OBSESIA OMULUI INSINGURAT

Alcatuiti un eseu nestructurat,in care sa comentati obsesia omului insingurat , in

fata istoriei,a propriei constiinte,a semenilor si a mortii – tema cea mai acuta de
meditatie a literaturii moderne.

Evolutia gandirii etice evidentiaza simptomele unei crize,daca avem in

vedere mai ales contrastul dintre orientarea preocuparilor si solutiilor proprii
aceste gandiri,pe de o parte,si problemele reale,care framanta omenirea
contemporana-pe de alta parte. Luand pozitie critica fata de orientarea
speculativa,abstracta,a gandirii filosofice si etice, existentialismul va face din
« concretul » fiintei umane obiectul central al reflexiei filosofice,fara a fi reusit
insa sa rezolve intr-o maniera satisfacatoare problemele ce au favorizat criza
eticii burgheze,fiind el insusi o expresie particulara,dealtfel foarte semnificativa,a
acestei situatii.
Referindu-se la natura preocuparilor si la valoarea rezultatelor obtinute de
filosofia contemporana in problema omului,unul din principalii reprezentanti ai
existentialismului , Martin Heidegger , declara : « Nici o epoca nu a avut atatea
cunostinte variate despre om ,cate are cea actuala. Nici o epoca nu a putut obtine
atat de repede si atat de usor aceste cunostinte ca cea actuala. Si totusi,nici o
epoca nu a stiut atat de putin ce este omul,ca cea actuala.Niciodata pmul nu a
constituit in asa masura o problema,ca in epoca noastra ».
De ce este necesara o filosofie a nuantelor ? in primul rand,fiindca totul
curge, cum spune Heraclit,indoit obscurului. A fost socotit asa pentru adancimea
invataturilor lui (dupa cum afirma Socrate) si pentru confuzia facuta intre
totalitate,adica intre realul se trebuie sau poate fi cunoscut,si generalitate,fruct al
cunoasterii,produs al mintii (Ariost).
Asa se explica dilatarea arhitectonicii gandirii fixate aprioric de Kant prin
insusi jocul subiectiv al categoriilor, « imaginea lumii nefiind o copie a realitatii
traite,ci o creatie a spiritului ».
Nuantele,care amplifica gandirea,oglindesc « realitatea traita,concretul
trecut prin simturi,prin acele masini de facut abstractii,fiindca ne permit sa
percepem calitati care nu pot exista separat in corpurile sau obiectele concrete
intalnite si pe care le transforma in obiecte ale gandirii ». Ele oglindesc si istoria.
Asa se obtine imaginea aproximativa a lumii,impletita cu cea a istoriei. Acest
arbitrar aparent binefacator,fiindca satisface orgoliul omului care se crede
constructor al universului sau,il departeaza nelinistitor de substanta lucrurilor.
Omul este insotit permanent de aceste intrebari obsedante :pot sau nu pot
deveni stapan ;lumea este asa cum o gandesc eu,sau sunt condamnat sa alerg
steril peste ea,cu jocul meu de ipoteze ? Totusi el cauta, in speranta ca va gasi
calea adevarata catre ea,pentru a deveni astfel,stapanul ei. Nimeni nu-l poate feri
insa de indoiala,incertitudine,disperare,impas si chiar incremenire. Sunt
dezavantaje interne ale acestei fapturi ganditoare,ca si eroarea. In legatura cu
aceste imperfectiuni sau nelinisti, putem stabili urmatoarele propozitii
fundamentale ale spiritului universal,formulate filosofic :
 FILOSOFIA DETERMINARII  este vorba de capacitatea noastra de a
determina si de prizonieratul nostru perpetuu. Totusi,determinismul fie stiintific
fie filosofic,fie mistic,nu considera ordinea universala ca ordne intemeiata pe
robia legilor ce ne stapanesc,ci ofera posibilitatea iesirii din inlantuire prn
cunoasterea acestor legi. Este legitima vointa nelcintita a omului de a cunoaste
cauzele lucrurilor sau cauzele unice. Un optimist naiv,Kowalevscki,a redus istoria
la aceasta formula simpla  « la inceputul istoriei omului,libertatea era 0 ,iar
inlantuirea 100.La sfarsit va fi invers ».
FILOSOFIA HAOSULUI  Nietzsche este de parere ca « totul este haos ».
Aceasta nu inseamna ca totul este intamplator sau ca ne gasim in absenta
necesitatii. El concepe haosul numai in sensul « lipsei ordinii »
armoniei,intelepciunii si frumusetii. Aceasta nu-l impiedica sa proclame « amor
fati »,dragostea fata de destin,oricum ar fi el,adica atitudinea dionisiaca fata de
existenta. Este vorba de haosul perpetuu si nu de cel primordial transformat in
cosmos,in mod spontan,prin vointa unui demiurg,sau, treptat-prin evolutie. Dar
nici ratiunea universala a stoicilor,nici teologia aristotelica si nici haosul lui
Nietzsche nu se intalnesc cu convingerea noastra. Daca ideile sunt chemate sa
explice fara sa convinga,mturile sunt chemate « sa convnga fara sa explice »
(Rabier)
FILOSOFIA IMPASULUI  intrebarile noastre privind universul si lucrurile
ce-l compun,sfarsesc prin a ramane la forma de intrebare. Dar daca adevarul sta
ascuns in lucruri, intrebarile noastre,cu care ciocanim la poarta lor,primind
raspunsuri nesigure,false,sau ramanand fara raspuns,nu niseamna ca nu trebuie
sa ne mai intrebam. Se dezvolta o adevarata arta «  de a pune si de a discuta
problema ».

Cautam mereu calea adevarata pentru solutionarea acestor

« probleme fundamentale ale gandirii umane : adevar si realitate, natura
spatiului si a timpului, materie si energie, originea si natura vietii, a sufletului,
problema liberului arbitru, a valorilor, a originii si a viitorului speciei om »
(Rabier)

« DESPRE UN ANUMIT SENTIMENT AL MORTII »

« Miracolul mortii nu consta in ceea ce sfarseste ea,ci in ceea ce incepe. Nu
ma inspaimanta nimic in faptul ca moartea pune capat biologiei, ca incheie
definitiv serie experientelor organice,ca,intr-un cuvant, opreste pe loc viata. Sub
acest aspect ,moartea e deja cunoscuta.M-am intalnit de nenumarate ori cu
fenomenele mortii,cu agonia,cu stingerea,cu oprirea pe loc.Am murit de atatea
ori pana acum,ca orice om,incat moartea cea adevarata nu ma mai poate
inspaimanta. Fiecare cunoaste moartea in acest sens. Ce nu cunoaste nimeni este
inceputul de dupa moarte. Este adevarat ca dupa fiecare moarte in viata,izbutim
nitr-un fel sau altul,sa ne nastem din nou,sa reluam alta viata.Dar toate aceste
renasteri se petrec in cadrul vietii organice si morale,au continut identic,nu
variaza decat structurle. Renastem necontenit,dar cu aceleasi valori,cu aceeasi
experienta organica,aproape cu aceleasi lumini spirituale. Nu este o schimbare
decisiva,unica,ireversibila,iar noi o experimentam numai prin moarte. Si ceea ce
este miraculos in moarte, este faptul ca incepe atunci « ceva » cu desavarsire
deosebit de tot ce cunoastem no,cu desavarsire deosebit de ceea ce ne asteptam sa
fie. Se continua ceva pe care noi nu avem ochi sa-l vedem in timpul vietii. Se
continua ceva pe care l-am fi putut cunoaste,dar pe care nu stim sa-l cautam in
timpul existentei noastre ; un imponderabil,o taina,o absurditate probabil.
Adevarul e ca.desi incepe ceva complet deosebit de viata,moartea continua totusi
o constiinta pe care am fi putut s-o intuim inca din timpul vietii. Acesta e si
paradoxul central al mortii : altceva decat viata si totusi ceva pe care l-am putea
cunoaste chiar cu ajutorul vietii.

Mircea Eliade – “ Drumul spre centru “

Ernest Stere – “Din istoria doctrinelor morale”
Petre Tutea – “Filosofia nuantelor”