Sunteți pe pagina 1din 11

POLITICA REGIONALĂ

Introducere

Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante şi cele mai complexe ale Uniunii
Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităţilor economice şi sociale
existente între diversele regiuni ale Europei, acţionează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum
creşterea economică şi sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi
formarea profesională, educaţia, egalitatea de gen etc. Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european,
politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul
comunitar realizat prin contribuţia Statelor Membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere (pentru
perioada 2000-2006, suma aferentă reprezintă aproximativ o treime din bugetul UE). De fapt, se poate spune că
politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul
de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea altor politici sectoriale – cum ar fi
politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului.
În plus, politica regională este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor
speciale de pre-aderare PHARE (fond de sprijin pentru reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor
structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces
ţările în curs de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de organizare ale UE.
Caracterul complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în care acesta integrează trei
dintre obiectivele prioritare ale UE: coeziunea economică şi socială, extinderea aplicării principiului subsidiarităţii şi
dezvoltarea durabilă.
Astfel, coeziunea economică şi socială nu numai că este prezentă la nivelul obiectivelor fondurilor structurale,
dar importanţa sa este reflectată prin crearea unui fond omonim (Fondul de coeziune) ce sprijină grăbirea procesului
de convergenţă şi atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale UE a zonelor mai puţin dezvoltate.
Principiul subsidiarităţii – care reprezintă gradul crescut de implicare a Statelor Membre în dezvoltarea şi
implementarea politicilor comunitare – este prezent şi la nivelul altor politici. În contextul de faţă, acest principiu are
aplicabilitate în negocierea finanţării din fondurile de solidaritate de către fiecare stat în parte (în funcţie de
priorităţile naţionale şi regionale), precum şi în responsabilitatea ce revine acestora din urmă în implementarea,
monitorizarea şi evaluarea programelor stabilite de comun acord.
Strategia dezvoltării durabile este prezentă ca prioritate a programelor de solidaritate europeană, în special prin
accentul pus pe protecţia mediului şi pe dezvoltarea de măsuri în această direcţie. Însă această strategie nu este numai
europeană, ci există ca strategie globală promovată în toată lumea prin variate acorduri internaţionale, ceea ce
subliniază o dată în plus caracterul complex al politicii de dezvoltare regională şi coerenţa internă a obiectivelor
comunitare.

Politica de dezvoltare regională în Uniunea Europeană – momente cheie

Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European încă din 1957, odată
cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda)
au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferenţelor existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin
favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide şi unitare.
Această nevoie a fost concretizată în 1958, prin înfiinţarea Fondului Social European (FSE), ca principal
instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătăţirea modului în care funcţionează piaţa muncii în
diferite ţări şi pe reintegrarea şomerilor pe piaţa muncii.
În 1962 a fost înfiinţat Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), în scopul
finanţării politicii agricole comune şi pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor
agricole.
Anul 1975 aduce crearea unui al treilea fond – Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), cu scopul de
a redistribui o parte a contribuţiilor bugetare ale Statelor Membre către regiunile cele mai sărace ale comunităţii, în
vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiţii productive
(pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile) şi în investiţii în infrastructură.
Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului Unic European,
în 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune economică – adică a eliminării diferenţelor economice existente
la nivelul diferitelor regiuni – şi se creează premisele unei politici de coeziune economică şi socială ca politică de
sine stătătoare şi având drept scop facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei.
În februarie 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operaţiunea fondurilor de solidaritate,
reprezentate de fondurile menţionate anterior şi numite acum Fonduri structurale – mai precis cresc considerabil
alocaţiile acestora din bugetul comunitar. Astfel, este recunoscută şi declarată oficial importanţa acestor instrumente
pentru reducerea disparităţilor regionale la nivel comunitar.
Un element de noutate în cristalizarea politicii regionale îl reprezintă crearea programului PHARE, în 1989, în
scopul sprijinirii Poloniei şi Ungariei (abia ieşite din spaţiul blocului comunist) în efortul de reconstrucţie a
economiilor lor naţionale şi revizuirea acestuia, în anul 2000, în scopul susţinerii dezvoltării regionale în ţările
candidate.
Odată cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene în 1993, problema coeziunii economice şi sociale apare din
nou în agenda comunitară şi devine unul dintre principalele obiective ale Uniunii, alături de uniunea economică şi
monetară şi de piaţa unică europeană. De asemenea, duce şi la crearea unui nou fond – Fondul de coeziune, ce are
drept scop sprijinirea proiectelor din domeniul protecţiei mediului şi infrastructurii de transport în Statele Membre
mai puţin dezvoltate.
În anul 1994 este înfiinţat un nou fond structural, al patrulea – Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul
Pescuitului (IFOP), creat prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul, existente la acel moment.
IFOP a fost creat în perspectiva extinderii UE către nord, odată cu aderarea Finlandei şi Suediei în 1995. În acelaşi an
devine activ şi Comitetul Regiunilor – organ consultativ înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, cu rolul de a emite
opinii în procesul de decizie şi de a sprijini Comisia Europeană în activităţile sale din sectorul dezvoltării regionale.
Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa politicii de coeziune economică şi socială şi a reducerii
diferenţelor dintre standardele de viaţă ale populaţiei din diferite regiuni europene, accentuând nevoia unei acţiuni
coroborate de reducere a şomajului.
În aceeaşi direcţie se desfăşoară şi procesul de reformă a fondurilor structurale, început în 1999 în urma
summit-ului de la Berlin, prin care sunt stabilite noile reguli de funcţionare a acestora. Reforma are drept scop
creşterea concentrării asistenţei comunitare prin aceste fonduri, odată cu simplificarea şi descentralizarea
managementului lor. Un element de noutate adus de reformă îl reprezintă complementaritatea programului PHARE
cu alte două instrumente de pre-aderare – ISPA (Instrumentul Structural pentru Pre-aderare) şi SAPARD (Programul
Special pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală), ce promovează dezvoltarea economică şi socială a ţărilor candidate
din Europa Centrală şi de Est.
Un nou (şi ultim) instrument de solidaritate a fost creat în 2002, în urma inundaţiilor majore suferite de ţările
Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cazul dezastrelor naturale majore şi cu repercusiuni puternice asupra
condiţiilor de viaţă în regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora.

IV.3. Politica regională – situaţia actuală

Baza legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul XVII al Tratatului Uniunii
Europene (respectiv XIV în Tratatul de la Roma), ce defineşte obiectivul politicii regionale – „reducerea disparităţilor
existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate,
sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale“ – şi principiile ce stau la baza realizării acestuia. La Tratat se adaugă
Regulamentul Consiliului Nr. 1260/996, prin care sunt stabilite prevederile generale de funcţionare a Fondurilor
structurale (şi amendat prin Regulamentul Nr. 1447/20017), precum şi alte reglementări privitoare la funcţionarea FS
şi a Fondului de Coeziune.
Politica de dezvoltare regională, prin amploarea dezvoltării ei, este o politică ce subîntinde mai multe domenii
de activitate, ceea ce face ca un număr mare de actori instituţionali să fie implicaţi în elaborarea şi implementarea ei.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicii de
dezvoltare regională a UE. Rolul său este de a iniţia şi a definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că
măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.
Direcţia Generală (DG) pentru Politică Regională este principalul departament responsabil pentru măsurile de
asistenţă în vederea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor la nivel european, în baza articolelor 158 şi 160 ale
Tratatului UE. DG pentru Politică Regională este sprijinită în activitatea sa de alte direcţii generale implicate în
implementarea politicii regionale, acestea fiind DG Agricultură, DG Pescuit, DG Educaţie şi Cultură, DG Mediu şi
DG pentru Forţa de Muncă şi Probleme Sociale. În prezent DG pentru Politică Regională gestionează 3 fonduri:
FEDR, Fondul de Coeziune şi ISPA.
Parlamentul European este implicat în dezvoltarea politicii regionale comunitare la nivelul luării deciziei, prin
Comitetul pentru Politică regională, Transport şi Turism. De asemenea, acest comitet exercită şi activitate de control
asupra instrumentelor instituite pentru realizarea obiectivului coeziunii economice şi sociale, şi implicit asupra
politicilor economice naţionale, a politicilor şi acţiunilor comunitare în vederea realizării Pieţei Interne, precum şi asupra
Fondurilor structurale, Fondului de coeziune şi Băncii Europene de Investiţii.
Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel european şi se reuneşte de
câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor economice ale statelor membre. Comitetul Regiunilor (CR) este un
organ cu putere consultativă pe probleme de coeziune economică şi socială, reţele de infrastructură transeuropeană,
sănătate, educaţie, cultură, ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare profesională şi
transport, fiind şi cea mai nouă instituţie europeană (creat în 1991, prin Tratatul de la Maastricht – funcţional odată
cu intrarea în vigoare a Tratatului, în 1993). CR este compus din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale, ce
reflectă echilibrul politic, geografic şi regional/local din fiecare stat membru.
Banca Europeană de Investiţii (BEI) este instituţia de finanţare a politicilor UE şi are dublu rol la acest nivel,
fiind percepută atât ca actor instituţional al politicii de dezvoltare regională, cât şi ca instrument de finanţare (şi,
implicit, implementare a acesteia). Banca acordă împrumuturi şi garanţii, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre
pentru finanţarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susţinând prin acţiunile sale politica de dezvoltare
regională la nivel comunitar, obiectivele FS şi a celorlalte instrumente financiare ale UE.

Instrumente de solidaritate
Politica de solidaritate şi coeziune a Uniunii Europene este implementată cu ajutorul instrumentelor sau
fondurilor de solidaritate, care se adresează ţărilor membre UE în principal şi regiunilor în special, dar nu exclude
şi ţările în curs de aderare pentru care au fost create instrumente şi fonduri speciale. Pilonul principal al acestei
politici îl constituie Fondurile structurale, alături de care stau două fonduri speciale: Fondul de Coeziune Socială şi
Fondul European de Solidaritate (FES şi Fondul de Coeziune fiind numite şi instrumente structurale).
În ceea ce priveşte ţările în curs de aderare, există trei fonduri de pre-aderare care prefigurează instrumentele
structurale şi exprimă principiul solidarităţii: PHARE, ISPA şi SAPARD.
Funcţionarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform sistemului NUTS (Nomenclatorul
Unităţilor Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii Europene, ultima dată amendat în luna mai 2003. Conform
acestuia, regiunile UE se împart, în funcţie de populaţia lor, în trei categorii NUTS:
– NUTS 1 – cu o populaţie între 3 000 000 – 7 000 000 de locuitori;
– NUTS 2 – cu o populaţie între 800 000 – 3 000 000 de locuitori;
– NUTS 3 – cu o populaţie între 150 000 – 800 000 de locuitori.
Menţionăm că NUTS 2 este nivelul la care este implementată politica de dezvoltare regională în SM ale UE.

Fondul de solidaritate al Uniunii Europene


Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (The European Union Solidarity Fund) este cel mai nou fond al
politicii regionale şi a fost înfiinţat în noiembrie 2002. Obiectivul acestui fond este de a facilitata exprimarea
solidarităţii UE faţă de populaţia unui Stat Membru sau în curs de aderare, care a fost afectată de un dezastru natural
major. Astfel, acesta este un fond care permite reacţia imediată, eficientă şi flexibilă, în funcţie de natura şi de
amploarea situaţiei. Acest fond va fi folosit numai în cazul dezastrelor naturale majore şi care au repercusiuni
importante asupra condiţiilor de viaţă, mediului înconjurător sau economiei ţărilor afectate. Pentru a estima
amploarea unui dezastru natural şi a justifica utilizarea acestui fond, au fost stabilite două criterii:
– primul, în cazul unui stat, pierderi estimate la 3 mld. euro (preţuri 2002), sau la mai mult de 0,6% din venitul
naţional brut;
– al doilea, în cazul unor dezastre regionale extraordinare, daune mai mici decât această limită (3 mld. euro),
care afectează cea mai mare parte a populaţiei şi au consecinţe majore şi de durată asupra condiţiilor de viaţă şi
stabilităţii economice a regiunii respective.
Suma maximă alocată anual Fondului de Solidaritate este de 1 mld. euro.
Modalitatea de asistenţă a acestui fond constă în acordarea unei singure tranşe de finanţare pentru
ţara/regiunea solicitantă, care este complementară eforturilor naţionale şi care nu necesită co-finanţare din partea statului
afectat. Pentru a obţine acest sprijin, statul în cauză trebuie să înainteze o cerere Comisiei Europene, în termen de 10
săptămâni de la înregistrarea primei pagube cauzate de dezastru. În cadrul acestei aplicaţii trebuie oferite informaţii
referitoare la amploarea şi impactul pagubelor înregistrate, trebuie estimată suma solicitată şi indicate alte surse de
finanţare naţională, comunitară şi/sau internaţională. În cazul în care estimarea finală a dezastrului este semnificativ
mai mică decât s-a prevăzut iniţial (şi s-a solicitat de către statul în cauză), Comisia Europeană va cere rambursarea
diferenţei.
Fondul finanţează în general acţiuni reparatorii pentru daune care nu pot fi asigurate.
Acţiunile eligibile pentru finanţare din cadrul acestui fond sunt:
– reabilitarea imediată a infrastructurii, a uzinelor electrice, uzinelor de apă (atât de alimentare cu apă, cât şi a
staţiilor de epurare), a telecomunicaţiilor, transportului, sănătăţii şi educaţiei;
– asigurarea de locuinţe temporare şi servicii de salvare, ca răspuns la nevoile imediate ale populaţiei afectate;
– asigurarea imediată a structurilor şi măsuri imediate de protecţie a patrimoniului cultural;
– curăţarea imediată a zonelor lovite de dezastru, inclusiv a zonelor naturale.
Implementarea grantului primit constituie responsabilitatea statului beneficiar, precum şi coordonarea cu alte
fonduri comunitare în vederea completării finanţării, cu menţiunea ca acestea să nu fie celelalte fonduri ale politicii
regionale. Suma alocată trebuie cheltuită pe parcursul unui singur an, iar ceea ce nu s-a utilizat în acest interval
trebuie rambursat.
Evaluarea impactului, utilităţii şi eficienţei acestui fond se realizează anual. Astfel, la data de 1 iulie a fiecărui
an, Comisia trebuie să prezinte un raport referitor la activitatea Fondului de Solidaritate.

Fondurile structurale
Din cele cinci instrumente structurale care au funcţionat în perioada 2000 - 2006 (Fondul de coeziune şi patru
fonduri structurale: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul
European de Orientare şi Garantare în Agricultură (FEOGA), sectiunea Orientare şi Instrumentul Financiar de
Orientare în domeniul Pescuitului - IFOP), politica de coeziune este structurată din 2007 pe trei fonduri structurale
(FEDR, FSE şi Fondul de Coeziune). Pentru a simplifica lucrurile, fondurile pentru agricultură şi pescuit au fost
transferate către politicile aferente, respectiv Politica Agricolă Comună şi Politica în domeniul Pescuitului. Totodată,
Fondului de Coeziune îi vor fi aplicate aceleaşi reguli ca şi Fondurilor Structurale (ex. programare multianuala,
aprobarea proiectelor etc.).
O nouă regulă destinată să simplifice gestionarea financiară a fondurilor este un program = un fond
Datorită acestui principiu, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) şi Fondul Social European
(FSE) pot să finanţeze, fiecare, în mod complementar şi limitat, acţiunile care ţin de aria de intervenţie a celuilalt
fond (în limita a 10% din creditele alocate de Comunitate fiecărei axe prioritare a unui program operaţional).
Există o excepţie de la această regulă: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) şi Fondul de
Coeziune intervin împreuna pentru programele în materie de infrastructură şi de mediu.
Principiile care stau la baza alocării şi accesării acestor fonduri au suferit şi acestea numeroase ajustări, din
cinci, devenind 9, cu un accent foarte important pe egalitatea de gen şi protecţia mediului înconjurător:
1. Complementaritate, coerenţă, coordonare şi conformitate. Fondurile vor asigura o asistenţă
complementară acţiunilor locale şi naţionale, integrându-le în priorităţile Uniunii. Coerenţa se stabileşte prin
orientările strategice ale comunităţii, prin cadrul naţional de referinţă strategică şi prin programele operationale. În
funcţie de responsabilităţile fiecăruia,
2. Programarea. Atingerea obiectivelor urmărite prin alocarea fondurilor structurale va fi urmarită prin
intermediul procesului de programare multianuală, la diferite nivele, incluzând identificarea priorităţilor, finanţarea şi
sistemul de management şi control.
3. Parteneriatul. Atingerea obiectivelor fondurilor va fi urmărită în cadrul general al unei strânse colaborări
dintre Comisie şi fiecare Stat Membru. Fiecare Stat Membru, va organiza, ori de câte ori va fi cazul, în concordanţă
cu practicile şi reglementările naţionale, parteneriate cu organizaţii precum autorităţi publice sau non-publice locale,
urbane, regionale, parteneri economici şi sociali, orice alt organism abilitat, reprezentand societatea civila, parteneri
in domeniul protectiei mediului, organizatii non-guvernamentale precum si alte organizatii responsabile de
promovarea egalitatii de gen. Fiecare Stat Membru va desemna cei mai importanţi parteneri la nivel local, regional şi
naţional, în diferite domenii precum cel economic, social, de mediu, în concordanţă cu practicile şi reglementările
naţionale, având în vedere necesitatea promovării egalităţii de gen şi a dezvoltării durabile prin integrarea noilor
normative de protecţie a mediului. Parteneriatul va trebui să fie operaţional la nivelele de pregătire, implementare,
monitorizare şi control ale programelor operaţionale.
4. Nivel teritorial de implementare. Implementarea Programelor Operaţionale va fi în responsabilitatea
Statelor Membre şi va fi realizată la cel mai potrivit nivel teritorial, în concordanţă cu sistemul instituţional specific
acestora.
5. Intervenţia proporţională. Resursele financiare şi administrative utilizate de Comisie şi statele membre
pentru aplicarea Fondurilor sunt proporţionale cu suma totală a cheltuielilor aferente unui program operational.
6. Gestiunea împărţită. Bugetul Uniunii Europene alocat Fondurilor este executat în cadrul gestiunii împărţite
între Statele Membre şi Comisie. Comisia îşi asumă responsabilităţile de execuţie a bugetului general al Uniunii
Europene în conformitate cu următoarele dispoziţii: se asigură de existenţa şi buna funcţionare a sistemelor de
gestiune şi de control în statele membre, întrerupe sau suspendă total sau parţial plăţile în cazul unor nereguli în
cadrul sistemelor nationale de gestiune şi control şi aplică orice altă corecţie financiară cerută, se asigură cu privire la
rambursarea aconturilor şi procedează la degajarea din oficiu a angajamentelor bugetare.
7. Aditionalitatea. Contribuţia Fondurilor structurale nu se substituie cheltuielilor structurale publice sau
asimilabile dintr-un Stat Membru. Pentru regiunile incluse în obiectivul de convergenţă, Comisia şi statul membru
stabilesc nivelul cheltuielilor publice sau asimilabile pe care statul membru le efectuează în toate regiunile pe
parcursul perioadei de programare. Nivelul cheltuielilor efectuate de statul membru este unul dintre elementele
incluse în decizia Comisiei privind cadrul strategic naţional de referinţă. Nivelul cheltuielilor se determina în funcţie
de condiţiile macroeconomice generale în care se efectuează finanţarea şi ţinând seama de anumite situaţii economice
specifice sau excepţionale, cum este privatizarea sau un nivel extraordinar de cheltuieli structurale publice sau
asimilabile ale statului membru pe parcursul perioadei precedente de programare.
8. Egalitatea de gen şi nediscriminarea. Statele membre şi Comisia asigură promovarea egalităţii între
bărbaţi şi femei şi integrarea principiului de egalitate de şanse în domeniul respectiv în fiecare dintre diferitele etape
ale aplicării Fondurilor. Statele membre şi Comisia iau măsurile adecvate pentru prevenirea oricărei discriminări
bazate pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală în fiecare dintre
diferitele etape ale aplicării Fondurilor şi în special în ceea ce priveşte accesul la Fonduri. În special, accesibilitatea
persoanelor cu handicap este unul dintre criteriile care trebuie respectate la definirea operaţiunilor cofinanţate din
Fonduri şi de care trebuie să se ţină seama în fiecare dintre diferitele etape ale aplicării Fondurilor.
9. Dezvoltarea durabilă. Obiectivele Fondurilor sunt urmărite în cadrul dezvoltării durabile şi a promovării,
de către Comunitate, a obiectivului de protejare şi îmbunătăţire a mediului înconjurător.
O altă modificare semnificativă adusă de reformă vizează domeniul programării: astfel, în trecut, procesul
programării era organizat pe trei paliere: Planul Naţional de Dezvoltare şi Cadrul de Sprijin Comunitar (primul
conţinând priorităţile de dezvoltare a întregii economii naţionale, al doilea doar priorităţile de finanţat din
instrumentele structurale), Programele Operaţionale (fiecare dezvoltând câte o prioritate din Cadrul de Sprijin
Comunitar) şi Programele Complement (documente detaliate de implementare a Programelor Operaţionale).
Reforma menţine obligativitatea programării multianuale (pe o perioada de 7 ani), dar aduce o viziune
strategică pronunţată şi pune accent pe priorităţile Strategiei Lisabona, solicitând elaborarea a doar două documente
programatice: unul strategic - Cadrul Naţional Strategic de Referinţă (armonizând atât priorităţile naţionale, cât şi pe
cele comunitare, cuprinse în Orientările Comunitare Strategice pentru politica de coeziune) şi unul operaţional -
Programele Operaţionale. Dispare astfel necesitatea elaborării Planului Naţional de Dezvoltare, a Programelor
Complement, precum şi caracterul operaţional al Cadrului de Sprijin Comunitar.
În domeniul managementului, principalele modificări aduse de reforma privind gestionarea programelor
operaţionale sub obiectivul „Convergenţă” vizează crearea unei Autorităţi de Audit (organ independent, însărcinat cu
verificarea bunei funcţionări a sistemelor de management şi control) şi a unei Autorităţi de Certificare (pentru
certificarea declaraţiilor de cheltuieli şi a cererilor de plată înaintea transmiterii lor către Comisie), precum şi
disparitia noţiunii de Autoritate de Plată.
Pentru programele operaţionale de sub obiectivul „Cooperare Teritorială Europeană”, principalele modificări
constau în necesitatea creării unei Autorităţi de Certificare, a unei Autorităţi Unice de Control şi a unui grup de
controlori financiari (format din câte un controlor numit de fiecare stat membru participant şi având rolul de a sprijini
Autoritatea de Control), precum şi dispariţia noţiunii de Autoritate de Plată.

Obiectivele care trasează liniile de acţiune ale fondurilor structurale sunt specifice fiecărei perioade de
programare a acestora şi se stabilesc în funcţie de principalele priorităţi identificate în vederea reducerii
discrepanţelor economice şi sociale la nivel comunitar. Astfel, ele apar sub denumirea de obiective prioritare şi trimit
în mod direct la sectoarele ce necesită intervenţie structurală. Pentru perioada de programare 2007 – 2013, obiectivele
pe care le urmăresc fondurile structurale sunt:
1. Convergenţa (sprijinind regiunile rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice). Obiectivul
„Convergenţă” este destinat să îmbunătăţească condiţiile de creştere economică şi factorii care contribuie la o reală
convergenţă pentru statele membre şi regiunile cel mai puţin dezvoltate. În Uniunea Europeană cu 27 de state
membre (UE 27), acest obiectiv se referă la 84 de regiuni, situate în 17 state membre, cu alte cuvinte 154 de milioane
de locuitori, al căror PIB pe cap de locuitor este sub 75% din media comunitară. Într-un sistem de suspendare
progresivă a ajutorului („phasing out”), acest obiectiv include, de asemenea, alte 16 regiuni care numără 16,4
milioane de locuitori şi care dispun de un PIB care depăşeste cu puţin pragul, ca urmare a efectului statistic al
extinderii Uniunii Europene. Sumele alocate obiectivului se ridică la 282,8 miliarde de euro, ceea ce reprezintă 81,5%
din suma totală, repartizate după cum urmează: 199,3 miliarde pentru regiunile aflate sub incidenţa obiectivului
„Convergenţă”, 14 miliarde pentru regiunile care se află în etapa de suspendare progresivă a ajutorului, iar 69,5
miliarde pentru Fondul de Coeziune, care se aplică în cazul a 15 state membre.
2. Competitivitate regională şi ocupare (sprijinind regiuni, altele decât cele rămase în urmă ca dezvoltare,
pentru atingerea ţintelor Agendei Lisabona). Obiectivul „Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă” este
destinat să consolideze competitivitatea şi atractivitatea regiunilor, precum şi capacitatea de ocupare a forţei de
muncă, printr-o abordare duală. Aceasta constă, mai întâi, în introducerea de programe de dezvoltare pentru a ajuta
regiunile să anticipeze şi să fie favorabile schimbărilor economice stimuland inovarea, societatea bazată pe
cunoaştere, spiritul antreprenorial şi protecţia mediului şi îmbunătăţind accesabilitatea, iar apoi, în creşterea
numărului şi calităţii locurilor de muncă prin adaptarea forţei de muncă şi prin efectuarea de investiţii în materie de
resurse umane. Într-o Uniune Europeană cu 27 de state membre, această situaţie este valabilă pentru 68 de regiuni,
ceea ce reprezintă 314 milioane de locuitori. 13 dintre acestea, cu alte cuvinte 19 milioane de locuitori, sunt în etapa
de instituire progresivă a ajutorului („phasing in”) şi fac obiectul unor alocări financiare speciale datorită fostului lor
statut de regiuni sub incidenţa „Obiectivului 1”. Suma de 55 de miliarde de euro, din care 11,4 miliarde pentru
regiunile care se află în etapa de instituire progresivă a ajutorului, reprezintă ceva mai puţin de 16% din alocarea
totală. Acest obiectiv se aplică regiunilor din 19 state membre.
3. Cooperare teritorială europeană (promovând o dezvoltare echilibrată a întregului teritoriu comunitar, prin
încurajarea cooperării şi schimbului de bune practici între toate regiunile UE), organizat pe trei axe: cooperare trans-
frontalieră, transnaţională şi interregională. Obiectivul „Cooperare teritorială europeană” este destinat să întărească
cooperarea transfrontalieră datorită unor iniţiative locale şi regionale realizate în comun, să consolideze cooperarea
transnaţională prin acţiuni menite să favorizeze dezvoltarea teritorială integrată şi să stimuleze cooperarea
interregională, precum şi schimbul de experienţă. Peste 181 de milioane de persoane (care reprezintă 37,5% din
populaţia totală a Uniunii Europene) trăiesc în zone transfrontaliere. Toate regiunile şi toţi cetăţenii Uniunii fac parte
din una dintre cele 13 zone de cooperare transnatională. Cele 8,7 miliarde de euro (care reprezintă 2,5% din bugetul
total consacrat acestui obiectiv) sunt repartizate după cum urmează: 6,44 miliarde pentru cooperarea transfrontalieră,
1,58 miliarde pentru cooperarea transnatională şi 445 de milioane pentru cooperarea interregională.
Coeficienţii maximi de cofinanţare pentru fiecare obiectiv sunt:
- Convergenţă: între 75% si 85%;
- Competitivitate şi ocuparea forţei de muncă: între 50% şi 85%;
- Cooperare teritorială europeană: între 75% şi 85%;
- Fondul de Coeziune: 85 %.
În noua arhitectură, România va fi eligibilă sub două obiective: convergenţă şi cooperare teritorială europeană.

Descrierea fondurilor structurale

Fondul de coeziune
Fondul de coeziune apare ca un instrument special al politicii de solidaritate şi, prin circumstanţele în care a
fost înfiinţat, trimite în mod direct la principiile acestei politici şi la unul din scopurile principale ale Uniunii
Europene: de a promova progresul economic şi social şi de a elimina diferenţele care există între standardele de viaţă
la nivelul diferitelor regiuni şi State Membre.
Conceptul de coeziune economică şi socială s-a cristalizat ca politică europeană de sine stătătoare prin Actul
Unic European (în 1986), iar prin Tratatul de la Maastricht (1992) a fost corelat cu realizarea uniunii economice şi
monetare, având astfel un rol major în funcţionarea eficientă a pieţei şi monedei unice europene.
Înfiinţat în 1993 pentru a sprijini Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda – care, din punct de vedere economic,
se situau la un nivel inferior comparativ cu celelalte State Membre, scopul acestui fond este acela al intensificării
coeziunii economice şi sociale în cadrul Comunităţii, în perspectiva promovării unei dezvoltări durabile.
Fondul intervine pentru acţiuni din domeniile enumerate în continuare, respectând un echilibru corect şi
ţinând seama de necesităţile de investiţie şi de infrastructura specifice fiecărui stat membru beneficiar:
• reţelele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes comun.
• mediul face parte din priorităţile politicii comunitare de protecţie a mediului, astfel cum au fost definite
în programul de politică şi de acţiune din domeniul mediului. În acest context, Fondul poate să intervină, de
asemenea, în domenii legate de dezvoltarea durabilă care prezintă avantaje clare pentru mediu, precum eficacitatea
energetică şi energiile regenerabile, iar în ceea ce priveşte transportul care nu are legătură cu reţelele transeuropene,
transportul feroviar, transportul pe căile navigabile interne, transportul maritim, sistemele de transport intermodal şi
interoperabilitatea lor, gestiunea traficului rutier, maritim şi aerian, transporturile urbane specifice şi transporturile
publice;
• echilibrul corect al asistenţei se defineşte prin parteneriat între statele membre şi Comisie.
Prin intermediul acestui fond pot fi finanţate şi proiectele majore, prin proiect major înţelegându-se proiectul care
include un ansamblu de lucrări, activităţi sau servicii destinate să îndeplinească o funcţie indivizibilă cu caracter
economic sau tehnic clar, care urmăreşte obiective identificate clar şi al cărui cost total depăşeşte 25 de milioane euro
pentru mediul înconjurător şi 50 de milioane euro pentru alte domenii.
În ceea ce priveşte mediul, proiectele care vor fi finanţate trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor de
mediu ale UE, şi anume:
– conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
– protecţia sănătăţii populaţiei;
– crearea condiţiilor necesare utilizării prudente şi raţionale a resurselor naturale.
În domeniul infrastructurii de transport sunt eligibile proiectele care îşi propun să creeze sau să dezvolte
infrastructura la nivelul Reţelei Trans-Europene de Transport (TEN), sau care asigură acces la această reţea.
Coeziunea economică şi socială rămâne o dimensiune esenţială a politicii Uniunii Europene, iar caracterul său
prioritar se păstrează, în perspectiva următoarelor extinderi şi acceptării de noi State Membre. Adresabilitatea Fondului
de coeziune se va schimba în funcţie de progresul actualelor ţări beneficiare şi de nevoile noilor membri.

Fondul European de Dezvoltare Regională


A fost înfiinţat în 1975 şi este destinat să redreseze principalele dezechilibre regionale din Comunitate. Astfel,
FEDR contribuie la reducerea diferenţei dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi la recuperarea
decalajului de către regiunile cele mai puţin favorizate, inclusiv zonele rurale şi urbane, zonele industriale în declin,
precum şi regiunile afectate de un handicap geografic sau natural, precum regiunile insulare şi zonele muntoase,
zonele cu densitate mică a populaţiei şi regiunile de frontieră.
FEDR contribuie la finanţarea:
• Investiţiilor productive care contribuie la crearea şi salvgardarea locurilor de muncă durabile, în special prin
intermediul unor ajutoare directe pentru investiţiile efectuate îndeosebi în IMM-uri;
• Investiţiilor în infrastructură;
• Dezvoltării potenţialului endogen prin măsuri de susţinere a dezvoltării regionale şi locale. Aceste măsuri
cuprind asistenţa şi serviciile pentru întreprinderi, în special pentru IMM-uri, crearea şi dezvoltarea instrumentelor de
finanţare precum capitalul de risc, fondurile de împrumut şi de garanţie, fondurile de dezvoltare locală, subvenţiile la
dobândă, conectarea la reţea, cooperarea şi schimbul de experienţă între regiuni, oraşe şi factorii sociali, economici şi
de mediu relevanţi;
• Asistenţei tehnice.
Pentru obiectivul „Convergenţă”, FEDR îşi concentrează intervenţia asupra susţinerii dezvoltării economice
durabile integrate la nivel regional şi local şi a ocupării forţei de muncă, mobilizând şi consolidând capacitatea
endogenă prin intermediul unor programe operaţionale care urmăresc modernizarea şi diversificarea structurilor
economice şi crearea şi salvgardarea locurilor de muncă durabile. Aceasta se realizează, în special, prin intermediul
următoarelor priorităţi:
- cercetarea şi dezvoltarea tehnologică (CDT);
- societatea informaţională;
- iniţiativele locale în materie de dezvoltare şi ajutorul pentru structurile care furnizează servicii de proximitate
pentru a crea noi locuri de muncă;
- mediul;
- prevenirea riscurilor;
- turismul;
- investiţiile culturale;
- investiţiile în transporturi, inclusiv îmbunătăţirea reţelelor transeuropene şi a legăturilor cu reţeaua RTE-T;
- investiţiile legate de energie;
- investiţiile în favoarea educaţiei, în special a formării profesionale, care contribuie la creşterea atracţiei şi a
calităţii vieţii;
- investiţiile în infrastructurile sanitare şi sociale care contribuie la dezvoltarea regională şi locală şi la creşterea
calităţii vieţii.
În conformitate cu obiectivul „Competitivitate regională si ocuparea forţei de muncă”, FEDR îşi concentrează
intervenţia, în cadrul strategiilor de dezvoltare durabilă, promovând ocuparea forţei de muncă, în special având în
vedere următoarele priorităţi:
- inovaţia şi economia cunoaşterii;
- îmbunătăţirea capacităţilor regionale de cercetare-dezvoltare şi de inovare;
- stimularea inovaţiei şi a spiritului de întreprindere în toate sectoarele economiei regionale şi locale;
- promovarea spiritului de întreprindere;
- crearea de instrumente de inginerie financiară şi de pepiniere propice capacităţii de dezvoltare tehnologică şi
de cercetare a IMM-urilor şi încurajării spiritului de întreprindere şi a formării de noi întreprinderi;
- mediul şi prevenirea riscurilor;
- încurajarea investiţiilor pentru reabilitarea mediului fizic;
- promovarea dezvoltării infrastructurilor legate de biodiversitate;
- stimularea eficienţei energetice şi a producţiei de energii regenerabile şi dezvoltarea de sisteme eficiente de
gestiune a energiei;
- promovarea unui transport public adecvat şi durabil, în special în zonele urbane;
- elaborarea de planuri şi de măsuri de prevenire şi de gestiune a riscurilor naturale (de exemplu deşertificarea,
secetele, incendiile şi inundaţiile) şi tehnologice;
- protecţia şi valorificarea patrimoniului natural şi cultural în sprijinul dezvoltării socio-economice şi
promovarea resurselor naturale şi culturale în calitate de potenţial pentru dezvoltarea turismului durabil;
- accesul la serviciile de transport şi de telecomunicaţii de interes economic general;
- consolidarea resurselor secundare de transport prin îmbunătăţirea legăturilor cu reţelele transeuropene de
transport (RTE-T), cu centrele feroviare, aeroporturi şi porturi regionale;
- încurajarea accesului la tehnologia informaţiei prin intermediul IMM-urilor, a adoptării acestor tehnologii şi a
utilizării lor eficiente.
În conformitate cu obiectivul „Cooperare teritorială europeană”, FEDR îşi focalizează asistenţa asupra
următoarelor priorităţi:
- dezvoltarea de activităţi economice, sociale şi de mediu transfrontaliere prin intermediul
strategiilor comune în favoarea dezvoltării teritoriale durabile.
- încurajarea cooperării administrative şi juridice, a integrării pieţelor de muncă transfrontaliere, a
iniţiativelor locale pentru ocuparea forţei de muncă, a egalităţii între bărbaţi şi femei şi a egalităţii şanselor, a formării
şi a inserţiei sociale, precum şi la partajarea resurselor umane şi a infrastructurii pentru cercetare şi dezvoltare
tehnologică.

Fondul Social European (FSE)


A fost creat în 1958 şi a constituit, încă de la început, principalul instrument al politicii sociale comunitare. FSE
contribuie la priorităţile Comunităţii în ceea ce priveşte intensificarea coeziunii economice şi sociale prin
îmbunătăţirea ocupării forţei de muncă şi a posibilităţilor de angajare, prin încurajarea unui nivel ridicat de ocupare a
forţei de muncă şi o îmbunătăţire cantitativă şi calitativă a ocupării forţei de muncă. În acest scop, FSE sprijină
politicile statelor membre al căror scop este de a realiza ocuparea întregii forţe de muncă, precum şi calitatea şi
productivitatea muncii, de a promova asimilarea socială, în special accesul persoanelor defavorizate la angajare şi de
a reduce disparităţile naţionale, regionale şi locale în domeniul ocupării forţei de muncă.
În special, FSE susţine acţiunile conforme cu măsurile pe care statele membre le adoptă pe baza liniilor
directoare din cadrul strategiei europene pentru ocuparea forţei de muncă, astfel cum au fost încorporate în liniile
directoare integrate pentru ocuparea şi creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, precum şi al recomandărilor
care le însoţesc.
Pentru îndeplinirea misiunii, FSE susţine priorităţile Comunităţii în ceea ce priveşte necesitatea consolidării
coeziunii sociale, a creşterii productivităţii şi competitivităţii şi încurajării creşterii economice şi a dezvoltării
durabile. În acest proces, FSE ţine seama de priorităţile şi obiectivele pertinente ale Comunităţii din domeniul
educaţiei şi formării profesionale, al creşterii participării persoanelor inactive din punct de vedere economic la piaţa
muncii, al combaterii excluderii sociale - în special aceea a categoriilor defavorizate, precum persoanele handicapate,
al promovării egalităţii între bărbaţi şi femei şi al nediscriminării.
În cadrul obiectivului ”Competitivitate regională şi ocupare a forţei de muncă”, FSE sprijină acţiunile
statelor membre în sensul priorităţilor enumerate în continuare:
- creşterea capacităţii de adaptare a lucrătorilor, a întreprinderilor şi conducătorilor de
întreprinderi, în scopul de a îmbunătăţi anticiparea şi gestiunea pozitivă a schimburilor economice;
- îmbunătăţirea accesului la un loc de muncă şi inserţia durabilă pe piaţa muncii a persoanelor în
căutarea unui loc de muncă şi a persoanelor inactive, prevenirea şomajului, în special şomajul de lungă durată şi
şomajul în rândul tinerilor, încurajarea îmbătrânirii active şi prelungirea vieţii active şi creşterea participării pe piaţa
muncii.
- intensificarea asimilării sociale a persoanelor defavorizate în vederea integrării lor durabile pe
piaţa locurilor de muncă şi combaterea tuturor formelor de discriminare pe piaţa muncii.
- consolidarea capitalului uman, încurajând în special proiectarea şi punerea în aplicare a unor
reforme ale sistemelor de educaţie şi de formare profesională, activităţile de conectare în reţea a unităţilor de
învăţământ superior, a centrelor de cercetare şi de tehnologie şi a întreprinderilor, promovarea parteneriatelor.
În cadrul obiectivului „Convergenţă”, FSE sprijină acţiuni întreprinse în statele membre în sensul priorităţilor
enumerate în continuare:
- creşterea şi îmbunătăţirea investiţiilor în capitalul uman, încurajând în special punerea în aplicare
a reformelor din sistemele de educaţie şi de formare profesională şi participarea crescută la educaţie şi formare
profesională pe parcursul vieţii.
- dezvoltarea potenţialului uman în domeniul cercetării şi inovaţiei, în special prin intermediul
studiilor postuniversitare şi al formării profesionale a cercetărilor;
- consolidarea capacităţii instituţionale şi a eficacităţii administraţiilor şi serviciilor publice la nivel
naţional, regional şi local şi, după caz, a partenerilor sociali şi a organizaţiilor neguvernamentale în perspectiva
reformelor, a unei mai bune reglementări şi a bunei guvernări, în special în domeniile economic, al ocupării forţei de
muncă, al educaţiei, social, ecologic şi judiciar.

Instrumente de preaderare: PHARE, ISPA, SAPARD

Politica de solidaritate a UE este o politică complexă, ce nu se limitează numai la nevoile actualelor State
Membre ci, în concordanţă cu strategia de extindere a Uniunii, are în vedere şi ţările în curs de aderare. Pentru acestea
au fost create instrumente financiare specifice, ce au rolul de a reduce decalajele de dezvoltare dintre acestea şi statele
comunitare şi de a le pregăti încă înainte de aderare pentru utilizarea Fondurile structurale, din punct de vedere
instituţional şi al managementului.
Din perspectiva politicii regionale, sunt reprezentative următoarele instrumentele de preaderare: PHARE, ISPA
şi SAPARD.
PHARE a fost creat în 1989 pentru a contribui la restructurarea economică a Poloniei şi Ungariei şi este cel
mai vechi program de asistenţă tehnică şi financiară pentru ţările din Europa Centrală şi de Est. În 1990 a fost extins
şi la celelalte ţări din spaţiul central şi est-european, iar în momentul de faţă constituie principalul instrument de pre-
aderare. PHARE corespunde Obiectivului 1 al politicii de coeziune economică şi socială în care acţionează FS.
Asistenţa PHARE este concentrată pe 2 priorităţi:
– dezvoltarea instituţională: întărirea capacităţii administrative şi instituţionale a ţărilor candidate, în vederea
implementării acquis-ului comunitar;
– sprijinirea investiţiilor: mobilizarea investiţiilor în domeniile mediului, transportului, uzinelor industriale,
calităţii produselor, condiţiilor de muncă etc.
Începând cu anul 2000 au fost reformate şi metodele de gestionare a programului, fiind accentuate:
concentrarea pe proiecte ce au în vedere implementarea acquis-ului, creşterea amplorii proiectelor, descentralizarea
continuă a managementului programului şi îmbunătăţirea metodelor de implementare bugetară. De asemenea, o altă
schimbare ţine de aspectele de programare, trecându-se de la programarea anuală la cea multi-anuală. Principalul
instrument de programare este reprezantat de Parteneriatul pentru Aderare (încheiat de ţările în curs de aderare şi UE),
care este specific fiecărei ţări şi care stabileşte priorităţile, obiectivele şi resursele financiare.
ISPA este un program creat în 1999 şi funcţional din 2000, cu o abordare similară Fondului de coeziune,
concentrându-se pe finanţarea proiectelor de infrastructură în domeniile mediului şi transportului şi având în vedere 3
aspecte:
– familiarizarea cu politicile şi procedurile UE;
– alinierea la standardele de mediu comunitare;
– extinderea şi conectarea la reţelele de transport transeuropean.
Finanţarea celor două domenii este echilibrată şi este orientată spre proiecte specifice acestora, spre realizarea
de studii preliminare referitoare la măsurile eligibile şi la măsuri de sprijin tehnic (inclusiv acţiuni de informare şi
publicitate). În domeniul mediului, o importanţă deosebită se acordă poluării apei, gestionării deşeurilor şi poluării
aerului; pentru infrastructura de transport, priorităţile sunt reflectate de conectarea reţelelor naţionale cu cele
transeuropene şi dezvoltarea unor sisteme eficiente de transport (atât pentru mărfuri, cât şi pentru persoane).
SAPARD a fost creat în 1999 şi este funcţional din 2000, în scopul sprijinirii dezvoltării rurale şi agriculturii
durabile în ţările candidate şi pregătirii acestora în vederea adaptării treptate la politica agricolă comună. SAPARD
corespunde în principal componentei de orientare a FEOGA, pentru componenta de garantare fiind necesare adaptări
complexe ale cadrului legislativ şi financiar. Prin acest program sunt finanţate măsuri referitoare la ajustarea
structurilor de producţie agricolă, calitatea produselor alimentare şi protecţia consumatorului, dezvoltarea rurală,
protecţia mediului şi asistenţă tehnică.
Finanţarea prin acest program se face pe baza pregătirii unor planuri naţionale de către autorităţile competente
ale ţării candidate, acoperind o perioadă de până la 7 ani şi acordând prioritate măsurilor de creştere a eficienţei pieţei
şi a calităţii şi standardelor de sănătate, precum şi celor referitoare la crearea de noi locuri de muncă în zonele rurale.
O importanţă specială în cadrul acestui program o are dimensiunea protecţiei mediului.

Politica regională – aspecte problematice, tendinţe şi provocări


Referirea la aspectele problematice ale politicii de dezvoltare regională trebuie să se facă ţinând cont de
dinamismul accentuat al politicilor comunitare în ultimii ani şi de provocarea fără precedent a aderării unui grup larg
de ţări candidate ce dau naştere celei mai mari extinderi din istoria Uniunii. La acestea se adaugă aspecte ce ţin de
evoluţia Pieţei Interne şi de noile tendinţe în domeniile revoluţiei tehnologice şi societăţii informaţionale şi care
reprezintă, deocamdată, provocări cu care se confruntă politica regională la începutul anilor 2000 – şi acesta pare a fi
termenul cel mai adecvat pentru identificarea lor, dat fiind caracterul nou şi nerepetitiv.
Referitor la procesul de extindere a Uniunii ce are loc la acest moment, se poate spune că aceasta reprezintă
provocarea cea mai dificilă din punct de vederea a menţinerii idealului coeziunii economice şi sociale la nivel
comunitar, datorită în principal a trei factori:
1. creşterea fără precedent a disparităţilor economice existente între regiunile UE, prin aderarea ţărilor Europei
Centrale şi de Est;
2. modificarea modelului de distribuţie a disparităţilor geografice, dat fiind că 25% din populaţia UE va trăi în
regiuni cu PIB mai mic de 75% decât media comunitară, din care 60% va fi reprezentată de populaţia noilor state
membre;
3. scăderea gradului de ocupare a forţei de muncă în cadrul Uniunii extinse.
Aceste trei aspecte reprezintă provocări serioase la adresa menţinerii gradului de coeziune economică şi socială
la nivel comunitar, însă acestea au şansa de a fi contracarate de constantul progres economic înregistrat de aceste ţări
la ora actuală şi de existenţa, în cadrul acestora, a unei forţe de muncă tinere şi bine educate.
În mod particular, se evidenţiază nevoia schimbării adresabilităţii Fondului de Coeziune – creat pentru a
sprijini Grecia, Portugalia, Spania şi Irlanda în procesul lor de integrare în cadrul UE, şi prefigurat a sprijini
integrarea noilor state membre.
O altă provocare a politicii regionale în acest moment este reprezentată de creşterea accentuată a competiţiei
dintre firme, ceea ce face ca din ce în ce mai multe companii să caute să îşi desfăşoare activitatea în regiuni cu
infrastructură eficientă, calitate ridicată a serviciilor şi lucrători bine pregătiţi (ceea ce trimite la avantajele
comparative ce pot decurge din prezenţa unor noi State Membre). Astfel, fondurile de dezvoltare regională trebuie să
fie eficient direcţionate către regiunile cele mai puţin favorizate ale Uniunii, iar noile State Membre trebuie sprijinite
în dezvoltarea infrastructurii şi serviciilor, în scopul atragerii unor astfel de companii şi creşterii potenţialului lor
economic.
Nu în ultimul rând, revoluţia tehnologică şi dezvoltarea societăţii informaţionale provoacă, la rândul lor,
obiectivul politicii regionale (de a reduce disparităţile economice şi sociale între regiunile UE) prin necesitatea
adaptării cetăţenilor, sectoarelor public şi privat la utilizarea reţelelor de informaţii şi telecomunicaţii. Regiunile şi
organizaţiile bine conectate la aceste reţele şi familiare cu utilizarea tehnologiilor informaţionale beneficiază astfel de
un avantaj consistent în eficientizarea economiilor lor datorită economiei de timp şi costurilor de comunicare, reduse
astfel prin accesul crescut la reţele informaţionale.
În prezent, politica regională a Uniunii Europene se confruntă cu trei mari provocări:
• competiţia din ce în ce mai acerbă odată cu liberalizarea comerţului. Firmele se localizează acolo unde găsesc
condiţii propice pentru a le creşte nivelul de competitivitate. Dacă regiunile doresc să dezvolte sectorul afacerilor pe
teritoriul propriu, atunci ele trebuie să fie suficient de „echipate” pentru a oferi infrastructura şi serviciile la un nivel
calitativ superior;
• Societatea informaţionala şi revoluţia tehnologică - care contribuie la creşterea gradului de flexibilitate a
oamenilor, companiilor şi teritoriilor. Existenţa reţelelor de telecomunicaţii presupune ca oamenii, indiferent de
locaţie, pot avea acces la Know-how, inovare şi instruire de o calitate superioară.
• Extinderea - care reprezintă atât o oportunitate, cât şi o provocare pentru Uniunea Europeană.
Reforma politicii regionale stabilită in cadrul previziunilor financiare ale Agendei 2000 a subliniat necesitatea
concentrării asistenţei comunitare în acele regiuni în care nivelul de dezvoltare era mult rămas în urmă, pe de o parte,
iar pe de altă parte, necesitatea simplificării procedurilor politicilor structurale.
O nouă reformă a politicii regionale a avut loc odată cu prezentarea concluziilor asupra celui de-al treilea
Raport asupra Coeziunii Economice şi Sociale.