Geometria fără axiome este format din puncte pentru care este adevărată propoziţia
Adrian Chira © menţionată (dreapta este o mulţime d de puncte, astfel încât ]n
ote
Am folosit notaţia AB sau (AB) pentru o dreaptă, ‚ABƒ
pentru un segment de dreaptă iar (ABƒ pentru o semidreaptă.
Notaţia A-B-C semnifică faptul că B se află între A şi C.
Notaţia ‚ACƒB indică drumul cel mai scurt de la A la C prin
punctul B.
Introducere
<Geometria euclidiană este cel mai vechi şi din punct de
vedere istoric cel mai important exemplu de disciplină
ştiinţifică bazată pe deducţie>.1 Ea a fost elaborată de Euclid
în cartea sa Elemente despre care R. Penrose spune:
<Întradevăr, întreaga carte Elemente, care a fost publicată
pentru prima dată în jurul anului 300 î. de Hr., trebuie să fie
considerată ca una dintre lucrările care au avut cea mai
profundă influenţă din toate timpurile. Ea a stabilit cadrul
pentru aproape toată gândirea ştiinţifică şi matematică de
atunci încolo.>2 Ca să elaboreze geometria, Euclid afolosit
metoda deductivă plecând de la definiţii şi postulate (sau
axiome), cum ar fi postulatul unicităţii dreptei determinate de
două puncte (prin două puncte nu poate trece decât o singură
dreaptă) sau postulatul paralelelor (printr-un punct exterior
unei drepte nu se poate duce decât o paralelă la dreapta
respectivă). Geometria elaborată de el a rămas neschimbată
mult timp şi filosofi cum ar fi Kant i-au dat un statut absolut.
Lucrurile s-au schimbat în secolul IX când s-au elaborat
geometriile neeuclidiene de către Gauss, J. Bolyai şi
Lobacevsky. Totul a pornit de la faimosul postulat al
paralelelor. El nu apare la fel de evident ca şi celelalte
postulate întrucât afirmă ceva despre infinit. Euclid a încercat
să-l demonstreze pe baza celorlalte postulate însă nu a reuşit.
Mulţi alţii după el au încercat să demonstreze postulatul dar
fiecare încercare s-a soldat cu un eşec. Odată cu apariţia
geometriilor neeuclidiene însă, geometria euclidiană
caracterizată de postulatul paralelelor şi-a pierdut statutul
absolut şi este considerată doar ca <una printre altele>. În
această lucrare îmi propun să stabilesc elementele
fundamentale ale geometriei euclidiene fără să fac nici un
postulat, bazându-mă doar pe definiţii, teoreme şi elemente
preluate din aritmetică.3 Îmi propun deci să demonstrez
postulatele făcute de Euclid şi în special postulatul
paralelelor. În felul acesta geometria euclidiană îşi recapătă
statutul absolut iar geometriile neeuclidiene devin
contradictorii.
Definiţii
Definiţia dreptei: o dreaptă este totalitatea punctelor
(succesive) pentru care este adevărată următoarea propoziţie:
oricare două puncte am lua, drumul cel mai scurt dintre ele
1 6
(editori) W. Gellert =i colaboratorii, Mică enciclopedie
matematică, Editura Tehnică, Bucure=ti, 1980, pag. 885
2
R. Penrose, The Emperor’s ew Mind, New York, Penguin Books,
1989, pag. 161
3 7
Stabilindu-se o rela\ie biunivocă între geometrie =i artimetică (de
exemplu între punctele unei drepte =i mul\imea numerelor reale)
unele din axiomele folosite de Hilbert, cum ar fi de exemplu
axiomele de ordonare sau axioma lui Arhimede, pot fi preluate din
aritmetică, fără să fie considerate axiome geometrice. A se vedea
totu=i anexa 1 =i 2.
această mulţime, oricare două puncte am lua, drumul cel mai
scurt dintre ele este o mulţime de puncte care este submulţime
a lui d).4
Definiţia perpendicularei: o perpendiculară la o dreaptă
dată este formată din totalitatea punctelor succesive (sau
coplanare) pentru care drumul cel mai scurt până la dreapta
dată se termină în acelaşi punct de pe această dreaptă.
Definiţia dreptelor paralele: două drepte sunt paralele
dacă sunt coplanare şi nu se intersectează niciodată.
Definiţia planului: un plan este format din totalitatea
punctelor dreptelor care intersectează cel puţin două din trei
drepte care se intersectează reciproc în două puncte distincte.5
Definiţia spaţiului geometric6: spaţiul geometric este
(format din) totalitatea punctelor (a căror existenţă este
posibilă, necontradictorie).
Teoreme
Teorema 1 (teorema sau principiul existenţei entităţilor
geometrice)
Dacă este posibil ca un punct să existe (existenţa lui nu
este contradictorie) atunci el există în spaţiul geometric.7
Demonstraţie
Teorema rezultă din definiţia spaţiului geometric.
Teorema 2
Într-un plan, o dreaptă intersectează cel puţin una din
două drepte concurente (ˆ care se intersectează).
Demonstraţie
Dacă într-un plan o dreaptă nu ar intersecta nici una din
două drepte care se intersectează reciproc, atunci, chiar dacă
ar intersecta o a treia dreaptă care intersectează pe cele două,
ar intersecta cel mult una din trei drepte care se intersectează
reciproc, ceea ce contrazice definiţia planului.
Teorema 3
Într-un plan, perpendiculara într-un punct al unei drepte
formează o dreaptă unică.
Demonstraţie
Mai întâi vom demonstra că două puncte (A şi B) ale
perpendicularei de o parte şi de alta a dreptei date (a) şi
punctul (C) de pe dreaptă în care duce drumul cel mai scurt al
tuturor punctelor de pe perpendiculară sunt colineare. Iniţial
să presupunem că A, B şi C nu sunt colineare. Atunci, întrucât
A şi B sunt de o parte şi de alta a dreptei a, drumul cel mai
scurt de la A la B va intersecta dreapta. C nu poate fi punctul
de intersecţie deoarece în acest caz C ar fi pe drumul cel mai
4
Această defini\ie se reduce la defini\ia clasică: <dreapta este
determinată de drumul cel mai scurt dintre două puncte>.
5
Dacă o dreaptă intersectează două din cele trei drepte date în
acela=i punct atunci ea este inclusă în plan doar dacă prin alt
punct al ei se poate duce o dreaptă care satisface condi\iile pentru
a fi inclusă în plan (în acest caz dreapta ini\ială are două puncte în
plan =i pe baza teoremei 4 va fi inclusă în plan).
Am folosit expresia «spa\iu geometric» pentru a face distinc\ie de
un spa\iu real care, în principiu, ar putea avea mai pu\ine
dimensiuni decât toate dimensiunile posibile pe care le are spa\iul
geometric.
Principiul extins ar fi acesta: <Dacă existen\a unei entită\i
geometrice (formate din mai multe puncte) este necontradictorie
atunci ea există în spa\iul geometric. Pe acest principiu se bazează
construc\ia dreptei, a planului =i a spa\iului tridimensional (vezi
anexa 1) =i înlătură nevoia pentru axiomele care afirmă existen\a
lor.
 2
scurt dintre A şi B şi cele trei puncte ar fi colineare. Există
deci (cel puţin8) un punct D pe dreapta a, diferit de C, astfel
încât A, B şi D să fie colineare. Deci, drumul cel mai scurt de
la A la B prin D este drumul cel mai scurt de la A la B şi deci
este mai scurt decât drumul cel mai scurt de la A la B prin C.
Drumul cel mai scurt de la A la B prin C este egal cu drumul
cel mai scurt de la A la C (segmentul ‚ACƒ) plus drumul cel
mai scurt de la C la B (segmentul ‚CBƒ). Drumul cel mai
scurt de la A la B prin D este egal cu suma dintre ‚ADƒ şi
‚DBƒ. Însă, deoarece ‚ACƒ este drumul cel mai scurt de la A
la dreapta a, ‚ACƒ ≤ ‚ADƒ.9 La fel, ‚BCƒ ≤ ‚BDƒ. Se obţine
‚ACƒ ‡ ‚BCƒ ≤ ‚ADƒ ‡ ‚BDƒ. Deci, ‚ABƒC ≤ ‚ABƒD.
Aşadar, drumul de la A la B prin D nu poate fi mai scurt
decât cel prin C astfel încât A, B şi D să fie colineare. Deci,
dacă nu există un punct D diferit de C care să fie colinear cu
A şi B atunci C este punctul colinear cu A şi B (1).
Vom arăta cum că A, B şi C sunt colineare şi în cazul în
care A şi B sunt de aceeaşi parte a dreptei a. Să considerăm o
perpendiculară la o dreaptă a în punctul C. Luăm un punct A
de o parte a perpendicularei şi unul B de cealaltă parte. Pe
baza concluziei anterioare (1), A, B şi C sunt colineare (2). Să
presupunem că există un punct D, de aceeaşi parte cu A,
astfel încât drumul cel mai scurt de la D la dreapta a să se
termine în C (deci D aparţine perpendicularei) şi D să fie
necolinear cu A, şi C. Pe baza concluziei (1), D fiind de
cealaltă parte faţă de punctul B, D trebuie să fie colinear cu B
şi C (3). Din concluziile (2) şi (3) rezultă că D este colinear
cu A, B şi C.10 Deci, în concluzie, toate punctele unei
perpendiculare, fie că sunt de aceeaşi parte fie că sunt de o
parte şi de alta a dreptei, sunt colineare între ele şi sunt
colineare cu punctul de intersecţie. Aşadar, perpendiculara
într-un punct al unei drepte formează o dreaptă unică.
Teorema 4
Prin două puncte trece o singură dreaptă.
Demonstraţie
Întrucât sunt două puncte există cel puţin un drum cel mai
scurt între ele – prin urmare există cel puţin un segment de
dreaptă care leagă cele două puncte. Dacă există cel puţin un
segment de dreaptă atunci există cel puţin o dreaptă din care
acel segment face parte.
Luăm două puncte A şi B şi presupunem că prin ele pot
trece două drepte: (AB)1 şi (AB)2. Vom avea ‚ABƒ1 ˆ ‚ABƒ2
(1). Ducem prin B o dreaptă a astfel încât (AB)1 ⊥ a (2). Din
(1) şi (2) rezultă că şi (AB)2 ⊥ a (3). Relaţiile (2) şi (3)
contrazic teorema 3, deci presupunerea iniţială este falsă.
Teorema 5
Într-un plan, dintr-un punct exterior unei drepte nu se
poate duce decât o singură perpendiculară la acea dreaptă.
Demonstraţie
Considerăm o dreaptă a şi un punct exterior A. Să
presupunem că din el se poate duce două perpendiculare la
8
Deoarece încă nu am demonstrat că prin două puncte poate să
treacă doar o singură dreaptă, ar fi posibil ca drumul cel mai scurt
dintre două puncte să nu fie unic ceea ce ar însemna că există mai
multe puncte de intersec\ie cu dreapta care desparte cele două
puncte.
9
Rela\ia este ‚ACƒ ≤ ‚ADƒ =i nu ‚ACƒ ‚ADƒ pentru că încă nu
am demonstrat că drumul cel mai scurt dintr-un punct exterior
unei drepte la dreapta respectivă este unic.
10
Deoarece punctul B este oarecare, A =i D sunt ambele colineare
cu semidreapta [CB), deci apar\in dreptei (CB).
dreapta a. Acestea vor intersecta dreapta în B şi C. Luăm pe
AB un punct D astfel încât B-A-D. Întrucât AB este distinctă
de AC, D nu poate să aparţină şi dreptei AC (pe baza
teoremei 4). Deci, A, C şi D nu sunt colineare. Există atunci
un drum de la D la C mai scurt decât drumul prin A. Fie F un
punct colinear cu D şi C (F este între D şi C). Drumul cel mai
scurt din D în C prin A este mai lung decât cel prin F: ‚DCƒA
Ž ‚DCƒF (1). ‚DCƒA ˆ ‚DAƒ ‡ ‚ACƒ (2). Dar AB ⊥ BC şi AC
⊥ BC şi din aceasta rezultă că ‚ABƒ ˆ ‚ACƒ (3). Din relaţiile
(2) şi (3) rezultă că ‚DCƒA ˆ ‚DAƒ ‡ ‚ABƒ ˆ ‚DBƒ (4). Din (1)
şi (4) rezultă că ‚DCƒF ‚DBƒ. Însă DB ⊥ BC, deci ‚DBƒ
este drumul cel mai scurt de la D la BC. Aceste ultime două
concluzii sunt contradictorii, deci premiza iniţială că din A se
pot duce două perpendiculare la o dreaptă trebuie să fie falsă.
Teorema 6
Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o
singură paralelă la acea dreaptă.
Demonstraţie
Mai întâi să demonstrăm existenţa paralelei. Luăm o
dreaptă a şi un punct A exterior ei. Prin A ducem o dreaptă b
astfel încât a ⊥ b. Prin punctul A mai ducem o dreaptă c astfel
încât c ⊥ b şi c să fie coplanar cu a şi b.11 Dreptele a şi c nu
pot să se intersecteze, întrucât ar încălca teorema 5, deci sunt
paralele. Deci, printr-un punct exterior unei drepte se poate
duce cel puţin o paralelă la acea dreaptă. Afirmarea existenţei
paralelelor se poate face şi pe baza principiului existenţei
(teorema 1).
Demonstraţia unicităţii paralelei rezultă direct din teorema
2.12
Teorema 7
Intersecţia a două plane este o dreaptă unică.
Demonstraţie
Să presupunem că două plane se intersectează într-un
singur punct. Considerăm un plan α şi un punct A în care se
intersectează cu un al doilea plan β. Prin A ducem două
drepte (a şi b) care intersectează planul α în A şi care sunt
conţinute în planul β. Luăm pe dreapta a un punct B şi pe
dreapta b un punct C de cealaltă parte a planului. Dreapta BC
11
Construim perpendiculara c la dreapta b pe baza teoremei 3.
Altfel, pe baza presupunerii că legile geometriei sunt la fel pentru
toate planurile =i pentru toate dreptele (fie se poate ridica dintr-un
punct al unei drepte o perpendiculară la acea dreaptă fie nu se
poate), ajungem la concluzia că nu există drepte perpendiculare =i
apoi la concluzia că nu există trei puncte necolineare, nu există
plan (dacă ar exista vreun punct exterior dreptei atunci în mod
sigur va exista cel pu\in un drum cel mai scurt de la el la dreaptă,
adică o perpendiculară). Putem construi perpendiculara c =i pe
baza teoremei 1.
12
Demonstra\ia pentru teorema 2 este totodată demonstra\ia pentru
această teoremă. Luăm o dreaptă a =i =i un punct A exterior ei. Să
presupunem că prin A se pot duce două paralelele b =i c la dreapta
a. Luăm pe b =i c câte un punct B =i respectiv C, diferite de A =i
ducem prin aceste două puncte dreapta BC. Dacă BC intersectează
dreapta a atunci acesta din urmă va intersecta cel mult una din cele
trei drepte care se intersectează reciproc (b, c =i BC) =i prin
urmare nu este coplanară cu ele (defini\a planului prevede ca o
dreaptă inclusă într-un plan să intersecteze cel pu\in două drepte
din trei drepte din acel plan care se intersectează reciproc).
Această concluzie contrazice cerin\a de paralelism – cele două
drepte paralele care se intersectează b =i c trebuie să fie coplanare
cu dreapta a fa\ă de care sunt paralelele. A=adar, paralela la o
dreaptă dată printr-un punct exterior acelei dreapte este unică.
 3
va intersecta planul α într-un punct diferit de A pe care să-l
numim D. Să luăm un alt punct, E, pe dreapta b de aceeaşi
parte cu C. Dreapta BE va intersecta planul α într-un punct F
diferit de A şi D. Punctele A, D şi E trebuie să fie colineare
pentru că altfel s-ar obţine două planuri – unul format de
dreptele BA, AD şi DB, iar altul format de BA, AF şi FB.
Însă, există doar un singur plan – planul β, deci A, D şi F
trebuie să fie colineare. Aşadar intersecţia a două planuri este
cel puţin o dreaptă.
Să presupunem că intersecţia a două plane formează două
drepte. Să presupunem că dreptele se intersectează. Cazul în
care dreptele sunt paralele poate fi redus la cazul în care două
drepte se intersectează.13 Luăm câte un punct pe fiecare din
drepte astfel încât punctele să fie diferite. Pentru ca prin cele
două drepte să treacă două planuri distincte trebuie ca prin
cele două puncte să treacă cel puţin două drepte distincte.
Însă, pe baza teoremei 4, prin două puncte nu poate trece
decât o dreaptă.
Teorema 8
Dintr-un punct exterior unui plan se poate duce o singură
perpendiculară la acel plan.
Demonstraţie
Punctul este depărtat de plan şi există o infinitate de
drumuri care pot fi parcurse pentru a ajunge de la punct la
plan. Cel puţin unul dintre ele este drumul cel mai scurt de la
punct la plan.
Să presupunem că există două drumuri care sunt cele mai
scurte de la punct la plan, deci două perpendiculare pe plan şi
rezultă că există două perpendiculare coplanare pe dreapta de
intersecţie dintre planul iniţial şi planul perpendicularelor
duse din acelaşi punct, ceea ce contrazice teorema 5.
Teorema 9
Dacă a ⊥ b atunci şi b ⊥ a.
Demonstraţia 1
Să presupunem că perpendiculara a la o dreaptă b nu este
dreapta pe care b este perpendiculară. Fie o dreaptă b şi altă
dreaptă a astfel încât a ⊥ b în punctul A. În conformitate cu
presupunerea iniţială, în planul format de a şi b există o altă
dreaptă c astfel încât b ⊥ c în punctul A. Fie α planul faţă de
care b este perpendiculară în punctul A – b ⊥ α în punctul A
(planul α va conţine dreapta a). Fie β planul dreptelor
perpendiculare pe b în punctul A – β ⊥ b în punctul A (planul
β va conţine dreapta c).14 Fie d dreapta care reprezintă
intersecţia planului β cu planul α. Fiind în ambele planuri va
avea proprietăţile ambelor planuri: b ⊥ d şi d ⊥ b. Această
concluzie contrazice presupunerea iniţială deci acesta este
falsă iar teorema este adevărată.15
13
Luăm un punct pe o dreaptă =i două puncte pe cealaltă dreaptă iar
apoi unim aceste puncte prin drepte care se intersectează.
14
Chiar dacă aceste drepte nu formează un plan, ele, fiind infinit de
multe, formează o suprafa\ă continuă formată din linii drepte care
se intersectează în A. Întrucât această suprafa\ă continuă
intersectează dreapta b va intersecta =i planul α care trece prin
dreapta b. Întrucât atât suprafa\a continuă cât =i planul α sunt
formate din linii drepte care trec prin A intersec\ia lor trebuie să
fie cel pu\in o linie dreaptă (d) care trece prin A.
15
Demonstra\ia se bazează pe presupunerea că legile geometrice
sunt acelea=i în toate planurile. Această presupunere este
implicată de fiecare dată când considerăm că demonstra\ia unei
teoreme pentru un plan este valabilă pentru orice plan. În cazul
acestei teoreme legea care se presupune a fi valabilă în toate
Demonstraţia 2
Teorema mai poate fi demonstrată dacă se defineşte
unghiul. Fie unghiul gradul de depărtare dintre două
semidrepte care au origine comună astfel încât folosind
conceptul de unghi să putem exprima în mod unic orice
dreaptă care intersectează o altă dreaptă dată. Una din aceste
drepte este perpendiculara la dreapta dată în punctul
respectiv. Să considerăm că îndepărtarea unei semidrepte faţă
de semidreapta complementară ei este de 1800. Să
presupunem că relaţia de dreaptă perpendiculară nu este
exprimată de jumătatea acestui unghi, adică de 900. În cazul
acesta, într-un punct al unei drepte date se pot duce două
perpendiculare distincte deoarece unghiul dintre ele este
nenul (una se construieşte în raport cu una dintre
semindreptele determinate de punctul considerat pe dreapta
dată iar cealaltă se construieşte în raport cucealaltă
semidreaptă). Această concluzie încalcă teorema 3, deci
relaţia de perpendicularitate este exprimată de un unghi de
900, să-l numim unghi drept. Însă şi dreapta dată se află faţă
de perpendiculară la o deschidere de un unghi drept, aşadar şi
ea este perpendiculară pe perpendiculara pe ea.16
Teorema 10
Dacă două drepte sunt paralele ele sunt perpendiculare pe
aceeaşi dreaptă.
Demonstraţie
Să presupunem că două drepte paralele nu sunt
perpendiculare pe aceeaşi dreaptă. Luăm două drepte paralele
a şi b care intersectează o a treia dreaptă c în A şi respectiv B
astfel încât a ⊥ AB. Dacă b nu este perpendiculară pe AB
atunci va exista o altă dreaptă d care va fi perpendiculară pe
AB în punctul B. Deoarece a nu se intersectează cu b, pe baza
teoremei 2, a se va intersecta cu d. Aceasta înseamnă că două
perpendiculare la aceeaşi dreaptă se intersectează ceea ce
contrazice teorema 5. Aşadar, dacă două drepte sunt paralele
ele sunt perpendiculare pe aceeaşi dreaptă.
Teorema 11
Dacă într-un plan ducem două perpendiculare la o dreaptă
a şi prin două puncte ale perpendicularelor egal depărtate de
dreapta a şi de aceeaşi parte a ei ducem o a doua dreaptă b,
perpendicularele pe dreapta a sunt perpendiculare şi pe
dreapta b.
Demonstraţie
Facem construcţia din teoremă. Fie A şi B punctele de pe
dreapta a din care se duc perpendicularele iar C şi D punctele
de pe perpendiculare egal depărtate de dreapta a astfel încât
cele două perpendiculare sunt AC şi BD. Să presupunem că
AC nu este perpendiculară pe b. Atunci există o altă dreaptă
EC astfel încât EC ⊥ CD, punctul E fiind intersecţia cu
dreapta a. AC şi BD, fiind perpendiculare pe aceeaşi dreaptă,
nu se intersectează. EC se intersectează cu AC. Deci, pe baza
teoremei 2, EC se intersectează cu BD. Fie F punctul de
intersecţie. ‚ECƒ ≥ ‚ACƒ pentru că altfel AC nu ar mai fi
perpendiculară pe AB. Însă ‚ACƒ ˆ ‚BDƒ (menţionat în
teoremă), deci ‚CEƒ ≥ ‚BDƒ (1). La fel, ‚EFƒ ≥ ‚FBƒ (2)
planurile este fie: <dacă a ⊥ b atunci b nu este perpendicular pe
a> fie <dacă a ⊥ b atunci =i b ⊥ a>.
16
Procesul de rotire a semidreptelor pentru a forma unghiuri trebuie
să fie simetric fa\ă de timp =i fa\ă de direc\ie (vezi anexa 1).
A=adar, dacă avem două semidrepte ‚AB) =i ‚AC) atunci unghiul
BAC este egal cu unghiul CAB.
 4
pentru că altfel FB nu ar mai fi perpendiculară pe AB. ‚FCƒ ˆ
‚FEƒ ‡ ‚ECƒ (3) şi ‚FDƒ ˆ ‚FBƒ ‡ ‚BDƒ (4). Din relaţiile (1)
– (4) se obţine: ‚FCƒ ≥ ‚FDƒ (5). Însă, ‚FDƒ ≥ ‚FCƒ (6)
pentru că altfel FC nu ar mai fi perpendiculară pe CD. Din
relaţiile (5) şi (6) se obţine că ‚FCƒ ˆ ‚FDƒ. Din această
relaţie şi relaţiile (1) – (4) se obţine: ‚CEƒ ˆ ‚CAƒ. Atunci,
întrucât CA ⊥ AB, şi CE trebuie să fie perpendiculară pe AB.
Aceasta însă contrazice teorema 5. Deci, presupunerea iniţială
este falsă iar teorema adevărată.
Teorema 12
Distanţa dintre două drepte paralele rămâne constantă.
Demonstraţie
Din teoremele 9 şi 11 rezultă că dreapta dusă prin două
puncte egal depărtate faţă de o dreaptă dată este paralelă cu
dreapta dată (altfel se încalcă teorema 5). Cu alte cuvinte,
dacă avem o dreaptă a şi un punct A exterior ei prin care
ducem o dreaptă b paralelă la dreapta a atunci un punct B
aflat la aceeaşi distanţă faţă dreapta a ca şi punctul A (şi de
aceeaşi parte) se află pe dreapta b paralelă la dreapta a. Deci,
teorema este adevărată.
Teorema 13
O perpendiculară la o dreaptă este perpendiculară pe orice
dreaptă paralelă cu aceasta.
Demonstraţie
Demonstraţia rezultă din teorema 12.
Comentarii despre geometriile posibile în relaţie cu:
1. Teorema perpendicularei la plan (8)
Din această teoremă rezultă că patru dimensiuni distincte
nu sunt doar imposibil de imaginat ci, mai mult, existenţa lor
este imposibilă din punct de vedere geometric (indiferent de
natura fizică a dimensiunilor în cazul în care modelul
geometric este aplicat unui model fizic). Pentru ca să existe o
a patra dimensiune distinctă de celelalte trei trebuie ca aceasta
să fie perpendiculară pe celelalte trei. Însă, întrucât dintr-un
punct exterior unui plan nu se poate duce decât o singură
perpendiculară la acel plan, existenţa unei a patra
perpendiculare pe toate celelalte trei este imposibilă. Pentru
ca să existe a patra dimensiune ar trebui ca dintr-un punct
exterior unui plan să se poată duce cel puţin două
perpendiculare la acel plan, perpendiculare care în acelaşi
timp trebuie să fie perpendiculare şi între ele (ceea ce implică
apoi faptul că la un plan, dintr-un punct exterior, se pot duce
o infinite de perpendiculare).
Pentru ca a patra dimensiune să formeze un spaţiu unitar
împreună cu celelalte dimensiuni, ea trebuie să paotă fi
relaţionată la acestea. Trebuie ca ea să fie perpendiculară pe
ele. Altfel nu ar mai fi exterioară lor, independentă de ele.
Astfel, această a patra dimensiune formează împreună cu una
din celelate trei dimensiuni un plan perpendicular pe spaţiul
tridimensional format de cele trei dimensiuni iniţiale. Cu alte
cuvinte, în acest plan exterior spaţiului tridimensional, format
de a patra dimensiune şi una di cele trei iniţiale, se poate duce
o infinitate de perpendiculare pe planul format de celelalte
două dimensiuni iniţiale. Această concluzie contrazice
teorema unicităţii perpendicularei la plan (teorema 8).
Se poate astfel vorbi despre geometrii sferice ca geometrii
pe sfera bidimensională (corp geometric particular al spaţiului
drept tridimensional), dar nu se poate vorbi despre geometrii
în spaţiul curb tridimensional, corp geometric particular al
spaţiului drept 4-dimensional (geometriile neeuclidiene).
Teorema unicităţii perpendicularei dusă la un plan
dintr-un punct exterior lui (teorema 8) invalidează modelele
fizice care se bazează pe existenţa a mai mult de trei
dimensiuni geometrice, cum ar fi teoria relativităţii
generalizate care se bazează pe trei dimensiuni spaţiale şi o
dimensiune temporală care formează împreună patru
dimensiuni distincte, şi de asemenea teoriile stringurilor care
se bazează pe 10 sau chiar 26 de dimensiuni. Această teoremă
este strâns legată de teorema 5 (folosită şi în demonstraţie –
într-un plan, dintr-un punct se poate duce o singură
perpendiculară la o dreaptă) şi, prin ea, de teorema
paralelelor (teorema 6). Teoria relativităţii generalizate se
bazează pe un spaţiu neeuclidian care contrazice teorema
paralelelor.
2. Teorema paralelelor (6)
Definiţia planului folosită în lucrare implică faptul că trei
drepte care se intersectează reciproc determină un plan şi este
echivalentă cu afirmaţia că trei puncte necolineare determină
un plan (cele trei puncte necolineare determină trei drepte
care se intersectează reciproc). Însă, definiţia folsosită este
precisă şi exclude orice plan curb şi face ca «postulatul
paralelelor» să fie foarte uşor de demonstrat (vezi
demonstraţia 2 a teoremei 6). Dacă printr-un punct exterior
unei drepte se pot duce două paralele la dreapta dată, atunci
fie una din ele nu mai este în acelaşi plan, fie planul şi spaţiul
care se bazează pe acest plan nu mai sunt drepte. Cele două
exprimări sunt echivalente. Cea dea doua paralelă trebuie să
facă parte din alt plan decât cealaltă (unul dintre ele este
planul determinat de dreapta dată şi punctul exterior ei iar
celălalt este un plan diferit). Dacă cele două plane sunt
<condensate> într-un singur plan, prin cerinţa de
coplanaritate a dreptelor paralele, atunci planul unic rezultat
nu mai este drept . El <ascunde> în curbura sa dimensiune
sau planul suplimentar. După cum vom vedea în Anexa 3
acest plan curb este neadecvat.
3. Definiţia planului
Definiţia clasică a planului se face prin intermediul
axiomei care afirmă că: <trei puncte necolineare determină un
plan>. Această exprimare este imprecisă şi deci neadecvată.
Se pune întrebarea <Cum determină cele trei puncte un
plan?>, <Care este relaţia care le leagă de planul determinat
de ele?>. Nu există nici o legătură directă între trei puncte
necolineare şi plan. Această <determinare> sau legătură
trebuie exprimată fie prin elementele sau relaţiile stabilite
deja fie, dacă acestea nu sunt suficiente, adăugându-se
acestora o nouă relaţie, care poate să fie introdusă ca termen
prim, nedefinit,17 sau să fie definită, caz în care definirii ei se
aplică acceleaşi cerinţe ca şi în cazul definirii planului. În
cazul definirii dreptei s-a folosit conceptul de punct căreia i
s-a adăugat o relaţie introdusă ca şi un termen prim, nedefinit,
şi anume, <drumul cel mai scurt>. Conceptele anterioare celui
de plan sunt conceptul de punct şi cel de dreaptă. Acestea
sunt suficiente pentru a stabili o relaţie între plan şi trei
puncte necolineare.18 Cele trei puncte necolineare
<determină> (pe baza relaţiei de <drum cel mai scurt>) trei
17
Este evident că nu se pot defini to\i termenii si că trebuie să
pornim de la ni=te termeni primi nedefini\i, bazându-ne pe o
în\elegere intuitivă a lor.
18
Conceptul de drepte secante sau concurente – drepte care se
intersectează, care a un punct comun – se consideră deja definit.
 5
drepte care se intersectează reciproc. Care ar putea fi relaţia
dintre aceste drepte şi plan?
Nu are rost să definim un nou concept decât dacă acesta
adaugă ceva celui mai complex concept definit deja (altfel
noul concept ar fi inutil). Conceptul cel mai complex anterior
celui de plan este conceptul de dreaptă. Conceptul de plan
trebuie să fie o extindere a conceptului de dreaptă întocmai
cum conceptul de dreaptă este o extindere a conceptului de
punct. Planul deci, trebuie să fie mai mult de o dreaptă. Dacă
afirmăm existenţa unui punct exterior dreptei atunci automat
vom avea o infinitate de drepte pe lângă dreapta iniţială.
Aceste drepte sunt determinate de drumul cel mai scurt de la
punctul exterior la fiecare punct al dreptei. Întrucât dreapta
are o infinitate de puncte dreptele generate vor fi tot o
infinitate. Am obţinut aşadar o nouă entitate geometrică
formată dintr-o infinitate de puncte. Am putea să definim
planul ca totalitatea punctelor dreptelor care trec prin punctul
exterior şi intersectează dreapta dată (planul însă va conţine
mai multe drepte decât acestea deoarece punctele de la
diferite drepte care trec prin punctul exterior şi intersectează
dreapta dată vor genera alte drepte). Am stabilit deci că
planul este format din drepte. Dacă luăm două puncte ale
planului prin ele va trece o dreaptă. Întrucât prin două puncte
trece o singură dreaptă este suficient ca o dreaptă să aibe
două puncte într-un plan pentru ca ea să fie conţinută în plan.
Întrucât un plan este determinat de o dreaptă şi un punct
exterior ei şi întrucât o dreaptă este detrminată de două
puncte, putem spune că planul este determinat de trei puncte
necolineare (ceea ce prevăzusem deja). Aceste trei puncte
necolineare determină trei drepte care se intersectează
reciproc. Deci, putem spune că planul este determinat de trei
drepte care se intersectează reciproc (întrucât prin două
puncte poate trece o singură dreaptă, cele trei drepte sunt
legate îm mod unic de cele trei puncte necolineare). Întruct
este suficient ca o dreaptă să aibă cel puţin două puncte
pentru ca să fie conţinută într-un plan, este suficient ca o
dreaptă să intersecteze cel puţin două din cele trei drepte care
determină planul pentru ca să fie conţinută în plan (dacă
intersectează cel puţin două drepte va avea cel puţin două
puncte în plan – punctele de intersecţie). Acum putem defini
planul ca fiind totalitatea punctelor dreptelor care
intersectează cel puţin două din trei drepte date care se
intersectează reciproc. Am ajuns astfel la o definiţei precisă a
planului care permite să se demonstreze <postulatul
paralelelor>, şi încă într-un mod foarte simplu. Această
definiţie stabileşte o relaţie între trei drepte care se
intersectează reciproc (determinate de trei puncte
necolineare) şi plan prin intermediul relaţiei de intersecţie
dintre drepte. Planul, fiind format din drepte, trebuie să fie
definit printr-o relaţie între drepte19 după cum dreapta, fiind
formată din puncte, a fost definită printr-o relaţie între puncte.
Conceptul de <drum cel mai scurt> a stabilit o relaţie între
puncte fiind folosit la definirea dreptei iar conceptul de
intersecţie a stabilit o relaţie între drepte fiind folosit la
definirea planului.
A. N. Whitehead, coautorul împreună cu B. Russell a
renumitei cărţi Principia Mathematica, fiind cu precădere
19
Este nevoie de o rela\ie între drepte întrucât este nevoie să se facă
distinc\ie între drepte. Altfel, planul nu ar con\ine decât o dreaptă
=i conceptul de plan s-ar reduce la cel de dreaptă. Rela\ia de
intersec\ie dintre drepte satisface această condi\ie de a face
distic\ie între drepte.
filosof şi logician, este mai preocupat decât geometri să
definească cât se poate de precis conceptele folosite. Astfel,
în cartea sa Process and Reality, el dă aceeaşi definiţie pentru
plan ca şi cea dată aici, afirmând totodată că definiţia este
valabilă pentru toate geometriile (inclusiv cele non-
euclideene).20 El însă nu a mers mai departe ca să analizeze
implicaţiile geometrice ale acestei definiţii.
Începând de la Euclid până la descoperirea geometriilor
neeuclidiene, sarcina principală a geometrilor a fost
demonstrarea postulatului paralelelor. D. Brânzei afirmă în
Bazele raţionamentului geometric: <De la Euclid şi până
acum circa un secol evoluţia geometriei este strâns corelată cu
încercările de demonstrare a postulatului V ‚al
paralelelorƒ>.21 După descoperirea geometriilor neeuclidiene
încercările de a demonstra postulatul au căzut în completă
dizgraţie încât E. Colerus afirmă următoarele: <Vom accentua
... că postulatul paralelelor este nu numai nedemonstrat, ci că
el este şi nedemonstrabil>.22 Domeniul principal de cercetare
în geometrie după descoperirea geometriilor neeuclidiene a
fost tocmai aceste geometrii. Ele au constituit un punct
culminant care au schimbat complet orientarea geometrilor.
Despre revoluţia produsă de ele tot E. Colerus afirmă că este
<poate cea mai mare pe care a cunoscut-o istoria ştiinţelor>.23
Este în acelaşi timp tragic şi comic să vezi cât efort zadarnic a
fost depus de către geometri, şi nu numai de ei, fie căutând să
demonstreze postulatul paralelelor fie elaborând geometriile
neeuclidiene, datorită unei lipse de precizie în definiţie.
Problema geometriei nu era legată de postulatul paralelelor
spre care şi-au concentrat cu toţii eforturile ci era legată de o
<banală> definiţie.24
Postulatul paralelelor nu este mai special decât celelalte
deşi se afirmă că Lobachevsky şi J. Bolyai au <demonstrat>
că el este independent de celelalte postulate şi deşi geometria
construită doar pe baza acestora din urmă este numită
<geometria absolută>. E. Colerus de exemplu, afirmă că:
<Dacă această axiomă ‚a paralelelorƒ ... nu ar fi totalmente
independentă de celelalte axiome, nu ar putea exista o astfel
de geometrie pe sferă>.25 De fapt, orice axiomă trebuie să fie
total independentă de celelalte în sensul că prin negarea ei se
poate construi geometrii neconstradictorii. Dacă nu ar fi aşa,
adică dacă negarea ei ar duce la o geometrie contradictorie,
nu ar mai rămâne axiomă ci ar deveni teoremă întrucât
valabilitatea ei ar putea fi demonstrată pe baza celorlalte
teoreme prin reducere la absurd (care reiese din caracterul
contradictoriu al geometriei construite prin negarea ei).
(Totuşi, unele teoreme, cum ar fi cea a unicităţii dreptei
20
N. A. Whitehead, Process and Reality, New York, The Free
Press, 1969, pag. 388. Whitehead mai dă =i o altă defini\ie care
însă, după cum spune chiar el, este echivalentă cu cea men\ionată
anterior.
21
D. Brânzei =i colaboratorii, Bazele ra\ionamentului geometric,
Editura Academiei, Bucure=ti, 1983, pag. 43
22
Egmont Colerus, De la punct la a patra dimensiune, Editura
Stiin\ifică, Bucure=ti, 1967, pag. 109
23
E. Colerus, De la punct la a patra dimensiune, pag. 362
24
Unii au luat în conisderare modificarea defini\iilor pentru a
rezolva problema paralelelor însă s-au preocupat de defini\ia
dreptelor paralelele. Proclus (sec. V), de exemplu, a propus
redefinirea dreptei paralele la o dreaptă dată ca fiind locul (sau
mul\imea) punctelor care se află la o anumită distan\ă fixă fa\ă de
dreapta dată. El nu a reu=it însă să arate că mul\imea acestor
puncte formează o linie dreaptă.
25
E. Colerus, De la punct la a patra dimensiune, pag. 115
 6
determinată de două puncte (teorema 4), nu implică definiţia
planului în demonstraţia lor şi, în consecinţă, pot fi
demonstrate independent de ea.)
4. Definiţia dreptei
În definirea dreptei s-a apelat la conceptul prim nedefinit
de <drum cel mai scurt>, care pare că necesită observaţiile
noastre, pe măsurători (expresia <mai scurt> implică
măsurarea). Se poate însă să retranscriem definiţia dreptei ca
să evităm acest lucru.
Să presupunem că există două puncte distincte A şi B.
Pentru ca ele să fie distincte ele trebuie fiecare să aibă cel
puţin o proprietate, o trăsătură sau valoare. Să presupunem că
ele au câte o singură proprietate pe care o reprezentăm printr-
o valoare (numerică). În acest caz <drumul cel mai scurt> sau
<dreapta> reprezintă procesul, funcţia sau respectiv valorile
ei, prin care valoarea punctului A devine identică cu valoarea
punctului B (apelăm astfel la aritmetică).
Să presupunem că punctele au două proprietăţi distincte.
Aceasta înseamnă că cele două proprietăţi ale unui punct sunt
independente şi este posibil ca să modificăm una din
proprietăţi sau valori fără ca cealaltă să se modifice. Fie A(xa,
ya) şi B(xb, yb). Dreapta este o funcţie prin care se ajunge de
la A la B. Fie xb’ valoarea relativă xb faţă de xa: xb’ ˆ xb –
xa. Fie A’(xm, yn) un punct intermediar definit conform
relaţiilor de mai jos şi xm’ valoarea relativă a lui xm faţă de
xa: xm’ ˆ xm – xa. Avem: xm’ ˆ xb’/m şi yn’ ˆ yb’/n (m şi n
pot să varieze independent). Punctul A’(xm, yn) aparţine
dreptei AB dacă m ˆ n. Există o multitudine de <drumuri> de
la A la B, sau de modalităţi de modifica pe A ca să devină B,
dar există un drum unic sau un proces unic, care dă dreapta.
S-a definit astfel dreapta conceptual, fără să se mai facă apel
la noţiuni legate de lumea reală cum ar fi măsurarea. Mai
mult, din această definiţie rezultă şi unicitatea dreptei,
întrucât această relaţie sau funcţie este unică.
Anexe
Anexa A. - Teorema sau principiul identităţii ‚ABƒ ˆ
‚BAƒ
Pentru a vorbi despre lungimi am introdus expresia de
«drum parcurs». Această exprimare ne ajută să înţelegem
intuitiv lungimea pentru că are un corespondent în lumea
fizică pe care o experimentăm. Parcurgerea unei distanţe este
un concept introdus din fizică, legat de noţiune de mişcare şi
implicit de noţiunea de timp. matematicii, în cazul nostru
geometria. Spaţiul geometric este caracterizat de stări nu de
procese cum este caracterizat spaţiul fizic. Dacă, însă, prin
terminologia folosită am introdus timpul şi mişcarea, trebuie
ca acesta din urmă să fie simetrică faţă de timp – stările
mişcării (punctele) trebuie să fie identice dacă derulăm
mişcarea în sens invers, dând astfel timpul înapoi. Astfel, să
presupunem că s-a parcurs drumul dintre două puncte
distincte A şi B. Acum, dacă derulăm timpul sau mişcarea
înapoi (deci dacă se parcurge drumul din B în A) se va trece
prin exact aceleaşi puncte sau stări prin care s-a trecut când
s-a parcurs drumul în celălalt sens (din A în B). Deci, cele
două drumuri sunt identice – ‚ABƒ ˆ ‚BAƒ.26 Mişcarea care
nu este simetrică faţă de timp (simetria T), ceea ce implică
faptul că nu este simetrică nici faţă de direcţie27 (simetria P),
depinde de timp şi nu poate fi folosită pentru descrierea
relaţiilor geometrice care sunt atemporale.
Anexa B - Teoreme elementare (de construcţie şi de
ordonare)
Teoremele de construcţie (ale punctului, a segmentului
de dreaptă, a dreptei şi a planului). Acestea se bazează pe
principiul existenţei (teorema 1). Pe baza lui putem afirma
existenţa punctului, a dreptei, a planului şi a spaţiului
tridimensional întrucât existenţa nici unuia din aceste «entităţi
geometrice» nu este contradictorie şi nu duce la contradicţii.
După cum am văzut (teorema 8), existenţa unui spaţiu
4-dimensional este contradictorie. De asemenea, principiul ne
permite să afirmăm că dreapta, planul şi spaţiul geometric
sunt infinite ca extindere iar segmentul de dreaptă este infinit
în ce priveşte divizibilitatea.
Mai întâi, principiul ne permite să afirmăm existenţa
punctului (să-l numim punctul A). Putem acum afirma
existenţa unui alt punct B diferit de A astfel încât pentru a se
ajunge de la A la B trebuie să se parcurgă o distanţă nenulă şi
se poate ajunge de la A la B parcurgându-se o distanţă finită.
Deci, fiind două puncte diferite există cel puţin un drum nenul
de la un punct la celălalt şi cel puţin unul dintre drumuri este
cel mai scurt. Pentru ca cele două entităţi geometrice
elementare (pe care le-am numit puncte) să fie poată fi
distincte am introdus o relaţie care să le diferenţieze –
lungimea sau distanţa, exprimată în termenii <drumului cel
mai scurt> (dintre puncte). Acest drum cel mai scurt îl numim
segment de dreaptă. Întrucât punctele sunt diferite iar drumul
nenul, lungimea segmentului va avea o valoare finită diferită
de zero. Fie n această valoare. Dar, întrucât lungimea
punctului are valoarea zero vom avea n ˆ ∞·0. Aşadar, un
segment este format dintr-o infinitate de puncte – între
26
Dacă este posibil ca drumul parcurs între A =i B să fie parcurs =i
între B =i A =i invers (condi\ie satisfăcută de simetria fa\ă de
timp), atunci drumul cel mai scurt dintre A =i B =i totodată între B
=i A este identic.
27
Dacă mi=carea este de la stânga la dreapta, schimbarea direc\iei
timpului face să se schimbe =i direc\ia mi=cării – acesta va fi
acuma de la dreapta la stânga.
 7
oricare două puncte distincte există o infinitate de puncte.
Fie C un punct între A şi B. Deci, drumul cel mai scurt
de la A la B va trece mai întâi prin punctul C. Aceasta
înseamnă că ‚ACƒ ‚ABƒ şi ‚CBƒ ‚ABƒ (1). 28 Aceste
relaţii implică faptul că cele trei puncte sunt distincte. Să
presupunem acum că C nu este între B şi A. Să presupunem
că B este între C şi A. Aceasta înseamnă că ‚CBƒ ‚CAƒ
(2). Dar, ‚ACƒ ˆ ‚CAƒ (3) (vezi anexa 1). Relaţiile (1), (2) şi
(3) sunt contradictorii, deci presupunerea că B este între C şi
A este falsă. La fel se poate arăta că nici cealaltă presupunere
– că A este între C şi B, este falsă. Deci, dacă C este un punct
între A şi B el este un punct şi între B şi A. Deci, dintre trei
puncte colineare doar unul poate fi între celelalte două. (Au
fost demonstrate axiomele de ordonare 1 şi 3 ale lui Hilbert.)
Pe baza principiului existenţei entităţilor geometrice
afirmăm că pentru orice segment ‚ABƒ există un punct C
astfel încât ‚ABƒ ‚ACƒ şi ‚ABƒ inclus în ‚ACƒ (deci B se
află între A şi C). Existenţa unui astfel de punct C nu este
contradictorie, deci el există în spaţiul geometric (axioma de
ordonare 2 a lui Hilbert). Dacă pentru orice segment ‚ABƒ
există un punct C astfel încât B se află între A şi C, ‚ABƒ
‚ACƒ şi ‚ABƒ este inclus în ‚ACƒ atunci va exista un punct D
astfel încât ‚ACƒ ‚ADƒ etc. Deci segmentul ‚ACƒ poate fi
oricât de mare, adică infinit, şi pe baza principiului existenţei,
dacă poate să fie un astfel de segment atunci el există în
spaţiul geometric. Să numim acest segment pentru care una
dintre extremităţi este infinit depărtată faţă de un punct de pe
segment (C faţă de B) iar cealaltă este finit depărtată faţă de
punctul respectiv (A faţă de B) semidreaptă. La fel putem
construi dreapta care are ambele extremităţi infinit depărtate
faţă de un punct de pe ea.
Fie d dreapta cosntruită. Pe baza aceluiaşi principiu
afirmăm că există un punct exterior dreptei d. Fie A acest
punct. Întrucât dreapta conţine o infinitate de puncte vor
exista o infinitate de drumuri de la A la dreapta d. Cel puţin
unul dintre ele va fi drumul cel mai scurt de la A la d. Acesta
este un segment de dreaptă şi îl putem extinde la infinit,
construind o dreaptă. Numim această dreaptă29 determinată de
drumul cel mai scurt de la un punct la o dreaptă
perpendiculara de la dreaptă prin punctul respectiv. Afirmăm
acum că există o infinitate de perpendiculare la o dreaptă
corespunzătoare fiecărui punct de pe dreaptă. Am ajuns astfel
la plan. Afirmăm acum că prin fiecare punct al unei drepte
pot trece o infinitate de perpendiculare sau printr-o dreaptă
trec o infinitate de plane şi am ajuns acum la spaţiu. La el se
poate ajunge şi dacă afirmăm existenţa unui punct neinclus în
plan după care definim perpendiculara la plan pe care o
extindem la fiecare punct al planului.
Pe baza principiul existenţei entităţilor geometrice
putem afirma şi existenţa dreptelor paralele – existenţa lor
este necontradictorie, deci pot să existe drepte paralele, deci,
în spaţiul geometric, există drepte paralele.
Din definiţiea spaţiului geometric, pe baza satisfacerii
principiului existenţei, rezultă afirmaţia axiomei de
completitudine (a doua axiomă de continuitate a lui Hilbert) –
elementele geometriei formează un sistem complet de entităţi
geometrice astfel încât nu i se pot adăuga alte entităţi
geometrice care să fie necontradictorii.
28
Definim expresia <a fi între> în func\ie de no\iunile de <mai
mare> =i <mai mic>.
29
Se poate lăsa deschisă posibilitatea ca perpendiculara să nu fie
formată dintr-o dreaptă unică. Teorema 3 ]nsă va impune aceasta.
Anexa C - Teorema simetriei şi cea lui Pasch
Teorema simetriei. Considerăm o dreaptă a conţinută
într-un plan. Intersecţia acestei drepte cu alte drepte conţinute
în plan este un punct iar un punct împarte o dreaptă în două
semidrepte. Vom numi semiplan determinat de dreapta a
mulţimea tuturor punctelor semidreptelor de aceeaşi parte a
dreptei a determinate de intersecţia dreptei a cu celelalte
drepte ale planului. Un punct împarte dreapta în două
semidrepte de o parte şi de alta (vezi cosntrucţia dreptei şi a
semidreptei). Toate punctele uneia dintre semidrepte cu
excepţia punctului care determină semidreapta vor fi într-un
semiplan iar toate punctele celeilalte semidrepte cu excepţia
aceluiaşi punct vor fi în celălalt semiplan (vezi construcţia
semiplanului). Deci, dacă avem trei puncte colineare A, B şi
C, B fiind între A şi C, iar A se află într-un semiplan
determinat de o dreaptă care trece prin B atunci C se află în
celălalt semiplan.
Teorema axiomei lui Pasch (a patra axiomă de ordonare a
lui Hilbert sau axioma lui Pasch). Fie trei puncte necolineare
A, B şi C. Fie a o dreaptă în planul determinat de cele trei
puncte care intersectează dreapta AB într-un punct D între A
şi B. Dreapta a va intersecta segmentul ‚ACƒ sau ‚BCƒ. Să
dăm demonstraţia. Fie Y semiplanul determinat de dreapta AB
care conţine punctul C iar Z celălalt semiplan. Pe baza
teoremei 2 dreapta a va intersecta cel puţin una din dreptele
AC sau BC. Să presupunem că intersectează ambele drepte.
Să presupunem că intersectează dreapta AC de partea lui A
într-un punct E (astfel încât punctul A să fie între punctul E şi
punctul B). Să presupunem că dreapta a intersectează dreapta
BC într-un punct F astfel încât F-B-C. Să presupunem că
E-D-F. E se află în semiplanul Z (1) iar C în Y. Avem F-B-C,
deci F se află în semiplanul opus celui care îl conţine pe C,
deci se află în semiplanul Z (2). Concluziile (1) şi (2)
contrazic teorema simetriei. La fel, se contrazice aceeaşi
teoremă raportat la semiplanele determinate de dreptele BC
sau AC dacă se presupune că D-E-F sau D-F-E. Deci,
presupunerea că avem relaţia F-B-C este falsă. La fel,
presupunerea că avem relaţia B-C-F este falsă întrucât
contrazice aceeaşi teoremă a simetriei sau se ajunge pe baza
acestei teoreme la concluzia că două drepte diferite se
intersectează în mai mult de două puncte, concluzie care
contrazice teorema 4. Rămâne doar cazul că avem relaţia
B-F-C, care satisface teorema pe care o demonstrăm. Aceeaşi
demonstraţie se aplică şi cazului în care avem relaţia A-C-E.
Să luăm acum cazul în care dreapta a intersectează doar
una dintre dreptele AC sau BC. Să presupunem că aAC
intersectează dreapta BC în punctul F. Putem face aceeaşi
demonstraţie ca mai sus presupunând că dreapta a
intersectează dreapta AC într-un punct E infinit depărtat faţă
de A sau B. Putem să facem demonstraţia şi în alt mod. Dacă
a nu se intersectează cu AC atunci toate punctele dreptei a se
află în acelaşi semiplan determinat de AC. Deci relaţia B-C-F
nu este posibilă (3). Să presupunem că F-B-C. Ducem prin B
paralela b la dreapta AC. Pentru că F-B-C, F aparţine
semiplanului format de dreapta b opus celui care conţine
dreapta AC (fără să aparţină dreptei b) (4). Pentru că A-D-B,
D aparţine semiplanului format de dreapta b care conţine
dreapta AC (fără să aparţină dreptei b) (5). Din (4) şi (5) şi
teorema simetriei rezultă că dreapta FD (dreapta a) va
intersecta dreapta b (6). Însă, bAC şi FDAC (7).
Concluziile (6) şi (7) încalcă teorema paralelelor (teorema 6)
 8
b c
a ⊥ AE). În acest caz lungimea perpendicularelor nu creşte
şi prin urmare nu putem avea relaţia F-B-C (8). Din (3) şi (8)
rezultă că avem relaţia B-F-C, ceea ce satisface teorema.
În concluzie, fie că a intersectează şi pe BC şi pe AC fie
B D
A C E fie tot mai mic şi nicidecum să tindă să fie tot mai mare (să
că intersectează doar una din ele, ea intersectează unul din
segmentele ‚BCƒ sau ‚ACƒ.
Tot ce este nevoie este să existe întotdeauna o dreaptă
care să intersecteze două puncte. Dacă această cerinţă nu este
satisfăcută întotdeauna atunci se pune întrebarea ce fel de
spaţiu geometric este acela în care există două puncte astfel
încât nu există nici o dreaptă care să le unească? Dacă nu
există nici un drum drept care să unească acele două puncte
atunci, implicit, nu există nici un fel de drum care să facă
aceasta (dacă ar exista un drum, atunci, fiind unic, el ar fi
drumul cel mai scurt, deci ar fi drumul drept)! Această
concluzie este incompatibilă cu unicitatea spaţiului
geometric. Cum s-ar putea ca două puncte care nu pot fi
legate în nici un fel între ele să aparţină aceluiaşi spaţiu
geometric? Un astfel de spaţiu ar fi rupt în două spaţii
distincte, independente. De la două astfel de puncte
neraportabile unul la celălalt se poate porni ca să se
construiască două spaţii geometrice <paralele> independente.
Însă natura spaţiului geometric (vezi definiţia lui) implică
unicitatea lui şi exclude orice alt spaţiu <paralel>. De fapt,
posibilitatea unirii a două puncte printr-un segment de dreaptă
nenul este condiţia şi garanţia distincţiei dintre ele.
Anexa D - Demonstraţii ale postulatului paralelelor care
nu necesită definirea precisă a planului
Notă: Semnul Σ reprezintă suma unghiurilor unui poligon
iar ∆ reprezintă diferenţa dintre suma unghiurilor pe care un
poligon le-ar avea în geometria euclidiană şi suma unghiurilor
pe care acesta le are în geometria lobacevskiană (de care ne
vom ocupa). Să numim această diferenţă dintre suma
unghiurilor în cele două geometrii diferenţă unghiulară. Este
uşor de observat că diferenţa unghiulară pentru un poligon
este egală cu cu suma diferenţelor unghiulare a poligoanelor
care îl compun.
Demonstraţia 1
Pornim de la premiza că suma unghiurilor într-un triunghi
este mai mică decât π (premiză echivalentă cu postulatul
geometriei lobacevskiane care afirmă că dintr-un punct
exterior unei drepte se poate duce o infinitate de drepte
paralelele cu acea dreaptă).
Demonstraţia 2
Pornim iarăşi de la premiza că suma unghiurilor într-un
triunghi este mai mică decât π. Primul lucru pe care îl
demonstrăm este că lungimea perpendicularei dusă de la o
dreaptă la o altă dreaptă pe care o intersectează poate să
crească indefinit de mult. Cazul în care acest lucru nu este
adevărat este reprezentat de figura alăturată (BC ⊥ AC şi DE
indefinit de mult şi orice perpendiculară ridicată de pe
dreapta AC va intersecta dreapta AB. Acest lucru este însă
valabil pentru geometria riamnniană şi nu pentru cea
lobacevskiană (de care ne ocupăm aici). Cu cât ne depărtăm
mai mult de punctul A,lungimea a două perpendiculare (BC şi
DE) este tot mai apropiată, tinzând să fie egală
(perpendiculara DE creşte faţă de perpendiculara BC într-o
măsură tot mai mică). Aceasta înseamnă că unghiurile DBC
(care este mai mare decât π/2) şi BDE (care este mai mic
decât π/2) tind să fie egale, adică tind spre valoarea de π/2.
Însă, în geometria lobacevskiană, BDE trebuie să tindă să
tindă spre π/2) pentru că în acest caz ne-am putea îndepărta
suficient de mult de punctul A astfel încât suma unghiurilor
triunghiului ∆ADE ar fi mai mare decât π/2 oricare ar fi
mărimea unghiului DAE.
În cazul geometriei lobacevskiane este adevărat cazul
reprezentat de figura următoare. În această geometrie o
perpendiculară (dreapta c din figură) ridicată de pe o dreaptăa
nu intersectează întotdeauna o dreaptă b care intersectează
dreapta a. Altfel, s-ar putea dovedi foarte uşor că geometria
lobacevskiană este contradictorie.30
30
Ducem o perpendiculară de pe b pe a =i se formează un triunghi,
∆ABC, unghiul BCA fiind unghi drept iar punctul A fiind
punctul de intersec\ie a dreptelor a =i b. Construim un triunghi
idenctic cu primul, ∆BCD, BCD fiind unghi drept. Ridicăm din
punctul D o perpendiculară pe dreapta a care va intersecta dreapta
b într-un punct E. Vom avea un nou triunghi drept ∆ADE care va
avea un ∆ de două ori mai mare decât a triunghiului ∆ABC. Acum
construim un triunghi identic cu triunghiul ∆ADE =i vom ob\ine
astfel un triunghi care va avea un ∆ de două ori mai mare decât al
triunghiului ∆ADE =i de patru ori mai mare decât a triunghiului
∆ABC. Dacă o perpendiculară ridicată pe dreapta a va intersecta
întotdeauna dreapta b atunci vom putea continua procesul descris
anterior la infinit =i vom ob\ine un triunghi care va avea un ∆ mai
mare decât π (adică suma unghiurilor sale va fi negativă!)
indiferent cât de mic este ∆ pentru triunghiul ABC.