Sunteți pe pagina 1din 19

STRATEGII ŞI POLITICI REGIONALE.

CAZUL ROMÂNIEI

Scopul strategiilor şi politicilor regionale îl constituie stoparea adâncirii disparităţilor


între regiunile ţării, în ce priveşte dezvoltarea şi diminuarea acestor disparităţi prin crearea
condiţiilor pentru stimularea creşterii mai accelerate a regiunilor rămase în urmă. Concretizarea
acestei priorităţi are în vedere diminuarea impactului teritorial diferenţiat al proceselor de creştere
economică, conduse de forţele pieţei.

Măsuri şi instrumente pentru realizarea politicii de dezvoltare regională

În sensul cel mai larg, strategia reprezintă "arta de a combina diferitele operaţii în
vederea atingerii unui obiectiv"1. La rândul lor, strategiile se reflectă în politicile regionale,
considerate instrumente specifice, operaţionale de realizare a obiectivelor strategice, respectiv
modalităţi de a pune pârghiile de intervenţie ale statului în serviciul soluţionării problemelor
dezvoltării economice regionale.
Politica regională se transpune în practica economico – socială cu ajutorul planificării
regionale. Prin intermediul acesteia se realizează activarea instrumentelor politicii regionale, se
organizează obiectivele şi mijloacele acesteia pe un număr de ani în viitor. Planificarea regională
este definită de două componente principale:
- componenta economico - socială, care se referă la obiectivele şi măsurile de ordin
economic şi social menite să asigure o dezvoltare regională echilibrată, în măsură să
amelioreze disparităţile existente în cadrul fiecărei regiuni pe de o parte şi cele
existente între regiunile sistemului naţional pe de altă parte;
- componenta fizică, ce se referă la problemele amplasării în teritoriu a edificiilor
economice şi social - culturale, rezultând din realizarea unei părţi însemnate a
măsurilor preconizate de prima componentă.
Activitatea de planificare regională se concretizează în planurile/programele de
dezvoltare economico - socială regională la cele două niveluri: nivelul naţional, incluzând profilul
regional şi la nivelul fiecărei regiuni în parte.
Planurile regionale se circumscriu strategiilor economico - sociale naţionale care, în
ţările cu economie de piaţă, au ca funcţii principale, pe de o parte, să semnaleze agenţilor economici
anumite disproporţii, dezechilibre dintre cererea şi oferta agregate (şi, în măsura posibilului, să le
înlăture), iar pe de altă parte, să releve tendinţele şi cerinţele majore ale progresului economico -
social, transpuse în limbajul unor indicatori cantitativi şi calitativi, al priorităţilor, al posibilelor
variante de soluţionare.
Odată clarificată latura predominant teoretică, referitoare la conţinutul, obiectivele,
fundamentarea strategiei şi politicii regionale, se poate trece la abordarea laturii predominant
practice, de aplicare a politicii regionale, latură ce vizează, în principal, măsuri şi instrumente
pentru înfaptuirea politicii regionale. Pentru ca factorii abilitaţi cu atribuţii în domeniul dezvoltării
regionale să poată alege căile cele mai potrivite de acţiune, este necesară, ca un prim pas, studierea
tipologiei politicilor regionale, ce conduce la conturarea unor variante diverse de soluţii şi
instrumente corespunzătoare. Plaja acestora poate deveni foarte largă, ele diferenţiindu-se în funcţie
de amploarea intervenţiei puterilor publice, contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a
politicii regionale, orientarea macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate, având
un câmp de acţiune interregional sau inter şi intraregional, accentul pe redistribuirea forţei de muncă
1
Daniela Luminiţa Constantin – Elemente fundamentale de economie regională, ASE Bucureşti, Biblioteca digitală,
2006
1
sau pe redistribuirea capitalului, atunci când se optează pentru măsuri de orientare microeconomică,
accentul pe sursele exogene sau endogene ale dezvoltării regionale, nivelul de dezvoltare
tehnologică ce urmează a fi introdus, gradul de extindere la sectorul terţiar a măsurilor sectoriale
tradiţionale ş.a.m.d..
Măsurile macroeconomice se referă la: politica bugetară, politica monetară şi alte
măsuri cum ar fi, de exemplu, contigentarea importurilor, asistenţa temporară acordată unor regiuni
sau primele aplicate producţiei locale.
Dacă măsurile macroeconomice urmăresc să acţioneze asupra veniturilor şi cheltuielilor
globale, măsurile microeconomice vizează în mod esenţial repartizarea resurselor, ele fiind capabile
să influenţeze comportamentul agenţilor economici. Scopul lor primordial este soluţionarea
aspectelor pe care le ridică şomajul structural. Spre deosebire de măsurile macroeconomice, cu
caracter generalizator şi orientate către cerere, măsurile microeconomice îşi propun să regleze direct
oferta de factori de producţie, interesând deci, mai curând, elementele structurale (întreprinderi,
gospodării, persoane) decât economia în general.
În raport cu opţiunea asupra modului de restructurare, vor rezulta politici şi măsuri
microeconomice corespunzătoare unei ajustări interne sau uneia externe întreprinderilor. Ajustarea
internă constă în introducerea de noi produse, noi tehnologii sau alte măsuri care să conducă la o
mai bună utilizare a resurselor materiale şi umane din punctul de vedere al intereselor statului, în
general, sau al regiunilor, luate separat. Cealaltă soluţie, ajustarea externă, se traduce prin
redistribuirea capitalului şi a forţei de muncă între întreprinderi sau chiar între sectoare de activitate.
Rezultă că, pe ansamblu, politica microeconomică prezintă patru posibilităţi: să fie axată
pe forţa de muncă sau pe capital şi să se orienteze de preferinţă către ajustarea internă sau cea
externă.
Restructurarea forţei de muncă este o soluţie de ajustare aflată în legătură directă cu
mecanismele pieţei. Astfel, în perioadele de recesiune, în regiunile defavorizate se creează un
excedent masiv de forţă de muncă, în faţa căruia se ridică diverse obstacole ce frânează mobilitatea
teritorială. În condiţiile în care lucrătorii excedentari nu se pot deplasa către regiuni oferind condiţii
mai bune de muncă şi viaţă, intervenţia este posibilă prin cele două modalităţi preconizate de
măsurile microeconomice. Prima se referă la redistribuirea forţei de muncă în cadrul întreprinderilor
în care activează, prin lansarea unor programe de reciclare – publice sau private, a unor programe în
domeniul educaţiei sau a unora comportând diverse activităţi subvenţionate. Dacă, din diferite
motive, aceste măsuri rămân fără un efect semnificativ, se va apela la cea de-a doua soluţie -
redistribuirea geografică a forţei de muncă, în scopul încurajării restructurării externe.
Măsurile microeconomice referitoare la capital pot fi orientate spre restructurarea
internă sau spre cea externă după cum scopul urmărit este menţinerea viabilităţii întreprinderii sau
dezvoltarea regională.
Prima modalitate, apreciată drept mai puţin costisitoare recurge în principal la
mijloacele de mai jos, de natură să faciliteze restructurarea (înainte ca statul să angajeze cheltuieli
importante pentru dezvoltarea regională). Mai întâi, se disting măsuri pentru modificarea structurii
costurilor întreprinderii, cu scopul declarat de a menţine viabilitatea acesteia. O practică la care se
recurge tot mai des (în special în ţările dezvoltate) este reducerea salariilor şi a avantajelor
complementare, în schimbul evitării reducerii efectivelor de angajaţi. S-a constatat, în general, că
lucrătorii acceptă reducerile mai uşor decât închiderea întreprinderii. Următoarea tehnică de ajustare
internă vizează măsuri pentru ameliorarea competitivităţii în domeniul costurilor şi al productivităţii
muncii. Ele comportă revizuirea meseriilor, adoptarea progresivă a funcţionării continue, renunţarea
la prime şi alte mijloace, urmărind realizarea unui echilibru mai avantajos între organizarea muncii,
structura efectivelor de angajaţi şi exigenţele tehnice ale producţiei. Aceste soluţii sunt eficace atâta
timp cât concurenţa nu pune probleme insurmontabile. Altă strategie constă în iniţierea unor noi
2
planuri/programe care să permită menţinerea întreprinderii în activitate. Ele urmăresc prospectarea
pieţei în vederea găsirii unor noi activităţi comerciale rentabile şi chiar operarea unei reconversii. În
acest scop se poate conta pe un capital suplimentar rezultat din profituri redistribuite sau cei
interesaţi se adresează instituţiilor financiare şi de credit.
Cealaltă formă importantă a politicii microeconomice referitoare la capital o reprezintă
măsurile de ajustare externă a întreprinderilor. Ele sunt mijloacele prin care, în special, sectorul
public se implică în soluţionarea declinului localizat şi a dezechilibrului regional. Această politică se
bazează pe ipoteza că o activitate anume se poate instala în diverse locuri sau că, ţinând seama de
costul instalării iniţiale, acea activitate poate deveni rentabilă în mai multe variante de localizare.
Programele de redistribuire a capitalului îmbracă diferite forme: reglementări, impozite, crearea
infrastructurilor, subvenţii, indemnizaţii.
Reglementările sunt acele măsuri destinate în mod obişnuit descurajării investiţiilor în
unele regiuni, în vederea orientării lor către altele, în care se simte acut nevoia lor. Ele prezintă un
dublu avantaj: costul lor direct pentru bugetul statului este practic nul şi sunt foarte eficace în
perioadele de avânt economic.
Impozitele aplicate la nivel microeconomic pot fi utilizate într-o manieră pozitivă (sub
formă de exonerări) sau negativă (sub formă de restricţii) pentru a influenţa implantarea industriilor.
În timp ce exonerările funcţionează în acelaşi mod ca o subvenţie, aplicarea impozitelor ca restricţie
acţionează în sensul frânării activităţilor nedorite.
Crearea infrastructurilor este o măsură de dezvoltare regională aplicată cu precădere în
ţările în care se urmăreşte limitarea interferenţei statului în gestiunea întreprinderilor private.
Această măsură poate îngloba formarea forţei de muncă, asigurarea căilor de transport şi a
mijloacelor de telecomunicaţii. În alte ţări crearea infrastructurilor este extinsă la amenajarea unor
zone industriale publice sau a terenurilor, iar clădirile construite în acest cadru sunt oferite la preţuri
avantajoase. Aplicând această formulă, statul joacă rolul de investitor al capitalului de risc; legat de
aceasta, se va proceda la o selecţie riguroasă a întreprinderilor beneficiare, astfel încât să existe
garanţia atingerii obiectivelor sectoriale propuse şi a edificării unor complexe comerciale stabile.
Între măsurile microeconomice bazate pe redistribuirea capitalului se apreciază că
sistemul ajutoarelor, caracterizat printr-o mare diversitate de forme şi categorii, constituie un
adevărat pilon al politicii regionale. În cadrul acestui sistem, măsurile cele mai populare, aplicate în
cel mai mare număr de ţări şi reprezentând cea mai mare cheltuială publică, sunt împrumuturile în
condiţii avantajoase sau garanţiile pentru împrumuturile contractate, subvenţiile şi primele.
Împrumuturile în condiţii avantajoase sau cu rate ale dobânzii ameliorate pot fi propuse
direct de către stat sau prin intermediary financiari finanţaţi de stat sau cărora statul le este garant.
Aceste împrumuturi sunt acordate în condiţii favorabile prin reducerea taxei dobânzii sau prin
acordarea unei amânări a amortizării capitalului. Ele pot finanţa o proporţie variabilă a costului
proiectului de investiţii, de regulă însă nu mai mult de 70%. Un avantaj al acestui tip de ajutor este
acela că evaluarea costului proiectului se realizează de către o instituţie de credit publică sau privată,
ceea ce oferă autorităţilor regionale garanţii mai solide în legătură cu utilizarea respectivelor
împrumuturi de către agenţii economici.
Subvenţiile se aplică de regulă factorilor de producţie sau producţiei însăşi, fiind
considerate instrumente apte să favorizeze şi să susţină noile întreprinderi. Ele pot fi acordate o
singură dată, cu titlu temporar sau permanent.
Primele pentru investiţii sunt destinate finanţării unor investiţii în totalitate sau în parte,
într-o manieră automată sau discreţionară. De obicei, ele au avantajul de a fi simple şi explicite, de a
fi plătite o singură dată mai curând decât în tranşe succesive şi de a încuraja investiţiile pentru
construcţii, instalaţii şi maşini (care sunt mai uşor de controlat). Aceste prime completează stocul de
capital al unei regiuni, întărind competitivitatea sa. Totuşi, în condiţiile în care stocul de capital ar
3
proveni într-o proporţie însemnată din surse exterioare regiunii asistate, nu ar genera decât un efect
limitat de difuziune interregională. De Asemenea, întreprinderile bazate pe o puternică intensitate a
capitalului au nevoie, de regulă, de efective de lucrători mai puţin numeroase. De aceea, soluţia
inversă la care s-ar putea recurge este subvenţionarea locurilor de muncă existente sau a celor noi, în
scopul încurajării unei redistribuiri a capitalului în favoarea întreprinderilor cu o intensitate
puternică a forţei de muncă; menirea ei ar fi şi de a menţine efectivele de lucrători şi susţine
(temporar) întreprinderile nerentabile. De aici, ar rezulta un transfer al veniturilor din regiunile
prospere către cele în declin, o diminuare a costurilor locale de producţie; pentru aceasta însă
trebuie să existe o legătură strânsă între politica regională şi politica forţei de muncă, autoritatea
publică responsabilă cu problemele ocupării având mai multă experienţă în acest domeniu decât
partenerul însărcinat cu dezvoltarea regională. Problema de bază care se pune în cazul acestor
subvenţii este destinaţia lor, deoarece există riscul ca, sub presiunea revendicărilor sindicale, să se
înregistreze doar o creştere a salariilor, fără să se creeze şi noi locuri de muncă.
O altă opţiune în cadrul tipologic al politicii regionale, legată şi de opţiunea asupra
strategiei regionale, se referă la măsura în care dezvoltarea unei regiuni va fi susţinută cu resurse în
afara celor oferite de potenţialul economic al regiunii respective sau, altfel spus, la gradul de
control exogen (extraregional) al economiei unei regiuni. Vor rezulta de aici diverse versiuni de
politici regionale vizând o dezvoltare exogenă (susţinută prin diverse forme de intervenţie a
puterilor publice la nivel macro sau microeconomic) sau una endogenă (prin valorificarea de către
economia unei regiuni în primul rând a resurselor proprii).
Strategiile şi politicile corespunzătoare de dezvoltare exogenă urmăresc în special
soluţionarea problemei ocupării forţei de muncă şi pe cea a susţinerii noilor întreprinderi, implantate
în regiunile periferice.
Potenţialul de dezvoltare endogenă înglobează, în sensul cel mai larg, factorii care pot
contribui la dezvoltarea economiei unei regiuni: resursele materiale, inclusiv cele oferite de mediul
înconjurător, infrastructurile de transport şi telecomunicaţiile, structurile urbane, capitalul fizic şi
uman.
Trebuie făcută distincţie între dezvoltarea spontană şi dezvoltarea stimulată de către
puterile publice pe baza potenţialului endogen, ca şi cea între dezvoltarea endogenă şi
autodezvoltare. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că politicile de dezvoltare endogenă nu se
limitează numei la sectorul secundar, putându-se extinde şi la cel primar (în special la agricultură) şi
terţiar, în funcţie de specificul regiunii.
În lucrările consacrate acestei probleme s-a întreprins şi o tipologizare a regiunilor după
potenţialul lor de dezvoltare endogenă. Ea se referă, în special, la regiunile cu activitate tradiţională,
puternic urbanizate, dar aflate într-o perioadă de declin, la regiunile izolate ca urmare a situării lor
geografice, la cele aflate într-o situaţie diferită din punct de vedere al posibilităţilor de asimilare a
unor noi tehnologii, de cucerire a noi pieţe, precum şi la regiunile agricole lipsite de bază
industrială, cărora li se propun drept domenii noi, cu şanse de reuşită, turismul şi activităţile
industriale de transformare a producţiei alimentare locale. Fiecărei categorii de regiuni îi corespund,
desigur, măsuri înglobate în politici regionale proprii, dar se disting şi câteva direcţii de acţiune cu
caracter mai general.
O primă direcţie relevă importanţa inovării tehnologice în transformarea proceselor de
producţie precum şi în crearea de noi produse şi, deci, noi locuri de muncă, progresul tehnologic
fiind considerat în viitor singura cale posibilă de a cuceri noi pieţe, de a consolida poziţiile pe
pieţele dobândite, de a diminua costurile de producţie. Măsurile privind dezvoltarea endogenă a
regiunilor aflate în dificultate din acest punct de vedere ar trebui să vizeze, între altele, acordarea de
subvenţii destinate încurajării activităţilor de gestiune, cercetare şi dezvoltare, de formare
profesională corespunzătoare noilor tehnologii. Alături de subvenţii, un rol important l-ar putea juca
4
creditele şi piaţa capitalului de risc, punându-se la punct un mecanism specific de finanţare a
investiţiilor în firmele mici, în cercetare-dezvoltare, la care ar trebui să contribuie şi instituţiile de
finanţare a investiţiilor şi credit de interes naţional.
O altă direcţie de acţiune de acţiune în contextul dezvoltării endogene este legată de
transformarea pieţelor şi de trecerea de la o economie bazată pe ciclul produsului şi producţia de
serie la o economie bazată pe crearea continuă de noi produse, prin utilizarea tuturor posibilităţilor
oferite de tehnologiile moderne şi de crearea de activităţi în domenii adesea neglijate sau insuficient
valorificate, legate de resursele climatice (turism, sănătate), resursele naturale (industria lemnului, a
marmurei), resursele agricole şi artizanale.
În sfârşit, fără să fie ultima ca importanţă, este acea direcţie care priveşte rolul jucat de
întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) în menţinerea şi crearea de locuri de muncă, în difuzarea şi
utilizarea noilor tehnologii. Ele au apărut ca o pârghie de legătură între politica de ocupare a forţei
de muncă şi politica de dezvoltare regională. În multe ţări ale lumii cea mai mare parte a noilor
întreprinderi sînt întreprinderi mici şi au fost create în general de antreprenorii locali; capacitatea lor
de adaptare la noile tehnologii şi la variaţiile cererii le-a conferit anumite atu-uri. Deşi marile
întreprinderi rămân un factor determinant în restructurarea sistemului de producţie, din punct de
vedere regional activitatea IMM apare ca strategică pentru reconstrucţia economiei lor, cu condiţia
ca ele să se înscrie într-un mediu organizat, într-o reţea teritorială de legături, relaţii, schimburi, atât
între ele cît şi cu agenţi economici (institute de învăţământ superior, bănci, centre de formare
profesională etc.).
În conexiune directă cu crearea şi dezvoltarea IMM se află o altă problemă, ce priveşte
crearea unor locuri de muncă prin iniţiative locale. Ea se bazează pe o diversitate de acţiuni, între
care: iniţiativele unor grupuri de persoane ce s-au hotărât să-şi schimbe profesia sau să iniţieze
acţiuni pe cont propriu, transformarea unor întreprinderi, total sau parţial, în întreprinderi
cooperatiste, declanşarea unor programe guvernamentale de sprijinire a iniţiativei locale, asocierea
unor grupuri de specialişti care propun soluţii în domeniul energetic, ecologic ş.a.m.d. Rezultatul
acestor acţiuni se concretizează, de regulă, în apariţia unor întreprinderi mici, având ca trăsătură
specifică de bază faptul că nu urmăresc întotdeauna maximizarea profitului ci îmbinarea scopurilor
economice cu cele sociale, iar forma de organizare cea mai frecventă este cea a societăţilor mixte cu
participare publică sau privată.
Această incursiune în sfera tipologiei politicilor regionale, a măsurilor şi instrumentelor
pe care le implică acestea, nu poate fi încheiată fără a sublinia că programele de dezvoltare care
izvorăsc din diferitele politici regionale trebuie să aibă la bază criterii economice şi geografice clare
şi să recurgă la o selecţie riguroasă a instrumentelor, în special a ajutoarelor potenţiale. Pornind de
la imperativul esenţial al politicii regionale - realizarea unui relativ echilibru între condiţiile
economice şi sociale existente în diferitele regiuni ale ţării - se poate aprecia că, între măsurile
preconizate în cadrul tipologiei prezentate anterior, măsurilor de stimulare (incitative, de încurajare,
ajutoare) le revine unrol deosebit în îndeplinirea acestui deziderat. Pe plan internaţional se manifestă
tendinţa ca măsurile de încurajare să devină tot mai selective, în loc să fie aplicate de o manieră
automată (aşa cum ar susţine concepţia ajustării pozitive). Potrivit studiilor asupra instrumentelor
politicii regionale aplicate în ţările cu experienţă în domeniu, acestea derivă din instrumentele
fiscale, bugetare şi monetare ale politicii economice, putând fi grupate în două categorii: intervenţii
directe şi măsuri de stimulare a localizării activităţilor şi a dezvoltării locale.
Intervenţiile directe au în vedere participarea administraţiei publice centrale şi/sau locale
la dezvoltarea unor elemente de infrastructură economică şi socială şi parteneriatul public – privat
pentru realizarea unor investiţii, destinate în special dezvoltării unor servicii de interes local.
Măsurile de stimulare se realizează prin acordarea unor stimulente financiare şi prin
adoptarea unor măsuri de compensare. Stimulentele financiare cuprind: prime şi subventii pentru
5
investiţii, prime de transfer, acordarea unor împrumuturi în condiţii avantajoase, acordarea unor
facilităţi pentru achiziţionarea sau închirierea terenurilor, scutirea de la plate taxelor vamale,
scutirea
sau reducerea unor taxe si impozite, acordarea de tratamente preferenţiale în adjudecarea unor
segmente ale pieţei publice, acordarea unor autorizaţii speciale privind regimul de amortizare.
Măsurile de compensare se referă la eliminarea sau diminuarea unor costuri suplimentare
determinate de localizarea activităţilor într-un anumit spaţiu. Din această grupă de măsuri fac parte:
ajutoarele acordate pentru reducerea cheltuielilor de exploatare, subvenţii pentru cheltuielile cu
mâna de lucru, acordarea unor îndemnizaţii suplimentare lucrătorilor din anumite zone, prime
pentru fiecare loc de muncă direct creat, subvenţii pentru sustinerea unor măsuri de protecţie
socială, ajutore acordate pentru sprijinirea mobilităţii şi a reinstalării fortei de muncă, ajutoare
pentru formarea profesională a lucrătorilor, subvenţii pentru transport şi alte servicii publice.

Strategia şi politica regională în România

În pofida importanţei sale incontestabile pentru succesul complet al tranziţiei şi


restructurării economice în România, în primii ani după 1989 nu s-a acordat atenţia corespunzătoare
dimensiunii regionale a strategiei şi reformei. Abia în 1995, cu ocazia elaborării strategiei de
pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, a trebuit să se admită că luarea în considerare
în mod explicit a problemelor regiunilor, a problemelor colectivităţilor locale reprezintă un element
cheie pentru realismul şi coerenţa acestei strategii, numai astfel fiind posibil să se depăşească
decalajul dintre vorbe şi fapte în dezbaterile despre descentralizare, autonomie administrativă locală
pe de o parte şi cele despre integrarea europeană, cooperarea transfrontalieră, reţelele teritoriale etc.
pe de altă parte.
O altă etapă importantă a reprezentat-o derularea, în perioada 1996 – 1998, a unui program
pentru politica de dezvoltare regională iniţiat de UE şi Guvernul României in cadrul PHARE. Unul
din scopurile esenţiale ale acestui program a fost pregătirea unui set de principii fundamentale
pentru elaborarea politicii regionale în România, prezentat în documentul “Carta Verde. Politica de
dezvoltare regională în România” în anul 1997. Obiectivele propuse aveau în vedere: pregătirea
României pentru integrarea în UE şi pentru a deveni eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din
fondurile structurale ale acesteia, reducerea disparităţilor între diferitele regiuni ale României;
integrarea activităţilor din sectorul public, pentru a realiza un nivel superior de dezvoltare a
regiunilor.
Ca rezultat al acţiunilor întreprinse în cadrul programului, a fost elaborată şi adoptată
Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, prin care s-a conturat conţinutul
dezvoltării regionale, s-a creat suportul legal pentru constituirea regiunilor de dezvoltare şi s-au
stabilit structurile teritoriale şi naţionale pentru dezvoltarea regională. Această lege a fost
completată de o serie de alte legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, prin care sunt create sau
reglementate mecanismele de implementare a politicii regionale.
Capitolul de negociere aferent (capitolul 21) a fost deschis în 2002 şi stabileşte criteriile
ce trebuie îndeplinite de România în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi a eligibilităţii
pentru FS şi Fondul de Coeziune, respectiv acquis-ul comunitar şi modalităţile de implementare.
Spre deosebire de alte capitole de negociere, acquis-ul de dezvoltare regională nu defineşte modul
în care trebuie create structurile specifice de implementare a cerinţelor comunitare ci doar
menţionează care sunt acestea şi lasă acest lucru în sarcina României. Astfel, deşi acquis-ul
comunitar nu trebuie transpus, România trebuie să creeze un cadru legislativ corespunzător, care să
permită implementarea prevederilor specifice domeniului. Dacă documentul de bază al dezvoltării
politicii regionale naţionale conform standardelor şi cerinţelor comunitare este Documentul de
6
poziţie pentru capitolul 21, acesta este completat de Parteneriatul pentru Aderare – semnat în 1998
şi actualizat ultima dată în 2003, în urma desprinderii României şi Bulgariei de celelalte ţări
candidate ale Europei Centrale şi de Est (ce au aderat în 2004, spre deosebire de 2007 – data
stabilită pentru România), şi de Foia de parcurs pentru România (şi Bulgaria) – elaborată în acelaşi
context. Monitorizarea şi evaluarea progreselor efectuate este prezentată în rapoarte anuale, atât ale
României cât şi ale Comisiei Europene, iar priorităţile şi sugestiile conţinute de acestea sunt
reflectate prin elaborarea Planurilor Naţionale de Dezvoltare (de către România).
Începând cu 1999 a fost elaborat şi actualizat Planul Naţional de Dezvoltare (PND) pe
perioadele 2000 - 2002, 2002 - 2005 şi 2004 - 2006 realizat în parteneriat cu agenţiile regionale,
ministerele, alte agenţii şi instituţii guvernamentale şi non-guvernamentale a căror activitate
influenţează dezvoltarea regională. Potrivit legislaţiei în vigoare, PND se elaborează pe baza
planurilor de dezvoltare regională (fiecare dintre cele 8 regiuni de dezvoltare are câte un plan de
dezvoltare), fiind un instrument de coordonare, monitorizare şi evaluare a implementării
obiectivelor
prioritare de dezvoltare, în conformitate cu necesitatea atingerii obiectivului complex al coeziunii
economice şi sociale.
Conţinutul PND reflectă necesitatea corelării activităţilor sectoriale şi regionale,
obiectivele prioritare stabilite fiind realizate prin programe operaţionale sectoriale şi programul
operaţional regional. Programul operaţional regional conţine priorităţi de dezvoltare şi măsuri
specifice regiunilor de dezvoltare, în concordanţă cu priorităţile naţionale de dezvoltare regională,
identificate şi agreate în cadrul celor 8 subprograme operaţionale regionale elaborate de agenţiile
pentru dezvoltare regională.
PND este documentul de programare prin care se fundamentează accesul României la
fondurile de tip structural alocate României în perioada de pre-aderare, precum şi la fondurile
structurale, după aderare, răspunzând astfel atât “necesităţii interne” cât şi “cerinţelor externe”,
ceea ce evidenţiază filosofia sprijinului european prin intermediul fondurilor de tip structural,
centrată pe două aspecte esenţiale:
- ajutorul financiar acordat ţărilor candidate prin instrumentele structurale de pre-
aderare este menit să reducă decalajele ce le despart de ţările membre ale U.E.;
- lucrul cu fondurile de tip structural, crearea structurilor instituţionale pentru
implementarea măsurilor, monitorizarea acţiunilor şi evaluarea impactului permit
autorităţilor din ţarile candidate să se familiarizeze cu procedurile Comisiei
Europene, pregătindu-se astfel pentru administratea fondurilor financiare mult mai
consistente după ce vor deveni membre ale U.E.
În acest sens, este sugestivă prezentarea comparativă a unor elemente necesare
fundamentării finanţărilor privind dezvoltarea regională în perioada de preaderare şi cea de
postaderare (tabelul nr. 3.1.).

Tabelul nr. 3.1. Fundamentarea finanţărilor privind dezvoltarea regională


în perioada de preaderare şi cea de postaderare
PRIORITĂŢI DE DEZVOLTARE FINANŢATE OBIECTIVE PRIORITARE FINANŢATE DIN
DIN COMPONENTA COEZIUNE FONDURILE STRUCTURALE – 2000-2006
ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ – PHARE 2002 • Asigurarea creşterii economice şi a ocupării forţei
• Îmbunătăţirea activătăţii în sectorul productiv de muncă prin îmbunătăţirea competitivităţii
privat şi încurajarea restructurării industriale; regionale;
• Dezvoltarea resurselor umane prin sprijinirea • Dezvoltarea resurselor de muncă în vederea
creării locurilor de muncă şi a incluziunii sociale; creşterii gradului de ocupare;
• Îmbunătăţirea infrastructurii de afaceri. • Promovarea dezvoltării urbane şi rurale în
contextul unei dezvoltări echilibrate a teritoriului.
7
INSTRUMENTE DE FINANŢARE
Preaderare Postaderare
Instrumente de preaderare Fonduri structurale
• PHARE • FEDER, FSE
• ISPA •FEOGA, FP
• SAPARD Fond de coeziune
PRINCIPII ŞI MECANISME DE FINANŢARE
Preaderare Postaderare
Programarea
• Strategia Naţională de Dezvoltare, Programul • Planuri de dezvoltare şi reconversie
Economic de Preaderare, Planul Naţional de •Community Support Framework, Single
Dezvoltare Programming Document.
Comisia Europeană negociază cu statele beneficiare, stabilindu-se alocările pe tipuri de asistenţă
Parteneriatul
• Pe parcursul elaborării PND • Se manifestă în toate etapele derulării
programelor.
Adiţionalitatea
• Asistenţă financiară din partea UE şi contribuţie • UE şi contribuţie naţională.
naţională pentru programele de investiţii; • Instituţii financiare internaţionale, contribuţii
• Contribuţii private pentru proiectele de investiţii; private.
• Alte surse externe, în afara celor comunitare.
Concentrarea
• Pe domenii de maxim interese şi/sau pe zone • Pe domenii de maxim interese şi/sau pe zone
geografice. geografice.
Implementarea, monitorizarea, evaluarea
• Agenţii şi autorităţi de implementare; • Autorităţi de management;
• Comitete de Coordonare. •Comitete de monitorizare.
Efectuarea plăţilor
• Agenţii de contractare şi plăţi. •Autorităţi de plată.

Sursa: Cornelia Pârlog, Daniela Luminiţa Constantin (coord.) – Dezvoltare regională şi


integrare europeană, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 223 – 224.

Profilurile economice ale regiunilor

O particularitate a dezvoltării regionale în România este structura mozaicală a


dezvoltării
economice la nivel sub-regional. Practic, în toate regiunile există zone relativ dezvoltate, care
coexistă cu cele subdezvoltate.
Regiunea Nord-Est este regiunea cea mai slab dezvoltată a României (PNB/locuitor a
fost de 71,5% din media naţională în 2002). În interiorul regiunii, cele mai sărace sunt sudul
judeţului Iaşi, sud-estul judeţului Neamţ, estul judeţului Bacău, judeţele Botoşani şi Vaslui. În
special vestul regiunii, care a fost în anii 60 – 70 obiectul unei industrializări forţate (mobilă,
chimie, materiale de construcţii, construcţii de maşini, textile), a intrat într-un proces de
dezindustrializare în ultimii 10 ani (întreprinderi din ramura chimie, petrochimie, uşoară, construcţii
de maşini, mobilă), ceea ce a agravat situaţia economică, estul regiunii fiind tradiţional
subdezvoltat.

8
Indicele atractivităţii2 este cel mai scăzut în această regiune - 19,7 (cel mai mare grad de
atractivitate fiind realizat conform studiului de 8 Regiunea Nord -Vest, respectiv 39,8).
Atractivitatea scăzută se manifestă şi în volumul mic al investiţiilor străine directe: 300.8 mil. USD
în 2003 , reprezentând 3% din totalul investiţiilor străine directe realizate în România. De asemenea,
Regiunea Nord Est are cel mai mic număr de IMM-uri la 1000 de locuitori, doar 10,9%, numărul
total al IMM-urilor fiind de 40.562. La nivel interregional, judeţele Iaşi (27,2%), Bacău (20,8%) şi
Suceava (18,8%) au cel mai mare număr de IMM-uri, la polul apus aflându-se judeţul Vaslui cu
doar (8,5%).
Dacă în celelalte judeţe ale Regiunii Nord-Est au apărut indicii ale unui început de
reviriment economic, situaţia economică este precară şi instabilă in judele Botoşani, Iaşi şi Vaslui,
deşi aici activează numeroase întreprinderi textile care lucrează în sistem lohn; cele mai mici
perturbări ale cererii internaţionale duc la reduceri de salariu, trimitere în şomaj sau chiar închiderea
întreprinderilor. De asemenea există zone de declin industrial şi cu şomaj ridicat, în special areale
din jurul localităţilor urbane: Roman, Suceava, Fălticeni, Rădăuţi, Vaslui, Negreşti, Huşi, Buhuşi,
Dărmăneşti, Moineşti, Comăneşti, Paşcani, Hîrlău, Tîrgu Frumos, Tîrgu Neamţ, Botoşani şi
Dorohoi, cu platformele industriale adiacente.
Regiunea Sud – Est, cu un PIB care reprezintă 11,3% din economia ţării, se situează pe
locul 6, în timp ce pe locuitor acest indicator se situează sub media naţională. Până în 2002,
productivitatea muncii deţinea o poziţie de mijloc între regiunile ţării, cu valorile cele mai ridicate
în judeţul Constanţa. Specificul Regiunii Sud - Est îl reprezintă disparităţile dintre nodurile de
concentrare a activităţilor industriale şi terţiare (Brăila - Galaţi; Constanţa - Năvodari), centrele
industriale complexe izolate (Buzău, Focşani), areale cu specific turistic (litoralul şi Delta) şi
întinsele zone cu suprafeţe de culturi agricole şi viticole. Regiunii îi este caracteristică
discontinuitatea în teritoriu a activităţilor industriale şi îmbinarea cu activităţi terţiare (comerţ,
servicii, turism) şi agricole.
Restructurările industriale care au avut loc în procesul tranziţiei la economia de piaţă, au
dus la creşterea masivă a şomajului în marile centre de industrie grea (Galaţi, Brăila, Buzău) şi în
micile centre urbane monoindustriale. Activitatea intensă de construcţii de locuinţe proprietate
privată din jurul marilor centre urbane, litoral şi alte areale turistice din Subcarpaţi a preluat o parte
din forţa de muncă disponibilizată şi astfel şocul social al disponibilizărilor a fost atenuat.
Cu toată reducerea masivă de personal din zona Brăila – Galaţi ; Constanţa – Năvodari,
ultimii ani marchează un oarecare reviriment al activităţilor industriale, respectiv un proces de
stabilizare a întreprinderilor nou create pe platformele marilor complexe industriale restructurate.
Aici pot fi menţionate atât întreprinderile (textile) care funcţionează la Brăila cât şi Combinatul de
la Galaţi precum şi rafinăria de la Midia Năvodari. Un alt exemplu de revigorare a industriei îl
reprezintă Buzăul unde au apărut numeroase întreprinderi noi, ca de exemplu cele de prelucrare
superioară a lemnului, etc.
Spre deosebire de acest proces de oarecare stabilizare economică a marilor centre
urbane, oraşele mici nu reuşesc să-şi găsească echilibrul, pierzând în continuare locuri de muncă
(Babadag, Negru Vodă, Hârşova, Făurei, Tulcea, Măcin, etc. ). Aici nu există investiţii străine şi din
cauza unei infrastructuri deficitare (drumuri, alimentări cu apă, canalizări, etc). Arealele de maximă
sărăcie cuprind nordul judeţului Galaţi, estul şi sudul Brăilei, nordul Dobrogei, Delta Dunării,
precum şi cât estul Judeţului Vrancei.

2
Indicele atractivităţii a fost calculat pe baza unor indicatori privind mediul de afaceri (mediul politic şi administrativ,
piaţa muncii şi salariile, mediul economic, sectorul privat şi competiţia de piaţă, investiţii străine, comerţ extern,
infrastructura şi preţul pământului) şi standardul de viaþã (telecomunicaţii, sănătate, educaţie, sistem bancar,
utilizarea internetului, dotări edilitar gospodăreşti, folosirea timpului liber, preţurile medii la produsele de bază).
9
Trăsătura esenţială a Regiunii Sud – Muntenia este reprezentată de împărţirea acesteia
în două sub-arii cu caracteristici geografice şi socio-economice diferite. Partea de nord a Regiunii
(judeţele Argeş, Dîmboviţa şi Prahova) se caracterizează printr-un grad ridicat de industrializare
(Prahova deţine locul 1 pe ţară în ceea ce priveşte producţia industrială). Principalele probleme cu
care se confruntă acest areal sunt legate de declinul unităţilor industriale, care a generat o rată
ridicată a şomajului. Închiderea unor unităţi industriale în zonele monoindustriale a determinat
apariţia unor grave probleme economice şi sociale, în special în zonele urbane monoindustriale:
Mizil, Moreni, Plopeni, Urlaţi, Costeşti şi Câmpilung-Muşcel.
Contribuţia industriei la crearea PIB regional este de peste 30%, în special prin aportul
întreprinderilor din industria chimică şi petrochimică (judeţele Prahova şi Argeş), maşini,
echipamente şi mijloace de transport, materiale de construcţie (Prahova, Argeş şi Dîmboviţa),
textile, confecţii şi alimentară. Oraşele Ploieşti, Piteşti şi Târgovişte se manifestă ca poli de
dezvoltare şi ca centre de polarizare pentru noi activităţi industriale, în afara celor tradiţionale
existente, inclusiv a investiţiilor străine.
Partea sudică a Regiunii (judeţele Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa şi Teleorman) este o zonă
tradiţional subdezvoltată, reprezentând al doilea buzunar de mare sărăcie în România (primul pol
fiind cel din Regiunea Nord - Est). Ea se caracterizează prin preponderenţa populaţiei ocupate în
agricultură. De altfel, suprafaţa judeţelor componente este reprezentată în întregime de câmpie. În
anii ‘70, întreaga zonă a cunoscut o dezvoltare industrială artificială. În prezent suportă impactul
sever al procesului de tranziţie spre economia de piaţă, prin închiderea majorităţii unităţilor
industriale reprezentative. Această situaţie caracterizează toate reşedinţele de judeţ, precum şi
arealele adiacente ale oraşelor Turnu Măgurele, Zimnicea, Alexandria, Videle, Giurgiu, Olteniţa,
Călăraşi, Slobozia şi Feteşti.
Industria reprezintă cea mai importantă ramură economică a Regiunii SUD dacă se are
în
vedere că întreprinderile din sectorul industrial au realizat 45,9% din cifra de afaceri totală din
regiune (2003). Pe judeţe, cea mai ridicată cifră de afaceri în industrie este realizată de Prahova
(38,0% din cifra de afaceri în industrie la nivelul regiunii), urmată de Argeş (33,3%), pe ultimul loc
situându-se Călăraşi (4,0%). Potenţialul agricol al regiunii în general şi al părţii sudice în special
este deosebit de ridicat (71,1% din suprafaţa totală reprezentată de suprafeţe agricole, din care
80,2%
terenuri arabile).
Regiunea Sud –Est are un nivel redus de dezvoltare datorat în principal volumului
scăzut de investiţii străine directe, regiunea atrăgând doar 360,5 milioane euro (reprezentând 3,5%
din totalul acestora până la finele anului 2003), ceea o situează pe poziţia a şaptea între regiunile
ţării, investiţiile din regiune fiind mai mult concentrate în câteva afaceri mari.
Structura şi repartizarea activităţilor economice la nivelul regiunii este determinată de
existenţa resurselor naturale şi de tradiţia în prelucrarea acestora. Sectorul extractiv (cărbune
energetic şi petrol) constituie încă o componentă importantă în economia regiunii. În judeţul Gorj se
găsesc cele mai multe întreprinderi cu profil extractiv. După 1990, în condiţiile unui proces de
restructurare a economiei relativ încet şi cu întârziere, întreprinderile cu capital majoritar de stat au
devenit puţin competitive. Pe de altă parte, supradimensionarea lor ca număr de salariaţi a îngreunat
procesul de restructurare, neexistând capacitatea necesară de absorbţie a forţei de muncă
disponibilizate, îndeosebi în zonele care au ajuns să devină aproape complet dependente de un
sector industrial.
Cea mai afectată zonă din punct de vedere economic este zona minieră a Gorjului, unde
dependenţa faţă de minerit rămâne semnificativă. Activităţile de extracţia a cărbunelui se află în
recesiune, procesul de restructurare minieră începând totuşi foarte târziu (după 1997). Judeţul Olt a
10
fost de asemenea unul dintre judeţele unde procesul restructurării industriale a avut drept consecinţă
pierderi de locuri de muncă. Dar, spre deosebire de judeţul Gorj, Oltul este un judeţ puternic
agricol, o mare parte a angajaţilor din industrie reorientându-se către activităţi agricole. Evoluţia
negativă din centrele monoindustriale (Balş, Caracal, Tg. Cărbuneşti, Motru, Strehaia etc.) nu a
putut fi compensată prin activitatea productivă din unele ramuri recent privatizate.
Întreprinderile mici şi mijlocii sunt recunoscute ca reprezentând un sector cheie al
creşterii economice şi al dezvoltării economice durabile. Deşi rolul lor în relansarea economică a
regiunii nu poate fi neglijat, contribuind la restructurarea mai rapidă a marilor întreprinderi
nerentabile prin absorbţia personalului disponibilizat, exploatarea activelor neutilizate din acestea şi
externalizarea unor activităţi, regiunea Sud-Vest continuă să aibă un număr redus de IMM (28.256
IMM în 2003).
Ca şi în cazul celorlalte regiuni de dezvoltare, teritoriul Regiunii Vest poate fi împărţit
în două subregiuni, confruntate cu probleme structurale distincte şi grad diferit de dezvoltare.
Prima, include teritoriul judeţelor Caraş-Severin şi Hunedoara, la care se adaugă oraşul Nădrag şi
aria adiacentă acestuia, localizate în jud. Timiş. Aici s-au dezvoltat timpuriu, încă din sec 19, ramuri
ale industriei extractive, siderurgice, metalurgice şi ale industriei conexe, cum este ind.
constructoare de maşini. Această mare subzonă a regiunii a intrat într-un puternic declin după 1990,
iar procesul de restructurare care s-a desfăşurat lent şi cu mari dificultăţi, a generat un şomaj foarte
ridicat. In acest mare areal, o particularitate aparte o are situaţia economiei bazinului carbonifer
Petroşani, unde reducerea locurilor de muncă a cauzat convulsii sociale repetate, în pofida a
numeroase programe de echilibrare a situaţiei.
Cea de a doua subregiune cuprinde teritoriul judeţelor Timiş şi Arad. Această
subregiune
cu dezvoltare industrială timpurie, complexă şi diversificată (industrie uşoară, constructoare de
maşini, electrotehnică etc) este în prezent arealul favorit al investiţiilor străine productive în
România. Pe fondul creării a numeroase locuri de muncă ce necesită populaţie cu o calificare înaltă,
şi a exodului masiv al forţei de muncă din ultimii ani (emigraţia populaţiei germane a accentuat
acest fenomen), subzona se confruntă cu o lipsă tot mai accentuată de forţă de muncă
corespunzătoare. În 2002, sectorul terţiar concentra 28,7% din numarul total de firme din regiune, şi
realiza aproape 13,6% din cifra de afaceri totală. Cele mai multe firme din acest sector activează cu
preponderenţă în turism, servicii generale, transporturi şi servicii profesionale. Întreprinderile
industriale cu sediul în regiune au realizat în anul 2002 peste o treime din investiţiile brute şi au
înglobat jumătate din forţa de muncă ocupată.
În regiune activează 32.595 IMM-uri, (16,6/1000 locuitori), fiind concentrate cu
precădere în judeţul Timiş. Microîntreprinderile au ponderea cea mai ridicată, de 81,3% (judeţul
Arad) şi 85,3% (judeţele Timiş şi Hunedoara). Judeţul Timiş are contribuţia cea mai ridicată la cifra
de afaceri totală realizată în regiune, în timp ce judeţul Arad realizează cea mai ridicată
productivitate a muncii (măsurată prin cifra de afaceri).
În anul 2003, investiţiile străine directe în Regiunea Vest au reprezentat 7% din totalul
investiţiilor străine directe din România ( 751,9 milioane Euro), regiunea situându-se pe al patrulea
loc în ţară. Cele mai însemnate investiţii au fost făcute în întreprinderile mari (53,5%), urmate de
întreprinderile mijlocii (22,8%) şi microîntreprinderi (13,0%).
Regiunea Nord-Vest participa, în anul 2002, cu o pondere de 12% la formarea PIB-ului
naţional, situându-se, din acest punct de vedere, pe locul trei între cele opt regiuni de dezvoltare ale
României (după Regiunile Bucureşti-Ilfov cu 21% şi Vest cu 13%, dar cu aceeaşi pondere ca şi
Regiunile Nord-Est şi Sud). Participarea celor trei sectoare ale economiei la formarea PIB-ului
regional, indică o pondere de 16,3% a sectorului primar, 35% secundar şi 46,7% terţiar,
înregistrându-se o creştere a ponderii serviciilor concomitent cu scăderea ponderii agriculturii.
11
Stagnarea relativă a ponderii cu care participă sectorul secundar se datorează faptului că
disponibilizările din industrie au fost compensate, parţial, de evoluţia construcţiilor – domeniu care
a cunoscut o dinamică extraordinară în ultima perioadă.
În regiune există mari discrepanţe în dezvoltarea economică a celor şase judeţe: judeţele
din sudul şi vestul Regiunii, respectiv Cluj, Bihor şi Satu Mare (alimentară, uşoară, lemn,
construcţii de maşini), sunt industrializate şi mai stabil dezvoltate economic decât regiunile din
centru şi est (Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi Sălaj - lemn-mobilă, metale neferoase şi auro-
argentifere, uşoară), unde evoluţia din ultimii ani a dus la pierderea capacităţii concurenţiale a
multor ramuri. Conform analizelor economice şi sociale efectuate, polii sărăciei se găsesc în
judeţele Maramureş şi Bistriţa-Năsăud. Zonele în declin industrial sunt: zona Munţilor Apuseni şi
zona montană din nordul regiunii, cuprinzând arii de pe teritoriul judeţelor însemnate Maramureş,
Satu Mare şi Bistriţa-Năsăud.
În 2002, Regiunea Centru avea un PIB/loc superior mediei naţionale. Judeţele care
înregistrează cea mai mare valoare sunt Braşov şi Sibiu.. Celelalte patru judeţe înregistrează valori
ale PIB/loc sub media naţională. Industria şi serviciile contribuie cu procente apropiate la formarea
PIB, respectiv 34,8% 37,6%. Sectorul agricol contribuie în proporţie de 11,7%, iar sectorul de
construcţiilor cu 5,3%.
Nivelul investiţiilor străine directe, însumează 644,6 mil euro pentru anul 2003 (6,3%
din totalul ISD din România). În planul dezvoltării intra-regionale, judeţele Braşov şi Sibiu se
distanţează de celelalte judeţe. Lipsa de atractivitate a judeţului Covasna se datorează infrastructurii
de transport şi utilităţi foarte slab dezvoltată (densitate mică a căilor de comunicaţie, stare
nesatisfăcătoare a drumurilor publice).
În perioada 1999-2003 numărul întreprinderilor mici a crescut cu 26,8% ca urmare a
dezvoltării microîntreprinderilor şi a oportunităţilor de finanţare oferite prin intermediul diferitelor
programe. Numărul firmelor mari, cu peste 250 de angajaţi a scăzut cu peste 11,9% în special
datorită restructurărilor marilor întreprinderi de stat. Cele mai multe întreprinderi îşi desfăşoară
activitatea în domeniul serviciilor si a industrie, fapt reflectat şi prin contribuţia acestor sectoare la
formarea PIB.
Cea mai redusă dezvoltare economică o deţin arealele slab populate ale Munţilor
Apuseni din judeţul Alba. Cele mai dezvoltate areale industriale sunt situate pe şina sudică
(dominată de nodurile Braşov şi Sibiu, cu sateliţii acestora) şi specializate în industria constructoare
de maşini, chimie, textilă şi alimentară.
Distribuţia teritorială a celor 43.750 IMM-uri ale regiunii (2003), arată o concentrare a
acestora în judeţele Braşov (30,8%), Mureş (20,0%) şi Sibiu (17,3%), şi o slabă prezenţă în judeţul
Covasna (sub 8%).
Economia Regiunii Bucureşti este dominată în cea mai mare parte de funcţiile capitalei,
populaţia activă a regiunii fiind legată de unităţile care îşi desfăşoară activitatea aici. Regiunea
reprezintă cea mai mare aglomerare industrială a României, în care sunt prezente toate ramurile
industriale. Declinul industrial treptat de după '90 a dus la pierderea a numeroase locuri de muncă,
iar închiderea accelerată a multor întreprinderi ineficiente a accentuat diminuarea forţei de muncă
din industrie şi migrarea ei către sectorul terţiar. Ponderea populaţiei ocupate în servicii a crescut de
la 53.1% în 1995 la 65,0% în anul 2003. Comerţul, activităţile de depozitare, distribuţie,
administraţie – gospodărie comunală, construcţii au avut o evoluţie rapidă, astfel încât regiunea se
distanţează ca nivel de dezvoltare de celelalte regiuni, în ciuda poziţiei geografice nefavorabile.
Una dintre cele mai izbitoare trăsături ale creşterii economice din România în ultimii ani
a fost creşterea importanţei dezvoltării acestei regiuni. Aceasta se aliniază tendinţei care afectează
toate economiile de tranziţie, dar în România este mult mai evidentă datorită dimensiunilor mari ale
ţării atât ca populaţie, cât şi ca teritoriu.
12
Mediul economic al regiunii este deosebit de atractiv datorită structurii instituţionale
existente, a forţei de muncă calificate şi a sistemului de comunicaţii mai dezvoltat decât în alte
regiuni ale ţării. Cu 5471,1 milioane de euro investiţii străine directe atrase în anul 2003, ceea ce
reprezintă 53,9% din totalul investiţiilor străine directe la nivel naţional, Regiunea Bucureşti se
detaşează clar faţă de celelalte regiuni ale ţării, pe locul secund fiind Regiunea Sud-Est cu doar
10,9% din totalul investiţiilor străine directe.
De asemenea, densitatea IMM-urilor (numărul de IMM-uri/1000 de locuitori)
înregistrează cea mai mare valoare din ţară, în anul 2003 existând 35,8% din totalul IMM-urilor la
nivel naţional, cu 7,9 ‰ mai mult decât în anul 1998.
Potenţialul şi structurile economice sunt diferenţiate între judeţ şi municipiu: agricultura
are o prezenţă dominantă în economia judeţului Ilfov (37,1% populaţie ocupată în 2003), iar
economia capitalei este caracterizată de dezvoltarea sectoarelor de servicii (65,0%) şi industrie
(25,2%).

Strategia naţională de dezvoltare regională

Obiectivul general al strategiei naţionale de dezvoltare regională a fost definit în


concordanţă cu analizele economice şi sociale precum şi cu analiza SWOT, care au identificat
problemele de dezvoltare regională cu care se confruntă România. Obiectivul general îl reprezintă
creşterea economică mai accelerată a regiunilor slab dezvoltate, astfel încât raportul între cea
mai dezvoltată şi cea mai slab dezvoltată Regiune, în termeni de PIB, să se diminueze până la
finele perioadei de programare.
Acest obiectiv se va realiza, printre altele, printr-o alocare a fondurilor diferenţiată pe
regiuni, în funcţie de gradul de dezvoltare şi anume, invers proporţional cu PIB / locuitor realizat şi
printr-o strânsă coordonare cu acţiunile realizate în cadrul celorlalte priorităţi ale PND. Strategia
regională va da prioritate regiunilor rămase în urmă care utilizează resurse regionale şi
locale, în timp ce celelalte strategii sectoriale nu au o abordare spaţială, dar evident au impact
regional.
Implementarea acestei priorităţi va conduce, în ultimă instanţă, la diminuarea
disparităţilor interregionale precum şi a disparităţilor în interiorul regiunilor, între mediul urban şi
rural, între centrele urbane şi arealele adiacente, iar în cadrul oraşelor, între zonele atractive pentru
investitori şi cele neatractive, printr-o mai bună utilizare a sinergiilor regionale, inclusiv urban-rural.
Principala metodă de a sprijini regiunilor este, aşadar, o finanţare diferenţiată a regiunilor, astfel
încât, regiunile rămase în urmă să obţină proporţional mai multe fonduri decât regiunile mai
dezvoltate.
Strategia are ca scop atingerea obiectivului general şi a obiectivelor specifice ale
strategiei naţionale de dezvoltare regională, prin completarea intervenţiilor naţionale şi sectoriale cu
acţiuni specific regionale şi subregionale, pentru a susţine şi genera creştere economică. Printr-o
bună coordonare se va asigura complementaritatea acţiunilor sectoriale şi regionale pentru obţinerea
unui efect sinergic. Coordonarea se va realiza la nivel de program printr-o definire clară a
domeniilor de intervenţie în cadrul diferitelor programe şi proiecte, folosind criterii de selecţie
comparabile şi un proces coordonat de luare a deciziilor.
Acţiunile care se adresează nevoilor regionale vor ţinti acele zone, localităţi care, deşi
sunt în declin economic şi infrastructural, au totuşi potenţial de dezvoltare. Acţiunile se vor focaliza
pe zone urbane care pot acţiona ca motoare ale creşterii economice regionale şi subregionale. Se va
ţine seama, de asemenea, de nevoia de a face oraşele capabile de acţiune şi de a se dezvolta ca
centre subregionale pentru a servi zone (comunităţi) adiacente şi areale rurale mai largi. Acest lucru
se va realiza prin acţiuni de prioritizare, în concordanţă cu analizele socio-economice realizate la
13
nivel regional şi analize similare ale mediului socio-economic al localităţilor urbane. Acţiunile se
vor concentra pe zone urbane care pot acţiona ca motoare ale creşterii economice regionale şi
subregionale.
Operaţionalizarea Strategiei Naţionale de Dezvoltare Regională a PND privind
dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor ţării se va realiza printr-o abordare integrată, bazată pe o
combinare a investiţiilor publice în infrastructura locală, politici active de stimulare a activităţilor de
afaceri şi sprijinirea valorificării resurselor locale, pe următoarele sub-priorităţi:
• Îmbunătăţirea infrastructurii publice regionale şi locale;
• Consolidarea mediului de afaceri regional şi local;
• Dezvoltarea turismului regional şi local;
• Dezvoltarea urbană durabilă.
Îmbunătăţirea infrastructurii regionale şi locale
Implementarea acestei sub-priorităţi urmăreşte crearea unor condiţii apropiate între
regiuni, în ceea ce priveşte infrastructura de transport, infrastructura socială, şi accesul la serviciile
de bază, precum şi exploatarea potenţialului local de dezvoltare, prin valorificarea resurselor
materiale, umane şi de mediu existente.

Infrastructura de transport
Pentru mai buna conectare a regiunilor şi a diferitelor zone la drumurile naţionale şi
europene şi diminuarea timpului de acces la aceste drumuri, pentru asigurarea creşterii economice şi
durabilităţii din punct de vedere al protecţiei mediului, este necesară extinderea şi modernizarea
reţelelor de drumuri judeţene şi locale. Dezvoltarea acestor reţele de drumuri poate asigura atât
dezvoltarea relaţiilor de cooperare economică între regiuni şi/sau între localităţi, concomitent cu
mobilitatea populaţiei şi a forţei de muncă, favorizând apariţia şi dezvoltarea pieţelor regionale ale
muncii. Prin aceste investiţii se are în vedere atât extinderea şi crearea de legături între reţelele de
transport regional/judeţean cu reţelele naţionale, europene (TEN-T), internaţionale.
Va fi modernizată infrastructura locală, regională şi interregională şi vor fi îmbunătăţite
racordările la arterele naţionale rutiere şi feroviare, pentru a crea condiţiile de bază care să permită
regiunilor rămase în urmă să atragă fluxuri investiţionale în perioada următoare. Alături de creşterea
calificării resurselor umane, investiţiile în infrastructura regională vor contribui, pe termen mediu, la
crearea de noi oportunităţi de ocupare pentru zonele rurale şi cele rămase în urmă, concomitent cu
creşterea mobilităţii forţei de muncă.
Îmbunătăţirea infrastructurii interregionale, precum şi asigurarea infrastructurii de bază
la nivel local şi regional vor crea condiţiile, pe termen mediu, pentru creşterea gradului de
convergenţă a regiunilor prin diminuarea disparităţilor între regiuni şi stimularea dezvoltării zonelor
afectate de restructurare industrială şi a zonelor rurale. Creşterea nivelului educaţional şi
îmbunătăţirea instruirii profesionale în zonele rurale va mări gradul de ocupare a populaţiei din
aceste zone, contribuind totodată şi la creşterea mobilităţii forţei de muncă. Infrastructură mai bună
de transport şi un nivel educaţional mai ridicat înseamnă implicit creşterea posibilităţilor de a atrage
întreprinzători în zone slab dezvoltate şi crearea de noi locuri de muncă.
În privinţa acţiunilor indicative, realizarea acestui obiectiv se va concretiza în sprijinirea
investiţiilor în domenii care intră în responsabilitatea autorităţilor locale şi care nu sunt acoperite de
marile programe naţionale. Acestea vor include: drumuri judeţene şi comunale, drumuri de centură
şi by-passuri, sensuri giratorii, bifurcaţii şi intersecţii, pasarele, pasaje subterane pentru căile ferate,
acces spre parcurile industriale, aeroporturi de interes regional.
Proiectele din domeniul infrastructurii de transport vor trebui să decurgă clar din
planurile de amenajare a teritoriului şi să fie complementare proiectelor privind coridoarele de
transport european. Aceste proiecte au ca scop îmbunătăţirea accesibilităţii prin modernizarea şi/sau
14
construirea de drumuri de importanţă regională/locală şi prin aceasta stimularea diversificării
activităţilor economice, dezvoltării relaţiilor de cooperare economică între regiuni şi localităţi,
mobilităţii populaţiei şi a forţei de muncă, apariţiei pieţelor regionale, dezvoltării turismului,
sprijinind, astfel, realizarea obiectivelor mai largi ale dezvoltării regionale, având în vedere sinergia
puternică cu alte componente ale strategiei.
Infrastructura de sănătate şi asistenţă socială
O componentă importantă a infrastructurii regionale şi locale o constituie infrastructura
de sănătate, alcătuită în principal din unităţi spitaliceşti, repartizată relativ uniform la nivelul
teritoriului şi aflată, începând cu 2003, în responsabilitatea şi finanţarea autorităţilor locale.
Sistemul medical de urgenţă se află, de asemenea, într-o situaţie precară la nivelul fiecăreia dintre
regiunile de dezvoltare. Este foarte importantă dezvoltarea unei reţele regionale a spitalelor de
urgenţă care să poată prelua şi rezolva cazurile grave în fiecare regiune de dezvoltare, salvând astfel
timp şi vieţi omeneşti.
Pe lângă îmbunătăţirea calităţii şi standardelor de viaţă, investiţiile în îngrijiri medicale
au efect direct asupra competitivităţii, productivităţii şi coeziunii sociale. Prin sprijinirea menţinerii
şi prelungirii duratei vieţii active a forţei de muncă în economie, se maximizează contribuţia
economică a cetăţenilor şi se reduce gradul de dependenţă economică a populaţiei apte de muncă.
Este de aşteptat ca un bun acces al populaţiei la infrastructura de sănătate şi servicii de sănătate de
calitate, chiar şi în zone marginale – atât urbane cât şi rurale – să creeze un mediu propice relansării
economice a regiunilor cu un grad mai slab de dezvoltare.
Prin implementarea acţiunilor indicative din domeniul sănătăţii se va urmări practic
operaţionalizarea, la nivel regional, a strategiei naţionale în domeniul sănătăţii prin reabilitarea şi
modernizarea infrastructurii de bază, respectiv a spitalelor şi dispensarelor, cu accent pe cele din
mediul rural, unde majoritatea funcţionează în condiţii care pot periclita sănătatea pacienţilor.
În ceea ce priveşte asistenţa socială, acţiunile indicative vizează construirea şi/sau
reabilitarea, modernizarea şi dotarea cu echipamente a diferitelor tipuri de infrastructuri de asistenţă
socială, necesare desfăşurării activităţii lor.
Infrastructura de siguranţă publică pentru situaţii de urgenţă, dezastre naturale şi
tehnologice
Deoarece România este o ţară cu risc ridicat în caz de dezastru (cutremure, inundaţii,
etc.), este de asemenea importantă dezvoltarea infrastructurii de siguranţă publică pentru situaţii de
urgenţă şi dezastre naturale şi tehnologice a unităţilor regionale şi locale care formează sistemul de
intervenţii în caz de urgenţă. În acelaşi timp, susţinerea acestui sistem de intervenţii aduce o
contribuţie importantă la consolidarea sistemului de intervenţii de urgenţă spitaliceşti.
Acţiunile indicative ce pot fi incluse în acest domeniu de intervenţie sunt: îmbunătăţirea
capacităţii de intervenţie primară şi avansată în cazul accidentelor în masă (accidente de circulaţie
majore, accidente feroviare, atacuri teroriste etc.); îmbunătăţirea capacităţii de intervenţie în cazul
dezastrelor naturale (inundaţii, cutremure, incendii) şi a accidentelor tehnologice (accidente chimice
şi nucleare); îmbunătăţirea sistemelor de comunicaţii integrate locale, judeţene şi regionale.
Infrastructura educaţională
Infrastructura educaţională preşcolară şi preuniversitară este, de asemenea , o
componentă de bază a structurii serviciilor din centrele urbane şi zonele rurale, aceasta fiind vitală
pentru competitivitatea regională şi locală. Cu toate eforturile făcute în ultimii ani, infrastructura
educaţională a învăţământului de toate tipurile rămâne în mare parte deteriorată, urmare şi a
gravelor inundaţii din anul 2005.
Din acest motiv, ca acţiuni indicative, se preconizează finanţarea investiţiilor în şcoli şi
grădiniţe, acestea constituind o responsabilitate delegată autorităţilor locale. Aceste investiţii au ca
scop reabilitarea infrastructurii educaţionale preşcolare şi preuniversitare şi îmbunătăţirea condiţiilor
15
de calificare a elevilor. Pe termen scurt, aceste eforturi vor fi concentrate cu precădere în zonele
rurale, având şi rolul de instrument de combatere a ratei abandonului şcolar, care este în creştere în
aceste zone. O altă contribuţie la combaterea acestui fenomen de abandon se va realiza prin
înfiinţarea campusurilor şcolare care să asigure accesul la învăţământul obligatoriu, care a fost
extins de la 8 la 10 ani. Acestea vor viza investiţii la nivelul liceelor şi al şcolilor pentru
învăţământul tehnic şi profesional
Consolidarea mediului de afaceri regional şi local
Această sub-prioritate va urmări, în principal, obiectivul specific referitor la creşterea
competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru afaceri. Acest obiectiv specific a fost stabilit pe baza
analizelor economice care au condus la identificarea necesităţii dezvoltării economiilor regionale şi
locale, prin sprijinirea mediului antreprenorial şi îmbunătăţirea infrastructurilor de interes regional
şi local de sprijinire a afacerilor şi serviciilor. Economiile locale şi regionale în România sunt
deseori slab inovative şi concentrate teritorial. Această situaţie depinde de numeroşi factori de nivel
naţional, care se află în afara controlului autorităţilor locale, dar este generată şi de insuficienta
corelare a instituţiilor de cercetare-dezvoltare, active la nivel regional/ local, cu noile nevoi ale
comunităţilor locale de afaceri Ca urmare, autorităţile locale pot propune, în cadrul competenţelor
lor de dezvoltare regională şi locală, iniţiative specifice, având ca scop impulsionarea parteneriatelor
în domeniul cercetării - dezvoltării pe care să le adapteze şi să le utilizeze pentru priorităţi şi nevoi
locale.
Această sub-prioritate are o pregnantă dimensiune regională şi locală generată de
necesitatea stimulării resurselor regionale/locale ale dezvoltării şi exploatării economiilor de scară la
nivel regional, prin crearea de oportunităţi de angajare în zone rămase în urmă - zone
monoindustriale, afectate grav de restructurarea industrială, zone marginale/ dezavantajate, zone cu
şomaj ridicat, zone cu grave probleme de poluare, zone cu comunităţi locale active, dinamice,
preocupate de dezvoltarea propriilor localităţi, zone cu nivel ridicat al indicelui comunitar de sărăcie
şi cu o imagine puţin favorabilă în afara zonei. Potenţialul acestor zone constă în principal în tradiţii
meşteşugăreşti şi calificări ale forţei de muncă în diferite meserii (construcţii, textile, confecţii,
prelucrarea lemnului, prelucrare plante medicinale şi fructe de pădure etc).
Pentru atingerea obiectivului acestei sub-priorităţi se va acorda sprijin investiţiilor în
crearea şi/sau dezvoltarea infrastructurii de sprijinire a afacerilor de interes regional/local (parcuri
industriale, incubatoare de afaceri, etc), sprijinirea şi modernizarea afacerilor regionale şi locale
(microîntreprinderi tinere şi start-up-uri), precum şi în dezvoltarea serviciilor de sprijinire a
afacerilor.
În cadrul măsurilor de sprijinire a infrastructurii afacerilor se au în vedere acţiuni cum
sunt: crearea şi/sau îmbunătăţirea structurilor de sprijinire a afacerilor (renovarea şi dotarea
clădirilor, reabilitarea reţelelor interne de străzi ale parcurilor industriale, crearea şi/sau reabilitarea
reţelelor de utilităţi), crearea reţelelor regionale de afaceri, producţie şi cercetare-dezvoltare-
inovare, centre regionale tehnologice, reabilitare situri industriale post depoluare şi pregătirea lor
pentru alte tipuri de activităţi economice.
La atingerea obiectivului vor contribui şi o serie de măsuri de sprijinire financiară a
micro-întreprinderilor tinere şi start-up-urilor pentru ca acestea să poată avea acces la folosirea unor
metode şi tehnologii moderne de producţie (e-commerce, e-business, echipamente, sisteme de
depozitare şi distribuire a bunurilor) şi metode moderne de management al resurselor.
Un important grup de acţiuni se referă la dezvoltarea serviciilor de sprijinire a
afacerilor, respectiv: creare de baze de date relevante pentru întreprinderi, privind anumite rezultate
ale cercetărilor, sisteme de baze de date economice şi alte tipuri de informaţii statistice pentru
afaceri, servicii care conectează afacerile la IT şi la rezultatele inovării, diversificarea serviciilor
pentru afaceri (marketing, management de proiect, finanţe, publicitate, etc). Sprijinirea formării şi
16
dezvoltării clusterelor va permite autorităţilor locale să dezvolte iniţiative de dezvoltare industrială
locală, bazate pe promovarea industriilor concentrate geografic şi specializate local (clustere),
inclusiv a infrastructurii de afaceri adecvate, de sprijinire a acestora, respectiv: parcuri industriale,
parcuri de afaceri, parcuri tehnologice etc. implementate pe baza unei strategii consistente de
zonare, inclusiv a unei strategii de decontaminare şi reabilitare a siturilor industriale dezafectate.
Dezvoltarea turismului regional şi local
Această sub-prioritate se adresează îndeosebi potenţialului turistic şi cultural al
regiunilor. Prin această sub-prioritate se va urmări, în principal, obiectivul specific „valorificarea
potenţialului turistic şi cultural al regiunilor şi creşterea contribuţiei acestor domenii la dezvoltarea
regiunilor”, identificat în toate Planurile şi strategiile de dezvoltare ale celor opt regiuni.
Turismul reprezintă un posibil „instrument” de creştere economică, întrucât creează
oportunităţi de locuri de muncă, prin valorificarea patrimoniului cultural şi natural, specific
fiecăreia din cele opt regiuni de dezvoltare, îndeosebi în zonele marginale, dezavantajate economic
şi social. Mai mult, turismul creează şi oportunităţi de diversificare a economiilor locale, urmare a
capitalizării veniturilor obţinute la nivel local.
Valorificarea atracţiilor turistice din diferitele zone ale ţării poate contribui la creşterea
economică a diferitelor zone ale ţării, prin favorizarea apariţiei şi dezvoltării firmelor locale,
transformând areale cu competitivitate economică scăzută în zone atractive pentru investitori.
Această ţintă se va realiza prin îmbunătăţirea infrastructurii şi serviciilor turistice, diversificarea
ofertei turistice şi dezvoltarea eco-turismului, turismului balnear, cultural şi istoric.
Intervenţiile au ca scop recâştigarea pieţei interne, atragerea turiştilor străini şi creşterea
încasărilor provenite de la aceştia. Acest scop va fi realizat prin îmbunătăţirea calităţii infrastructurii
şi a serviciilor turistice, diversificarea ofertei interne şi dezvoltarea ecoturismului, turismului
balnear, turismului cultural şi istoric. Cele mai importante oportunităţi pentru dezvoltarea turismului
pe termen scurt sunt date de resursele naturale şi culturale şi anume staţiuni balneare, zone de o
frumuseţe aparte, zone care oferă posibilitatea practicării sporturilor de iarnă, centre istorice etc.
Astfel, pentru o mai bună exploatare a oportunităţilor, este esenţială transformarea locaţiilor cu
potenţial turistic în produse turistice, dezvoltarea unei pieţe solide, aptă pentru promovarea acestora,
dar şi crearea şi dezvoltarea unei infrastructuri de drumuri, conectată la reţeaua naţională de
transport (rutieră, feroviară, aeriană), care să asigure o accesibilitate uşoară în zonele turistice.
În acelaşi timp, este deosebit de important să se conserve ceea ce a rămas din moştenirea
culturală a diferitelor regiuni ale ţării, grav afectată în ultimii zeci de ani: clădiri istorice,
monumente, muzee, teatre, lucrări de artă. Aceste iniţiative de conservare culturală, propuse de
autorităţile locale, vor trebui acompaniate de o consistentă planificare teritorială, care să conserve
(şi unde este posibil să restaureze) arealele istorice adiacente ale oraşelor şi satelor, menţinerea
stilului arhitectonic tradiţional şi conservarea arealelor istorice medievale. Ativitatea turistică
creează cerere pentru o gamă largă de bunuri şi servicii, chiziţionate ulterior de turişti şi companii
de turism, inclusiv bunuri şi servicii furnizate e către alte sectoare economice (construcţii, industria
alimentară, industria mică şi rtizanală). Asociaţiile familiale şi microîntreprinderile pot produce şi
comercializa unuri (artizanale, suveniruri) şi servicii (ghidaj, spectacole folclorice), fie ca activitate
rincipală, fie ca activităţi adiţionale, utilizând materii prime şi forţă de muncă locale, rescând astfel
oportunităţile de ocupare la scară locală.
De asemenea turismul are potenţial ridicat în a genera cooperarea între firmele locale,
între acestea şi firmele care activează în alte sectoare economice, precum şi în crearea de clustere.
Turismul are impact şi asupra reducerii disparităţilor în ce priveşte structura pe sexe a şomajului,
prin utilizarea preponderentă a forţei de muncă feminine. De asemenea, competitivitatea atracţiilor
turistice bazată pe patrimoniul natural şi antropic, exploatate în prezent la scară redusă, poate fi
substanţial crescută. Se va acorda prioritate iniţiativelor cu un grad evident de concentrare, care
17
permit dezvoltarea economiei de scară, precum şi acelor iniţiative care nu sunt afectate excesiv de
problemele sezonalităţii. Pentru minimalizarea efectelor generate de sezonalitate, se are în vedere ca
sezonul turistic să fie extins prin organizarea de festivaluri, seminarii, conferinţe, expoziţii dar şi
prin practicarea unor reduceri, servicii de tip „low cost”, atractive pentru persoanele vârstnice, care
au o disponibilitate mai mare pentru a călători în extrasezon.
Dezvoltarea turismului trebuie să ţină cont de principiul dezvoltării durabile, în sensul
conservării patrimoniului natural şi cultural, dar şi al reducerii presiunii antropice asupra mediului,
inerentă în condiţiile practicării turismului de masă. Valorificarea atracţiilor turistice este în mare
parte limitată şi de calitatea infrastructurii de mediu, care constituie un obstacol major în
dezvoltarea turismului. Creşterea numărului de turişti, aşteptată în condiţiile dezvoltării turismului,
va suprasolicita mediul înconjurător. Presiunea asupra mediului trebuie atenuată în regiunile cu un
patrimoniu natural deosebit, pentru a permite valorificarea acestuia într-o manieră durabilă. Acest
lucru se poate realiza prin practicarea unui turism controlat în ariile protejate, prin distribuirea
echilibrată a turiştilor în toate perioadele anului (reducând astfel şi efectul indus de sezonalitate).
Corelat cu obiectivul dezvoltării infrastructurii, este importantă dezvoltarea serviciilor
legate de promovarea atracţiilor turistice, precum şi a celor legate de utilizarea spaţiilor de cazare.
Sprijinirea întreprinzătorilor care activează în industria mică şi artizanală va contribui atât la
creşterea numărului de turişti, cât şi la mărirea profitului obţinut din practicarea turismului.
Investiţiile în turism şi cultură vor permite regiunilor de dezvoltare să folosească avantajele oferite
de potenţialul lor turistic şi patrimoniul cultural, pentru a-şi îmbunătăţi avantajele competitive în
sectoare cu valoare adăugată mare şi conţinut calitativ şi cognitiv ridicat, atât pe pieţe tradiţionale
cât şi pe pieţe noi, în formare.
Principalele acţiuni indicative vizează investiţii în reabilitarea şi dezvoltarea
infrastructurii turistice, crearea de infrastructuri adecvate în domeniul turismului balnear, sporturi de
iarnă şi ecoturism, dezvoltarea de forme alternative de turism, inclusiv turismul de nişă, pe baza
strategiilor regionale, acţiuni pentru protecţia şi promovarea durabilă a patrimoniului cultural
amenajarea parcurilor naţionale şi a altor arii protejate, în vederea facilitării accesului turiştilor,
dezvoltarea zonelor şi a staţiunilor turistice cu tradiţie, de importanţă deosebită, a centrelor istorice
ale oraşelor cu potenţial turistic semnificativ, având ca scop valorificarea potenţialului de dezvoltare
existent la nivel regional/ local, inclusiv al valorilor culturale şi de mediu.
Dezvoltare urbanã durabilã
Această sub-prioritate corespunde obiectivului specific referitor la creşterea rolului
economic şi social al centrelor urbane stabilit pe baza necesităţii identificate privind sprijinirea
centrelor urbane pentru a le permite să acţioneze ca motoare ale creşterii economice şi a contribui la
dezvoltarea teritorială echilibrată a ţării.
Adresându-se exclusiv mediului urban, acţiunile privind infrastructura urbană (străzi orăşeneşti,
transport urban şi situri dezafectate) prevăzute a fi sprijinite în cadrul acestei sub-priorităţi, sunt
complementare celor realizate prin celelalte sub-priorităţi, şi anume „Îmbunătăţirea infrastructurii
publice regionale şi locale”, care prevede măsuri referitoare la îmbunătăţirea reţelei de drumuri
judeţene şi sub-prioritatea „Consolidarea mediului de afaceri regional şi local”, care prevede măsuri
de reabilitare şi pregătire pentru alte utilizări economice/industriale, a siturilor industriale mari,
situate în afara perimetrului oraşelor.
Această prioritate se va axa pe sprijinirea unor abordări urbane comprehensive, având ca
scop creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane în dezvoltarea Regiunilor. Vor fi
sprijinite oraşele cu potenţial de creştere economică, având ca scop întărirea rolului lor de centre
urbane regionale/ locale ce pot iradia dezvoltare în zonele adiacente, ceea ce se va reflecta pe
termen lung într-o dezvoltare teritorială echilibrată şi o sporire a coeziunii economice şi sociale a
teritoriului ţării.
18
În privinţa acţiunilor indicative, concretizarea acestei sub-priorităţi se va baza pe o dublă
abordare: pe de-o parte, vor fi sprijinite acţiuni integrate de regenerare şi revitalizare a arealelor
urbane cu probleme şi a arealelor dezafectate, iar pe de altă parte, acţiuni distincte de dezvoltare şi
reabilitare a infrastructurii publice urbane şi de utilităţi, a transportului şi serviciilor publice urbane.
Sprijinirea acţiunilor integrate de dezvoltare a comunităţilor urmăreşte regenerarea oraşelor
sau a unor areale ale acestora, prin investiţii concentrate în acele zone cu probleme economice şi
sociale care le fac neatractive pentru investitori şi care necesită: renovarea clădirilor abandonate,
reabilitarea patrimoniului istoric, cultural şi industrial, reabilitarea şi recuperarea terenurilor
abandonate, refacerea infrastructurii publice urbane, etc. Aceste tipuri de acţiuni vor fi completate
cu cele de extindere a zonelor de recreere şi a facilitaţilor sportive, îmbunătăţire a infrastructurii
sociale, sprijinirea iniţiativelor de afaceri (business start-up), combaterea şomajului, etc.
Implementarea acestor tipuri de proiecte va duce la regenerarea economică, creşterea gradului de
ocupare, combaterea excluziunii sociale şi îmbunătăţirea calităţii vieţii în arealele urbane în care se
vor realiza
astfel de proiecte integrate.
Un alt domeniu de intervenţie vizează îmbunătăţirea mobilităţii populaţiei urbane, prin
extinderea şi modernizarea reţelei de transport public urban, înnoirea parcului de transport cu
vehicule ecologice, construirea de staţii şi terminale intermodale. Reabilitarea străzilor, înlocuirea
utilităţilor publice învechite şi îmbunătăţirea serviciilor publice urbane reprezintă un alt set de
măsuri menit să sporească calitatea vieţii şi a mediului ambiant al oraşelor.
Pentru a contracara efectele restructurării industriale vor fi sprijinite acţiuni de
reabilitare a zonelor industriale dezafectate in situ şi de pregătire a lor în vederea unor noi
utilizări. De asemenea, vor fi susţinute investiţii care să permită integrarea în circuitul economic şi
social a spaţiilor urbane neutilizate sau slab utilizate. Scopul acestui tip de investiţii îl constituie
valorificarea acestor spaţii în beneficiul oraşului, prin recuperarea lor pentru noi utilizări, cum ar fi
spaţii publice, centre sociale, culturale, sportive şi/ sau educaţionale.
Prin sprijinirea unor acţiuni de tipul celor mai sus menţionate, se urmăreşte creşterea
gradului de atractivitate şi sporirea calităţii vieţii populaţiei în mediul urban, cu scopul stopării
declinului actual al populaţiei urbane.
Această sub-prioritate vizează sprijinirea autorităţilor locale în implementarea unor
proiecte integrate de regenerare şi revigorare urbană, bazate pe strategii urbane (PUG) coerente,
integrate Planurilor de Amenajare a Teritoriului Judeţean şi Planurilor de Amenajare a Teritoriului
Regional sau a unor proiecte de reabilitare a infrastructurii publice urbane şi de utilităţi,
transportului şi serviciilor publice urbane.

19