ritm de creştere mai scăzut, pentru consum se practică, obişnuit, creşterea
„păstrăvului curcubeu”.

SALMO TRUTTA LACUSTRIS L, 1758


(păstrăvul de lac)

Caractere morfologice. Are o formă, în general, identică cu a păstrăvului întâlnit în pâraiele


de munte. Se deosebeşte însă de acesta prin talie, ajungând la 10—12 kg, excepţional mai mult. Este
argintiu, iar pe spate verzui sau cenuşiu-albăstrui. Pe jumătatea superioară a corpului şi pe înotătoarea
dorsală se remarcă pete negre, rotunde sau neregulate, variabile ca mărime. La exemplarele tinere se
pot observa, în zona liniei laterale, şi pete roşii, care dispar cu timpul.
Răspândire. Păstrăvul de lac este întâlnit în lacurile din nordul Europei, din Caucaz şi Alpi.
La noi a fost introdus în Lacul Roşu de la Gheorgheni şi în lacurile de acumulare de la Bicaz, Vidraru,
Vidra, Leşu, ca şi în lacurile Gâlcescu, Bucura si Bâlea.
Ecologie. Trăind în lacuri, se reproduce în pâraiele ce se varsă în ele. Perioada de
reproducere durează din septembrie până în decembrie. Maturitatea sexuală apare la 6-7 ani. Icrele
măsoară 5,25-6,00 mm. Longevitatea durează 20 ani. Până la vârsta de 3 ani, atinge circa 27,00 cm, iar
la 8-9 ani atinge 80-90 cm în lungime şi o greutate de 5,7-7,9 kg. Hrana sa constă, la început, din
larve, insecte etc., iar la vârsta de 4-5 ani devine aproape exclusiv răpitor.
Pescuit. Recoltarea se face în aceleaşi condiţii ca la păstrăvul de râu. Are o importanţă din ce
în ce mai mare, pe măsura extinderii sale în toate lacurile de baraj şi în lacurile alpine.

SALMO GAIRDNERI Richandson, 1836


(păstrăvul curcubeu)

Caractere morfologice. Specie originară din America de Nord, se deosebeşte de Salmo


trutta prin lipsa petelor roşii de pe flancuri şi frecvenţa mai mare a petelor întunecate şi rotunde. Dintre
numeroasele rase cunoscute în zona de origine, în Europa s-au introdus două: irideus şi shasta, prima
având 120-130 solzi, iar a doua 135-145 solzi pe linia laterală. Exemplarele din ţara noastră au
caracteristici ce se apropie mai mult de irideus, fapt pentru care-1 vom prezenta doar pe acesta.

Salmo gairdneri-irideus (Gibbons, 1855) (păstrăv curcubeu, păstrăv american). Are


corpul ceva mai lat decât păstrăvul de râu. Atinge, obişnuit, 25-30 cm lungime şi 0,8-1,6 kg, ajungând
excepţional la 50-90 cm şi 16 kg greutate. Cele mai mari exemplare pescuite în Lacul Bicaz au cântărit
în jur de 6 kg. Are spatele cenuşiu-albăstrui sau verzui întunecat, cu flancurile argintii şi abdomenul

19
albicios. Se remarcă numeroase pete negre pe corp, pe aripioara dorsală şi caudală, lipsa petelor roşii
şi existenţa unei dungi multicolore în lungul liniei laterale, care luceşte în culorile curcubeului, de
unde provine si denumirea (fig.). Ritmul de creştere este mult mai rapid decât al păstrăvului indigen
(fig.). Atinge în anul al doilea, în funcţie de abundenţa hranei, 200-300 g şi 22-28 cm lungime.
Răspândire. Este răspândit în America de Nord. În Europa, a fost introdus în anul 1880. La
noi a fost introdus în multe ape curgătoare şi în păstrăvării.
Ecologie. Păstrăvul curcubeu este mai puţin pretenţios la gradul de oxigenare a apei şi
suportă uşor variaţii mai mari ale temperaturii. Preferă temperaturi ale apei de 17-20° C. Atinge
maturitatea sexuală la vârsta de 2-3 ani.
Reproducere. Aceasta are loc în martie-aprilie, când femela depune, la l kg greutate
corporală, între l 500 şi 4 000 icre, cu diametrul de 4-5 mm. Incubaţia durează 330-400 zile-grade.
Este mai rezistent la boli. Se hrăneşte cu insecte, moluşte, viermi, crustacei etc. Este
nepretenţios faţă de hrană.
Pescuit. Între l iunie-31 decembrie este permis cu undiţa, folosind momeli artificiale.
Dimensiunea minimă admisă la pescuit este de 20 cm. Se pescuieşte relativ mai uşor, din cauză că este
foarte lacom. Pescuitul se practică de pe mal, iar numărul exemplarelor este limitat la 10 (5 din
lacurile de acumulare).
Creştere. Se pretează la creştere intensivă, fapt pentru, care este înmulţit în păstrăvăriile
destinate producerii păstrăvului de consum (Tismana, Vaşcău, Gudea, Cîmpul Cetăţii etc.). Nu se
menţine în apele de munte atât din cauza temperaturii scăzute a apei, cât şi pentru că este migrator,
fapt pentru care este neindicat pentru repopularea apelor a căror temperatură nu depăşeşte 16—17° C.
Pe acest considerent, se recomandă introducerea rasei S. g. shasta, care este stabilă. Se pretează şi la
creşterea în iazuri sau lacuri.

Genul Salvelinus (Richardson, 1836). Speciile cuprinse în acest gen diferă de cele din
genul Salmo prin corpul moderat alungit, capul comprimat lateral, gura de la mijlocie la mare şi solzii
mai mărunţi. Genul este răspândit în nordul Americii, Europei şi Asiei, precum şi în Alpi. La noi este
introdusă o singură specie: Salvelinus fontinalis.

SALVELINUS FONTINALIS Mitcell, 1815


(păstrăvul fântânel, păstrăv de izvor)

Caractere morfologice. Corpul este verde-închis-măsliniu, pe spate marmorat, cu dungi


întunecate, alternând cu dungi deschise şerpuite, pe laturi auriu-portocaliu şi cu abdomenul albicios.
Numeroasele puncte roşii carmin sau galbene sunt înconjurate de o bordură albastră, înotătoarele
dorsală şi caudală au dungi închise, pectoralele, ventralele şi anala sunt roşiatice; la marginea
anterioară au două dungi, una roşie şi alta cenuşie negricioasă. In perioada de împerechere, culorile
devin mult mai vii. Corpul are obişnuit o lungime în jur de 20 (30) cm, iar înălţimea maximă

20
reprezintă 19-27,8% din lungime. Capul ocupă 21,6-26% din lungime. Linia laterală cuprinde 200-250
solzi (fig.).
Răspândire. La noi a fost introdus în mai multe ape de munte, dintre care amintim: Negruţa,
Dumitreasa şi Irişoara, toţi afluenţi ai Someşului Mic. Prima încercare s-a făcut (în 1906) pe Valea
Tarcăului şi Valea Putnei. În 1962 a fost introdus în Valea Dejani - Făgăraş, iar în anii următori pe
Valea Iadului, Râul Sadului, Neagra Brostenilor, Valea Gurghiului, Valea Drăganului, Brodina şi
Lacul Şteviei (Retezat).
Ecologie. Fântânelul manifestă preferinţă pentru apele reci (12-15°), bine oxigenate, fapt
pentru care staţiunea convenabilă o constituie cursul superior al pâraielor de munte. Este sensibil la
variaţiile de temperatură şi la poluare. Este mai vioi şi mai îndrăzneţ decât păstrăvul. Se hrăneşte cu
râme, larve, viermi, melci etc. pe care-i caută neîncetat.
Reproducere. Are loc odată cu a păstrăvului indigen, cu care se încrucişează şi dă hibrizi
sterili. Este mai sensibil la bolile infecţioase, fapt pentru care creşterea sa intensivă este mai dificilă.
Alevinii au un ritm de creştere mai rapid decât la păstrăvul indigen. Astfel, după Pojoga, aceştia ajung
la vârsta de un an la 12-18 cm lungime şi 20-125 g. Excepţional se pot găsi, la vârste peste 4 ani,
exemplare de 35 cm lungime şi cu greutate de peste 0,5 kg.
Pescuit. Nu este reglementat separat, ci se încadrează în aceeaşi perioadă cu a păstrăvului de
râu şi în aceleaşi condiţii.
Creştere. Este mai puţin apt pentru creştere intensivă. Are o importanţă economică redusă,
iar carnea sa este mai puţin gustoasă decât a păstrăvului de râu. Materialul necesar popularilor se
produce în păstrăvăriile Valea Putnei, Dejani-Făgăraş, Gudea-Mureş şi Bîlea-Sibiu.

Genul Hucho (Günther, 1866) cuprinde specii de talie mare, cu capul comprimat lateral,
corpul acoperit cu pete întunecate până la negre, în formă de „X”. La noi se găseşte o singură specie
Hucho hucho (L.).

HUCHO HUCHO L, 1758


(Lostriţa)

Caractere morfologice. Este cel mai mare reprezentant al familiei. Are un corp alungit şi
gros, lung de 1,2-1,5 m şi atinge 10-20 kg. Obişnuit are 2-5 kg, capul reprezintă 22,7-27,9% din
lungimea corpului şi se termină cu o gură largă, înălţimea corpului reprezintă 15-20% din lungime
(fig.). Coloraţia pe spate este cenuşie-ruginie, iar flancurile şi abdomenul albe-argintii. Jumătatea
superioară a corpului, inclusiv dorsala şi caudala, sunt acoperite de pete negre. Dimorfismul sexual
este puţin pronunţat: botul masculilor este mai ascuţit, iar coloraţia mai închisă, în special pe abdomen,
înotătoarele sunt cenuşii sau roşcate şi, cu excepţia dorsalei şi caudalei, sunt lipsite de pete.
Răspândire. Este o specie endemică în bazinul Dunării. La noi, este întâlnită în câteva râuri:
Tisa, Viseu, Bistriţa, Dorna, Cerna, Borşa etc. (fig.).
Ecologie. Trăieşte în apele nurilor sau fluviilor, manifestând preferinţe pentru locurile cu

21
curent puternic, vârtejuri, repezişuri şi zone de stâncării calcaroase.
Reproducere. Are loc primăvara, în lunile aprilie-mai, când lostriţa se deplasează în locurile
de „boişte", situate în amonte de staţiunea obişnuită de zona lipanului, reuşind să treacă peste
obstacole de l-1,5 m înălţime. În pietrişul sau nisipul de pe fundul albiei, femela sapă o adâncitură de
aproximativ 30 cm, în care depune icrele ce vor fi fecundate de unul sau mai mulţi masculi. O femelă
produce, la un kilogram din greutatea corpului, 1600-3200 icre. Cele mai bune icre se obţin de la
femelele de 4-6 kg. Icrele, de culoare galbenă-portocalie, au diametre între 4,8-6 mm. Ecloziunea se
produce după trecerea a circa 270 grade-zile. Larvele, până la resorbţia pungii viteline, stau nemişcate,
după care devin foarte active. Ele rămân la locurile de ecloziune circa un an. În primul an, lostriţele
ajung la 15-25 cm, .peste 30 cm după doi ani, 40-'50 cm si în jur de un kilogram la trei ani, iar după
vârsta de 6 ani ajung la 70-85 cm si 4-6 kg. Maturitatea sexuală se atinge la 5 ani.
Hrana. Este diferenţiată în funcţie de vârsta si anotimp. Ea constă, în stadiile de tinereţe, din
plancton şi insecte, apoi aproape exclusiv din peşti (Chondrostoma, Barbus meridionalis, Leuciscus
cephalus, Alburnoides, Phoxinus, Gobio), broaşte, şoareci de apă si chiar păsări, înmulţirea şi existenţa
lostriţei sunt afectate de duşmani naturali, paraziţi, bacterii sau ciuperci ca Saprolegnia, ca şi de
braconaj sau de poluarea apelor.
Pescuit. Este permis între l iunie şi 31 decembrie, pe bază de autorizaţie specială, cu undiţa,
dimensiunea minimă admisă la lostriţa fiind de 65 cm. În râurile populate cu această specie, pescuitul
cu momeli artificiale este interzis.
Creştere. Deşi au fost formulate numeroase rezerve referitoare la înmulţirea artificială a
lostriţei, încercările mai recente din ţara noastră, la păstrăvăriile Făina şi Valea Putnei, au dat rezultate
promiţătoare. Astăzi, lostriţa se mai creşte în păstrăvăriile Poiana Mărului, Oieşti, Gilău şi Ceahlău.

22
Cap. 7 Alte specii

Genul Coregonus (Lacepede, 1804). Cuprinde numeroase specii, larg răspândite în


America de Nord, Europa de Nord, Siberia şi în Alpi. Au solzii relativ mari şi pe linia laterală se
numără cel mult 111 bucăţi. La noi sunt introduse două specii: C. lavaretus şi C. albula.

COREGONUS LAVARETUS L, 1738


(Coregonul)

Caractere morfologice. Este o specie cu numeroase rase, dintre care la noi s-a introdus
Coregonus lavaretus var. maraenoides (Poljakow, 1784). Acesta are corpul fusiform, cu înălţimea în
jur de 26,5% din lungimea totală. Botul este trunchiat. Înotătoarea dorsală şi cea anală au marginea
concavă; celelalte sunt ascuţite, iar caudala este adânc scobită (fig.). Culoarea pe spate este întunecată,
iar flancurile şi abdomenul sunt argintii. Se remarcă vârful negru al înotătoarelor. Atinge lungimi până
la 60 cm şi greutăţi de 2—3 kg.
Răspândire. Originar din lacul Peipus (fosta U.R.S.S.), a fost răspândit în mai multe ţări din
centrul şi N-V Europei. La noi a fost introdus în 1956 în Lacul Roşu, ca şi în câteva heleşteie şi iazuri.
Ecologie. Coregonul trăieşte exclusiv în ape lacustre. Reproducerea are loc în octombrie—
noiembrie. Hrana constă din plancton, mai ales în tinereţe, apoi din nevertebrate bentonice, iar unele
exemplare, cu vârsta, pot deveni ihtiofage.
Recoltare. Se face cu undiţa, de pe mal, între l mai - 14 septembrie, cu momeli artificiale.
Dimensiunea minimă admisă la pescuit este de 20 cm, iar numărul de exemplare limitat la 10.

COREGONUS ALBULA L. 1758


(coregonul mic)

Caractere morfologice. Este o specie ceva mai mică decât precedenta şi cu multe rase
geografice şi ecologice. Dintre ele, la noi s-a introdus Coregonus albula ladogensis (Pravdin, 1948).

23
Are corpul asemănător cu specia prezentată mai sus, cu deosebirea că înălţimea maximă nu depăşeşte
19% din lungimea corpului, în zona de origine, atinge lungimea maximă de 46 cm şi greutatea de l kg.
Linia laterală, cu 69-91 solzi, este puţin curbată în jos, în partea anterioară.
Răspândire. Originară din lacul Ladoga, specia a fost introdusă în numeroase lacuri şi
heleşteie. La noi a fost introdusă în 1956 în aceleaşi lacuri ca şi specia precedentă, precum şi în lacul
de baraj de la Vidraru (Argeş).
Ecologie. Trăieşte în ape lacustre. Reproducerea are loc în noiembrie decembrie, iar hrana
constă din plancton, dar consumă şi hrană bentonică.

Fam. Thymallidae (Gil, 1894). Deşi mulţi sistematicieni încadrează această familie ca un
gen al fam. Salmonidae, acceptăm clasificarea dată în „Fauna R.S. România”, vol. III. Familia
cuprinde un singur gen.

Genul Thymallus (Cuver, 1829). Cuprinde 5 specii dulcicole, vicariante, dintre care la noi
se găseşte doar una - Thymallus thymallus.

THYMALLUS THYMALLUS L., 1758


(lipanul)

Caractere morfologice. Corpul este alungit, cu înălţimea maximă reprezentând 19,5-25,5%


din lungime, capul mic, terminat cu o gură mică; înotătoarea dorsală este mult mai mare decât la alte
salmonide, cu marginea rotunjită în partea anterioară (fig.). Linia laterală este aproape dreaptă (cu 75-
85 solzi). Pe spate şi cap are o culoare cenuşie-brun-verzuie, laturile corpului sunt argintii cu reflexe
vineţii sau gălbui, cu luciu metalic, iar abdomenul alb-argintiu. Pe spate este mai întunecat, iar pe
laturi are pete negre, înotătoarele perechi sunt roşcate sau gălbui, iar cele neperechi violacee. Dorsala
este colorată în albastru şi roşu, cu pete roşii-cărămizii şi negre. Masculii sunt mai mari ca femelele.
Obişnuit, atinge 20-35 cm, rar 50 cm şi greutăţi până la 2,00 kg.
Răspândire. Lipanul este cunoscut aproape în întreaga Europă. La noi ocupă partea
inferioară a apelor de munte, constituind „zona lipanului”, care însă nu este prea bine delimitată
(fig.).
Ecologie. Preferă ape mai adânci, liniştite, cu fundul pietros.
Reproducerea are loc în martie-aprilie. Icrele, cu diametrul de 2,5-3,5 (4) mm, au o culoare
gălbuie-portocalie. Femelele depun în pietriş 6 000-13 000 icre pentru fiecare kg greutate corporală.
După 21-26 zile de la fecundaţie, respectiv după 200-230 grade-zile, are loc ecloziunea. Creşte relativ
repede, ajungând în primul an la 10-14 cm, în al doilea an la 16-24 cm, în al treilea an la 30 cm şi 200-
400 g. Atinge maturitatea sexuală la 3 ani. Hrana este constituită din larve, crustacee, viermi, moluşte

24
şi, ocazional, icre sau puiet de peşti.
Pescuit. Este permis cu undiţa, folosind muşte artificiale, între l iunie şi 31 decembrie.
Dimensiunea legală admisă la pescuit este de minimum 25 cm, iar numărul este limitat la maximum
10 bucăţi pe zi.
Creştere. Deşi până nu de mult s-a susţinut că nu este posibilă înmulţirea artificială, în
ultimii ani ea s-a realizat în unele păstrăvării (Lăpuşna, Cândeşti si Ceahlău), cu rezultate
satisfăcătoare, fapt deosebit de important pentru repopularea apelor noastre.

Grupa „peştilor însoţitori” sau a peştilor secundari cuprinde destul de multe specii,
aparţinând în majoritate familiei Cyprinidae, la care se adaugă reprezentanţi ai familiilor Cobitidae şi
Cottidae.

25
Cap. 8 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ
PRODUCŢIA PISCICOLA A APELOR DE MUNTE

Existenţa efectivului piscicol şi, în primul rând, al salmonidelor, este afectată de factorii
naturali nefavorabili, de factorii artificiali (legaţi de activitatea umană), de către boli şi dăunători.

FACTORII NATURALI
Cei mai periculoşi sunt: viiturile mari, zăpoarele de gheaţă, seceta, variaţiile bruşte de
temperatură, îngheţurile şi obstacolele naturale. Viiturile mari, ca şi zăpoarele de gheaţă în mişcare,
antrenează la vale şi distrug atât peştii, cât şi flora şi fauna nutritivă, provocând modificarea radicală a
condiţiilor de existenţă pe perioade destul de lungi. Secetele prelungite, care duc la scăderea nivelului
apelor până la secarea lor, provoacă distrugerea parţială sau totală a faunei şi florei, restrâng foarte
mult spaţiul de trai al peştilor şi, concomitent, prin încălzirea apei, se reduce procentul de oxigen;
totodată, se creează condiţii favorabile instalării unor boli şi a braconajului. Variaţia bruscă a
temperaturii apei duce la unele perturbări funcţionale şi de comportament şi debilitarea peştilor.
Puietul nu suportă modificări bruşte care depăşesc 3°C, iar adulţii până la 7°C; procente destul de mari
de pierderi se înregistrează şi la icrele ce suferă variaţii bruşte de temperatură, îngheţurile timpurii pot
cauza, de asemenea, pagube, împiedicând depunerea icrelor şi producând fixarea adulţilor în gheaţă.
Acelaşi fenomen, de blocare în gheaţă, poate avea loc când apa îngheaţă până la fundul albiei. Apariţia
unor obstacole naturale pe cursul apei, mai mari de 1 m înălţime, împiedică deplasarea spre izvoare a
reproducătorilor şi „boiştea” are loc în condiţii nefavorabile. Acolo unde aceste obstacole nu pot fi
îndepărtate, este indicată construirea unor „scări pentru peşti”, care să le înlesnească trecerea în
perioada de boişte. Deoarece însă aceste scări facilitează braconajul, în perioada în care funcţionează
trebuie păzite.
Dintre dăunătorii naturali ai salmonizilor amintim: vidra (Lutra lutra L.), nurca (Mustela
lutreola L.), şoarecele cu bot ascuţit (Neomys fodiens Pali), şobolanul de apă (Arvicola amphibius),
lipitorile, chişcarii, şarpele de apă (Natrix tesselata), unele pasări cum sunt raţele, pescăruşul verde
(Alcedo athis ispida L.), mierla de apă (Cinclus cinclus aquaticus) şi unii peşti.

FACTORII ARTIFICIALI
Dintre aceştia, trebuie avuţi în vedere: braconajul, despădurirea unor suprafeţe mai mari de
teren din bazinele de acumulare, poluarea, plutăritul liber, construirea unor obstacole ce barează apa,
pescuitul neraţional etc. Braconajul este unul din factorii care influenţează cel mai mult efectivele.
Metodele utilizate de braconieri urmăresc ca în timp cât mai scurt să prindă cât mai mult peşte. Printre
metodele utilizate, amintim: otrăvirea apei cu diverse vegetale sau substanţe, abaterea cursului apei,
folosirea de materiale explozive, a unor instalaţii electrice improvizate, ca şi întrebuinţarea unor unelte

26
interzise la pescuitul salmonidelor (prostovolul, sacul, ţepoaia, priponul). Aici, se pot adăuga şi cei
care braconează cu mâna sau cu undiţa, folosind momeli nepermise. Lupta contra braconierilor se face
prin exercitarea susţinută a pazei şi a controlului, prin identificarea şi sancţionarea exemplară a celor
care nu înţeleg să respecte dispoziţiile legale.
Exploatarea simultană a unor suprafeţe mai întinse din bazinul de recepţie a unei ape, ca şi
tăierea arborilor de pe malul apelor determină modificări importante ale vitezei de curgere la
suprafaţă, măresc cantitatea materialului erodat, permit o încălzire mai mare a apei etc., fapt care se
răsfrânge negativ atât prin conţinutul mai mic de oxigen, cât şi printr-un grad de limpezime mai mică a
apei, înrăutăţind condiţiile de existenţă a salmonidelor. Cerinţa de a se executa exploatări pe suprafeţe
mai mici este în deplină concordanţă cu principiile unei silviculturi raţionale; prin aceasta se asigură
modificări mai mici ale condiţiilor de mediu şi se permite menţinerea unor efective normale de
salmonide în apele respective.
Un factor care îşi face tot mai mult simţită prezenţa şi influenţa sa dăunătoare este poluarea,
generată de deversarea apelor reziduale, de eliminarea unor substanţe chimice, de deversarea
rumeguşului etc. Sunt ape care, în prezent, sunt lipsite total de peşte, cum ar fi Valea Bârsei, pârâul
Vârghiş etc. în altele se poate întâlni un număr redus de specii. Există unele ape poluate din străinătate
în care s-au adaptat unele specii de peşti, care însă nu mai pot fi consumaţi din cauza substanţelor
otrăvitoare pe care le-au încorporat, în parte, efectul distrugător al poluării poate fi eliminat prin
trecerea apelor reziduale prin staţii de epurare. La noi în ţară, obligativitatea epurării apelor industriale
este reglementată prin lege.
Un factor ce poate determina modificări sensibile ale efectivului este pescuitul neraţional. Se
cunoaşte că fiecare apă are o anumită capacitate de hrănire a efectivului piscicol. Nereglementarea
pescuitului, în raport de posibilităţile reale ale apei, duce la scăderea efectivului până la dispariţia
completă a peştelui.
Construirea unor obstacole mai mari de l m înălţime poate afecta înmulţirea salmonidelor,
ceea ce impune şi în acest caz construirea „scărilor pentru peşte”.

27
BOLILE SALMONIDELOR

Sunt destul de numeroase şi descrise pe larg în lucrări de specialitate. În lucrarea de faţă ne


vom opri doar asupra câtorva mai frecvente (tab. ). Cu puţine excepţii, ele nu sunt transmisibile la om.
Pentru evitarea îmbolnăvirii peştilor, mâi ales în crescătorii, se impun măsuri de igienă şi profilaxie.
Intre acestea, se recomandă asigurarea unui debit suficient de mare, o densitate în bazine în
concordanţă cu acest debit, asigurarea unor măsuri de igienă perfectă a incubatoarelor, „trocilor” şi
instalaţiilor, o hrănire raţională, susţinută şi în concordanţă cu vârsta şi specia, introducerea în
carantină a icrelor, alevinilor sau peştilor introduşi, asigurarea unei permanente selecţii a efectivului de
reproducători.
Preventiv, se prevăd băi cu verde de malachit, formol etc., sau dezinfecţii cu lapte de var ori
permanganat de potasiu, în raport de situaţie. Periodic, sunt trimise la analiză probe de apă, iar în caz
de mortalităţi, peşti sau icre sunt expediate pentru diagnostic la laboratoarele de specialitate.

28
Cap. 9 MIJLOACE DE CREŞTERE A PRODUCŢIEI
PISCICOLE A APELOR DE MUNTE

Creşterea efectivelor de salmonide se poate realiza prin măsuri de ocrotire şi de amenajare a


apelor. Măsurile de ocrotire se referă, în primul rând, la protejarea fondurilor piscicole, la care se
asociază crearea unor zone oprite pentru pescuit, ce însumează 20—25% din luciul de apă, amplasate
în locurile optime de dezvoltare a speciilor salmonicole. În situaţia că pescuitul se face doar pe bază de
autorizaţii, aceste zone nu-şi mai găsesc justificarea. Acolo unde condiţiile o impun, perioada de
pescuit poate fi mult redusă sau se poate interzice pescuitul.
Pentru realizarea unor condiţii cit mai favorabile de creştere şi dezvoltare, pe lingă măsurile
de practicare a exploatărilor numai pe suprafeţe mici, regenerarea rapidă a arboretelor etc., este indicat
să se dea atenţie plantării malurilor, pentru asigurarea umbririi apei, deci evitarea încălzirii ei, cât şi
pentru faptul că arborii adăpostesc o entomofaună bogată ce poate servi ca hrană peştilor.
Un rol însemnat în îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă îl joacă şi amenajările ce se execută
şi care vizează restabilirea unor condiţii ce au fost alterate de cauze naturale sau artificiale. Dintre
amenajările cele mai frecvent întâlnite, amintim:

Cascada podită. Constituită dintr-un buştean gros de 40-50 cm, se amplasează


perpendicular pe firul apei şi se încastrează în mal pe o lungime de 1,5-2 m, la ambele capete. Peste el
se aplică o podea lată cât albia şi lungă de 2,5-3,5 m, în raport de panta terenului. Partea din aval se
fixează de buştean, având grijă ca marginea să treacă peste acesta cu 40-50 cm, iar cea din amonte se
fixează cu o prăjină transversală şi se încastrează în fundul albiei, pentru a se evita dislocarea cascadei.
Lateral, se montează buşteni pentru a se evita erodarea malurilor, dar cel mai bine se construiesc pe
margini „căsoaie”. Apa care trece peste cascade, fiind dirijată de 2 bile numite „abătătoare”, are o
cădere de circa 50 cm, se oxigenează şi sapă o bulboană în care păstrăvul îşi găseşte adăpost şi hrană.
Aceste cascade creează cele mai bune condiţii de dezvoltare pentru peşti. Obişnuit, ele se construiesc
în apele ce au fundul albiei erodabil si maluri înalte (fig.).
Barajul. Se execută din blocuri de stâncă şi bolovani pe porţiuni ale albiei cu eroziune
redusă, pentru ca apa să nu le disloce. Amplasat transversal, barajul are o înălţime de 50 cm şi o lăţime
de 80-100 cm, iar lungimea sa nu va depăşi 6-8 m. în aval, el va fi susţinut de o bilă încastrată în
ambele maluri. Lateral, dacă este cazul, malurile se căptuşesc cu lespezi, pentru a se evita erodarea, în
spatele barajului se formează o porţiune de apă întinsă, adâncă şi mai liniştită, în care se vor dezvolta o
faună şi o floră mai bogată, iar peştii vor găsi mai uşor adăpost. (fig.).
Cascada simplă. Se execută dintr-un buştean cu diametrul de 35-40 cm, dispus transversal
peste curentul apei, şi se încastrează la ambele capete în mal, pe o lungime de l-2 m. În spatele lui se
aşează fascine, bolovani şi pietriş, pentru ca apa să treacă peste buştean şi să formeze o bulboană în
aval. Aceste cascade sunt indicate pentru apele cu maluri joase şi albia cu o lăţime sub 8 m.
Construcţia simplă, costul scăzut ca şi posibilitatea de a fi executată de unul sau doi oameni, o fac

29
avantajoasă în raport cu alte amenajări (fig.).
Pintenul. Se execută în apele care au o mare variaţie a debitului şi cu albii late. Amplasarea
lui se face în punctele în care curentul apei loveşte în mal. Sunt cunoscute mai multe tipuri de pinteni;
toate însă se amplasează oblic faţă de mal şi cu unul din capete încastrat în el, fie că pintenul este
format dintr-un perete de bârne, fie că este format dintr-o „căsoaie”, în acest fel, se evită erodarea
malurilor şi, totodată, în apa liniştită din spatele lor peştii găsesc adăpost şi hrană. Pintenii sunt indicaţi
în apele în care se practică plutăritul (fig.).
Scobitura în mal. Este, aşa cum sugerează denumirea, o excavaţie în mal executată cu
scopul de a oferi, în apele cu plutărit, un adăpost pentru
peşti. Dimensiunile unei astfel de lucrări sunt de 1,5-2 m, atât în Lungime cât şi în lăţime.
Dezavantajul ei corista în faptul că se colmatează foarte repede.
Arborele ancorat. Este lucrarea cea mai uşor de realizat, recomandabilă în apele cu
adâncime mică şi maluri joase. Arborele, cu vârful înspre aval, necurăţat de crăci, se ancorează cu
sârmă de un punct de pe mal, în locuri în care apa îl erodează. Prezenţa arborelui domoleşte curentul
apei şi permite dezvoltarea unei bogate faune, iar pentru păstrăvi constituie un bun loc de adăpost şi
pândă, (fig.).
Capra. Este o construcţie mobilă, de formă piramidală, cu baza pătrată sau triunghi
echilateral, cu latura de l-1,5 m. Unul sau doi pereni ai caprei se căptuşesc cu scânduri pe o înălţime de
70-100 cm. La jumătatea înălţimii piramidei se execută o platformă pe care se aşează bolovani, pentru
a se asigura stabilitatea construcţiei. Capra se aşează în albie cu partea căptuşită înspre amonte, pentru
ca în spatele ei să rămână loc de adăpost. Caprele se utilizează acolo unde nu se pot executa alte
lucrări cu efect mai mare (fig.).
Trecătorile sau „scările pentru peşti”. Sunt indicate în cazul obstacolelor naturale sau
artificiale mai înalte de l m şi care se găsesc pe cursul apei (fig.). Trecătorile sunt nişte canale săpate în
mal, cu o pantă de l:12 până la l:15. Secţiunea canalului este de 100x50 cm, iar apa trebuie să aibă o
înălţime de cel puţin 20 cm, pentru ca peştele să poată trece, în unele situaţii, se poate utiliza un canal
în care se instalează palete de retenţie a apei, de dimensiuni şi forme variabile.
Se utilizează, de asemenea, scări cu despărţituri complete sau scafa cu contracurent. Aceasta
din urmă constă dintr-un tub în interiorul căruia se amplasează nişte pinteni aşezaţi în unghi ascuţit
faţă de fundul tubului şi care sunt încovoiaţi cu vârful înăuntru. Această construcţie creează un
contracurent ce frânează curentul principal, în clipa în care apa din fundul scobiturii încearcă să treacă
peste muchia pintenului.
Mai recent, în străinătate, la obstacolele mai înalte, se execută ascensoare electrice automate,
care transportă peştele în amonte.
Pentru împiedicarea braconajului, „scările pentru peşti”, aflate în funcţiune, trebuie neapărat
păzite; altfel, ele devin curse din care peştii pot fi foarte uşor prinşi.
*
În cazul cursurilor de apă cu un grad de torenţialitate ridicat, se va avea în vedere
coroborarea lucrărilor de ameliorare şi corectare a torenţilor cu lucrările de amenajare piscicolă, ca şi
cu lucrările de interes hidroenergetic, în astfel de situaţii, soluţiile adoptate pentru amenajarea

30
piscicolă vor putea avea caracter de unicat vizând, în final, menţinerea si creşterea efectivului piscicol
în noile condiţii;
Complexitatea amenajării ecosistemelor acvatice constă în faptul că, de cele mai multe ori,
această lucrare urmăreşte să redea mediului calităţi pe care acesta le-a pierdut, adeseori, din cauze
antropogene. reţeaua hidrografică a apelor de munte a suferit mai puţin decât restul reţelei
hidrografice influenţa unor factori legaţi de industrializare chimizare, defrişări etc.; este foarte probabil
ca, sub raportul productivităţii piscicole apele de munte să fi avut de suferit şi din alte cauze, cum ar fi:
poluarea, schimbarea naturii arboretelor, creşterea numărului de pescar braconajul, utilizarea cursului
de apă de câtre zootehnie şi construcţii etc. Ca urmare, pentru o mai bună valorificare a apelor de
munte vor trebui asigurate într-o mai mare măsură lucrări de întreţinere, protecţie şi creştere a
potenţialului lor biologic, în aceasta situaţie o mai mare atente în amenajarea lacurilor şi, mai ales, a
celor de retenţie. va asigura o sensibilă creştere a producţiei piscicole.
În întreţinerea bazinelor acvatice, de mare importanţă este menţinerea şi consolidarea
malurilor. Astfel, locurile de adăpat trebuie amenajate corespunzător, sub forma unei platforme parţial
suspendate deasupra apei şi, bineînţeles, interzicerea adăpatului pe restul albiei. Defrişările în lungul
apelor pot cauza efecte nedorite asupra condiţiilor de existenţă a peştilor (temperatură, hrană etc.). Nu
sunt însă de dorit ape complet umbrite, deoarece aceasta se repercutează negativ asupra varietăţii
hranei animale şi asupra dezvoltării vegetaţiei acvatice. Lucrările de corectare a albiei pot distruge
locurile de adăpost, vegetaţia acvatică şi pot produce dezechilibre între categoriile de consumatori,
fapt pentru care se cere păstrarea, pe lungimi cât mai mari, a cursului natural.
Toate intervenţiile făcute, prin diferitele lucrări amintite mai sus, influenţează, direct şi
indirect, efectivul piscicol, fapt pentru care trebuie precizat că, alături de ele, se impun de multe ori
intervenţii cu efecte directe asupra componentei piscicole. Astfel, recoltarea într-un anumit regim a
efectivului piscicol poate favoriza o specie sau alta, aşa cum o permite pescuitul cu caracter industrial.
Păstrarea unor anumite raporturi cantitative între specii duce la realizarea unui echilibru artificial. O
altă cale o constituie populările masive cu alevini sau chiar adulţi, care schimbă raporturile cu ceilalţi
componenţi ai ecosistemului, dar permit şi o mai intensă recoltare. Utilizarea metodelor biologice
prezentate, ca şi folosirea materialului selecţionat la repopulări, stabilirea unor veritabile formule de
populare a apelor, cum ar fi păstrăv-boiştean-porcuşor, amenajarea locurilor de reproducere etc. pot
influenţa, în mare măsură, producţia piscicolă a apelor de munte.

31
CREŞTEREA ARTIFICIALA A SALMONIDELOR

Cauzele care au determinat trecerea la creşterea artificială a salmonidelor sunt cerinţele


crescânde de peşte pe piaţa internă şi externă, ca şi necesitatea tot mai imperioasă de repopulare a
apelor de munte, pentru satisfacerea solicitărilor unui număr tot mai mare de pescari sportivi.
„Programul naţional de conservare şi dezvoltare a fondului forestier prevede, printre altele, şi
o creştere rapidă a producţiei de păstrăv pentru consum şi posibilitatea pentru oamenii muncii de a-şi
petrece timpul liber în mod plăcut, prin practicarea pescuitului sportiv. In aceste condiţii, a fost adoptat
de către Ministerul Silviculturii un intens program de dezvoltare şi modernizare a bazei materiale
printr-o serie de acţiuni de amenajare a apelor de munte. S-au avut în vedere situaţiile mai dificile de
reproducere a salmonidelor în unele staţiuni, în care, sub acţiunea factorilor nefavorabili, condiţiile de
mediu s-au deteriorat, fapt ce a dus la scăderea sau chiar la dispariţia efectivului piscicol. Un alt motiv
care a determinat luarea unor măsuri speciale este că, în condiţii naturale de reproducere, numai l«/o
din icrele depuse de păstrăvi ajung să evolueze până în faza de adulţi. Speciile care se cresc astăzi în
staţiuni de creştere intensivă sunt: păstrăvul indigen, păstrăvul fântânel, lipanul, lostriţa, coregonul
(pentru repopulări) şi păstrăvul curcubeu (pentru consum).
Producerea materialului necesar repopulărilor, ca şi producţia de peşte pentru consum, se
realizează în staţiuni piscicole denumite păstrăvării. Acestea pot fi destinate repopulărilor, producţiei
de peşte pentru consum sau au un caracter mixt.

Cap. 10 CONDIŢII NECESARE ÎNFIINŢĂRII UNEI STAŢIUNI DE SALMONICULTURĂ


(PĂSTRĂVĂRIE) ŞI PĂRŢILE COMPONENTE ALE PĂSTRĂVĂRIEI

Înainte de înfiinţarea unei staţiuni destinate salmoniculturii (păstrăvărie), este necesar să se


stabilească dacă condiţiile staţionale satisfac exigenţele care se impun. Amplasarea se face în staţiuni
de munte, de preferinţă pe un substrat impermeabil. Sunt însă şi situaţii când sursa de apă permite

32
instalarea lor chiar în zona de câmpie.
Asupra surselor de apă care vor alimenta instalaţiile şi bazinele este indicat să se facă
măsurători timp de un an, prin care să se stabilească oscilaţiile pe care le înregistrează debitul apei,
conţinutul acesteia în oxigen dizolvat, pH-ul şi limpezimea. Debitul are un rol însemnat, deoarece de
mărimea lui depinde capacitatea păstrăvăriei respective. După P. Decei, este recomandabil să se
asigure următorul debit: 500-l 000 l/s pentru l ha luciu de apă; pentru 10000 icre: 3-5 l/minut, de la
fecundare până la embrionare; 5-7 l/minut, de la embrionare până la eclozare; pentru 10 000 puieţi: 7-
15 l/minut, de la eclozare până la 30 zile; 30 l/minut, între 31-60 zile; 60 l/minut, între 61-90 zile; 60-
120 l/minut, până la un an.
Se va urmări ca, prin debitul existent, să se asigure în cinci ore o schimbare totală a apei din
bazine. Este indicat, după I. Pojoga, ca în staţiunile mai joase malurile bazinelor să fie plantate cu
arbori, care să asigure umbră în timpul verii, deci temperaturi ceva mai scăzute, pe lângă faptul că
atrag un mare număr de insecte care pot servi ca hrană naturală. Dintre condiţiile staţionale, trebuie
avut în vedere gradul de împădurire, ca şi perspectiva exploatărilor forestiere în bazinul în care se
urmăreşte amplasarea, de aceasta depinzând constanţa debitului, limpezimea, temperatura etc. Este
necesar ca terenul pe care se instalează bazinele să aibă o pantă de l %, pentru a se asigura scurgerea
apei cu o viteză care să evite îngheţarea ei. Trebuie să se ţină seama, la amplasare, şi de condiţiile de
ordin economic, în sensul ca sursele de aprovizionare să fie cât mai apropiate, accesul să se realizeze
cu uşurinţă şi să se obţină beneficii care să amortizeze investiţiile în câţiva ani.

PĂRŢILE COMPONENTE ALE UNEI PĂSTRĂVĂRII

Pentru realizarea înmulţirii şi creşterii salmonidelor, sunt necesare o serie de instalaţii şi


amenajări specifice, al căror număr şi varietate depind de scopul şi capacitatea staţiunii respective
(fig.).
Sistemul de captare şi distribuţie a apei. Prezent în toate păstrăvăriile, este constituit dintr-
un baraj, canale de alimentare, bazine de distribuţie şi decantare, canale de admisie şi canale de
evacuare.
Barajul se construieşte, obişnuit, din piatra şi mortar; are rolul de a capta apa şi a permite
dirijarea ei prin canalele de alimentare. Dacă înălţimea sa depăşeşte l m, va fi dotat cu „scară pentru
peşti”. Barajul va fi prevăzut cu radier şi cuvetă. În cazul păstrăvăriilor mai mici, el poate fi înlocuit de
o construcţie din lemn.

33
Canalul de alimentare porneşte din partea superioară a barajului, având la intrare un grătar
pentru reţinerea eventualelor crăci şi un dispozitiv (şuber) pentru reglarea debitului. Panta canalului
este de 1% şi trebuie să crească progresiv pe parcurs. Dimensionarea se face luând în considerare
debitul de apă necesar, la care se adaugă o rezervă de 10%. El se execută din lemn, zidărie, tuburi de
azbociment, fontă sau beton armat, având la fiecare 100 m, ca şi la schimbări de direcţie, mici bazine
de control.
Bazinele de distribuţie se construiesc pentru reglarea debitului şi dirijarea apei spre diversele
părţi ale păstrăvăriei. Uneori, pot servi şi ca bazine de decantare. Se execută din zidărie sau beton
armat.
Bazinele de decantare se realizează cu scopul de a se depune impurităţile antrenate de ape şi
pentru a asigura astfel un grad ridicat de limpezime, mai ales apei destinate incubatoarelor. Se
confecţionează din aceleaşi materiale ca şi bazinele de distribuţie. Dimensiunile obişnuite ale acestor
bazine sunt de 5x10 m. Este bine să se utilizeze două decantoare, pentru ca atunci când unul este în
funcţie celălalt să poată fi curăţat. Iarna nu este necesară utilizarea lor, deoarece apa este limpede, iar
viteza mică permite îngheţarea apei.
Canalele de admisie sunt legate de canalul de alimentare prin mici bazine de distribuţie, care
asigură dirijarea apei în bazine. Ele sunt amplasate mai sus, la cel puţin 30 cm deasupra nivelului apei
din bazin, pentru ca, prin cădere, să se asigure oxigenarea apei. In bazin, sub locul de cădere a apei, se
execută platforme înclinate de beton sau lemn, pentru a împiedica pătrunderea peştilor în canale.
Canalele de evacuare. La ieşirea din bazine sau din „casa incubatoarelor” apa este dirijată în
canale de evacuare. Panta de scurgere poate fi mai mică, dar materialele de construcţie sunt aceleaşi ca
la canalele de alimentare.
Elementul care asigură reglarea nivelului apei din bazine este aşa-numitul „călugăr”,
amplasat la ieşirea apei din bazine (fig.). Acesta se execută din dulapi de lemn sau beton armat.
„Călugărul”, în general, are două părţi: una verticală, amplasată în bazin sau în marginea digului şi alta
orizontală, care pleacă de pe fundul bazinului şi iese pe sub dig. Partea verticală are o formă
dreptunghiulară, cu secţiunea de 15x30 cm la bazinele pentru puieţi şi 20 X 40 cm (sau 30x60 cm) la
bazinele pentru reproducători sau creşterea peştelui de consum. În interiorul lor se găsesc vanete ce
permit reglarea nivelului apei din bazine. Partea orizontală are o secţiune pătrată, de 15x15 cm la
bazinele pentru puieţi si 20X20 cm (sau 30x30 cm) la bazinele pentru peştii adulţi. Partea dinspre
bazin a „călugărului" este dotată cu sită sau grătar, care permite intrarea apei în corpul său. Corpul
orizontal este prevăzut cu un şuber, care permite evacuarea apei din bazin. Circulaţia apei prin
„călugăr” se face în felul următor: apa intrată prin sită trece peste primul şir de vanete, care sunt lăsate
până jos, apoi trece pe sub cel de-al doilea şir, evacuându-se apa de la suprafaţă. Aceasta se face vara,
când apa de la suprafaţă este mai caldă şi mai săracă în oxigen. Iarna, se urmăreşte schimbarea apei la
fundul bazinului şi atunci primul rând de vanete, ridicat în sus, permite trecerea apei pe sub el.
Bazinele pentru peşti. Au dimensiuni şi forme diferite, în raport cu destinaţia lor.
Bazinele pentru puieţi au o suprafaţă de 20-60 m2, cu raportul între laturi de 10/1. Ele au
fundul în pantă lină; astfel, la admisie apa are o adâncime de 0,50 m, iar la evacuare l m. Se apreciază
că pentru fiecare tonă de peşte pentru consum sunt necesare 5—6 bazine de acest fel. Aceste bazine se

34
execută din pământ sau beton.
Bazinele pentru reproducători au o suprafaţă de 100-200 m2 şi raportul între laturi între 1/5-
1/8. Adâncimea apei la admisie trebuie să fie de 1-1,20 m şi de 1,5-2 m la evacuare. Necesarul de apă
se calculează astfel încât la fiecare kilogram de peşte să existe l-2 m2 luciu de apă. Se execută din
pământ sau beton, cu fundul acoperit cu pietriş.
Bazinele destinate creşterii păstrăvului de consum au o suprafaţă de 200-500 m2, cu raportul
între laturi între 2/5-1/2. Adâncimea apei la admisie va fi de 0,80—1,00 m şi de 1,50 m la evacuare.
Necesarul se calculează ţinând seama de productivitatea speciei care se creşte. Se apreciază că, în ce
priveşte suprafaţa luciului de apă dintr-o păstrăvărie, bazinele destinate creşterii ocupă 60—70%.
Bazinele se realizează din pământ sau beton, având fundul acoperit cu pietriş. Preferabil, se va utiliza
pământul atunci când acesta nu este permeabil, deoarece, pe lângă faptul că permite instalarea unei
faune nutritive, este mai igienic şi mai economic.
Bazinele circulare, destinate reproducătorilor de lostriţă şi păstrăv, au un diametru de 8—18
m. Atât pereţii, cât şi fundul bazinului au o anumită înclinaţie. Apa are o adâncime de 0,75—1,0 m.
Alimentarea cu apă se face perimetral. Este indicat ca la coronament bazinele să fie prevăzute cu plasă
de sârmă, pentru ca peştii să nu sară din bazin.

Alte categorii de bazine. În păstrăvării se mai construiesc 2-3 bazine de carantină, eventual 5
—6 bazine pentru experimentări, cu dimensiuni de 1x3 m, ca şi l-2 bazine pentru pescuitul sportiv.
În interiorul tuturor bazinelor se vor construi platforme de scândură de 60 (80)-100 (120) cm,
plasate la 30 cm sub nivelul apei, pentru hrănire şi adăpost.
Groapa de pescuit. Constituie o anexă a bazinelor, care facilitează prinderea peştilor cu
ocazia operaţiilor de evacuare şi sortare a efectivului piscicol, în cazul bazinelor pentru puieţi, ea poate
fi suplinită de o ladă pentru pescuit. Groapa pentru pescuit este un bazin mic de 0,5x0,75 m şi adânc
de 0,25-0,50 m, situat sub nivelul fundului bazinului. Amplasarea sa se poate face în interiorul sau în
exteriorul bazinului. Lada de pescuit, de dimensiuni ceva mai mici decât groapa de pescuit, are pereţii
perforaţi şi este prevăzută cu minere.

INSTALAŢII DESTINATE INCUBĂRII ICRELOR

Procesul de incubare a icrelor, ca şi creşterea puieţilor (alevinilor) în primele săptămâni de


viaţă, necesită unele instalaţii specifice care, în cea mai mare parte, sunt amplasate într-o construcţie
specială (fig.). În această clădire, obiectivul principal îl constituie camera incubatoarelor, care se
construieşte la demisol, cu ferestrele aşezate imediat deasupra solului. Pentru o capacitate de 500 000
icre, încăperea are dimensiunile de 7x6x2,5 m. Pardoseala, ca şi planşeul, se execută din beton. În
interior se amplasează filtrele de apă, cu un sistem de alimentare şi evacuare a apei, incubatoarele cu
postamentele din beton şi o sursă de căldură. La acelaşi nivel se amenajează o încăpere mai mică ce
joacă, obişnuit, şi rolul de antreu, în care se găsesc bazinele de parcare a reproducătorilor. La nivelul
superior se construieşte locuinţa păstrăvarului, un birou laborator şi încăperi auxiliare.
Filtrele pentru apă. Pot fi de mai multe tipuri, mai frecvent utilizat fiind filtrul dublu (fig.).

35
Acesta este format din 3 compartimente: două dintre ele destinate filtrării, iar unul distribuirii apei.
Materialul filtrant este constituit din pietre de râu, pietriş şi nisip. Apa, care trece succesiv prin
straturile mai grosiere către cele mai fine, este dirijată prin conducte sau „uluce” la incubatoare, în care
cade de la o înălţime oarecare, pentru a se asigura oxigenarea ei. Din incubatoare apa se scurge în
uluce de evacuare, situate la 5-10 cm sub fundul incubatoarelor.
Incubatoarele. Sunt destinate adăpostirii icrelor din momentul fecundării până la ecloziune.
Sunt cunoscute mai multe tipuri de incubatoare, dintre care, pentru clocirea icrelor de păstrăv, se
utilizează tipul „Wacek-Universal”, iar pentru coregon şi lipan tipul „Weiss" („Zug”).
Incubatorul „Wacek-Universal” este construit din două cutii: cea exterioară din beton, lemn
sau tablă, cu dimensiunile de 70x60x30 cm, iar cea interioară din tablă zincată sau material plastic, de
dimensiuni mai mici: 65x58x25 cm. Cutia interioară are la fiecare din capete câte un perete interior,
situat la 5 cm. În partea din care intră apa, peretele este perforat pe circa o treime din suprafaţă,
porţiunea fiind situată lateral. Peretele dinspre evacuare, ca şi fundul cutiei, prezintă perforaţii pe toată
suprafaţa. Capacul incubatorului, din lemn, are un orificiu de 10x10 cm, acoperit cu tablă perforată.
Capacitatea unui incubator este de 10 000-12 500 icre de păstrăv pe un rând; în incubatoare, icrele pot
fi puse pe 4-5 rânduri.
Incubatorul Zug (Weiss) este format dintr-un vas de sticlă de forma unei pâlnii alungite, cu
capacitatea de 6-7 litri, înalt de 50-60 cm, cu diametrul la capătul mic de 4-5 cm, iar la marginea
superioară de 15-20 cm (fig.). Apa circulă printr-un tub de cauciuc conectat la capătul mic, de unde
urcă şi se evacuează la partea de sus. Capacitatea unui astfel de incubator este de 40 000-50 000 icre
de coregon.
Incubatorul cu „curent lung” este format dintr-o cutie cu dimensiuni de 300X35X30 cm în
care se introduc 3-4 cutii din tablă, de 30x60 cm, în care sunt practicate găuri lenticulare, de 0,3X1,0
cm. Ele prezintă avantajul unui debit mai redus, al întreţinerii şi dezinfectării mai uşoare, dar asigură o
oxigenare inegală.
Incubatorul cu „curent vertical” este de forma unui dulap, în care fiecare, sertar conţine 10
000 icre. Având în vedere că un asemenea dulap conţine 10-20 sertare-incubatoare (care, la unele
tipuri, poartă denumirea de tasuri), rezultă că procesul de incubare se realizează pe o suprafaţa foarte
mică şi cu un debit de 20-40 l/minut la 100 000 icre.
Puierniţa sau troaca. Este un bazin din lemn sau beton, de 200X60X25 cm (fig.). Pentru a
împiedica ieşirea puieţilor la cele 2 capete se execută pereţi din tablă perforată ce se dispun la 10 cm în
interior. Capacitatea unei „troci” este de 5 000-10 000 puieţi. Ele se aşeză sub un şopron construit
lângă casa incubatoarelor. Alimentarea cu apă se realizează printr-o ramificaţie a canalului de
alimentare.

INSTALAŢII ANEXE
În această categorie se includ instalaţiile frigorifice (sau gheţăria), destinate păstrării gheţii şi
cărnii şi bucătăria furajeră, pentru prepararea hranei peştilor. Gheaţa este necesară pentru transportul
icrelor, puieţilor sau a păstrăvului de consum, ca şi la conservarea hranei necesare peştilor. In
păstrăvărie, trebuie să mai existe, pe lingă locuinţa păstrăvarului, o magazie pentru păstrarea hranei

36
uscate şi o magazie pentru utilaje (hidrobion, sortatorul pentru peşti, aeratorul, distribuitorul de hrană
uscată etc.).

Cap. 11 PRODUCEREA PUIEŢILOR DE SALMONIDE


În păstrăvăriile din ţara noastră se produc, în marea majoritate a cazurilor, puieţi de păstrăv
indigen, de păstrăv curcubeu şi, mai puţin, de lipan, lostriţă, coregon şi fântânel. In principal, procesul
de producţie trece prin câteva faze: prinderea reproducătorilor; recoltarea şi fecundarea icrelor şi
incubarea, având însă unele particularităţi, în funcţie de specie.
Recoltarea icrelor. La păstrăvul indigen, reproducătorii se obţin din păstrăvărie sau se
pescuiesc din râu, având grijă să nu se producă vătămări acestora. Vârsta cea mai indicată pentru
recoltarea icrelor de la adulţi este la 4-6 ani. Prinderea exemplarelor reproducătoare are loc, obişnuit,
după 15 septembrie. Este indicat ca reproducătorii să fie hrăniţi abundent şi cu hrană naturală.
Recoltarea icrelor („mulgerea”) se face în funcţie de începerea epocii de „boişte” în apa
respectivă. De la primele semne ale începerii ei, reproducătorii sunt sortaţi pe sexe, în bazine separate.
Pentru stabilirea momentului optim, reproducătorii sunt controlaţi cel .puţin o dată la 3-4 zile.
Când elementele seminale au ajuns la maturitate, hrănirea încetează timp de două zile, după
care peştii sunt scoşi şi introduşi în nişte bidoane. Mulgerea se recomandă să se facă sub anestezie,
care se realizează cu eter, uretan, dar cel mai frecvent cu o substanţă specială - M 222. Se scot,
succesiv, mai întâi 3-4 femele, de la care se recoltează icrele într-un lighean şi apoi doi masculi ai
căror lapţi sunt „mulşi" deasupra lor şi amestecaţi cu icrele, utilizând, în acest scop, o pană de gâscă
(fig. 12.8). Această metodă de fecundare mai poartă denumirea de metodă uscată, datorită faptului că
amestecarea elementelor seminale se face fără apă, deoarece, în apă, spermatozoizii trăiesc mult mai
puţin. Abia după ce se consideră că prin amestecare fecundarea s-a produs, se toarnă apă cu care se
spală în mai multe rânduri icrele şi apoi se depun în incubator, după o treptată egalizare a temperaturii
apei în incubator cu cea din vasul în care au fost spălate. Recoltarea icrelor are loc în mai multe
reprize, situate la 6-8 zile una de cealaltă. Numărul icrelor ce se obţin la un kilogram greutate
corporală oscilează de la 2 500 la 3 000 bucăţi, excepţional mai mult. Procesul de incubaţie durează
140-180 de zile (necesită de la 330 la 380 grade zile), iar după P. Decei, 142-184 zile, (respectiv 330-
376 grade-zile). Pierderile admisibile în acest interval nu trebuie să depăşească 15%.
La păstrăvul curcubeu se utilizează reproducători crescuţi în păstrăvării. Recoltarea icrelor se
face în aprilie-mai, obţinându-se, în medie, 2500-3000 buc. la un kg corp. Perioada de recoltare de la o
femelă este de 5-10 zile. Incubaţia durează 45—62 zile, necesitând, în medie, 360 grade-zile.
Temperatura joacă şi aici un rol important, aşa cum rezultă din tabelul 40, redat după Leitritz (1969).
Pierderile oscilează între 10-25%.

Perioada de incubaţie la păstrăvul curcubeu


Tabelul
Perioada de incubaţie
Temperatura apei (°C)
37
La păstrăvul fântânel reproducătorii se obţin din păstrăvării. Vârsta cea mai potrivită a
acestora pentru recoltarea icrelor este de 4-5 ani. Este indicat ca ei să primească numai hrană naturală.
Recoltarea icrelor are loc în octombrie, obţinându-se, în medie, 2 500 bucăţi icre la un kilogram
greutate corporală. Procesul de incubaţie se termină după 350-400 grade-zile.
Reproducătorii de lipan se prind din mediul natural, în luna mai. Femelele devin mature la
vârsta de 3 ani, iar masculii la 2 ani. Se obţin, în medie, 13 000 bucăţi icre la un kg/corp. Incubaţia
durează 20-25 zile, necesitând 180-230 grade-zile. Pierderile normale în această perioadă nu depăşesc
5%.
Lostriţa, ca şi lipanul, ridică mai multe probleme legate de înmulţirea artificială.
Reproducătorii cei mai buni sunt cei care au între 4-6 kg. Masculii devin maturi la 5 ani, iar femelele
la 6 ani. Prinderea reproducătorilor se face în aprilie. Se recoltează, în medie, 2 000 bucăţi icre la un
kg/corp. Icrele obţinute de la o femelă se amestecă cu elementele seminale de la doi masculi. Incubaţia
durează între 25 şi 35 zile, eclozând după însumarea a 250-300 grade-zile.
Coregonul atinge maturitatea sexuală la 2-3 ani (C. albula), respectiv 3-4 ani (C. lavaretus),
primul depunând 10 000 icre, iar cel de-al doilea 15000 icre la l kilogram corp. Recoltarea icrelor se
face în octombrie-decembrie, incubaţia lor necesitând între 300-360 grade-zile.
Numărarea icrelor. Se face prin mai multe metode, din care amintim: Metoda Schillinger.
Într-un cilindru gradat de 20 cm3 se pun 10 cm 3 apă, după care se introduc icre până ce nivelul apei
ajunge la gradaţia 20.
Se stabileşte astfel numărul de icre, care dislocă un volum de 10 cm3.
Pentru numărătoarea propriu-zisă se utilizează un vas Erlenmeyer prevăzut în partea
superioară cu un cilindru gradat de 100 cm3. Apa va umple vasul până la gradaţia O a cilindrului, după
care se vor introduce icre până ce apa va ajunge la gradaţia 100 a cilindrului. Numărul icrelor care s-au
introdus se stabileşte înmulţind cu 10 numărul obţinut la numărarea icrelor în cilindrul de 20 cm3.
Metoda cântăririi constă în cântărirea unui lot de l 000 de icre, după care cântărirea tuturor
icrelor ne permite stabilirea numărului total.
Metoda evaluării în funcţie de suprafaţa ocupată se aplică frecvent, după ce icrele au fost
introduse în incubator. Se stabileşte suprafaţa incubatorului în cm2 şi, cu ajutorul unui cadru de l cm2,
se numără câte icre ocupă această suprafaţă, după care cifra obţinută se înmulţeşte cu suprafaţa totală
în cm2.
Metoda Brandstätt. Se utilizează o placă de cauciuc, cu 200 scobituri de mărimea unei icre
(fig.).
După numărare, icrele de păstrăv curcubeu, fântânel şi lostriţă se depun în incubatoare
Wacek, pe 1-5 rânduri. Icrele de lipan şi coregon se depun în incubatoare Zug (Weiss).
Incubarea. La păstrăvul indigen, procesul parcurge mai multe faze. Astfel, în prima fază
apare coloana vertebrală a puietului, apoi ochii sub forma a două puncte negre, iar eclozarea se
produce, în condiţii normale, după 330-410 grade-zile. Îngrijirea icrelor în acest interval cere să se
asigure la 10 000 icre un debit de 0,1 l apă/secundă, o temperatură cât mai constantă, îndepărtarea
icrelor moarte, curăţirea apei de nămol şi alte impurităţi, asigurarea oxigenării etc. Ecloziunea se

38
produce treptat, în decursul câtorva zile. Puieţii au o lungime de l-1,5 cm şi dispun de o pungă vitelină
din care se hrănesc timp de 4-5 săptămâni. Fazele la celelalte specii sunt similare.

Cap. 12 CREŞTEREA SALMONIDELOR

În procesul de creştere se pot distinge două etape: creşterea puieţilor şi creşterea adulţilor
pentru consum. Un rol hotărâtor în aceste procese îl are hrana. Trebuie să avem în vedere că hrana care
se administrează trebuie să îndeplinească anumite calităţi pentru a satisface nevoile peştelui sau
alevinilor. În practica crescătoriilor de la noi se folosesc o serie de sortimente (vezi tab.)
Tabelul
Nr.
Sortiment Conţinut sau provenienţă Valoare nutritivă Destinaţia
crt.
Carne crudă de cal sau Bogat în proteine şi
1 Ridicată Peşte de 1-2 ani
vită substanţe minerale
Splină, ficat, plămâni
2 Subproduse de abator Ridicată; medie Puiet
(bogate în proteine)
3 Brânză de vaci Bogată în metionină Ridicată Alevini
Ridicată (în
4 Sânge Bogat în proteină Puiet
amestec cu ficat)
Bogat în proteine şi unele Peşte de 1-2 ani şi
5 Peşte mărunt Ridicată
substanţe minerale puiet
6 Făinuri de:
Bogate în proteine şi Se dau în amestec
- carne Ridicată
grăsimi la peştele de 1-2
- peşte Bogate în proteine şi Ridicată ani
substanţe minerale

39
Bogate în proteine şi
- vegetale Ridicată
substanţe minerale
Zooplancton (Daphnya,
Bogate în substanţe
Cyclops, Chiromonidae
7 necesare creşterii Ridicată Puiet
crescute in bazine special
salmonidelor
amenajate

În hrana păstrăvului joacă un rol important circa 16 vitamine, a căror lipsă poate produce
dereglări ale unor procese fiziologice. Rolul fiecărei vitamine a fost deja evidenţiat în tabel.
Creşterea puieţilor. Începe din momentul ecloziunii. Incubatoarele care conţin mai puţin de
10 000 puieţi pot fi utilizate pentru creşterea lor până la vârsta de 4-5 săptămâni, când punga vitelină
s-a resorbit în proporţie de 2/3. Când sunt prea mulţi, alevinii se trec în „troci”, tot pentru acelaşi
interval. Cu excepţia puieţilor de lipan, care se deversează la vârsta de 4-5 zile, cei de păstrăv indigen
sau curcubeu sunt deversaţi la vârsta de 4-5 săptămâni. Puieţii destinaţi creşterii în vederea obţinerii
reproducătorilor sau a păstrăvilor de consum se ţin în continuare în troci, unde începe să li se
administreze hrană corespunzătoare, tocată mărunt şi formată din: melci, ouă de furnici, plancton, ficat
de vită, peşti proaspeţi, măruntaie, sânge şi creier de vită, brânză de vaci, gălbenuş de ouă şi făinuri
furajere, vitaminizate. Distribuirea hranei are loc la ore fixe, de 5-10 ori pe zi, greutatea ei nedepăşind
10% din greutatea puieţilor.

Exemple de alimente şi reţete pentru hrănirea puieţilor şi adulţilor


Tabelul

Vârsta În ţara noastră În Europa Centrală În Japonia


Ficat, măruntaie de
Râme, melci, peşte
vacă şi cal; cantitatea
terciuit, brânză de vaci,
0-2 săptămâni egală cu 30-40% din
gălbenuş de ou (4-5 ori
greutatea puieţilor (15
pe zi)
ori pe zi)
Ficat, carne sau peşte
Măruntaie, deşeuri de terciuit, lapte smântânit,
2 săptămâni-3 luni
abator, carne de cal, făină de grâu (6-7 ori pe
făină de peşte, făină de zi)
porumb, făină de oase, Deşeuri de abator, făină
Carne sau peşte terciuit,
drojdie de bere (3 ori de peşte, făină de
3-6 luni lapte smântânit, făină
pe zi) secară, drojdie de bere
de grâu (4-5 ori pe zi)
(3 ori pe zi)
Peste 6 luni Carne de cal, deşeuri Deşeuri de abator, făină Carne sau peşte terciuit,
de abator, făină de de carne, făină lapte smântânit, făină
cereale, drojdie de bere vegetală, făină de oase, de grâu (2-3 ori pe zi)
(o dată pe zi) drojdie de bere (o dată

40
pe zi)

La vârsta de l-2 luni puieţii sunt trecuţi în bazine, după o prealabilă sortare pe mărimi, care
se mai repetă de l-2 ori, până în octombrie-noiembrie. La 1 m2 luciu de apă se pot introduce 500-l 000
puieţi. Hrănirea lor se face, în continuare, cu alimente proaspete şi crude, în componenţa cărora intră
ficat, splină, inimă, melci, viermi şi broaşte. Dacă la celelalte specii accentul se pune pe resursele
naturale de hrană, la păstrăvul curcubeu se pot utiliza deşeurile de abator, carnea de cal, ca şi făina de
secară sau porumb, făina de peşte sau de carne, făina de oase şi drojdie de bere etc. (tab.). Hrana se
distribuie de 5-6 ori pe zi, greutatea ei zilnică echivalând cu 8% din greutatea puieţilor. Pentru
producerea alt păstrăv sunt necesare 8 t hrană, atunci când nu se utilizează hrană granulată.
În ultimul timp, s-a realizat şi utilizat hrană concentrată pentru puieţi, care are un coeficient
de transformare (randament) de 2-2,5 (3,0), în funcţie de reţeta utilizată.
Din momentul eclozării şi până la valorificare, salmonidele înregistrează pierderi mai mari
sau mai mici, în raport de specie şi condiţiile staţionale. În funcţie de aceste elemente, P. Decei a
clasificat în 3 grupe păstrăvăriile din ţara noastră. Redăm în tabelul … pierderile admisibile, de la
eclozare până la valorificare. În timpul sortării, inventarierii sau manipulărilor se admit următoarele
pierderi: puiet de un an - 5%; puiet de doi ani - 2%; adulţi şi reproducători - 0,5%.

Pierderi înregistrate în diverse stadii de dezvoltare (după P. Decei)


Tabelul

Specia de păstrăv

Vârsta puieţilor Curcubeu, Lostriţă, lipan


Indigen (%)
fântânel (%) (%)

De o vară 35-50 40-70 15-20

De un an 5-15 10-20 5-10

De 18 luni 2-4 1-2 1


De 2 ani 1-3 1-3 1
De doi ani şi jumătate: 2 1 1
De trei ani 1 1 0,5
Pierderi la reproducători
- primăvara 2 1 1
- toamna l 1 1

Creşterea reproducătorilor. Se realizează în bazine speciale. Se va avea în vedere ca


hrănirea să fie abundentă şi cu hrană naturală, pentru obţinerea unor icre de calitate superioară.
41
Creşterea peştelui pentru consum. Are în vedere, în primul rând, păstrăvul curcubeu. In
prezent, se extinde sistemul de creştere intensivă din cauza rezultatelor slabe obţinute prin creşterea
extensivă în iazuri şi lacuri, în perspectivă, se prevede utilizarea intensivă şi a unor lacuri de baraj, prin
furajarea peştelui şi obţinerea unei producţii de circa l000 kg la hectarul de luciu de apă.
Hrănirea păstrăvului curcubeu din bazine este una din problemele cele mai importante în
procesul de producţie. Folosindu-se particularităţile legate de creşterea sa mai rapidă şi faptul că se
hrăneşte şi în timpul iernii, el poate fi valorificat începând cu vârsta de 18 luni. Hrana constă din
deşeuri de abator, carne de cal, peste oceanic, făinuri vegetale, de carne sau de oase, drojdie de bere
furajeră şi vitamine (A, B, C). Hrana administrată constă din combinaţii executate după diferite reţete.
Hrana granulată produsă la noi, pe trei categorii de dimensiuni („Salmon-P0” pentru alevini şi puieţi
de l an: „Salmon-P1” pentru vârste între l-2 ani şi „Salmon-P2” pentru păstrăvii peste 2 ani), a dat
rezultate bune. Ca atare, un rol însemnat se va acorda şi în viitor hranei granulate care, pe lângă unele
facilităţi, va asigura o creştere sensibilă a producţiei. Randamentul pe care îl asigură hrana granulată
indigenă este de l kg păstrăv produs din (2,8) 3,0 kg hrană granulată, faţă de hrana tradiţională care are
un randament de l la 6 (8).
Hrana se va distribui la ore fixe, de mai multe ori pe zi, în porţii mici, până ce se remarcă
faptul că nu mai este consumată. La punctele de servire se execută platforme de scândură la circa 30
cm sub nivelul apei, de unde resturile rămase pot fi curăţate. La l 000 kg păstrăv se administrează
zilnic 5-10 kg hrană în lunile cu îngheţ, 20 kg în lunile răcoroase şi 70-100 kg în lunile optime pentru
hrănire (vezi tabelul 43). Administrarea hranei se va face şi în funcţie de temperatura apei, ţinându-se
seama de recomandările date în tabelul .

Repartizarea hranei, pe luni


Tabelul

Procent din totalul hranei administrate


Luna în decursul unui an

În ţara noastră În Europa Centrală


Ianuarie 1% -
Februarie 1% -
Martie 2% 1%

42
Aprilie 4% 4%
Mai 9% 7%
Iunie 15% 13%
Iulie 19% 16%
August 19% 18%
Septembrie 14% 17%
Octombrie 10% 14%
Noiembrie 4%. 10%
Decembrie 2% -

Mărimea raţiilor zilnice de hrană, în raport cu temperatura apei


(la păstrăvul curcubeu)
Tabelul
2% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 5oC
3-5% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 8-10 oC
5-7% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 10-15 oC
7-8% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 15-18 oC
5-7% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 18-20 oC
3% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 20-28 oC

Cap. 13 POPULĂRI Şl REPOPULĂRI CU SALMONIDE

Datorită unor cauze naturale sau artificiale, multe ape de munte rămân fără populaţie
piscicolă care să le valorifice potenţialul biogenic. în astfel de situaţii, este necesară stabilirea, prin
observaţii şi cercetări, a cauzelor care au generat această stare de lucruri, după care, în primă urgenţă,
se vor lua măsuri de eliminare a influenţei factorilor nocivi, trecându-se la executarea amenajărilor
necesare restabilirii condiţiilor de mediu favorabile existenţei salmonidelor. Odată realizate aceste
condiţii, se poate trece la repopularea apelor respective, în cazul lacurilor de baraj, după ce se constată
condiţiile favorabile pe care le pot întruni, acestea se populează cu specii adecvate. Tot în cadrul
acţiunilor de populare se încadrează măsurile de introducere, în unele ape, a unor specii noi ce nu au
existat în biotopul respectiv. Atât populările, cât şi repopulările, se pot realiza prin mai multe metode:
cu reproducători, cu puieţi sau cu icre.

43
REPOPULAREA CU ICRE
Este utilizată în situaţiile în care celelalte metode nu sunt aplicabile. Metoda constă în
recoltarea şi fecundarea icrelor în timpul „boiştei” şi apoi introducerea lor în grupe de 300-500 bucăţi
în pietriş, la adâncimea de 10—20 cm, în locurile de „boişte”. În Franţa, s-a experimentat metoda
Vibert, care s-a extins apoi în mai multe ţări: icrele fecundate, în număr de l 000, se introduc în cutiuţe
de plastic ce au numeroase orificii de 0,6 cm. Cutiuţele se îngroapă în pietriş grosier, la 20-25 cm
adâncime.

REPOPULAREA CU REPRODUCĂTORI
Constă din lansarea în apele curgătoare sau în lacurile de baraj a unui număr de păstrăvi
ajunşi la vârsta reproducerii. Se poate executa operaţia şi cu exemplare de l-2 ani, introducând în
paralel şi una sau două generaţii de puieţi. în acest ultim caz, se poate admite pescuitul chiar din
primul an al introducerii păstrăvului.

REPOPULAREA CU PUIEŢI
Este metoda cu cea mai largă utilizare în practică. În aplicarea ei se deosebesc unele
diferenţieri în raport de vârsta la care se produce lansarea. Astfel, sunt situaţii când puieţii se lansează
la vârsta de l-3 luni sau la 5-6 luni. Pentru o reuşită cât mai mare, este indicat să se utilizeze puieţi de
5-6 luni, aceştia având şanse mai mari să supravieţuiască factorilor nefavorabili, în acest scop, se
recomandă ca puieţii de 4-5 săptămâni, când punga vitelină este resorbită în proporţie de 2/3, să fie
luaţi din păstrăvărie şi introduşi în locuri de deversare, special amenajate pe cursul apei în care se va
face lansarea. Aceste bazine, sumar amenajate, poartă denumirea de topliţe. Prin construcţie, ele
trebuie să asigure: protecţia puieţilor împotriva viiturilor şi a peştilor mari, un debit corespunzător şi
un sistem eficient de evacuare a apei. Densitatea puieţilor în „topliţe” poate fi de 8-10 puieţi pe l m2
luciu de apă, acolo unde există hrană naturală abundentă. Topliţele se construiesc în locuri cu
denivelări ale terenului, situate între coasta dealului şi albia apei, pe locul de scurgere a unui izvor,în
albia unui pârâiaş sau pe un braţ mort. Acolo unde distanţa între cele două maluri ale izvorului este
mai mică, se execută un dig de pământ în spatele căruia se formează un luciu de apă. Obişnuit, digul
este protejat de un perete de bârne. în partea inferioară a digului se amplasează un canal din scânduri
groase (dulapi) cu secţiunea pătrată, prevăzut cu o vanetă de închidere de 20-30 cm. Sub coronamentul
barajului se amplasează un alt canal din dulapi, care serveşte la evacuarea apei. Spre interior, acesta
este prevăzut cu o sită cu orificii de 2-3 mm. Pe coronament se amplasează al treilea canal
(„preaplin”), pentru evacuarea apei în cazul unui debit ridicat. Este indicat ca în bazine să se introducă
snopi de craci, pentru a asigura puieţilor locuri de adăpost, în mod normal, la puieţii deversaţi toamna,
coeficientul de supravieţuire este de 25—30%. În cazul că în „topliţe” se administrează şi hrană,
coeficientul va depăşi 50%. Lansarea (deversarea) se va face după evaluarea numărului de puieţi
necesar.
Pentru aceasta, se utilizează următoarele formule:
- pentru puieţii de 5-6 luni: N = 20.B.L;

44
- pentru puieţii de 30-4 luni: N = 60.B.L;
- pentru puieţi de 1,5—2 luni: N = 80.B.L.,
în care: N reprezintă numărul de puieţi ce se introduc pe l km curs de apă; 20, 60 sau 80 sunt
coeficienţi ce rezultă din calcul; B = capacitatea biogenică a apei; L = lăţimea medie a apei, în metri.
După stabilirea speciei, a numărului de icre, a puieţilor sau adulţilor necesari acţiunii de
repopulare, în conformitate cu metoda adoptată, se procedează la transportul lor. Icrele se transportă
cu ajutorul unor rame de lemn, în interiorul cărora s-a întins o pânză albă sau tifon ude pe care se pun
acestea. Un număr de 20 de rame se introduc într-o ladă de transport, în care se plasează o lădiţă cu
gheaţă, iar în spaţiile libere muşchi sau rumeguş. In timpul transportului gheaţa se împrospătează,
întrucât temperatura trebuie menţinută în limita a 5 până la 10°C şi vor fi evitate zdruncinările prea
mari. Se transportă icrele în primele 24 de ore de la fecundare sau icrele embrionate. La destinaţie,
înainte de introducerea în incubatoare sau în apa râului, se procedează, timp de 30-40 minute, la
egalizarea temperaturii icrelor cu cea a apei în care vor fi plasate.
Transportul puieţilor se realizează, în funcţie de distanţă, respectiv de timp, cu bidoane de
mină, bidoane de tip „Borne” sau cu hidrobioane (fig. ):
- bidoanele de mină sini executate din tablă zincată, au o capacitate de 10 litri şi pot fi
utilizate pe distanţe scurte;
- bidoanele de tip „Borne” au o construcţie specială ce permite oxigenarea apei cu ajutorul
unei pompe si menţinerea temperaturii prin gheaţa ce se pune în partea superioară a vasului,Tabelul
Capacitatea de transport, cu Diverse mijloace, a puieţilor şi reproducătorilor

Temperatura Timpul de Puieţi de 4-6


Puieţi de 5-6 luni Păstrăvi
Mijlocul de transport apei transport săptămâni
(bucăţi) adulţi (kg)
(°C) (ore) (bucăţi)

Bidoane de tablă de
10 litri 10-12 1 1 000-2 000 200-300 0,7

Bidoane de tip „Borne” de


10-12 1 6 000-8 000 1 000-1 500 3,5
50 litri
Hidrobioane de 100 litri
10-12 1 30 000-50 000 8 000-12 000 30

Pungi de material plastic de 10-12 5-10 2 000-3 000 400-600 1,5


50 litri
- hidrobioanele sunt vase cu o capacitate mai mare, prevăzute cu instalaţie de oxigenare şi
orificii pentru primenirea apei. La noi, se utilizează hidrobioane de 275 l şi de 550 1.
Redăm, sub formă de tabel (tab.), capacitatea de transport cu diferite mijloace.
Tot mai frecvent utilizat este transportul puieţilor şi păstrăvilor adulţi în pungi de material
plastic, cu capacitatea de 25-50 1. Se procedează în felul următor: se iau două pungi care se introduc
una în cealaltă; între cele două pungi se pune gheaţă, iar în punga interioară apă, cam o treime din

45
capacitatea pungii, apoi se introduc peştii ce urmează să fie transportaţi, se elimină aerul şi în locul lui
se introduce oxigen; pungile se aşează, în vederea protejării, într-o cutie cu talaj pentru amortizarea
şocurilor din timpul transportului. Avantajul metodei constă în faptul că permite transportul a 1,5 kg
peşte într-o pungă de 50 l, la temperatura de 10-12°C, timp de 5-10 ore, cu minimum de pierderi şi
efort. Pentru ca transportul să decurgă în cele mai bune condiţii, este necesar ca hrănirea exemplarelor
ce urmează să fie transportate să fie sistată cu 24 de ore înainte de efectuare, în acelaşi timp, pentru
evitarea stresului, peştii se pot anestezia cu produsul M 222 „Sandoz” (l g/100 l apă). Sunt necesare
măsuri privind igiena vaselor, asigurarea oxigenării, păstrarea temperaturii în limitele optime, prin
schimbarea apei în timpul transportului şi egalizare termică treptată, fără ca diferenţa între cele două
ape, cea din vas şi cea din râu, să depăşească 7°C. Utilizarea apei de la robinet sau din fântâni este
exclusă. În timpul transportului se admit pierderi, la un timp maxim de transport de şase ore, redate în
tabelul.
Lansarea în pârâu se face după ce puieţii „se odihnesc” (circa 30 de minute), după care,
printr-o egalizare termică treptată a apei din vas cu cea din pârâu, vor fi pregătiţi pentru lansare.

Pierderi admisibile intervenite în timpul transportului


(după P. Decei)
Tabelul

Specia

Păstrăv indigen şi
Vârsta Alte salmonide
curcubeu
(%)
(%)
Icre 2 3
Puiet de un an 5 7
Păstrăv de doi ani 3 5
Păstrăv de 3 ani şi reproducători
1 1

46
Cap. 14 PRODUCŢIA PISCICOLĂ.
RECOLTAREA Şl VALORIFICAREA SALMONIDELOR

PRODUCŢIA PISCICOLA

Exprimată în kilograme, este cantitatea de peşte realizată într-un an pe o anumită suprafaţă


de luciu de apă sau pe un tronson al unei ape curgătoare. Ea poate fi efectul interacţiunii factorilor
naturali, caz în care putem vorbi de producţia naturală a apelor de munte. În astfel de situaţii ea poate
fi potenţială, dacă se consideră că acţiunea factorilor organici şi anorganici este optimă. De cele mai
multe ori însă, întâlnim o producţie reală, inferioară celei potenţiale, din cauza unor factori ce frânează
dezvoltarea efectivului piscicol şi asupra cărora trebuie acţionat pentru a aduce producţia reală la
nivelul celei potenţiale, realizând în acest fel o valorificare maximă a potenţialului biotic. Când se
intervine cu unele măsuri şi amenajări, şi acesta este cazul cel mai frecvent întâlnit, avem o producţie
seminaturală.
Exploatarea apelor de munte poate avea un caracter extensiv sau intensiv, în raport cu modul
de gospodărire şi, în primul rând, în funcţie de modul de hrănire: natural sau artificial.
In apele de munte sporirea producţiei se poate realiza prin aplicarea unor măsuri, cum sunt:
ameliorarea condiţiilor de mediu şi de hrănire naturală, prin executarea unor lucrări cu caracter special
(cascade, baraje etc.) sau prin efectul unor lucrări de ameliorare a caracterului torenţial al apelor,
ocrotirea împotriva pescuitului abuziv şi a poluării, refacerea efectivelor piscicole prin repopulări,
selecţia riguroasă a reproducătorilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, a braconajului sau chiar
hrănirea artificială a efectivului piscicol. Pentru a cunoaşte ce măsuri se impun în fiecare caz în parte,
în vederea asigurării unei producţii potenţiale, este necesară studierea atentă a ecosistemului acvatic şi
în special a caracteristicilor apei, a producţiei primare şi secundare, respectiv a populaţiilor piscicole,
pentru stabilirea raporturilor cantitative între categoriile de consumatori, pe de o parte şi între
producători şi consumatori, pe de alta.
Metodele ştiinţifice de determinare a producţiei piscicole se bazează pe studiul elementelor
fizico-chimice ale apei, al florei şi faunei, al numărului, greutăţii şi ritmului de creştere a peştilor etc.
Determinarea influenţei fiecărui element asupra producţiei piscicole, în condiţii naturale, este
insuficient cunoscută, astfel că în practică se aplică metode de evaluare mai mult sau mai puţin
riguroase, cu caracter estimativ.
Producţia apelor curgătoare şi a lacurilor poate fi stabilită ou ajutorul formulelor propuse de

47
Léger, Huet şi Arrignon (1970):
PA = BxLxK - pentru ape curgătoare;

S
PL = Bx xK - pentru lacuri,
10
în care: PA este producţia de peşte, îh kilograme, pe un kilometru de apă curgătoare; PL - producţia de
peşte, în kilograme, pe suprafaţa luată în calcul; B - capacitatea biogenică a apei, exprimată în cifre de
la l-10, conform valorilor stabilite pe scara Léger; L = lăţimea medie a albiei; S = suprafaţa luciului de
apă, .exprimată în ari; K = coeficient ce rezultă din stabilirea ponderii factorilor K1, K2, K3, K4 şi K5 (K
= K1xK2xK3xK4xK5, în care K1 = temperatura medie anuală; K2 = pH-ul apei; K3 = specia de peşte; K4
= vârsta peştilor; K5 = caracterul bazinului de acumulare).
Valorile acestor factori sunt date în tabelul 47, după J. Arrignon (1976).
Determinarea capacităţii biogenice a apei se poate face după indicaţiile scării lui Léger sau
după coeficientul de talie al lui Fulton. K4 (vârsta peştilor) se utilizează doar pentru bazine artificiale.

Valori ale factorilor K1 la K5


Tabelul

K1 K2 K3 K4 K5

Regiuni tempe- Peste 6 luni Tip urban


Ape acide = 1 Salmonide = l
rate 10°C = 1 =1 0,2-1,0

Ciprinide de ape Sub 6 luni Tip pastoral


Regiuni temperate curgătoare =1,5 =1,5 1,1-1,3
calde Ape alcaline = 2
16°C = 2 Tip fâneaţă
Ciprinide de ape
1,4-1,8
stătătoare = 2

Regiuni
intertropicale
22°C = 3

Regiuni 1

ecuatoriale

RECOLTAREA SALMOMDELOR

Salmonidele din apele de munte fac, în primul rând, obiectul pescuitului sportiv. Acesta este
unul din mijloacele de recreare a omului în natură, cu efecte tonifiante asupra organismului. Prin

48
pescuit sportiv se înţelege pescuitul ou undiţa, în sezoanele stabilite prin lege şi reglementările în
vigoare, folosind, de asemenea, momeli admise. Exploatarea fondului piscicol din apele de munte cade
în răspunderea R.A. ROMSILVA, prin organele din subordine sau prin darea în folosinţă A.G.V.P.S.
Pentru practicarea cu succes a pescuitului sportiv, este necesar să se cunoască bine
obiceiurile salmonidelor. în acest sens, trebuie ştiut faptul că aceştia sunt răpitori şi preferă locuri de
pândă nu departe de curentul principal al apei, de unde se reped asupra prăzii. Momelile şi cârligele se
aleg în funcţie de anotimp şi specia care se pescuieşte. Pescarul trebuie să se apropie de apă astfel
încât să nu fie văzut de peşte, să aibă o îmbrăcăminte în culoarea mediului, să calce uşor, pentru ca
vibraţiile şi zgomotul să nu fie sesizate de peşti. Pe timp însorit să evite ca umbra sa sau a undiţei să se
proiecteze pe apă. Pescuitul trebuie să se facă pe firul apei în sus şi de la malul pe care se află pescarul
către malul opus. Este indicat să se pescuiască în zilele răcoroase de vară, puţin înnorate, în zilele în
care cad ploi calde şi scurte, după 2-3 zile de ploi generale şi cu vânt rece etc.
Pentru procurarea reproducătorilor, a peştilor pentru consum din bazinele păstră variilor, ca
şi în scopuri ştiinţifice se poate folosi, pe scară restrânsă şi în condiţii speciale, pescuitul electric.
Acesta se bazează pe observaţia că .peştii, în anumite condiţii, intră în câmpul electric şi înoată spre
polul pozitiv (anod). în practică, pescuitul electric se desfăşoară în felul următor : energia electrică este
produsă de un generator mobil. Curentul electric este condus pe cabluri cauciucate, lungi de circa 100
m. Electrodul negativ (catodul) este scufundat în apă, iar anodul se plimbă la suprafaţă, mergând în
contra curentului. Peştii intraţi în raza de 3 m de la anod înoată spre el, iar în apropiere sunt paralizaţi,
ies la suprafaţă şi pot fi uşor prinşi cu minciogul. Se utilizează curent continuu, cu un voltaj de 220-
700 volţi şi cu o putere de 0,5-1,5 kilowaţi, în general, cu agregatul electric se capturează mai uşor
peştii mari. Această metodă, admisă doar în cazuri excepţionale (arătate mai sus), trebuie însoţită de
măsuri riguroase de protecţie a muncii.
Dezvoltarea reţelei de bazine artificiale, în urma construirii unui mare număr de lacuri de
baraj, a ridicat problema valorificării acestor ape nu numai prin pescuit sportiv, ci şi prin pescuit
industrial, în vederea comercializării pe piaţa internă sau la export a unor cantităţi tot mai mari de
salmonide.

VALORIFICAREA PRODUCŢIEI PISCICOLE

Producţia dată de păstrăvăriile pentru consum se livrează unităţilor comerciale.


Productivitatea la ha luciu apă şi producţia destinată consumului sunt încă scăzute în raport cu
potenţialul biologic şi productiv al speciilor şi cu condiţiile tehnico-organizatorice asigurate. De aici,
se desprinde necesitatea creşterii producţiei pe seama unor măsuri suplimentare de ordin tehnico-
organizatoric. O cale care ar putea da bune rezultate în valorificarea superioară a păstrăvului este aceea
a prelucrării acestuia sub formă de preparate şi semipreparate conservate, aşa cum se practică si în alte
ţări.

49
50