Sunteți pe pagina 1din 97

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

ISTORIA CONTEMPORANĂ A ROMÂNIEI

Marcela Sălăgean

CURS 1; Integrarea noilor provincii unite. Principalele măsuri legislative. Dezbateri de idei

- dunpă unirea din 1918, teritoriul României crescuse, ajungând în urma încorporării noilor provincii la 295.049 km²; populaţie: de la 7,9 milioane în 1915 la 14,7 milioane în 1919 şi la 18.057.028 milioane în 1930 (recensământ)

- din punct de vedere al numărului locuitorilor, România era pe locul 8 în Europa (toată perioada interbelică)

- din totalul populaţiei:

71,9% români

7,9% maghiari

4,4% germani

3,2% ruteni şi ucrainieni

2,3% ruşi

4% evrei, 2% bulgari, 1,5% ţigani, 0,15% turci şi tătari, 0,8% găgăuzi, 0,35% cehi şi slovaci,

0,3% polonezi, 0,8% greci şi sub 0,1% albanezi, armeni etc

- minorităţi etnice se găsesc în toate provinciile ţării cu o pondere mare în Transilvania, Basarabia,

Bucovina

- în Transilvania (cel mai ridicat grad de conflicte interetnice), în 1930:

57,8% români

24,4% maghiari

9,8% germani

- după 1918, conform statisticilor române dar şi străine, un număr important de români trăiau în afara ţării, aprox 1.000.000 persoane (care şi-au declarat naţionalitatea) aflaţi pe teritoriul URSS, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Albania, Cehoslovacia, SUA, Canada, Australia, America Latină (foarte puţini)

- indicele demografic (pe ansamblul ţării) a cunoscut în toată perioada interbelică e evoluţie pozitivă şi un spor natural de 35% locuitori; România era pe primul loc în Europa (dar la fel şi pentru mortalitatea infantilă)

- în perioada interbelică, România a cunoscut un spor demografic de 4,4 milioane locuitori, ajungând în 1939 la aproximativ 20 milioane locuitori (19.933.802 locuitori) Măsuri legislative

- una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat autorităţile române de-a lungul întregii perioade interbelice a fost cea legată de uniformizarea instituţional legislativă şi de integrare a noilor provincii unite

- întrebarea era dacă să se menţină, pentru o perioadă, legislaţia existentă până în momentul unirii în Regat sau să se aleagă o anume legislaţie dintr-o provincie, care să fie extinsă apoi pretutindeni sau să se creeze legi noi în formă şi conţinut

- pentru o scurtă perioadă, în teritoriile unite au continuat să existe instituţii cu atribuţii regionale

Marele Sfat Naţional din Transilvania

Consiliul Naţional în Bucovina

Sfatul Ţării în Basarabia

- în acest timp a funcţionat Consiliul Dirigent în Transilvania, Consiliul Secretarilor de Stat în Bucovina şi Consiliul Directorilor în Basarabia

- toate aceste instituţii au rolul de a asigura buna desfăşurare a administraţiei în fiecare provincie şi se găsesc în legătură cu Bucureştiul

unele intră în conflict cu acesta, în altele se preiau măsurile venite dinspre acesta

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

- prin decretele lege din 9 aprilie, 11/24 decembrie şi 18/31 decembrie 1918 cu privire la organizarea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei s-au menţinut în vigoare legile aflate în Basarabia şi Bucovina

- în Transilvania, această situaţie s-a realizat prin Decretul 1 al Consiliului Dirigent din 24 ianuarie 1919 (dată aleasă nu întâmplător)

- conform acestor decrete se menţin în vigoare legile ruseşti din Basarabia, cele austriece în Bucovina, iar în Transilvania s-a menţinut Dreptul maghiar şi Codul civil austriac

- tot prin aceleaşi acte, politica externă, financiară, armata, mijloacele de comunicaţie şi vama noilor provincii au trecut sub autoritatea guvernului de la Bucureşti

- între decembrie 1918-aprilie 1920, procesul de unificare legislativ-instituţională a înregistrat 2 puncte de pornire

de la nivelul guvernului spre noile provincii unite prin extinderea unor dispoziţii din Vechiul Regat spre teritoriile unite

instituţiile regionale au adoptat propriile măsuri

- în primul rând s-a avut în vedere înlăturarea unor legi/părţi din legile locale care contraveneau noilor realităţi de după 1918

- situaţia nu a fost identică în cele 3 provincii

de exemplu, în Basarabia s-au introdus prin extindere (preluare automată) codurile comercial, penal şi de procedură penală românească încă de la sfârşitul lui 1918

în Transilvania, până la 10 aprilie 1920 în conformitate cu hotărârile de la Alba Iulia, a

funcţional Consiliul Dirigent; decretele acestuia s-au adăugat vechii legislaţii menţinute încă în vigoare (Transilvania – cea mai reticentă)

- instituţiile provizorii regionale şi-au încetat activitatea în aprilie 1920, odată cu înfiinţarea Comisiei Centrale pentru Unificare şi Descărcare, constituită pe lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri

- reformele promulgate de guvernele de la Bucureşti după 1918 au fost extinse automat pe întreg teritoriul României, dar în acelaşi timp a trebuit să se ţină con şi de realităţile locale (mai ales pentru Transilvania)

- reforma electorală decretată la 29 noiembrie 1918 în Vechiul Regat şi Basarabia a fost pusă în aplicare în Bucovina şi Transilvania abia în august 1919

ea a avut aceste baze: introducerea votului universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru fiecare bărbat care a împlinit 21 de ani

totuşi, diferenţe s-au menţinut în fiecare provincie în ceea ce priveşte procesul electoral şi înregistrarea voturilor

o particularitate a electoratului din Transilvania: dacă într-o anumită circumscripţie se prezintă

la vot un singur candidat preşedintele Biroului Electoral îl declara ales prin aclamaţii, fără a se mai trece la vot; altă particularitate: mobilizarea la vot; în plus, în Transilvania se mai păstrează o vreme şi neobligativitatea participării la vot

- până în 1926, judeţele din Ardeal au fost conduse de către Ministrul de Interne prin reprezentanţii acestuia în teritoriu: prefecţii judeţelor

executarea hotărârilor instanţelor judeţene revenea subprefectului conform legii administrative maghiare rămasă încă în vigoare

- reforma agrară a făcut obiectul unor serii de legi şi decrete speciale

Basarabia: 20 martie 1920

Vechiul Regat: 17 iulie 1921

Transilvania: 20 iulie 1921

avea caracter universal

- calendarul gregorian din Transilvania şi Bucovina a fost adoptat pe întreg teritoriul ţării în aprilie

1919

Principalele legi din perioada interbelică

- 10 decembrie 1918 – se publică Decretul Lege privind votul universal

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

diferenţe de dată publicare, adoptare, punere în aplicare a legilor

- 15 decembrie 1918 – s-a emis Decretul Lege pentru exproprierea marilor proprietăţi; un nou decret se dă la 27 decembrie – fixează condiţiile de expropriere; DAR legea propriu zisă se votează abia în 1921

- în ianuarie 1919 are loc ştampilarea de către BNR a tuturor bacnotelor care circulă în paralel cu leul

unificarea monetară şi reforma financiară a fost elaborată abia în 1921 de către N.Titulescu

prin această lege s-a stabilit şi un sistem unitar de impozitare pe ansamblul întregii Românii

Mari, precum şi un minim de venit neimpozabil

- în 29 decembrie 1919 se dă Legea de Ratificare a Unirii Provinciilor

- cel mai important act: Constituţia din 1923

- 1924 – legea Învăţământului Primar (până atunci, fiecare provincie, vechea legislaţie)

- iunie 1925 – Legea pentru Unificarea Teritoriului (până atunci, legile administrativ-teritoriale din fiecare provincie)

teritoriul României era împărţit în judeţe (prefecţi), împărţite în plăşi (pretori) – formare din

comune urbane (reşedinţe sau nereşedinţe de municipii; primari) + comune rurale şi sate (primari)

- în 1925: recunoaşterea Patriarhiei Române (Miron Cristea e primul patriarh)

- 1926: Legea Primei Electorale (40% majoritatea, 60% se împart)

- 1928: Legea Învăţământului Secundar

- 1929, ţărăniştii: nouă Lege Administrativă prin care se urmărea o descentralizare administrativă la nivelul întregii ţări

rămâne în vigoare până în 1933 (vin liberalii)

- 1931: Legea pentru Suspendarea Executărilor silite

- 1932: Legea conversiunii Datoriilor Agricole

- în noiembrie 1919 au avut loc primele alegeri pe baza votului universal din istoria României Mari

- deoarece nici un partid politic nu a obţinut majoritatea, s-a format un bloc parlamentar, alcătuit din reprezentanţi PNR Transilvania, PŢ din Vechiul Regat, PŢ din Basarabia, Partidul Naţionalist Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina şi Gruparea Independentă a Dr.Lupu

s-a constituit astfel “Guvernul Blocului Parlamentar”, prezidat de Al.Vaida Voievod, lider al

românilor transilvăneni, care a fost desemnat premier la 1 decembrie 1919 (nu dată întâmplătoare!)

- la 29 decembrie 1919, într-o sesiune solemnă a primului Parlament al României Mari aflat sub preşedinţia lui N.Iorga, a fost adoptată Legea de Ratificare a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României

- reformele preconizate în timpul WWI şi puse în aplicare în anii imediat următori au schimbat structurile sociale şi politice ale Vechiului Regat, dând naştere unei noi Românii, deosebite de cea veche din punct de vedere instituţional

- programul liberal, supus dezbaterilor în 1913 şi care a început să fie adoptat încă din 1917 când Ferdinand a semnat Decretul privind Reforma Agrară şi cel privind abolirea sistemului electoral cenzitar şi introducerea celui universal, a însemnat practic lichidarea puterii economice a marii moşierimi şi a spart monopolul ei politic (partidul conservator), schimbând astfel raportul de forţe de pe scena politică

- în acest context a fost reluată şi amplificată dezbaterea referitoare la căile şi mijloacele necesare pentru dezvoltarea ţării

- elita intelectuală şi politică a ţării s-a angajat în primul deceniu al perioadei interbelice într-o polemică asupra modelului de dezvoltare a ţării

- s-au distins mai multe grupări, printre care cele mai importante au fost

1. europeniştii (neoliberali, curentul neoliberalist)

2. tradiţionaliştii (naţionaliştii)

3. ţărăniştii

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

-

reprezentanţii acestor curente au fost cu toţii de acord că România încă de la sf XIX începuse să semene cu Europa Occidentală, că trebuia să se modernizeze, dar nu erau de acord asupra căilor ce trebuiau urmate în acest proces

1.

considerau România ca parte a Europei şi au insistat că ţara nu avea altă alegere decât să urmeze calea de dezvoltare economică şi socială urmată de Occidentul urbanizat şi industrializat

-

cei mai de seamă reprezentanţi: Lovinescu (critic literar), Şt Zeletin (sociolog şi economist)

-

de asemenea în acest curent de gândire pot fi incluşi şi intelectualii grupaţi în jurul revistei “Viaţa românească” (G.Ibrăileanu, dar şi Manoilescu)

-

toţi reprezentanţii au susţinut că rolul decisiv în dezvoltarea României îi revenea burgheziei autohtone

-

ei au dezvoltat teoria privind protecţionismul concretizată în formula “prin noi înşine”

2.

se opuneau 1.

-

opunându-se influenţelor occidentale ei au căutat modele de dezvoltare în tradiţia autohtonă, în lumea rurală

-

fondatorii revistei “Gândirea” (gândiriştii)

-

în rândul acestui curent se pot distinge două tendinţe

a.

una de dreapta – N.Crainic (principalul reprezentant) – a plasat lumea rurală în centrul atenţiei sale, afirmând că toată cultura istorică românească îşi găsea sorgintea în Biserică şi este pătrunsă de forţa creatoare a religiei ortodoxe

-

Crainic (în scrieri şi discursuri) a subliniat că tradiţia nu înseamnă stagnare, ci o forţă vie, dinamică, în concordanţă cu specificul naţional

el susţine că România trebuie să rămână credincioasă tradiţiei şi să evite nivelarea şi

 

uniformizarea civilizaţiei impuse de Occident

b.

deosebit de Crainic a fost filosoful L.Blaga, care a abordat problema specificului naţional într-o manieră mult mai modernă

-

Blaga a criticat şi el societatea modernă, mecanizată şi principalul ei simbol: oraşul

-

dar cu toate acestea, el admira cultura şi viaţa urbană germană, pe care o considera drept “catalizatoare”, întrucât stimula creativitatea autohtonă dar nu i se impunea cu tot dinamismul spre deosebire de influenţa culturală franceză pe care o numea modelatoare (dorea să refacă o cultură străină după chipul ei)

-

tot la dreapta: Nae Ionescu – alt reprezentant important

a susţinut incompatibilitatea dintre România şi Europa Occidentală, viitoarea dezvoltare a ţării urmând să se sprijine pe categorii sociale şi economice ale satului precum şi pe ortodoxie

şi el respinge viaţa urbană (îl considerau prea abstract), a respins şi industria modernă: prea raţională, prea puţin potrivită pentru români ca popor contemplativ şi neobişnuit cu disciplina capitalistă

ideile lui au inspirat foarte mult generaţia tânără: sf 20-înc 30, ele fiind preluate şi de grupările extremiste de dreapta din perioada interbelică

3.

susţinători: Virgil Madgearu, Ion Mihalache (liderul PŢ), Constantin Stere, Alex. Rădulescu Motru

-

reprezentanţii acestui curent şi-au îndreptat atenţia spre agricultură şi gospodăria ţărănească

-

ei s-au pronunţat pentru elaborarea unei politici economice şi sociale şi pentru crearea unui stat care să corespundă intereselor şi necesităţilor ţărănimii, populaţia majoritară a ţării

-

intervenţia statului în economie era considerată o necesitate şi în acest timp au recunoscut faptul că industria poate ajuta agricultura în scopul obţinerii unor beneficii

4.

mai însemnate au fost curentele marxiste promovate de social-democraţi (Ilie Moscovici) şi comunişti

-

social-democraţii au căutat să adapteze teoria lui Marx la condiţii concrete din România

-

comuniştii – influenţaţi de tezele Internaţionalei I, încearcă să le impună fără adaptare, susţinând că trebuie o revoluţie prin care burghezia să fie înlăturată şi să se instaureze dictatura proletariatului; în plus, idei utopice: egalitate deplină

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

P.Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu, Al.Dobrogeanu Gherea

6

Istoria României; Curs 2 Sistemul partidelor politice

- prima urmare a Unirii din 1918 şi a reformelor adoptate în timpul şi după primul război mondial a fost pulverizarea vieţii politice, dominată în Vechiul Regat de cele două partide: Naţional Liberal şi Conservator

- Partidul Conservator s-a dezintegrat în urma adoptării votului universal şi a reformei agrare

după 1918, o grupare conservatoare condusă de Tache Ionescu a mai ajuns o singură dată la

putere în 1922, însă la alegerile de la sfârşitul lui 1922 nu au mai reuşit să trimită nici un reprezentant în Parlament, dispărând practic de pe scena politică română

- PNL a continuat să joace un rol important în viaţa politică a ţării şi după Unire;

în timpul IWW au condus aproape neîntrerupt: 1914-1918 – cu o întrerupere între martie-nov

1918, când asemenea altor partide liberale europene au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal (câştigă partide politice conduse de generali – la noi, Averescu)

- după o scurtă perioadă de organizare şi extindere în noile teritorii alipite, liberalii s-au reîntors la putere între

1922-1928 (scurtă întrerupere între martie-iunie 1927)

1933-1937

- perioada 1922-1927 este epoca celor mai mari succese liberale, elementul dominant în cadrul PNL fiind oligarhia financiară grupată în jurul BNR, condusă de familia Brătianu

- nevoiţi să ţină seama de noile realităţi de după 1918, liderii liberali au elaborat un nou program, prin care se prevedeau necesitatea adoptării unei noi Constituţii, unificarea administrativă şi legislativă, stabilizarea economiei, limitarea penetrării capitalului străin în economie – doctrina “prin noi înşine”, egalitatea drepturilor pentru toţi cetăţenii etc

- în vederea extinderii organizaţiilor sale în provinciile noi unite, PNL a fuzionat cu partidul ţărănesc din Basarabia şi cu partidul democrat al unirii din Bucovina; iar în Transilvania a atras câteva personalităţi ale elitei politice române, mai ales ale elitei economice

- preşedintele partidului: Ion I.C.Brătianu (Ionel Brătianu)

- alţi membri de frunte: Vintilă Brătianu. I.G.Duca, Constantin I.C.Brătianu, Gheorghe Brătianu, Constantin Angelescu, Gh.Tătărăscu ş.a.

- ziarul cel mai important: “Viitorul”

- moartea lui Ionel Brătianu, în noiembrie 1927 – gol imens la conducerea PNL

şef al partidului devine fratele lui Ionel: Vintilă Brătianu DAR în noiembrie 1928 PNL s-au retras de la conducerea ţării

- după moartea lui Ionel Brătianu, în rândul PNL s-au manifestat mai multe grupări dizidente

eg: a fostului ministru de justiţie Ioan Teodor Florescu – în 1929 a constituit gruparea “Omul Liber”

în noiembrie 1931 a înfiinţat Partidul Liberal Democrat – ce nu se va impune deloc în viaţa politică românească

- în 1930, deşi PNL s-a reorganizat, el a continuat să fie marcat de sciziuni

Gh.Brătianu – a format PNL Gheorghe Brătianu – partid al cărui program cerea înnoirea morală a ţării, instituirea unui regim sever de economii, reducerea taxelor şi impozitelor, revizuirea averilor funcţionarilor publici etc

Constantin Argetoianu a plecat de la PNL – “Uniunea agrară”

- decembrie 1930, preşedinte al PNL: I.G.Duca

reface prestigiul partidului

asasinat în 1933 de elemente ale extremei dreapta

- lider al partidului ajunge Constantin (Dinu) Brătianu

- 1934, PNL revine la conducerea ţării, dar regele Carol II, în loc să îl numească premier pe şeful partidului, l-a numit premier pe Gh.Tătărăscu, membru al Tinerilor Liberali – rezultă disensiuni în PNL

Partidul Naţional Ţărănesc

7

-

la

începutul perioadei interbelice, PNL nu avea nici un rival politic puternic, ceea ce l-a ferit de

presiuni externe şi a făcut ca tensiunile interne să fie mai puţin acute

-

în plus, liderul PNL (Ionel Brătianu) s-a înţeles foarte bine cu regele Ferdinand; această situaţie s-

a schimbat în 1926, când pe scena politică românească a apărut PNŢ, format prin fuziunea

Partidului Naţional din Transilvania (condus de Iuliu Maniu) cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat (condus de Ion Mihalache) – preşedintele partidului e ales Iuliu Maniu

-

alţi membri PNŢ: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod

-

deşi aveau bază electorală mult mai mare decât PNL, PNŢ nu a guvernat decât între 1928-1931, 1932-1933 (cu numeroase remanieri şi schimbări)

-

conduşi de lideri admirabili din punct de vedere moral şi patriotic, dar lipsiţi de abilitatea şi supleţea politică a PNL, PNŢ au făcut mai multe greşeli tactice

alianţa electorală din 1937 cu extrema dreaptă

la aceasta s-a mai adăugat şi neşansa de a se afla la guvernare exact în perioada marii crize economice

-

programul partidului cuprindea multe prevederi moderne, cum ar fi

asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti

o reformă administrativă – avea la bază principiul descentralizării şi autonomiei locale

scoaterea justiţiei de sub influenţa factorilor politici

dezvoltarea învăţământului, mai ales a celui agricol

acordarea creditelor pentru ţărani

dezvoltarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale ţării

sprijinirea industriei ţărăneşti

stimulare comerţ

stabilizare monetară

-

PNŢ şi-au propus în primul rând să acorde o atenţie prioritară agriculturii, pornind de la concepţia

că România era şi trebuia să rămână o ţară agrară

-

ziarul “Dreptatea”

-

după pierderea guvernării în 1933, PNŢ a rămas unul din cei mai puternici opozanţi ai regimurilor dictatoriale, militând pentru menţinerea sistemului democratic bazat pe prevederile Constituţiei din

 

1923

-

PNŢ nu a fost scutit de frământări şi disensiuni, multe din personalităţile sale trecând la alte partide

sau formându-şi propriile grupări politice

Nicolae Lupu – propune ruperea alianţei şi refacerea Partidului Ţărănesc din Regat

Grigore Filipescu – trece la partidul generalului Averescu: “Partidul Poporului”

-

la

conducerea ţării în afară a PNL şi PNŢ s-au mai aflat

Partidul Poporului – condus de mareşalul/generalul Al.Averescu; aflat la putere: 1920-1921,

 

1926-1927

 

Partidul Naţional Democrat al istoricului Nicolae Iorga – la guvernare: 1931-1932

Partidul Naţional Creştin al lui Octavian Goga şi A.C.Cuza – sfârşit 1937-vara 1938

-

alte partide ce s-au afirmat în viaţa politică românească

Partidul Socialist

Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (condus de Ion Nistor)

Partidul Ţărănesc din Basarabia (condus de Ion Inculeţ)

partide ale minorităţilor – Uniunea maghiarilor, Partidul popular şvăbesc, Partidul evreiesc –

 

Uniunea evreilor

-

datorită influenţelor externe şi în România şi-au făcut apariţia partidele de extremă stângă şi dreaptă, care în perioada interbelică nu au ajuns niciodată să câştige necesarul de voturi pentru a ajunge la putere

-

influenţa partidelor de stânga asupra vieţii politice româneşti a fost limitată spre deosebire de alte ţări europene

8

1918 – Partidul Social Democrat din Vechiul Regat a luat numele de Partidul Socialist –

ruptura definitivă cu Internaţionala II

- după ce au votat unirea de la 1 decembrie 1918, social-democraţii transilvăneni au hotărât să stabilească legături cu partidul socialist din Vechiul Regat în vederea “unificării muncitoreşti din întreaga ţară”

- în mai 1919, Congresul General al Partidului Socialist din Vechiul Regat a adoptat programul electoral însuşit de toate grupările socialiste din ţară, program în care se cerea drept de vot pentru bărbaţii şi femeile ce au împlinit 18 ani, exproprierea întregului pământ moşieresc, socializarea industriilor, reforme pentru muncitori (durata timp lucru, concedii legale plătite etc)

tot cu acest prilej, s-a hotărât ca în Comitetul executiv al Partidului Socialist să intre patru reprezentanţi din Transilvania, doi din Bucovina şi doi din Basarabia, ceea ce a însemnat unificarea partidelor socialiste din întreaga ţară

- în 1921, Partidul Socialist s-a scindat din nou între partizanii aderării la Internaţionala III (comunistă) şi cei ai continuării liniei social-democrate

- octombrie 1922, al doilea Congres al Partidului Comunist Român, ocazie cu care a fost ales secretar general Gheorghe Cristescu, a fost ales Comitetul Central al Partidului şi s-a adoptat Statutul Partidului

conform statutului, PCR era o secţiune a Internaţionalei Comuniste şi nu avea alte obiective decât cele ale Internaţionalei

din punct de vedere numeric – efectiv foarte scăzut

datorită programului şi ideologiei antinaţionale promovate + în urma unor incidente sângeroase (1924), în localitatea Katar-Duna (graniţa cu URSS), PCR e scos în afara legii

- la extrema dreaptă a vieţii politice române se află mişcare legionară, care a exacerbat misticismul, a promovat ura şi intoleranţa, antisemitismul şi antioccidentalismul

- formaţiunile politice de dreapta erau lipsite de importanţă în prima parte a anilor ’20, deşi începuturile mişcării legionare datează din 1922-1923, când Corneliu Zelea Codreanu a înfiinţat Asociaţia Studenţilor Creştini, mai apoi pofesorul universitar ieşean A.C.Cuza a pus bazele Ligii Apărării Naţional Creştine (LANC) care a inclus şi asociaţia lui Codreanu

- LANC s-a declarat împotriva partidelor politice, s-a pronunţat pentru diminuarea rolului Parlamentului şi pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa politică a ţării

şi-a creat şi o organizaţie paramilitară numită Lăncierii – membrii ei recurgând adesea la

violenţe, mai ales împotriva evreilor

- în cadrul Ligii: conflict deschis între liderii acestuia – A.C.Cuza şi principalul său colaborator, Corneliu Zelea Codreanu

A.C.Cuza concepea Liga ca un focar la unei largi mişcări naţionale aşezate deasupra partidelor politice şi pleda pentru o schimbare a mentalităţii populare printr-un program educaţional

Codreanu în schimb dorea să aibă un partid bine organizat, care să se dedice unei intense

campanii anti-semite şi care să utilizeze orice mijloc, inclusiv moartea, pentru a îşi atinge scopul; şi-a promovat ideile atât prin intermediul presei, dar mai ales prin intermediul adunărilor publice – organizate în oraşe, dar şi în sate

- în 1927, Corneliu Zelea Codreanu a înfiinţat Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută după 1930 sub numele de Garda de Fier – s-a asemănat cu partidele extremiste din Germania nazistă şi Italia fascistă, prin glorificarea conducătorului, prin salut, prin uniforme şi mai ales prin politica anti- semită promovată

- membrii şi simpatizanţii acestei grupări au fost recrutaţi din rândul tinerilor de la oraşe, dar a constituit o atracţie şi pentru clerul ortodox de la sate, pentru muncitori şi ţărani de orice vârstă, pentru cei aflaţi la periferia societăţii, dar şi tinerii educaţi în universităţi

- în 1933 partidul e scos în afara legii, iar apoi va urma asasinarea premierului liberal I.G.Duca

- va reapărea pe scena politică română în 1934, sub numele “Totul pentru ţară”

- la alegerile din 1937, partidul legionar obţine locul III – cele mai multe voturi din întreaga sa istorie (alianţa cu PNŢ!!!)

9

- în 1938, organizaţia a primit o grea lovitură după suprimarea conducătorului său la ordinul regelui; revine în viaţa politică română în 1940, condusă de Horia Sima – oarecare sprijin din partea Germaniei hitleriste

Parlamentul în perioada interbelică

- reprezintă puterea legislativă; la baza activităţii sale stă Constituţia din 1923

- structură bicamerală – Senat şi Adunarea Deputaţilor; funcţia de preşedinte al Parlamentului: o personalitate cunoscută a vieţii social-politice şi culturale (eg: N.Iorga, Duiliu Zamfirescu); uneori, nu era nici măcar membru al partidului ce câştigase alegerile

- Adunarea Deputaţilor – se compunea din deputaţi – domiciliu în România, împlinită vârsta de 25 de ani, aleşi de cetăţeni români majoritari prin vot universal, egal, direct, obligatoriu, secret

- Senatul era alcătuit din membri de drept şi din senatori aleşi; senatorii aleşi erau votaţi de cetăţenii participanţi la vot dar pentru a fi senator trebuia să ai 40 de ani – aleşi de membri Consiliilor Judeţene+ membri Consiliilor Comunale şi Urbane (1/judeţ)+membri Camerelor de Comerţ, de Industrie, de Muncă şi Agricultură (1/circumscripţie)+câte un senator pe universitate – prin votul profesorilor

- senatorii de drept

moştenitorul tronului – de la 18 ani; dar avea drept de vot deliberativ numai de la 25 de ani

mitropolitul ţării

episcopii eparhioţi ai Bisericii ortodoxe române şi ai Bisericii greco-catolice

capii confesiunilor recunoscute de stat – 1/confesiune – cu condiţia să fie aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi reprezentau nu nr mai mare de 20.000 credincioşi

reprezentantul superior religios al musulmanilor din regat

preşedintele Academiei Române şi rectorii universităţilor – mandatul lor înceta odată cu calitatea/demnitatea ce le atribuia acest drept

foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri – dacă aveau mai mult de 4 ani vechime

foştii miniştri – dacă aveau mai mult de 6 ani vechime

foştii preşedinţi ai Corpurilor legislative – care au exercitat această demnitate cel puţin cursul a 8 sesiuni ordinare

foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin 10 legislaturi, indiferent de durata lor

foştii preşedinţi ai Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie – care au ocupat această funcţie mai mult de 5 ani

generalii în rezervă sau în retragere

generalii care au executat comanda unei armate în faţa inamicului mai mult de 3 luni ca titulari

generalii ce au îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major saufuncţia de inspector general de armată mai mult de 4 ani în timp de pace

foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia

- legea electorală din 26 martie 1926 a mai adăugat un senator de drept

preşedintele Consiliului Dirigent din Transilvania

- puterile statului erau legislativă, executivă, judecătorească

- puterea legislativă era exercitată de Parlament – dreptul de control asupra puterii executive

- puterea executivă era exercitată de Guvern în numele regelui

- serviciile statului erau grupate pe ministere (10) şi subsecretariatele de stat nu se putea înfiinţa şi desfiinţa decât prin lege

numărul subsecretarilor de stat nu putea depăşi numărul ministerelor şi repartizarea lor pe

ministere se făcea prin decret regal

- legea stabilea de asemenea şi atribuţiile fiecărui minister în parte, precum şi structura acestui minister

- puterea judecătorească se exercita de Curtea de Casaţie şi Justiţie, caqre aveau obligaţia şi dreptul să judece constituţionalitatea legilor şi să le declara inaplicabile pe cele care erau contrare Constituţiei

10

- în sistemul constituţional al României interbelice, regele ocupă locul central, iar potrivit Constituţiei, puterile constituţionale ale regelui erau ereditare

statutul Casei Regale

- practica parlamentară includea interpelări, miniştrii fiind responsabili pentru actele lor în faţa forului legislativ

- în ceea ce priveşte culoarea politică, Parlamentul a fost dominat de PNL şi PNŢ

eg: 1919-1920 – 15 partide + alte 53 grupări sau dizidenţe; locul I – Partidul Naţional Român din Transilvania – 169; locul II – PNL – 109 etc – destul de omogen

1922-1926 – majoritatea: PNL – din 27 partide, grupări şi câţiva independenţi

I – PNL – 226 mandate II – PNŢ – mai puţin de 30 de mandate – pentru alegeri pregătite şi organizate de PNL

- cu ocazia dezbaterilor care au avut loc: numeroase legi şi decizii importante pentru societatea românească, cum ar fi

ratificarea tratatelor de pace

ratificarea unirii Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei cu regatul

legea administrativă

legea electoral

reforma agrară

legea învăţământului

bugetul

- cel mai important act legislativ: Constituţia

- martie 1923, o nouă Constituţie, prin care România a fost declarată stat naţional, unitar, indivizibil şi au fost proclamate cele mai moderne drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, fiind socotită printre cele mai democratice constituţii din vremea respectivă

- Constituţia garanta libertatea individuală a cetăţenilor, inviolabilitatea domiciliului, libertatea conştiinţei, libertatea de a comunica şi publica ideile, opiniile prin viu grai, scris sau presă

- în Constituţie erau înscrise articole referitoare la proprietate, ce era garantată

- conform Constituţiei se specifica cum că puterile emană de la naţiune + puterea nu se poate exercita “numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţie”

- principiile separării puterilor în stat

Guvernul

- în ceea ce priveşte activitatea guvernamentală, potrivit Constituţiei din 1923, guvernul exercita puterea executivă în numele regelui

1918-1940: 38 guverne

- au fost luate măsuri în vederea uniformizării legislative şi integrarea noilor provincii unite, s-a

stabilizat circulaţia monetară (trecându-se în 1920 la unificarea monetară), s-a înfăptuit reforma agrară, s-a adoptat legea pentru unificare teritorială şi s-au elaborat legi în vederea dezvoltării economice şi culturale a ţării

- una din preocupările majore ale guvernelor după IWW a fost realizarea reformei agrare

la 17 iulie 1921 a fost promulgată Legea pentru Reforma Agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea

la 30 iulie 1921 a fost promulgată Legea pentru Reforma Agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramurea + Legea pentru Reforma Agrară din Bucovina

aceste legi sintetizau actele legislative în materie adoptate în perioada 1917-1920; în esenţă,

ele aveau caracter unitar, menţinând unele elemente particulare pentru fiecare provincie

- peste tot era prevăzut că lotul primit nu putea fi vândut, ipotecat sau amanetat, până la achitarea completă a datoriei de răscumpărare

- trebuie remarcat că ele mai generoase distribuiri de pământ s-au făcut în Transilvania, unde conştiinţa politică a ţăranilor era mai dezvoltată, iar liberalii trebuiau să obţină mai mare credit

11

- de asemenea, pe baza noii Constituţii, în iulie 1925 a fost adoptată Legea pentru Unificarea Teritoriului şi în martie 1926 s-a dat o nouă lege electorală; o nouă Lege Administrativă, conform căreia România a fost împărţită în judeţe (conduse de prefecţi) – împărţite în plăşi (conduse de pretori) – împărţite în comune urbane (reşedinţe de municipii sau nereşedinţe) şi comune rurale (sate; conduse de primari )

- august 1938, o nouă lege administrativă, prin care pe lângă unităţile administrative menţionate a fost adăugat: ţinutul – există 10 ţinuturi în ţară, având în frunte câte un rezident regal (numit direct de rege)

- în ceea ce priveşte legea electorală, pe lângă prevederile adoptate între 1918-1920 (se renunţă la vot cenzitar), în martie 1926 a fost publicată Legea Primei Electorale

partidul care obţinea 40% din totalul voturilor primea 50% din locuri în Parlament

restul de 50% de mandate rămase se împărţea între toate partidele participante la alegere,

inclusiv partidul ce a obţinut prima electorală

- deşi aflată în contradicţie cu Constituţia din 1923 pentru că favoriza un singur partid politic, Legea Primei Electorale rămâne în vigoare până în 1939

- Legile privind dezvoltarea învăţământului

1924 – învăţământul primar

1928 – învăţământul secundar

- Legea organizării judecătoreşti – 1927

- drept consecinţă a unirii Transilvaniei cu România, aproape 8% din populaţia ţării era de religie greco-catolică şi împreună cu Biserica Ortodoxă, aceste două biserici româneşti au fost considerate prin lege Biserici naţionale, beneficiind de un important suport din partea autorităţilor guvernamentale

- feb 1925 s-a recunoscut prin lege ridicarea Mitropoliei ŢR la rangul de Patriarhie; mitropolitul devine patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – primul: Miron Cristea

- mai 1928, adoptată Legea pentru Regimul General al Cultelor

stabilea că pe lângă Biserica Ortodoxă în România există şi alte culte religioase: greco-catolic, catolic, reformat, evanghelic luteran, unitarian, armeano-gregorian, mozaic, mahomedan

- Justiţia e a treia putere în stat

- potrivit Constituţiei, puterile judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele regelui

- judecătorii erau inamovabili

- în 1924 a fost adoptată legea pentru organizarea judecătorească

magistraţii nu puteau ocupa altă funcţie publică, nu puteau fi aleşi în Parlament sau în Consiliile comunale şi judeţene; nu puteau fi administratori sau cenzori în societăţile comerciale; puteau fi doar profesori de drept la facultăţile din ţară sau şcolile superioare din oraşele de reşedinţă

CURS 3 Istoria României

12

Monarhia în perioada interbelică

- în concordanţă cu Constituţia şi cu statutul casei regale, regele

numea premierul din cadrul partidului ce câştiga alegerile

numea şi revoca miniştrii

sancţiona legile

avea dreptul de a încheia acorduri şi tratate, de a bate monedă

era şeful armatei

oferea decoraţii etc

- fiecare act al suveranului trebuia să fie contrasemnat de ministrul de resort

- regele era cel care deschidea sesiunea parlamentară printr-un mesaj, la care Adunarea Deputaţilor şi Senatul adoptau aşa numitul răspuns la mesaj

- de asemenea, regele pronunţa închiderea sesiunii parlamentare, putea convoca parlamentul în sesiune extraordinară

- deosebit de importante erau şi alte prevederi

regele avea dreptul de a dizolva ambele camere ale Parlamentului sau numai una

dintre ele; dar actul de dizolvare trebuia să specifice data convocării alegătorilor – dată ce trebuia să se facă până în cel mult două luni de la dizolvarea Camerelor şi convocarea noului Parlament să se facă în maximul trei luni de zile de la dizolvarea Camerelor

- regele Ferdinand (1914-1927) a jucat un rol important în formarea şi consolidarea noului stat

- la 15 octombrie 1922, în Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia, a avut loc ceremonia de încoronare a lui Ferdinand şi a reginei Maria ca suveraniei ai României întregite

- în timpul domniei sale a fost pus în practică programul care a stat la baza desăvârşirii Unirii, a dezvoltării şi modernizării societăţii româneşti, dar a avut loc şi criza dinastică din 1925, când Carol, prinţul moştenitor, a renunţat la prerogativele de moştenitor al tronului şi a plecat în străinătate cu amanta sa, Elena Lupescu

- încercările lui Ferdinand de a îl convinge pe Carol să se întoarcă în ţară au fost zadarnice şi în 4 ianuarie 1926, Camerele reunite ale Parlamentului au luat act de hotărârea de renunţare la tron a prinţului şi l-au proclamat succesor al lui Ferdinand pe fiul lui Carol, Mihai

- lui Carol i s-a interzis intrarea în ţară şi s-au prevăzut măsuri dure împotriva acelora care ar fi contestat actul din ianuarie 1926

- în 1927, regele Ferdinand a murit; succesor: Mihai, care fiind minor, a fost pus sub autoritatea unei regenţe, din care făceau parte prinţul Nicolae (fratele lui Carol II), patriarhul României (Miron Cristea) şi preşedintele Curţii de Casaţie, Gh.Buzdugan – a murit la puţin timp şi a fost înlocuit cu Constantin Sărăţeanu

- regenţa a fost subordonată PNL, ce se afla la putere în ianuarie 1926

- după moartea lui Ferdinand, în ţară: campanie pentru revenirea lui Carol şi înscăunarea lui

în fruntea acestei campanii s-a aflat Partidul Naţional Ţărănesc, care prin această acţiune urmărea de fapt înlăturarea PNL de la putere; în urma unor numeroase negocieri între liderii naţional-ţărănişti şi Carol, acesta din urmă s-a întors în ţară la 6 iunie 1930

13

- pe 8 iunie 1930, Parlamentul dominat de PNŢ l-a recunoscut ca rege al României, sub numele de Carol II; alături de Carol a stat mai mult “camarila regală”, formată dintr-un grup de persoane importante; Carol a ignorat membrii Guvernului

- rolul lui Carol II în istoria României a fost şi este un subiect dezbătut, considerat nu de puţine ori precursor al fascismului şi trădător al democraţiei; Carol a fost considerat atât de către mulţi din contemporanii săi, cât şi de către specialiştii din perioada următoare, un om al momentului, care chiar dacă nu a rezolvat cu totul problemele anilor ’30, cel puţin a încercat; a avut puţin respect şi încredere în democraţia epocii interbelice

- filozofia sa politică se referea la un sistem de guvernare autoritar, în care regele să fie sursa supremă de decizie politică şi iniţiatorul acţiunilor politice

eg: atitudinea sa faţă de Iuliu Maniu, care l-a rechemat din exil, nu exprima nici pe

departe recunoştinţă; deoarece Maniu a favorizat democraţia controlată de o monarhie constituţională, iar Carol considera că primul ministru trebuie să fie un executor al deciziilor regelui; demisia lui Iuliu Maniu din fruntea guvernului a fost legată şi de relaţia extraconjugală a lui Carol cu Elena Lupescu – totuşi, nu a putut ascunde adevărata cauză a rupturii: refuzul regelui de a stat în spatele primului ministru şi de a se supune politicii naţional-ţărăniste

- condamnând-o pe Elena Lupescu, evreică de origine, Iuliu Maniu a atins şi problema evreiască, care în anii ’30 a fost tot mai prezentă în discursurile diferitelor personalităţi politice şi culturale româneşti

Viaţa politică românească în deceniul IV

- fost umbrită de declinul instituţiilor democratice; liberalii şi naţional-ţărăniştii şi-au pierdut supremaţia din deceniul trei; demisiei lui Iuliu Maniu de la conducerea guvernului i-a urmat

a

o perioadă de instabilitate guvernamentală

- în aprilie 1931 s-a format un guvern de Uniune Naţională, condus de Nicolae Iorga

noul cabinet se deosebea de celelalte, deoarece nu aparţinea unui singur partid şi a fost desemnat în totalitate de către rege

acest tip de guvern a servit foarte bine intereselor regelui, care putea astfel să nu se mai folosească de marile partide

în acelaşi timp, politica cabinetelor anilor 1931-1933 nu era dinamică, iar măsurile

ad-hoc care au fost luate pentru a rezolva problemele economice şi sociale nu au dus la niciun rezultat, lucru care pe de o parte a servit regelui

- revenirea unui guvern naţional ţărănesc la putere sub conducerea lui Alexandru Vaida- Voevod (iunie 1932-septembrie 1933) a fost o soluţie nefericită, cu atât mai mult cu cât datorită efectelor crizei economice dar şi a reprimării prin forţă a mişcărilor muncitoreşti (eg: greva din februarie 1933, a muncitorilor de la căile ferate), partidul a înregistrat o accentuată scădere a popularităţii sale

- în toamna 1933, guvernul naţional ţărănesc a fost înlocuit cu unul naţional liberal condus

de I.G.Duca; noul premier a început să ia măsuri pentru ameliorarea consecinţelor crizei economice, dar şi pentru a linişti situaţia tensionată din ţară; de asemenea, guvernul Duca

a adoptat o poziţie drastică împotriva “gărzii de fier”, pe care de altfel, a şi dizolvat-o

- membrii gărzii s-au răzbunat, asasinându-l pe I.G.Duca în decembrie 1933

- lui I.G.Duca i-a succedat la conducerea guvernului Gheorghe Tătărăscu, lider al Tinerilor Liberali: cel mai longeviv guvern din istoria României interbelice (4 ian 1934 – 17 nov

1937)

- guvernul a promovat un program care a dat un puternic impuls economiei naţionale şi mai ales industriei, prin practicarea unui protecţionism vamal ridicat şi acordarea de credite

14

întreprinderilor nou înfiinţate; de o atenţie sporită a beneficiat armata, care a fost modernizată, în condiţiile sporirii acţiunilor revizioniste pe plan extern), dar şi agricultura, prin acordarea de credite şi printr-o serie de măsuri menite să ridice nivelul tehnic şi calitativ al acesteia

- în timpul guvernului Tătărăscu, s-a înregistrat o puternică dezvoltare a economiei, astfel că în 1937, valoarea produsului social era cu aprox 70% mai mare decât în 1932, iar venitul naţional cu 60% mai mare

- tot în această perioadă, rolul monarhiei a sporit foarte mult; depăşindu-şi prerogativele acordate de Constituţie, Carol a dominat guvernul, care la rându-i a luat o serie de măsuri legislative prin care îşi permitea să deţină controlul complet asupra situaţiei din ţară; în fapt, legile care au fost adoptate în vederea sporirii puterii executivului şi a diminuării rolului Parlamentului, precum şi a opoziţiei au fost sugerate în mare parte de Carol

- anii ’30 au fost dominaţi în mare măsură de raporturile din ce în ce mai încordate dintre rege şi marile partide politice pe de o parte şi rege şi extrema dreaptă pe de altă parte

- după asasinarea lui I.G.Duca, cenzura a fost reintrodusă pentru prima oară după 1862, iar guvernul a primit dreptul de a guverna prin decrete legi

- liberalii, divizaţi între partizanii lui Dinu Brătianu (continuatorul vechii tradiţii brătieniste), între cei ai lui Gheorghe Brătianu (fiul lui Ionel Brătianu; istoric de mare valoare, dar politician mediocru) şi între cei ai lui Gh.Tătărăscu (apropiat al regelui) au devenit tot mai nepopulari, în pofida succeselor guvernului Tătărăscu şi deşi aflaţi la putere, au pierdut alegerile desfăşurate la sfârşitul anului 1937, alegeri la care nici un partid nu a obţinut prima electorală

Societatea în perioada interbelică

- la nivel social, unirea din 1918 şi reformele ce au avut loc în perioada următoare, au generat mutaţii semnificative în societatea românească, chiar dacă baza economică a ţării şi majoritatea populaţiei se găsea în mediul rural

- după 1918, decalajul urban-rural a crescut şi s-a accentuat, graţe unor ritmuri de modernizare diferenţiate

- la sate, modernizarea s-a realizat mai lent, fapt reflectat atât la nivelul habitatului, cât şi la nivelul calităţii vieţii

- procesul de modernizare a avut rezultate mai vizibile la oraşe

- numărul populaţiei urbane a crescut ca urmare a dezvoltării industriei, dar şi datorită sporirii numărului tinerilor care studiau în licee şi facultăţi

- în 1930, orăşenii reprezentau 20% din totalul populaţiei; cele mai numeroase şi mai mari oraşe se găseau în Transilvania, iar cele mai mici în Oltenia; în ceea ce priveşte Bucureştiul era principala capitală a Europei de SE de mult şi pentru mult timp; a pierdut această poziţie după instaurarea regimului comunist

- educaţia a făcut progrese în România interbelică

1930 – 70% din orăşeni şi 50% din săteni ştiau carte

procentul celor şcolarizaţi era mai mare de 57%; varia însă de la o regiune la alta: 72% în Banat, mai mult de 67% în Transilvania, mai mult de 56% în Vechiul Regat şi doar 38% în Basarabia

- guvernele României interbelice au făcut mari eforturi pentru dezvoltarea învăţământului

Legea din 1924 a sporit învăţământul

general de la

4

obligativitatea celui primar de la 12 la 18 ani

la

7

clase şi

a extins

- dinamica cea mai rapidă a avut-o învăţământul superior

15

1922 – România avea patru universităţi (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernăuţi), o Academie de

Comerţ la Cluj, una de Drept la Oradea şi un Institut Teologic la Chişinău

- în perioada interbelică, o pleiadă de personalităţi de mare valoare s-au afirmat în ţară şi în străinătate, în multe domenii ale ştiinţei şi culturii; şcoala românească de matematică, de medicină, istorie, biologie, geografie, sociologie, construcţii, aviaţie, arhitectură, arte plastice

- s-au înfiinţat numeroase institute de cercetare (spre deosebire de acum, aveau fonduri numeroase) – eg: Institutul Central de Statistică, Institutele de Istorie Naţională şi Universală, Institutele de Chimie, Institutele Seruri şi Vaccinuri, Institute de Sociologie (Dimitrie Gusti), Institute de Energetică etc

- în promovarea culturii şi ştiinţei din România, în perioada interbelică un rol important l-a avut Academia Română, care a contribuit cu toate mijloacele de care dispunea la dezvoltarea şi stimularea acesteia: bani, proprietăţi, burse etc

pe lângă publicarea lucrărilor ce aparţineau intelectualilor români (prin fondurile

Academiei), Academia Română a iniţiat un amplu program de publicare de traduceri a numeroase lucrări din străinătate

- de asemenea, un rol important l-a avut şi Fundaţia Regele Carol II

- alături de unităţile de învăţământ şi institutele de cercetare, presa şi radioul au avut un rol important în educarea populaţiei

presa s-a bucurat de un interes mai larg atât datorită răspândirii ei pe întreg teritoriul ţării (foarte mulţi abonaţi) cît şi datorită creşterii interesului unui număr tot mai mare de oameni faţă de informaţiile ce veneau din domeniul politicii, sportului, ştirilor mondene sau de pe plan extern

conform statisticilor, numărul periodicelor a crescut de la 16 (1918) la 2.351 (în 1935); zilnic se tipăreau în jur de 4,5 milioane de ziare şi reviste

în ceea ce priveşte radioul, numărul familiilor care aveau aparate de radio a crescut de la aprox 8.000 în 1927, la aprox 350.000 în 1939; a fost înregistrat aproximativ un milion locuitori ce asculta cu regularitate programele naţionale

Statutul minorităţilor etnice

- după 1918, România mare a avut de înfruntat o nouă problemă: integrarea minorităţilor etnice din provinciile noi unite; în acest sens, conform tratatelor semnate la sfârşitul primului război mondial, guvernele de la Bucureşti au iniţiat strategii culturale, educaţionale şi politice pentru a asigura un tratament “cetăţenilor de altă etnice, conform cu tratatele semnate în urma primului război mondial“

- astfel, prin decretul lege din 30 decembrie 1918/12 ianuarie 1919, privitor la cetăţenie, completat cu decretul lege din mai 1919, s-a acordat tuturor cetăţenilor României, fără deosebire de naţionalitate, egalitate în drepturi civile şi politice

- Constituţia din 1923 a oferit baza juridică pentru decretele de mai sus

- aflate în postura de minoritate etnică, numeroasele elemente ce aparţineau diferitelor etnii au privit cu ostilitate instalarea autorităţilor române în provinciile române unite, autorităţi pe care le-au acuzat că poartă o politică de asimilare

- e adevărat, că pentru a îşi consolida câştigurile teritoriale de după 1918, statul român a dezvoltat elite de origine românească, astfel încât să poată înlocui elitele regimului maghiar, austriac, rusesc ce guvernaseră înainte

- la această strategie, cel mai mult a contribuit sistemul de învăţământ, dar şi dezvoltarea economică şi urbană, care a solicitat elementul românesc, prezent până atunci mai ales în mediul rural

16

- minorităţile etnice din Transilvania au privit cu suspiciune ofensiva culturală românească; mai ales maghiarii, care s-au obişnuit foarte greu cu trecerea de la statutul de naţiune dominantă – nu s-au resemnat prea uşor cu existenţa unor autorităţi româneşti pe teritoriul ce aparţinuse înainte de 1918 Ungariei

- de-a lungul întregii perioade interbelice, parte din elita conducătoare maghiară a sperat în anularea deciziilor Tratatului de la Trianon, dar în acelaşi timp şi mulţi intelectuali s-au retras în enclave de autonomie culturală, reprezentate de biserici şi şcoli confesionale; aici, şi-au adus importante contribuţii la revigorarea şi fondarea unor societăţi culturale, precum şi la editarea unor ziare şi reviste proprii

- în ceea ce îi priveşte pe germani, aceşti la adăpostul cadrului legislativ al României interbelice şi-au apărat şi dezvoltat tradiţiile

fenomene ce s-au derulat după 1918 a fost

regermanizarea şvabilor populaţia germană din România şi-a dezvoltat prin forţe proprii şi sprijinul statului, instituţii de învăţământ în limba germană şi a editat un număr foarte mare de ziare, reviste şi alte publicaţii

- situaţia evreilor era diferită de cea a altor minorităţi, pentru că în urma programului de reforme de după război şi mai ales datorită reformei agrare, a putut fi remarcată recrudescenţa unui naţionalism de nuanţă antisemită; antisemitismul fiind îmbrăţişat atunci şi de ilustre personalităţi ale vieţii politice şi culturale

- ca şi maghiarii şi germanii, evreii reprezentau o populaţie mai urbanizată, cu un nivel de instrucţie relativ mai ridicat, alcătuind o elită economică şi profesională mai numeroasă decât cea a românilor

- spre deosebire de celelalte etnii, concentrate într-o anumită regiune, evreii locuiau în oraşele de pe întreg teritoriul ţării, devenind astfel un numitor comun al elitei urbane din toate provinciile

- din punct de vedere politic, minorităţile etnice din România (multe din ele, moştenitoare ale unei tradiţii politice proprii) şi-au fondat o serie de grupări şi partide, care au încercat să le reprezinte interesele atât în Parlamentul României, cât şi în structurile administrative locale

unul

din

cele

mai

importante

CURS 4; Istoria României

17

Politica externă a României (1919-1937)

- obiectiv prioritar al politicii externe: recunoaşterea pe plan internaţional a Unirii din 1918 şi apărarea integrităţii teritoriale

- dacă primul obiectiv a fost atins în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1918-1920), pentru cel de al doilea s-a încercat a se găsi rezolvarea prin alianţe bi şi multilaterale

- cele mai multe state europene, mai ales din zona central SE erau interesate de păstrarea status quo-ului instituit la sfârşitul primului război mondial; alte state în schimb, duceau o politică revizionistă; în acest context, diplomaţia română a urmărit organizarea unui sistem de securitate bazat pe stabilirea unor relaţii normale cu foştii inamici din timpul războiului şi promovarea unei politici care să ducă la rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor dintre state

- în 1921, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia au fondat “Mica Înţelegere” – alianţă defensivă şi anti-revizionistă al cărei puternic susţinător a fost Eduard Beneş; prin crearea Micii Înţelegeri, cele trei state succesoare ale Austro-Ungariei s-au opus alternativei de creare a unei Confederaţii Danubiene

după 1919 au fost o serie de propuneri în această direcţie, mai ales din partea Franţei

ce dorea o Confederaţie Danubiană cu scopuri economice

- în 1921 a fost invitată (de altfel, chiar înainte de semnarea Tratatului) şi Polonia DAR ea a

refuzat datorită disensiunilor teritoriale pe care le avea cu Cehoslovacia

totuşi, în 1921 se încheie o Convenţie de alianţă cu Polonia, iar în 1926 s-a încheiat şi

un tratat

- statele Micii Înţelegeri sunt obligate dacă una e atacată să acorde sprijin militar; dacă una din ele declara război, celelalte nu erau obligate să acorde sprijin

- tot în 1926, România a semnat un tratat de amiciţie şi colaborare cu Italia şi un tratat de alianţă cu Franţa

Bucureştiul era direct interesat de tratatul cu Franţa, pentru că dorea să prevină şi să

descurajeze orice tendinţe agresioniste care ar fi fost manifestate de către statele revizioniste vecine – mai ales Ungaria şi URSS

- în 1928, România a aderat la pactul Briand-Kellogg, pactul prin care războiul era scos în afara legilor internaţionale

- în 1929, România a semnat Protocolul de la Moscova, apoi a aderat la Convenţia de definire a agresorului (se stabileau condiţiile clare ce erau îndeplinite de un stat considerat agresor) şi la Pactul de Neagresiune şi Conciliaţiune (în 1933)

- în 1934, la Atena a fost încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice, prin care România, Grecia, Iugoslavia, Turcia îşi garantau frontierele

conceput iniţial ca un tratat ce să cuprindă şi Bulgaria, care a şi declinat oferta, pactul a fost redactat la Belgrad în perioada 2-4 februarie 1934 şi apoi semnat la Atena în ziua de 9 februarie de miniştrii de interne ai celor patru ţări

acordul prevedea obligaţia fiecărei părţi de a nu întreprinde nimic (mai ales acţiuni

militare, sancţiuni economice) fără a fi consultat şi ceilalţi membri

- pe lângă acordurile de alianţă în scopul asigurării frontierelor sale, diplomaţia română a avut o activitate defensivă şi la nivel continental (faţă de alte epoci) prin o prezenţă activă la Societatea Naţiunilor şi la alte foruri internaţionale

contribuţia lui N.Titulesc

18

- în pofida acestei activităţi, de-a lungul perioadei interbelice, România nu şi-a putut rezolva neînţelegerile ei cu URSS în ceea ce priveşte Basarabia (URSS nu recunoaşte Unirea Basarabiei la România)

- în martie 1924 la Viena se deschid tratativele româno-sovietice; punctele de vedere ale celor două ţări asupra problemei basarabene devin astfel publice

Bucureştiul a semnalat faptul că stabilirea unor relaţii reciproce între cele două ţări era condiţionată de recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România şi implicit a frontierei pe râul Nistru (ultima frontieră între ruşi şi români a fost Prutul)

URSS a invocat dreptul la autodeterminare şi a propus organizarea unui plebiscit în

Basarabia

- tratativele dintre cele două părţi au fost întrerupte, românii respingând propunerile sovietice, dar au acceptat o eventuală continuare a negocierilor

- situaţia s-a complicat în a doua jumătate a anului 1924, când în Basarabia, la frontiera româno-sovietică au avut loc incidente sângeroase între trupele armatei române şi elementele sovietice infiltrate peste graniţă cu sprijinul localnicilor fideli ruşilor şi partidului comunist

cel mai cunoscut şi mai mediat incident a fost cel de la Tatar-Bunar

incidentele au fost înăbuşite de autorităţile române, dar Moscova a decis în octombrie

1924 înfiinţarea Republicii autonome moldoveneşti în stânga Nistrului (Transnistria) – republică subordonată Republicii Socialiste Sovietice Ucraina

- tratativele cu URSS au fost reluate în 1934 de N.Titulesc şi Maxim Litvinov (cei doi miniştri de externe); printr-un schimb de note diplomatice, guvernele celor două ţări îşi asigurau suveranitatea şi îşi asigurau mutual abţinerea de la orice amestec în treburile interne

- Nicolae Titulescu a primit din partea guvernului Tătărăscu puteri depline pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutuală cu URSS

- negocierile privind încheierea acestui tratat au fost începute în 1935, dar parafarea lui nu

a mai avut loc deoarece, pe de o parte sovieticii au amânat acest lucru până în toamna lui

1936, iar pe de altă parte, în luna august 1936 Titulescu a fost demis de Carol II de la conducerea diplomaţiei româneşti

- după demiterea lui Titulescu, autorităţile de la Moscova au refuzat continuarea discuţiilor,

astfel încât problema tratatului dintre cele două părţi nu s-a soluţionat

- evoluţia evenimentelor internaţionale din deceniul 4 a dus la creşterea rolului şi a puterii Germaniei; adăugându-se şi lipsa de fermitate a puterilor occidentale faţă de Germania şi de celelalte state revizioniste, România e forţată să înceapă după 1936 o reorientare a politicii sale externe, menită să evite izolarea diplomatică a ţării

- în conjunctura nou creată, statutul Transilvaniei a reprezentat una din priorităţile politicii externe româneşti, în condiţiile în care guvernele maghiare ale perioadei interbelice nu au încetat să spere în redobândirea teritoriului pierdut la Trianon, după cum nici Bucureştiul nu se gândea la nici cea mai mică concesie care i-ar fi putut diminua suveranitatea asupra acestei provincii

- din 1930, politica externă a Ungariei s-a orientat tot mai mult spre statele revizioniste, dar

şi spre celelalte Mari Puteri europene, în vederea restabilirii frontierelor Ungariei Mari

în acest sens, ancorarea politicii Ungariei la cea italiană şi mai ales intenţia acesteia de a semna o alianţă militară cu Roma au produs îngrijorări serioase României, cu atât mai mult cu cât Italia susţinea revizuirea tratatului de la Trianon, chiar dacă recomanda ca această revizuire să se facă pe cale paşnică

- cât priveşte poziţia Germaniei, aceasta a insistat pe la mijlocul anilor ’30 ca Ungaria să înţeleagă că este cu neputinţă să continue politica sa de revendicări şi să adopte o

19

atitudine mai moderată, care i-ar putea aduce realizarea unora dintre proiectele sale prioritare

în ceea ce priveşte România, Hitler recomanda ca aceasta să îşi revizuiască politica

externă

- Anschluss-ul şi mai ales atitudinea Marilor Puteri faţă de realizarea sa au neliniştit România, care a văzut în acest act un important pas al Germaniei spre Cehoslovacia

- Bucureştiul a insistat ca Marile Puteri şi mai ales Anglia să ia o atitudine fermă în problema Cehoslovaciei, soarta acestei ţări fiind de un interes vital pentru România

- semnarea acordului de la Munchen (septembrie 1938) a determinat intensificarea presiunilor revizioniste faţă de România, iar evoluţia evenimentelor internaţionale din 1938-1939 a încurajat pretenţiile maghiare asupra Transilvaniei

Regimul autoritar carlist

- din punct de vedere al instituţiilor sale fundamentale România mare a încetat să existe odată cu instituirea primei dictaturi din istoria ţării, iar alegerile din 1937 au oferit pentru prima dată ocazia confruntării electorale directe dintre democraţie şi autoritarism

- pe de altă parte, deşi partidele politice au publicat în timpul campaniei electorale programe şi manifeste cuprinzând propriile puncte de vedere asupra felului în care trebuiau să se rezolve problemele româneşti, confruntarea propriu-zisă a avut loc între PNL aflat la putere şi PNŢ

- pentru prima dată în istoria României s-a folosit radioul în campania electorală, premierul Gheorghe Tătărăscu ţinând un discurs la radio prin care a cerut alegătorilor să voteze cu PNL

- la rândul lui, liderul PNŢ Iuliu Maniu a solicitat Consiliului Societăţii Române de Radiodifuziune dreptul la replică, dar a fost refuzat;

- alegerile, care s-au desfăşurat într-o stare de confuzie şi tensiune, dar fără violenţe notabile s-au încheiat cu o mare surpriză

pentru prima dată în istoria României, un partid aflat la guvernare (PNL) a pierdut alegerile; PNL a câştigat majoritatea doar cu 35,9%, neobţinând prima electorală şi prin aceasta supremaţia în Parlament

PNŢ a obţinut 20,4% din voturi

extrema dreaptă – 15,58%

cu ocazia acestor alegeri, PNŢ a încheiat o alianţă electorală cu extrema dreaptă, pentru a răsturna PNL de la putere

- rezultatele acestor alegeri au determinat demisia lui Gh.Tătărăscu din fruntea guvernului (28 decembrie 1937)

- noua configuraţie politică i-a permis lui Carol să încredinţeze conducerea guvernului lui O.Goga, şeful Partidului Naţional Creştin – un partid de orientare dreaptă, care a obţinut în alegeri doar 9,15%

- în spatele acestui guvern slab, Carol şi-a pregătit practic instaurarea propriei guvernări

- 10 februarie 1938 – regele a cerut formarea unui guvern de Uniune Naţională, iar la 11 februarie 1938 s-a şi format un guvern condus de patriarhul Miron Cristea; acesta a decretat stare de asediu, a înăsprit cenzura (prima oară după 1862), a numit noi prefecţi din rândurile militarilor, a interzis organizarea de noi alegeri

- apoi, Carol a abrogat Constituţia din 1923 prin promulgarea la 20 februarie 1938 a unei noi Constituţii

- în prevederile Constituţiei din 1938, rolul monarhiei a fost considerabil întărit şi deşi a menţinut principiul separării puterilor în stat, Constituţia din 1938 a privilegiat foarte mult

20

puterea regală: Camerele parlamentare urmau să se întrunească numai din iniţiativa suveranului

- cele mai multe articole ale Constituţiei din 1938 erau identice cu cea din 1923

- un element nou era prevederea potrivit căreia regele era “capul statului”, iar miniştrii erau răspunzători de politică numai faţă de rege; totuşi, trebuiau să răspundă şi la întrebări puse de Parlament

- partidele politice, deşi desfiinţate în urma unei decizii a monarhului, şi-au putut păstra structura organizatorică; regele spera să le poată asocia noului regim

nici PNL, nici PNŢ nu au acceptat colaborarea; ba chiar au protestat împotriva

dictaturii, cerând restabilirea vechiului sistem parlamentar

- pe de altă parte, Carol II a înfiinţat un nou partid: Frontul Renaşterii Naţionale – deschis tuturor cetăţenilor

toţi funcţionarii de stat (mai ales directorii diferitelor instituţii) erau obligaţi să fie membri ai acestui partid pentru a îşi putea păstra funcţiile

- Carol II a schimbat şi legea electorală pe 9 mai 1938 – o lege prin care femeile aveau drept de vot

introduse şi unele restricţii – eg: de vârstă (pentru Adunarea Deputaţilor, dreptul de vot era acordat doar persoanelor ce aveau mai mult de 30 ani), toţi alegătorii să ştie carte

de asemenea, prin această lege a fost interzis ca în lăcaşurile de cult să se facă

propagandă politică (se viza mai ales propaganda pentru extrema dreaptă)

- Carol a mai înfiinţat Consiliul de Coroană – format din persoane numite chiar de el; va lua treptat locul Consiliului de Miniştri

- a decretat o nouă reformă administrativă – s-a introdus pe lângă vechile unităţi administrative una nouă: ţinutul – cuprindea mai multe judeţe; în fruntea lui era numit de rege un rezident regal; total: 10 ţinuturi (Argeş, Olt, Ţinutul Mării, Ţinutul Dunării, Nistru, Prut, Suceava, Alba Iulia, Crişurilor şi Timiş)

- din punct de vedere economic, regimul s-a caracterizat prin creşterea intervenţiei statului; sindicatele au fost dizolvate, iar prin decretul lege din 12 octombrie 1938 s-au creat breselele de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi -–aveau ca scop: apărarea şi dezvoltarea intereselor profesionale ale membrilor

de asemenea, decretul specifica că breslele îşi exercită autoritatea numai pe plan naţional (vs aderări la Internaţională!)

- regimul a acordat atenţie specială tineretului:

decret lege din 15 decembrie 1938, prin care toţi băieţii între 7-18 ani şi toate fetele

între 7-21 ani erau obligaţi să facă parte din “Straja Ţării”, organizaţie al cărei comandat suprem era regele

- în 19 octombrie 1939 a fost înfiinţat Frontul Naţional Studenţesc, în care au fost înscrişi automat toţi studenţii; scop: scoaterea studenţilor din cadrul altor grupări

- raporturile lui Carol II cu extrema dreaptă

a luat măsuri drastice împotriva legionarilor, pe care îi şi considera principalii săi

adversari politic

- schimbările dramatice din situaţia internaţională scade eficienţa eforturilor lui Carol de a menţine controlul asupra formaţiunilor politice din ţară

- reconcilierea naţională cerută de rege nu s-a realizat niciodată

- sub presiunea evenimentelor europene, dictatura lui Carol a alunecat treptat spre dreapta şi poate nu atât din convingere, cât mai mult din necesitate politică

21

- totuşi, regimul carlist nu a fost un regim de tip fascist sau nazist, naţionalismul şi antisemitismul său fiind moderate, iar parte din vechile libertăţi cetăţeneşti au rămas în vigoare şi după emiterea Constituţiei din 1938

Politica externă din 1938

- pe plan extern, din 1938, România are din ce în ce mai puţini aliaţi; iar aceasta în condiţiile în care presiunile statelor revizioniste vecine erau tot mai puternice

- chiar dacă influenţa Germaniei asupra României era tot mai puternică ca şi înainte, autorităţile române au continuat să îşi respecte vechiul sistem de alianţă, cel cu Franţa

- în urma a numeroase presiuni, România a fost obligată să încheie în martie 1939 un tratat economic cu Germania: tratat prin care era subordonată lui Hitler din punct de vedere economic

- după începerea celui de al doilea război mondial, România s-a declarat neutră, dar rapida ofensivă germană din primăvara lui 1940 şi căderea Franţei au luat prin surprindere Bucureştiul, care a rămas practic fără aliaţi

- situaţia devine cu atât mai tragică, cu căt la 26 iunie 1940, URSS profitând de tratatul încheiat cu Germania pe 20 august 1939 cere României prin ultimatum evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei

- faţă de pretenţiile URSS Germania a sfătuit România să se supună, pentru a nu tulbura pacea în zona Balcanilor şi a Europei de est

acelaşi sfat l-au dat şi Italia, Grecia, Serbia (ultimele două, ţări ale Înţelegerii Balcanice)

- autorităţile de la Bucureşti s-au văzut nevoite să aleagă între două alternative

cedarea teritoriilor revendicate

rezistenţă armată timp de câteva săptămâni, urmată inevitabil de împărţirea ţării între

URSS, Ungaria, Bulgaria şi chiar Germania

- majoritatea membrilor Consiliului de Coroană s-au pronunţat pentru acceptarea cererilor ruseşti, pentru a păstra totuşi statul român şi instituţiile sale (presa vremii reflectă foarte bine această decizie)

- încercările părţii române de a negocia cu sovieticii s-au lovit de un refuz categoric –

evacuarea (armata, arhivele, autorităţile civile) teritoriului solicitat de ruşi trebuia să se încheie în patru zile, termen ce nu a fost respectat de autorităţile ruseşti

- trupele ruseşti au intrat în provincie pe 28 iunie 1940, provocând numeroase incidente; au ocupat în plus (pe lângă Basarabia) N Bucovinei şi Ţinutul Herţei

Bucureştiul a cedat un teritoriu de 50.762 km², cu o populaţie de 3.770.000 locuitori

- după pierderea acestei provincii, la 1 iulie 1940 România a renunţat la garanţiile anglo- franceze şi la 4 iulie 1940 a fost format guvernul Ion Gigurtu (economist foarte bun,

apreciat în Germania) – au intrat şi trei legionari (eg: Manoilescu ca ministru de Externe, N.Crainic ca ministrul Propagandei)=guvern de orientare pro-germană, care a şi dezlănţuit o politică anti-semitî

- pe 8 august 1940 Carol a dat două decrete lege

1. privitor la statutul juridic al locuitorilor evrei din România – cetăţenia

2. s-a interzis căsătoria români-evrei

prin aceste două decrete, România s-a aliniat la politica nazistă faţă de evrei şi aceasta, în

încercarea de a obţine un eventual sprijin al Berlinului în faţa pretenţiilor teritoriale maghiare şi bulgare

- imediat după 26 iulie 1940, în faţa izbucnirii unui conflict româno-maghiar, de care URSS nu ar fi rămas străină (dorea toată Moldova!), Germania a chemat România printr-o

22

scrisoare adresată direct lui Carol II, să îşi reglementeze problemele teritoriale cu Bulgaria şi Ungaria

- în ceea ce priveşte problema Transilvaniei, sovieticii – prin luările lor de cuvânt (mai ales Molotov) – considerau revendicările Ungariei ca şi fondate – a încurajat intensificarea propagandei revizioniste germane

- la rândul său, ministrul englez din capizala maghiară a transmis Londrei că Ungaria a afirmat că nu poate tolera ca România să facă concesii numai URSS; Ungaria cere Bucureştiului, prin intermediul Iugoslaviei, să negocieze revendicările sale teritoriale

- în această conjunctură complexă (bibliografie orientativă – Mihail Manoilescu – “Dictatul de la Viena”; Nechifor Crainic – “Zile albe, zile negre”; memoriile lui Carol II) diplomaţia românească a fost nevoită să înceapă tratative cu Ungaria şi Bulgaria, în vederea rezolvării diferendelor existente (iulie-august 1940)

- dacă în ceea ce priveşte conflictul cu Bulgaria a fost rezolvat în urma Tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care s-a cedat Cadrilaterul şi s-a revenit la frontierele de dinainte de războaiele balcanice, cu Ungaria nu s-a ajuns la nici o înţelegere la tratativele de la Turnu Severin

- în aceste condiţii, Hitler îngrijorat de perspectiva izbucnirii unui conflict armat româno- maghiar, i-a convocat la Viena pe reprezentanţii celor două ţări (delegaţia română era formată din 22 persoane şi condusă de Manoilescu); din partea Germaniei participă Ioachim von Ribbentrop, iar din partea Italiei participă ministrul de externe Ciano

- 30 august 1940 – Dictat – Germania şi Italia “rezolvă” litigiul româno-maghiar prin trasarea unei frontiere care a împărţit Transilvania

România a fost nevoită să cedeze mai mult de 43.000 km² din teritoriu şi a pierdut o

populaţie mai mare de 2.600.000 locuitori (din care 50,2% români, 37,1% maghiari, 3% germani) – termen de 1 an de zile ca populaţia să decidă dacă aparţine de Ungaria sau România

- prin trasarea acestei frontiere, Germania şi Italia au transformat în mod deliberat problema Transilvaniei într-un focar de instabilitate regională şi un obiect al competiţiei României şi Ungariei, competiţie de care vor profita Germania şi URSS

23

CURS 5. Istoria României

Regimul Antonescu în România

- pierderile teritoriale din 1940 au accentuat criza de autoritate a regimului carlist – era greu de înţeles de opinia publică din ţară că pierderile teritoriale nu aveau nici o legătură cu regimul politic

- resentimentele populaţiei s-au îndreptat spre rege; la 4 sept 1940 s-a văzut nevoit să încredinţeze formarea guvernului lui Ion Antonescu, care criticase de multe ori situaţia din armată şi i-a trimis chiar un memoriu de protest lui Carol după cedarea Basarabiei

- pe 5 septembrie 1940, Antonescu a suspendat Constituţia din 1938, a dizolvat Camerele legiuitoare şi sub presiunea ce a exercitat-o asupra monarhului a primit puteri depline din partea acestuia

- sprijinit de germani, dar şi la sugestia principalelor partide politice, Antonescu l-a silit pe Carol II să abdice

renunţă la tron pe 6 septembrie 1940 şi pleacă definitiv din ţară pe 7 septembrie

- Mihai, care avea 19 ani, devine regele ţării, dar Anontescu îşi ia cele mai importante

prerogative, autointitulându-se conducător al statului; regele păstra doar atribuţii simbolice, cum ar fi:

capul oştirii

drept de a bate monedă

conferea decoraţiile române

primea şi acredita ambasadorii + miniştrii plenipotenţiari

numea premierul

avea drept de amnistie şi graţiere

- încă de la începutul guvernării sale, Antonescu a dorit să colaboreze cu principalii politicieni liberali şi naţional ţărănişti, dar aceştia l-au refuzat

- în aceste condiţii, Antonescu este obligat să aducă la guvernare legionarii; după preluarea puterii, el a început să ia primele măsuri pe plan intern

România e proclamată stat naţional legionar – 14 sept 1940

decret după decret – obiectiv principal: înlăturarea oricărui urme a regimului carlist

- paralel cu acţiunile pe plan intern, Antonescu este nevoit să consolideze alianţa cu Germania; începe negocieri pentru un nou tratat economic româno-german

- Hitler, pentru care România era foarte importantă în planurile sale strategice, a acceptat colaborarea cu Antonescu

- 10 octombrie 1940 – primele trupe germane în România

- 23 noiembrie 1940 – România a aderat la pactul tripartit

- neînţelegerile Antonescu-legionari au început după scurt timp de la accesul lor la putere,

fiecare socotind alianţa dintre ei drept temporară

relaţiile s-au deteriorat mai ales după asasinarea în noiembrie a 64 de deţinuţi (oameni

politici, ofiţeri, subofiţeri) din închisoarea de la Jilava, precum după asasinarea lui Iorga, V.Madgearu – vestite personalităţi ale vieţii culturale româneşti

- acele crime, alături de discursurile cu tentă xenofobă şi antisemită au discreditat întreaga mişcare legionară

- pe de altă parte, Hitler a început să îl aprecieze pe Antonescu mai mult decât pe legionari, ale căror excese puteau destabiliza ţara pe plan intern; Hitler nu a acceptat preluarea totală a puterii de legionari

- 14 ianuarie 1941 – Antonescu l-a vizitat pe Hitler, ocazie cu care a aflat detalii despre planul atacării URSS; în acelaşi timp, a primit mână liberă pentru a îşi înlătura adversarii politici interni

24

- întors în ţară, Antonescu a înăbuşit rebeliunea plănuită de legionari; la 27 ianuarie formează un nou cabinet, aproape în totalitate din generali, iar la 14 februarie 1941 statul naţional legionar a fost abrogat

- Antonescu deţinea puterea legislativă, executivă, controla justiţia, avea practic puteri depline de care s-a folosit totuşi respectând cadrul juridico-legislativ aflat în vigoare înainte de 1940, la care a adăugat legile cerute de starea de război

- nu a avut un partid pe care să se sprijine (ca şi Carol II nu a avut încredere în democraţia parlamentară) şi a condus ţara în mod autoritar

- partidele politice au fost interzise încă de pe vremea lui Carol II, dar în realitate, PNL şi PNŢ continuau să funcţioneze

- politica faţă de evrei: puse în aplicare o serie de legi rasiale şi antisemite

legislaţia şi măsurile discriminatorii vizau epurări, deposedări de bunuri imobiliare şi diferite contribuţii şi prestaţii

au existat şi incidente sângeroase – Iaşi, sfârşitul lui iunie 1941- au fost executate

aproximativ 500 persoane, originare din Basarabia şi Bucovina, acuzate că ar fi tras focuri de armă asupra soldaţilor români şi germani

- iulie 1941, vicepreşedintele guvernului (Mihai Antonescu) a pledat pentru expulzare evrei din cele două provincii şi internarea lor în lagăre

- în septembrie 1941 începe deportarea lor în Transnistria – aprox 100-120.000 persoane

- în N Transilvaniei, cedat Ungariei în 1940, internarea şi deportarea evreilor începe în primăvara lui 1941

- după înăbuşirea rebeliunii şi instaurarea dictaturii, Antonescu s-a apropiat şi mai mult de Germania, s-a angajat în războiul vs URSS – pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi pentru redobândirea N Transilvaniei, subiect pe care Antonescu l-a abordat nu o dată cu Hitler

acesta din urmă şi-a manifestat la începutul anului 1944 intenţia de a revizuit Dictatul

de la Viena, declarând că dată fiind situaţia creată în Ungaria, nu mai are nici o obligaţie faţă de acest popor şi în consecinţă nu mai poate rămâne singurul susţinător al Dictatului

- Hitler l-a rugat pe Antonescu să nu facă publică această declaraţie, pentru a nu provoca un război de partizani în Ungaria; în anii războiului, Ion şi Mihai Antonescu au procedat la alcătuirea unui organism, care să pregătească documentaţia necesară pentru viitoarea Conferinţă de pace

- în acest sens, în 1942 a fost creat Biroul Păcii, care avea misiunea de a pregăti materiale documentare

- un loc important în activitatea acestui birou l-a avut problema Transilvaniei, materialele pregătite atunci fiind cu succes folosite în perioada premergătoare semnării Tratatului de pace de la Paris (1947)

- în iulie 1941, intrarea în războiul anti-URSS, fără a semna o Convenţie militară cu Berlinul şi fără a fixa termenii colaborării, armata română a reuşit până la sfârşitul lunii august să elibereze Basarabia şi să reinstaureze administraţia română în provincie

- unul din obiectivele intrării României în război (recuperarea Basarabiei) a fost atins, iar din 27 iulie, Hitler îi cere lui Antonescu să lupte dincolo de Nistru

- la 6 august, în Ucraina, în cadrul unei întrevederi avute între Hitler şi Antonescu, Hitler a stabilit ca armata română să acţioneze pe direcţia Odessa-Peninsula Crimeea; de asemenea, României i s-a încredinţat administrarea Transnistriei, iar Antonescu a fost ridicat la rangul de mareşal

25

- războiul pentru eliberarea Basarabiei şi N Bucovinei a fost acceptat de opinia publică în ţară; când s-a citit la radio “Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!” în 1941, populaţia şi-a manifestat entuziasmul, sperând şi dorind o ştergere rapidă a umilinţelor suferite în 1940, DAR după ce Antonescu a continuat campania la E de Nistru, suportul politic şi popular a scăzut; pe de altă parte, intervenţia românilor la E de Nistru a deranjat aliaţii anglo-saxoni ai URSS – au declarat pe rând război României

- România a participat efectiv la operaţiunile militare din al doilea război mondial în perioada 22 iunie 1941 – 12 mai 1945; 3 etape principale

1. campania din est (22 iunie 1941-23 august 1944) – în cursul ei, România a fost aliata Germaniei; a dus lupte pentru eliberarea Basarabiei şi N Bucovinei, iar apoi a desfăşurat operaţiuni militare pe teritoriul URSS

2. 23 august – 31 august 1944 – operaţiuni militare pe teritoriul României, împotriva Germaniei; a fost cea mai grea pentru România – datorită faptului că a întors armele împotriva Germaniei, dar nu exista încă nici o convenţie cu Aliaţii

3. campania din vest (1 sept 1944 – 12 mai 1945) – România e aliată a Naţiunilor Unite, după semnarea convenţiei de armistiţiu; lupte pentru eliberarea N Transilvaniei, apoi în Ungaria, Cehoslovacia şi N Austriei

- convingerea că Germania va pierde războiul şi că România trebuie să se desprindă de Germania exista încă de la sfârşitul anului 1942 DAR mai ales din 1943, odată cu pierderea de germani a iniţiativei strategice pe frontul sovietic

- România a început negocieri cu puterile occidentale, în vederea încheierii unui armistiţiu

- negocierile s-au purtat atât în numele regelui şi opoziţiei politice (mai ales PNL, PNŢ), cât şi al lui Anontescu, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat concret; în aceste condiţii, Antonescu a amânat mereu ruperea alianţei cu Berlinul, în speranţa încheierii până la urmă a unui armistiţiu avantajos cu Naţiunile Unite

- evoluţia ulterioară a evenimentelor şi situaţia de pe front la începutul verii anului 1944 (ruşii ocupaseră Basarabia, Bucovina, Moldova) au impus adoptarea unor soluţii rapide din partea factorilor politici de la Bucureşti, soluţii care să preîntâmpine ocuparea întregii ţări de sovietici, dar şi transformarea ţării într-un teatru de război

- în aceste condiţii, formarea unei coaliţii împotriva Germaniei şi implicit împotriva regimului militar al lui Antonescu s-a impus de urgenţă şi s-a efectuat destul de rapid DAR şi cu multă dificultate, datorită rezervelor justificate cu care principalii lideri politici priveau colaborarea cu PCR

- deoarece în cursul tratativelor de ieşire a României din război, occidentalii i-au sfătuit pe români să se adreseze Moscovei, în vederea încheierii unui armistiţiu, PNL şi PNŢau fost nevoite să îi accepte pe comunişti în alianţa anti-Antonescu

- în iulie 1944 s-a format Blocul Naţional Democrat – cuprindea PNL, PNŢ, reprezentanţi social-democraţi şi comunişti; alianţa ce a format fundamentul politic al loviturii de la 23 august 1944

- august 1944 – situaţia de pe front se agravează în urma ocupării estului României de sovietici, autorităţile române fiind silite să încheie armistiţiul

- în ziua de 23 august 1944, Antonescu a fost chemat la palat, unde regele i-a cerut să semneze armistiţiul; Antonescu refuză – e arestat, împreună cu vicepreşedintele consiliului de miniştri, Mihai Antonescu

- în seara de 23 august 1944, Mihai a citit o proclamaţie, prin care aduce la cunoştinţa opiniei publice din ţară şi străinătate că România a rupt alianţa cu Germania, a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, are un nou guvern şi va participa la războiul anti*- hitlerist pentru eliberarea Transilvaniei

26

- acţiunea de la 23 august a însemnat, pe lângă ieşirea din coaliţia nazistă şi înlăturarea lui Antonescu, intrarea României în sfera de influenţă a URSS

- perioada ce a urmat evenimentului de la 23 august a fost una din cele mai dramatice pentru poporul român, în care prin forţa Armatei Roşii şi cu concursul comuniştilor s-a instalat un regim economic, politic şi cultural, care a aservit România Rusiei

- din punct de vedere al operaţiunilor militare, imediat după proclamaţia regelui din seara 23 august, armata română s-a alăturat trupelor sovietice în războiul anti-hitlerist

- septembrie-octombrie – armata română luptă pentru eliberarea judeţelor Transilvaniei ce aparţin Ungariei după 1940, iar apoi, spre îndreaptă spre V: Ungaria, Cehoslovacia, N Austriei

- după demiterea lui Antonescu, este investit cu formarea guvernului generalul Constantin Sănătescu – se va forma un guvern în care majoritatea portofoliilor erau deţinute de militar şi prima oară în istoria României intră şi reprezentanţi PCR

- Sănătescu a acţionat pentru a crea condiţii optime de participare a României la războiul anti-hitlerist şi îndeplinirea clauzelor convenţiei de armistiţiu

- alte obiective ale lui Sănătescu: reglementare statut juridic internaţional al României şi eliberarea teritoriului Transilvaniei

- în jurul acestor obiective, Sănătescu a desfăşurat o activitate diplomatică atât înaintea semnării convenţiei de armistiţiu cât şi după

- 29 august 1944 – delegaţia guvernamentală română s-a deplasat la Moscova în vederea semnării convenţiei de armistiţiu; însă nu au fost consultaţi deloc, iar pe 12 septembrie delegaţia română a fost nevoită să semneze textul armistiţiului la prima vedere

20 articole, 6 anexe – prin care s-a definitivat statutul juridic internaţional al României până la semnarea tratatului de pace din 1947

în cuprinsul Convenţiei erau prevăzute clauze de ordin militar, politic, economic, financiar, administrativ şi teritorial, dar în ansamblul său, România nu era tratată ca o ţară ce ieşise din războiul anti-sovietic din voinţa sa proprie şi lipsită de orice sprijin din afară, o ţară care s-a alăturat fără nici o rezervă coaliţiei Naţiunilor Unite

punctul 19 al convenţiei: considera nul Arbitrajul de la Viena

- în septembrie 1944, Iuliu Maniu a propus înfiinţarea unui comisariat al guvernului român pentru teritoriul din N Transilvaniei – un organ investit cu puteri largi; proiectul privind organizarea Comisariatului general pentru administrarea regiunilor eliberate din Transilvania a fost supus discuţiei în şedinţa de guvern din 22 septembrie 1944 – conferea viitorului comisariat atribuţii similare acelor al unui guvern regional provizoriu şi chiar dreptul de a emite decrete lege de autoritate locală

- deoarece Lucreţiu Pătrăşcanu (ministru în guvernul Sănătescu) a cerut evitarea măsurilor ce ar fi încurajat tendinţe regionaliste şi păstrarea principiului controlului direct al guvernului asupra tuturor teritoriilor ţării, s-a hotărât ca proiectul privind organizarea comisariatului să fie refăcut

- câteva săptămâni mai târziu, pe 10 octombrie 1944, regele a promulgat legea 487, prin care s-a decretat înfiinţarea “comisariatului român pentru administrarea regiunilor eliberate ale Transilvaniei”, comisariat care trebuia să reprezinte autoritatea guvernului în aceste teritorii; pe lângă comisariat s-a constituit şi un comitet cu rol consultativ, căruia îi revenea responsabilitatea de a lua decizii în toate problemele importante ce priveau administrarea nordului Transilvaniei

- în acel moment, statutul Transilvaniei părea rezolvat, dar înaintarea trupelor româno- sovietice în teritoriu a condus la o serie de incertitudini şi dificultăţi, provocate de sovieticii care nu permiteau comisariatului să îşi exercite autoritatea

27

- astfel, deşi eliberarea Transilvaniei se realizase mai ales prin forţe proprii, la 25 octombrie 1944, când unităţile române au încheiat eliberarea teritoriului şi au continuat ofensiva dincolo de graniţă, refuzul sovietic de a acorda României suveranitatea efectivă asupra acestui teritoriu devenea tot mai clar

- de fapt, încă din momentul semnării armistiţiului s-a putut observa că soluţia adoptată privind Transilvania în N şi recunoaşterea dreptului României asupra acestei provincii, ce fusese formulată în art 19 al Convenţiei, a scos la iveală o nuanţă ce făcea loc unor numeroase incertitudini

conform art 19, guvernele aliate socotesc hotărârea arbitrajului de la Viena cu privire la

Transilvania ca “nulă şi neavenită” şi sunt de acord ca Transilvania, “sau cea mai mare parte a ei” să fie restituită României, cu condiţia confirmării prin Tratatul de Pace

- astfel, începând din octombrie 1944 s-a putut auzi frecvent atât din partea URSS cât şi a comuniştilor din România următorul leit-motiv: Transilvania va fi cedată României numai în condiţiile instaurării unei democraţii adevărate (Moscova urma să stabilească ce înseamnă această democraţie adevărată)

- situaţia politică internă s-a schimbat radical în noiembrie 1944: demisia premierului C.Sănătescu a dat ruşilor şi comuniştilor speranţa în preluarea puterii

- însă decizia regelui de a îi solicita tot generalului Sănătescu formarea noului guvern a dus la spulberarea speranţelor ruşilor, cu toate că în noul guvern comuniştii au ocupat mai multe portofolii

- din acel moment, Transilvania a devenit un mijloc de şantaj, fiind clar că revenirea ei la România era posibilă numai dacă regele accepta un guvern comunist, lucru care în acel moment nu s-a întâmplat

- în faţa acestei situaţii, din aşa-zise raţiuni de securitate şi pentru a stopa o serie de incidente interetnice, în noiembrie 1944, Stalin a instaurat în N Transilvaniei administraţia militară sovietică

- practic, un nou regim administrativ a fost introdus, iniţial în judeţele Cluj, Năsăud, Someş, fiind apoi extins şi asupra judeţelor Bihor, Satu Mare, Sălaj; în judeţele Ciuc, Mureş, Odorhei, Trei Scaune, unde autoritatea civilă română a fost deja instalată, sovieticii au impus retragerea autorităţilor române, ajungându-se astfel la generalizarea noului sistem, până pe 14 nov 1944

- în fapt, în toată Transilvania de N, prefecţii şi primarii români funcţionaseră doar în judeţele Ciuc, Mureş, Odorhei, Trei Scaune şi aceasta doar în perioada: a doua jumătate a lunii octombrie 1944 – 10/14 noiembrie 1944

- în celelalte judeţe, reprezentanţii administraţiei române şi-au exercitat atribuţiile timp de câteva zile sau chiar deloc (eg: judeţul Maramureş)

- autoritatea sovietică s-a exercitat prin intermediul nou-creatului Comitet Executiv pentru Ardealul de Nord (organism sub control sovietic, care substituia comisariatul propus de rege în octombrie), precum şi prin comitetele judeţene ale Frontului Naţional Democrat

- ca o reacţie faţă de acţiunea URSS, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 13 noiembrie 1944, Sănătescu a ridicat problema administraţiei Transilvaniei de N

- în ciuda încercărilor lui Petru Groza şi Gheorghiu Dej sau ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu de a justifica actul sovieticilor, majoritatea participanţilor au relevat adevăratele motivaţii, precum şi implicaţiile politice pentru viitorul ţării

- faţă de situaţia nou creată în lunile ce au urmat zilei de 23 august 1944, până în 6 martie 1945, cei doi premieri români (Sănătescu şi Nicolae Rădescu) au cerut în repetate rânduri înlăturarea administraţiei impuse de sovietici şi reinstalarea reprezentanţilor administraţiei române în Transilvania de nord

28

- 14 noiembrie 1944 – guvernul român a adresat Comisiei Aliate de Control un memoriu prin care protestau împotriva cererilor sovietice

s-a specificat că instituirea administraţiei române nu contravine articolului 17 al

Convenţiei de Armistiţiu (o zonă de 50-100 km faţă de linia frontului) şi nici articolului 19, întrucât, chiar condiţia confirmării prin Tratatul de Pace al acestui acord însemna că prina cel tratat urmează să se confirme starea de fapt şi starea de drept create prin dispoziţiile Convenţiei de Armistiţiu

- răspunzând memoriului guvernului român pe 20 noiembrie 1944, mareşalul Marinovski (reprezentantul URSS în Comisia Aliată de Control) afirma: “convenţia de armistiţiu prevede ca în chestiunea Transilvaniei să fie soluţionată în tratatul de pace, când se va hotărî dacă partea cea mai mare sau Transilvania întreagă va intra în comunerea statului român; prin urmare, până la semnarea Tratatului de Pace, nu e posibil de a se reînfiinţa în Transilvania administraţia română”

- statutul Transilvaniei de Nord nu a mai suferit nici o modificare până la instalarea guvernului Groza pe 6 martie 1945

- pentru că avea nevoie de capital politic (problema Ardealului şi a reformei agrare fiind cele mai potrivite în acel moment), la 8 martie 1945, printr-o scrisoare adresată direct lui Stalin, premierul Groza şi ministrul de externe au solicitat instalarea administraţiei române în Transilvania de nord

- Stalin comunică pe 9 martie 1945: dreptul suveran al României asupra teritoriului, fiind de acord cu instalarea administraţiei române – recompensă pentru Groza

- întreaga acţiune a fost o formă de şantaj politic; reiese şi din faptul că aceleaşi prevederi ale Convenţiei de Armistiţiu – invocate în noiembrie 1944 pentru instaurarea administraţiei sovietice în N Transilvaniei – erau menţionate de Stalin şi în scrisoarea din 9 martie 1945, adresată lui Groza

- în ceea ce priveşte Basarabia şi N Bucovinei, acestea au rămas în componenţa URSS, lucru consfinţit de

armistiţiul încheiat pe 12 septembrie 1944

Tratatul de pace din 1947

29

Notaţii:

PC=Partidul Comunist; PCR=Partidul Comunist Român GGDej=Gheorghe Gheorghiu-Dej PM=premier RPR=Republica Populară Română PMR=Partidul Muncitoresc Român

CURS 6 – ISTORIA ROMÂNIEI;

Instaurarea regimului comunist

- despre o preluare imediată a puterii de PC după 23 august 1944 nici nu putea fi vorba; în drumul lor spre putere, comuniştii au întâmpinat încă de la început trei impedimente majore

1. lipsa de forţă electorală a comuniştilor; în august 1944 nu se putea ascunde faptul că lovitura de stat a fost realizată de rege

2. PC nu avea “experienţă revoluţionară”

3. Armata Roşie avea nevoie de stabilitatea liniilor de comunicaţie pe frontul central- european şi un sprijin direct acordat comuniştilor putea destabiliza România pe plan intern

- spre deosebire de alte partide comuniste din Europa de est (e.g.:Iugoslavia), comuniştii

din România nu puteau invoca merite în organizarea unor spectaculoase acţiuni de rezistenţă în timpul celui de al doilea război mondial (asemenea Iugoslaviei)

- unii militanţi comunişti au stat în închisoare înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial, dar nici unul dintre aceştia nu s-a bucurat de credit şi influenţă naţională

- în ansamblul ei, populaţia României era anti-comunistă; singurul lider care izbutise să îşi construiască o imagine mai bună fiind Lucreţiu Pătrăşcanu, cel care reprezentase de fapt PC român la negocierile care au premers actul de la 23 august 1944

- în cadrul PCR s-au confruntat 3 grupări pentru preluarea puterii

1. gruparea de la Bucureşti – condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu

2. cei ieşiţi din închisoare, în frunte cu GGDej

3. gruparea comunistă venită de la Moscova, în frunte cu Ana Pauker şi Vasile Luca; au

venit odată cu Armata Roşie

- pentru a-şi consolida rândurile, conducerea PCR a adoptat o tactică binecunoscută: a

folosit grupări oficiale (Frontul Plugarilor condus de Petru Groza) pentru a recruta noi membri

- Ana Pauker a fost cea care purta în mare măsură răspunderea deschiderii porţilor partidului pentru absolut oricine dorea să se înscrie

- strategia partidului a parcurs trei etape

1. lărgirea nelimitată a rândurilor

2. cucerirea puterii

3. epurarea şi purificarea ideologică

- sprijinindu-se pe formaţiunile patriotice şi pe ajutorul Comandamentului Sovietic, comuniştii români au început agitaţii împotriva guvernului prezidat de generalul Constantin Sănătescu, formând revendicări materiale şi acuze la adresa partidelor tradiţionale

- sub presiunea acestor agitaţii, la 4 noiembrie 1944 are loc o primă remaniere a guvernului; spre dezamăgirea PC Sănătescu rămâne PM, dar comuniştii deţin mai multe portofolii

- agitaţiile comuniştilor continuă în nov 1944; pe 5 dec 1944 s-a aflat la Bucureşti ministrul sovietic al Afacerilor Externe, Andrei Vîşinski

sub presiunea lui regele a acceptat schimbarea celui de al doilea guvern Sănătescu, dar a reuşit, în defavoarea sovieticilor să evite instaurarea unui guvern comunist (tot în nov 1944 se impune administraţia rusă în Transilvania)

30

- 6 dec 1944 – regele a reuşit să formeze un guvern sub conducerea generalului Nicolae Rădescu, care s-a dovedit a fi un şi mai viguros apărător al democraţiei constituţionale decât Sănătescu

- 6 dec 1944 – 9 martie 1945 perioadă dramatică; campaniile comuniste s-au intensificat

presa şi radioul erau controlate de comunişti

ministrul de interne şi cel al justiţiei: erau comunişti – propagandă

- totuşi, încurajat de deciziile de la Ialta, aparent favorabile democraţiilor est-europene, Rădescu s-a opus creşterii rolului miliţiilor muncitoreşti (subordonate PCR) şi a reuşit să menţină contactul cu liderii PNŢ şi PNL, pe care comuniştii vroiau să îi înlăture

- tensiunile au atins punctul culminant în februarie 1945, când Rădescu a rostit un discurs în sala Aro din Bucureşti, prin care a arătat că Ana Pauker şi Vasile Luca, precum şi ceilalţi conducători comunişti erau manevraţi din exterior şi erau lipsiţi de ataşament faţă de ţară

- la 25 februarie 1945 a avut loc o sângeroasă manifestaţie, organizată de comunişti atât la Bucureşti, cât şi în alte mari oraşe ale ţării;

- 27 februarie 1945, Vîşinski a venit din nou în România, declarând incapacitatea guvernului lui Rădescu; i-a cerut regelui Mihai să treacă puterea unei alte persoane; regele a încercat să formeze un guvern condus de prinţul Ştirbei, la 1 martie 1945 DAR sub presiune sovietică (Vîşinski: “Ialta sunt eu!”) a fost nevoit să accepte la 6 martie 1945 formarea unui cabinet prezidat de doctor (în avocatură!) Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor; cabinetul era dominat de comunişti (existau totuşi cu rol neimportant şi reprezentanţi PNL, PNŢ)

- pentru a îşi asigura o minimă popularitate, guvernul Groza a adoptat o serie de decrete şi a iniţiat unele reforme populare al căror efect a fost însă de scurtă durată (eg: reforma agrară)

- în acelaşi timp a fost acceptată prezenţa unor reprezentanţi a partidelor necomuniste în guvern, prezenţă necesară pentru a obţine recunoaşterea cabinetului de occidentali şi pentru a apăra faţada unui regim democratic

- începând din vara lui 1945 şi mai ales la sfârşitul lui 1945 (decembrie) s-au reunit la Moscova miniştrii afacerilor externe al celor 3 Mari Puteri învingătoare (URSS, SUA, GB); la presiunea occidentală, sovieticii au acceptat principiul unei lărgiri a cabinetului român, destinat să pregătească alegerile din 1946

- pe tot parcursul campaniei electorale, înainte de noiembrie 1946, comuniştii au utilizat cele mai diverse metode de intimidare a populaţiei; în urma scrutinului din 19 nov 1946 (a inclus şi votul femeilor), partidele democratice (mai ales PNŢ) au obţinut o mare victorie electorală (aproximativ 80% din totalul voturilor exprimate), însă comuniştii au falsificat alegerile – rezultatul va duce la protestul partidelor democratice

- paralel cu aceasta, guvernul de la Bucureşti a acordat o mare atenţie Conferinţei de Pace ce urma să aibă loc (eg: Tătărăscu mai e în guvern)

delegaţia română condusă de Tătărăscu a ajuns la Paris pe 29 iulie 1946

cu ocazia discuţiilor ce au avut loc, Tătărăscu a susţinut necesitatea recunoaşterii co- beligeranţei României şi a anulării prevederilor Dictatului de la Viena din 1940

au mai fost abordate probleme economice şi politice

- în urma tratatului semnat la 10 februarie 1947, României i-a fost recunoscut dreptul la întregul teritoriu transilvănean, DAR a pierdut Basarabia şi nordul Bucovinei în favoarea URSS şi a fost obligată să plătească importante despăgubiri de război (mai ales Rusiei), fiind nevoită totodată să accepte prezenţa trupelor aliate (adică, sovietice ) timp de 90 de

31

zile, invocându-se menţinerea liniilor de comunicaţie cu efectivele Armatei Roşii aflate în centrul Europei

- printre alte prevederi înscrise în tratat, una s-a referit la desfiinţarea organizaţiilor de tip fascist şi pedepsirea criminalilor de război; această prevedere va permite comuniştilor să facă numeroase abuzuri şi, bucurându-se de sprijinul Armatei Sovietice, să lanseze o campanie fără precedent împotriva opoziţiei

s-a urmărit exterminarea fizică atât a adversarilor politici, cât şi a tuturor celor care s-

au afirmat în timpul regimurilor anterioare (politicieni, militari de carieră, intelectuali, funcţionari)

- procesele politice din anii 1946-1947 au constituit o etapă decisivă a prigoanei comuniste; binecunoscutele “Tribunale ale Poporului” au judecat şi condamnat drept “criminali de război“ în primul rând funcţionari superiori şi membri ai guvernului Antonescu

- au fost condamnaţi generalul Constantin Voiculescu (fostul guvernator al Basarabiei în timpul IIWW) şi generalul Calotescu (fostul guvernator al nordului Bucovinei în timpul IIWW)

- 7-18 mai 1946 – “procesul marii trădări naţionale” – judecaţi şi condamnaţi la moarte Ion şi Mihai Antonescu

- în iulie 1946, a fost desfiinţat Senatul, fiind considerat un organ reacţionar

- a fost publicată o nouă lege electorală

- regele Mihai, deşi a fost sfătuit să nu accepte deschiderea lucrărilor Adunării Deputaţilor (deoarece rezultatele alegerilor au fost falsificate) a acceptat totuşi şi a rostit la 1 decembrie 1946 Discursul Inaugural

acest moment a reprezentat un pas înapoi, pentru că regele Mihai a recunoscut astfel

alegerile falsificate

- după semnarea Tratatului de Pace, în aprilie 1947: înscenarea de la Tămădău – au fost implicaţi fruntaşi ai PNŢ; au fost atraşi într-o cursă, promiţându-li-se că vor fi ajutaţi să părăsească ţara pe calea aerului; prinşi în “flagrant” au fost arestaţi

- Adunarea Deputaţilor a decis în 19 iulie 1947 ridicarea imunităţii parlamentare pentru cei câţiva reprezentanţi naţional-ţărănişti – a permis mai târziu arestarea acestora

- imediat după aceea, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri a fost dizolvat PNŢ-ul, iar toamna, conducătorii acestuia (în frunte cu Iuliu Maniu) au fost judecaţi de o instanţă prezidată de un fost criminal de război; au fost arestaţi şi au murit la închisoare

- PNL s-a dizolvat de la sine, iar PSD a fost “înghiţit” de PC; câţiva lideri PSD vor fi arestaţi

şi vor muri în închisori

- pe lângă acţiunile de înlăturare a opoziţiei politice, între 1945-1947, în România a început şi apoi s-a intensificat procesul de sovietizare, mai ales la nivel economic; Banca Naţională, care era citadela tradiţională liberală, a fost etatizată şi imediat după aceea s-a trecut la realizarea unei economii centralizate după model rusesc

- după eliminarea fizică a celor mai importanţi opozanţi politici, un singur om a mai rămas în calea unei preluări totale a puterii de comunişti: regele Mihai

- comuniştii români au menţinut monarhia ca instituţie din motive strategice, având în vedere sensurile sale simbolice şi popularitatea de care s-a bucurat Mihai

- înlăturarea lui Gh.Tătărăscu din guvernul Groza a accentuat şi mai mult tensiunile cabinet- rege, a cărui putere era derizorie

- în noiembrie 1947, Mihai a plecat la Londra pentru a asista la căsătoria reginei Angliei Elisabeta

32

ajuns acolo, a luat legătura cu cele mai importante personalităţi anglo-saxone prezente

la acel eveniment, dar nu a obţinut nici un sprijin din partea lor; mulţi chiar l-au sfătuit să nu se mai întoarcă în ţară

-

Mihai s-a întors în ţară la 30 decembrie, dată la care Groza şi GGDej i-au prezentat suveranului, sub formă alternativă, o cerere de abdicare imediată pentru el şi descendenţii săi

-

supus presiunii şi neavând nici un sprijin, regele a plecat din ţară cu regina mamă şi câţiva membri ai suitei sale

-

în seara aceleiaşi zile, România a fost proclamată Republică şi s-a format un prezidiu al RPR, care a jucat doar un rol figurativ (adevăratul for de decizie era PC); din prezidiu au făcut parte personalităţi precum Mihail Sadoveanu

-

după 30 decembrie 1947 au mai avut loc unele acţiuni de rezistenţă anticomunistă, dar fără a se obţine nici un rezultat

grupuri mai mici sau mai mari de persoane – rezistenţa din munţi

clandestin – în străinătate

-

proclamarea RPR la 30 decembrie 1947 a reprezentat un moment important în procesul de transformare socialistă a României, conform prototipurilor şi instrucţiunilor sovietice

-

iniţiat într-o manieră brutală şi lipsită de scrupule, acest proces a urmărit distrugerea “moşierimii burghezo-naţionaliste” la toate nivelurile sociale, economice şi mai ales politice

-

conform majorităţii istoricilor, eradicarea trecutului comandată de Stalin şi executată de PCR a început în prima parte a lui 1948 şi avea să fie finalizată de facto în 1952

-

între 1948-1989, evoluţia societăţii române a cunoscut trei etape distincte

1.

1948-1964 – România a parcurs un proces specific de stalinizare, iar PC s-a reorganizat şi consolidat (primele epurări)

2.

1965-1975 – anii în care societatea românească a traversat o epocă de destindere pe plan intern şi extern

3.

1975-1989 – perioada cea mai dură (mai ales anii ‘80) a regimului personal instaurat de Ceauşescu

-

1948, comuniştii indiferent de naţionalitate, de trecutul politic sau loialitate erau angajaţi în procesul de consolidare a puterii lor şi în distrugerea tuturor surselor de opoziţie, fie ele reale sau potenţiale

-

30 decembrie 1947 – act prin care comuniştii au înlăturat ultimul obstacol ce stătea în calea consolidării lor şi în calea introducerii modelului stalinist în România

-

21 februarie 1948 – încep lucrările Congresului de Unificare a PC şi PSD; în realitate însă, PSD era desfiinţat încă din noiembrie 1947; prin această unificare s-a urmărit, conform declaraţiilor oficiale, realizarea aşa-numitei “unităţi politice a clasei muncitoare”; în realitate însă, la acest congres, comuniştii şi-au eliminat principalul concurent politic din rândul clasei muncitoare, ajungând astfel în postura de reprezentant unic al intereselor clasei muncitoare

-

noul partid rezultat din “unificarea” PC şi PSD şi-a luat numele de PMR, fiind în întregime dominat de comunişti

-

până în 1953 a mai fost tolerată existenţa Frontului Plugarilor, condus de Petru Groza, dar lipsit de capital politic şi total subordonat comuniştilor; Frontul Plugarilor se va autodizolva, PMR rămânând unicul partid politic din România; liderul său era GGDej şi conform unor statistici oficiale, la sfârşitul lui 1948 PMR avea aproximativ 720.000 membri

-

GGDej – s-a născut la Oneşti (? În bibliografie e dat Bârlad…); electrician de meserie, a fost atras din tinereţe de viaţa politică; a fost membru PSD, iar apoi al PNŢ; criza

33

economică din anii ’30 i-a influenţat vederile politice – s-a alăturat comuniştilor, propagând cu succes doctrina acestora în rândul muncitorilor feroviari

a fost transferat disciplinar în Dej; aici organizează şi conduce o serie de acţiuni muncitoreşti de răsunet; în martie 1932 devine liderul naţional al muncitorilor feroviari

februarie 1933 – greva generală a muncitorilor feroviari; GGDej e arestat; va fi eliberat din închisoare în vara lui 1944

în închisoare, datorită tactului şi tenacităţii sale s-a situat în fruntea deţinuţilor politici; a acumulat multe cunoştinţe: intelectuali comunişti, oameni de cultură

- în 1944 este eliberat şi devine secretar general al PCR

Epoca dogmatismului stalinist

- 1948-începutul deceniului 7: viaţa politică, socială şi culturală a României eu urmat modelul şi directivele sovietice

- conform declaraţiilor liderilor comunişti era necesară o transformare radicală a bazei sociale, economice şi culturale a societăţii

- distrugerea “falselor valori burghezo-naţionaliste”, eradicarea analfabetismului, redistribuirea capitalului au fost cerinţele minime pentru dezvoltarea şi modernizarea României în stil comunist

- strategia economică a comuniştilor a fost enunţată încă din octombrie 1945, în cadrul unei Conferinţe naţionale a partidului

principiile adoptate atunci nu au putut fi puse în aplicare decât după preluarea deplină

a puterii de comunişti

- una din primele măsuri de amploare a fost naţionalizarea întreprinderilor particulare; în iunie 1948 a fost adoptată Legea naţionalizării

în baza ei, până în 1950, au trecut în proprietatea statului principalele întreprinderi

industriale şi miniere (aprox 90% din producţia ţării), băncile, societăţile de asigurări, institutele de sănătate, casele de filme, cinematografele, farmaciile, laboratoarele şi întreprinderile chimice

- în cursul anilor ’50 au fost naţionalizate o parte a fondurilor de locuinţe, cabinetele medicale particulare, restaurantele, taxiurile şi prăvăliile

- aceste măsuri nu erau suficiente pentru consolidarea regimului; era necesară crearea unei puternice industrii, care implica nemijlocit creşterea numărului muncitorilor, singura categorie socială pe care PC se putea baza

- primul pas pe calea industrializării l-a constituit înfiinţarea Comitetului de Stat al Planificării, în fruntea căruia s-a aflat chiar GGDej

- prima etapă a industrializării s-a desfăşurat pe baza a două planuri anuale (1949, 1950), după care a urmat un plan cincinal (1951-1955)

- în comparaţie cu producţia din 1938, cea din 1947 reprezenta doar ¾; doar în 1950 a fost proclamată atingerea nivelului de dinainte de IIWW

- 1951-1953: investiţiile în industrie au sporit cu repeziciune, mai ales în sectorul industriei grele; rezultatele obţinute au fost satisfăcătoare

- în toamna 1958, plenara Comitetului Central al PMR a declarat ţara pregătită pentru un nou efort de industrializare socialistă; de data aceasta, accentul urma să fie pus pe industria constructoare de maşini

- dacă în primii 10 ani ai regimului comunist, în industrie s-au înregistrat unele progrese, unul din fenomenele cele mai grave din economia română s-a petrecut tot acum:

colectivizarea agriculturii

34

- plenara Comitetului Central al PMR din martie 1949 anunţa planul transformării socialiste

a agriculturii; începută în 1949, cooperativizarea agriculturii s-a realizat în salturi, fiind desăvârşită doar după 13 ani

- 1949-1953: perioadă foarte dură pentru ţărănime; ameninţări, represiuni, arestări – erau la ordinea zilei în satele româneşti

- după moartea lui Stalin (1953) şi în timpul mişcărilor populare din Ungaria şi Polonia, ritmul colectivizării a fost încetinit, pentru a se evita izbucnirea unor tulburări sociale

- această relaxare nu a durat mult timp, pentru că din 1958 acţiunea a fost reluată în forme chiar mai dure şi conform liderilor oficiali s-a încheiat în 1962

- ca urmare a industrializării masive şi colectivizării, s-a produs o creştere spectaculoasă a numărului populaţiei în mediul urban: ponderea populaţiei urbane a crescut de la 23,4% (1948) la 39,1% (1966)

acest fenomen a avut o serie de efecte negative, printre care cel mai important a fost

degradarea vieţii urbane datorită gradului redus de adaptabilitate a locuitorilor de la sate la oraşe

- cu toate efectele negative, date statistice, informaţii adunate de specialişti, au demonstrat că în condiţiile existente la acea vreme, măsurile economice din industrie adoptate în 1948 au fost necesare pentru refacerea economiei româneşti

- deşi au fost făcute numeroase greşeli (au existat defecte majore în organizarea procesului de producţie): randamentul scăzut al forţei de muncă, au fost utilizate neraţional resursele

şi forţa de muncă - progresul industriei româneşti a fost vizibil

- situaţia din agricultură: opinia specialiştilor e mai puţin favorabilă decât în domeniul industriei

- cât priveşte standardul de viaţă, acesta era foarte scăzut; această situaţie se datora atât greşelilor făcute de liderii politici de atunci în domeniul economic, cât şi jafului sistematic al unor întregi sectoare economice, jaf făcut de autorităţile sovietice de ocupaţie în aşa-zisul cont al obligaţiilor pe care România le avea faţă de URSS ca urmare a înfrângerii sale î n Războiul din Răsărit

35

CURS 7 – istoria României Venirea şi consolidarea la putere a PCR

- duce la lichidarea libertăţilor cetăţeneşti, drepturilor politice, opoziţiei (desfiinţarea partidelor istorice şi exterminarea liderilor)

- schimburile intervenite în structura economică şi socială au fost însoţite de arestări – a căzut victimă întreaga elită politică a societăţii române

Gh.Brătianu

I.Maniu

I.Mihalache

M.Vulcănescu

- acţiunea de rezistenţă a fost fără rezultat

- ca şi în alte ţări comuniste şi în România s-au format o serie o închisori – întemniţaţi ţărani, intelectuali, funcţionari ce se opuneau regimului

- procese regizate, îndreptate împotriva celor ce ar fi putut pune în pericol noul regim

- represiune violentă împotriva greco-catolicilor din Transilvania

printr-o hotărâre a Consiliului Miniştrilor, din iulie 1948, şi datorită unui decret al prezidiului RPR se anulează subordonarea credincioşilor faţă de Vatican

- măsuri împotriva Bisericii

bisericile de orice confesiune au trecut în proprietatea statului

membrii clerului înalt au fost arestaţi

mulţi credincioşi de alte confesiuni au fost forţaţi cu brutalitate să treacă la ortodoxism

- orice formă de rezistenţă e zadarnică datorită represiunilor

- soarta bisericii nu a fost foarte bună şi pentru că religia oficială – ortodoxismul – nu a contat pentru comunişti, care au promovat ateismul

Biserica e aservită statului

proprietatea bisericească e statalizată

patriarhul e numit de PCR (dintre liderii lui)

structurile religioase ierarhi-preoţi nu şi-au putut continua activitatea decât cu preţul subordonării faţă de PCR şi prin colaborarea cu organele de partid

- în paralel cu aceste acţiuni împotriva opoziţiei au loc epurări şi în cadrul PCR

Comitetul Central al PCR hotărăşte în noiembrie 1948 preschimbarea carnetelor de partid;

scop: verificarea şi înlăturarea elementelor indizerabile

preschimbarea s-a sfârşit în mai 1950

rezultat: excluse peste 200 persoane

- prima fază a luptei pentru putere – 1948-1952 – excluşi mulţi dintre liderii din anii 1930 ai PCR

- cazul Lucreţiu Pătrăşcanu

februarie 1948, Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentant al comunismului naţional – arestat, acuzat de politică naţionalist-şovină

principalul exponent al doctrinei şi practicilor care vizau o limitare a subordonării faţă de Rusia

susţinea o platformă de transformare socială a României în raport cu realităţile româneşti

1948, e ministru Justiţiei şi unul din liderii PCR

după o detenţie îndelungată şi un proces trucat, deoarece era concurentul lui Dej la conducerea PCR, e executat în 1954

- grupul de la Moscova

36

rivalitate gruparea lui Dej – grupul moscovit pentru a obţine favorurile lui Stalin şi

controlul întreg al PCR 1952 – victoria lui Dejm când Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi alţi susţinători ai lor sunt înlăturaţi de la conducerea PCR – înlăturare posibilă cu acordul URSS, care a crezut atunci în Dej – cel mai fidel aliat sovietic din România

- după 1948, în paralel cu acţiunile de epurare, liderii PCR au trecut la distrugerea a tot ceea ce avea legătură cu trecutul interbelic – regimul comunist trece la implementarea democraţiei populare

vechea Constituţie era obosită – 1948 – prima variantă, 1952 – a doua variantă a Constituţiei comuniste române – se copiază de fapt Constituţia URSS

Viaţa culturală a României

- bogată în perioada interbelică, dar n-a scăpat de influenţa stalinistă

- Academia Română e desfiinţată în iunie 1948 şi înlocuită cu o Academie nouă, alcătuită din academicieni numiţi de comunişti

- Iunie-august 1948, noul regim a reuşit să desfiinţeze toate institutele istoriografice vechi

15 iulie 1948 – decret al Marii Adunări Naţionale prin care desfiinţează institutele de istorie naţională: Institutul pentru studierea istoriei universale, Institutul pentru studierea istoriei bizantine, Institutul de cercetări balcanice, Institutele de istorie naţională din Cluj şi Iaşi; în locul lor – Institutul de Istorie al PMR

odată cu institutele respective dispăreau şi revistele lor, aceste reviste fiind înlocuite de revista Studii

- în acelaşi timp, PMR a pornit o intensă campanie de rusificare – apar Editura şi Librăria Cartea Rusă, Institutul Maxim Gorki de limba rusă

rol: popularizarea realizărilor ştiinţei sovietice; de a dovedi vechimea “bunelor relaţii româno-ruse”

moment de vârf al rusificării – 1953 – introducerea unei ortografii ce înlătura o serie de cuvinte latine din dicţionar

limba rusă era obligatorie în şcoală

- 3 august 1948, Monitorul oficial anunţa o lege a învăţământului ce desfiinţa facultăţile de Litere şi Filosofie

profesorii – arestaţi, demişi, li se interzice să publice (până după moartea lui Stalin)

- pe lângă aspectele negative, au existat şi realizări pozitive

ştiinţele exacte care nu aveau nici o legătură cu regimul comunist s-au putut dezvolta

creşte numărul teatrelor, muzeelor, filarmonicilor, studenţilor etc

analfabetismul a fost readus, prin introducerea învăţământului primar obligatoriu

Politica externă

- regimul comunist până la jumătatea deceniului 6 (mai clar din aprox 1965) s-a caracterizat printr-o subordonare faţă de URSS

toate legăturile cu Occidentul au fost întrerupte

Tratatul cu Iugoslavia din 1947 a fost denunţat în urma conflictului Tito-Stalin

semnate tratate cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria – state aflate sub controlul URSS

- 4 februarie 1948 – se semnează la Moscova un Tratat de prietenie şi asistenţă mutuală româno-rusă, valabil 20 ani

WW2 luptase

primul tratat de acest fel semnat de împotriva URSS

ruşi

cu

un stat

care în timpul

37

problema Basarabiei şi N Bucovinei – nu sunt discutate

- 23 mai 1948, printr-un simplu proces-verbal încheiat între

Nikolai Plavlovic – reprezentantul ministerului de externe URSS

Eduard Mezincescu – reprezentantul ministerului de externe România

insula Şerpilor e cedată URSS

- relaţiile româno-sovietice au luat o nouă turnură după preluarea puterii politice la Moscova

de către Nikita Sergheevici Hruşciov

la Congresul II al PMR (1955) se vorbeşte prima dată de calea românească de construire a socialismului (ideea lui Pătrăşcanu!) şi s-a insistat pe necesitatea respectării principiului suveranităţii în relaţiile dintre ţările socialiste

relaţiile româno-sovietice – redevin tensionate în momentul în care Hruşciov a încercat să introducă principiul diviziunii şi al specializării economice în cadrul blocului socialist – după planurile Moscovei, URSS+RDG+Cehoslovacia urmau să continue industrializarea, iar România+Bulgaria+Polonia+Ungaria ar fi trebuit să pună accentul pe dezvoltarea agriculturii – idee susţinută de Cehoslovacia+RDG, dar Polonia şi Ungaria îşi manifestau rezervele; Bulgaria s-a aliat viziunii Moscovei; Gh Dej – cel mai îndârjit adversar al proiectului

discuţiile pe această temă au continuat câţiva ani – triumful punctului de vedere român

- cu toate fricţiunile româno-ruse, Hruşciov acceptă în 1958 cererea stăruitoare a lui Dej de retragere a trupelor sovietice din România – concesia făcută de Hruşciov (şi datorită sprijinului dat de România în înfrângerea revoltei din Ungaria din 1956) nu a reprezentat din punct de vedere strategic un sacrificiu pentru securitatea blocului estic

prezenţa Armatei Roşii în România nu era absolut necesară pentru că România era

înconjurată de state comuniste şi avea graniţă foarte mare cu URSS

- plan intern: toată opoziţia eliminată

- plecarea sovieticilor a fost însoţită de noi valuri de arestări şi excluderi din partid

victime: activişti de partid căzuţi în dizgraţie (datorită simpatiei pentru evenimentele din

Ungaria şi Polonia), intelectuali înclinaţi spre dizidenţă (mai ales din Transilvania), ţărani ce se opuneau colectivizării acţiuni menite să intimideze populaţia pentru a evita surprizele după plecarea Armatei Roşii

II. Etapa de destindere

- după 1958, România şi-a asumat riscurile unei politici de neconceput până la acea dată

comerţul extern începe să se deschidă spre Occident

România încheie cu guvernele occidentale acorduri de compensare pentru bunurile

naţionalizate în 1948 – înlăturarea unei serioase piedici în calea viitoarelor legături economice

- începutul anilor ’60 – disputa URSS-China oferă României posibilitatea de a se distanţa tot mai mult de Moscova

Bucureştiul devine în aceşti ani locul favorit în care chinezii îşi manifestau atitudinea antimoscovită

China a trimis în România numeroase delegaţii economice şi politice – volumul schimburilor comerciale creşte cu 10% într-un timp foarte scurt

la Beijing e semnat un acord cultural România-China

- politica externă română devine tot mai îndrăzneaţă, detaşându-se tot mai mult de politica URSS

1963 – GGDej vizitează Iugoslavia, încheind un acord pentru construirea complexului energetic de la Porţile de Fier

38

ambasadorul român e retrimis la Tirana (în condiţiile în care Albania rupsese relaţiile diplomatice cu URSS după 1948)

legaţiile Angliei şi Franţei de la Bucureşti – ridicate la rangul de ambasadă

delegaţie română economică călătoreşte la Washington (prima după instaurarea

regimului comunist)

- cea mai importantă manifestare de independenţă a României sub GGDej – aprilie 1964:

Declaraţia prin care Moscovei i se cerea ca în relaţiile cu ţările comuniste să respecte ceea ce pretindea a fi respectat de către ţările occidentale în relaţiile lor internaţionale “dată fiind diversitatea condiţiilor de construire socialistă, nu există şi nu pot exista tipare sau reţete unice, nimeni nu poate hotărî ce este just şi ce nu pentru alte ţări sau partide”

- în paralel cu orientarea politicii externe, GGDej a iniţiat după încheierea colectivizării agricole (1961-2) şi un proces de destindere pe plan intern

primul pas – decretarea amnistiei tuturor deţinuţilor politici – începe în 1962 şi durează până la sfârşitul lui 1964

destindere în cinematografie, muzică

campania de derusificare, ce culminează în 1963 cu închiderea institutelor înfiinţate în 1948, schimbarea numelor ruseşti ale străzilor, revenirea oraşului Stalin la vechiul nume (Braşov)

Institutul de Studii SE europene îşi reia activitatea

expoziţii americane deschise la Bucureştui

traducerea cărţilor occidentale (eg: Biblioteca pentru toţi)

se cumpără licenţe străine (eg: Nivea)

melodii şi filme ruseşti înlocuite cu cele occidentale

restabilirea latinităţii limbii române de Academia Română

- ecou puternic: publicarea sub îngrijirea lui Andrei Oţetea a lucrării lui Marx: “Însemnări

despre români”, lucrare în care era denunţată politica Rusiei ţariste faţă de România, mai ales ocuparea Basarabiei în 1812

- 19 martie 1965 – moare GGDej

schimbările ce au avut loc în România în ultimii săi ani de viaţă – crearea unui climat de relativă bunăstare socială; obţinerea unei autonomii în cadrul blocului socialist

în timpul guvernării sale au avut loc o serie de evenimente externe ce au constituit

ameninţări la adresa liderilor comunişti din România: moartea lui Stalin (1953), raportul lui Hruşciov la Congresul XX al miniştrilor sovietici (denunţarea crimelor comise de Stalin) – şoc puternic pentru clasa politică românească

- participând la funeraliile lui Stalin, GGDej şi-a dat seama că la Moscova se desfăşoară o luptă acerbă pentru succesiunea la conducerea PCUS; întors în România a încercat să acorde o mai mare atenţie nevoilor ţării pentru a nu fi surprins de anumite tulburări interne (o lasă mai moale o perioadă cu colectivizarea)

pe de altă parte accelerează ancheta în cazul Pătrăşcanu datorită temei că ar fi putut

reprezenta o alternativă în condiţiile destalinizării încurajate de Hruşciov – eliminarea fizică a lui Pătrăşcanu

- toamna 1965, comuniştii români au trăit clipe de mare panică datorită

izbucnirii revoluţiei maghiare

frământărilor din Polonia

- evenimente ce nu au determinat zguduri sociale în România, ci doar unele frământări şi luări de poziţie ale unor muncitori din fabrici din Cluj, Bucureşti, TM, ale unor studenţi din Ardel DAR controlaţi de Securitate

39

- moartea lui GGDej s-a produs într-un moment în care în România semnezele dezgheţului ideologic deveniseră evidente

intern: primele semne de mulţumire şi speranţă

extern: România începe să fie prezentă în atenţia diplomaţilor şi economiştilor

occidentali

- la câteva zile după funeralii, numele lui GGDej a dispărut din presa oficială, cărţile şi articolele cu cuvântări sunt retrase din librării, date jos portretele lui – lumea începe să facă cunoştinţă cu noul lider PCR, Nicolae Ceauşescu (NC)

Nicolae Ceauşescu

- născut la 26 ianuarie 1918 în comuna Scorniceşti (Olt) , al treilea copil din cei 10 ai familiei sale

- după absolvirea şcolii primare, neavând suficiente mijloace materiale pentru viitor, pleacă la Bucureşti (fenomen foarte frecvent în perioada interbelică)

- începutul anilor ’30 – la Bucureşti, implicat în acţiunile organizate de comunişti, dar fără a fi jucat un rol important în clandestinitate

- după 1944 reuşeşte să urce treptele ierarhiei de partid

şef al tineretului comunist

general-locotenent

şef al Direcţiei Politice a Armatei

secretar general al CC al PMR

membru al Biroului Politic

responsabil cu problemele de cadre etc

- 1965, numit prim-secretar al partidului după moartea lui GGDej, dar atribuţiile sale sunt limitate

ascensiunea spre puterea absolută avea să înceapă după 1971

- 1946, se căsătoreşte cu Elena Petrescu, cunoscută în timpul unui miting muncitoresc din Bucureşti

Elena Ceauşescu devine în 1979 preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie; în 1980 – vicePM; apoi preşedinta comisiei pentru cadre a PCR; ajunge nr 2 în PCR şi stat

- prima manifestare de amploare cu prilejul căreia NC s-a făcut cunoscut opiniei publice – Congresul IX PCR

lucrările Congresului s-au desfăşurat la Bucureşti între 19-24 iulie 1965

Ceauşescu a prezentat raportul la Congres; discurs incoerent dar ascultat cu atenţie şi curiozitate de delegaţia română şi străină; se pare că un discurs foarte simplu în care a prezentat situaţia economică a României; insistă asupra faptului că dezvoltarea industrială va atrage neîndoielnic progresul economiei naţionale şi societăţii

apoi, spre surprinderea celor ce îl ascultau, a denunţat abuzurile lui GGDej şi deşi nu a vizat persoane, surprinderea a fost mare

Congresul IX=”congresul promisiunilor şi deschiderilor” -creează imaginea unui lider mai liberal decât GGDej

Congresul confirmă numirea lui NC în funcţia de secretar general al CC al PCR (PMR redevine PCR)

Epoca Ceauşescu

40

- regimul NC a debutat cu o serie de măsuri de natură să redreseze orgoliul naţional

relatinizarea numelui ţării: Romînia devine România

întâlniri frecvente ale lui NC cu reprezentanţii intelectualilor, armatei, muncitorilor – şi-a manifestat dezacordul faţă de dogmele epocii anterioare

măsuri menite a încuraja iniţiativa particulară – 1967, permite deschiderea de prăvălii, restaurante, pensiuni, locuinţe particulare; apoi, se adoptă noi reglementări ale regimului paşapoartelor

primele întâlniri cu populaţia – organizate începând cu toamna 1965: vizite pe şantiere

muncitoreşti, întâlniri cu reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, vizitează practic oraş după oraş, călătoriile şi adunările populare fiind indispensabile

- caracteristice pentru epocă: marile mitinguri populare au reprezentat unul din elementele caracteristice ale epocii Ceauşescu

- în acelaşi cadru al politicii de destalinizare şi a continuării acuzaţiilor la adresa regimului anterior, NC organizează în aprilie 1968 Plenara CC: se decide reabilitarea lui Pătrăşcanu şi excluderea lui Al.Drăghici (fost ministru de interne) din toate organismele de partid

Ceauşescu rosteşte un aspru rechizitoriu împotriva lui Drăghici şi GGDej, acuzându-i a fi fost principalii instigatori ai asasinării lui Pătrăşcanu, dar şi lui Ştefan Foriş

- simptomele dezgheţului – simţite şi în economie – progres simţitor a. industria

- NC continuă politica lui GGDej mai ales în acest domeniu

- planul cincinal, 1966-1970, ale cărui directive fuseseră stabilite la Congresul IX pune accentul pe industria grea

- visul lui NC: transformarea României într-o ţară exportatoare de maşini

- în paralel, începe construirea unor vaste capacităţi de rafinare a petrolului

- NC susţinea că modernizarea economiei româneşti se poate obţine mai repede în condiţiile unui dirijism centralizat – o linie accentuată şi mai mult după 1970, când s-au început lucrările unor ambiţioase obiective industriale (mai târziu se dovedesc lipsite de valoare economică)

b. agricultura – beneficiara unor subvenţii de la stat ce ajungeau până la 15-20% din totalul pe economie; rezultate destul de bune: începutul anilor ’70 – o anumită abundenţă a produselor agricole

- cultura – noua orientare mai liberală se simte şi aici

controlul birocratic slăbeşte – posibilă realizarea unor opere de prestigiu

perioada de modernizare şi deschidere în învăţământ: schimb de publicaţii şi profesori,

ponderea ştiinţelor exacte creşte în defavoarea ştiinţelor politice

- rusificarea dispare complet din şcoli – limba rusă e înlocuită treptat cu limbi de circulaţie internaţională

- înfiinţate licee cu limbi de predare în una din limbile importante de circulaţie internaţională

- universităţile române intră în contact cu universităţi europene şi americane

- profesorii şi studenţii pot cunoaşte lumea academică internaţională

- bibliotecile şi librările – cărţi occidentale

- prin această politică de toleranţă faţă de cultură, PCR a reuşit să îşi atragă simpatia şi adeziunea intelectualităţii

cât Ceauşescu nu a manifestat un interes special pentru cultură ea s-a putut dezvolta liber

intelectualii îşi pot alege propriile cercetări, după propriile înclinaţii, fără a fi nevoiţi să ţină cont de partid; apar studii cu subiecte în acord cu curentele/proiectele vremii pe plan internaţional

41

CURS 8 – Nicoară Preliminariile Unirii 1859

- noul statut al Principatelor după 1848

după înfrângerea revoluţiei s-au pus pe tapet problemele modernizării şi formării

statului naţional; apoi, după 1848, s-au luat măsuri reformatoare: realizarea idealurilor ce erau Unirea şi modernizarea structurilor instituţionale

- 1849-1856 – viaţa publică se află sub semnul convenţiei de la Balta Liman (localitate în sudul Basarabiei), încheiată de IO şi IŢ

restabileşte regimul regulamentar DAR modificări în sens autoritar+limitează autonomia Principatelor

suspendarea adunărilor obşteşti

numirea domnului de sultan pe 7 ani

în locul divanurilor alese, divanuri doar cu atribuţii fiscale – votau bugetul

- vor fi numiţi domni:

Barbu Ştirbei în ŢR

Grigore Alexandru Ghica în Moldova

- reformele celor doi domni au pregătit instaurarea regimului Convenţiei de la Paris (1858), au continuat eforturile din timpul Regulamentelor Organice, de consolidare a statului şi instituţiilor conform etatismului

mai ales în domeniul agrar – 1851: aşezămintele agrare – raporturile proprietari-săteni, consacră caracterul burghez-capitalist al producţiei asupra pământului şi libertăţii muncii

măsuri administrative, edilitare, urbanistice

reorganizarea armatei şi a învăţământului – eg: înfiinţarea unui învăţământ practic, limba română devine limbă de predare, accesul unor categorii cât mai largi la învăţământul public

- Ghica s-a ilustrat prin atitudine liberală

acceptă întoarcerea exilaţilor moldoveni din timpul Revoluţiei – chiar le dă funcţii

importante în administraţia publică (miniştrii, responsabili)

- Ştirbei a dus o politică conservatoare: împotriva întoarcerii revoluţionarilor din exil

- în 1853 izbucneşte războiul Crimeei, iar Principatele sunt ocupate de trupe IH, domnii Ghica şi Ştirbei fiind nevoiţi să se retragă până în septembrie 1854

apoi, Ştirbei va continua politica conservatoare: cenzură foarte dură, chiar interzice ziare

Ghica – din 1854: politică liberală şi naţională, susţinut de elementele liberale din administraţie; va avea chiar o atitudine unionistă: elaborarea de proiecte privind codul şi procedura civilă, codul penal şi comercial; exista o atmosferă pro-unionism; pe plan extern se orientează spre Franţa – favoriza pătrunderea capitalului francez în Moldova; cenzură mai puţin dură: apar publicaţii precum “România Literară” (editor Vasile Alecsandri), “Steaua Dunării” (editor Mihail Kogălniceanu) ce erau publicaţii unioniste

- Congresul de pace de la Paris (1856) – în urma războiului Crimeii

context internaţional pro Unirea celor 2 Principate

centrul de greutate al luptei pentru Unire se mută la Iaşi şi Bucureşti

- 1856, Moldova: regrupare a forţelor unioniste în jurul lui Mihail Kogălniceanu şi domnul Ghica; la 25 mai 1856 se înfiinţează Societatea Unirii – boieri, intelectuali, orăşeni, ce în 30 mai devine o societate mult mai largă, care grupa toate categoriile sociale

programul acestei societăţi: unire sub prinţ străin (preferabil de rasă latină, chiar francez dacă s-ar putea)

organizare oficială a mişcării unioniste pe cale legalistă: presă, adunări, broşuri, manifeste – cu concursul domnului

- în ŢR: mişcarea unionistă se grupează mai greu datorită regimului restrictiv

- vara, 1856: cei doi domni sunt suspendaţi (se termină mandatul) şi sunt numiţi:

Moldova – caimacan Teodor Balş – politică anti-Unire

ŢR – caimacan Alexandru Ghica – politică pro-Unire

rolurile s-au schimbat

42

- ŢR – comitetul central de acţiune coordonează comitetele judeţene unioniste, pentru a mobiliza opinia publică

- 1857, în Moldova: comitetul electoral al Unirii care reuneşte reprezentanţii tuturor forţelor unioniste, tuturor ideologiilor şi orientărilor politice; la 1 martie 1857 – programul:

unire

autonomie şi neutralitate

prinţ străin, ce să nu aparţină familiilor domnitoare din ţările limitrofe

adunare obştească – interesele naţiunii

anularea jurisdicţiei consulare

garanţia marilor puteri europene

reforme pentru a moderniza societatea românească – principiul dreptăţii, egalităţii în faţa legii, respectul proprietăţii

- ŢR – comitetul central al Unirii – în frunte, este aleasă pe 3 martie 1857 o conducere unitară condusă de preşedinte C.A.Creţulescu şi vicepreşedinţi Gheorghe Costa Foru ş Constantin Bosian; adoptă un program în patru puncte

unire

prinţ străin

autonomie şi neutralitate

guvern constituţional şi adunare obştească reprezentativă

principii: drept la proprietate, egalitate în faţa legii, libertate individuală

- 10 martie 1857, grup de mari boieri unionişti – publică un program propriu: se susţine unionismul (unire, prinţ străin) DAR diferă la nivelul principiilor de organizare internă

- încet, încet, coordonare Moldova-ŢR

- Moldova – mai radicali – cer o singură adunare ad-hoc pentru alegerea domnului

- există un consens între principate – dovada: programele, DAR există şi opţiuni diferite (eg:

problema agrară) datorită ideologiei (liberali vs conservatori); totuşi, opţiunile diferite sunt amânate până după Unire, pentru că asta era prioritatea

Convocarea adunărilor ad-hoc

- convenţia de la Paris a hotărât convocarea pentru a vedea care e atitudinea cetăţenilor, dacă e sau nu pro-Unire

- Congresul de la Paris preconiza un rol consultativ pentru aceste adunări şi formulare de propuneri către puterile garante, privind viitorul Principatelor

- firmanul dat de sultan în 1 ianuarie 1857 pentru convocarea lor, stabilea următoarea componenţă

clerul înalt (mitropoliţii, episcopii), reprezentanţii egumenilor

doi reprezentanţi/judeţ pentru marii proprietari

un reprezentant/judeţ pentru micii proprietari

un reprezentant/judeţ pentru orăşeni

un reprezentant/judeţ pentru ţăranii fără pământ

!!! clerul înalt, marii proprietari şi orăşenii votau prin vot direct, ceilalţi votau indirect, prin delegaţi

- aceşti reprezentanţi, pentru prima oară în istoria Ţărilor Române, sunt aleşi pe principiul averii (principiu modern) şi nu pe cel al originii sociale

- în Moldova, caimacanul Nicolae Vogoride (agentul IO, IH) falsifică alegerile din luna iulie, iscându-se un scandal politic, proteste unioniste şi ale puterilor străine favorabile Unirii

la Osborne – întâlnire Napoleon III+regina Victoria (GB) – compromis: alegerile pentru

adunarea Moldovei sunt anulate DAR Franţa mai reduce exigenţele în materie de Unire

- la 29 august 1857 au loc noi alegeri: câştigă unioniştii

- în ŢR, la 7 septembrie 1857 au loc alegerile: câştigă tot unioniştii (Partida Naţională) în ŢR, în divanul ad-hoc – esp liberali radicali – prima adunare reprezentativă la care participă şi reprezentanţii ţăranilor

43

- toamna 1857: adunările de la Iaşi şi Bucureşti

Partida Naţională a încercat să impună o sferă mai largă de acţiune decât cea fixată de Marile Puteri

rol la dezvoltarea relaţiilor de colaborare Moldova-ŢR

a formulat o soluţie în sensul dorit de majoritatea românilor: unificarea pe baza

principiului de naţionalitate şi au dezbătut problemele fundamentale ale creerii unui stat român modern (aprox ca la 1848)

- 7 octombrie 1857, propunerea lui Mihail Kogălniceanu – adunarea din Moldova a adoptat punctele mişcării unioniste ca hotărâri finale

drepturile: autonomie conform capitulaţiilor din 1393, 1460, 1511, 1634 (drept istoric)

unirea în stat cu numele de România

prinţ străin, monarhie ereditară, dinastie din Europa DAR moştenitori crescuţi în religia ţării (ortodoxă)

neutralitate

adunare obştească – toată naţiunea să fie reprezentată

garanţia colectivă a marilor puteri

- 9 octombrie 1857, Adunarea ŢR – 4 puncte – programul mişcării unioniste; asemenea Moldova, chiar şi în formulare: unire, autonomie, neutralitate, prinţ străin, adunare obştească reprezentativă

- diferenţe: Moldova dorea garanţia colectivă a Marilor Puteri, pe când ŢR cere guvern constituţional

- chestiunea “prinţului străin” apăruse din sec XVIII; acest prinţ era văzut ca un arbitru al vieţii publice româneşti

există foarte mulţi candidaţi (aprox 40) la tronul Moldovei, ŢR – împotriva lor, mai bine un prinţ străin

vs prinţ din IO, IŢ, familie din IH

- după votarea programului unionist, în adunarea ŢR – regrupare a conservatorilor; radicalii au

amânat dezbaterile legate de organizarea internă a ţării

- în Moldova, asemenea probleme au fost dezbătute: rezultatul a fost transmis şi la Bucureşti

dreptul noului stat de a încheia relaţii comerciale cu alte state

desfiinţarea jurisdicţiei consulare

accestul tuturor în funcţiile de stat

aşezarea dreaptă şi generală a impozitului

libertatea cultelor

reponsabilitate ministerială

separarea puterilor în stat

organizarea comune

imovabilitatea judecătorilor

independenţa Moldovei de Patriarhia de la Constantinopol

respectarea dreptului şi libertăţii individuale, a domiciliului

singura respinsă: soluţia problemei ţărăneşti

mai cer: întrunirea celor două divanuri ad-hoc; scop: lege electorală comună

- în divanurile ad-hoc, boierii au renunţat de bunăvoie la rangurile boiereşti (postelnic, vistier etc), acceptând să devină o clasă modernă, cetăţeni egali în drepturi cu orice alţi cetăţeni – nu e o clasă reacţionară

- la începutul anului 1858, firman otoman: încheia activitatea divanurilor ad-hoc, ce au avut o semnificaţie deosebită: au repus pe tapet şi au formulat dezideratele programelor de la 1848, pentru a le instituţionaliza pe cale legală şi constituţională, în acord cu marile puteri europene + pun în evidenţă procesul de politizare şi activare a unor noi categori sociale (eg: ţărănimea)

44

Atitudinea Marilor Puteri

- 18 mai 1857: comisia europeană instituită de Congresul de la Paris începe activitatea; scop:

bazele noii organizări a Principatelor după informare la faţa locului

remarcă adeziunea populaţiei la Unire, dar per ansamblu, comisa – foarte multe

controverse, datorită atitudinilor diferite a marilor puteri: pro sau vs Unire

- 20 martie 1858 - raportul fiscal – concluzii importante în privinţa necesităţii reformelor modernizatoare

prima parte înregistrează voinţa de Unire

a doua parte înregistrează reformele propuse pentru noul stat

anexa: opiniile fiecărui comisar – adică punct de vedere al fiecărei ţări

- 1858, după raport, centrul de greutate al efortului pentru unire: Conferinţa de la Paris – soluţie mai puţin definitivă; pe seama românilor lasă ultima decizie – efortul politic în jurul alegerilor pentru adunările elective şi în jurul lucrărilor acestora

art 49 al Conferinţei de la Paris – caimacanii sunt înlocuiţi de o comisie din 3 persoane, cu sarcina de a pregăti alegerile; în ŢR, cele 3 persoane aparţin forţelor conservatoare, iar în Moldova tendinţelor liberale

o singură instituţie comună: Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie

- cele două tabere sunt divizate în jurul mai multor candidaturi

conservatorii: susţin pe Mihail sau Grigore Sturdza în Moldova, pe Bibescu sau Ştirbei în ŢR

liberalii susţin pe N.Golesc, Al.Dimitrie Ghica, Ion C.Cantacuzino pt ŢR şi vreo 40 candidaturi pt Moldova

- la 28 decembrie/9 ianuarie încep lucrările Adunării din Moldova

3 ianuarie, deputaţii unionişti – candidat unic: Al.I.Cuza – la 5 ianuarie e ales în

unanimitate

- ŢR – dominată de conservatori; liberalii mobilizează masele pentru a face presiuni asupra Adunării

la 22 ianuarie adunarea electivă începe lucrările – renunţă rapid la candidaţii proprii şi îl alege în unanimitate pe Cuza – forţare a prevederilor convenţiei de la Paris

- dubla alegere reprezintă o uniune personală, doar la 1863 se va recunoaşte de Marile Puteri că Cuza e domn legitim; iar până în 1863, Cuza va avea două guverne diferite: unul la Iaşi, unul la Bucureşti

Transilvania în perioada 1849-1860 – neo-absolutismul

- revoluţia de la 1848 este înfrântă în urma unui război civil sângeros (victime: români, maghiari, austrieci)

- toamna 1849, IH – două probleme capitale (1) pe termen scurt – restabilirea ordinii interne şi stabilităţii (2) pe termen lung – găsirea unei formule de organizare, ce să prevină revoluţiile (ce duc la pierderi de vieţi, bunuri, neînţelegeri între popoare)

- pentru a rezolva aceste probleme s-a plecat de la premisa: gradul mare de libertate oferit în mod neaşteptat societăţii a dus la revoluţie: doar disfuncţii şi necazuri, conflicte ireductibile ce nu se putea soluţiona prin compromis; de aceea, politica Vienei pentru următorul deceniu:

abolutism şi modernizare

- 1849-1860 – politică neo-absolutistă; scop: centralizarea monarhiei, eliminarea autonomiilor locale + reformism de sus + modernizare (esp domeniul economic, învăţământ, cultură, justiţie, administraţie)

- politica i-a surprins pe toţi: cei care au luptat împotriva Vienei şi cei pro-Viena – ambele categorii erau nemulţumite că revoluţia nu le-a materializat idealurile

- în plan politic, toată puterea, în mâna organelor centrale de la Viena; conducerea de sus în jos; societatea nu participa al luarea deciziilor, pentru că se considera că societatea civilă a avut puterea în timpul revoluţiei şi s-a ajuns la război civil, nu la concordia/pace

- deciziile cele mai potrivite cu binele general nu puteau avea altă sursă decât autoritatea centrală (“bunul împărat”)

- chiar şi liberalii austrieci au acceptat că după experienţa dramatică a revoluţiei e mai bun un guvern autoritar

45

- din punct de vedere al cadrului constituţional

4 martie 1849-decembrie 1851 – e în vigoare constituţia imperială acordată de curte în timpul revoluţiei, cu prevederi liberale: autoguvernare limitată a provinciilor, egalitate în drepturi pt toate naţionalităţile din IH; nu va fi aplicată niciodată; este abrogată în decembrie 1851

decembrie 1851-1860 – nu există constituţie, ci principii fixate de puterea centrală

- împăratul Franz Iosef (din decembrie 1848 pe tron) e autoritatea supremă executivă şi legislativă

ajutat de un consiliu imperial, format din oameni de stat cu experienţă (ministru de interne: Alexander von Bach) – “regimul Bach” – controla guvernatorii provinciilor

IH – în provinciile de coroană depindeau direct de Viena (Boemia, Galiţia, Dalmaţia,

Ungaria, Transilvania, Bucovina, Voivodina sârbească şi Banatul Timişoarei) – respecta tradiţia istorică

- inovaţie: Banatul şi Voivodina vor fi unite + despărţitea Bucovinei de Galiţia (la 1848); rol: mai bun control al Vienei

- Ungaria rebelă la 1848 a fost “pedepsită”: unele comitate din sud au fost încorporate Banatului, iar cele din Partium (Zarand, Solnocul de Mijloc, Chioarul) la Transilvania

- românii, nemulţumiţi că în urma revoluţiei nu au intrat toţi într-o singură unitate subordonată Vienei: protest şi zeci de memorii (1849-1851)

organizarea provincială

- guvernatorii – atribuţii civile şi militare; funcţia principală: de a transmite şi aplica decretele autorităţii centrale

recrutaţi din marii demnitari ai IH; nu erau personalităţi provinciale

în Transilvania - guvernatorii:

(1) feldmareşalul Ludwig von Wohlgemuth (1849-1851) (2) prinţul Karl von Schwarzenberg (1851-1858) (3) prinţul Friedrich von Liechtenstein (1858-1861) reşedinţa: la Sibiu (asemenea guberniului austriac)

putere legislativă şi executivă locală

răspundea doar în faţa miniştrilor de la Viena

puteri aproape nelimitate pentru a aplica instrucţiuni

nu convoacă Dieta; sprijin: guberniul – funcţionari austrieci sau aduşi din alte provincii ale IH – rol executiv

- provinciile sunt împărţite în districte/cercuri – subîmpărţite în subcercuri

Transilvania: 6 apoi 10 districte – 79 subcercuri

Banat şi Voivodina – 5 districte

se dizloca vechea organizare în comitate

- desfiinţarea regimentelor de graniţă (româneşti şi secuieşti) + zonele lor administrative speciale (Năsăud, Orlat)

- este limitată autonomia saşilor – Universitatea săsească pierde funcţia juridică

- în fruntea cercului: un prefect – subordonate toate autorităţile locale (administraţie, justiţie, jandarmii locali, organele fiscale)

- limba oficială era limba germană (funcţionarii erau aproape toţi din provinciile germane) + birocraţie foarte stufoasă

- populaţie atent supravegheată; aparat de urmărire a delincvenţilor – poliţie a oraşelor şi jandarmerie militarizată (din 1851) + poliţia politică secretă

- măsuri: starea de asediu din timpul revoluţiei e menţinută (nu există întruniri publice, există cenzură, fiecare ziar era supervizat de un cenzor)

- măsuri reformatoare şi modernizatoare

introducerea unui nou sistem fiscal – suportarea egală a sarcinilor publice (există taxe pe pământ, case, venituri, articole de consum)

46

sistem judiciar modern: separarea de administraţie (1850), noi proceduri penale şi codul civil austriac (adaptat după codul lui Napoleon) – va fi model pentru codul lui Cuza (disciplina austriacă) + elimină particularităţile justiţiei locale din IH

domeniul confesional – promovare a catolicismului (majoritatea populaţiei din IH), folosit alături de loialismul dinastic şi germanizarea administraţiei pentru unitatea spirituală a monarhiei; ½ din populaţia română era greco-catolică – beneficii – episcopia Blaj devine în 1853 mitropolie, oferind independenţă şi prestigiu Bisericii catolice

reforma agrară – decrete de desfiinţare a iobăgiei (1853 – Ungaria şi Banat, 1854 -

Transilvania); aplicarea reformei agrare (1) foştii iobagi sunt împroprietăriţi cu loturile pe care le deţineau – formarea unei proprietăţi mijlocii; avantaje mai ales pentru ţăranii români (2) foştii jeleri sunt emancipaţi de servituţi; relaţii de tip contractual cu proprietarii această reformă este mult mai radicală decât a lui Cuza şi va rezolva problema rurală + a românilor din Transilvania – se va forma o clasă de proprietari mijlocii destul de consistentă; se introduc cărţile funciare va evita fărâmiţarea proprietăţii ţărăneşti în Transilvania nu vor exista mari mişcări ţărăneşti (cum a fost în ŢR în 1907)

Concluzii la regimul neo-absolutist

- deşi fără concursul societăţii, chiar împotriva tendinţelor sale, măsurile au fost pentru Transilvania un pas înainte: modernizare generală (stat şi societate)

- regimul Bach a consolidat schimbările prefigurate la 1848, cu mijloace diferite, dar rezultate foarte bune

- chiar dacă nu 100% reformator: există poliţie secretă, împăratul putea emite şi revoca măsuri fără controlul societăţii – rezultă provizoratul unor măsuri – nu există continuitate în administraţie; lipsa transparenţei politice, a participării cetăţenilor – se întreţin practici neeficiente

- 1860 – i se va pune capăt prin instituirea unui regim liberal: reforme constituţionale, cu participarea unei părţi importante din populaţia IH

47

CURS 9 – BOCŞAN Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

- perioadă foarte importantă pentru procesul de modernizare a României – social şi instituţional; pentru că, pune în aplicare regimul Convenţiei de la Paris – act cu valoare constituţională; una din sursele Constituţiei de la 1866; impus de Marile Puteri ca bază juridică pentru organizarea viitoare a Principatelor; principiile constituţionalismului modern, asemenea celui din Occident

minus: nu asigură soluţia Unirii depline

plusuri: drepturile şi libertăţile omului + cetăţeanului; separarea puterilor în stat; desfiinţarea rangurilor nobiliare; regim parlamentar modern – dezvoltarea unei vieţi politice pe alte coordonate (permite agregarea unor formaţiuni/grupări politice de tip pre-partid); sistem electoral de tip burghez – de tip cenzitar (nu mai e bazat pe origine socială!) + capacitar

regimul Convenţiei de la Paris este regimul domniei lui Cuza; a realizat tranziţia în Principatele Unite de la regimul oligarhic aristocratic al Regulamentelor Organice spre regimul parlamentar şi constituţional din 1866

- Regulamentele Organice au instaurat un regim ce a permis posibilitatea modernizării Principatelor Române DAR monopolul puterii este tot în mâinile boierimii (puţine concesii locuitorilor oraşelor) vs 1866

- cadru internaţional diferit, context marcat de statutul juridic internaţional nou, câştigat de Principatele Unite datorită Conferinţei de la Paris

protecţie colectivă a Marilor Puteri

- intern: prevederile constituţionale ale Convenţiei de la Paris

- cadrul extern şi intern au determinat situaţii contradictorii; au făcut dificilă funcţionarea mecanismului statului şi fac posibilă cristalizarea acelor grupări politice agregate în funcţie de opţiunile doctrinale ale liderilor şi protagoniştilor

- faza Cuza: în cristalizarea partidelor politice moderne – o fază de tranziţie

din 1859, spiritul paşoptist, solidaritatea naţională e în regres; paşoptismul încetează să mai

funcţioneze pentru că obiectivul cel mai important, unirea, s-a realizat, ce se va întâmpla în viitor? Ce cale trebuie urmată? – liberalism, conservatorism, junimism, semănătorism, poporanism, socialism – curente de idei ce propun fiecare o cale aparte; cel ce e vizat în primul rând e partidul şi curentul liberal

- după schema lui Xenopol, faza ideologică din formarea partidelor se încheie la 1859 – paşoptismul dispare + împărţirea/segregarea spectrului politic în mai multe variante

de la Cuza la formarea partidelor moderne: tranziţie

faza ideologică fusese inaugurată după Revoluţia lui Tudor când se conturaseră cele două mari

doctrine: liberalismul, conservatorismul

- parlamentarismul modern permite agregarea în partide, care să îşi dispute puterea, chiar şi formula unicamerală a favorizat dezbaterile şi alianţele; regim parlamentar – partide

- în ŢR, în bătălia politică: grupări de 3 nuanţe

“albii” – conservatori propriu-zişi

“roşii” – liberalii radicali; de la “comunişti”

liberalii moderaţi

- scena politică e mai diversificată şi structurată datorită unui fenomen social important; structura societăţii şi mediului urban în ŢR diferită de Moldova; până în 1848, faţă de Moldova, unde boierimea era puternică şi economic şi politic, în ŢR, boierimea s-a concentrat mai ales în capitală, în reşedinţele de judeţe; mai puţin preocupată de exploatarea marii proprietăţi, mai ales interesată de funcţii

- astfel, în ŢR s-a putut constitui o burghezie (alogenă şi autohtonă) + au influenţă datorită grupării lui I.C.Brătianu, C.A.Rosetti ideile liberale radicale

- liberalii moderaţi din ŢR: elemente din mediul urban şi boierime conservatoare, apropiată de conservatorismul german, evoluţionismul organic şi istoric, progres lent, gradual, controlat (alternativă la revoluţie); elemente de echilibru

- în Moldova nu există burghezie autohtonă în mediul urban – era dominat de elemente alogene (sud- dunărene: greci, albanezi, macedoneeni; populaţie ce a emigrat din Transilvania – “ungurenii” – meserii şi comerţ)

tabăra liberală de aici – mai ales personalităţi marcante, ce atrag o clientelă politică;

mai omogenă e aici tabăra conservatoare, datorită rolului boierimii (ce controlează toate sectoarele vieţii publice)

- în timpul lui Cuza, liberalii şi conservatorii + condiţiile prevederilor electorale ale Convenţiei de la Paris – Parlamentele din Moldova şi Muntenia, Parlamentul unic din 1862 – tot timpul majoritate conservatoare

- Cuza – majoritar conservatori în Parlament – au imprimat o anumită rezistenţă şi opoziţie faţă de programul său reformator; de aceea, procesul reformator nu a avut continuitate şi liniaritate, ci o evoluţie oscilantă,

48

ritmuri diferite – şi datorită statutului contradictoriu internaţional, garanţia colectivă ce a limitat în unele aspecte libertatea de manevră externă şi uneori chiar internă rezultă în 1865-1866 – finalul domniei lui Cuza – o imagine a confruntărilor

 

Principate - puteri garante

principe – forţe politice

-

în

istoriografia română

A.D.Xenopol – prima lucrare ştiinţifică cu metodă despre domnia lui Cuza

C.C.Giurescu – “Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” – prima oară pune în circulaţie arhiva lui Cuza

Dan Berindei – “Epoca Unirii” – nu analizează prevederile legislaţiei, reformele, CI efectele reformelor + introduce conceptul de Epoca Unirii (încearcă identificarea ei cu paşoptismul)

cu timpul, s-a desprins din lucrările specialiştilor o periodizare în trei etape a epocii cuziste

(1) 24 ianuarie 1859 – decembrie 1861 – perioadă de consolidare a Unirii (2) 1862 (de la unirea deplină: primul guvern şi parlament unic) – 2 mai 1864 (lovitura de stat) : perioada constituţională (3) 2 mai 1864-11 februarie 1866 – regimul de guvernare autoritară şi personală a lui Cuza

1. efortul central al politicii Principelui: spre exterior, pentru consolidarea, recunoaşterea dublei alegeri şi recunoaşterea internaţională a Unirii depline

-

tânăra diplomaţie română s-a bazat pe susţinerea diplomatică a Franţei; a îmbinat metoda diplomatică (delegaţii în străinătate) şi mijloacele de forţă (armata!)

-

perioadă de instabilitate politică, datorită imaturităţii sistemului, divizării forţelor politice: mare număr de guverne în cele două ţări

-

dubla alegere este recunoscută doar de statele unioniste; celelalte refuză – până la urmă şi GB va accepta, dar IH, IO nu vor ceda -resping ideea dublei alegeri; motiv: erau imperii multi naţionale – esp IH respinge ideea principiului naţionalităţii ca bază a unui stat, iar IO este împotriva Unirii deoarece o considera “începutul sfârşitului” (destrămarea IO)

-

la

iniţiativa IO – Conferinţa Internaţională a Marilor Puteri – martie 1859, pentru a rezolva chestiunea

-

Franţa, în toată această perioadă, a sprijinit şi sfătuit diplomaţia românească

-

izbucnirea războiului franco-austro-sard: diplomaţia IH s-a repliat + Cuza şi-a mobilizat armat, concentrând-

la Floreşti – pentru a putea ameninţa atât Ardealul cât şi Dunărea – IH a cedat şi a recunoscut oficial dubla alegere;

o

-

şi

IO a fost nevoit la presiunile Marilor Puteri, în septembrie, să recunoască unirea

!!!

acesta a fost un prim succes diplomatic internaţional, posibil şi datorită imperfecţiunilor Convenţiei

-

Convenţia de la Paris a fost denumită şi un “act-hibrid”, “monstrus”, pentru că cuprindea foarte multe contradicţii: mari libertăţi vs număr relativ redus al celor care acced la putere în sfera politicii; sistem administrativ greoi şi guvernare complicată (două Parlamente, două Guverne, două capitale, două armate etc): necesitatea unificării depline, de la confederaţie (24 ianuarie 1859) la stat unitar

-

marea problemă a Europei de SE după revoluţiile Balcanice (formarea Greciei, Serbiei, Principatelor Române): toate aceste state au o problemă comună: au moştenit din sistemul politic otoman o administraţie coruptă (existenţa de privilegii, autonomii) – problema centralizării administraţiei, pentru a funcţiona instituţiile statului; creşterea rolului statului nu prea a fost posibilă

-

unirea deplină: prin fuziunea celor două state

-

Costache Negri a înaintat memoriul (ce cerea un Guvern, un Parlament, o armată) elaborat în numele principelui către IO şi puterile garante DAR contextul era unul nefavorabil

-

după vizita lui Cuza la Constantinopol (semnal că doreşte să asigure un grad mai mare de autonomie de manevră în plan extern) –succes; a facilitat înaintarea memoriului în decembrie 1860

-

IO – rezerve şi ameninţări – percepea unirea ca un atac la integritatea IO; ideea unei Conferinţe Internaţionale – sept. 1861 s-a întrunit DAR Parlamentul are iniţiativa unei reuniri extraordinare; Cuza nu a sancţionat hotărârea pentru a evita represaliile IO DAR conferinţa era pusă în faţa faptului împlinit – acceptă unificarea parlament, guvern, armată, capitală (Bucureşti), unire administrativă şi legislativă !!!!cu condiţiile invocate de IH, IO: unire doar în timpul lui Cuza

-

firmanul sultanului în 1861, urmat de proclamaţia lui Cuza

-

Cuza, în programul reformator, a urmat modelul reformatorilor din sec XVIII: reforme de sus în jos, mai ales prin autoritate

esenţa: să crească rolul statului în toate sferele sociale: etatismul

-

în

primul rând, opera de unificare legislativă

-

programul – enunţat şi prin mai multe documente

“Idei generale pentru a folosi la reorganizarea Principatelor Unite Moldova şi Valahia” – memoriu, toamna 1859

49

decembrie 1859: mesaj cu valoare de program – principalele direcţii: finanţe, justiţie, administraţie, garanţia libertăţii individuale, reformarea învăţământului, măsuri economice protecţioniste, rezolvarea chestiunii rurale

-

pe plan intern: unificare legislativă şi administrativă

unificarea vămii, a telegrafului, a serviciului penitenciar

-

în ciuda ambiţiilor sale, unificarea legislativă a fost una greoaie datorită procedurii complicate din Convenţia de la Paris

-

rolul acestei unificări: Comisia Centrală de la Focşani

dă legi comune celor două Principate; 16 persoane – 8 din Moldova, 8 din Muntenia; 4 aleşi de Parlament, 4 numiţi de domn în fiecare dintre Principate

din primăvara 1859: funcţionare; majoritate conservatoare

două proiecte:

(1) de Constituţie – izvor pentru Constituţia din 1866; proiect elaborat pornind de la modelul Constituţiei belgiene (1831) – liberală; receptată prin intermediul unui proiect din august 1848 – Constituţia lui Kogălniceanu; în 1859 – Comisia Centrală de la Focşani – alcătuieşte după modelul Kogălniceanu şi Belgia – primul proiect de constituţie; nu a fost promulgat de Cuza (2) de lege rurală – nu a fost promulgat de Cuza; pentru că era prea conservator

-

componenţa Comisiei Centrale de la Focşani a fost modificată: infuzie de elemente liberale şi un nou proiect: de lege electorală – nu a fost promulgat de principe din raţiuni externe, pentru a menaja puterile garante

-

Comisia Centrală de la Focşani a promulgat doar 6 legi: armată, vămi, saline, import şi export de cereale, combaterea lăcustelor, înfiinţarea Curţii de Casaţie DAR a dezbătut şi votat foarte multe proiecte de legi:

monedă naţională, unificarea ministerelor, a serviciilor de contabilitate, codul comercial, telegraf, poştă, curte de conturi + trei proiecte de legi cu caracter fiscal: introducerea contribuţiei funciare, o capitaţie şi o taxă pentru modernizarea căilor de comunicaţie

-

Comisia Centrală de la Focşani a avut şi intenţii onorabile în ceea ce priveşte revizuirea codului penal, procedural, civil (! A preluat codul civil francez – aproape copiat ad-literam)

-

prin măsurile luate de comisie: egalitate în faţa legii, impozitelor, serviciul militar obligatoriu etc

2.

24 ianuarie 1862 – primul Parlament unificat al Principatelor Unite

-

plecând de la prevederile Convenţiei – reforme, prin colaboare Cuza şi puterile legiuitoare

-

mesajul prinţului în faţa camerelor reunite anunţă acest program de reforme: descentralizare, formarea Consiliului de Stat, organizare comune, problema rurală

-

primul guvern unic este unul conservator, condus de Barbu Catargiu; a acţionat rapid: desfiinţa Comisia Centrală de la Focşani, ministerele ieşene (le-a creat în paralel un fel de directorate, ca instituţii ce reprezentau ministerele din Bucureşti în Moldova)

-

Parlamentul unic, unicameral – accelerare legiferare şi susţinut de Cuza – ce avea drept de iniţiativă legislativă; Cuza a creat un organism permanent pt a crea legile din punct de vedere tehnic – Comitet provizoiu – legea presei

-

primăvara lui 1862, poiect de lege rurală redactat de Consiliul Central Focşani – proiect conservator, combătut puternic de Mihail Kogălniceanu (vs Barbu Catargiu!) – Parlamentul a trecut proiectul de lege în iunie DAR nu a fost sancţionat de Cuza

-

asasinarea lui Barbu Catargiu duce la preluarea conducerii guvernului de Nicolae Kretzulescu (iulie 1862) – şeful liberalilor moderaţi şi apropiat al lui Cuza

-

baza lui Cuza în această perioadă au fost chiar liberalii moderaţi – din păcate o bază foarte îngustă – pentru a face să treacă legile aveanevoie de o forţă politică;

-

Nicolae Kretzulescu va impune un ritm mai alert măsurilor executive pentru unificare administrativă:

sănătate,navigaţie, Consiliul Superior al Instrucţiunii publice (pregătea legea Instrucţiei Publice), Direcţia generală a Arhivelor statului

-

vara 1862: Comisia Tehnică – mai multe proiecte de legi, cum ar fi înfiinţarea Consiliului de Stat

-

sesiunea 1862-1863 – 6 proiecte de legi din 68; doar atât, datorită opoziţiei conservatorilor: prinţul trece la măsuri executive (decrete, regulamente)

-

Nicolae Kretzulescu a început preparativele şi pentru trecerea bunurilor mănăstirilor închinate – aprox ¼ din suprafaţa agricolă a ţării

în 1862, averile mănăstirilor închinate la “casa” statului

decembrie 1862: datoria mănăstirilor în bugetul statului pentru sănătare şi instrucţie publică

-

opoziţia cu conservatorii, prevederile contradictorii ale Convenţiei – rezultă ideea unei guvernări personale

ca mijloc de a promova reformele

-

încă din vara 1863, Cuza – prin Costache Negri (reprezentant la Constantinopol) – memoriu: măsuri pentru a rezolva conflictul legislativ-executiv

50

- în paralel, Cuza un proiect de Constituţie – transmis guvernului IO şi ambasadorilor puterilor garante (mai ales guvernul francez) – promova guvernarea personală, autoritară: “proiectul Cuza din 1863” – imitaţie a Constituţiei franceze din 1852 – Napoleon III + influenţa legii electorale belgiene

acest proiect a agravat raporturile domnitor – opoziţie şi a favorizat apropierea extremelor (roşii, albii) – se naşte “monstruoasa coaliţie”

- al treilea guvern: guvernul Kogălniceanu – din toamna 1863

guvern care a promovat dialogul cu legislativul –s-au realizat multe obiective: se pun bazele celor două

Facultăţi (Şcoala Superioară de Litere şi de Ştiinţe) – din care se va forma în 1864 Universitatea de la Bucureşti (din 1860 se înfiinţase Universitatea din Iaşi, pentru a da satisfacţie ieşenilor)

- toamna 1863, la deschiderea lucrărilor legislativului, Cuza a anunţat reformele: electorală, agrară, a

armatei, instrucţiunii publice, legea comunală, secularizarea averilor mănăstireşti

- din toamna 1863 până în primăvara 1864 – 18 proiecte de lege: secularizarea averilor mănăstireşti,

nu a

înfiinţarea consiliului de stat, legea comunală, legea consiliilor judeţene, legea……………………

sancţionat acum legea Instrucţiunii Publice

;

- este considerată aproape cea mai productivă perioadă

- din vara 1863, Cuza: pregătirea diplomatică a legii secularizării averilor mănăstireşti, deoarece mănăstirile

închinate deţineau o pondere mare

propunere în prima fază egumenilor: solicita secularizarea contra despăgubire şi înfiinţare spital, şcoală

decembrie 1863 – proiect adoptat de Cameră, cu majoritate de voturi; 25% din teritoriul ţării intra în stăpânirea statului român

pregăteşte legea agrară din 1864

- primăvara 1864, Cuza, supune dezbaterii Camerei legea agrară DAR Camera îi dă vot de neîncredere lui Kogălniceanu; Cuză nu acceptă demisia lui Kogălniceanu şi a prerogat Camera

- 2/14 mai – sesiune extraordinară – Camera repetă moţiunea de neîncredere vs Kogălniceanu; Cuza o dizolvă – “lovitura de stat din 2 mai” + proclamaţie către popor şi armată; plebiscit pentru a aproba Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris + proiectul de lege agrară

- Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris – a adus modificări importante Convenţiei de la Paris, ce era actul fundamental

retrocedare către statul român a unor atribute ale suveranităţii – acum intră în deplinătate atributele suveranităţii statale

introduce corpul ponderator, viitorul Senat – modifică Parlamentul, devine bicameral

putere mai mare prinţului

competenţei mai mari executivul decât legislativul

Cuza – rol în stabilire componenţă corp ponderator

modificare regim electoral – acces mai larg

pas înainte pe calea transformării sistemului politic românesc într-unul burghez

- această perioadă a fost cea mai fecundă din punct de vedere al realizărilor şi reformelor

bine pregătită prin măsuri anterioare: înfiinţare Consiliu de Stat (organism tehnic, pentru a pregăti

legislaţia), schimbarea legii fundamentale (Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris) – creşte puterea prinţului; domnul – singur, iniţiativa legislativă

- majoritatea membrilor Corpului Ponderator sunt numiţi de Cuza; atribuţiile Camerei scad în detrimentul Corpului Ponderator

- regim electoral: alegători direcţi şi alegători primari, prin deleaţi; scade censul şi creşte astfel numărul alegătorilor – în Parlament pătrund şi alte categorii sociale

- actul adiţional la Convenţia de la Paris este recunoscut de marile puteri în vara anului 1864

statul – drept de a modifica legile ce priveau guvernarea internă

este exclusă orice intervenţie din afară

- guvernul –decrete legi; între sesiuni parlamentare (eg: iulie-decembrie 1864 – 40 decrete legi) – reforma agrară, sistem măsuri şi greutăţi, unificare legi penale şi civile, Camera de Comerţ, CEC-ul, Universitatea din Bucureşti, bazele Politehnicii – Şcoala de Drumuri şi Poduri

- 14/26 august 1864 – legea agrară

articolul 1 – clăcaşii – proprietate deplină pe loturile lor pe întinderea stabilită prin lege

îi împarte în fruntaşi, clăcaşi, pălmaşi

dacă nu există pământ destul – completări din proprietăţi stat

dintr-o moşie privată, ţăranii nu putea deţine mai mult de două treimi

titlu de proprietate primesc doar clăcaşii: cei ce aveau pământ în posesie; dacă nu aveau pământ în posesie, primeau doar suprafaţă mică pentru casă şi grădină; dacă nu – se puteau muta pe moşiile statului (“însurăţeii” se puteau aşeza pe moşiile statului pentru a primi pământ)

legea apără integritatea proprietăţii date ţăranului: interzice înstrăinarea timp de 30 de ani

reglementa accesul şi dreptul ţăranului la pădure, islaz, fâneţe

51

desfiinţa claca, dijma, corvezile

principiul dreptei despăgubiri (pt clacă, dijmă şi celelalte obligaţii) – eşalonate pe 15 rate

dreptul istoric al ţăranului – invocat de la N.Bălcescu încoace – l-a lucrat atâţia ani, să fie a lui!!!! Cuza dă satisfacţie proprietarilor prin despăgubiri – nu pentru pământ, ci pentru sarcini feudale; aşadr, nu este pentru dreptul istoric

- semnificaţia legii

1805/1810 – aşezăminte domneşti – boierii: proprietate asupra unei părţi a moşiei

1831, 1832 – Regulamentele Organice fac un pas înainte – drept deplin de proprietate asupra 1/3 din domeniu

1864 – se extinde dreptul de proprietate (! Înainte, doar boierii) asupra clăcaşilor; trecerea la

proprietate burgheză în domeniul funciar

- lege contestată de “roşii” (eg: Brătianu) datorită caracterului moderat al legii (doar 4 ha/familie – suprafaţa medie)

- imperfecţiunile legii – consecinţe: marea problemă este redeschisă la începutul sec XX şi a culminat cu

răscoala din 1907

insuficienţa întinderii loturilor de împroprietărire – dezechilibru din punct de vedere al eficienţei între cele două tipuri de proprietate

(1) mică/de tip fermă – aprox 4 ha (2) imensă, de sute de ha – lucrată şi cu metode moderne funcţia economico-socială a lotului nu s-a justificat în timp:

ţăranii – înstrăinare sau fărâmiţare de loturi

sf sec XIX – foarte mulţi ţărani fără pământ

mulţi ţărani nu erau clăcaşi – rămân în afara împroprietăririi; mulţi au emigrat spre mediul urban: un

început de aglomerare urbană

- consecinţe imediate ale legii: scădere dramatică a producţiei medie la hectar, a producţiei totale de cereale

a ţării, goana după pământ arabil pentru a face faţă nevoilor pieţei şi concurenţei (cereale de calitate, ieftine