Sunteți pe pagina 1din 16

Cap.

2 Noţiuni de geodezie
2.1 Configuraţia Pământului şi aproximarea formei acestuia
Planeta noastră are neregularităţi ale scoarţei, caracterizate prin înălţimi până la 8848m (vârful Everest, Hymalaya) şi adâncimi până
la 11033m (fosa Mariane, Oceanul Pacific), faţă de nivelul mărilor deschise.
⇒ amplitudinea maximă a denivelărilor scoarţei terestre este de 19,881 km, ceea ce reprezintă doar 0,31% din raza ecuatorială a
Pământului (6378,136 km).

Zona de uscat - altitudini medii care variază între 340 m (Europa şi Australia) şi 2263 m (Antarctica).
⇒ altitudinea medie ponderată a uscatului este de 847,99m, adică 0,0133% din raza terestră.

În zona oceanică - adâncimi medii între 3330 m (în oceanele Atlantic şi Arctic) şi 4030 m (în oceanul Pacific)
⇒ adâncime media globală ponderată este de 3796,7 m, adică 0,0595 % din raza Pământului.

Suprafeţele ocupate de uscat şi de oceane sunt respectiv, de 41,29% şi 58,71%.

Din elementele prezentate rezultă că suprafaţa planetei noastre nu poate fi exprimată din punct de vedere matematic printr-o
relaţie generală, dar dacă se ia în considerare o eroare acceptabilă, forma Pământului se poate aproxima cu cea a unui corp geometric
regulat.
Aproximarea suprafeţei terestre cu suprafaţa unei sfere de rază medie este utilizată şi în momentul de faţă datorită faptului că
poziţia unui punct pe sferă se exprimă foarte uşor în raport cu un sistem de axe de coordonate cartezian spaţial având originea în centrul
sferei (raza sferei medii utilizate în momentul de faţă în geodezie şi cartografie este de 6367.435 km).
După anul 1669, determinările din ce în ce mai precise de lungimi de arce de meridian de 1° latitudine, efectuate în diferite poziţii pe
globul terestru (la diferite latitudini) au condus la concluzia că meridianul nu este un cerc (cum ar fi normal în cazul sferei), ci prezintă turtiri în
regiunea polilor tereştri Nord şi Sud, cu alte cuvinte meridianul este o elipsă, cu axa mică pe direcţia Polul Nord-Polul Sud şi cu axa mare în
planul ecuatorului terestru. Prin rotirea acestei elipse în jurul axei sale mici (linia polilor) ia naştere un corp geometric regulat, elipsoidul
de rotaţie, a cărui suprafaţă o aproximează foarte bine pe cea a globului terestru, acesta fiind un al doilea tip de idealizare a formei
Pământului.

orice operaţie de măsurare este afectată de erori ⇒ rezultatele acestor determinări au diferit în funcţie de precizia măsurătorilor şi de
algoritmul de calcul utilizat

Primul Congres al Uniunii Internaţionale de Geodezie şi Geofizică de la Roma, din anul 1924 s-a convenit să se adopte un elipsoid
internaţional, care să devină sistem de referinţă unic pentru exprimarea poziţiei punctelor geodezice din diferite ţări.

Elipsoidul adoptat a fost cel determinat de Hayford, dar ţările care aveau la vremea respectivă reţele geodezice dezvoltate au continuat să
folosească elipsoizii proprii, adoptaţi anterior (de exemplu, în România era utilizat anterior elipsoidul determinat de Bessel). Datorită acestui
fapt, între reţelele de puncte geodezice ale ţărilor vecine nu exista concordanţă, ceea ce a dus la situaţia ca pentru acelaşi punct de pe o
graniţă oarecare, coordonatele determinate de ţările vecine să difere uneori foarte mult. Acest lucru a împiedicat multă vreme obţinerea unei

1
hărţi unice precise a globului terestru.
În prima jumătate a secuiului XX, odată cu creşterea traficului aerian şi maritim internaţional s-a pus problema exprimării poziţiei
punctelor geodezice de pe Pământ într-un sistem unitar, deci adoptarea unui elipsoid unic, al cărui centru geometric să corespundă cu
centrul de atracţie al Pământului.

Dacă Pământul ar fi omogen şi nu ar avea mişcare de rotaţie în jurul axei proprii, geoidul corespunzător unei astfel de situaţii ar avea
formă sferică. În realitate, forma geoidului este influenţată de mişcarea de rotaţie, dar şi de repartiţia neuniformă a continentelor şi
oceanelor pe suprafaţa globului terestru.
Datorită mişcării de rotaţie, intensitatea potenţialului terestru scade de la cei doi poli către ecuator, determinând o deformare de tip
eliptic a Pământului, adică o curbare a suprafeţei acestuia către poli, sau altfel spus distanţa de la suprafaţă până la centrul de atracţie este
mai mică la poli decât la Ecuator, deci raza polară este mai r >că decât raza ecuatorială, în condiţiile în care potenţialul pe geoid este
constant. Astfel se explică faptul că unei diferenţe de potenţial gravitaţional oarecare îi corespunde o distanţă pe verticală mai mare la
Ecuator şi mai mică la poli, adică distanţa verticală între două suprafeţe de nivel (cu două potenţiale constante diferite) este mai mică la poli
şi mai mare la Ecuator.
În condiţii de rotaţie în jurul axe proprii, dacă Pământul ar fi omogen, geoidul ar avea forma unui elipsoid perfect. în realitate masele
continentale şi oceanice distribuite diferit, conduc la o variaţie a intensităţii potenţialului, care se manifestă atât de la Nord spre Sud, cât şi
de la Est către Vest, iar această variaţie se suprapune cu cea datorată vitezei de rotaţie în jurul axei. Neuniformitatea intensităţii
potenţialului este şi mai mare dacă iau în consideraţie forţele cosmice de atracţie, în special cea a Lunii, care conduce la variaţii ale nivelului
oceanului planetar terestru (maree), cu amplitudini diurne de până la 19,5 m.
Astfel punctele geodezice reale de pe scoarţa terestră pot fi transpuse ca imagini pe elipsoidul de referinţă, cunoscând semiaxele
elipsei meridiane a acestuia şi câmpul forţelor de atracţie.
În tabelul 2.1 se prezintă parametrii medii ai elipsoidului universal, propus la a XVIII–a Adunare Generală a Asociaţiei Internaţionale
de Geodezie, în anul 1983.

Tabel 2.1 Parametrii medii ai elipsoidului de referinţă universal-1983


Nr. Parametrii fundamentali Valori Unităţi de măsură
1 Raza ecuatorială a Pământului 6378136 m
2 Turtirea polară 1:298.257 -
3 Turtirea ecuatorială 1:90000 -
4 Longitudinea axei mari a elipsei ecuatoriale 15° Vest grad sexagesimal
5 Viteza unghiulară de rotaţie 7.29 10-5 rad/s
6 Gravitatea la ecuator 9.78 m/sz
7 Potenţialul geoidului 62636860 m2/s2

în anul 1984, ca urmare a utilizării determinărilor efectuate cu ajutorul sistemului satelitar de poziţionare globală (GPS), parametrii
elipsoidului de referinţă s-au recalculat şi s-a propus un nou elipsoid mondial de referinţă denumit WGS 84, cu parametri apropiaţi de cei din
tabelul 2.1.

2
2.2 Sisteme de coordonate carteziene şi geografice
Sfera de rază medie şi elipsoidul de rotaţie, cu care se poate aproxima forma Pământului sunt corpuri care pot fi definite în raport cu
un sistem de coordonate carteziene spaţial, Oxyz.
Sfera în raport cu sistemul cartezian care are originea în centrul său geometric are ecuaţia:
x2+y 2+z 2-R 2=0
Elipsoidul în raport cu sistemul cartezian având originea în centrul geometric al acestuia are ecuaţia:
x2 + y2 z2
+ 2 −1= 0
a2 c
unde a = semiaxa mare (ecuatorială) şi c = semiaxa mică (polară) ale elipsei meridiane. Cercul meridian, în cazul sferei sau elipsa meridiană
în cazul elipsoidului se obţin prin intersecţia acestor corpuri cu un plan care conţine axa Oz a sistemului cartezian (care coincide cu axa
polară a Pământului). Intersecţia acestor corpuri cu planul care conţine axele Ox şi Oy dă cercul ecuatorial.

3
Fig . 2.1 Sfera terestră de rază medie Fig. 2.2 Elipsoidul de referinţă
1 - cercul ecuatorial; 2 - cercul meridian 1 - cercul ecuatorial; 2 - cercul meridian

Fig. 2.3 Coordonate geografice astronomice Fig . 2.4 Coordonate geografice elipsoidice
1-meridianul zero ; 2-me
ridianul punctului A; 1-meridianul zero; 2-meridianul punctului A
3-Ecuator:4-paralelul punctului A ; 3-Ecuator;4-paralelul punctului A ;
4
5-norm ala punctului A 5-normala punctului A

Orice punct, A, de pe suprafaţa sferei sau elipsoidului are poziţia determinată prin coordonatele carteziene xA, yA, zA.
Există însă posibilitatea ca poziţia punctului A de pe suprafaţa sferei sau de pe elipsoid să fie exprimată prin două valori unghiulare
numite coordonate geografice.
În cazul sferei se consideră semicercul meridian de origine, care conţine axele Ox şi Oz şi semicercul meridian care conţine axa Oz şi
punctul A. Aceste două semicercuri se intersectează după axa Oz, formând unghiul diedru Xa, denumit longitudine geografică
astronomică.
Normala la sferă în punctul A, trece prin centrul sferei şi formează cu proiecţia sa pe planul ecuatorului unghiul ϕ a, denumit
latitudine geografică astronomică.
În cazul elipsoidului (fig. 2.4) se consideră semielipsa meridiană de origine, care conţine Ox şi Oz şi semielipsa meridiană a punctului
A, care conţine axa Oz şi punctul A. Aceste două semielipse se intersectează după axa Oz şi formează unghiul diedru X, denumit
longitudine geografică elipsoidică.
Normala la suprafaţa elipsoidului în punctul A, intersectează axa polilor într-un punct diferit de centrul geometric al elipsoidului şi
formează cu proiecţia sa pe planul ecuatorului unghiul cp, denumit latitudine geografică elipsoidică.

Trebuie însă remarcat faptul că două puncte, unul de pe sferă şi celălalt de pe elipsoid, care au aceeaşi coordonată z (în sistemul
cartezian spaţial) şi corespund aceluiaşi punct de pe suprafaţa fizică a Pământului, nu vor avea latitudinea şi longitudinea astronomică
egale cu latitudinea şi longitudinea elipsoidică, datorită faptului că, pe de o parte, normala la sferă în puntul respectiv trece prin centrul
sferei iar normala la elipsoid în acest punct nu trece prin centrul său şi, pe de altă parte, între normalele respective şi direcţia verticalei
locului (sau normalei la geoid) există un unghi denumit deviaţia verticalei.

Diferenţele de latitudini şi longitudini astronomice şi elipsoidice pentru acelaşi punct sunt relativ mici (de ordinul secundelor) însă
transformate în diferenţe de distanţe ele sunt mari (de ordinul sutelor de metri). Prin urmare nu trebuie să se confunde aceste două categorii
de coordonate geografice, între care există relaţiile de legătură de forma:
ϕ = ϕa − ζ λ = λ a − η . sec ϕ
în care : φ este latitudinea elipsoidică ; φa - latitudinea astronomică; λ - longitudinea elipsoidică ; λa — longitudinea astronomică; ζ - deviaţia
verticalei în planul meridian; η - deviaţia verticalei în planul primului vertical (plan perpendicular pe planul meridian, care conţine normala la
elipsoid în punctul considerat).

2.3 Legătura între sistemul de coordonate cartezian şi cel geografic elipsoidic


Elipsoidul de referinţă pământesc este generat prin rotaţia unei elipse meridiane în jurul axei sale mici, care coincide cu axa polilor
geografici ai Pământului.
Principalii parametri care caracterizează acest elipsoid sunt:
- semiaxa mare (ecuatorială) a elipsei meridiane, notată cu a;
- semiaxa mică (polară) a elipsei meridiane, notată cu c;
a −c
- turtirea elipsoidului, notată cu a, având expresia: α =
a

5
2 a2 − c 2
- prima excentricitate, notată e, deductibilă din relaţia: e =
a2
2 a − c2
2
- a doua excentricitate, notată e , determinată cu relaţia: e =
c2
2
a
- parametrul auxiliar, q, cu expresia: q =
c
- funcţiile fundamentale, W şi V, care pentru un punct de calcul de latitudine φ au expresiile: W2 = l - e2 sin2φ şi
V2 = l + e2 cos2 φ

Poziţia unui punct oarecare pe suprafaţa elipsoidului de referinţă se poate exprima prin coordonatele carteziene x, y, z sau prin
coordonatele geografice elipsoidice φ, λ . Legătura între aceste coordonate pentru un punct oarecare (fig. 2.5) este realizată prin
ecuaţiile parametrice ale elipsoidului de referinţă:
x = N . c o s φ. c o s λ ; y = N . c o s φ. s i n λ ; z = N ( l + e 2 ) . s i n φ (2.9)
unde : N = a/W = q/V, este raza de curbură a primului vertical, iar celelalte elemente au fost arătate mai sus.

Fig 2.5 Legătura între coordonatele carteziene şi cele geografice

6
Ca elipsoid de referinţă se alege acela care are suprafaţa cea mai apropiată de cea a geoidului terestru, motivul fiind reducerea la
minimum posibil a deviaţiilor între verticala unui punct de pe geoid şi normala în punctul corespunzător la elipsoid. Elipsoidul determinat
de Krasovski în anul 1940 a fost adoptat ca elipsoid de referinţă pentru România în anul 1951. Acest elipsoid are următorii parametri
calculaţi:

-semiaxa ecuatorială a=6378245,000m;


-semiaxa polară c=6356863,019m;
-turtirea a=0,00335233;
-prima excentricitate e =0,00669342;
-a doua excentricitate a'2 =0,00673853;
-factorul auxiliar </=6399698,902m.

În prezent aceşti parametri sunt determinaţi cu o precizie mult mai bună datorită introducerii măsurătorilor electronice de distanţe, a
programelor geodezice satelitare şi a calculului electronic.

7
2.4 Legătura între suprafaţa fizică a Pământului şi elipsoidul de
referinţă. Reţele de triangulaţie
Din acest motiv geoidul este aproximat printr-un elipsoid de referinţă. Măsurătorile însă, se realizează între puncte reale, existente pe
suprafaţa fizică a planetei noastre. Pentru a corela aceste măsurători prin relaţii matematice este necesar ca toate să fie raportate la
suprafaţa geometrică a elipsoidului de referinţă, deci să se găsească imaginile punctelor reale ale scoarţei terestre pe suprafaţa elipsoidului.
Acest lucru este complicat deoarece, datorită unor factori ca neuniformitatea reliefului, anomaliile gravitaţionale etc. nu există coincidenţă
între verticala punctului real, verticala transpusului acestui punct pe geoid şi normala punctului real pe elipsoid. Totuşi, acceptând un anumit
grad de aproximare şi simplificare există metode care permit determinarea imaginilor punctelor reale de pe scoarţa terestră pe elipsoid, ca
de exemplu:

a) Metoda desfăşurării
În acest caz se alege un punct fizic (denumit punct fundamental) pentru care se poate considera că imaginile sale pe geoid şi
pe elipsoid coincid iar verticala punctului pe geoid este identică cu normala punctului pe elipsoid. Ca date iniţiale se consideră coordonatele
geografice elipsoidice ale punctului fundamental şi un azimut determinat în acest punct (azimutul este unghiul dintre meridianul punctului şi
o linie geodezică ce trece prin punctul respectiv, măsurat în sens orar). Pornind din punctul fundamental se pot determina coordonatele
geodezice ale altor puncte fizice asupra cărora s-au efectuat măsurători, care s-au raportat în prealabil numai la suprafaţa geoidului.
Această metodă de realizare a unei reţele de puncte geodezice introduce erori sistematice cu atât mai mari cu cât distanţa punctelor
determinate faţă de punctul fundamental este mai mare, motiv pentru care este folosită doar în cazul unor teritorii de întindere mică.
b) Metoda proiectării
Aceasta (fig.2.6) constă în transpunerea elementelor măsurate între puncte pe suprafaţa, fizică (unghiuri, direcţii, distanţe), la
nivelul elipsoidului, prin aplicarea unor corecţii. în acest fel se obţin imaginile punctelor de pe elipsoid. Pentru aceasta se pot utiliza două
procedee:
b1) Procedeul Pizzelli, care constă în transpunerea punctului real, P, de pe suprafaţa fizică (S) a Pământului, în punctul P1, de pe
suprafaţa (G) a geoidului, cu ajutorul verticalei (V). Traseul după care se face proiectarea punctului P în P 1 nu păstrează direcţia verticalei,
ci se curbează datorită anomaliilor gravitaţionale. Punctul P1 de pe geoid se proiectează în continuare pe elipsoid (E) după direcţia normalei
(N1) la suprafaţa acestuia, obţinându-se punctul P2, a cărui poziţie poate fi exprimată prin coordonate carteziene sau geografice.
Acest procedeu este relativ complicat deoarece presupune determinarea curburii verticalei j pentru fiecare punct proiectat pe geoid,
fapt care necesită o cantitate mare de măsurători.
b2) Procedeul Bruns-Helmert constă în proiectarea directă a punctului real, P, de pe suprafaţa fizică (S), pe suprafaţa
elipsoidului (E) după direcţia normalei (N2) la suprafaţa acestuia, obţinându-se punctul P1 . Acest procedeu este mai simplu şi practic, fiind
foarte utilizat.
Indiferent de procedeul utilizat, în modurile arătate se obţin pe elipsoid poziţiile imaginilor unor puncte reale care pe scoarţa terestră
sunt materializate cu borne de beton. Aceste puncte sunt dispuse pe teren la distanţe de ordinul zecilor de Km, astfel încât ele constituie
vârfurile unei reţele de triunghiuri alăturate, numită reţea de triangulaţie (fig. 2.7).

8
In acelaşi timp aceste puncte permit să se facă trecerea la reprezentarea suprafeţei terestre în plan, prin adoptarea unui anumit
sistem de proiecţie cartografică. Prin proiecţia cartografică se face trecerea de la coordonatele elipsoidice ale punctelor de triangulaţie la
coordonate rectangularei plane. Detaliile mai mici de pe teren situate între punctele reţelei de triangulaţie se determină prin măsurători
topografice sprijinite pe punctele acesteia şi se reprezintă direct în planul de proiecţie adoptat.

Fig. 2.6 Transpunerea punctelor de pe suprafaţa fizică, pe elipsoid, prin


metoda proiectării
• Procedeul Pizzotti - traseul P-P1-P2;
1
• Procedeul Bruns-Helmert- traseul P-P

Prin urmare măsurătorile geodezice au ca scop practic legarea sistemelor rectangulare plane de reprezentare, de suprafaţa fizică , prin
intermediul punctelor de triangulaţie, fapt pentru care această reţea se mai numeşte şi reţea planimetrică de sprijin. (denumirea de
reţea de triangulaţie a derivat de la faptul că punctele acesteia au fost determinate prin măsurători efectuate în principal asupra celor trei
unghiuri din fiecare triunghi al reţelei).

Prin creşterea preciziei la măsurarea distanţelor pe cale electronică, în prezent există astfel de reţele ale căror puncte se determină
prin măsurători efectuate în principal asupra a trei laturi ale fiecărui triunghi din reţea, aceasta fiind denumită reţea de trilateraţie.

9
Fig 2.7 Reţele de triangulaţie pe glob

Reţelele planimetrice de triangulaţie sau trilateraţie sunt reţele


internaţionale sau reţele de stat. Cele internaţionale au ca scopuri
studiul dinamicii formei Pământului, racordările reprezentărilor
cartografice de ansamblu ale suprafeţei terestre sau elemente de tip
global

2.5 Problema exprimării poziţiei pe verticală a punctelor. Suprafeţe


de nivel şi reţele de nivelment
Înălţimea unui punct de pe scoarţa terestră se poate exprima prin energia potenţială a acelui punct în raport cu centrul de atracţie al
Pământului. Toate punctele care au acelaşi potenţial formează o suprafaţă echipotenţială sau o suprafaţă de nivel. Suprafaţa
medie a oceanului planetar este o suprafaţă echipotenţială denumită suprafaţă de nivel zero (geoid).
Prin două puncte cu potenţial diferit vor trece două suprafeţe de nivel diferite. Fiecare dintre aceste suprafeţe reprezintă câte un
potenţial constant, care însă depinde de acceleraţia gravitaţională. Deoarece acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de latitudine şi
adâncime, rezultă că distanţa între aceste două suprafeţe de nivel, măsurată pe verticală în diferite puncte, variază (scade de la ecuator
către poli), deci cele două suprafeţe de nivel nu sunt paralele. Distanţele astfel considerate se denumesc cote ortometrice ale punctelor de
pe suprafaţa (S2) în raport cui suprafaţa (Si)(fig. 2.8)

10
Fig. 2.8 Suprafeţe de nivel
Pe teren se măsoară diferenţa geometrică de nivel între punctul cunoscut şi cel necunoscut (fig. 2.9). Cota punctului necunoscut va rezulta
prin însumarea cotei punctului cunoscut şi diferenţei de nivel între cele două puncte:

H1b = Ha + Δha-1 (2.10)

Fig. 2.9 Determinarea cotei unui punct nou


1-suprafaţă de referinţă oarecare
Cota astfel obţinută este o cotă brută care nu ţine cont de neparalelismul suprafeţelor de nivel şi de efectul curburii şi refracţiei
atmosferice, care au afectat măsurătoarea. Prin aplicarea acestor corecţii se obţine cota ortometrică a punctului, nou:

11
Hl = H1b + c1 + c2 (2.11)
unde c1 este corecţia ortometrică şi
c2 corecţia de sfericitate şi refracţie atmosferică.
Aceste corecţii se aplică în cazul determinării cotelor punctelor din reţeaua de sprijin pentru nivelment, dar pentru ridicări nivelitice
obişnuite, unde distanţele sunt mici se utilizează cotele brute conform relaţiei (2.10), deoarece erorile sunt foarte mici.
Reţeaua de puncte de sprijin pentru nivelment este formată din puncte marcate pe teren cu borne de beton, diferite de cele ale
reţelelor planimetrice de triangulaţie. Punctele de sprijin pentru nivelment sunt împărţite în modul următor:
- reţele de tip α , numite şi reţele de nivelment geometric geodezic;
- reţele de tip β, care îndesesc reţelele de tip α ;
- reţele de tip local.
Reţelele de tip α sunt reţele de nivelment de înaltă precizie împărţite în patru ordine de importanţă (I-IV). Ele constituie baza
principală pentru ridicările topografice altimetrice şi servesc unor scopuri ştiinţifice ca de exemplu studiul deplasărilor pe verticală ale
scoarţei terestre şi determinarea diferenţelor de cotă ale mărilor şi oceanelor.
Reţeaua α de ordinul I formează poligoane cu lungimi de 1200-1500 km. Punctele sunt dispuse în lungul căilor ferate sau
şoselelor, iar cotele lor se încadrează într-o toleranţă de determinare de +2 mm/Km. Această reţea se leagă de cele ale ţărilor vecine,
fiind utilizată pentru studii de ansamblu. Reţeaua α de ordinul II formează poligoane cu lungimi de 500-600 Km sprijinite pe reţeaua
de ordinul I. Punctele reţelei sunt dispuse în lungul căilor de transport şi al apelor mari (râuri, fluvii). Cotele acestor puncte sunt
determinate cu o toleranţă maximă de ± 5 mm/km.
Reţeaua α de ordinul III formează poligoane cu perimetrul de 150-200 km şi se sprijină pe reţelele de ordinul I şi II Cotele
punctelor au o toleranţă de determinare de +10mm/km.
Reţeaua α de ordinul IV se sprijină pe reţelele de ordin superior şi formează poligoane sau traverse cu o desfăşurare de 50-100
km. Cotele sunt determinate cu o toleranţă de +20 mm/km.
În reţelele de tip α se includ şi cele pentru nivelment urban, care corespund ca grad de precizie reţelelor de ordin II-IV.

Reţelele de nivelment de tip β sunt reţele de îndesire ale celor de tip α şi sunt utilizate pentru lucrări topografice.
Reţelele de nivelment locale sunt utilizate pentru lucrări speciale cum sunt cele de urmărirea tasării construcţiilor importante. Aceste
reţele nu sunt legate de cele de tip α sau β.
Reţeaua de puncte de nivelment de sprijin de tip α şi β constituie o bază unitară de exprimare a cotelor pentru tot teritoriul
României, în raport cu punctul zero fundamental situat în portul Constanţa.

2.6 Marcarea şi semnalizarea punctelor reţelelor de sprijin


Atât punctele din reţelele de triangulaţie, cât şi cele din reţelele de nivelment se marchează pe teren de aşa natură, încât să asigure
păstrarea intactă, în timp, a poziţiei lor.
În cazul punctelor de triangulaţie interesează păstrarea poziţiei în plan a verticalei punctului considerat, iar în cazul punctelor de
nivelment este importantă păstrarea intactă a cotei punctului. Aceste cerinţe sunt îndeplinite prin plantarea în sol a unor borne de beton
armat şi încastrarea în aceste borne a unor mărci realizate din fontă, care reprezintă punctul matematic. Adâncimea de instalare a bornelor
în sol este mai mare decât adâncimea de îngheţ şi depinde de stabilitatea solului. Bornele au formă de trunchi de piramidă cu secţiune
pătrată, iar dimensiunile acestora depind de clasa de importanţă a punctului şi de condiţiile de instalare.
În cazul punctelor de triangulaţie, sub borna de beton, la o anumită adâncime se instalează una sau mai multe borne suplimentare cu

12
mărci din fontă care materializează, verticala punctului (fig. 2.10). Acestea permit refacerea bornei superioare în cazul distrugerii sale
accidentale. Deasupra bornei inferioare se intercalează un strat de semnalizare din cărbune, cărămidă sau alte materiale deosebite care să
atenţioneze despre existenţa reperului suplimentar, care nu trebuie să fie deranjat.

Fig. 2.10 Marcarea punctelor din reţelele planimetrice de triangulaţie


a) bornă de suprafaţă ; b) bornă îngropată
1-marcă de fontă cu cap sferic ; 2-bornă de beton armat; 3- borne suplimentare; 4-mărci de fontă suplimentare ; 5-strat de balast; 6-
mortar de ciment; 7- umplutură de pământ; 8-groapă de fundaţie; 9-şanţ de scurgere a apelor pluviale

La reţelele de nivelment instalarea bornelor de beton se face astfel încât marca de fontă încastrată în capul bornei să se situeze Ia o
adâncime de Im sub nivelul terenului iar baza bornei să fie situată sub adâncimea maximă de îngheţ (fig. 2.11). O astfel de amplasare fereşte
reperul de variaţiile de temperatură care produc dilatări sau contracţii şi de fenomenul de dislocare datorită îngheţului şi dezgheţului din sol. în
terenurile mai slabe, în locul bornei se realizează coloane de beton armat turnate în foraje, executate până la un strat tare sau impermeabil.

13
Fig. 2.11 Reper fundamental de nivelment
1-marcă de fontă cu punctul matematic; 2-marcă suplimentară; 3-bornă de beton armat; 4-capac; 5-şanţ de scurgere a apelor pluviale

Punctul matematic (punctul asupra căruia se realizează măsurătorile) este reprezentat de capul semisferic al mărcii de fontă
încastrată în corpul mărcii de beton (fig. 2.12).

Fig. 2.12 Marcă de fontă pentru repere


1-corpul mărcii; 2-punctul matematic; 3-bornă de beton armat

Aşa cum s-a afirmat, la punctele reţelelor de triangulaţie interesează stabilitatea verticalei acestora. Deoarece asupra acestor puncte se
realizează măsurători unghiulare de la mare distanţă, verticala lor este materializată deasupra bornelor prin intermediul unor semnale

14
vizibile. Aceste semnale se construiesc de obicei sub forma unor piramide la sol (fig 2.13) sau piramide cu poduri (fig. 2.14). La partea
superioară a acestora se instalează un pop vertical a cărui axă coincide cu verticala punctului marcat la sol. Pe acest pop se instalează un
semnal sub forma unui cilindru sau fluture. Piramidele sunt construite din lemn şi au trei sau patru picioare, având înălţimi de 10-30m.

Fig. 2.13 Piramidă la sol


1- bornă superioară; 2- bornă suplimentară 3- punct matematic; 4- pop ; 5- fluture ; 6- contrafişă; 7- rigidizare ; 8- picior

Fig. 2.14 Piramidă cu poduri


l- bornă; 2- picior; 3- contravântuire; 4- poduri ; 5- pop ; 6- cilindru; 7- pilastru

În interiorul oraşelor punctele de triangulaţie se fixează pe terasele acoperiş ale clădirilor înalte şi se semnalizează prin intermediul
balizelor cu pilastru (fig. 2.15) iar punctele de nivelment se marchează cu reperi plantaţi în pereţii construcţiilor stabile (fig. 2.16).
Trebuie subliniat că în interiorul oraşelor, construcţiile înalte cum sunt clopotniţele bisericilor, coşurile de fum, castelele de apă

15
,antenele de televiziune sunt utilizate ca puncte de îndesire a reţelei de triangulaţie. Astfel, pentru crucile bisericile şi pentru
paratrăsnetele de pe celelalte construcţii înalte se calculează coordonatele rectangulare. Deşi aceste puncte nu sunt accesibile, ele sunt
utilizate pentru ridicări topografice în oraşe.

Fig. 2.15 Baliză cu pilastru


1- terasă acoperiş ; 2- pilastru de beton ; 3- pop ; 4- fluture

Fig. 2.16 Reper de perete pentru nivelment


1- punct matematic; 2- coada reperului; 3- perele

16