Tratatu l de Pace de la San-Stefano şi Berlin 130 de ani (1878-2008) Cucerirea Independenţei de Stat a României nu

a fost rezultatul unor împrejurări întîmplătoare, sau al unei conjuncturi politice, nu a reprezentat un dar primit din
afară, ci este rodul luptelor purtate de veacuri de înaintaşi, lupte care au culminat cu măreaţa victorie obţinută în 1877
pe cîmpul de bătălie împotriva Imperiului Otoman, ce a deschis o eră nouă în dezvoltarea liberă şi independentă a
patriei noastre. Tratatul de Pace de la San-St efano şi Berlin recunoştea Independenţa de Stat a României, dar cu
unele neajunsuri pentru ţara noastră, cum a fost trecerea celor trei judeţe din sudul Basarabiei la Rusia. Istoricul
Nicolae Iorga remarca: „România nu poate să consimtă la pretenţiile ruseşti, să schimbe pămînt român-naţional vechi
istoric, să trateze asupra acestui fapt într-un mod cu totul liniştit, aceasta ar fi o veşnică ruşine.” După terminarea
războiului din 1877-1878, Rusia şi Turcia au încheiat Tratatul de Pace, pe care l-au semnat la 19 februarie 1878 la
San-Stefano. Neacceptată la încheierea armistiţiului, România nu a fost admisă, cu toate insistenţele sale, nici la
tratativele de pace. Tratatul de la San-Stefano recunoaştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, iar
Bulgaria, constituită într-un mare principat, devenea autonomă. Administraţia autonomă este introdusă şi în Bosnia şi
Herţegovina. Turcia ceda Rusiei patru cetăţi din Caucazul de Sud, iar în schimbul unei părţi din despăgubirea de
război – ceda Dobrogea, Delta Dunării şi Insula şerpilor. Potrivit aceluiaşi tratat, Rusia îşi rezerva dreptul de a
schimba Dobrogea, Delta Dunării şi Insula şerpilor cu cele trei judeţe din sudul Moldovei – Cahul, Bolgrad şi Izmail,
care în 1856 reintraseră în componenţa Moldovei. Prevederile Tratatului de la San-Stefano au produs vii nemulţumiri
în rîndul micilor state care luptaseră împotriva Imperiului Otoman: România, Serbia, Muntenegru. România primea cu
bucurie consacrarea independenţei sale prin noul act internaţional, dar nu accepta atentatul la integritatea sa
teritorială, întrucît, prin încălcarea convenţiei din aprilie 1877, îi erau luate cele trei judeţe din sudul Basarabiei şi
trupele ţariste, în retragerea lor din Balcani, staţionau pe teritoriul său; totodată, interdicţia pentru micile state
riverane, de a dispune de forţe militare la Dunăre, nemulţumea Statul Român. Pacea de la San-Stefano a
nemulţumit, de asemenea, marile puteri, în special Anglia şi Austro-Ungaria. Anglia, posesoarea unui întins imperiu
colonial, cu a ei perlă, India, era interesată în realizarea securităţii strîmtorilor dintre Marea Neagră şi Marea Egee.
Austro-Ungaria era nemulţumită că nu primise Bosnia şi Herţegovina, aşa cum i se promisese. Avînd şi sprijinul
Germaniei, ea a cerut, ca urmare, convocarea unui congres al celor 7 puteri semnatare ale Tratatului de Pace de la
Paris din 1856. Se avea în vedere revizuirea Tratatului de la San-Stefano. Guvernul României a cerut cu hotărîre
admiterea ţării noastre la masa tratativelor de la Congresul de la Berlin, deschis sub preşedinţia cancelarului german
Bismarck, la 1 iunie 1878. Deşi marile puteri au respins cererea românească, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion
C. Brătianu, şi Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe, s-au deplasat la Berlin. Ei au fost admişi doar pentru a da
citire memoriului adresat congresului. Se argumenta justeţea drepturilor româneşti pe baza Convenţiei româno-ruse
din aprilie 1877 şi a participării armatei române, alături de cea rusă, cu care cooperase în război, la obţinerea
victoriei. România însă, aşa cum declarau reprezentanţii marilor puteri, a fost doar „auzită”, dar nu şi „ascultată”.
Tratatul de la Berlin revizuia substanţial prevederile păcii de la San-Stefano. Se recunoştea independenţa Serbiei,
Muntenegrului şi României, cu condiţia acordării drepturilor de cetăţenie şi locuitorilor de altă religie decît cea
creştină. În acelaşi timp, cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost înglobate din nou Rusiei ţariste. Erau
recunoscute României: Dobrogea, Delta Dunării şi Insula şerpilor. Unele mici teritorii erau, de asemenea, integrate
Serbiei şi Muntenegrului. Principatul autonom Bulgaria era simţitor micşorat. Se constituia provincia autonomă
Rumelia, condusă de un guvernator creştin, numit de Poartă. Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia şi
Herţegovina. Anglia lua Insula Cipru, în urma unei înţelegeri cu Turcia. Congresul de la Berlin, şi el exprimînd
interesele marilor puteri, confirma Independenţa României, proclamată la 9 mai 1877, dar recunoaşterea oficială
urma să aibă loc ulterior, după îndeplinirea condiţiilor prevăzute în tratat. Austro-Ungaria, care asuprea milioane de
români - urmărind atragerea României în sfera ei de interese, a recunoscut prima Independenţa României. I-au urmat
apoi Rusia şi Turcia. În 1879, Italia realiza şi ea actul de recunoaştere oficială a independenţei noastre. Germania,
Anglia şi Franţa recunoşteau Independenţa României abia în februarie 1880, printr-o notă colectivă. Se lichida astfel,
după 461 de ani, dominaţia otomană asupra acestor pămînturi româneşti. Prin cucerirea independenţei, România
devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se bucura de independenţă
deplină, România putea să-şi înfăptuiască nestingherită politica externă şi internă, în conformitate cu interesele şi
năzuinţele sale naţionale. Se creau, prin urmare, condiţiile pentru desăvîrşirea unităţii naţionale de stat prin unirea
celorlalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină – Transilvania, Bucovina şi Basarabia.