Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEAA.

“1SECŢIUNEA
DECEMBRIEI:1918” ALBA IULIA
Argument:
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ
1. Isihasmul românesc – un moment teologic şi cultural în istoria Europei:

„Se poate observa, cu bucurie, că ultimele decenii se află sub semnul unei deschideri către un sănătos şi constructiv
ecumenism, prin care se recunosc şi se apreciază adevăratele şi autenticele valori pe care Duhul Sfânt le-a generat şi continuă să o facă
în orice parte a lumii. Occidentul, tot mai turmentat şi obosit de frenezia ritmurilor consumistice ale unei societăţi care se
secularizează progresiv, priveşte cu simpatie şi speranţă spre valorile pe care isihia le-a izvorât, secole de-a rândul, în Biserica

Isihasm
ul
românes
c Între practicarea sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii şi înnobilarea spiritului uman prin
cultură
- lucrare de seminar la Istoria Bisericii Ortodoxe Române -

1
Ortodoxă. Iar Orientul creştin e dispus nu doar să accepte valori ale experienţei creştine ale fraţilor lor catolici, ci şi să ofere ca
exemplu propriile experienţe. Dintre care isihasmul e cea mai importantă şi mai definitorie”1.
Arhimandritul JUVENALIE IONAŞCU

Socotită a fi o „cultură minoră”2, în raport cu aşa-numitele „culturi majore” ale Occidentului


european, cultura românească şi-a afirmat în modul său unic capacităţile de transformare şi
înnobilare ale spiritului uman, şi aceasta cu atât mai mult cu cât bogăţia intrinsecă şi multitudinea de
semnificaţii ale culturii noastre naţionale se relevă din aparenta sa dezvoltare modestă, despre care
s-a afirmat că stă sub semnul imitării fondului cultural oriental sau occidental, aportul original
românesc fiind, într-o asemenea logică a afirmaţiilor, de o valoare şi importanţă extrem de scăzută.
„Modestia” culturii româneşti şi parcursul său propriu, într-un teritoriu al atâtor confruntări politice,
în spaţiul de interferenţă al atâtor curente culturale poate părea deconcertantă pentru cercetătorul
avid după senzaţionalul unor epoci istorice unanim recunoscute a fi definitorii pentru întregul
parcurs al istoriei omenirii.
Astfel, în Occident se vorbeşte adesea, şi pe bună dreptate, despre Ortodoxia rusă sau despre
Ortodoxia greacă, însă sunt cunoscute foarte puţine lucruri despre ceea ce a transmis Ortodoxia
românească de-a lungul secolelor. În cea mai mare măsură, acesta este motivul ignorării, în unele
medii intelectuale, a bogăţiei spirituale a unei ţări în care tradiţia creştină şi cultura populară au trăit
într-o deosebită armonie, de-a lungul întregii sale istorii3.
Situându-se la interferenţa culturii Orientului cu cea a Occidentului, poporul român s-a văzut
nevoit, de-a lungul întregii sale deveniri, să realizeze un dificil echilibru între lumea greacă şi cea
slavă, pe de-o parte, şi lumea latină, căreia îi aprţinea, pe de alta.
Acest lucru se observă cu precădere din spiritualitatea poporului român, după cum spunea şi
Părintele Dumitru Stăniloae: „Spiritualitatea ortodoxă românească se distinge printr-un deosebit echilibru
cuprinzător al tuturor valorilor, punând în şi mai mare relief trăsăturilor Ortodoxiei. Ea are luciditatea
latinităţii şi simţul de taină al existenţei, proprii Răsăritului; valoarea persoanei şi necesitatea slujirii;
rugăciunea în linişte şi inima sensibilă pentru aproapele; orientarea spre Dumnezeu şi grija de om”4.
Aceste scurte reflecţii culturale reprezintă premisele pentru demonstrarea aportului colosal pe
care spiritualitatea românească l-a adus în orizontul valorilor europene. Din această perspectivă,
isihasmul românesc reprezintă un moment aparte în istoria spiritualităţii şi culturii europene,
reflectând imaginea de ansamblu a unui monahism organizat, care a existat din cele mai vechi
timpuri şi care şi-a găsit expresia cea mai înaltă în contextul reînnoirii isihaste din secolul al XVIII-lea,
înainte ca această renaştere duhovnicească filocalică să se fi petrecut în spaţiul ortodox grec sau rus.

2. Sensul studiilor dedicate isihasmului românesc:

În mod evident, spiritualitatea românească este în chip profund şi specific isihastă. Rugăciunea
inimii şi sistemul doctrinar care îi aparţine au marcat profund spiritualitatea românească, dând
naştere unor prototipuri culturale şi duhovniceşti menite să afirme în mod cu totul original, atât
cultura, cât şi spiritualitatea românească, o cultură şi o spiritualitate deschise înnoirii, ancorate în
1
Părintele Juvenalie Ionaşcu, Experienţa rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea românească, editura Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 5.
2
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I, editura De Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1968, p. 39.
3
Mitropolitul Serafim Joantă, Isihasmul, tradiţie şi cultură românească, traducere de Iuliana Iordăchescu, editura Anastasia, Bucureşti,
1994, p. 13.
4
Ibidem, p. 16.
2
mod realist în mediul şi contextul european. În acest sens, în comparaţie cu umanismul european,
cultura română a elaborat un model umanist isihast, adaptat perfect civilizaţiei isihaste a neamului
românesc5.
Lucrarea de faţă are menirea de a sintetiza marile teme şi momente ale isihasmului românesc,
într-o primă fază, a lansării unor argumente generale, fiind evidenţiate figurile marilor isihaşti ce au
activat pe teritoriul ţării noastre, pentru ca partea esenţială a studiului să se axeze pe detalierea
cronologică a dezvoltării spiritualităţii isihaste în spaţiul romînesc.
Tema studiului de faţă vizează analizarea exemplelor particulare în contextele diferite care
le-au generat. Metoda de studiu constă în prezentarea unei analize cât mai obiective a marilor teme,
momente şi date istorice referitoare la originea şi dezvoltarea isihasmului românesc.
În fond, intenţia şi datoria întocmirii unei asemenea prezentări trebuie să privească
evidenţierea particularităţilor spiritualităţii isihaste româneşti, mai puţin cunoscută decât cea
rusească sau cea grecească, însă nu mai puţin bogată şi profundă. Astfel, prezentarea isihasmului
românesc înseamnă prezentarea experienţei particulare a aceleiaşi Ortodoxii cu care spiritualitatea
românească se află într-o comuniune organică şi să reflecte puncte specifice care să exprime vocaţia
ecumenică a acestei spiritualităţi.

B. SECŢIUNEA a II-a:
Aspecte preliminare
1. Rugăciunea isihastă în spiritualitatea ortodoxă – Cadrul istorico-teologic:

„Pentru orice creştin, rugăciunea este atitudinea cea mai naturală a firii sale în faţa Creatorului; Homo adorans exprimă cu
fidelitate „numele omului”. Rugăciunea e întâlnirea personală între Dumnezeu şi om, e experienţa acestui „eveniment”. Rugăciunea
5
Părintele Juvenalie Ionaşcu, op. cit., p. 19.

3
devine o „lectură Omega” a Evangheliei: experierea învăţăturii ce ne-a fost transmisă, experienţa care recheamă prezenţa liturgică a
Cuiva, a Celui Ce vine şi a Celui Ce este, a lui Emanuil – Dumnezeu cu noi. Raportul personal experienţial cu Dumnezeu e ceea ce
distinge în mod particular creştinismul, care nu e doar o doctrină; toate acestea au fost exprimate sugestiv de Dostoievski: «nu e nimic
mai frumos, mai profund, mai demn de iubit, mai înţelegător şi mai perfect decât Hristos, fără de care nu doar că nu este nimic, ci, o
spun cu o dragoste îndrăzneaţă, că nici nu se poate avea nimic». Întâlnirea cu Persoana cea mai frumoasă, mai profundă, demnă de
iubit, înţelegătoare şi desăvârşită se consumă în inimă: inima este Împărăţia lui Dumnezeu care începe înlăuntrul nostru, pârga
lucrurilor veşnice”
Arhimandritul JUVENALIE IONAŞCU6

Atunci când o persoană primeşte tunderea îngerescului chip monahicesc, i se încredinţează,


din partea stareţului, şiragul de metanii, drept „sabie a Duhului” şi sfatul de a se ruga neîncetat cu
rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”;
cu alte cuvinte, monahul este îndemnat să deprindă „arta rugăciunii”, arta supremă a mântuirii
sufletului, căci rugăciunea inimii reprezintă îndatorirea fundamentală a monahului7.
Rugăciunea inimii este raportată la isihasm, în sensul în care isihia reprezintă condiţia
esenţială pentru a ajunge la nivelul cel mai înalt al rugăciunii: contemplarea8
Este cunoscut faptul că prima formă a monahismului creştin a fost cea eremitică, constând în
retragerea în linişte, cu intenţia de practicare a rugăciunii, a curăţirii de patimi şi a dobândirii
virtuţilor9. În această direcţie, isihia, ca şi condiţie a creşterii duhovniceşti, era începutul şi coordonata
constantă a vieţuirii monahale, de unde rezultă în mod necesar concluzia că monahismul a fost
dintotdeauna şi continuă să fie isihast prin sine însuşi10.
După cum vom putea observa în cele ce urmează, către sfârşitul primului mileniu creştin
exista o tradiţie isihastă înfloritoare, de sorginte în special sinaitică, cu toate că formula rugăciunii lui
Iisus nu era întotdeauna aceeaşi11. De fapt, nu rugăciunea lui Iisus va fi ţinta controverselor teologice
din secolul al XIV-lea, ci mai cu seamă doctrina referitoare la „paza inimii”, „lumina taborică”,
precum şi energiile necreate şi metodele psiho-fizice utilizate pentru dobândirea acesteia12.
Astfel, abordând o prezentare istorică a isihasmului, vom spune că isihasmul, a cărui
denumire provine de la cuvântul grecesc „hesychia”, este o disciplină ascetică a cărei origine merge
până înspre secolele IV – V ale monahismului răsăritean, adevărata organizare a isihasmului
producându-se în răstimpul secolelor XIII-XIV, ca o reală mişcare de renaştere duhovnicească şi
teologică, având ca fundament introducerea „rugăciunii lui Iisus” metodă menită să producă o stare
profundă de concentrare şi pace lăuntrică, prin intermediul căreia sufletul ascultă şi se deschide lui
Dumnezeu. Isihia a fost practicată la început de părinţii deşertului, care au avut ca sursă de inspiraţie
„Filocalia” şi care şi-au însuşit, ca disciplină de dezvoltare a vieţii interioare, invocarea continuă a
numelui lui Iisus13.
Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul Ioan Scărarul (trecut la Domnul în anul
649), autorul lucrării „Scara dumnezeiescului urcuş” sau „Scara raiului”, în paginile căreia
recomandă rugăciunea monologică, redusă la cuvântul „Iisuse”.
Trebuie menţionat faptul că pentru părinţii isihaşti, teoria şi practica rugăciunii lui Iisus,
meditaţia în tăcere asupra numelui lui Iisus şi starea de liniştire pe care o produce aceasta, nu sunt un
scop în sine, isihia creând mai degrabă o stare în cadrul căreia sunt practicate virtuţile, dintre care
cele mai importante sunt: curăţia inimii („apatheia”), pocăinţa („metanoia”) şi mai ales sobrietatea,

6
Ibidem, p. 24.
7
Părintele Marc Antoine Costa de Beauregard, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 213.
8
Ibidem, p. 224.
9
Hausherr, Irenee, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, editura Deisis, Sibiu,
1999, p. 27.
10
Ibidem, p. 31.
11
John Meyendorff, Teologia bizantină, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996, p. 97.
12
Ibidem, p. 103.
13
Preot profesor dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă – A – Z, editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, p. 213-214.
4
trezvia sau atenţia („nipsis”). În acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog va vorbi despre conştiinţa şi
simţirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama despre contemplarea nemijlocită a slavei lui Dumnezeu
sub forma energiilor necreate, ca elemente esenţiale ale spiritualităţii isihaste14.
Ca mişcare duhovnicească ce s-a organizat la muntele Athos între secolele XII-XIV, isihasmul
nu poate fi separată de teologia „caracterului necreat al luminii taborice” şi de experienţa nemijlocită
a slavei lui Dumnezeu15.
În ceea ce priveşte controversa dintre Sfântul Grigorie Palama şi monahul Varlaam de
Calabria (numită generic şi „controversa palamită”), centrată pe natura harului divin, aceasta se va
încheia cu victoria Sfântului Grigorie Palama şi va aduce în Sfântul Munte o strălucitoare înnoire
monastică, în care rugăciunea inimii şi practica duhovnicească legată de ea, va avea efecte de mare
profunzime asupra vieţii monahale şi a reflecţiei teologice a Răsăritului european16.
Scrierile şi activitatea teologică a Sfântului Grigorie Palama vor genera o reînnoire isihastă a
monahismului răsăritean, în Rusia, prin Sfântul Nil Sorski (+ 1508), în Ţările Române, prin Sfântul
Nicodim de la Tismana şi în Grecia, prin Filotei Kokinnes (+ 1376), Calist şi Ignatie Xantopoulos,
Isidor Patriarhul (+ 1350) şi Nicolae Cabasila (+ 1371).
În secolul al XVIII-lea va provoca un nou fenomen, numit neo-isihast sau filocalic, prin
intermediul operei Sfântului Nicodim Aghioritul, Macarie de Corint şi a Sfântului Paisie
Velicikovski17.

2. Monahii isihaşti în tradiţia Ortodoxiei româneşti:

„Lipsa cunoaşterii istoriei noastre îi face adeseori pe occidentali să pună românilor care merg în Apus întrebări de mare
naivitate. După ce aeştia spun că sunt ortodocşi, aceia conchid: «Dacă sînteţi ortodocşi, sînteţi slavi, căci greci nu sînteţi, iar
Ortodoxie ştim că e numai greacă şi rusă». Iar când ortodoxul român precizează: «Nu suntem slavi, ci latini ortodocşi», occidentalul
întreabă: «Dar ce a dat Ortodoxia românească Ortodoxiei în general? Nu se cunoaşte nici o contribuţie a ei la spiritualitatea
ortodoxă»”
Părintele DUMITRU STĂNILOAE18

Deşi există destule dovezi care atestă răspândirea unui mare număr de monahi sihaştri pe
teritoriul românesc, înainte de secolul al XIV-lea, este îndeobşte afirmat faptul că în Ţările Române
isihasmul şi spiritualitatea filocalică au fost introduse la modul general începând cu secolul
al XIV-lea, rămânând o realitate neîntreruptă de-a lungul secolelor ce vor urma, la fel ca şi în muntele
Athos19.
Astfel, în secolul al XVIII-lea, când va veni de la Poltava în Moldova, călugărul Paisie va găsi
aici un monahism înfloritor, care prin numeroşii săi reprezentanţi, practica, în continuarea
neîntreruptă a acestei tradiţii, o viaţă isihastă, însufleţită de rugăciunea lui Iisus.
Totodată, şi în cadrul creaţiei teologice româneşti, s-a putut menţine neîncetat vechea linie
patristică, prin scrierile lui Neagoe Basarab, ale mitropolitului Varlaam şi Dosoftei sau ale
cărturarului Dimitrie Cantemir, în timp ce teologia greacă şi rusă erau marcate de oscilaţia între
influenţa catolică şi cea protestantă20.

14
În literatura duhovnicească a secolului al XIV-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate, care s-
a arătat pe muntele Tabor în trupul Domnului Hristos. Lumina taborică nu este o vedere a slavei dumnezeieşti, ci a slavei firii Sale.
Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Slava este o realitate eshatologică nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi
mediul Împărăţiei lui Dumnezeu viitoare, ea fiind văzută şi gustată de Sfinţi încă de aici.
15
Ibidem, p. 213.
16
John Meyendorff, op. cit., p. 94.
17
Părintele Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 21.
18
Mitropolitul Serafim Joantă, Isihasmul, tradiţie şi cultură românească, editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 17.
19
Augustin Faur, Monahismul românesc şi reorganizarea lui, în rev. „Studii Teologice”, nr. 2, 1950, p. 296-298.
20
La greci, tendinţa catolicizantă va fi reprezentată de Meletie Sirigul şi de patriarhul Dositei al Ierusalimului, iar cea protestantă de
Chiril Lukaris, Mitrofan Critopol şi Ioan Cariofil. La ruşi, tendinţa catolicizantă va fi reprezentată de Şcoala de la Kiev, până la Petru cel
Mare, în timp ce tendinţa rotestantă va începe cu Petru cel Mare, prin Teofan Procopovici, până ce prin Dimitrie Cantemir începe să se
descopere linia ortodoxă, care va fi întărită mai apoi prin Sfinţii stareţi Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicikovski, trăitori în
Moldova, unde au venit foarte probabil după ce au aflat de monahismul acesteia, prin Dimitrie Cantemir.
5
În ceea ce priveşte existenţa unui monahism românesc în cadrul căruia erau experimentate
practicile rugăciunii isihaste, mitropolitul Tit Simedrea evidenţiază într-un studiu21 faptul că în jurul
Sfântului Grigorie Sinaitul, printre monahii proveniţi din alte neamuri ortodoxe, se aflau şi călugări
români, presupoziţie nuanţată şi de istoricul Răzvan Theodorescu, care spunea: „Existenţa unui
monahism românesc în perioada anterioară celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea, cu unele ecouri ale
vieţii călugăreşti din Peninsula Balcanică, din centre de seamă, precum cele de la Paroria şi Kelifarevo... poate fi
bănuită cu temei, în unele modeste schituri de lemn sau chiar de piatră, a căror amintire ni s-a păstrat, putând
aduna laolaltă, pe malul Dunării sau sub munte, în întinsele regiuni păduroase, sau cele colinare, pe călugării
care, departe de oraşe... îşi vor fi organizat existenţa după canoanele cinului monahal ortodox... înaintea
apariţiei primelor mînăstiri cunoscute documnetar în Moldova şi Muntenia”22.
În ceea ce priveşte pătrunderea spiritualităţii isihaste în Ţara Românească, alături de existenţa
unui cler de mir, înainte de aşezarea primului mitropolit la Curtea de Argeş, în anul 1359, există o
serie întreagă de dovezi directe şi indirecte în acest sens 23. De pildă, această stare de fapt este amintită
şi în actul sinodal eliberat de Constantinopol pentru întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei24, iar unele
cercetări arheologice sau deducţii istorice conduc la această concluzie. Astfel, pictura unei biserici
rupestre de lângă Câmpulung, este datată ca provenind de pe la sfârşitul secolului al XIII-lea25.
Cercetările istoricului Pavel Chihaia pun începuturile acestor mici aşezări isihaste în legătură
cu influenţa şcolii de la Kelifarevo a Sfântului Teodosie, un ucenic bulgar al Sfântului Grigorie
Sinaitul26, părere susţinută şi de cercetătorul Emil Turdeanu27, care afirmă ca deplin dovedită
pătrunderea spiritualităţii isihaste în teritoriul românesc prin intermediul monahilor ce au stat alături
de Sfântul Teodosie la Kelifarevo: „Tradiţia culturală a Paroriei va pătrunde la nordul Dunării câţiva ani
mai târziu, după moartea lui Grigorie Sinaitul, întâmplată la 1346, prin intermediul unui alt centru isihast,
mănăstirea de la Kelifarevo, întemeiată de Teodosie, ucenicul lui Grigorie Sinaitul, în apropiere de Târnovo.
Datorită ucenicilor bulgari de la Parorie, cu Teodosie în frunte, datorită mai ales focarului de spiritualitate
isihastă aprins la Kelifarevo, opera lui Grigorie Sinaitul a fost tradusă în bulgară şi răspândită apoi în nordul
Dunării”28.
Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că spiritualitatea isihastă a pătruns în Ţara
Românească şi prin intermediul legăturilor strânse pe care voievodul ungrovlah le avea cu
Mănăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte. În acest sens, există dovezi care atestă faptul că domnitorul
Vladislav I a făcut numeroase danii acestei mănăstiri, în timpul egumenului Hariton, în vederea
renovării integrale a sfântului lăcaş29.
Acest gest ne poate trimite cu gândul la prezumţia că mai mulţi monahi români se vor fi aşezat
în mănăstirea condusă de stareţul Hariton, într-o vreme în care isihasmul era larg promovat prin
activitatea patriarhilor Calist şi Ignatie, ucenicii Sfântului Grigorie Palama30.
Monahii români nu au rămas definitiv la Athos, în acest sens fiind cunoscut faptul că, înainte
de anul 1370, un număr mare de monahi români s-a întors în ţară, neputându-se împăca cu viaţa de
obşte athonită, cu atât mai mult cu cât în ţară au trăit în mici schituri şi nu în comunităţi extinse, ca şi
cele din Athos31. Abia după ce voievodul Vladislav va obţine prin corespondenţă, de la stareţul
Hariton al Cutlumuşului, permisiunea ca monahii plecaţi din Ţara Românească să ducă o viaţă mai
21
Tit Simedrea, Viaţa mănăstirească în Ţara Românească înainte de 1370, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 80, 1962, p. 677.
22
Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X – XIV), Bucureşti, 1974, p. 219.
23
Amănunte referitoare la aceste argumente oferă Tit Simedrea, în studiul citat – v. supra, precum şi Vasile Iorgulescu, în studiul:
Mărturii privind monahismul pe pământul românesc înaintea Sfântului Nicodim, în rev. „Biserica Ortodoxă Romînă”, nr. 101, p. 254-259.
24
Tit Simedrea, op. cit., p. 682.
25
Carmen Laura Dumitrescu, Biserica rupestră Corbii de Piatră, cel mai vechi ansamblu de pictură cunoscută astăzi în Ţara Românească, în rev.
„Studii şi cercetări de istoria artei” – seria „Arta plastică”, tom II, Bucureşti, 1975 – apud Preot profesor doctor Dumitru Stăniloae, Besii
în mănăstirile din Orient, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, XCIV, nr. 5-6, Bucureşti, 1976, p. 587- 590.
26
Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1975 – v. cap. Etapa Neagoe Basarab a complexului monastic isihast din
munţii Buzăului, p. 240 – 255.
27
Emil Turdeanu, La litterature bulgare au XIV siecle et sa diffusion dans les pays danubiens, Paris, 1947 – apud Preot profesor doctor
Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului românesc, ed. Scripta, Bucureşti, 1992, p. 9.
28
Ibidem, p. 11.
29
Mitropolitul Serafim Joantă, op. cit., p. 30.
30
Preot profesor doctor Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 13.
31
Preot profesor Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 13-14.
6
retrasă, aceşti monahi se vor întoarce din nou la Cutlumuş, iar unul dintre ei, pe nume Melchisedec,
chiar va ajunge egumen al acestei mănăstiri, între anii 1370 – 137532.
Un alt impuls de viaţă duhovnicească în uh isihast va fi adus în Ţara Românească de călugărul
Nicodim, un adevărat reorganizator al monahismului românesc. În ceea ce priveşte profilul său
duhovnicesc, „e un consens asupra faptului că Nicodim a fost un adept al isihasmului”33.
Sfântul Nicodim va întreţine o bogată corespondenţă cu patriarhul Eftimie de Târnovo, un
ucenic direct al Sfântului Teodosie. Patriarhul Eftimie a dat un deosebit avânt traducerilor de scrieri
duhovniceşti din greceşte, el însuşi fiind autorul unor scrieri cu caracter profund duhovnicesc34.
În ceea ce priveşte teritoriul Moldovei, începând cu domnia lui Alexandru cel Bun, care pune
bazele Mitropoliei moldave, cu sediul la Suceava, vor fi aduse de peste hotare operele unor autori
isihaşti, precum Grigorie Sinaitul sau Patriarhul Filotei, scrieri ce vor fi traduse în limba slavonă
bisericească. Este evident faptul că aceste scrieri isihaste, laolaltă cu cele venite prin Kelifarevo, deşi
în traduceri slavone, nu vor rămâne fără rodire în viaţa monahală românească, căci dacă nu ar fi fost
aşa, nu s-ar fi simţit nevoia ca acestea să fie copiate şi răspândite în Ţările Române35.
De o importanţă deosebită în dovedirea trecutului isihast al monahismului românesc este
frecventa utilizare în vocabularul popular a termenului „sihastru”, cu derivatul său „sihăstrie”,
termenul „sihastru” fiind transcrierea românească a cuvântului „isihast”36.
Cercetările istorice dovedesc faptul că oriunde s-au înălţat mănăstiri mai mari, aproape în mod
automat, în jurul acestora au existat unul sau mai mulţi sihaştri, care locuiau de multe ori în chilii
săpate în stâncă sau în bordeie din lemn. Astfel, există chiliile săpate în stâncă din munţii Buzăului,
chilia Sfântului Daniil Sihastrul de la Putna sau chilia de la Tismana, aşa-numită a Sfântului
Nicodim37.
Părintele Ioanichie Bălan, prezintă în lucrarea sa, Patericul românesc38, vieţile mai multor
monahi ishaşti şi faptele lor de virtute. Astfel, este redată viaţa de nevoinţă duhovnicească a unui
sihastru din secolul al XV-lea, Cuviosul Iosif, care, în tinereţe, a înjghebat o mică sihăstrie
românească, împreună cu câţiva dintre ucenicii săi, în pustia Iordanului. Acesta, după căderea
Constantinopolului, se va retrage împreună cu ucenicii săi în muntele din vestul mănăstirii Bistriţa,
unde va zidi chilii mici din lespezi de piatră, pe întregul cuprins al acelui ţinut, astfel încât numărul
sihaştrilor de aici ajunge în secolul XVII la peste 40039.
În aceeaşi ordine de idei, în intervalul secolelor XV – XVII, Patericul românesc redă o serie
întreagă de figuri de monahi îmbunătăţiţi care sihăstreau în munţi, dintre care se cuvine să îi amintim
pe: Onufrie Sihastrul, Serafim Sihastrul şi Pavel Sihastrul, care s-au nevoit în munţii Tazlăului,
monahul Silvestru şi pustnicul Vucol, din munţii Ceahlăului, precum şi ieromonahul Irodion, stareţul
mănăstirii Lainici, originar din Teiuş, pe care însuşi Sfântul Calinic, în timp ce era episcop la Râmnic,
şi-l va alege ca duhovnic, pentru ca prin Părinţii Ioanichie Moroi de la mănăstirea Sihăstria, Atanasie
Păvălucă de la Neamţ, Irinarh Roset, schimonahul din pădurile din jurul schitului Nechit, Nectarie
protopsaltul, ieroschmonahul Iustin de la Neamţ sau Prea Cuviosul Părinte Ioan Iacob Hozevitul
tradiţia sihaştrilor să se perpetueze până aproape de zilele noastre, în linia neîntreruptă a tradiţiei
isihaste din ţara noastră.

B. SECŢIUNEA a III-a:

32
Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 220.
33
Ibidem, p. 221-222.
34
Astfel sunt, de pildă, scrierile: Viaţa Sfintei Parascheva, preluată de Varlaam în „Cartea de învăţătură” şi Panegiricul la Sfinţii Constantin
şi Elena, din care Neagoe Basarab va cita foarte mult în „Învăţăturile... către fiul său Teodosie”.
35
Preot profesor Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 19.
36
Ibidem, p. 22.
37
Mitropolitul Serafim Joantă, op. cit., p. 32.
38
Deşi aspectele aghiografice sunt preponderente în această lucrare, valoarea istorică a cărţii, cu atât mai mult cu cât se referă la primii
monahi isihaşti din ţara noastră cunoscuţi cu numele, fiind astfel cât se poate de importantă.
39
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Galaţi, 1990, p. 14-16.
7
Cuprins
1. Originile vieţii monahale şi practica rugăciunii isihaste pe teritoriul ţării noastre, până în
secolul al XIV-lea:

"Din multe mii abia de gasesti unul care sa fi implinit poruncile si tot ce e drept si sa fi atins neprihanirea sufletului; din multe mii
abia de gasesti unul care cu mari straduinte pentru rugaciunea curata sa fi gasit-o, sa fi rupt legaturile acestei vieti si sa fi dobandit
acea taina, pentru ca multi nu a reusit sa gaseasca rugaciunea curata, ci numai cativa. Un om care sa fi ajuns la taina care vine
dupa ea si care e dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de poate fi gasit din multe generatii."
Sfântul ISAAC SIRUL40

Sensul întocmirii acestei secţiuni este de a evidenţia, printr-o seamă de argumente istorice minimale,
faptul că isihasmul românesc a evoluat într-un cadru bine definit, într-un mediu creştin care îşi cunoaşte
începuturile încă din epoca apostolică, elementul determinant în ceea ce priveşte dezvoltarea isihasmului
ţinând în mod esenţial de însăşi dezvoltarea monahismului pe teritoriul românesc.

a. Contextul istoric creştin, după cucerirea Daciei de către romani şi după retragerea
aureliană:

• Caracterizare generală:
Este de la sine înţeles faptul că dezvoltarea isihasmului românesc nu poate fi separată de
dezvoltarea însăşi a monahismului românesc. În acest sens, o serie întreagă de cercetări istorice
referitoare la creştinismul românesc al primelor secole, au demonstrat, cu argumente de natură
istorică sau logică, faptul că pe teritoriul ţării noastre a existat o viaţă mănăstirească înfloritoare, şi
aceasta nu numai începând cu secolul al XIV-lea, ci chiar din primii ani ai creştinismului pe teritoriul
românesc. Şi în această privinţă, trebuie observat faptul că dezvoltarea monahismului a urmat
întotdeauna dezvoltării creştinismului, căci în locurile în care creştinismul prindea rădăcini, curând
apăreau şi primii monahi şi astfel luau fiinţă şi primele comunităţi monahale. De asemenea, trebuie
menţionat faptul că monahismul timpuriu pe teritoriul ţării noastre a avut un caracter eremitic sau
semieremitic, acest caracter fiind condiţionat de însăşi dezvoltarea creştinismului.

• Poporul român, un popor latin:


În contextul valorilor europene, cultura românească apare sub forma a ceea ce istoricii au
numit „miracolul românesc”, expresie ce vizează modul în care poporul român, singurul popor latin
din spaţiul balcanic-răsăritean, situat la confluenţa atâtor naţiuni slave, a reuşit să îşi păstreze peste
veacuri fiinţa naţională şi să supraviţuiască vicisitudinilor istorice.
În acest sens, este cunoscut faptul că în cadrul genezei poporului român au concurat trei
factori determinanţi: geto-dacii autohtoni (ramura nord-dunăreană a marii familii tracii), romanii
colonizatori (stăpânii propriu-zişi ai Daciei între anii 106-275) şi credinţa creştină, al cărei rol în
procesul de romanizare a dacilor a fost la fel de mare ca şi romanizarea însăşi41.
S-a afirmat faptul că romanizarea dacilor, ca şi încreştinarea lor, au fost facilitate într-o mare
măsură de comunitatea de limbă şi rasă pe care o păstrau cu tracii sud-dunăreni, care au fost
încorporaţi în cadrul Imperiului Roman cu mult înainte de a fi cucerit teritoriul dac. În timp, însă,
tracii sud-dunăreni vor fi asimilaţi sau dislocaţi din teritoriile lor, în urma instalării slavilor în secolul
al VII-lea la sud de Dunăre.
Începând cu secolul al VII-lea, populaţia daco-romană devine deja o populaţie protoromână,
deţinând toate trăsăturile caracteristice unei noi etnii, pentru ca spre sfârşitul primului mileniu
creştin să fie menţionate primele formaţiuni politice româneşti.

• Poporul român creştin:

40
Apud Mitropolitul Serafim Joantă, op. cit., p. 18.
41
Istoria României (colectiv), editura Corint, Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 82.
8
Astfel, originile creştine ale poporului român se confundă cu acelea ale formării sale, ambele
procese evoluând împreună, de unde rezultă şi constatarea că spre sfârşitul primului mileniu creştin,
va apărea un nou popor, şi acesta în întregime creştin.
Încreştinarea poporului român s-a produs ca urmare a propovăduirii Sfântului Apostol Andrei
şi, după unele noi cercetări, a Sfântului Apostol Filip, care a atins regiunile sud-dunărene, în special
Sciţia Mică (Dobrogea) şi a avut asemenea rezultate, încât spre sfârşitul secolului al III-lea şi începutul
secolului al IV-lea, aici existau circa 40 de scaune epicopale aparţinând populaţiilor trace latinizate
din această regiune. În mod logic, misiunea creştină s-a îndreptat şi înspre nordul Dunării, spre daco-
romanii care aparţineau aceleiaşi familii trace.
În acest sens, o importanţă deosebită pentru demonstrarea stadiului de organizare şi
dezvoltare la care ajunsese creştinismul românesc în secolul al IV-lea, este îndeajuns să evidenţiem
cultura şi viaţa sfântă a câtorva dintre episcopii Tomisului, prototipuri ale ierarhilor isihaşti de mai
târziu.
Astfel, este demn de menţionat Sfântul Episcop Bretanion, prăznuit la 25 ianuarie, marele
apărător al credinţei niceene, care a avut curajul de a se oune în mod făţiş împăratului arian Valens,
împreună cu credincioşii săi. Istoricul bisericesc Sozomen îl va numi pe Bretanion: „om competent şi
renumit pentru viaţa sa virtuoasă”.
Apoi, nu mai puţin important este modelul de trăire creştină al episcopului Teotim, care şi-a
impresionat contemporanii prin ţinuta şi austeritatea vieţii sale monahale, precum şi cel al
episcopului Ioan, participant activ în cadrul luptelor teologice din vremea sa, pe care scriitorul latin
Marius Mercator îl considera a fi „unul dintre cei mai buni teologi ai timpului său şi unul dintre cei
mai aprigi adversari ai nestorianismului şi eutihianismului. Viaţa creştină în Dobrogea va cunoaşte
epoca celei mai mari înfloriri ale sale între secolele V-VI, pentru ca la începutul secolului următor,
invazia avară să distrugă cea mai mare parte a oraşelor regiunii.
Se presupune în mod logic faptul că misiunea creştină a episcopilor dobrogeni trebuie să se fi
extins şi asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, ale căror Biserici nu erau atât de bine organizate,
întrucât influenţa bizantină pătrunsese aici mult mai puţin.
Totuşi, există o serie de surse istorice care vorbesc în mod sporadic despre existenţa unor
episcopi la nordul Dunării, începând cu secolul al IV-lea. Astfel, un anume Ursus, „Episcop al
Bisericii avariţienilor”, a participat la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, scaunul său episcopal având
reşedinţa, cel mai probabil, la Morisena (în Banat), un important centru creştin, încă dinsecolul al IV-
lea.
Mai târziu, o epistolă a Papei Inocenţiu al III-lea, datând din secolul al III-lea, adresată regelui
Emeric al Ungariei, îi cerea acestuia să supună autorităţii papale „Episcopia de rit grecesc”, care se
afla pe moşia fiilor cneazului Bâlea din Transilvania. Totodată, şi regele îl va informa pe papă despre
starea de ruină în care se aflau bisericile „călugărilor greci” (români ortodocşi) din regatul său,
cauzată de neglijenţa „Episcopilor diocezani”. Şi Papa Grigorie al IX-lea era neliniştit, în anul 1234, de
activitatea „pseudoepiscopilor de rit grecesc” din Moldova, care, cel mai probabil, fără a avea o
reşedinţă precisă, sunt consideraţi a fi liderii unei Biserici locale cu organizare incipientă, care
întreţinea raporturi directe cu scaunele episcopale din împrejurimi42.

b. Viaţa monahală pe teritoriul ţării noastre până în secolul al XIV-lea:

Bibliografia utilizată:

A. Lucrări generale referitoare la spiritualitatea ortodoxă. Introduceri în isihasm:

Astfel sunt scaunele episcopale cele din Dobrogea, din sudul Dunării sau de la Halici, încă din secolul al XII-lea – v. Preot profesor
42

Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 10.


9
1. Brancianinov, Sfântul Ignatie, Călăuza rugătorului. Izbăvirea de durerile chinurilor
zadarnice – Experienţe ascetice, vol. IV, editura Sofia, Bucureşti, 2001, p. 5 – 55.
2. Bria, preot profesor dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 213 – 214 / 281 – 282 /
141 – 142.
3. Costa de Beauregard, Părintele Marc Antoine, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 213 – 229.
4. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1996, p. 118 – 134.
5. Hausherr, Irenée, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, editura
Deisis, Sibiu, 1999, p. 27 – 55.
6. Hierotheos, mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, editura
Bunavestire, Bacău, 2000, p. 43 – 44 / 62 – 69 / 352 – 355.
7. Istoria României (colectiv), editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 77 – 106 / 120 – 134.
8. Meyendorff, John, Teologia bizantină, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 89 – 106.
9. Păcurariu, preot profesor dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 51 – 62 /
94 – 144 / 171 – 238 / 284 – 317.

B. Lucrări despre isihasmul românesc:

 Cărţi:

1. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul românesc, Galaţi, 1990, p. 12-67.


2. Ionaşcu, Părintele Juvenalie, Experienţa rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea românească,
editura Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 15 – 55 / 237 – 275.
3. Joantă, Mitropolitul Serafim, Isihasmul – tradiţie şi cultură românească, editura Anastasia,
Bucureşti, 1994, p. 27 – 229.
4. Paisie de la Neamţ, Cuviosul, Autobiografia unui „stareţ” urmată de viaţa stareţului Paisie
scrisă de monahul Mitrofan, editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 18 – 80.
5. Plămădeală, Mitropolit Antonie, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 124 / 203 / 272 – 273 / 277 / 370 – 371 / 372.
6. Raccanello, Dario, Rugăciunea lui Iisus în scrierile stareţului Vasile de la Poiana Mărului,
editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 21 – 44 / 197 – 216.
7. *** Românii în reînnoirea isihastă – Studii închinate Cuviosului Paisie de la Neamţ la
bicentenarul săvârşirii sale, editura Trinitas, Iaşi, f. a.
8. Stăniloae, preot profesor dr. Dumitru, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, editura
Scripta, Bucureşti, 1992, p. 5 – 27.
9. Theodorescu, Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti
(secolele X – XIV), Bucureşti, 1974, p. 219 – 220.

 Studii:
1. Bodogae, preot profesor dr. Teosor, Tradiţia Sfântului Munte în viaţa popoarelor ortodoxe,
în rev. „Ortodoxia”, an V, nr. 2, aprilie – iunie 1953, p. 206 – 219.
2. Brătulescu, prof. Victor – Sfântul Nicodim, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 5 – 6, 1970, p.
587 – 598.
3. Bulat, prof. T. G., Mărturii doumentare cu privire la episcopatul Sfântului Calinic al
Râmnicului şi Noului Severin, 1850 – 1868, în rev. „Mitropolia Olteniei”, anul XX, nr. 3 – 4,
mart. – apr. 1968, p. 287 – 291.

10
4. Ciurea, pr. conf. Alexandru I., Momente şi aspecte esenţiale ale influenţei Sfântului Munte
asupra vieţii religioase din Ţările Române, în rev. „Ortodoxia”, an V, nr. 2, aprilie – iunie
1953, p. 279 – 294.
5. Cocora, pr. Gabriel, Mitropolitul Veniamin Costachi, traducător şi diortositor de cărţi
bisericeşti, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an XCIX, nr. 5 – 6, mai –iunie, 1981, p. 663 –
668.
6. Cocora, pr. G – Constantinescu, pr. H., Poiana Mărului, în rev. „Glasul Bisericii”, anul
A. SECŢIUNEA
XXIII, nr.I 5- Argument:
– 6, mai – iunie, 1964, p. 466 - 501. MERITĂ SĂ REŢIN!
1. Isihasmul românesc – un moment teologic şi
7. Dima, Magistrand Dumitru, Contribuţia românească la cunoaşterea cultural în istoria ----------------------------------------
isihasmului, în rev.
Europei; „Studii Teologice”, seria II, anul XVII, nr. 9 – 10, nov. – dec, 1965, p. 571 – 580. ----------------------------------------
2. Sensul studiilor referitoare la isihasmul românesc; ----------------------------------------
8. Eftimie, pr. Andrei, Influenţa paisiană în mănăstirile româneşti, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, an XI, nr. 4 – 6, aprilie – iunie, 1966, p. 331 – 348. ----------------------------------------
B. SECŢIUNEA a II-a – Aspecte preliminare: ----------------------------------------
9. Faur, Augustin, Monahismul românesc şi reorganizarea lui, în rev.
1. Practica rugăciunii isihaste în spiritualitatea ortodoxă;
„Studii Teologice”, nr. 2,
1950,isihşti
p. 295 ----------------------------------------
2. Monahii în –tradiţia
306. Ortodoxiei româneşti;
10. Gheorghescu, Chesarie, Personalitatea relios-morală a stareţului ----------------------------------------
Paisie Velicikovski, în rev.
„Glasul Bisericii”, nr. 9, 1970, p. 114 – 119. ----------------------------------------
C. SECŢIUNEA a III-a - Cuprins:
11. Gladcovschi, Arhimandrit
1. Originile vieţii monahale şi practica Atanasie, Gheorghe
rugăciunii Arhimandritul,
neîncetate pe
----------------------------------------
stareţul Mănăstirii Cernica, în
teritoriul rev. „Glasul
ţării noastre, Bisericii”, an XV,
până în secolul alnr. 12, decembrie, 1956, p. 716 – 724.
XIV-lea: ----------------------------------------
a. Contextul
12. Ionescu, istoricMitropolitul
pr. Ioan, creştin, dupăGrigorie cucerirea Daciei de
Dascălul, către„Glasul
în rev. ----------------------------------------
Bisericii”, an XLVIII, nr. 2
–romani şi după
3, martie retragerea
– iunie, 1989,aureliană;
p. 122 – 136. ----------------------------------------
b. Viaţa monahală
13. Iorgulescu, Vasile,pe Mărturii
teritoriul ţării noastre,
privind până în secolul
monahismul al
pe pământul ----------------------------------------
românesc înaintea Sfântului
XIV-lea;
Nicodim, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 101, 1983, p. 253 – 263. ----------------------------------------
2. Premisele
14. Micle, răspândirii
Veniamin, isihasmului în Ţările Române:
Despre monahismul ortodox român, anterior----------------------------------------
secolului al XIV-lea, în rev.
a. Factorii care au înlesnit răspândirea curentului isihast în ----------------------------------------
„Glasul Bisericii”, nr. 37, 1978, p. 300 – 317.
Ţările Române; ----------------------------------------
15. Simedrea, Tit, Viaţa mănăstirească în Ţara Românească îniante de anul 1370, în rev.
b. Legăturile întreţinute de comunităţile monahale româneşti cu ----------------------------------------
„Biserica Ortodoxă Română”, nr. 80, 1962, p. 673 – 687.
mănăstirile din sudul Dunării; ----------------------------------------
16. Telea, prof. Drd.
c. Reorganizarea Marius, Mişcarea
monahismului românesc: isihastă şi legăturile
Sfântul Nicodim de cu românii, în rev. „Revista
Teologică”, ----------------------------------------
la Tismana; nr. 1, , 1995, p. 57 – 91.
3. Viaţa Zăvoianu,
17. monahală şiDrd. Corneliu,
practica rugăciunii Rugăciunea
isihaste pânălui Iisus în Imperiul ----------------------------------------
în momentul bizantin. Răspândirea ei în
Peninsula înXVIII-lea:
rev. „Glasul Bisericii”, nr. 11 – 12, 1981, p. 34 – 51. ----------------------------------------
reînnoirii isihaste Balcanică,
din secolul al
----------------------------------------
a. Aşezăminte monahale isihaste, între secolele XV-XVIII;
----------------------------------------
b. Ţările Române şi ajutoarele pentru „Locurile Sfinte”;
c. Semnificaţii ale spiritualităţii isihaste în Învăţăturile lui Neagoe ----------------------------------------
"DinBasarab
multecătre fiulde
mii abia său Teodosie;
gasesti
Teodosie ----------------------------------------
unul; care sa fi implinit poruncile si tot ce e drept si sa fi atins neprihanirea sufletului; din
4.multe mii abia despiritualităţii
Renaşterea gasesti unul careisihaste
cu mari straduinte
în secolul pentru rugaciunea curata
al XVIII-lea: ----------------------------------------
Rolulsa fi gasit-o, sa fi rupt legaturile acestei vieti
si sa fi dobandit acea taina, pentru ca multi nu a reusit
stareţilor Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicikovski: sa gaseasca rugaciunea curata, ci ----------------------------------------
numai cativa. Un om care sa fi ajuns
la taina care vine dupa ea si care e dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de poate fi gasit din multe generatii."
----------------------------------------
a. Contextul istoric premergător înnoirii isihaste în Rusia şi în Sfântul Isaac Sirul
Ţările Române; ----------------------------------------
b. Stareţul Vasile de la Poiana Mărului şi rolul său în înnoirea ----------------------------------------
isihastă; ----------------------------------------
c. Stareţul Paisie Velicikovski şi rolul său în înnoirea isihastă;
Între practicarea sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii şi ---------------------------------------- înnobilarea spiritului
prin cultură ----------------------------------------
5. Curentul „paisianist” în Ţările Române: ----------------------------------------
a. Mănăstirea Neamţ după moartea stareţului Paisie; ----------------------------------------
b. Mitropolitul Veniamin Costachi; ----------------------------------------
c. Ucenicii şi continuatorii operei de renaştere isihastă a
----------------------------------------
stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani din Ţara
----------------------------------------
Românească;
----------------------------------------
6. Reafirmarea isihasmului românesc în secolul XX: ----------------------------------------
a. Redescoperirea textelor patristice: renaşterea filocalică; ----------------------------------------
b. Poezia de inspiraţie isihastă: Daniil Sandu Tudor; ----------------------------------------
c. Monahismul românesc în secolul XX: locul şi rolul său în ----------------------------------------
mişcarea de reînnoire isihastă; ----------------------------------------
d. Provocările mileniului III: Isihasmul şi ofensiva 11 yoga. ----------------------------------------
----------------------------------------
F. SECŢIUNEA a IV-a: Consideraţii finale: ----------------------------------------