DEPRESIA LA SUGAR

Depresia este o boală mentală caracterizată printr-o modificare profundă a

stării timice, a dispoziţiei în sensul tristeţii, a suferinţei morale şi a încetinirii
psihomotorii.
Însoţită uneori de anxietate, depresia întreţine la pacient o impresie dureroasă
de neputinţă globală, de fatalitate dezesperantă şi provoacă uneori meditaţii
subdelirante pe tema culpabilităţii, a lipsei de merit, a autodeprecierii, putând să-l
facă să se gândească la sinucidere şi uneori chiar s-o facă.
Factorii cauzali în apariţia tulburărilor depresive pot fi grupaţi în:
-factori predispozanţi sau de vulnerabilitate
-factori precipitanţi sau “trigger”
Factorii predispozanţi:
Factorii genetici: în tulburările afective, 50% reprezintă rolul factorilor genetici
şi 50% al celor de mediu. Riscul de a face depresie este de 15-45%, când unul
dintre părinţi este bolnav, riscul crescând când amândoi au tulburări depresive.
Există numersoase căi prin care depresia unui părinte poate influenţa copilul: prin
impactul direct al simptomelor depresive, interacţiunea redusă mamă-copil. Vârsta
de debut este un important indicator de predicţie - cu cât vârsta la care a debutat
tulburarea la părinţi a fost mai mică, şansa ca urmaşii să facă boala este mai mare.
Nu întotdeauna continuitatea tulburării afective este asigurată genetic, agregarea
familială specifică se poate datora anumitor agresiuni persistente în mediu. Dar şi
copilul poate determina reacţii parentale negative, care cresc riscul psihopatologiei la
copil.
Copii care trăiesc în familii dezorganizate, conflictuale, în condiţii defavorabile
economic, dar şi afectiv, prin lipsa de valorizare şi stimulare, sunt predispuşi la
apariţia trăirilor de inadecvare şi inutilitate. Unii autori au demonstrat faptul că
anumiţi copii devin expuşi la conflict datorită faptului că mamele sunt mai puţin
capabile să le protejeze. Între copii care au experimentat evenimente specifice,
simptomele depresive au fost găsite în asociaţie atât cu abuzul fizic, cât şi cu abuzul
sexual. Tulburările depresive au fost estimate ca apariţie la aproximativ 20% din
copii maltrataţi.
 Factorii precipitanţi sau trigger: sunt consideraţi în tulburările depresive:
evenimentele nefavorabile de viaţă, precum şi diferite boli virale sau microbiene
grave, stările post infecţioase.
Primul episod depresiv sensibilizează sistemul nervos central pentru alte
episoade depresive. Dacă primul episod necesită un trigger psihosocial, cu cât
puseele se repetă, durata dintre ele va fi mai scurtă şi declanşatorii externi vor lipsi.
Concepţia psihanalitică afirmă că aspectul central al tulburării depresive este
pierderea obiectului valorizat sau iubit, prin separare, respingere sau moarte, prin
pierderea unor idealuri sau aspiraţii. În depresie Eul se va identifica cu obiectul
pierdut, asumându-şi sentimentele ambivalente de dragoste şi mai ales de ură faţă
de acest obiect: “Umbra obiectului, scrie Freud, a căzut astfel peste Eu, care a putut
fi atunci judecat de o instanţă specifică drept un obiect, drept obiectul abandonat. În
acest fel, pierderea obiectului se transformase într-o pierdere a Eului, iar conflictul
dintre Eu şi persoana iubită, într-o sciziune între critica Eului şi Eul modificat prin
identificare” (Doliu şi melancolie, 1915).
În mod obişnuit obiectele reprezintă persoane semnificative din copilăria
timpurie, părinţii şi cel mai adesea mama. Pierderea suferită la începuturile copilăriei
reprezintă un factor de vulnerabilitate, pe baza căruia se va dezvolta tulburarea
depresivă la vârsta adultă dacă individul este confruntat cu o pierdere semnificativă
sau o dezamăgire.
În viziunea lui Klein, predispoziţia la depresie nu se datorează traumatismelor
timpurii, ci calităţii legăturii mamă-copil din primul an de viaţă, carenţelor în
asigurarea de către mamă a protecţiei securităţii, stărilor de bine sau dragostei. Un
copil care a experimentat asemenea privaţiuni nu va reuşi să depăşească
ambivalenţa faţă de obiectele iubite şi va fi predispus depresiei. Perspectiva
deschisă a lui Klein se apropie de concepţiile actuale care evidenţiază rolul relaţiilor
timpurii dintre mamă şi copil în procesul de modelare a personalităţii, în formarea
percepţiei sociale, în condiţionarea adaptării.
Vulnerabilitatea la depresie în concepţia lui Bowlby este condiţionată de
experienţele ataşamentului timpurii. Autorul susţine existenţa unei tendinţe
înnăscute de căutare a stimulării şi de provocare a ataşamentului faţă de obiectele
semnificative care oferă copilului protecţie şi sprijin. Dacă ataşamentul timpuriu este
perturbat, în sensul că nu este sufcient de puternic ori se dezvoltă ca ataşament
evitativ, rezistent sau dezorganizat, pe parcursul vieţii vor apărea perturbări în
relaţiile interumane. Dacă apar perturbări în ataşament (tipic faţă de figura mamei),
inaccesibilităţii sau lipsei de reciprocitate afectivă din partea mamei, se va dezvolta o
puternică vulnerabilitate la depresie.
Cele mai multe trăsături de personalitate asociate cu predispoziţia pentru
depresie, vizează dependenţa interpersonală: nevoia excesivă de asigurare, de
susţinere şi atenţie din partea altora.
Debutul depresiei se leagă de cel puţin trei domenii de factori:
➢ Declanşatori depresogeni: pierderea reală a unei persoane de
ataşament, abandon, divorţul părinţilor, schimbarea domiciliului,
rejecţie, separare, încadrare în şcoală
➢ Factori de risc sau vulnerabilitate: calitatea legăturilor de ataşament,
contextul şi natura socializării timpurii, nivelul cognitiv de procesare,
reprezentarea imaginii de sine, calitatea mediului familial, bolile
medicale, dar mai ales bolile afective familiale
➢ Resursele sociale reduse sau inadecvate de coping: de a face faţă
multiplelor solicitări din mediul de viaţă.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii în ICD-10 codifica depresia, în cadrul
tulburărilor afective, sub forma:
1. episod depresiv
➢ episod depresiv uşor cu sau fără simptome somatice
➢ episod depresiv moderat cu sau fără simptome somatice
➢ episod depresiv sever cu sau fără simptome psihotice
2. tulburare afectivă bipolară
➢ tulburare cu episod actual depresiv uşor sau moderat, cu sau
fără simptome somatice
➢ tulburare cu episod actual depresiv sever cu sau fără simptome
psihotice
3. tulburare depresivă recurentă
➢ tulburare cu episod actual uşor cu sau fără simptome somatice
➢ tulburare cu episod actual moderat cu sau fără simptome
somatice
➢ tulburare cu episod actual depresiv sever cu sau fără simptome
psihotice
4. tulburare persistentă a dispoziţiei afective - distimia
5. tulburarea depresivă recurentă
 Studiul depresiei în perioada copilăriei a început mult mai târziu comparativ
cu studierea tulburării la vârsta adultă. Multă vreme depresia în perioada copilăriei a
fost privită prin câteva clişee:
-este rară şi dacă există, apare la toţi
-este tranzitorie
-reprezintă un stadiu normal al dezvoltării
-dacă există este mascată, nu se exprimă direct
Interpretarea tulburărilor afective la copii este marcată de părerea că aceştia
sunt prea imaturi pentru a putea exprima depresia, acest progres necesitând
existenţa unui superego şi a altor nivele de dezvoltare pe care cronologic, copilul nu
le-a atins încă.
Primele descrieri ale tulburării depresive la sugar au fost făcute încă din 1945,
de René Arpad Spitz, psihanalist american de origine ungară, sub numele de
depresie anaclitică. Termenul anaclitic, este un termen psihanalitic indicând o
asociere cu sau o sprijinire pe cineva. Este un fenomen sau simptom ce îşi are
originea în alt om sau este atribuit lui.
Depresia anaclitică desemnează după Spitz, tulburări ce intervin la copilul
privat de mama sa de care a fost anterior stâns legat, tulburări ce se instaurează
progresiv în perioada privaţiunii de asistenţa maternă tocmai datorită valorii afective
a ataşamentului anterior.
Perioada de sugar se întinde de la 1 lună la 12 luni de viaţă, această perioadă
fiind caracterizată prin creşterea copilului în greutate şi înălţime. Copilul rămâne în
această perioadă de timp cu o dependenţă accentuată faţă de mamă. Pentru copil
mama reprezintă o necesitate a existenţei sale fizice şi în acelaşi timp, cea care îl
asigură formarea şi dezvoltarea planului psihologic. În ceea ce priveşte dezvoltarea
psihică la copii putem vorbi de doi factori care au o importanţă deosebită: zestrea
biologică cu care a venit pe lume şi mediul în care creşte şi se dezvoltă.
În condiţii favorabile, pe tot parcursul perioadei sugare, are loc o continuă
dezvoltare profundă a vieţii psihice când se constituie şi se consolidează o serie de
funcţii şi însuşiri, ce organizează conduite cu un caracter tot mai specializat şi
adaptarea înregistrează progrese evidente de la o perioadă de timp la alta.
Pentru evoluţia copilului, comunicarea constituie unul din aspectele
fundamentale ale adaptării. Ea este în acelaşi timp un factor de echilibru al copilului
cu mediul înconjurător şi are o serie de componente formative. În această perioadă
un rol deosebit îl au reacţiile nonverbale, în care gestica, mimica, postura şi
paralimbajul sunt deosebit de active. Astfel la 3-4 săptămâni se manifestă zâmbetul,
ca expresie a reacţiilor non-verbale ce are loc prin aşa numitul “contact vizual” cu cei
din jur, o formă de privire intensă iradiant luminoasă. Într-o schemă similară a
comunicării se încadrează şi vocalizările şi gânguritul copilului. Pe locul al doilea, în
contextul reacţiilor non-verbale, se află gestica mâinilor, prin întinderea mâinilor şi
ale corpului pentru a fi luat în braţe, forme variate de mimică pentru stări de
disconfort, agăţarea, exprimarea afecţiunii sau a conduitelor de abandon (tăcerea,
geamătul, oftatul, ţipătul). Spre sfârşitul lunii a-10-a, atenţia copilului este îndreptată
spre cuvinte care devin elementele cele mai importante ale adaptării şi comunicării.
În condiţile în care dintr-un motiv sau altul copilul este abandonat de mamă pe
perioade diferite de timp, se observă apariţia unor efecte negative în evoluţia
ulterioară a copilului, concretizate în creşterea labilităţii şi fragilităţii biologice şi
psihice. Astfel copilul datorită carenţei afective poate dezvolta apariţia unor tulburări
depresive. Este important momentul, adică vârsta la care are loc separarea, cât de
mult durează, ce experienţe a avut copilul în prealabil legat de îngrijirile oferite de
mamă şi dacă el are la dispoziţie o mamă-substitut suficient de bună, care poate să
amortizeze pierderea persoanei de relaţie primară.
Bowlby a descris trei stadii ale reacţiei de separare:
-faza de protest - expresie a dureii şi suferinţei: copilul plânge, se agită,
încearcă să-şi urmărească părinţii, îi strigă (mai ales la culcare), este de neconsolat,
apoi după 2-3 zile manifestările zgomotoase se atenuează
-faza de disperare - manifestare a depresiei şi a doliului: copilul refuză
să mănânce, să fie îmbracat, rămâne închis, inactiv, nu cere nimic de la cei din jur
-faza de detaşare - travaliu psihic de apărare şi de reconstrucţie: nu
mai refuză prezenţa asistentelor, acceptă îngrijirile lor, hrana, jucăriile, dacă în acest
moment copilul îşi revede mama pare să n-o recunoască sau se retrage de la ea
Spitz relatează astfel că în comportamentul sugarilor plasaţi într-un mediu
nefavorabil după o separare maternă brutală, se observă mai întâi o perioadă de
plâns, de geamăt, ţipăt, expresie facială modificată. Însă nu orice ţipăt este semn de
tristeţe. În primul an de viaţă sugarii plâng destul de frecvent. Calitatea ţipătului însă
diferă, fiind posibilă perceperea unei diferenţe între ele: durere, foame sau
disconfort. Mai târziu apare o stare de retragere şi indiferenţă, în acelaş timp cu
apariţia unei regresii în dezvoltarea şi sau numeroase simptome somatice.
Cu cât copilul este mai mic cu atât simptomatologia se înscrie în conduitele
psihosomatice, anorexia şi tulburările de somn fiind cele mai frecvente, pot exista şi
episoade diareice, afecţiuni dermatologice, afecţiuni respiratorii. Tonusul copilului
este specific, hipertonic în jumătatea superioară: membrele superioare sunt în
extensie, pumnii închişi; hipotonic în jumătatea inferioară: membrele inferioare în
rotaţie externă, uneori în extensie, mişcările de pedalare atât de caracteristice
copiilor la această vârstă, când sunt bucuroşi lipsesc în general. Copilul este uneori
ca agăţat de degetul mare, pe care-l suge cu un aer absent timp îndelungat. Poate fi
dificil să-i întâlneşti privirea, care pare să plutească şi să fie atrasă ca un fluture de
tot felul de detalii având dificultăţi să se centreze pe interacţiunea cu adultul. Se
remarcă de asemenea şi lipsa de reacţie la stimuli cum sunt zâmbetul şi vorbele
prietenoase.
Totodată se observă absenţa manifestărilor de la trezire, absenţa gânguritului,
a jocurilor cu mâinile sau cu jucărioarele, absenţa curiozităţii exploratorii. Marile
achiziţii psihomotorii sunt întârziate, retard al apariţiei poziţiei aşezate, apoi a
mersului, apoi al curăţeniei care se fac în general la limita superioară a perioadei
normale. Exprimarea fonematică, apoi prin limbaj, este întotdeauna profund
perturbată şi întârziată.
Copilul apatic, astenic, trist, fără chef de joacă va fi investigat paraclinic
pentru eliminarea în gândirea diagnosticului a altor afecţiuni ce pot induce o astfel de
simptomatologie: boli somatice infecţioase, hematologice sau parazitare.
Este necesar:
-screeningul hematologic, urinar şi coproparazitologic
-examen EKG sau ECHO la nevoie pentru suspiciunea unor boli cardiace
-examinarea CT, RMN sunt necesare când se evidenţiază simptome neurologice
Diagnosticul pozitiv în tulburările de dispoziţie se formulează după obţinerea
tuturor informaţiilor anamnestice şi clinice:
-date de istoric cu precizarea:
-antecedentelor heredocolaterale
-a eventualelor suferinţe intra şi perinatale
-a condiţiilor familiale, a circumstanţelor de viaţă
-precizarea antecedentelor patologice– eventuale boli virale sau alte episoade
depresive
-aflarea evenimentelor traumatizante, care au marcat existenţa copilului şi
modul cum a reacţionat la ele
-examenul clinic, care poate releva apariţia adinamiei şi scăderea în greutate,
paliditatea, eventualele suferinţe somatice
-observaţia directă va evalua starea depresivă
Depresia încetează adesea foarte rapid din momentul în care mama (sau
substitutul matern) este restituită copilului. Depresia anaclitică, ce rezultă dintr-o
carenţă afectivă parţială, este reversibilă. Se opune hospitalismului, descris tot de
Spitz, în cadrul căruia despărţirea mamă-copil, totală şi durabilă, poate cauza
probleme ireversibile. Prin procesul său dinamic, depresia anaclitică rămâne totuşi
fundamental diferită de depresia la adult.
Tratamentul se adapteză nevoilor copiilor, fără a uita posibilele reacţii
deteriorate cu semenii, care pot să joace un rol în menţinerea depresiei. Este
obligatorie o intervenţie terapeutică cât mai precoce, pentru prevenirea altui episod,
pentru a scurta episodul, a diminua fenomenologia clinică asociată. Abordarea
terapeutică a copiilor depresivi va depinde de problemele identificate. Părinţii vor
beneficia de informaţii privitoare la natura depresiei şi la perspectivele de
însănătoşire.
Tratamentul medicamentos va ţine seama de următoarele:
➢ Vârsta pacientului
➢ Boli somatice concomitente
➢ Eficacitatea medicaţiei
➢ Aspecte particulare ale bolii
➢ Efectele secundare ale medicaţiei
➢ Preferinţele familiei

Bibliografie

Dobrescu, I. - Psihiatria copilului şi adolescentului, editura Medicală,

Bucureşti, 2005, capitolul 5, subcapitolul 5
 Filimon, L. - Psihoeducaţia în terapia depresiei, editura Universităţii din
Oradea, 2002,
Iftene, F. - Psihiatria copilului şi adolescentului, curs - Universitatea Babeş-
Bolyai”, Facultatea de Psihologie şi Stiinţe ale Educatiei, 2003-2004
Larousse - Marele dicţionar al psihologiei, editura Trei, Bucureşti, 2006
Marcelli, D. - Tratat de psihopatologia copilului, editura Fundaţiei Generaţia,
Bucureşti, 2003, capitolele 18, 22
Popescu-Neveanu, P.- Dicţionar de psihologie, editura Albatros, 1978
Stiemerling D. - 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei, editura Trei,
Bucureşti, 2006
Verza, E., Verza, F. E. - Psihologia vârstelor, editura Pro Humanitate,
Bucureşti, 2000