Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cursul de „Metodica şi practica predării limbii şi literaturii române” face parte din
seria disciplinelor impuse în anului III (semestrul al II-lea). Cursul vizează formarea
competenţelor necesare desfăşurării activităţilor consacrate învăţării limbii române ca
limbă maternă în învăţământul preşcolar şi în clasele primare.
Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:
• Descrierea cursului
Cursul oferă o imagine de ansamblu asupra problemelor actuale ale predării limbii
şi literaturii române în clasele primare. În structurarea întregului demers am avut în vedere,
în primul rând, finalitatea majoră a disciplinei, şi anume formarea competenţei de
comunicare. În acest sens, abordările teoretice şi exemplificările acoperă ariile centrale ale
disciplinei, mai exact: a. citit-scrisul (fundamentele ale comunicării scrise), b. comunicarea
orală (producerea şi receptarea de mesaje orale) şi c. comunicarea scrisă (producerea şi
receptarea de mesaje scrise). În plus, suportul oferă reţele conceptuale largi, menite să
permită construcţia corectă a demersurilor didactice, precum şi modele de proiectare a
scenariilor de predare, învăţare şi evaluare.
2
scrisă – şi prin coerenţă – concretizată în prezenţa unor principii didactice reluate şi
remodelate la nivelul fiecărui capitol în parte.
Textul este structurat în şase capitole/ unităţi de învăţare, şi anume: Unitatea de
învăţare 1. Metodica/didactica limbii şi literaturii române; Unitatea de învăţare 2.
Programe şcolare şi proiecte didactice; Unitatea de învăţare 3. Formarea competenţei de
comunicare; Unitatea de învăţare 4. Comunicarea orală; Unitatea de învăţare 5. Didactica
citit-scrisul; Unitatea de învăţare 6. Scrierea.
Primul capitol circumscrie domeniul metodicii limbii şi literaturii române, defineşte
specificul învăţării limbii române ca limbă maternă şi trasează principiile ce pot
instrumenta activitatea didactică în ansamblul ei.
Al doilea capitol este consacrat proiectării şi conţine lectura detaliată a tuturor
documentelor şcolare ce stabilesc statutul, scopul şi obiectivele disciplinei de la Legea
Învăţământului la programele şcolare. Subcapitolele oferă, în totalitatea lor, modele de
planificări calendaristice anuale şi semestriale, precum şi tipare de structurare a lecţiilor şi
unităţilor de învăţare structurate de manualele şcolare.
Capitolul consacrat competenţei de comunicare este central şi asigură înţelegerea
tipologiei tuturor demersurilor didactice desfăşurate în orele de limbă română: demersuri
ce vizează atât comunicarea orală cât şi cea scrisă; demersuri subordonate unui model
curricular numit „comunicativ-funcţional”.
Următoarele trei capitole reprezintă două treimi din economia suportului de curs şi
sunt focalizate asupra ariilor ce jalonează disciplina. E vorba, în primul rând, de didactica
oralului, unitate de învăţare amplă, ce detaliază, prin jocuri şi tehnici de predare-învăţare,
modalităţile de producere şi de receptare a mesajelor orale. E vorba, în al doilea rând de
didactica citit-scrisului, domeniu ce vizează asimilarea fundamentelor comunicării scrise şi
care se continuă prin elemente de didactica lecturii. Şi e vorba, în al treilea rând, de
secţiunea consacrată producerii de text scris: o secţiune ce acoperă toate speciile didactice
prevăzute de programe.
Suportul de curs alternează secvenţe teoretice cu descrieri şi aplicaţii. Lectura lor
atentă va permite rezolvarea tuturor sarcinilor de lucru aşezate la finalul fiecărui capitol.
3
asigura succesul învăţării. Menţionez că toate aceste publicaţii au apărut în tiraje mari şi că
sunt prezente în toate bibliotecile clujene.
• Calendarul cursului
4
Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- orice material elaborat de către studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada
originalităţii; studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi
la examinarea finală;
- orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei
minime sau, în anumite condiţii, prin exmatriculare;
- rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afişaj electronic.
- contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor, iar
soluţionarea lor nu va depăşi 48 de ore de la momentul depunerii.
• Studenţi cu dizabilităţi
5
II. Conţinutul cursului
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
METODICA/DIDACTICA LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
PROGRAME ŞCOLARE ŞI PROIECTE DIDACTICE
1. Repere curriculare
2. Nivelurile planificării
3. Proiectarea lecţiei
4. Modele de proiectare a lecţiei şi secvenţei de lecţie
5. Lucrare de verificare
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
FORMAREA COMPETENŢEI DE COMUNICARE
6
3, Principiile didacticii comunicării
4. Lucrare de verificare
UNITATEA DE ÎNVAŢARE 4
COMUNICAREA ORALĂ
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
DIDACTICA CITIT- SCRISULUI
1. Lectura programelor
2. Principii didactice şi activităţi ilustrative
3. Învăţarea citit-scrisului: corelaţii şi etape
4. Lucrare de verificare
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
SCRIEREA
1. Direcţiile didacticii redactării
2. Lectura programelor
3. Principii didactice
4. Metodologia activităţilor de scriere
5. Lucrare de verificare
7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
DIDACTICA/METODICA LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE
SCOPUL ŞI OBIECTIVELE
Capitolul introductiv are drept obiective
1. circumscrierea domeniului metodicii limbii şi literaturii române;
2. definirea specificului învăţării limbii române ca limbă maternă şi
3. conturarea principiilor ce pot instrumenta activitatea didactică în ansamblul ei.
SCHEMA CAPITOLULUI
În centrul capitolului stă noţiunea de didactica limbii şi literaturii ca disciplină de
studiu. Ea este definită în raport cu ştiinţele limbii şi ale literaturii, pe de o parte şi ştiinţele
educaţiei, pe de altă parte. În continuare sunt prezentate trăsăturile disciplinei: domeniile
de referinţă diverse, specificul învăţării limbii materne şi un parcurs al învăţării ei în
diferite etape de şcolaritate. Apoi, compartimentele didacticii şi criteriile lor de organizare.
Conţinutul capitolului fixează cadrul de discuţie pentru capitolele următoare.
Aşa cum este ea configurată la ora actuală, didactica limbii şi literaturii române ca limbă
maternă1 apare ca o disciplină înscrisă în sfera didacticilor specifice – domenii dinamice, orientate
deopotrivă teoretic şi practic.
Axele didacticilor specifice şi deci şi axele didacticii limbii şi literaturii române pot fi
reprezentate prin modelul structurat de J.-F. Halté2.
CUNOŞTINŢE
PROFESOR/
ÎNVĂŢĂTOR ELEV
1
În viziunea pe care o propun, distincţia între metodică şi didactică este distincţia dintre o abordare ce vizează prioritar
metodele, „căile” de predare-învăţare (gr. methodos – „urmare a unei căi”, realizare a unui drum pentru a atinge un scop),
şi o perspectivă mai largă ce abordează, alături de metodologia transmiterii şi asimilării de cunoştinţe, şi problematica
finalităţilor studiului disciplinei, modalităţile de selectare, structurare şi evaluare a conţinuturilor, precum şi raportul
dintre profesor şi elevi în cadrul procesului de predare-învăţare (gr. didaskein – a învăţa).
2
J.-F. Halté, La didactique du français, ediţia a II-a, Presses Universitaires de France, Paris, 1993, p. 127.
8
O viziune echilibrată asupra didacticii limbii române ca limbă maternă presupune orientarea
reflecţiei spre toate componentele triunghiului didactic şi, în consecinţă, spre disciplinele de referinţă
ce permit definirea lor.
Aceste discipline pot fi grupate în două domenii distincte, şi anume: 1. domeniul reprezentat
de ştiinţele limbii şi literaturii şi 2. domeniul reprezentat de ştiinţele educaţiei şi psihologia
educaţională. Cele două domenii informează diferit componentele triunghiului didactic.
Componenta „cunoştinţe” se structurează prioritar în funcţie de elementele circumscrise de
ştiinţele limbii şi de cele ale literaturii. Pentru a deveni parte a procesului de formare, aceste
elemente sunt ierarhizate, interogate şi supuse unui proces de „transfer didactic”, de „didactizare”.
Termenii numesc, în linii mari, o serie de procese de selecţie, simplificare şi regrupare, ce urmăresc
accesibilizarea noţiunilor cardinale şi gruparea lor în vederea atingerii obiectivelor fixate de
programe. Pentru exemplificare, ofer suportul conceptual al modelului comunicativ-funcţional ce
corelează: a. elemente definite în cadrul foneticii, lexicologiei, morfologiei şi sintaxei; b. structuri
definite de lingvistica textuală (ex.: tiparul narativ, descriptiv, argumentativ); c. reprezentări statuate
de lingvistica pragmatică sau de teoriile comunicării (ex.: situaţia de comunicare, raportul emiţător –
mesaj – receptor) şi d. concepte de teorie literară (ex.: acţiune, personaj, tablou, imagine poetică
etc.).
Al doilea domeniu de referinţă – cel reprezentat de ştiinţele educaţiei, de psihologia copilului şi
de psihologia educaţională – vizează celelalte două elemente ale triunghiului formalizat de J.-F.
Halté: „profesorul” şi „elevul”. Din multitudinea aspectelor prin care aceste ştiinţe informează
didactica maternei, reţin informaţiile referitoare la procesele de dezvoltare a limbajului şi la modelele
de asimilare şi evaluare a cunoştinţelor şi a capacităţilor, aspecte ce determină semnificativ
proiectarea intervenţiilor didactice şi actualizarea lor în clasă. Şi mă refer la configurarea situaţiilor şi
secvenţelor de învăţare, la formalizarea unor strategii şi tehnici adecvate conţinuturilor din programe
şi vârstei elevilor, proiectarea progresiei etc.
Pornind de la aceste precizări, putem contura statutul şi topografia disciplinei: o disciplină de
frontieră (aşezată în zona de intersecţie a ştiinţelor limbii şi literaturii cu ştiinţele educaţiei, psihologia
copilului şi cea educaţională), o disciplină orientată deopotrivă teoretic şi practic (întrucât preia şi
remodelează cunoştinţe definite de domeniile de referinţă cu scopul formării de competenţe).
Statutul de disciplină de graniţă şi prezenţa celor două paliere – teoretic şi practic – impun
exigenţele dinamismului şi plasticităţii. Orientată astfel, didactica maternei are nu numai capacitatea
de a configura reţele conceptuale suple, ci şi posibilitatea de a construi demersuri adecvate
contextelor de învăţare şi nivelului de dezvoltare a elevilor.
Problematica didacticii limbii şi literaturii române poate fi circumscrisă prin următoarele
întrebări. Prima întrebare – „De ce se predă disciplina (care sunt finalităţile studiului, ce obiective
sunt vizate)?” – este cardinală; ea subîntinde fundamentele şi mizele întregului proces de predare-
învăţare, iar modul în care este rezolvată influenţează răspunsul la majoritatea celorlalte întrebări.
Acestea sunt: „Ce se predă (ce conţinuturi sunt selectate)?” şi „Cum se predă (ce soluţii de
structurare a conţinuturilor şi ce strategii didactice sunt elaborate)?”, dar şi „Cui se predă (care sunt
caracteristicile publicului-ţintă)?”, „Unde şi când (în ce circumstanţe fizice, socio-culturale sau
instituţionale)?”.
Majoritatea trăsăturilor enumerate mai sus pot fi extinse şi asupra altor didactici speciale; mă
refer la statutul de disciplină de graniţă, la coexistenţa direcţiilor teoretice şi practice sau la
imperativele plasticităţii şi dinamismului. Există însă şi atribute ce conferă specificitate studiului limbii
şi literaturii române, şi pe acestea le voi viza în continuare.
9
O primă caracteristică o constituie diversitatea domeniilor ce informează disciplina. Spre
deosebire de alte materii de studiu, focalizate asupra unor zone de cunoaştere bine conturate şi
omogene (ex.: geografia, biologia, matematica etc.), „limba şi literatura română” se defineşte printr-
un corp de cunoştinţe compozit, cu referenţi teoretici atât în studiile de limbă, cât şi în cele de
literatură. În plus, în ultimul deceniu, disciplina şi-a lărgit câmpul dincolo de ariile consacrate în
mediul ştiinţific; astfel, programele actuale, structurate după modelul comunicativ, intenţionează şi
iniţierea elevilor în practici lingvistice specifice societăţii contemporane; şi mă refer la lectura
articolelor din revistele pentru copii, miză fixată de programa clasei a III-a, căreia învăţătorul ar putea
să-i adauge, de pildă, lectura reclamei sau a paginii de web.
Spre deosebire de tiparul curricular ce a precedat reforma, modelul comunicativ mută accentul
de pe asimilarea de cunoştinţe (cunoştinţe de/despre limbă şi literatură) pe formarea competenţei de
comunicare. Mai mult, noul tipar presupune aşezarea elevului în centrul activităţii didactice şi
ancorarea procesului de predare-învăţare în domenii de referinţă noi. E vorba, în primul rând, de
pragmatica lingvistică (disciplină ce studiază utilizarea limbajului şi nu descrierea unor sisteme
lingvistice în sine), de teoriile receptării (orientare ce conturează procesele de constituire a sensului
în actul lecturii şi al interpretării) şi de psihologia cognitivă (direcţie centrată asupra proceselor
mentale implicate în tratarea discursului). Termenii-cheie ai acestor orientări sunt „utilizarea”,
„practicarea” (utilizarea limbajului, practica funcţională a limbii), „actul” (actele de limbaj, actul lecturii,
actul interpretării), „procesul” (procesele de receptare şi de producere de text). Toţi aceşti termeni
subliniază prezenţa subiectului implicat în comunicare, lectură sau interpretare şi permit conturarea
unor noi tipuri de abordare didactică. Dintre cele deja formulate, menţionez: a. „strategiile învăţării
explicite” (ce constau în evidenţierea paşilor lecţiei şi a sensului ei), b. „activităţile de comunicare
globală” (ce presupun realizarea unor situaţii de comunicare specifice mediului extraşcolar) şi c.
metodele de evaluare centrate deopotrivă asupra rezultatelor (variantele finale, răspunsurile
punctuale) şi procesului învăţării (evaluarea prin portofolii, evaluarea ciornelor etc.).
10
Privite din perspectiva viziunii asupra limbii, programele actuale au optat pentru a doua
variantă; ele au selectat, ca prioritate, tratarea limbii ca instrument de comunicare şi au impus
exigenţele „modelului comunicativ-funcţional”.
Noua perspectivă integrează nu numai studiul limbii, ci şi studiul textului literar şi este
informată de „pedagogia comunicării” (denumită şi „pedagogie funcţională”). Conform documentelor
şcolare în vigoare, punctul de fugă al învăţării maternei îl constituie dezvoltarea integrată a
capacităţilor de receptare şi de producere a mesajelor orale şi scrise. Centrate evident pe
dezvoltarea competenţei de comunicare, programele actuale nu exclud formarea de cunoştinţe
metalingvistice, abordate însă „funcţional şi aplicativ”. Mai mult, raţiunea asimilării acestor cunoştinţe
este reformulată: cunoştinţele de lexic, fonetică, morfologie şi sintaxă ţintesc explicit cizelarea
capacităţilor de exprimare, titulatura sub care sunt reunite – „elemente de construcţia comunicării” –
numind, de altfel, cu claritate, schimbarea de perspectivă.
La nivelul scenariului didactic, influenţele schimbării de paradigmă sunt semnificative şi
vizează integrarea momentelor de învăţare analitică în secvenţe sintetice ample. În termeni de
metodă, noul scenariu se defineşte prin modificarea raportului dintre activităţile de asimilare de
cunoştinţe şi cele de comunicare globală, ultimul tip fiind aşezat acum în prim-planul procesului
educativ. Programele actuale recomandă activităţile de învăţare „de tip productiv”, capabile să ofere
„o motivaţie intrinsecă pentru învăţare şi să aibă un sens pentru copil”.
Aspectele vizate cu prioritate sunt corelarea cunoştinţelor despre limbă şi despre text cu
activităţile de comunicare globală şi realizarea progresiei la ambele paliere ale învăţării. Dacă la
nivelul asimilării de cunoştinţe se perpetuează tiparul tradiţional al organizării concentrice (ce
presupune reluarea şi extinderea conceptelor), la nivelul „practicii limbii” pedagogia funcţională
propune un model în spirală; el constă în reinvestirea cunoştinţelor de limbă şi a experienţelor
lingvistice anterioare în experienţe noi şi, în consecinţă, în dezvoltarea şi cizelarea continuă a
capacităţilor de comunicare3.
11
programele de clasa a III-a şi a IV-a, finalitatea disciplinei să se contureze mai larg şi să rămână
aceeaşi până la finele gimnaziului:
„Scopul studierii disciplinei Limba şi literatura română în perioada şcolarităţii obligatorii este
acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să
înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri,
stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să-şi utilizeze
în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi
cu zi, să poată continua în orice fază a existenţei sale procesul de învăţare.”5
3. Subdomeniile disciplinei
Limba şi literatura română este o disciplină şcolară complexă şi dinamică, trăsături generate
de multitudinea domeniilor de referinţă şi de modificările de paradigmă impuse de instituţia şcolară.
Complexitatea şi dinamismul acestei materii se reflectă în modalităţile diferite de organizare a
conţinuturilor, structuri ce pot influenţa, la rândul lor, desenul subdomeniilor didacticii.
Chiar dacă în denumirea disciplinei s-a păstrat conturul domeniilor de referinţă – limba şi
literatura, respectiv ştiinţele limbii şi ale literaturii –, la nivelul programei, ariile materiei de studiu sunt
reprezentate de domeniile comunicării, mai precis comunicarea orală şi cea scrisă.
Aceste domenii sunt subordonate celor patru capacităţi fundamentale, susceptibile de a se
manifesta în situaţia de comunicare: capacitatea de producere şi cea de comprehensiune a textului
oral şi capacitatea de producere şi cea de comprehensiune a textului scris.
5
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Programe şcolare pentru clasa a
III-a, Limba şi literatura română, Bucureşti, 2004 (programa a fost aprobată prin Ordin al Ministrului Educaţiei nr. 5198/
01.11.2004) şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Programe şcolare
pentru clasa a IV-a, Limba şi literatura română, Bucureşti, 2005. (Programa a fost aprobată prin Ordin al Ministrului
Educaţiei nr. 3919/ 20.04.2005).
12
ORAL a asculta a vorbi
(rol de auditor) (rol de locutor)
SCRIS a citi a scrie
(rol de lector) (rol de scriptor)
6
Despre raţiunile şi avantajele acestui grupaj vezi V.A. Păuş, „Dezvoltarea competenţelor de comunicare în Aria
curriculară limbă şi comunicare”, în Perspective. Revistă de didactica limbii şi literaturii române, 1/2001, pp. 7-13.
13
SARCINI ŞI TEME
Capitolul se încheie cu o lucrare de verificare al cărei scop este să fixeze noţiunile
prezentate în acest capitol. Rezolvarea celei de-a treia cerinţe din lucrare (subiectul 3) va fi
integrată în portofoliul de evaluare finală.
LUCRARE DE VERIFICARE 1
14
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.
PROGRAME ŞCOLARE ŞI PROIECTE DIDACTICE
1. Repere curriculare
2. Nivelurile planificării
3. Proiectarea lecţiei
4. Modele de proiectare a lecţiei şi secvenţei de lecţie
_________________________________________________________________________________
SCOPUL ŞI OBIECTIVELE
Capitolul îşi propune drept obiective
1. prezentarea specificului programelor naţionale de limba română pentru ciclul primar şi
alte documente asociate studiului acesteia în şcoală (planificarea calendaristică anuală
şi semestriale, planificarea unei unităţi de învăţare, planul de lecţie);
2. prezentarea finalităţilor învăţării limbii române în învăţământul primar, aşa cum apar
acestea menţionate în documentele oficiale;
3. descrierea, analiza şi ilustrarea tiparelor de configurare a demersurilor didactice şi de
structurare a lecţiilor.
SCHEMA CAPITOLULUI
Capitolul este consacrat proiectării şi conţine lectura detaliată a tuturor documentelor
şcolare ce stabilesc statutul, scopul şi obiectivele disciplinei de la Legea Învăţământului la
programele şcolare. Subcapitolele oferă, în totalitatea lor, modele de planificări calendaristice
anuale şi semestriale, precum şi tipare de structurare a lecţiilor şi unităţilor de învăţare
structurate de manualele şcolare.
„Proiectul («a arunca, a pune înainte») este un demers voluntar ce presupune fixarea unui scop şi
anticiparea rezultatelor. El pretinde, în consecinţă, organizarea acţiunii. Proiectul este o figură culturală
a acţiunii” (Projet en pédagogie).
15
1. Repere curriculare
Concepute cu intenţia de a deschide şcoala spre viaţă prin formare de competenţe, programele
naţionale actuale sunt focalizate, la limba română, asupra formării capacităţilor fundamentale de
comunicare. Actualizarea acestor programe impune structurarea unei metodologii specifice,
concretizate atât în tipologia activităţilor, cât şi în modul de configurare a unităţilor de învăţare, a lecţiilor
şi secvenţelor didactice.
Discuţia referitoare la tipologia activităţilor şi la proiectarea lor se înscrie însă într-un cadru mult
mai larg, reprezentat de planificarea calendaristică şi semestrială. Astfel, paşii construcţiei unui proiect
didactic coerent sunt precedaţi de lectura atentă a documentelor curriculare, trec prin planificarea
calendaristică anuală şi semestrială şi se continuă cu planificarea unităţii de învăţare în care se înscrie
lecţia vizată.
În legătură cu lectura documentelor şcolare, trebuie precizat că, pentru învăţător, sunt esenţiale
nu numai programele şi manualele, ci şi secvenţele ce statuează idealul educaţional (Legea
învăţământului) şi capitolele ce descriu primele două cicluri curriculare (Curriculum naţional pentru
învăţământul obligatoriu7).
Idealul educaţional al învăţământului românesc primar şi gimnazial este formulat în Art. 3 al Legii
învăţământului, nr. 85/1995: „1. Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional întemeiat pe
tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi contribuie la păstrarea
identităţii naţionale; 2. Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi
armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative”.
Situat în acest cadru valoric generos, ancorat în tradiţie şi contemporaneitate, în umanism şi
democraţie, învăţământul actual se structurează în funcţie de următoarele cicluri curriculare: 1. ciclul
achiziţiilor fundamentale, ce urmăreşte acomodarea la sistemul şcolar şi alfabetizarea iniţială (grupa
pregătitoare de grădiniţă şi clasele I şi a II-a); 2. ciclul de dezvoltare, ce urmăreşte formarea
capacităţilor de bază necesare pentru continuarea studiului (clasele III-VI) şi 3. ciclul de observare şi
orientare, ce vizează cu precădere orientarea în vederea optimizării acţiunii şcolare şi profesionale
ulterioare (clasele VII-VIII).
Aşa cum se poate uşor observa, primul şi, parţial, cel de-al doilea ciclu acoperă aria primarelor.
Dacă etapa iniţială nu este definită decât la nivelul obiectivelor majore, cea de-a doua este conturată
prin următoarele finalităţi: a. dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirii limbii române, a
limbii materne şi a limbilor străine pentru exprimarea în situaţii variate de comunicare; b. dezvoltarea
unei gândiri structurate şi a competenţei de a aplica în practică rezolvarea de probleme; c.
familiarizarea cu o abordare pluridisciplinară a domeniilor cunoaşterii; d. constituirea unui set de valori
consonante cu o societate democratică şi pluralistă; e. încurajarea talentului, a experienţei şi a expresiei
în diferite forme de artă; f. formarea responsabilităţii pentru propria dezvoltare şi sănătate; g. formarea
unei atitudini responsabile faţă de mediu.
7
MEC, CNC, Curriculum naţional pentru învăţământul obligatoriu. Cadru de referinţă, Bucureşti, 1998.
16
Specificările referitoare la primele două cicluri se constituie drept repere esenţiale în studiul limbii
române la clasele primare. Astfel, asimilarea instrumentelor fundamentale – în cazul nostru, instrumente
ale comunicării scrise şi orale – se cere continuată printr-o serie de activităţi ce vizează dezvoltarea
capacităţilor de bază – necesare studiului şcolar, în general, şi studiului maternei, în special.
Citite din perspectiva „limbii române”, finalităţile celui de-al doilea ciclu presupun, direct sau
indirect, integral sau parţial, concretizarea valenţelor formative ale disciplinei. Prima finalitate, cea
referitoare la dezvoltarea achiziţiilor lingvistice trimite direct la cele patru obiective-cadru; următoarea
presupune actualizarea virtuţilor formative ale studiului gramaticii sau ale producerii de text nonliterar,
dar şi totalitatea situaţiilor noi de comunicare cu care sunt confruntaţi elevii; celelalte finalităţi pot fi
atinse prin valorificarea capacităţilor educative ale literaturii; ea permite reflecţia asupra valorilor,
formarea interesului pentru discursul artistic şi contribuie, în consecinţă, la dezvoltarea personală a
elevilor.
Aşezarea acţiunii de proiectare în spaţiul documentelor şcolare pretinde, aşa cum am afirmat,
alături de cunoaşterea idealului educaţional şi a finalităţii ciclurilor şcolare, şi lectura atentă a
programelor şi manualelor.
Programele de limba şi literatura română pentru clasele I-IV sunt compuse din: 1. obiective-cadru
(ce indică performanţele urmărite la sfârşitul ciclului de învăţământ); 2. obiective de referinţă (ce
specifică obiectivele-cadru şi exprimă performanţele vizate la sfârşitul fiecărui an şcolar); 3. conţinuturile
învăţării (structurate în capitole a căror parcurgere permite atingerea obiectivelor de referinţă) şi 4.
activităţi de învăţare (ce transcriu modalităţi specifice de asimilare a cunoştinţelor şi de formare a
capacităţilor vizate).
Parcurgerea succintă a programelor actuale pune în evidenţă caracteristica fundamentală a
acestor documente, şi anume centrarea lor pe obiective şi nu pe listele de conţinuturi (ca în cazul
programelor „analitice” anterioare reformei). Pe acelaşi palier se remarcă şi constantele acestor
programe, vizibile la nivelul obiectivelor-cadru şi al domeniilor ce grupează conţinuturile celor patru ani
de studiu.
17
Alături de prezenţa marcată a obiectivelor (obiective-cadru şi obiective de referinţă) şi de
regruparea conţinuturilor în funcţie de domeniile comunicării, structura noilor programe face vizibile şi
alte deplasări de accent. E vorba de: 1. trecerea de la cantitate la calitate (de la un volum mare de
informaţii la informaţii structurate, menite să permită legături de sens, conţinuturile devenind parte a
competenţei de comunicare); 2. de la aspecte predominant teoretice (a şti despre) la practicarea lor în
contexte diverse (a şti cum şi când pot fi aplicate cunoştinţele şi capacităţile învăţate); 3. de la predare
la învăţare (profesorul facilitează învăţarea, implicând activ elevul în acest proces); 4. de la competiţie la
cooperare (activităţile individuale sunt, în mod frecvent, înlocuite cu activităţi de grup, în cadrul cărora
elevii îşi asumă roluri diferite)8.
Seria reperelor cardinale cuprinde – alături de idealul educaţional, de reprezentarea ciclurilor
şcolare şi de programe – manualele şcolare. Trecerea de la manualul unic la oferta plurală pretinde, din
partea învăţătorului, un alt tip de evaluare şi de înţelegere a funcţiilor lui. Văzut ca instrument flexibil, ca
suport al activităţii educatorului şi elevului, manualul devine element de referinţă al activităţii didactice
numai în măsura în care este selectat cu atenţie, conform unor criterii stabile. Dintre acestea reţin: 1.
conformitatea cu programa; 2. acurateţea şi accesibilitatea cunoştinţelor; 3. prezenţa unui demers
didactic preponderent formativ, capabil să includă secvenţe de învăţare activă; 4. calitatea şi lizibilitatea
textelor propuse; 5 adecvarea la grupul-ţintă; 6. atractivitatea şi complexitatea discursului (alternanţa
textului cu imaginea, construcţia aerată şi prietenoasă a paginii, armonia cromatică etc.).
8
Vezi în acest sens şi Florentina Sâmihăian, Mariana Norel, Didactica limbii şi literaturii române I, MEC, PIR, 2005, pp. 8-9.
18
2. Nivelurile planificării
Aşa cum se poate deduce din rândurile anterioare, planificarea activităţii didactice presupune
crearea unui fundal cu repere ferme. Acestea sunt reprezentate de idealul educaţional, de finalităţile
ciclurilor curriculare, de obiectivele şi de conţinuturile programelor şcolare, de manualul selectat. Odată
structurat fundalul, se poate realiza planificarea calendaristică anuală şi semestrială şi, ulterior,
proiectarea unităţilor de învăţare. Paşii următori vor fi reprezentaţi de planificarea fiecărei lecţii în parte
şi, pe măsura desfăşurării semestrului, de evaluarea şi, eventual, de refacerea planificării.
Dificultatea planificării este rezultatul zonelor de libertate create de documentele şcolare actuale.
Acestea nu impun decât obiectivele-cadru, obiectivele de referinţă şi listele de conţinuturi, cele din urmă
fiind însă deschise, astfel încât autorii de manuale şi învăţătorii să le poată completa. Mai mult,
libertatea locuieşte şi spaţiile de relaţionare a conţinuturilor şi obiectivelor de referinţă, constituirea
unităţilor de învăţare şi proiectarea lecţiilor devenind, în consecinţă, acte de creativitate didactică. În
seria zonelor de libertate se înscrie şi selectarea textelor-suport şi a temelor de discuţie, modul de
abordare a operei literare, deschiderile spre celelalte discipline. De aici şi posibilităţile plurale de
actualizare a programei şi responsabilitatea acestei actualizări.
Primul pas al actualizării este reprezentat de planificarea calendaristică anuală şi semestrială.
Aceste tipuri de proiecte au ca element subordonat unitatea de învăţare. Gândită ca o structură
didactică flexibilă şi deschisă, unitatea de învăţare se defineşte prin unitate tematică şi prin coprezenţa
unor conţinuturi şi obiective de referinţă ce definesc arii diferite (lectură, comunicare orală şi scrisă,
elemente de construcţia comunicării).
Etapele elaborării planificării calendaristice sunt reprezentate de:
a. corelarea obiectivelor de referinţă şi a conţinuturilor în spiritul obiectivelor-cadru;
b. gruparea conţinuturilor în unităţi de învăţare şi, eventual, modificarea lor prin înlocuiri, eliminări
sau adăugiri (dacă învăţătorul consideră că manualul oferă o bună structurare a unităţilor de învăţare,
acest pas poate fi eliminat);
c. stabilirea succesiunii unităţilor de învăţare şi a duratelor necesare parcurgerii lor (învăţătorul
poate schimba ordinea unităţilor de învăţare, fără a afecta însă logica internă graduală şi/sau
concentrică a disciplinei);
d. stabilirea obiectivelor de referinţă adecvate conţinuturilor reunite în cadrul fiecărei unităţi de
învăţare (în situaţia în care editurile sau autorii de manuale propun o planificare calendaristică,
învăţătorul va verifica prezenţa tuturor obiectivelor de referinţă şi eşalonarea lor pe parcursul întregului
an şcolar);
e. alocarea timpului pentru parcurgerea fiecărei unităţi de învăţare şi a orelor puse la dispoziţia
învăţătorului;
f. evaluarea planificării la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare şi eventuala modificare a duratelor
sau conţinuturilor ce urmează a fi parcurse; sugerez, în acest sens, crearea unui jurnal al învăţătorului,
unde să fie înregistrate reuşitele şi, dacă e cazul, nereuşitele proiectării.
Un model posibil de organizare a unei planificări anuale sau semestriale oferă, în debut, date
despre şcoală, disciplină, număr de ore pe săptămână, alături de specificarea clasei şi de consemnarea
19
numelui învăţătorului. Datele generale se cer urmate de planificarea propriu-zisă, realizată după
rubricatura recomandată de ghidurile metodologice concepute de CNC:
A doua etapă a proiectării este reprezentată de planificarea unităţii de învăţare. În linii mari,
acţiunea constă în detalierea fiecărui moment al proiectului precedent; un tip de detaliere ce vizează
modalităţile de realizare a obiectivelor de referinţă şi de parcurgere a conţinuturilor selectate, precum şi
formele de evaluare a învăţării. Formularul propus de CNC cuprinde un antet identic cu cel pentru
planificarea calendaristică şi următoarele rubrici:
A treia etapă a proiectării vizează lecţia propriu-zisă, acţiune didactică a cărei realizare pretinde
cunoaşterea adecavtă a conţinuturilor, adecvare faţă de programă şi faţă de specificul grupului de elevi,
dar şi creativitate didactică. De aici şi momentele esenţiale ale acestui tip de proiectare: a. stabilirea
conţinuturilor ce urmează a fi predate sau exersate, a scopurilor şi obiectivelor operaţionale ce se
doresc atinse (conţinuturi şi obiective subsecvente celor conturate în proiectul unităţii de învăţare); b.
conturarea nivelului clasei şi anticiparea dificultăţilor; c. stabilirea strategiei de predare-învăţare
(identificarea tipului/tipurilor de demers şi a tehnicilor de predare-învăţare, stabilirea resurselor, a
modalităţilor de organizare a clasei etc.); d. precizarea formelor de evaluare a conţinuturilor vizate prin
lecţie.
Dat fiind faptul că dificultatea construcţiei planului de lecţie constă în structurarea strategiilor de
predare, învăţare şi evaluare, voi discuta, în secţiunile următoare, o serie de aspecte ce pot determina
20
coerenţa şi eficienţa scenariilor didactice. Înainte de abordarea acestor probleme, prezint, pentru
coerenţa secţiunii, câteva structuri posibile.
Ca şi în cazul planificărilor calendaristice, planul de lecţie conţine, la început, o serie de informaţii
generale referitoare la: disciplină, clasă şi învăţător, urmate de indicarea unităţii de învăţare, a
subiectului lecţiei, a textului-suport (dacă e cazul) şi a experienţei de învăţare. Transcrierea celei din
urmă presupune conturarea succintă a cunoştinţelor şi/sau capacităţilor ce urmează a fi asimilate (ex.:
definiţia substantivului, recunoaşterea substantivelor şi a subcategoriilor sale); înţelegerea noţiunii de
idee principală, învăţarea algoritmului de identificare a ideii principale şi formarea capacităţii de a
identifica o idee principală). Următoarea intrare o reprezintă dificultăţile anticipate, aspect corelat direct
cu experienţa de învăţare. Secvenţele ce descriu mizele lecţiei se pot organiza sub denumirea de
„scopuri” (mize ale educatorului, precum „consolidarea cunoştinţelor despre substantiv”, „dezvoltarea
gândirii logice”; „dezvoltarea capacităţii de înţelegere a textului literar” etc.) şi de „obiective operaţionale”
(mize ce se referă la performanţele elevilor, ca de exemplu „să recunoască cel puţin patru din cele şase
substantive aflate în text”; „să identifice corect trei din cele cinci idei principale ale textului” etc.). Finalul
secvenţei aşezate la începutul planului de lecţie conţine expunerea metodelor şi tehnicilor, a
materialelor didactice, precum şi indicarea manualului şi a titlurilor bibliografice consultate. Proiectul
efectiv poate fi structurat în funcţie de rubricaturi diverse. În opinia mea, esenţiale sunt cele referitoare
la etapele/secvenţele lecţiei, la conţinuturi, la dialogul profesor-elev şi la strategiile didactice de predare,
învăţare şi evaluare. Iată câteva modele:
3. Proiectarea lecţiei
Noua viziune curriculară pretinde structurarea unor demersuri didactice prin intermediul cărora
elevii pot învăţa şi pot exersa/utiliza/aplica ceea ce au învăţat. De aici şi cele două tipuri de activităţi pe
care învăţătorul trebuie să le aibă în vedere în proiectarea şi realizarea lecţiilor. Mă refer la activităţile de
21
asimilare/structurare a cunoştinţelor şi capacităţilor, pe de o parte şi, pe de altă parte, la activităţile de
comunicare globală.
Înainte de a detalia cele două tipuri de activităţi prezint succint definiţia competenţei, concept ce
informează atât structura programelor, cât şi configuraţia şi orientarea activităţilor didactice.
În linii mari, competenţa de comunicare este definită ca modus operandi, ca mod de a actualiza şi
de a orchestra cunoştinţe şi capacităţi în vederea realizării înţelegerii/comprehensiunii şi producerii de
text9. Aşa cum se poate observa din definiţie, resursele competenţei sunt reprezentate de cunoştinţe şi
de capacităţi. Mai mult, în seria lor pot fi incluse şi atitudinile.
Cunoştinţele propriu-zise (savoirs) – denumite de cognitivişti „cunoştinţe declarative” – pot fi
definite prin sintagma „a şti că” şi sunt exprimate în obiective ce vizează asimilarea de informaţii verbale
(ex.: la sfârşitul lecţiei elevii vor şti să definească noţiunea de predicat; să indice caracteristicile unui text
narativ; să scrie corect ortogramele).
Categoria capacităţilor (savoir-faire) este echivalentă, în acelaşi limbaj, cu aşa-numitele
cunoştinţe procedurale – „a şti cum” –, cărora li se alătură cunoştinţele contextuale/pragmatice – „a şti
unde, când şi de ce” să foloseşti conceptele/tehnicile cunoscute (ex.: a şti cum şi de ce povestim, a şti
cum să analizăm substantivul sau adjectivul, a şti să identificăm ideile principale ale unui text etc.).
În spaţiul competenţei se înscrie şi conceptul de savoir-être („a şti să fii”), categorie ce depăşeşte
domeniul cognitiv strict şi acoperă ansamblul „variabilelor interne”: valori şi atitudini, sentimente şi
emoţii, stil de conduită, imagine de sine etc. Această dimensiune e greu formalizabilă la nivelul
obiectivelor şi se modelează indirect, prin maniera de structurare şi desfăşurare a experienţelor de
învăţare, prin calitatea discursului didactic, prin substanţa textelor comentate etc. Iată câteva exemple:
atitudinea de respect faţă de interlocutor poate fi modelată, de pildă, prin strategii didactice în care
învăţătorul urmăreşte atent şi valorizează intervenţiile elevilor (ascultă, eventual notează ceea ce spun,
şi integrează, unde e cazul, în propriul său discurs, judecăţile lor); interesul pentru lectură poate fi
format şi cizelat prin citirea unor texte ce răspund orizontului de aşteptare al elevilor şi, mai ales, prin
discuţii interpretative (prin intermediul lor, problematica textului va putea fi aprofundată şi adusă
aproape, proiectată în prezentul trăirilor, preocupărilor, experienţelor ce definesc existenţa elevilor);
bucuria scrisului poate fi întreţinută prin teme de redactare motivante şi printr-o evaluare din care să nu
lipsească feedbackul pozitiv (alegerea subiectelor în funcţie de interesele elevilor, înscrierea textului în
situaţii de comunicare reale şi evidenţierea reuşitelor pot crea, cu timpul, interes pentru scriere).
Pentru claritatea discuţiei referitoare la reţeaua conceptuală a competenţei de comunicare,
propun următoarele echivalenţe: a şti – cunoştinţe factuale, a şti să faci – cunoştinţe procedurale. Mai
mult, optez pentru primul şir de termeni: a şti, a şti să faci; motivul rezidă în faptul că seria construită de
9
Viziunea asupra competenţei ca mod de a opera, de a orchestra cunoştinţe şi capacităţi poartă, în principal, semnătura lui
Philippe Perrenoud („Compétences, langage et communication”, în Luc Collès et alii (coord.), Didactiques des langues
romanes, Bruxelles, De Boeck-Duculot, 2000) şi a fost extinsă în didactica limbii materne. Viziunea corespunde, de altfel,
abordărilor deja consacrate ale conceptului: „O competenţă este o combinaţie de cunoştinţe, de capacităţi (savoir-faire), de
experienţe şi abilităţi ce se exersează într-un context precis”. („Connaissance et compétence”, în Dictionnaire de pédagogie,
Paris, Nathan, 2006.)
22
psihopedagogia franceză depăşeşte sfera cognitivului prin acel savoir-être10: o componentă, în opinia
mea, esenţială a comunicării orale, a lecturii şi producerii de text.
COMPETENŢA DE COMUNICARE
Specific mod de a opera, de a orchestra
Resurse cunoştinţe + capacităţi + atitudini
A şti + A-şti-să-faci + A-şti-să-fii
Componente producere şi receptare de mesaj oral
producere şi receptare de mesaj scris
10
În text, cele trei concepte – „a şti”, „a şti să faci” şi „a şti să fii” – sunt utilizate cu sensul atribuit de J.-M. De Ketele în
Guide du formateur. Cu o semnificaţie relativ distinctă, „a şti”, „a şti să faci” şi „a şti să fii” apar definite ca şi „competenţe
transversale”, alături de „a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi”. Iată definiţiile acestor categorii aşa cum apar ele în
Raportul Comisiei Internaţionale pentru Educaţie. A învăţa să ştii îmbinând cunoştinţe generale suficient de cuprinzătoare cu
posibilitatea de a aprofunda un număr restrâns de discipline; aceasta înseamnă şi a învăţa cum să acumulezi cunoştinţe pentru
a profita de oportunităţile pe care educaţia le pune la dispoziţie pe tot parcursul vieţii. A învăţa să faci nu doar pentru a
dobândi o anumită calificare profesională, ci, într-un sens mai larg, competenţa de a face faţă unei multitudini de situaţii şi de
a fi capabil să lucrezi în echipă. A învăţa să faci înseamnă şi adaptarea la diferite contexte sociale... A învăţa să trăieşti
împreună cu ceilalţi prin cultivarea empatiei şi prin aprecierea corectă a interdependenţei – angajare în proiecte comune şi
capacitatea de a rezolva conflicte –, în spiritul respectării valorilor pluralismului, al înţelegerii reciproce şi al păcii. A învăţa
să fii pentru a-ţi dezvolta personalitatea şi a fi capabil să acţionezi cu o autonomie crescândă, judecând prin prisma propriilor
concepţii şi asumându-ţi răspunderea. (apud J. Delors (coord.), Comoara lăuntrică. Raport către UNESCO al Comisiei
Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI, Iaşi, Polirom, 2000.)
11
Aceste activităţi numesc „activităţi specifice” (Canada) sau „activităţi de structurare” (Franţa) C., Simard, Éléments de
didactique du français. Langue première, De Boeck şi Lancier, Montréal, 1997, p. 36).
23
În linii mari, strategiile specifice asimilării de cunoştinţe integrează unul sau mai multe demersuri
clasice (inductiv, deductiv, dialectic) şi presupun accesarea tehnicilor specifice metodei dogmatice,
socratice sau active. În privinţa formării capacităţilor, tehnica cea mai adecvată este modelarea, iar
tiparul de structurare a activităţii sau lecţiei este, aşa cum se va vedea, cel formalizat de Jocelyne
Giasson. Evaluarea activităţilor de structurare se realizează deopotrivă continuu şi sumativ şi poate
accesa tehnici variate, clasice şi moderne: de la exerciţiu la portofoliu sau proiect, de la evaluarea
realizată de învăţător la cea efectuată de colegi sau la autoevaluare etc.
Activităţile de comunicare globală12 reprezintă cea de-a doua categorie şi vizează actualizarea şi
orchestrarea cunoştinţelor şi capacităţilor sau, altfel spus, exersarea şi cizelarea competenţei de
comunicare. În această categorie se înscriu:
a. activităţile de exprimare orală (realizarea unor expuneri, dialoguri, simulări, jocuri de rol etc.);
b. activităţile de lectură şi de producere de text nonliterar (lectura unor invitaţii, afişe, articole,
discuţii orale pe teme diverse) sau de text literar (compunerea liberă);
c. activităţile de lectură şi de interpretare a textului literar epic sau liric.
Pentru aceste tipuri de activităţi, una dintre strategiile consacrate este jocul de rol, un tip de
demers ce permite reproducerea, cât se poate de fidelă, a unui plan al realităţii (simularea unei
conversaţii telefonice cu părintele prietenului, simularea unei întâlniri cu actorul preferat, simularea unei
situaţii critice în care trebuie scris un bilet etc.). În rest, tehnicile sunt cele dictate de specificul
domeniului (tehnici specifice lecturii textului literar, tehnici specifice producerii de text nonliterar sau
literar etc.). În privinţa evaluării, subliniez eficienţa agendelor deschise, structurate ca grile de evaluare,
prezentate înainte de desfăşurarea activităţii; acestea pot fi modelate pentru a susţine autoevaluarea
şi/sau evaluarea realizate de colegi sau de învăţător (grile de realizare a unei conversaţii telefonice,
grile de redactare a unei descrieri nonliterare etc.). În situaţia în care se consideră necesară o pregătire
riguroasă a activităţii, învăţătorul poate construi, în acord cu fişa de evaluare, o fişă de control care să
ajute elevul în pregătirea intervenţiei.
Cele două tipuri de activităţi conturate anterior constituie, fără îndoială, momentele centrale ale
parcursurilor didactice; şi asta întrucât permit asimilarea de cunoştinţe, formarea de capacităţi şi
practicarea lor în contexte diverse şi semnificante. De aici şi importanţa proiectării riguroase a etapelor
care le compun. În acelaşi timp însă, aceste activităţi nu pot fi gândite ca momente autonome, iar
reuşita procesului de predare-învăţare nu depinde numai de coerenţa şi eficienţa lor; reuşita depinde şi
de modul în care aceste activităţi sunt integrate într-un parcurs coerent, reprezentat de o lecţie sau de
un grup de lecţii sau, şi mai mult, de o unitate de învăţare.
12
Aceste activităţi sunt numite în Canada „exersare de discursuri semnificante” (practiques de discours significantes), în
Elveţia – „activităţi-cadru” (activités-cadre), în Franţa – „activităţi de eliberare” (activités de libération).
24
Două sunt, la ora actuală, direcţiile care informează structurarea demersurilor didactice: 1.
integrarea fiecărei activităţi într-un proces şi deci renunţarea la abordarea abruptă şi insulară a noilor
cunoştinţe şi 2. explicitarea strategiilor de predare-învăţare şi justificarea lor.
Focalizate asupra continuităţii şi transparenţei procesului de învăţare, direcţiile actuale se
subordonează unei viziuni în care esenţiale sunt nu numai înţelegerea şi învăţarea conţinuturilor şi
formarea abilităţilor: esenţială este şi înţelegerea modului în care înţelegerea şi învăţarea se petrec.
Acesta este motivul pentru care voi aşeza, în contrast cu modelul clasic al lecţiei, trei tipare
configurative ce-şi propun vizibilizarea şi justificarea procesului de învăţare.
Etapele lecţiei tradiţionale sunt, de regulă, următoarele: a. momentul organizatoric; b.
actualizarea sau verificarea cunoştinţelor dobândite anterior; c. însuşirea noilor cunoştinţe sau strategii;
d. fixarea şi evaluarea lor.
Momentul al treilea, cel consacrat studiului noilor conţinuturi, debutează de cele mai multe ori
abrupt, prin „Astăzi vom învăţa”, „Începem lecţia nouă cu…”, şi se încheie prin activităţi de fixare. Pe
parcursul lui, elevul trebuie să se conformeze unor sarcini de lucru precise (recunoaşte, analizează,
răspunde etc.) a căror orientare îi rămâne, de cele mai multe ori, necunoscută. Şi asta pentru că despre
paşii procesului de învăţare şi despre sensul parcursului nu e vorba nici la începutul activităţii, nici după
încheierea ei. Modelul tradiţional trădează întregurile şi privilegiază rezultatele punctuale ale învăţării.
Corectarea acestei carenţe poate fi realizată fie prin redimensionarea variantei clasice, fie prin
înlocuirea ei cu alte tipare. Iată trei structuri ce pot ghida proiectarea lecţiei şi a secvenţelor didactice: 1.
modelul „învăţării directe sau explicite”, formulat de Jocelyne Giasson în 1990, model ce înscrie
conţinuturile în aria de interes a elevilor şi explicitează strategiile procesului de învăţare; 2. modelul „Ştiu
– Doresc să ştiu – Am învăţat”, formulat de Donna Ogle în 1986, model ce înscrie învăţarea noilor
conţinuturi în lanţul continuu al aprofundării unei probleme; 3. modelul „Evocare – Realizare/configurare
a sensului – Reflecţie”, structurat de K. S. Meredith şi J. L. Steele în 1997, tipar ce înscrie noile
conţinuturi în sfera cunoştinţelor pe care elevii le deţin deja, pe de o parte, şi conferă un loc important
reflecţiei asupra problemelor asimilate, pe de altă parte.
Primul tipar configurativ la care m-am referit – cel al învăţării directe sau explicite – a fost
configurat de Jocelyne Giasson în lucrarea La compréhension en lecture13. Nu prezint aici studiile care
au informat elaborarea lui; reţin doar trăsăturile definitorii şi scopul cu care a fost creat.
Valoarea modelului constă, subliniază autoarea, în „importanţa pe care o acordă dezvoltării
autonomiei elevului” sau, mai precis, în importanţa pe care o acordă deprinderii unor strategii ce permit
transformarea elevului în cititor autentic, autonom.
În centrul structurii se află deci învăţarea strategiilor de lectură, iar momentele unei lecţii
configurate după acest tipar pot fi sintetizate prin următoarele întrebări:
13
Jocelyne Giasson, La compréhension en lecture, Bruxelles, De Boeck-Wesmael, 1990, pp. 35-37.
25
Ce strategii De ce este Cum se va realiza Învăţarea Când pot fi
urmează a fi necesară învăţarea? noilor strategii aplicate strategiile
învăţate? învăţarea lor ? învăţate?
O astfel de desfăşurare poate fi, în mod evident, prezentă în orice lecţie axată pe învăţarea de
strategii: tehnici de citire, precum citirea pe grupuri de cuvinte, tehnici de identificare a ideilor principale
sau de deducere a sensului cuvintelor din context, modalităţi de analiză a unei categorii gramaticale sau
a unui personaj.
Tiparul structural cuprinde, ca momente esenţiale: a. enunţarea obiectivelor (ex.: „astăzi vom
învăţa să identificăm ideile principale ale unui text/fragment de text”); b. justificarea învăţării (ex.:
discuţie despre nevoia de a putea identifica ideile principale pentru a înţelege un text literar, pentru a
învăţa la alte discipline etc.); c. prezentarea etapelor învăţării (ex.: „mai întâi vă voi arăta eu cum putem
afla ideea principală a unui text, apoi veţi face acelaşi lucru şi voi”); d. modelarea, de către învăţător, a
strategiei (ex.: învăţătorul citeşte şi reciteşte textul în faţa elevilor; pune întrebarea pentru identificarea
ideii principale, formulează răspunsul, verifică şi, eventual, corectează primul răspuns prin relectura
textului, scrie răspunsul pe tablă etc.); e. prezentarea, de învăţător, a algoritmului (ex.: „se citeşte textul,
se pune întrebarea, se dă un răspuns, se verifică răspunsul prin recitirea textului etc.”); f. repetarea
strategiei de către elevi (ex.: activitatea se poate desfăşura, iniţial, pe grupe şi, apoi, individual, cu
fragmente de text din ce în ce mai dificile); g. discuţie referitoare la textele ce permit şi la cele ce refuză
formularea ideilor principale.
În opinia mea, acest tipar constituie singura abordare pertinentă în cazul lecţiilor ce vizează
învăţarea de strategii complexe; şi mă gândesc nu numai la identificarea ideilor principale, ci şi la
povestire, la compunerea de text nonliterar sau la analiza şi interpretarea textului literar. Toate aceste
aspecte vor fi însă abordate în capitolele următoare. Ceea ce doresc să subliniez cu acest prilej este
faptul că nu întotdeauna toate etapele formulate de Jocelyne Giasson sunt necesare. Există cazuri când
se impun, cu necesitate, doar ultimele două momente. Iată exemple ce aparţin unor domenii diferite:
învăţarea etapelor ce conduc la analiza unor părţi de vorbire sau de propoziţie şi identificarea situaţiilor
în care perfectul compus impune folosirea cratimei (în ortograme precum „s-a”, „s-au”, „l-a”, „le-au”). În
aceste cazuri este suficientă modelarea (gândirea cu voce tare) realizată de învăţător, repetarea paşilor
şi exersarea algoritmului prin exerciţii. Ofer aici o soluţie de abordare a ortogramelor mai sus
menţionate şi pornesc de la premisa că, într-o primă etapă, asocierea lor (în varianta „s-a”, „s-au”…)
poate fi mai constructivă decât disjuncţia (în perechi de tipul „s-a” vs. „sa”…). Afirmaţia are în vedere
faptul că şirul permite evidenţierea unei singure linii de sens, aceea că acţiunile/evenimentele la
numirea cărora acestea participă sunt plasate în trecut.
Secvenţa de lecţie ar presupune deci următoarele momente: a. scrierea, de către învăţător, a
unui şir de propoziţii care să conţină ortogramele şi care să marcheze, prin complemente de timp,
trecutul (ex.: „Sâmbăta trecută, Andrei s-a dus la film. La acelaşi film, s-au dus Ioana şi Andra. Lui
Andrei filmul i-a plăcut. Fetelor însă nu le-a plăcut. Ieri ne-au spus şi de ce. Andrei mi-a vorbit
despre…”). Pe parcursul scrierii, învăţătorul se va opri în faţa ortogramelor, va identifica trecutul, va rosti
verbul în absenţa pronumelor („a dus”, „au dus”, „a plăcut” etc.) şi apoi va scrie propoziţia până la capăt.
26
Al doilea moment va consta în realizarea succintă a demonstraţiei, în formularea regulii şi apoi în
exersarea ei de elevi. Activitatea se poate încheia cu un exerciţiu creativ: o compunere gramaticală de
tip colaj, cu titlul „Întâmplările săptămânii trecute”, sau un text narativ precum „Unde s-a dus Apolodor?”.
În ceea ce priveşte prezentarea perechilor disjuncte, acestea vor face obiectul unor intervenţii situate
după acest moment al învăţării şi care vor grupa ortogramele în perechile prezente în programe.
Specificul celui de-al doilea tipar constă în modul în care prezintă procesul învăţării ca un
continuum punctat de întrebări: acest fapt este rezultatul înscrierii conţinuturilor ce urmează a fi studiate
în sfera cunoştinţelor pe care elevul le are deja asupra subiectului, în sfera aşteptărilor sale legate de
problemă şi, apoi, în orizontul unor noi întrebări şi aşteptări.
Modelul creat de Donna Ogle a vizat iniţial lectura textelor expozitive/informative14 şi s-a impus,
apoi, ca o soluţie de proiectare a activităţilor de asimilare a cunoştinţelor factuale.
Etapele pe care le presupune sunt în număr de cinci şi ele situează învăţarea noilor conţinuturi în
lanţul firesc al întrebărilor, răspunsurilor şi noilor întrebări pe care abordarea/aprofundarea unei
probleme le presupune.
O astfel de structurare a lecţiei este adecvată activităţilor de asimilare a unor concepte legate de
comunicare sau de literatură: lecţii/secvenţe de lecţie consacrate salutului, dialogului, basmului,
personajului literar, vieţii unui autor etc.; lecţii ce presupun prezenţa unei anume familiarităţi cu
problema şi a interesului pentru aprofundarea ei. În situaţia în care învăţătorul doreşte să aplice modelul
în lecţii unde interesul pentru subiect este minim sau absent (ex.: categorii gramaticale reluate în clase
succesive), el va elimina momentul al doilea şi va remodela ultima etapă în varianta: „Ce nu am aflat,
încă, despre subiect şi ce urmează să învăţăm?”
Structura creată de J.L. Steele, K.S. Meredith reuneşte principiile care au informat modelele
anterioare şi anume necesitatea de a evidenţia caracterul procesual al învăţării şi de a integra învăţarea
în orizontul cunoştinţelor şi preocupărilor elevilor.
14
D., Ogle, „K-L-W: A Teaching Model That Develops Active Reading of Expository Text”, în The Reading Teacher,
39/1986, pp. 564-570. Desemnat prin iniţialele K-W-L (Know – Want to Learn – Learned), iniţiale a căror semnificaţie
corespunde întrebărilor „Ce ştiu? – Ce doresc să învăţ? – Ce am învăţat?”
27
Configurat cu intenţia de a genera un spaţiu propriu pentru dezvoltarea „gândirii critice” (definită
drept capacitate de „integrare creativă a conceptelor şi informaţiilor”)15, modelul include următoarele
etape: 1. etapa de actualizare şi de sistematizare a cunoştinţelor pe care elevii le au deja în legătură cu
subiectul (evocare); 2. activitatea propriu-zisă de predare-învăţare (realizarea/constituirea sensului) şi 3.
etapa de reflecţie asupra cunoştinţelor dobândite şi asupra modului în care au fost dobândite (reflecţie).
Acest tipar prezintă asemănări evidente cu modelul semnat de Donna Ogle şi poate fi reprezentat
astfel:
Ce ştiu despre subiect şi, Învăţarea noilor conţinuturi Ce am învăţat, cum explic şi
eventual, ce aş dori să aflu? corelez noile cunoştinţe?
Ceea ce face însă specificul modelului nu rezultă integral din întrebări. În legătură cu primul
moment, numit „evocare”, trebuie subliniat faptul că actualizarea cunoştinţelor existente nu se restrânge
la cadrul şcolar, ci cuprinde toate datele pe care elevii le deţin în legătură cu subiectul. Astfel, într-o
lecţie despre basm, de pildă, discuţiile iniţiale vor recupera audierile/lecturile anterioare ale elevilor
(Care au fost primele basme cu care s-au întâlnit? În ce mod le-au cunoscut? Ce au reţinut în legătură
cu personajele lor? etc.), precum şi modul în care se raportează la acest tip de text (Le face plăcere
audierea/lectura basmelor? Le preferă altor lecturi sau, dacă pot, le înlocuiesc? Preferă basmele citite,
audiate, ecranizate sau prelucrate ca jocuri pe calculator?). Tot astfel, într-o lecţie despre carte,
învăţătorul va conduce discuţia înspre „evocarea” experienţei pe care elevii o au în legătură cu cărţile şi
înspre sistematizarea informaţiilor pe care le deţin. Trebuie spus, de asemenea, că orientarea acestei
prime secvenţe se face în funcţie de ceea ce urmează a fi studiat: dacă, de pildă, lecţia/lecţiile vizează,
în principal, problematica personajului de basm, atunci evocarea va fi focalizată asupra categoriei
personajului; dacă lecţia va urmări definirea dimensiunii obiectuale a cărţii, atunci introducerea va viza
aspecte legate de copertă, imagini, text scris etc.
A doua subliniere se referă la ultimul moment al lecţiei, la secvenţa de reflecţie. În viziunea celor
care au creat modelul, discuţiile finale vor recupera nu numai conţinuturile asimilate, ci şi paşii parcurşi
în cadrul procesului de învăţare. Astfel, o lecţie despre personajul de basm ar urma să se încheie prin
întrebări de tipul: „Cu ce întrebare am început lecţia? Ce am reţinut despre personaje în urma primelor
discuţii? Cu ce am continuat? Ce am observat în legătură cu personajele basmului citit? În ce mod am
grupat personajele? Cum l-am caracterizat pe…?”). Mai mult, în aceeaşi secţiune se vor situa şi
consideraţii formulate de elevi şi de învăţător, sau numai de învăţător, în legătură cu rostul învăţării
(„Ceea ce am aflat astăzi despre personaje ne ajută să înţelegem mai bine basmele noi pe care le vom
citi, ne ajută să vorbim despre eroii noştri preferaţi, despre vedete…”) şi cu momentele prin care va fi
continuată („Săptămâna viitoare vom citi un alt basm şi ne vom uita atent nu numai la personaje, ci şi la
spaţiile prin care trec…”).
15
J.L., Steele, K.S. Meredith, Ch. Temple, Un cadru pentru dezvoltarea gândirii critice la diversele materii de
studiu. Ghidul I, 1998, pp. 1-2.
28
Punerea în practică a tiparelor conturate aici permite, în opinia mea, redimensionarea activităţilor
de învăţare, în virtutea deschiderilor pe care le fac posibile:
- pun în relief continuitatea procesului de învăţare, un proces început înainte de lecţie şi
continuat după închiderea ei;
- evidenţiază paşii procesului de învăţare, a strategiilor care o fac posibilă;
- înscriu tema/strategia ce urmează a fi abordată în orizontul cunoştinţelor anterioare şi al
preocupărilor elevilor;
- includ momentul de reflecţie la sfârşitul unei etape de învăţare;
- justifică necesitatea învăţării şi conturează situaţiile în care cunoştinţele pot fi aplicate.
Toate aceste aspecte sunt componentele unui mesaj esenţial, pe care ansamblul lecţiilor trebuie
să-l transmită dincolo de contururile precise ale cunoştinţelor şi dincolo de paşii strategiilor. Un mesaj pe
care l-a formulat Ortega y Gasset atunci când a vorbit despre importanţa drumului, nu doar a
popasurilor, despre importanţa lui „a merge”, a lui „a fi pe drum”. În didactică, mesajul sună în gol dacă
alegem calea expozitivă de a-l transmite; el poate însă convinge atunci când este transmis indirect, prin
modul în care sunt structurate lecţiile.
Realizarea unor demersuri adecvate noilor programe presupune nu numai proiectarea riguroasă
a lecţiilor şi a secvenţelor didactice, ci şi o anume calitate a relaţiei dintre profesor şi elevi şi a dialogului
care o exprimă. Trăsăturile acestei relaţii ar putea fi subsumate, deopotrivă, empatiei şi distanţei critice;
şi asta pentru că dialogul autentic presupune, în opinia mea, înţelegere şi susţinere a celuilalt, dar şi
reflecţie asupra activităţii proprii şi a muncii partenerului.
În clasă, dialogul este, în primul rând, o formă de împărtăşire, de comunicare (lat. communico - a
face comun), realizată prin vorbire (gr. dia – prin şi logos – vorbire)16.
Întreaga cercetare legată de funcţia interrelaţională a dialogului demonstrează virtuţile
comunicării verbale. Dialogul nu înseamnă numai schimb de idei şi sentimente, el permite şi
aprofundarea subiectului discutat, cunoaşterea interlocutorului şi cunoaşterea modului în care
înţelegerea s-a petrecut. Trei moduri de prezenţă ale înţelegerii, a căror condiţie de realizare este
dialogul nesigur, tatonant, în cadrul căruia adevărurile se caută, se aproximează, se reformulează şi se
cern. Acest tip de dialog – denumit „exploratoriu” şi opus celui „prezentaţional”17 – este prin excelenţă
sporitor. Zona lui predilectă o constituie grupul de elevi, mediu în care „n-am înţeles bine”, „nu ştiu
16
Reţin pentru sensul cuvântului „dialog” sublinierile Lilianei Ionescu-Ruxăndoiu: „[…] definiţia dialogului din DEX,
specificând în mod repetat existenţa a doi participanţi, favorizează înţelegerea greşită a termenului sub aspect etimologic,
înţelegere din păcate foarte răspândită. La dialog pot lua parte oricâte persoane (personaje), doi fiind limita minimă: termenul
face referire la mijlocul prin care participanţii sunt puşi în legătură: vorbirea, discursul (gr. logos) şi nu la numărul
participanţilor, pentru că nu conţine în structura sa originară prefixul gr. di- care trimite la sensul de „doi” (cf., de exemplu,
diftong, dicotiledonat etc.), ci gr. dia- „prin” (cf., de exemplu, diagramă, diametru etc.)”, L. Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţie
– discuţie – dialog, în Limba şi literatura română, nr. 1, 2001, p. 15).
17
D., Barnes, „Supporting Exploratory Talk for Learning”, în Cycles of Meaning: Exploring the Potential of Talk in Learning
Communities, K.M. Pierce şi C.J. Gilles (coord.), Portsmouth, NH: Heinemann, 1993, pp. 29-33.
29
precis”, „s-ar putea” sau „dacă mă mai gândesc” sunt, cu adevărat, binevenite. De aici şi necesitatea de
a proiecta o serie de lecţii/activităţi de învăţare în care explorarea unei probleme să fie vizată prin
activitatea pe grupe.
Dar dialogul elevilor este nu numai o modalitate de cunoaştere, ci şi o formă eficientă a educaţiei
pentru democraţie. Dimensiunea fost evidenţiată, încă de la începutul secolului, de John Dewey,
filosoful pentru care acest tip de educaţie începe cu experienţa şcolară a muncii în grup, experienţă ce
oferă elevului posibilitatea de a stabili relaţii constructive, bazate pe respect şi empatie.
Restructurarea demersului didactic nu se poate reduce însă la integrarea unor strategii de
învăţare prin colaborare; ea presupune şi regândirea rolurilor pe care învăţătorul şi elevii le au în cadrul
dialogului. Iată, de pildă, perspectiva contrastivă structurată de J.F. Almasi în legătură cu dialogul din
ora de lectură18.
18
J.F. Almasi, „A New View of Discussion”, în Linda B. Gambrell şi Janice F. Almasi (ed.), Fostering Engaged Reading,
Newark, Delaware, International Reading Association, 1996, pp. 2-23.
30
feedbackul se realizează prin aprecieri nuanţate; informaţiile se comunică pe mai multe canale şi în
moduri diferite; diversitatea opiniilor este nu numai acceptată, dar şi încurajată şi valorizată19.
SARCINI ŞI TEME
Capitolul se încheie cu o lucrare de verificare. Cerinţele vizează capacitatea
studenţilor de a opera cu informaţiile oferite în acest capitol. Rezolvarea celei de-a treia
cerinţe din lucrare (subiectul 3) va fi integrată în portofoliul de evaluare finală.
LUCRARE DE EVALUARE 2
1. Realizaţi analiza contrastivă a două manuale de clasa a III-a.
2. Realizaţi planificarea calendaristică a primului semestru.
3. Realizaţi planificarea primei unităţi de învăţare (rezolvarea acestei cerinţe va fi integrată în
portofoliul de evaluare finală).
19
Vezi şi capitolul „Building Understanding of the Power of Diversity in Groups”, în Lynda A. Baloche, The Cooperative
Classroom. Empowering Learning, New Jersey, Prentice-Hall, 1998, pp. 38-65.
31
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.
FORMAREA COMPETENŢEI DE COMUNICARE
SCOPUL ŞI OBIECTIVELE
Capitolul consacrat competenţei de comunicare este central şi asigură înţelegerea
tipologiei tuturor demersurilor didactice desfăşurate în orele de limbă română: demersuri ce
vizează atât comunicarea orală cât şi cea scrisă; demersuri subordonate unui model curricular
numit „comunicativ-funcţional”.
Capitolul are drept obiective
1. definirea competenţei de comunicare şi a modelului curricular numit „comunicativ-
funcţional”;
2. expunerea şi ilustrarea principiilor didacticii comunicării;
3. identificarea specificul modelului comunicativ-funcţional în programele şi activităţile
din învăţământul primar.
SCHEMA CAPITOLULUI
Capitolul se construieşte pe noţiunea fundamentală de competenţă de comunicare, în
relaţie cu care este definit modelul didactic „comunicativ-funcţional” şi principiile didacticii
comunicării.
O definiţie succintă a modelului comunicativ reţine specificul acestei abordări, şi anume centrarea
procesului educativ pe comunicare. Din punct de vedere didactic, acest fapt presupune constituirea unei
viziuni coerente asupra comunicării, structurată deopotrivă teoretic şi practic.
Fundalul teoretic al modelului comunicativ-funcţional selectează şi corelează o serie de categorii
dintre care reţin: situaţia de comunicare, funcţiile limbajului şi competenţa de comunicare. Prin aceste
categorii, modelul îşi propune să articuleze aria vastă a comunicării, arie circumscrisă de specialişti prin
două grupuri de definiţii. Primul grup defineşte comunicarea ca un proces prin care A trimite un mesaj
lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia. Cel de-al doilea statuează comunicarea ca negociere şi
32
schimb de semnificaţie, procese în care mesajele, persoanele determinate cultural şi „realitatea”
interacţionează în aşa fel încât să permită ca înţelesul să fie produs, iar înţelegerea să apară.20
Cele două categorii de definiţii sunt expresia unor perspective complementare, ce accentuează
fie procesul de transmitere a mesajului („Cine şi ce spune? Cui spune? Pe ce canal? Cu ce efect?”), fie
procesul de producere a sensului („Care este raportul dintre elementele ce alcătuiesc mesajul? Care
este raportul dintre mesaj şi realitatea la care se referă? Dar raportul dintre text şi experienţa socială şi
culturală a receptorului?”).
Instituirea unei viziuni didactice integratoare asupra comunicării presupune corelarea
perspectivelor, astfel încât comunicarea să devină transmitere de mesaje în vederea producerii
înţelesului şi realizării înţelegerii.
Structurarea unei asemenea viziuni pretinde, în etapa iniţială, circumscrierea actului de
comunicare. La acest nivel programele noastre, ca de altfel şi marea majoritate a programelor din ţările
francofone, aleg ca tipar configurativ modelul circumscris de Roman Jakobson în 1963, model pe care îl
prezint, în continuare, împreună cu descrierea lui. Reţin, de asemenea, tezele referitoare la esenţa
interlocutivă a limbajului şi la funcţiile lui.
„Cred că realitatea fundamentală cu care lingvistul are de-a face este interlocuţia – schimbul de
mesaje între emiţător şi receptor […]. Orice discurs individual presupune schimb. Nu există emiţător fără
receptor decât în cazul în care emiţătorul este un beţiv sau un bolnav mintal. În ceea ce priveşte
discursul ne-exteriorizat, ne-pronunţat şi pe care îl numim limbaj interior, acesta nu este decât un
substitut eliptic şi aluziv al limbajului exteriorizat. De altfel, dialogul subîntinde chiar şi discursul interior,
fapt demonstrat de o serie de observaţii ce duc de la Peirce la Vygotski […]. În domeniul limbajului
proprietatea privată nu există: totul este socializat. Schimbul verbal, ca orice formă de relaţie umană,
pretinde cel puţin doi interlocutori.”21
„Destinatorul trimite un mesaj destinatarului. Pentru a fi operant, mesajul pretinde, mai întâi, un
context la care trimite (este ceea ce se mai numeşte, într-o terminologie uşor ambiguă, «referent»),
context sesizabil pentru destinatar şi care este fie verbal, fie susceptibil de a fi verbalizat; apoi, mesajul
pretinde un cod, comun, întru totul sau cel puţin în parte, destinatorului şi destinatarului […]; în sfârşit,
mesajul pretinde un contact, un canal fizic şi o conexiune psihologică între destinator şi destinatar,
contact care le permite să stabilească şi să menţină comunicarea. Aceşti factori ai comunicării – diferiţi
şi fundamentali – pot fi reprezentaţi schematic astfel:
CONTEXT
20
T. O’Sullivan, J. Hartley ş.a., Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale (trad. Monica Mitarcă),
Iaşi, Polirom, 2001, pp. 74-75.
21
R. Jakobson, Le langage commun des linguistes et des antropologues, în Essais de linguistique générale (trad. N. Rouwet),
Paris, Les Editions de Minuit, 1963, pp. 32-33.
33
(emiţător) (receptor)
CONTACT
COD
Fiecare dintre aceşti factori dă naştere unei funcţii lingvistice diferite. Să spunem imediat că, dacă
distingem în felul acesta şase aspecte fundamentale în limbaj, va fi dificil să găsim mesaje care să
corespundă doar unei singure funcţii. Diversitatea mesajelor nu rezidă în monopolul uneia sau alteia
dintre funcţii, ci în diferenţa de ierarhie dintre ele. Structura unui mesaj depinde, în primul rând, de
funcţia predominantă.”22
În viziunea lui Jakobson, funcţiile limbajului se diferenţiază în funcţie de parametrul vizat şi pot fi
reprezentate astfel:
CONTEXT
(funcţia denotativă, cognitivă sau referenţială)
CONTACT
(funcţia fatică)
COD
(funcţia metalingvistică)
Instituit drept cadru general al didacticii comunicării, modelul „situaţiei de comunicare” elaborat de
R. Jakobson prezintă avantaje evidente. E vorba, în primul rând, de faptul că reprezentarea include
parametrii esenţiali ai situaţiei de comunicare, parametri ce permit nu numai descrierea exactă şi
înţelegerea actului de comunicare, dar şi formarea şi cizelarea competenţei de comunicare. E vorba, în
al doilea rând, de faptul că tiparul lărgeşte, prin diversificarea funcţiilor limbajului, viziunea ce reducea
finalitatea enunţurilor la funcţia referenţială (la transmiterea de informaţie cu caracter descriptiv). E
vorba, în al treilea rând, de coerenţa modelului ce pune în acord parametrii comunicării cu funcţiile
limbajului, facilitând astfel asimilarea problematicii.
Fără îndoială, modelul lui R. Jakobson nu este, la ora actuală, nici singurul şi nici cel mai
complet. Ofer, în acest sens, doar remodelarea parametrilor situaţiei de comunicare în varianta propusă
de Sophie Moirand, autoare ce jalonează întreaga problematică printr-o serie de întrebări: „Cine
22
Idem, pp. 213-214.
34
vorbeşte? Cui i se adresează? Ce comunică? Despre ce comunică? În prezenţa cui? Unde? Când?
Cum? Cu ce scop? etc.”23
În privinţa funcţiilor limbajului, reţin doar varianta propusă de R. Jakobson:
a. funcţia referenţială se manifestă atunci când limbajul este orientat spre context/referent; prin
intermediul acestei funcţii limbajul descrie realitatea;
b. funcţia expresivă se manifestă atunci când limbajul este centrat pe emiţător şi se referă la
exprimarea directă a atitudinii subiectului faţă de ceea ce spune; stratul pur emotiv al limbii este
reprezentat de interjecţii;
c. funcţia conativă indică orientarea limbajului spre destinatar şi îşi găseşte expresia gramaticală
cea mai pură în vocativ şi imperativ;
d. funcţia poetică orientează limbajul asupra lui însuşi, mesajul existând în sine, „pe cont
propriu”. Funcţia poetică proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării. În
spaţiul ei, echivalenţa este ridicată la rang de procedeu constitutiv al secvenţei. În structurile „l’affreux
Alfred” sau „I like Ike” repetarea unităţilor echivalente este evidentă, ca de altfel în orice aliteraţie sau
asonanţă (vezi, în acest sens, textele în proză din Carte de citire, carte de iubire semnată de Nichita
Stănescu şi Gheorghe Tomozei);
e. funcţia fatică accentuează contactul şi serveşte, în mod esenţial, la stabilirea, prelungirea sau
întreruperea comunicaţiei, la verificarea modului în care funcţionează circuitul comunicării. Ea este
prima funcţie asimilată de copii.
f. funcţia metalingvistică (sau „de glosă”) este centrată pe cod şi permite interlocutorilor să
verifice dacă folosesc corect codul. Expresii precum „Ce vreţi să spuneţi?” sau „Ce înseamnă…?” sunt
modalităţi de manifestare a funcţiei metalingvistice.
Importanţa perspectivei funcţionale asupra limbajului constă în complexitatea imaginii pe care o
restituie. Redus multă vreme la funcţia referenţială, la rolul de a transmite informaţii, de a reflecta
realitatea deja existentă, limbajul se defineşte, în cadrul acestei abordări, prin modalităţi diverse de
funcţionare; dintre acestea, unele au impact direct asupra celuilalt – „A vorbi e a-ţi vitaminiza (sau a-ţi
otrăvi) interlocutorul” (Andrei Pleşu) –, altele au impact asupra realului – „Cuvintele atrag realitatea după
ele, bătrâne!” (Nichita Stănescu). Şi, pentru a ilustra afirmaţiile, e suficient să ne gândim la binele pe
care o poveste frumoasă îl poate face şi la doar aparent inofensivele „Dacă nu eşti cuminte, Moşul…”
sau „Cine îşi face tema…”
Integrarea problematicii situaţiei de comunicare în didactica maternei are semnificaţii majore. În
viziunea pe care o propun, parametrii mai sus amintiţi ar trebui să articuleze toate activităţile de
comunicare desfăşurate în şcoală, fie ele orale sau scrise. Şi acest fapt îl văd realizat, nu în variantă
explicită şi în termeni tehnici, ci prin întrebări simple, orientate înspre factorii care determină
comunicarea şi înspre modul de funcţionare a limbajului. În acest sens, întrebările formulate de Sophie
Moirand îmi par extrem de utile, iar reluarea şi diversificarea lor poate duce, cu timpul, la înţelegerea şi
integrarea aspectelor esenţiale ale comunicării.
23
S. Moirand, Enseigner à communiquer, Hachette, Paris, 1990, pp. 13-14.
35
Iată, de pildă, întrebările care pot jalona comunicarea elevilor sau analiza unor dialoguri începând
cu clasa a II-a – „Cine? Ce? Cui comunică?” şi extinderea lor graduală: „Unde? Când?” şi „Cu ce
scop?”.
Pentru claritatea şi simplitatea reprezentării, preiau varianta propusă de Claude Simard, autor ce
structurează competenţa de comunicare în şase componente25:
1. componenta verbală, ce integrează toate componentele limbii şi conţine la rândul ei:
- o dimensiune lingvistică (cunoaşterea şi utilizarea aspectelor de ordin fonetic, lexical, morfologic
şi sintactic);
- o dimensiune textuală (cunoaşterea şi utilizarea regulilor şi procedeelor care asigură
organizarea generală a unui text: legătura între fraze, coerenţa între părţi, structura textuală narativă,
descriptivă, argumentativă, explicativă etc.);
24
Aceste trei arii conceptuale sunt, de altfel, relaţionate, iar discutarea lor separată se justifică doar prin intenţia de a clarifica
mizele unui demers didactic centrat pe comunicare. Desenul succint al acestor relaţionări statuează situaţia de comunicare
drept cadru de manifestare a competenţei de comunicare şi aşază problematica funcţiilor limbajului în interiorul componentei
discursive a competenţei de comunicare.
25
Claude Simard, Op. cit., pp. 71-72.
36
- o dimensiune discursivă sau pragmatică (cunoaşterea şi utilizarea regulilor şi procedeelor care
determină folosirea limbii în context: cunoaşterea parametrilor situaţiei de comunicare, utilizarea
registrelor limbii, a normelor de interacţiune verbală etc.).
2. componenta cognitivă, ce se referă la stăpânirea operaţiilor intelectuale realizate în producerea
şi comprehensiunea limbajului (memorarea, diferenţierea, compararea, clasarea, inferenţa, anticiparea
etc.);
3. componenta enciclopedică, ce trimite la cunoaşterea aspectelor lingvistice, textuale şi
discursive proprii unor domenii diferite (istorie, ştiinţă, tehnică etc.);
4. componenta ideologică, ce vizează capacitatea de a se situa faţă de şi de a reacţiona la idei,
valori, opinii vehiculate prin discurs;
5. componenta literară, ce presupune cunoştinţe şi capacităţi de exploatare a creativităţii verbale;
6. componenta socio-afectivă, formată dintr-o reţea de concepţii, de sentimente şi de valori ce
influenţează comportamentul verbal al individului.20
37
COMPETENŢA DE COMUNICARE
Specific modus operandi
Resurse Cunoştinţe (a şti), capacităţi (a-şti-să-faci) şi atitudini (a-şti-să-fii)
Arii Receptare şi producere de text scris şi oral
Compo- Componenta Componenta Component Componenta Compo- Componenta
nente verbală cognitivă a literară enciclopedică nenta socio-
(lingvistică, (limbajele de ideologi afectivă
textuală, specialitate) că
discursivă)
Pentru studiul limbii şi literaturii române în clasele primare esenţială este componenta verbală, cu
cele trei dimensiuni ale sale: dimensiunea lingvistică, textuală şi discursivă.
Prima variantă are, şi la ora actuală, susţinători puternici, ce confirmă prin cercetări necesitatea şi
eficienţa activităţilor consacrate exclusiv vocabularului28. Dat fiind faptul că această perspectivă este
prezentă în toate didacticile noastre, nu consider necesară reluarea ei. Mă limitez doar la două sublinieri
ce vizează: a. aşezarea, atunci când se poate, a cuvintelor noi în reţele asociative şi b. aşezarea
secvenţelor de vocabular în preambulul scenariilor consacrate lecturii literare sau compunerii libere, şi
nu după prima lectură sau pe parcursul redactării textului.
Sublinierea referitoare la reţelele asociative este fundamentată de o teză de provenienţă
cognitivistă, ce poate informa corect multe din activităţile didactice focalizate asupra vocabularului. Teza
statuează faptul că, la nivelul creierului, cuvintele formează relaţii asociative şi că utilizarea lor se
desfăşoară conform unor modele generalizate de comportament verbal29. De aici şi imperativul aşezării
cuvintelor noi în reţele: serii lexicale sinonimice şi antinomice, familie de cuvinte, câmp lexico-semantic.
Şi tot de aici, o serie de tehnici de reprezentare a reţelelor în variante neutre – „constelaţii”, „hărţi” şi
„liste lexicale” –, sau ludice – „copacul cuvintelor” şi „trenul cuvintelor”.
Cea de-a doua subliniere este rezultatul unui dialog, în mare măsură contradictoriu, cu didactica
tradiţională a lecturii; un dialog purtat de pe poziţiile teoriilor lecturii. Se cunoaşte faptul că modalitatea
clasică de abordare a vocabularului în ora de lectură aşază secvenţa de vocabular după prima lectură
28
Vezi, în acest, sens capitolul „Le lexique”, Michel Fayol, Jacques David, Daniel Dubois, Marine Rémond (coord.),
Maîtriser la lecture, Poursuivre l’apprentissage de la lecture de 8 à 11 ans, pp. 114-131.
29
M.-C., Treville; L., Duquette Enseigner le vocabulaire en classe de français, Hachette, Paris, 1996, p. 7.
39
sau după relectură şi constă în identificarea tuturor cuvintelor necunoscute, urmată de explicare şi de
fixare. La limba maternă, acest demers nu poate fi perceput de elev decât ca o întrerupere a dialogului
său cu textul. În firescul lui, actul lecturii înseamnă scufundare în lumea textului şi descoperire a acestei
lumi cu scopul înţelegerii şi interpretării. Miza lecturii este, în consecinţă, cunoaşterea şi aproprierea
lumilor reprezentate, şi nu descifrarea elementelor care mediază această reprezentare. De aici şi
inadecvarea activităţilor ce întrerup construcţia sensului textului pentru a clarifica punctual „materia” din
care acesta este realizat sau, mai tehnic, inadecvarea activităţilor care vizează microprocesele
înţelegerii în detrimentul macroproceselor.
Pornind de la aceste consideraţii, subliniez necesitatea de a situa secvenţele de vocabular ce
facilitează accesul la text în preambulul activităţilor de lectură. Susţin, de asemenea, faptul că în aceiaşi
termeni ar trebui gândit şi locul secvenţelor de vocabular în orele consacrate compunerii: aici
configurarea unor câmpuri lexico-semantice cât mai largi constituie un bun moment preliminar al
construcţiei de text.
Alături de reţelele lexicale restrânse, de tipul celor prezente în exerciţiile de mai sus, didactica
maternei valorizează şi reţele extinse, precum constelaţia, harta şi lexicală sau câmpurile lexicale în
serie30. Acestea pot fi neorientate sau prestructurate (de către învăţător), iar compunerea lor se poate
realiza individual, pe grupe sau la nivelul întregii clase. Prezenţa lor poate fi efemeră (constelaţii
realizate în deschiderea unei ore de lectură sau compunere) sau de durată (o bancă lexicală, precum
cea a portretului, poate fi restructurată şi completată pe parcursul unui an întreg), iar suportul lor poate fi
tabla, posterul, fila de caiet sau fila de portofoliu.
Constelaţia (cluster) – tradusă, uneori, prin „ciorchine” – este o reţea lexicală neorientată ce
situează „tema”/cuvântul-nucleu în centru şi care leagă de temă toate cuvintele pe care aceasta le
evocă sau, mai exact, pe care elevul/elevii le pun în corelaţie cu tema. Acest tip de reprezentare permite
evidenţierea unor subteme/arii/ elemente subsecvente ce pot figura singure (sub formă de soare) sau
pot fi puse în şiruri inegale (în variantă de „ciorchine”). Introducerea unei astfel de hărţi este simplă:
învăţătorul scrie cuvântul-temă pe tablă sau pe o coală de hârtie şi cere elevilor să spună toate
cuvintele care le vin în minte în legătură cu acesta, le grupează şi le notează în acelaşi timp. Cu acest
prilej, învăţătorul completează constelaţia prin cuvinte noi, pe care le va explica şi introduce în propoziţii.
Într-o etapă ulterioară, învăţătorul va cere elevilor să completeze ei înşişi „desenul” cu noi cuvinte, pe
care să le şi definească.
Constelaţia nu este singurul tip de reprezentare a acestei forme de asociere. În şirul pe care îl
deschide se aşază „copacul” şi „trenul cuvintelor”, variante de relaţionare la fel de largi, în care cuvântul-
nucleu nu mai este reprezentat ca o „stea” centrală, ci ca trunchi de copac sau ca locomotivă. Ariile
subsecvente devin, în felul acesta, ramuri cu frunze-cuvinte şi vagoane de călători-cuvinte (ex.:
„constelaţia luminii, a vacanţei, a iernii, a Crăciunului”; „arborele jocurilor”, „trenul obiectelor de scris”
etc.).
30
Tipurile de reţele prezentate aici sunt rezultatul remodelării şi adaptării unor structuri didactice prezente în Guy
Bruyndonckx şi Georges Huget, Des chose a dire, Texte et communication, Bruxelles, De Boeck-Wesmail, 1998 şi
Secondary Writing Guide, Northern Nevada Writing Project, Reno, 1995.
40
Rolul acestor reprezentări este important în conturarea unor arii lexicale largi şi în introducerea
cuvintelor noi în cadre deja existente. Astfel, deschiderea unei lecţii consacrate Poveştii ursului cafeniu
de Vladimir Colin ar putea porni de la o constelaţie al cărei centru să fie reprezentat de „Polul Nord”;
constelaţia va fi construită iniţial de elevi şi completată apoi de învăţător cu sintagme care ar putea crea
probleme de comprehensiune: „ochiuri de gheaţă”, „sloiuri plutitoare”, „lespezi de gheaţă”. Tot astfel,
lectura poeziei Nuntă în codru de George Coşbuc ar putea fi precedată de construcţia a două
constelaţii, una a păsărilor din codru şi alta a nunţii. Prezint, în cele ce urmează, o posibilă constelaţie a
nunţii ce poate fi structurată la începutul lecţiei de lectură, cu scopul de a facilita înţelegerea textului.
PARTICIPANŢI
miri, socri, naşi,
nuntaşi, neamuri,
preot, lăutari etc.
ATMOSFERĂ DECOR ŞI
veselie, dans, OBIECTE
urări, chef, „chiu”, flori, funde, rochii lungi,
urări etc. costume naţionale, voal
buchetul miresei,
NUNTA
MUZICĂ CULORI
valsul miresei, muzică alb, culori vii, deschise
populară, cobză, nai,
cimpoi, vioară, drâmbă
etc.
Construcţia unor astfel de reprezentări se poate petrece într-o singură oră sau în seria orelor ce
compun aceeaşi unitate de învăţare: anotimpurile, şcoala, lumea necuvântătoarelor etc. Mai mult,
extinderea cunoştinţelor de lexic şi deci completarea reţelelor se poate, şi e bine să fie realizată, şi cu
prilejul altor ore decât cele de limbă română. Reprezentarea lexicală a unui anotimp poate fi completată,
de pildă, şi la ora ştiinţe, de desen sau de educaţie tehnologică, arborele jocurilor poate fi completat şi
după ora de sport etc.
Harta lexicală este un tip de reţea prestructurată în funcţie de specificul temei. Pentru lectura
unui text literar sau pentru o compunere ce recreează imaginea unui anotimp, harta poate cuprinde:
imagini (vizuale, auditive, olfactive, tactile), stări şi simboluri, acţiuni; pentru o compunere a cărei temă
ar fi culorile primăverii, harta ar putea grupa culorile pământului, ale cerului şi ale plantelor, în variante
cât mai detaliate; pentru o compunere al cărei subiect este frica, harta ar putea cuprinde locuri, fiinţe şi
fenomene ale naturii ce înspăimântă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, eroi care le înfruntă, calităţi şi
41
arme ce fac posibilă înfruntarea. Iată o hartă realizată parţial, ce include cerinţa completării şirurilor,
prezentă prin cifre:
Toamna în imagini
Imagini cu flori (brânduşe şi crizanteme), cu fructe (2), cu legume (2), cu ghiozdane (1), cu ploi
(2), cu manuale şi caiete (1), cu păsări (2).
Toamna în senzaţii
Culorile frunzelor (galben, auriu, galben-pal, verde-gălbui, stacojiu… 10); culorile florilor (4);
culorile cerului (2); culorile pământului (2).
Mirosuri (miros de frunze veştede, de dovleac copt, de fum, de manuale şi caiete noi… 7)
Gusturi (gust de gutuie, de nuci verzi, de struguri negri… 4)
Senzaţii tactile (umezeală… 3)
Ca modalitate de realizare a hărţilor lexicale propun fie activitatea cu întreaga clasă, fie o
activitate pe grupe, urmată de prezentarea rezultatelor şi de reunirea lor într-o singură hartă;
construcţiile largi au calitatea de a extinde reprezentările şi permit, în consecinţă, ieşirea din stereotipiile
generate de discursul şcolar; un discurs benefic, până la un punct, dar nociv prin repetare. Şi e suficient
să ne gândim la şabloanele despre soare, păsări şi flori, despre vânt şi ploi ce populează compunerile
şcolare cu teme stereotipe şi ele – „Prima zi de şcoală”, „Toamna”, „Iarna” etc.; compuneri ornamentate,
nu o dată, cu „expresiile frumoase” ce aparţin unor vârste revolute ale limbii şi percepţiei realităţii:
„zăpadă albă ca spuma laptelui”, „cojocul gros al zăpezii” sau „cuşme de omăt” etc.
TIMPUL
Instrumente de Perioade de timp Am timp destul Nu am niciodată timp
măsurare a timpului pentru pentru
şi mecanismele lor
42
Ceasuri de mână, secundă, ora, zi… masă, somn, drumul joacă, întâlniri cu
ceasuri deşteptătoare, deceniu, secol, mileniu spre şcoală… prietenii…
clepsidre,
ceasuri solare…
roţi, arcuri, baterii…
Banca lexicală este – spre deosebire de celelalte tipuri de reţele – o structură în acelaşi timp
ordonată şi largă; realizarea ei se întinde pe durata unui semestru sau an şi constă în reveniri
succesive, în completări şi eventuale restructurări. Nucleul îl reprezintă un singur tip de text –
naraţiunea, portretul sau argumentaţia – ce dictează, prin trăsăturile sale definitorii, configuraţia reţelei.
Astfel, o bancă lexicală a naraţiunii va avea un tabel structurat în funcţie de momentele subiectului, iar
banca lexicală a portretului va cuprinde două paliere – portretul fizic şi moral. Iată banca lexicală a
sintagmelor ce introduc momentele subiectului.
În totalitatea lor, reţelele lexicale, fie ele restrânse sau largi, permit ordonarea, fixarea şi
extinderea cunoştinţelor de vocabular, precum şi conturarea unor categorii (ex.: acţiuni, obiecte…;
instrumente de măsură a timpului, perioade…); toate, aspecte ce facilitează înţelegerea şi producerea
de text scris şi oral.
Prezenţa acestor reţele nu invalidează intervenţiile de tip clasic, ce vizează abordarea punctuală
a cuvântului necunoscut (identificarea, clarificarea sensului şi fixarea în context), o abordare impusă de
imperativele referitoare la acurateţea exprimării şi la proprietatea termenilor folosiţi în comunicare. În
legătură cu acest aspect se impun însă următoarele sublinieri: în cazul textului literar, locul clarificării
problemelor de vocabular este înainte de prima lectură şi nu în continuarea ei; cuvintele necunoscute
prezente într-un text nu au aceeaşi importanţă pentru vocabularul elevilor şi, în consecinţă, nu necesită
aceeaşi atenţie; caietul-vocabular nu este întotdeauna metoda cea mai apropriată de fixare a termenilor
nou-introduşi.
Observaţiile anterioare subliniază raportul de complementaritate existent între acţiunile didactice
(tradiţionale şi mai noi) consacrate vocabularului. În acest spaţiu al complementarităţii, se aşază şi o
43
altă modalitate de extindere a cunoştinţelor lexicale: o modalitate mai simplă şi mai eficientă, în acelaşi
timp, numită „abordare implicită a vocabularului”.
Cercetările situate pe linia acestei orientări consideră că receptarea de text – realizată prin
audiere sau prin lectură – reprezintă modalitatea cea mai eficientă de extindere a cunoştinţelor lexicale.
Reţin, în acest sens, concluziile studiilor semnate de W. Nagy, ce evidenţiază faptul că un elev căruia i
se citeşte/care citeşte în jur de 20 de minute pe zi învaţă aproximativ 1000 de cuvinte noi pe an, prin
simpla deducere a sensurilor din context31. Subliniez, de asemenea, prezenţa unor studii ce susţin
faptul că, la primare, elevii au capacitatea de a învăţa – prin intermediul tuturor disciplinelor şcolare şi al
lecturilor extraşcolare – în jur de 3000 de cuvinte noi pe an32. Reţin, de asemenea, sinteza cercetărilor
consacrate lecturii supravegheate de părinţi, sinteză ce indică efectele spectaculoase ale şedinţelor de
lectură zilnică asupra cunoştinţelor de vocabular ale copiilor şi asupra capacităţii de comprehensiune a
textelor33.
Indiferent de sistemul de învăţământ care a fost vizat şi de modul în care s-au numărat achiziţiile
lingvistice, toţi cercetătorii subliniază faptul că vocabularul se dezvoltă în mod spectaculos prin lectură şi
că prezenţa a 10-15 minute de lectură/audiere zilnică este salutară. De aici şi o serie de sugestii
metodologice referitoare la: a. introducerea, în activitatea şcolară, a unor şedinţe de lectură (realizabile
în ora de română, dar şi la alte ore); b. învăţarea unor strategii de analiză a cuvântului necunoscut
(relectura fragmentului în vederea înţelegerii contextului şi desfacerea cuvântului, dacă se poate, în
afixe şi rădăcină34); c. solicitarea, în activităţile de lectură, a unor ipoteze legate de sensul cuvintelor
necunoscute, înainte de explicare sau de consultarea dicţionarului.
În finalul acestei secţiuni ce pledează pentru prezenţa unor strategii diverse de dezvoltare a
vocabularului, se impune evidenţierea raportului existent între cunoştinţe de lexic şi capacitatea elevilor
de a înţelege textele literare şi nonliterare. Corelaţia este strânsă şi poate fi formulată în următorii
termeni: cu cât cunoştinţele lexicale sunt mai vaste, cu atât lectura este mai facilă, cu cât lectura este
mai facilă şi mai extinsă, cu atât cunoştinţele de vocabular se lărgesc. Dar, încă din acest moment al
discuţiei, trebuie subliniat faptul că procesul de înţelegere a textului nu este condiţionat doar de
înţelegerea cuvintelor ce îl compun, ci şi de cunoaşterea structurilor morfosintactice şi textuale ce-i
determină arhitectura.
31
W. Nagy, Teaching Vocabulary to Improve Reading Comprehension, Newark, Delaware, International Reading
Association, 1988.
32
Michel Fayol, Jacques David, Daniel Dubois, Marine Rémond (coord.), Maîtriser la lecture, Poursuivre l’apprentissage de
la lecture de 8 à 11 ans, f. l., Editions Odile Jacob, 2000, pp. 114-116.
33
Lloyd Q. Ollila, Margie I. Mayfield. Home and School Together Helping Beginning Readers Succeed, în S. Jay Samuels,
Alan E. Farstrup, What Research Has to Say About Reading Instruction, Newark, Delaware, International Reading
Association, 1996, pp. 17-46.
34
Pentru o discuţie mai amplă asupra problematicii vocabularului vezi A., Pamfil, Didactica limbii române pentru
învăţământul în limbile minorităţilor naţionale, Cluj, Dacia, 2000, pp. 59-65.
44
2. 1.2. Formarea conceptelor gramaticale
35
Vistian Goia, Didactica limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi liceu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002, pp. 38-39;
vezi, de asemenea, şi alte modele de etapizare în Alina Pamfil, Limba şi literatura română în gimnaziu, Ed. cit., pp. 74-75.
36
*** Gramatica limbii române, I, Cuvântul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, pp. 289.
37
Pentru nuanţarea perspectivei vezi Vistian Goia, Op.cit., pp. 35-37.
45
„Categorizarea este o activitate mentală foarte importantă. Ea se bazează pe mecanisme de
simplificare şi abstractizare ce permit inteligenţei umane să construiască echivalenţe între obiecte, în
aparenţă extrem de diferite, dar care au cel puţin o proprietate identică. Reducând la nivel de
reprezentări complexitatea ce caracterizează lumea în care trăim, activitatea de categorizare ne permite
elaborarea unor modele ale realităţii înconjurătoare şi accesul la o anume comprehensiune a lumii din
jurul nostru”38.
Demersul inductiv presupune, aşa cum am precizat în capitolul anterior, realizarea unui parcurs
ce conduce de la particular (exemple cu numerale) la general (definiţia numeralului), pentru a se
reîntoarce apoi la particular şi a recontextualiza conceptul (exerciţii de recunoaştere, de exemplificare şi
exerciţii creatoare).
Actualizarea/Evocarea
1. Secvenţă de evocare a cunoştinţelor pe care elevii le-au dobândit în şcoală sau în
afara şcolii despre: a. număr; b. numărare şi c. ordonare prin număr; secvenţa poate fi
ancorată într-un text ştiinţific (creat de învăţător pornind de la articole din enciclopedii
referitoare la număr şi la reprezentarea lui grafică prin cifre şi cuvinte) sau într-un text literar, ca
de exemplu un basm, în care cifra trei este recurentă.
2. Actualizarea definiţiei numeralului, precedată sau urmată de exerciţii de recunoaştere
a numeralului.
Structurarea conceptelor
1. Formularea unor exemple care să conţină cele trei forme de prezenţă ale numeralului
amintite în definiţia completă. („Partea de vorbire care exprimă un număr, numărul obiectelor şi
ordinea obiectelor se numeşte numeral.”) Iată un asemenea text:
Andrei numără: unu, doi, trei. Andrei socoteşte: unu şi cu doi fac trei.
Andrei adună creioanele. Un creion şi cu două creioane fac trei creioane.
Andrei pune creioanele în rând. Întâiul e roşu. Al doilea e verde. Al treilea e albastru.
2. Analiza celor trei şiruri de exemple şi evidenţierea specificului fiecărui şir: a. cuvintele
38
Marie-José Béguelin (coord.), De la phrase aux énoncés : grammaire scolaire et descriptions linguistique, Bruxelles, De
Boeck-Duculot, 2000, p. 23.
46
„unu”, „doi” şi „trei” exprimă numere; b. cuvintele „un”, „două”, „trei” exprimă numărul
creioanelor/obiectelor; c. cuvintele „întâiul”, „al doilea” şi „al treilea” exprimă ordinea
creioanelor/obiectelor.
3. Formularea definiţiei numeralului, urmată de exerciţii de recunoaştere şi de exerciţii
de exemplificare.
4. Revenirea asupra primelor două exemple şi completarea şirului. Discutarea
exemplelor, indicarea subcategoriei gramaticale („numeralul cardinal”) şi definiţia ei („exprimă
numărul – fără obiect – şi numărul obiectelor”). Exerciţii de recunoaştere a numeralului
cardinal. Ofer ca exemplu două ghicitori: „Am un stejar cu douăsprezece ramuri. Pe fiecare
ramură sunt patru cuiburi. În fiecare cuib sunt şapte ouă.” şi „Patru fraţi într-o cămaşă
îmbrăcaţi”.
5. Revenirea asupra celui de-al treilea şir de exemple şi extinderea lui. Discutarea
exemplelor, indicarea subcategoriei gramaticale („numeralul ordinal”) şi definiţia ei („exprimă
ordinea obiectelor şi acţiunilor într-o înşiruire”). Exerciţii de recunoaştere a numeralului ordinal.
Ca suport de analiză poate fi oferită poezia Cântec de leagăn din Carte de citire, carte de
iubire de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei.
Reflecţia
1. Reluarea paşilor lecţiei după modelul „la început…, apoi…, după aceea…, în final…”.
2. Reluarea definiţiei numeralului şi a celor două subcategorii studiate şi structurarea
unui tablou sintetic ce cuprinde părţile de vorbire învăţate.
3. Teme posibile: a. exerciţii de recunoaştere, exemplificare şi înlocuire; b. crearea unei
ghicitori în care să apară numerale; c. transcrierea unor cântece, numărători, poezii în care să
apară numerale; d. realizarea unei compuneri gramaticale cu titlul „Eu număr…”.
Evocarea
1. Secvenţă de evocare a cunoştinţelor pe care elevii le-au dobândit în şcoală sau în
afara şcolii despre: a. număr; b. numărare şi c. ordonare prin număr; secvenţa poate fi
ancorată într-un text ştiinţific despre număr sau într-un text literar, ca de exemplu un basm în
care cifra trei este recurentă.
2. Actualizarea definiţiei numeralului, precedată sau urmată de exerciţii de recunoaştere
a numeralului.
Structurarea conceptelor
1. Scrierea şi analiza atentă a definiţiei numeralului: „Partea de vorbire care exprimă un
număr, numărul obiectelor şi ordinea obiectelor se numeşte numeral”.
47
2. Formularea definiţiei numeralului cardinal (prin eliminarea, din definiţia numeralului, a
elementelor ce fac referire la numeralul ordinal).
3. Formularea de exemple pentru fiecare element al definiţiei; primele două vor aparţine
învăţătorului, celelalte elevilor.
4. Activitate pe grupe ce urmăreşte compunerea şi analiza unor propoziţii cu numerale
cardinale.
5. Analiza exemplelor şi discutarea unor aspecte de ortoepie şi ortografie.
6. Formularea definiţiei numeralului ordinal şi a unor exemple menite să ilustreze
definiţia. Într-o variantă mai curajoasă se poate trece de la definiţie la analiza gramaticală a
unor texte. În acest caz primele numerale ordinale vor fi identificate de învăţător prin modelare
(gândire cu voce tare).
Reflecţia
1. Reluarea, eventual, a paşilor lecţiei. Repetarea celor trei definiţii. Sublinierea
diferenţelor existente între numeralul cardinal şi ordinal. Tablou sintetic cu părţile de vorbire
studiate şi precizarea locului numeralului.
2. Teme posibile: a. exerciţii de recunoaştere, exemplificare şi înlocuire; b. exerciţii de
transcriere a unor cifre; c. compunere gramaticală cu titlul „Despre familia numeroasă a
numeralului” sau „Locuri preferate de numeral: numărătorile”; d. transcrierea unor titluri de
basme ce conţin numerale.
Demersul dialectic sau „învăţarea prin opoziţie” este adecvat structurării unor concepte-pereche;
realizarea lui presupune, în cazul nostru, definirea simultană a numeralului cardinal şi a celui ordinal.
Evocarea
1. Secvenţă de evocare a cunoştinţelor pe care elevii le-au dobândit în şcoală sau în
afara şcolii despre: a. număr; b. numărare şi c. ordonare prin număr; secvenţa poate fi
ancorată într-un text ştiinţific despre număr sau într-un text literar.
2. Actualizarea definiţiei numeralului: „Partea de vorbire care exprimă un număr,
numărul obiectelor şi ordinea obiectelor se numeşte numeral”.
Structurarea conceptelor
1. Scrierea, pe două coloane, a unor exemple cu numerale cardinale şi ordinale.
Exemplele vor fi construite în oglindă, astfel încât ideea de numărare şi de ordonare prin
număr să fie evidentă. Iată un exemplu:
48
Piticii din Albă-ca-Zăpada sunt şapte. Întâiul pitic este Somnorosul.
În Albă-ca-Zăpada sunt şapte pitici.
Al doilea este Morocănosul.
Reflecţia
1. Reluarea paşilor lecţiei după modelul: „la început…, apoi…, după aceea…, în
final…”. Sublinierea diferenţelor existente între numeralul cardinal şi ordinal. Tablou sintetic cu
părţile de vorbire studiate şi precizarea locului numeralului.
2. Teme posibile: a. exerciţii de recunoaştere, exemplificare şi înlocuire; b. exerciţii de
transcriere a unor cifre; c. compunere gramaticală cu titlul „Despre familia numeroasă a
numeralului” sau „Locuri preferate de numeral: numărătorile”.
Modelul textual narativ este orizontal. În centrul lui se află acţiunea pe care cititorul o parcurge pe
măsură ce lectura avansează. Este reprezentat, în varianta canonică, prin următoarele „momente ale
acţiunii”: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea, punctul culminant şi deznodământul. Întrebările ce pun în
evidenţă această structură sunt întrebările specifice dezvoltării acţiunii: „Cum stau lucrurile la început?
Ce s-a întâmplat, ce le-a schimbat cursul? Ce a urmat după aceea? Cum stau/au ajuns să fie lucrurile la
sfârşit?”
Există şi un alt mod de reprezentare a tiparului narativ, ce aşază şirul evenimentelor între o
situaţie iniţială şi o situaţie finală. Dar, indiferent de tipul de segmentare şi de numele date momentelor
acţiunii, întrebările cardinale rămân aceleaşi.
39
J.-M. Adam, Les textes: Types et prototypes, Nathan, 2001, pp. 7-9.
50
Cum stau Ce s-a întâmplat, ce le-a schimbat cursul? Cum stau lucrurile la
lucrurile la Ce a urmat după aceea? Cum s-au desfăşurat sfârşit?
început? întâmplările?
Modelul textual descriptiv este, spre deosebire de toate celelalte structuri, vertical şi ierarhic. În
centrul lui se află un obiect reprezentat prin procese de aspectualizare şi relaţionare; un tip de
reprezentare ce ţine privirea pe loc în timp ce lectura avansează. Acesta este şi motivul pentru care
cititorii începători, şi nu numai ei, nu gustă descrierea şi, atunci când o întâlnesc în textele narative, au
tendinţa de-a o sări.
În varianta canonică, modelul conţine o temă-titlu, echivalentă cu obiectul descris. Acesta este,
de cele mai multe ori, static (un ghiozdan, un munte, o floare etc.), dar poate fi şi dinamic (o zi de
şcoală, un răsărit, un râu, o bătălie etc.); în cel de-al doilea caz, este vorba despre aşa-numitele
51
„descrieri de acţiuni” şi despre „tablouri”, reprezentări ce se deosebesc de naraţiune prin faptul că nu au
intrigă)40.
Descrierea este rezultatul desfăşurării a două procese. Mă refer, în primul rând, la procesul de
aspectualizare: obiectul este „re-dat” prin intermediul aspectelor ce îl definesc, mai exact prin
intermediul părţilor şi proprietăţilor lui, în cazul obiectului static, sau prin intermediul momentelor ce îl
compun şi caracteristicilor lor, în cazul obiectelor dinamice. În al doilea rând, mă refer la procesul de
relaţionare: obiectul este plasat în spaţiu şi/sau timp, relaţionarea spaţială fiind, de regulă, asociată cu
obiectul static, iar cea temporală cu cel dinamic).
În cazul obiectelor statice, întrebările care pun în evidenţă prezenţa tiparului sunt: „Ce se
descrie? Care sunt părţile obiectului şi caracteristicile lor?” şi „Unde este el aşezat?”. Întrebările ce pun
în evidenţă modul în care se realizează descrierea unui obiect dinamic (peisaj surprins în transformare,
mişcările ce compun un dans, un joc sportiv, o bătălie etc.) sunt: „Ce se descrie? Care sunt momentele?
Care sunt caracteristicile lor? Când are loc?”.
40
Pentru o imagine mai completă asupra descrierii, vezi Alina Pamfil, Discursul descriptiv – contur teoretic şi didactic în
„Perspective”, nr. 1 (16), 2008.
52
Modelul textual argumentativ are, ca şi cel narativ, o structură orizontală şi conţine, la nivel
minimal, o teză şi argumentele/susţinerile care o întemeiază. Întrebările pentru teză sunt: „Ce
crezi/consideri/afirmi în legătură cu…?” şi „De ce crezi/afirmi/spui acest lucru?” sau „Cum îţi susţii
afirmaţia?”41.
Chiar dacă cerinţele referitoare la formularea unor argumente nu sunt prezente la nivelul
conţinuturilor, ci doar în capitolele cu activităţi de învăţare şi obiective de referinţă, nevoia prezenţei
unor afirmaţii însoţite de justificare sau de explicare se impune încă din primii ani de şcoală. Iată câteva
asemenea situaţii: prezentarea unor obiecte preferate sau dorite şi justificarea alegerii,
(auto)caracterizare printr-o singură trăsătură şi justificarea afirmaţiei. În mod sigur aceste activităţi nu
vor cunoaşte, la început, decât reuşite izolate. Reluarea lor însă poate conduce, cu timpul, la formarea
unor capacităţi de formulare şi susţinere a propriei opinii.
Abordarea didactică a celor trei structuri textuale presupune asimilarea şi exersarea lor, aspecte
ce vor fi detaliate în capitolele următoare. Ceea ce poate fi spus, la acest nivel al discuţiei, este faptul
că, în cazul tiparelor narativ şi descriptiv, debutul îl va reprezenta lectura/audierea unor texte, urmată de
discuţii ghidate prin întrebările specificate în tabelele de mai sus. Această etapă poate fi secondată, din
primele ore, de exerciţii de producere de text narativ şi descriptiv, oral şi scris. Cu siguranţă primele
compuneri vor fi stângace. Dar contactul susţinut cu textul literar narativ (permis de şedinţele de lectură
zilnică, de orele şi de cercurile de lectură) şi cu textul descriptiv nonliterar (facilitat, în principal, de orele
de ştiinţe) va permite, cu timpul, asimilarea tiparelor şi deci structurarea coerentă a compunerilor.
În privinţa familiarizării elevilor cu tiparul argumentativ, contextul cel mai generos îl reprezintă
activităţile de comunicare orală şi orele de „lectură literară”. Fără a putea fi vizată programatic decât în
clasa a III-a sau a IV-a, intervenţia de tip argumentativ e bine să fie inserată şi condusă atent, de fiecare
dată când tema o permite. A conduce atent asimilarea unui tipar textual înseamnă, în opinia mea, a
relua, cu fidelitate, întrebările ce corespund tiparului respectiv şi a fixa întrebările în secvenţele de
reflecţie. Asemenea demersuri vor conduce, cu timpul, la intuirea prezenţei unor structuri recurente şi la
posibilitatea de a le transfera în discursul propriu.
41
Pentru discuţii mai nuanţate, menţinute pe teritoriul didacticii limbii române, vezi „Perspective”, nr. 1/2007.
53
context: cunoaşterea parametrilor situaţiei de comunicare, utilizarea registrelor limbii, a normelor de
interacţiune verbală etc. În programele noastre această dimensiune este vizată, deopotrivă, la nivelul
comunicării orale şi scrise.
Astfel, în ordinea comunicării orale se evidenţiază, în clasele a III-a şi a IV-a, obiectivele de
referinţă 2.4. („să-şi adapteze vorbirea la diferite situaţii de comunicare în funcţie de partenerul de
dialog”) şi 2.6. („să manifeste cooperare în diferite situaţii de comunicare/să manifeste independenţă în
situaţiile de comunicare”). Exerciţiile ce mediază atingerea acestor obiective sunt: dialogul cu persoane
diferite, simularea unor situaţii de comunicare în care partenerul de dialog interpretează roluri variate
(coleg, profesor, vecin, părinte, bibliotecar etc.), exersarea unor acte de vorbire diverse, exprimarea
propriilor opinii şi gânduri sau construcţia unor dialoguri imaginare. Ca tehnici predominante se remarcă
jocul de rol şi activitatea pe grupe.
La nivelul comunicării scrise, programele de clasa a IV-a vizează şi ele dimensiunea discursivă
prin obiective precum: „să redacteze diverse texte de mică întindere adaptându-le destinaţiei şi scopului
comunicării”. Chiar dacă nespecificate, modalităţile de realizare a unui astfel de obiectiv aşază, alături
de formularea explicită a statutului emiţătorului („Vorbesc, scriu în calitate de…”) şi receptorului (Cel cu
care vorbesc/pentru care scriu este…), jocul de rol.
Având în vedere eficienţa acestei metode în atingerea obiectivelor menţionate mai sus, pentru
formarea capacităţilor de adecvare a mesajelor la situaţii de comunicare diverse, voi defini tehnica şi o
voi exemplifica printr-o activitate de redactare.
Jocul de rol este, în didactica limbilor, un eveniment de comunicare interactiv, cu doi sau mai
mulţi participanţi; realizarea lui presupune ca fiecare participant să „joace un rol” pentru a-şi dezvolta
competenţa de comunicare (ex.: situaţii de comunicare standard ce presupun salutul, dialogul la telefon
cu mama prietenului, dialogul cu bibliotecara etc.). Jocul de rol poate oferi şi avantajul de a dezvolta
capacitatea elevilor de a reacţiona la neprevăzut sau de a încuraja exprimarea spontană (ex.: să
presupunem că eşti la poştă, ai cerut un timbru pentru o ţară străină, persoana de la ghişeu l-a lipit pe
scrisoare şi, când să plăteşti, îşi dai seama ca nu ai suficienţi bani; ce faci?). Mai mult, tehnica poate fi
prezentă şi în zona activităţilor consacrate producerii de text. Iată schiţa unei asemenea secvenţe,
numite „Jocul de rol şi scrisoarea”.
54
Obiective posibile:
1. identificarea şi analiza statutului receptorului înainte de a formula un mesaj scris sau oral;
2. adaptarea mesajului oral şi scris în funcţie de receptor.
Etapele activităţii:
1. prezentarea unei situaţii posibile ce poate constitui substanţa unei scrisori (ex.: un elev a câştigat o
competiţie, a încălcat o regulă de circulaţie şi a fost sancţionat de poliţist);
2. învăţătorul cere unui elev să relateze o asemenea întâmplare colegilor;
3. învăţătorul cere aceluiaşi elev să relateze aceeaşi întâmplare părinţilor, învăţătorului etc.;
4. se discută cu clasa diferenţele care au survenit în formularea aceluiaşi mesaj;
5. se cere elevilor să compună două scrisori în care acelaşi mesaj să fie adresat unor receptori cu
statut diferit; înainte de a redacta textul, elevii vor trebui să răspundă la următoarele întrebări: „Despre ce
scriu şi cu ce scop? În ce calitate scriu (de prieten, elev, nepot etc.)? Cui îi adresez textul (prietenului meu,
doamnei învăţătoare, bunicii etc.)?”
55
În ansamblul lor, liniile de continuitate sunt de două tipuri: a. linii ce stabilesc conexiuni în
interiorul aceleiaşi arii (oralul, scrierea, lectura) şi b. linii ce corelează arii diferite (oralul cu scrierea,
scrierea cu lectura etc.).
Ilustrez prima categorie prin activităţi ce menţin legăturile în interiorul unui subdomeniu, şi anume
comunicarea orală. Iată exemplele: evocarea cunoştinţelor legate de structura tripartită a unei
compuneri în deschiderea unei secvenţe consacrate naraţiunii orale; actualizarea achiziţiilor privitoare la
ascultarea activă la începutul unei secvenţe ce vizează o discuţie liberă; prelungirea unei lecţii
consacrate autoprezentării printr-o lecţie consacrată prezentării unui personaj etc.).
Dar, aşa cum am afirmat, liniile de coerenţă pot stabili şi legături între conţinuturi ce aparţin unor
domenii diverse. Acest tip de corelaţie este specific perspectivei integrate/integrative şi poate fi ilustrat
prin secvenţe introductive sau finale ce corelează scrisul şi cititul, comunicarea orală şi cea scrisă (ex.:
povestirea orală, realizată după o secvenţă de povestire scrisă; verbul predat într-o secvenţă precedată
sau urmată de lectura unui text epic; lectura unui text despre cărţi, urmată de o activitate de prezentare
de carte etc.).
56
Vizibilizarea sensului învăţării se poate realiza la nivelul unei singure activităţi sau lecţii, aşa cum
am arătat mai sus, dar şi la nivelul unor trasee mai ample cum sunt, de pildă, unitatea de învăţare sau
materia unui întreg semestru. În cazul unor asemenea întreprinderi, învăţătorul va crea secvenţe
introductive – de prezentare a conţinuturilor şi/sau de răsfoire a manualelor – urmate, sau nu, la sfârşitul
perioadei, de secvenţe recapitulative (ce reiau întregul parcurs şi anunţă momentele ulterioare).
Caracterul explicit al demersului didactic nu constă doar în structurarea unor momente menite să
justifice efortul şi să motiveze elevii, ci şi în construcţia simetrică a sarcinilor de învăţare şi a grilelor de
evaluare. O asemenea corespondenţă se impune în cadrul unor activităţi finalizate prin proiect sau prin
portofoliu, dar e bine să caracterizeze toate activităţile finalizate prin secvenţe de evaluare.
Proiectarea, în oglindă, a învăţării şi evaluării are rolul de a orienta precis activităţile elevilor şi se
concretizează în corespondenţa existentă între fişa de control şi cea de evaluare. În felul acesta elevii
vor produce text oral sau scris şi vor fi apreciaţi după criterii pe care le cunosc şi pe care ştiu în ce
măsură le-au urmat. Ofer, spre exemplificare, două asemenea fişe construite în paralel.
57
numărul cuvintelor ce compun propoziţiile şi frazele, numărul cuvintelor ce aparţin vocabularului
fundamental, prezenţa indicilor textuali ai dialogului. Conform acestor parametri se poate afirma că un
text este cu atât mai lizibil cu cât: a. este mai scurt; b. numărul de cuvinte ce compun propoziţiile şi
frazele este mai mic; c. numărul de cuvinte ce aparţin vocabularului fundamental este mai mare şi d.
indicii textuali ai dialogului sunt mai numeroşi (puncte de exclamaţie, ghilimele, enunţuri constituite
numai din pronume). Primul parametru este urmărit de programele şcolare prin indicaţiile referitoare la
lungimea textului şi poate informa corect demersurile didactice. Mă refer la rescrierea/repovestirea
textelor literare dificile de către învăţător, dar şi la structurarea unor secvenţe preliminare întâlnirii cu
textul şi consacrate lexicului. Procedeul de adaptare a textului prin rescriere se impune şi în situaţia
„documentelor autentice” (articole de ziar, prospecte, ghiduri etc.). Selectate de învăţător pentru a
extinde exerciţiile de lectură dincolo de manual şi în zona nonliterarului, aceste texte, nu o dată dificile,
au capacitatea de a aduce în clasă modelele unor situaţii reale de comunicare. Din acest motiv autorii
de didactici recomandă includerea lor, în variante simplificate, în activitatea şcolară; şi asta în virtutea
convingerii că „ceea ce asigură autenticitate unui text este, în final, autenticitatea receptării”, iar în cazul
textelor greu lizibile, receptarea autentică nu poate avea loc42.
Structura textelor este un alt factor ce determină nivelul de comprehensiune. E cunoscut faptul că
textele cu dominantă narativă (povestea, povestirea, legenda etc.) sunt mai accesibile decât cele
descriptive sau informative în virtutea familiarităţii pe care elevii o au, prin basm, şi nu numai, cu epicul.
Acest fapt nu exclude însă prezenţa celorlalte tipuri de text, inclusiv prezenţa liricului, pe care elevii din
primele clase îl gustă şi îl înţeleg, chiar dacă nu pot formula, întotdeauna, ceea ce simt şi înţeleg43.
Un alt parametru al accesibilităţii este domeniul referenţial al textului; cercetările au demonstrat
că textele ale căror subiecte sunt familiare şi interesante pentru cititor sunt înţelese mai repede şi mai
corect44. De aici şi o serie de concluzii de natură didactică, referitoare la receptarea operelor ce re-
creează realităţi necunoscute sau puţin cunoscute elevilor (texte ce însoţeau ritualuri folclorice vechi,
precum Pluguşorul, texte ce evocă epoci istorice revolute, precum Stejarul din Borzeşti, sau care
vorbesc despre zone geografice îndepărtate precum Cărţile lui Apoldor). În toate aceste cazuri, se
impun secvenţe explicative preliminare, ce urmăresc circumscrierea temei, facilitând, în felul acesta,
comprehensiunea.
Dar accesibilitatea demersului didactic nu se reduce doar la selectarea, la rescrierea şi/sau la
contextualizarea unor texte în funcţie de parametrii amintiţi anterior. Accesibilitatea parcursurilor impune
şi sarcini de lucru clar formulate şi adecvate cunoştinţelor şi capacităţilor elevilor. Unul şi acelaşi basm
poate fi obiectul lecturii şi interpretării în primele clase primare sau la liceu, tot aşa cum una şi aceeaşi
specie a oralului poate fi prezentă pe trepte de şcolaritate depărtate în timp. Diferenţa rezidă în
simplitatea vs. complexitatea sarcinilor de lucru şi poate fi amplificată prin prezenţa, la primare, a
registrului ludic.
42
Claudette Cornaire, Op. cit., pp. 63-66. Vezi în acest sens şi Reade Dornan, Lois Matz Rosen şi Marilyn Wilson, Selecting,
Assessing, and Introducing Texts and Materials, în Multiple voices, multiple texts, Reading in the secondary content areas,
Boynton/Cook Publishers, Heinemann, Portmouth, NH, s.a., pp. 73-110.
43
David Ian Hanauer, Poetry Reading and Group Discussion, în Rosalind Horowitz (ed.), Talking Texts, How Speech and
Writing interact in School Learning, Mahwah, New Jersey, London, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 2008,
44
Claudette Cornaire, Op.cit., p. 71.
58
Simplitatea sarcinilor de lucru nu poate fi cuantificată decât prin raportare la conţinuturi şi la
strategii precise. Ceea ce poate fi spus însă la acest nivel de generalitate, se referă la prezenţa, în
primii ani, a unor abordări centrate asupra aspectelor fundamentale ale textelor, asupra paşilor
elementari ai strategiilor, asupra esenţei conceptelor, urmând ca nuanţele şi detaliile să apară mai
târziu, în gimnaziu şi liceu. Exemplific afirmaţia prin şirurile de întrebări ce pot informa producerea şi
receptarea textelor în clasele a III-a şi a IV-a.
59
RECEPTAREA DE TEXT PRODUCEREA DE TEXT
Cine scrie/vorbeşte? Ce spune? Cui i se adresează?
Unde? Când? Cu ce scop?
Întrebări de Întrebări de Aspecte referitoare la Aspecte referitoare
comprehensiune analiză şi de conţinut la structură şi la
interpretare finalitate
Text narativ: Cine face Text narativ: Care sunt
acţiunea? Ce face? De întâmplările pe care le
ce? Unde şi când? Cum începe povestesc? Unde şi când Cum încep, cum
Text descriptiv: Ce se textul, cum se petrec ele? continui, cum închei
descrie? Care sunt părţile continuă, cum se Text descriptiv: Care textul?
şi trăsăturile obiectului încheie? este obiectul pe care îl
descris? descriu şi care sunt părţile Ce mesaj transmit
Text argumentativ: Ce Ce mesaj/mesaje şi trăsăturile lui? ascultătorilor/cititorilor
se afirmă? Cum se transmite textul? Text argumentativ: mei?
susţine afirmaţia? Ce afirm şi cum îmi susţin
afirmaţia?
60
Dat fiind faptul că etapele ce vizează asimilarea conceptelor au fost deja schiţate în secţiunea
consacrată elementelor de construcţia comunicării şi vor reapărea în cele consacrate lecturii, nu le mai
reiau aici. Anticipez doar modelul scenariului didactic narativ ce va structura procesul lecturii şi procesul
producerii şi receptării de text.
Dimensiunea narativă a acestui tip de scenariu constă în prezenţa unor evidente „mai întâi”,
„apoi”, „după aceea”, „în sfârşit” şi se concretizează diferit în funcţie de proces (producere sau
receptare) şi de tipul de text vizat (text literar sau nonliterar, text oral sau text scris).
Gândită astfel, receptarea textului literar presupune: un „mai întâi” al întâlnirii cu textul (secvenţa
activităţilor preliminare sau prelectura); un „apoi” al intrării în text şi al traversării lumii pe care o re-
creează (prima lectură); un „după aceea” al ieşirii din universul ficţional, al analizei şi interpretării lui
(şirul relecturilor) şi un „în sfârşit” al aducerii textului în lumea noastră şi, eventual, al jocurilor cu textul
(postlectura).
Înscrisă în cadrul aceleiaşi viziuni, lectura textului nonliterar presupune un „mai întâi” al întâlnirii
cu problematica textului (prelectura), un „apoi” al parcurgerii lui (prima lectură), un „după aceea” al
identificării conţinutului (relectura) şi un „în sfârşit” al fixării acestui conţinut (postlectura).
În ordinea producerii de text, scenariul narativ cuprinde următoarele etape: 1. activităţi
preliminare (ce constau în aprofundarea temei, în învăţarea tiparului textual sau în cunoaşterea textului,
în cazul scrierii despre textul literar), dar şi acţiuni de pre-structurare a mesajului (definirea situaţiei de
comunicare – „În ce calitate scriu? Cui se adresează textul meu? Cine îl va citi/auzi?” – şi definirea
conţinutului ce urmează a fi transmis – Ce voi spune/scrie şi în ce ordine?); 2. activitatea propriu-zisă
(ce constă în acţiunea de redactare sau de susţinere a textului oral) şi 3. activităţi finale (ce vizează
autoevaluarea şi evaluarea textului).
Aceeaşi succesivitate se impune şi în cadrul lecţiilor ce intenţionează formarea unor strategii de
receptare a textului oral: un „mai întâi” al aşteptării („Despre ce se va vorbi? Ce mă aştept să se spună
despre temă?”), un „apoi” al ascultării propriu-zise („Ce se spune şi în ce ordine?” şi „Cum se spune?”)
şi un „în sfârşit” al evaluării („Ce am reţinut, care a fost mesajul? Sunt de acord cu ceea ce a spus
vorbitorul?”).
Aşa cum se poate uşor observa, modelul de formare a strategiilor de receptare şi producere de
text este narativ şi constă în a. activităţi preliminare; b. activităţi propriu-zise şi c. activităţi finale de
reflecţie (autoevaluare şi evaluare), urmate, eventual, de activităţi de reorientare. La rândul lor,
activităţile propriu-zise conţin şi ele, aşa cum se va vedea, scenarii narative specifice tipurilor de text ce
urmează a fi receptate sau create. Aceste scenarii se vor regăsi în paginile capitolelor următoare.
61
SARCINI ŞI TEME
Capitolul se încheie cu o lucrare de verificare. Cerinţele vizează capacitatea
studenţilor de a opera cu informaţiile oferite în acest capitol. Rezolvarea celei de-a treia
cerinţe din lucrare (subiectul 3) va fi integrată în portofoliul de evaluare finală.
LUCRARE DE VERIFICARE 3
Pamfil, A., Didactica limbii române pentru învăţământul în limbile minorităţilor naţionale,
Cluj, Dacia, 2000, pp. 59-65.
62
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4.
COMUNICAREA ORALĂ
1. Finalităţile didacticii oralului
2. Lectura programelor
3. Principii didactice şi contururi conceptuale
4. Forme de discurs şi trasee de învăţare
5. Receptarea şi producerea de discurs oral
6. Tipuri de activităţi
SCOPUL ŞI OBIECTIVELE
Capitolul se focalizează asupra didacticii oralului. Unitatea de învăţare, amplă,
detaliază, prin jocuri şi tehnici de predare-învăţare, modalităţile de producere şi de receptare a
mesajelor orale.
Capitolul are drept obiective
1. definirea finalităţilor şi funcţiilor didacticii oralului şi corelarea acestora cu
programele şcolare;
2. expunerea strategiilor de formare a capacităţilor de receptare şi de producere de
text oral;
3. prezentarea unui set de activităţi didactice pentru formarea acestor capacităţi.
SCHEMA CAPITOLULUI
Capitolul defineşte didactica oralului (funcţii şi finalităţi) şi apoi prezintă programele
şcolare din perspectiva formării capacităţilor de receptare şi de producere de text oral. În
partea a doua a capitolului, conceptul de comunicare orală este conturat teoretic şi didactic,
iar în final sunt înfăţişate câteva tipuri de activităţi configurate pe aceste principii.
45
Pentru o discuţie mai detaliată vezi A. Pamfil, Didactica oralului în Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri
didactice deschise, Paralela 45, dar şi numărul consacrat oralului de revista „Perspective” Nr. 2 (5), 2002.
46
K.M., Pierce; K.J., Gilles; eds. Cycles of Meaning: Exploring the Potential of Talk in Learning Communities, Portsmouth,
NH., Heinemann, 1993.; L.B. Gambrell, J.F. Almasi (coord.), Lively Discussions! Fostering Engaged Reading, IRA
Publications, 1996.
64
DIDACTICA ORALULUI
Abordare oralul – obiect al învăţării oralul – cale de extindere a înţelegerii
„a învăţa strategii de comunicare” „a comunica pentru a învăţa”
Specii orale dialogul, naraţiunea orală, expunerea/prezentarea orală (a unui
descrierea orală personaj, a acţiunii, a compoziţiei unui
text…)
Tehnici modelarea, jocul de rol problematizarea, conversaţia euristică şi
conversaţia exploratorie
Dată fiind orientarea programelor spre formarea competenţei de comunicare, discuţia de faţă va
trata oralul ca obiect de studiu şi va urmări structurarea unor trasee didactice menite să permită
asimilarea tiparelor textuale şi a strategiilor pretinse de proiectul curricular. Conturarea traseelor de
învăţare va fi precedată de analiza programelor şi de un desen conceptual ce urmăreşte clarificarea
ariei specifice oralului. În privinţa aspectelor ce vizează oralul în ipostaza de „cale de extindere a
înţelegerii”, acestea vor fi circumscrise, cu precădere, în capitolele consacrate receptării şi producerii de
text scris.
2. Lectura programelor
65
atenţie faţă de interlocutor în diferite situaţii de comunicare” (clasa a III-a); „să manifeste atenţie şi
toleranţă faţă de partenerul de dialog” (clasa a IV-a).
DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII DE
RECEPTARE A MESAJULUI ORAL
Clasa I Clasa a II-a
1.1. să înţeleagă semnificaţia globală a 1.1. să desprindă informaţii de detaliu dintr-un
mesajului oral; mesaj ascultat;
1.2. să sesizeze intuitiv corectitudinea unei 1.2. să distingă sensul cuvintelor într-un enunţ;
propoziţii ascultate;
1.3. să distingă cuvintele dintr-o propoziţie dată, 1.3. să sesizeze intuitiv structurile corecte sau
silabele dintr-un cuvânt şi sunetele dintr-o incorecte dintr-un enunţ oral;
silabă:
1.4. să sesizeze sensul cuvintelor într-un enunţ 1.4. să semnaleze prin replici adecvate
dat; înţelegerea mesajului interlocutorului;
1.5. să manifeste curiozitate faţă de mesajele 1.5. să manifeste interes faţă de mesajul
emise de diferiţi interlocutori în situaţii de partenerului de dialog.
comunicare concretă.
Clasa a III-a Clasa a IV-a
1.1 să sesizeze sensul global al unui mesaj, 1.1. să sesizeze legătura logică dintre
identificând aspectele principale şi de detaliu la secvenţele unui mesaj oral (raporturi cauză-
care se referă un mesaj oral; efect etc.);
1.2. să deducă sensul unui cuvânt necunoscut 1.2. să identifice sensul unui cuvânt necunoscut
prin raportare la mesajul audiat; cu ajutorul dicţionarului;
1.3. să sesizeze corectitudinea unui enunţ oral; 1.3. să sesizeze structurile gramaticale
1.4. să sesizeze mijloacele nonverbale (gesturi, (morfologice şi sintactice) corecte sau incorecte
mimică) folosite în comunicare; dintr-un mesaj ascultat;
1.5. să manifeste atenţie faţă de interlocutor în 1.4. să recepteze corect mesajul în funcţie de
diferite situaţii de comunicare. condiţiile comunicării;
1.5. să manifeste atenţie şi toleranţă faţă de
partenerul de dialog.
66
2. trecerea de la redarea, în cuvinte proprii, a conţinutului unui fragment citit sau ascultat la
redarea conţinutului unui text întreg.
Trebuie remarcat şi faptul că, în clasa a IV-a, apar şi aspecte legate de componenta paraverbală,
mai exact aspecte referitoare la pronunţare şi intonaţie. În privinţa formării şi cristalizării atitudinilor,
documentele şcolare subliniază nevoia ca elevii să manifeste: interes pentru comunicare (clasa I),
atitudine degajată în comunicare (clasa a II-a) şi cooperare în diferite situaţii de comunicare (clasa a III-
a).
DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII DE
EXPRIMARE ORALĂ
Clasa I Clasa a II-a
2.1. să formuleze clar şi corect enunţuri 2.1. să îmbine enunţuri într-un mesaj;
verbale potrivite unor situaţii date;
2.2. să integreze cuvintele noi în enunţuri; 2.2. să pronunţe clar şi corect enunţuri;
2.3. să manifeste iniţiativă şi interes pentru 2.3. să redea prin cuvinte proprii conţinutul
comunicare. unui fragment citit;
2.4. să-şi adapteze vorbirea în funcţie
de partenerul de dialog;
2.5. să manifeste o atitudine degajată în
comunicare.
Clasa a III-a Clasa a IV-a
2.1. să construiască texte orale scurte pe 2.1. să construiască pe baza planului de idei
baza unui suport vizual dat şi/sau a unui plan propriu un text oral scurt;
simplu de idei dat* sau a unui plan propriu;
2.2. să pronunţe clar şi corect un mesaj; 2.2. să rostească mesaje, utilizând
pronunţarea şi intonaţia adecvată;
2.3. să redea prin cuvinte proprii conţinutul 2.3. să redea prin cuvinte proprii conţinutul
unui fragment dintr-un text citit sau dintr-un unui text citit sau al unui mesaj audiat;
mesaj audiat sau* din texte citite şi mesaje
audiate;
2.4. să-şi adapteze vorbirea la diferite situaţii 2.4. să-şi adapteze vorbirea la diferite situaţii
de comunicare în funcţie de partenerul de de comunicare.
dialog;
2.5. să utilizeze corect în exprimarea orală
proprie elementele de construcţie a
comunicării studiate;
2.6. să manifeste cooperare în diferite situaţii
de comunicare.
67
Citite din perspectiva nivelului de performanţă proiectat, obiectivele de referinţă prin care se
specifică formarea capacităţilor fundamentale apar ca trepte succesive ce permit atingerea unor
standarde. Pentru comunicarea orală, acestea sunt următoarele:
Listele de conţinuturi constituie un alt parametru al analizei programelor. Lectura lor evidenţiază
prezenţa, încă din clasa I, a unor strategii ce vizează atât iniţierea în receptare (ex.: identificarea unei
persoane sau a unui obiect), cât şi iniţierea în producerea de text (ex.: oferirea de informaţii, iniţierea şi
încheierea unui schimb verbal).
Tot în primul an apar şi ambele forme de discurs oral (monologic/monogirat şi dialogic/poligirat),
precum şi două tipare textuale dificile. Astfel, alături de naraţiune – presupusă de „întâmplările din viaţa
proprie”) – este integrat – e drept, în variantă elementară – tiparul descriptiv (oferirea de informaţii
despre identitatea proprie sau despre identitatea membrilor familiei şi oferirea de informaţii despre
forma şi despre utilitatea unor obiecte). Pe parcursul clasei a doua, celor două tipare textuale li se
alătură şi modelul argumentativ, prezent indirect, prin cerinţa referitoare la „exprimarea propriei păreri în
legătură cu un fapt”; o cerinţă ce presupune, în mod firesc, încercarea de justificare.
Aceste trei tipare textuale vor fi prezente până la finele primarelor şi se doresc nuanţate prin
diferenţierea situaţiilor de comunicare şi prin structurarea unor sarcini de lucru din ce în ce mai
complexe. Mai mult, componenta verbală a competenţei de comunicare este corelată, începând cu
clasa a III-a şi a IV-a, cu palierul nonverbal şi paraverbal.
68
scenarii didactice accesibile, operaţionale şi cursive. Construcţia acestor scenarii impune prezenţa unor
principii şi tehnici specifice.
Prezint, în continuare, tezele ce pot determina procesul de formare a capacităţilor specifice
comunicării orale. Acestea sunt, în primul rând, cele patru principii ce articulează întreaga didactică a
maternei şi care au făcut obiectul unei secvenţe anterioare. Le reiau aici succint, le exemplific în funcţie
de tema capitolului şi le asociez un al cincilea principiu, caracteristic oralului.
Coerenţa demersului didactic este un imperativ a cărui realizare pretinde construcţia graduală a
secvenţelor de învăţare centrate asupra oralului şi interrelaţionarea lor (ex.: „Săptămâna trecută am
învăţat să vorbim despre/ să prezentăm jucăria preferată, astăzi vom învăţa să prezentăm cartea
preferată.”), precum şi corelarea secvenţei de învăţare cu activităţi de lectură şi scriere (ex.: corelarea
unei secvenţe de identificare a semnificaţiei globale într-un mesaj oral cu o secvenţă anterioară, ce a
vizat identificarea semnificaţiei globale într-un text scris; actualizarea regulilor specifice ascultării active
în debutul unei dezbateri ce porneşte de la un text literar etc.).
Transparenţa demersului didactic, caracterul lui explicit este o cerinţă ce se poate concretiza în a.
inserţia unor secvenţe justificative (ex.: „Adesea suntem întrebaţi despre prietenii noştri. Întrebările sunt:
«Cine sunt ei?» şi «Cum sunt ei?»”), b. prezentarea clară a etapelor activităţii („Astăzi vom învăţa să ne
prezentăm prietenii. Vom vorbi despre prietenul nostru Pinocchio, din cartea lui Carlo Goldoni. Mai întâi
vom răspunde la întrebarea «Cine este Pinocchio?» şi apoi la întrebarea «Cum este el?». Răspunsurile
le vom trece pe două coloane. Apoi, acasă, îl veţi desena pe Pinocchio, veţi alege cele mai importante
răspunsuri şi le veţi aşeza în ce ordine doriţi. Ora viitoare, veţi vorbi, în faţa clasei, despre Pinocchio
pornind de la planşele voastre.”) şi c. prezenţa agendelor deschise (ex.: înainte de a începe pregătirea
unei prezentări orale, elevii vor primi modelul de prezentare în variantă orală sau prin fişe de control,
structurate în funcţie de conţinutul prezentării şi de realizarea ei).
Accesibilitatea procesului de învăţare constituie un al treilea principiu ce se materializează astfel:
a. la nivelul receptării, prin texte uşor de înţeles şi consonante cu orizontul de aşteptare al elevilor şi b.
la nivelul producerii de text, prin teme adecvate orizontului lor de aşteptare, dar şi prin recurenţa unor
întrebări precum cele sugerate de Sophie Moirand – „Cine vorbeşte? Ce spune? Cui i se adresează?”,
extinse, cu timpul, prin „Care este scopul prezentării/dialogului? Unde şi când are loc?”47.
Accesibilizarea procesului de învăţare presupune şi reluarea unor alte întrebări, specifice de data
aceasta tipului de text ce urmează a fi receptat sau produs. În linii mari, şirurile de întrebări sunt:
COMUNICARE ORALĂ
Cine vorbeşte? Ce spune? Cui i se adresează?
Unde? Când? Cu ce scop?
RECEPTARE DE TEXT PRODUCERE DE TEXT
Întrebări de înţelegere a conţinutului Întrebări ce permit articularea conţinutului
47
Sophie Moirand, Op. cit., pp. 13-14.
69
când? întâmplările? Unde şi când se petrec ele?
Text descriptiv: Text descriptiv:
Ce se descrie? Care sunt părţile şi trăsăturile Care este obiectul pe care îl descriu şi care
obiectului descris? sunt părţile şi trăsăturile lui?
Text argumentativ: Text argumentativ:
Ce se afirmă? Cum se susţine afirmaţia? Ce afirm şi cum îmi susţin afirmaţia?
Întrebări referitoare la structură şi finalitate Întrebări referitoare la structură şi la
finalitate
Cum începe textul, cum continuă, cum se
încheie? Cum încep, cum continui, cum închei textul?
Ce mesaj transmite textul? Ce mesaj transmit ascultătorilor mei?
Alături de necesitatea formulării unui set de principii menite să articuleze activităţile de formare a
celor două capacităţi, punerea în practică a programelor pretinde şi o serie de clarificări conceptuale.
Secţiunea de faţă conturează doar două arii: reţeaua conceptuală a competenţei de comunicare orală şi
ascultarea activă.
48
J. Dolz; şi B., Schneuwly; Pour un enseignement de l’oral, Initiation aux genres formels à l’école, ESF, Paris, 1998.
71
PRODUCEREA DE MESAJE SAU DE TEXTE ORALE
CLASA I
Conţinutul Componenta verbală Componenta Componenta
mesajului – dimensiunea lingvistică: Care sunt paraverbală non-verbală
Despre ce cuvintele şi expresiile importante? Ştim să Cum stăm/ ne
vorbim? – dimensiunea textuală: Cum pronunţăm mişcăm în timp ce
începem? Ce spunem în continuare? corect toate vorbim?
Ce spunem? Dar în final? cuvintele?
– dimensiunea discursivă:
În ce ordine? Cui ne adresăm?
CLASA A IV-A
Conţinutul Componenta verbală Componenta Componenta
mesajului – dimensiunea lingvistică: Care paraverbală nonverbală
este vocabularul pe care îl voi Cum pronunţăm Cum stăm/ne mişcăm
Despre ce folosi? Cum formulăm în cuvintele? în timp ce vorbim?
vorbim? propoziţii ceea ce dorim să Cum intonăm Cum ne aşezăm faţă
transmitem/să comunicăm? propoziţiile? de cel/cei cu care
Ce spunem – dimensiunea textuală: Cum Cum este tonul /pentru care vorbim?
despre organizăm textul? Este el o folosit? Dar ritmul Este distanţa
temă/subiect? naraţiune sau o descriere? Cum vorbirii? corectă?
începem? Cu ce continuăm? În situaţia unei
În ce ordine? Cum încheiem? prezentări: Cum
– dimensiunea discursivă: aşezăm materialele
Cui i se adresează mesajul? Cu (desenele, notiţele
ce scop transmitem mesajul? etc.)?
Ţine el cont de cel/cei care îl
va/vor asculta?
În spiritul „agendelor deschise”, modelele prezente aici pot contribui nu numai la construcţia
secvenţelor de învăţare, ci şi la elaborarea fişelor de control oferite elevilor pentru a-şi pregăti
expunerile („Am hotărât care este subiectul. Ştiu ce voi spune despre subiect. Am decis ordinea…”).
Mai mult, şi tot prin modificarea persoanei şi a timpului verbal, aceste tipare pot fi transformate în grile
de evaluare („A respectat tema. A spus lucrurile esenţiale. Ordinea a fost corectă…”).
Activităţile de comunicare orală pretind şi o altă clarificare, anume cea referitoare la ascultarea
activă. Într-o variantă simplificată – ce reţine din studiile dedicate problemei numai genul proxim –,
ascultarea activă este o capacitate ce se concretizează în:
72
1. a tăcea pe toată durata discursului interlocutorului;
2. a te concentra pentru a înţelege mesajul şi a detecta eventualele neclarităţi, informaţii
absente, incongruenţe etc.;
3. a folosi mijloacele nonverbale potrivite (a realiza contactul vizual permanent, a modifica
mimica în funcţie de receptare – mimică aprobatoare, interogativă etc.);
4. a fi critic, mai precis a asculta nu numai cu intenţia de a recepta fidel răspunsul celuilalt, ci şi
cu scopul de a defini, pornind de la propriile informaţii şi de la informaţiile oferite de celălalt, propriul
punct de vedere.
Privit din perspectiva celor patru dimensiuni, profilul „ascultătorului activ” se defineşte prin
autocontrol (îşi reprimă orice tendinţă de a-l întrerupe pe interlocutor), prin empatie (participă şi
răspunde la discursul celuilalt prin elemente de limbaj nonverbal), prin efortul de a construi sens
(încearcă să înţeleagă semnificaţia globală a discursului şi să reţină elementele de detaliu), dar şi prin
încercarea de a se distanţa de discursul celuilalt, definindu-şi propria viziune referitoare la problemă.
Pornind de la aceste consideraţii, se poate structura un scenariu didactic de lungă durată (din
clasa I până în clasa a IV-a), ce va începe prin educarea elevilor în spiritul respectului faţă de
interlocutor şi se va încheia cu exerciţii de formulare a opiniei faţă de mesajul transmis. Propun, în
continuare, paşii unui astfel de scenariu, centrat pe formarea capacităţii de ascultare activă. Subliniez
că acest tip de ascultare trebuie să definească şi modul în care învăţătorul urmăreşte (eventual,
înregistrează în scris) şi comentează ceea ce spun elevii:
1. jocuri: „Zboară, zboară…”, „Telefonul fără fir”, „Recunoaşte intrusul!” etc.
2. identificarea datelor transmise prin texte informative simple;
3. identificarea unor fiinţe/obiecte pe baza descrierii lor;
4. identificarea şirului de evenimente şi a personajelor într-un text narativ ascultat;
5. identificarea ideilor principale ale unui text descriptiv sau narativ ascultat;
6. identificarea elementelor de detaliu într-un text descriptiv sau narativ ascultat;
7. receptarea unor dialoguri şi identificarea problemei/problemelor discutate;
8. identificarea semnificaţiei unui text literar sau nonliterar audiat şi definirea propriei opinii faţă
de mesajul transmis de vorbitor.
Formarea capacităţii de ascultare activă poate fi punctată de prezenţa, atunci când învăţătorul
consideră necesar, a unui ghid al elevului, structurat în funcţie de nivel şi de vârstă.
73
4. Forme de discurs şi trasee de învăţare
Perspectiva didactică pe care o propun este, fără îndoială, simplificatoare; ea selectează, din
seria unor concepte lingvistice multifaţetate, doar acele accepţiuni ce pot jalona procesul de predare-
învăţare aşa cum este el proiectat de programe.
În acest spirit, puternic reductiv, este trasată linia de separare dintre text şi discurs – definit ca
text aşezat în contextul producerii şi receptării lui. În acelaşi mod sunt circumscrise formele de prezenţă
ale discursului: a. în funcţie de modul de utilizare a limbii şi b. în funcţie de modalitatea de girare a
discursului. Primul criteriu permite distincţia dintre discursul scris şi cel oral, al doilea permite
circumscrierea discursului monogirat sau monologic şi a discursului poligirat sau dialogic.
Conceptul şi categoriile de mai sus pot fi reprezentate ierarhic în cadrul unui tablou ce cuprinde,
deopotrivă, formele de discurs şi tipurile de text. Conform acestei viziuni, putem vorbi, de pildă, nu
numai despre discurs oral monologic sau dialogic, dar şi despre discurs oral monologic/dialogic
descriptiv, narativ sau argumentativ.
Ofer spre exemplificare trei fragmente de dialog din Aventurile lui Habarnam…, fragmente a căror
structură e descriptivă (portretul pe mai multe voci al eroului), narativă (povestea inventată a zborului
său eroic) şi argumentativă (raţionamentul complicat ce conduce la concluzia, în acelaşi timp,
„adevărată” şi uluitoare: „Balonul e uşor şi totuşi e greu.”).
„[…] ajunseră până la el „— Dar cum aţi construit balonul? întrebă „Fiecare [prichindel] voia
glasuri care strigau: Ochi-albaştri. să atingă balonul cu mâna,
„— Ei, care dintre ei o fi — O! asta a fost o muncă uriaşă! Toţi ba unii încercau chiar să-l
renumitul Habarnam? prichindeii noştri au lucrat zile şi nopţi de- ridice.
— Uite, cel cu pantaloni a rândul. Unii îl întăreau cu cauciuc, alţii — Balonul e uşor, spuneau
galbeni e Habarnam. îl umflau cu pompa, iar eu umblam încolo ei, îl poţi lesne ridica doar
— Cel cu urechi mari? şi-ncoace fluierând… adică nu fluierând, cu o mână.
Pentru nimic în lume n- ci spunând fiecăruia ce are de făcut […]. — De uşor e uşor, dar
aş fi zis că ăla e — Şi pe urmă, ce-a fost pe urmă? după părerea mea n-o să
Habarnam. Pare cam — În sfârşit a venit şi ziua când trebuia poată zbura, spuse
prostănac. să ne luăm zborul, continuă Habarnam. prichindelul Cărbunaş.
— Ba da, ăla e, în mod S-au adunat piticii – cu miile! Unii — De ce să nu zboare?
sigur! Pare el cam spuneau că balonul va zbura alţii că nu întrebară ceilalţi.
prostănac, e-adevărat, va zbura. A început bătaia. Cei care — Păi cum să zboare?
dar ochii îi sunt foarte spuneau că va zbura, îi snopeau pe cei Dacă ar putea zbura, s-ar
inteligenţi.” care spuneau că nu va zbura şi cei care înălţa în sus, dar aşa, el stă
spuneau că nu va zbura… […]. rezemat pe pământ.
— Bine, bine, spuse Ochi-albaştri. Nu Înseamnă că deşi e uşor e
despre bătaie, ci despre balon totuşi greu, răspunse
povesteşte-ne. Cărbunaş.
— Aşa, vasăzică, ei se băteau, noi ne- Piticii căzură pe gânduri.
am urcat în coş, eu am ţinut o cuvântare: — Hm! Hm! ziceau ei.
74
adică zburăm, fraţilor, rămâneţi cu bine! Balonul e uşor şi totuşi e
Şi am început să plutim. După ce-am greu. Asta-i adevărat.”
ajuns sus şi ne-am uitat în jos –
pământul nu era mai mare decât, uite,
plăcinta asta.
— Nu se poate! exclamă o prichinduţă
[…].
— Aşa e, lăsaţi-mă să spun minciuni…
adică ptiu! Nu mă împiedicaţi să spun
adevărul, zise Habarnam.
— Povesteşte, povesteşte, strigară
prichinduţele în cor…”
DISCURS
ORAL SCRIS
75
– în cadrul primei categorii, progresia presupune trecerea de la activităţi de ascultare şi de
producere de mesaje simple la activităţi de comunicare din ce în ce mai complexe;
– în cadrul celei de-a doua categorii, progresia presupune trecerea de la dialoguri scurte la
dialoguri lungi, precum şi creşterea progresivă a numărului de participanţi la discuţie.
2. un al doilea traseu ar urma să marcheze trecerea de la activităţi centrate exclusiv asupra
aspectelor specifice comunicării verbale şi paraverbale la activităţi ce includ şi elemente specifice
registrului nonverbal:
– la nivelul componentei verbale progresia presupune trecerea de la texte narative şi descriptive
simple la texte din ce în ce mai complexe, cărora li se adaugă şi scurte mesaje de tip argumentativ;
– la nivelul nonverbal, primele secvenţe vor urmări mişcarea şi ţinuta, pentru ca să se treacă,
apoi, şi la aspecte legate de mimică.
Trebuie subliniat faptul că modelul de progresie oferit aici exclude formele de asociere, de
coprezenţă, de intersectare a traseelor, relaţionarea lor fiind, în exclusivitate, sarcina autorilor de
manuale şi a învăţătorilor.
Activităţile ce vizează formarea capacităţilor de comunicare orală pot fi grupate după următoarele
criterii: a. în funcţie de gradul de autonomie (activităţi independente, consacrate exclusiv oralului, şi
activităţi integrate în secvenţe consacrate comunicării scrise); b. în funcţie de modalitatea de girare a
discursului (activităţi focalizate pe monolog sau pe dialog); c. în funcţie de capacitatea de comunicare
pe care o vizează (activităţi ce vizează receptarea sau producerea de text oral); d. în funcţie de tiparul
textual dominant (prezentare/autoprezentare sau dialog cu dominantă descriptivă, narativă,
argumentativă).
Discuţia de faţă îmbină criteriile şi îşi propune să contureze o serie de activităţi ce urmăresc
formarea capacităţilor de comunicare orală prin cunoaşterea şi exersarea unor specii diverse. Activităţile
circumscrise în aceste pagini păstrează linia de separare trasată de programe – între receptare şi
producere de text – şi sunt discutate din perspectiva unei singure valenţe formative. Din raţiuni de
claritate, abordarea este, în consecinţă, reductivă.
Ascultarea activă a fost definită în una dintre secţiunile anterioare. Discuţia de faţă nu face decât
să reia activităţile deja numite, să completeze şirul şi să le circumscrie din punct de vedere metodic.
Seria desfăşurată aici are drept criteriu gradul de dificultate al activităţilor, cuantificat în funcţie de
registrul activităţii (ludic sau grav), de tipul de mesaj sau de text ce urmează a fi receptat (monolog sau
dialog; text informativ, descriptiv, narativ) şi de complexitatea sarcinilor de lucru (identificarea
semnificaţiei globale; identificarea semnificaţiei globale şi a informaţiilor de detaliu; identificarea
semnificaţiei şi formularea propriei opinii). În privinţa orientării activităţilor, acestea pot fi centrate
exclusiv asupra formării capacităţii de ascultare activă sau pot fi dublu focalizate, spre receptare, dar şi
76
spre producere de text oral. În primul caz, mesajul/textul este citit sau creat de învăţător, în cel de-al
doilea, elevii devin, ei înşişi, creatori de mici prezentări orale.
Dintre jocurile ce permit dezvoltarea capacităţii de ascultare activă selectez următoarele: „Zboară,
zboară…”, „Telefonul fără fir”, „Cuvântul dispărut”, „Găseşte intrusul!”, „Ascultă şi desenează!”, „Reţine
informaţia!”49. Toate aceste jocuri au un grad de dificultate mai mare decât cele ce vizează identificarea
unor sunete sau izolarea unor cuvinte, activităţi ce vor fi conturate în capitolul consacrat citit-scrisului.
„Cuvântul dispărut”, de pildă, denumeşte o activitate ce constă în: a. lectura unei liste de cuvinte
create de învăţător în funcţie de nivelul clasei; b. eliminarea unui cuvânt şi relectura listei; c.
identificarea, de către elevi, a cuvântului „dispărut”.
„Găseşte intrusul!” este un joc ce presupune o (re)povestire orală realizată de învăţător; specificul
textului rezidă în prezenţa aceluiaşi cuvânt, la nivelul fiecărei propoziţii/fraze; o prezenţă uneori
justificată din punctul de vedere al sensului, de cele mai mult ori, nu (ex.: cuvântul „roşu”, inserat în
fiecare frază a repovestirii Scufiţei roşii); pentru elevi, miza este de a identifica „intrusul”.
Dacă jocurile de mai sus sunt focalizate asupra cuvântului, altele de tipul „Ascultă şi desenează!”
sau „Reţine informaţia!” se definesc prin prezenţa unor sarcini mai dificile, ce presupun înregistrarea
fidelă a datelor formulate în text.
„Ascultă şi desenează!” numeşte o activitate de 10-15 minute ce constă în: a. lectura unui text
procedural creat de învăţător, ce pretinde construcţia, după indicaţii precise, a unei imagini mentale cu
obiecte sau figuri geometrice (ex.: „Imaginaţi-vă un perete alb: în dreapta se află o etajeră; deasupra
etajerei este un tablou cu o veveriţă; în colţul din stânga sunt un urs, o păpuşă şi o minge…”; „Desenaţi
în centrul unei coli albe un pătrat; legaţi colţurile opuse ale pătratului prin linii drepte; aşezaţi pe fiecare
latură a pătratului un triunghi astfel încât…”); b. relectura textului şi realizarea desenului; c. confruntarea
desenelor realizate de elevi şi identificarea reprezentărilor corecte.
„Reţine informaţia!” presupune construcţia unor secvenţe de comunicare ce îşi propun
identificarea datelor transmise prin intermediul unor texte informative sau procedurale simple.
Activitatea constă în prezentarea, de către învăţător, a unor mesaje scurte cu subiecte interesante din
punctul de vedere al elevilor (de tipul „Ştiaţi că…” sau „Pentru a face un omuleţ de ghindă/a prepara un
sandvici…”) şi în verificarea, prin întrebări închise, a modului în care au fost receptate informaţiile.
Capacitatea de a asculta activ mai poate fi formată prin activităţi de recunoaştere a unor
fiinţe/obiecte pe baza descrierii lor orale. Asemenea secvenţe presupun a. realizarea, de către învăţător
sau de elevi, a unor scurte prezentări şi b. numirea/recunoaşterea, de către auditoriu, a elementului
prezentat. O variantă mai dificilă este cea a concursului de ghicitori memorate sau create de elevi.
În seria activităţilor ce urmăresc înţelegerea mesajelor şi identificarea unor informaţii precise se
aşază şi audierea unor texte literare epice, urmată de formularea de răspunsuri la întrebări închise.
Întrebările vizează în acest caz personajele, şirul evenimentelor, spaţiul şi timpul în care acestea se
petrec.
49
„Cuvântul dispărut”, „Recunoaşte intrusul!”, „Ascultă şi desenează!”, „Reţine informaţia!” sunt rezultatul remodelării unor
activităţi prezentate de Renée Léon în Dire, lire, écrire au jour le jour. Plus de 100 ateliers quotidiens pour les cycles 2 et 3,
Paris, Hachette Livres, 2008, pp. 16-29.
77
În proximitatea acestui nivel de dificultate se aşază şi identificarea informaţiilor esenţiale din texte
descriptive nonliterare, din texte informative sau explicative. Activitatea poate fi plasată la orele de limbă
şi literatură română, dar şi la alte ore şi constă în: a. lectura şi relectura textului realizată de către
învăţător, urmată de întrebarea ce vizează tema/subiectul textului („Despre ce este vorba în text? sau
Care este subiectul textului?”); b. relectura fiecărui paragraf, urmată de întrebarea specifică ideii
principale şi formularea răspunsurilor („Care este informaţia cea mai importantă?”). Condiţiile realizării
unor astfel de secvenţe se referă la claritatea şi scurtimea textului (nu mai mult de trei paragrafe) şi la
accesibilitatea lui din punctul de vedere al problematicii şi lexicului).
Mult mai dificilă, identificarea elementelor de detaliu ale unui text descriptiv, informativ sau narativ
ascultat presupune familiaritatea elevilor cu aceste structuri textuale şi o corectă eşalonare a
întrebărilor. În cazul textului informativ, întrebările vor viza, iniţial, subiectul, apoi informaţiile esenţiale, şi
doar la sfârşit detaliile; în cazul descrierii, receptarea va urmări recunoaşterea obiectului descris şi a
părţilor lui, şi doar apoi proprietăţile; în cazul textului explicativ, receptarea va urmări identificarea
fenomenului explicat şi numai după aceea cauzele/explicaţia fenomenului.
Activităţile consacrate ascultării active pot viza şi receptarea unor dialoguri şi desprinderea temei
discutate. Asemenea secvenţe vor consta în audierea unor scurte înregistrări audio sau video, în
numirea persoanelor/personajelor prezente la discuţie, în reformularea replicilor şi în circumscrierea
temei. Gradul cel mai mare de dificultate îl reprezintă situaţiile în care învăţătorul solicită şi exprimarea
opiniei în legătură cu afirmaţiile vorbitorilor. O asemenea abordare presupune nu numai înţelegerea
mesajului, ci şi distanţare faţă de conţinutul lui, sau, cu alte cuvinte, spirit critic. Un exerciţiu de
antrenare a spiritului critic este jocul numit de Renée Léon „Detector de ficţiune”50. Etapele lui sunt
următoarele: a. realizarea, de către elevi, a unor povestiri orale scurte, reale sau imaginare, cu teme
precum „O amintire comică, emoţionantă, neobişnuită”; b. prezentarea orală a povestirilor, c.
formularea, de auditoriu, a unei opinii în legătură cu regimul real sau imaginar al textului şi d. justificarea
opiniei.
În viziunea pe care o propun, activităţile consacrate ascultării active ar trebui să cuprindă, uneori,
şi secvenţe de reflecţie sau, de ce nu, lecţii întregi focalizate asupra conştientizării necesităţii ascultării
active şi a regulilor pe care ascultătorul activ le urmează. Aceste secvenţe se pot organiza simplu,
pornind de la întrebări precum „Ce înseamnă să fim atenţi/să ascultăm cu atenţie?”, „De ce trebuie să
ascultăm cu atenţie?” şi „Ce se întâmplă atunci când nu ascultăm atent?”. Discuţiile se pot concretiza în
mici liste de reguli formulate de elevi, individual sau în grup.
Fără îndoială, formarea aptitudinii de a asculta activ nu se reduce la secvenţe insulare, precum
cele enunţate mai sus, şi se cere vizată în toate activităţile de comunicare orală. Dintre acestea, cele
mai stimulative sunt audierea unor texte narative dinamice, vizionarea de spectacole (ex.: teatru de
păpuşi sau de marionete), participarea la concursuri, dar şi desfăşurarea unor activităţi pe grupe,
finalizate prin expunerea şi confruntarea rezultatelor (ex.: analiza pe roluri a unei poveşti; analiza
gramaticală a unor propoziţii, caracterizarea unui personaj).
50
Sugerez, pentru uniformizarea numelor jocurilor, „Detectează ficţiunea!”.
78
O formă specială şi dificilă de educare a ascultării active constă în realizarea şi transcrierea unor
interviuri. Acestei acţiuni i se asociază, în mod evident, şi finalităţi vizând dezvoltarea capacităţii de a
pune întrebări.
Chiar dacă prin valenţele sale formative interviul depăşeşte zona producerii de text oral, aşez în
finalul acestei secţiuni câteva sublinieri legate de registrul în care poate fi plasat şi de metodele ce pot
conduce la realizarea lui. Registrul poate fi real, ca în fragmentele de mai sus, sau imaginar, aşa cum
sugerează Renée Léon în Dire, lire, écrire au jour le jour. În a doua situaţie, se impune prezenţa jocului
de rol; învăţătorul va conduce activitatea: a. prin circumscrierea situaţiei de comunicare (întâlnire cu
actorul/sportivul preferat sau cu un personaj literar) şi b. prin formularea unor sarcini de lucru precise
pentru fiecare grupă („Ce personaj alegem? Câte întrebări îi punem? Ce întrebări? În ce ordine?”). În
continuare, interviurile vor fi „jucate” în faţa clasei, pentru validare, înregistrate şi apoi transcrise de elevi
sau, în clasele mici, de învăţător. Aşezate în spaţiul unor ore ce îşi propun lectura unui text literar,
interviurile cu personaje permit înţelegerea, din interior, a creaţiilor respective şi facilitează, în
consecinţă, o mai bună interpretare.
Alături de receptarea discursului oral, programele fixează, drept obiectiv major, şi producerea de
discurs.
La acest al doilea nivel, o primă serie de activităţi poate reuni formele monologice/monolocutive,
tipurile dominante fiind prezentarea/autoprezentarea şi povestirea/repovestirea. În aceeaşi zonă, dar cu
mize punctuale, se situează şi secvenţele consacrate rostirii corecte, secvenţe ce vor fi tratate în
capitolul consacrat citit-scrisului.
A doua serie de activităţi poate reuni formele dialogice/interlocutive, tipurile de text dominante
fiind dialogul orientat, discuţia liberă şi dezbaterea.
Dat fiind faptul că în documentele şcolare nu există referiri la specii anume, discuţia de faţă preia
accentele programelor şi construieşte activităţile în funcţie de tiparele textuale fundamentale: tiparul
narativ, tiparul descriptiv şi cel argumentativ. Demersul are calitatea de a corela oralul şi scrisul prin
intermediul unor seturi de întrebări şi a unor modele de producere şi receptare comune. De aici şi o
posibilă reprezentare schematică a speciilor oralului, aşa cum vor fi ele discutate în secţiunea de faţă:
79
Autoprezentarea şi prezentarea sunt specii orale ce pot fi asimilate şi exersate în cadrul unor
activităţi didactice diverse; orientarea lor poate fi unidirecţională (activităţi sau secvenţe de învăţare
centrate exclusiv asupra comunicării orale) sau plurală (activităţi integrate în spaţiul unor scenarii
didactice ample, consacrate lecturii sau scrierii).
Autoprezentarea cu dominantă descriptivă este o specie orală cu regim real (autoprezentarea
elevului ca elev, ca prieten, ca membru al familiei, al echipei de baschet etc.) sau imaginar
(autoprezentarea unui personaj, a unui animal, a unei jucării). Mai mult, exersarea speciei se poate
menţine într-un singur registru, cel verbal, sau poate fi susţinută de imagine: fotografie sau desen. În
seria desenelor se aşază: autoportretul, imaginea de tip „blazon” (ex.: culoarea, anotimpul, personajul,
jocul preferate), desenul ce prezintă elevul într-un grup („Eu şi familia mea”, „Cu prietenii mei la joacă, la
sport…”) sau într-un spaţiu anume („Locul în care îmi fac lecţiile/unde citesc, unde mă joc cu plăcere”
etc.).
Prezentarea orală cu dominantă descriptivă se situează în proximitatea speciei de mai sus şi
poate cuprinde, de asemenea, arii tematice şi forme diverse. Temele se întind, de pildă, de la jocuri
familiare elevului până la expunerea rezultatelor unor proiecte personale sau de grup (ex.: tipuri de
jocuri, tipuri de frunze, tipuri de ceasuri, obiceiuri de Crăciun etc.).
Pentru iniţierea elevilor în prezentarea descriptivă, reţin două activităţi conturate în Dire, lire,
écrire au jour le jour. Prima este un joc numit „Obiectul misterios” ce presupune descrierea, de către un
elev, a unui obiect ascuns într-un sac; descrierea constă în indicarea caracteristicilor pe care le poate
percepe fără să îl vadă; rolul colegilor este de a ghici obiectul. A doua activitate se numeşte „Muzeul
clasei” şi pretinde colecţionarea unor obiecte şi fotografii cu obiecte ciudate, rare, vechi, urmată de
prezentarea lor.
Exersarea formelor de expunere cu dominantă descriptivă se cere însoţită, din când în când, de
modele oferite de învăţător în variantă integrală sau în schiţă. Variantele integrale presupun: a.
secvenţa de modelare („Astăzi vă voi prezenta… Vă rog să fiţi atenţi pentru a putea realiza şi voi o
asemenea prezentare. Jocul se numeşte…”) şi b. secvenţa de structurare a algoritmului („La începutul
prezentării veţi da numele jocului şi o însuşire generală, ca de exemplu «joc de atenţie», «joc
antrenant/interesant/plictisitor» etc. Apoi veţi vorbi despre numărul de participanţi şi veţi enumera
regulile de desfăşurare. La sfârşit, veţi spune colegilor când şi unde pot să-l joace.”); c. distribuirea
fişelor de control (acestea conţin planul prezentării şi câteva aspecte legate de dimensiunea
paraverbală şi nonverbală); d. realizarea prezentării, urmată de e. autoevaluare şi evaluare.
Iată o fişă de control realizată pentru o activitate la clasa a III-a, consacrată prezentării unui
personaj de desen animat.
FIŞĂ DE CONTROL
Conţinut Prezentare
Prezentarea mea conţine: Am pregătit o imagine/un desen cu personajul
- numele personajului şi cartea/filmul în care preferat.
apare; Am exersat prezentarea (singur sau cu
- o caracteristică esenţială a personajului; spectatori):
- două trăsături fizice şi exemplificarea lor; - stând în picioare;
80
- două trăsături de comportament şi - cu desenul orientat spre ascultători;
exemplificarea lor; - rostind clar fiecare parte a prezentării.
- o scurtă concluzie.
Prezentarea orală cu dominantă narativă sau povestirea este un tip de text al cărui registru poate
fi real (povestirea unor întâmplări trăite de elev) sau ficţional (structurarea unor naraţiuni imaginare). La
acelaşi nivel, alături de textele originale, se situează şi repovestirea unor creaţii cu fir epic. Realizarea
povestirii şi repovestirii orale poate fi menţinută integral la nivelul cuvântului sau poate fi secondată şi
susţinută de imagini.
Rândurile de mai sus exprimă diferenţele semantice existente – în didactică – între termenii
„povestire” şi „repovestire”.
Numesc „povestire” un text narativ de gradul întâi, cu regim real sau imaginar, scris de un elev
sau de un autor consacrat conform caracteristicilor speciei: naraţiune subiectivizată (realizată din
punctul de vedere al povestitorului, prezent ca martor sau doar ca mesager al întâmplării), naraţiune a
unui singur fapt epic, focalizată asupra întâmplării şi mai puţin asupra personajului.
Numesc „repovestire” un text narativ de gradul al doilea, ce re-produce fidel un text prim sau, cu
alte cuvinte, un text al cărui autor este altcineva decât cel ce îl re-dă. Repovestirea poate avea ca obiect
o naraţiune reprezentată prin ilustraţii, benzi desenate, text literar sau nonliterar, dar şi film sau
spectacol de teatru.
Atât povestirea, cât şi repovestirea pot fi orale şi scrise. Problematica acestor forme şi a
structurării/identificării unui plan de idei va fi abordată în capitolul consacrat scrierii. La acest nivel al
discuţiei, menţionez doar că prima condiţie a formării capacităţilor de povestire/repovestire o reprezintă
familiarizarea elevilor cu tiparul textual narativ, mai exact înţelegerea faptului că povestirea presupune
prezenţa unor eroi implicaţi într-un şir de întâmplări, generate de o cauză şi plasate între o situaţie
iniţială (un „la început”) şi o situaţie finală (un „la sfârşit”). De aici şi prima etapă a formării capacităţii de
a (re)povesti, şi anume ascultarea frecventă a unor texte epice cu acţiune simplă, desfăşurată
cronologic, precum şi discutarea lor pornind de la întrebări ce marchează ferm momentele subiectului.
Ofer o variantă sintetică a celor cinci momente consacrate în didactică:
Articulate conform cerinţelor formulate mai sus, naraţiunile citite sau spuse de învăţător vor
constitui, în timp, pentru povestirile orale ale elevilor, modele de structurare. Lor li se vor adăuga
receptarea atentă a textelor epice (realizată în orele de lectură), precum şi producerea de povestiri şi
repovestiri scrise.
Din punct de vedere metodic, exersarea, în variantă orală, a celor două specii didactice
presupune trecerea de la re-povestire la povestiri originale. La nivelul repovestirii, dezvoltarea
capacităţii începe cu producerea unor texte ce au ca suport imagini şi se continuă cu re-povestiri ce nu
fac apel decât la cuvânt. La nivelul povestirii, etapele cuprind povestiri scurte, realizate individual sau în
grup, urmate de povestiri mai lungi, realizate individual.
Pentru etapa iniţierii în repovestire, există şi posibilitatea ca învăţătorul să ofere, pornind de la
imagini, un prim model, reluat, apoi, de elevi. Se pot gândi şi activităţi mai creative, în care învăţătorul
oferă o primă povestire, elevii o ilustrează în cadrul unor activităţi pe grupe, pentru ca, în continuare, să
redea secvenţele pe care le-au desenat, reconstituind, la nivelul întregii clase, textul prim.
Imaginile ce redau secvenţele unei naraţiuni pot fi valorizate şi în alte moduri. Iată un scenariu în
care refacerea textului se realizează individual: a. povestirea realizată de învăţător; b. prezentarea
imaginilor în neordine şi reconstituirea, în activităţi pe grupe, a şirului de evenimente şi c. repovestirea
întregului text de un reprezentant al fiecărei grupe. În clasele a treia şi a patra, primul moment al
scenariului poate să lipsească, iar textul oral poate fi continuat prin text scris.
Pe măsură ce se petrece familiarizarea cu naraţiunea, învăţătorul poate renunţa la suportul
imagistic şi poate iniţia activităţi de construcţie a unor texte (povestiri/basme) originale, în variantă de
grup sau individuală. Trebuie însă subliniat faptul că, indiferent de momentul învăţării, de modalităţile
alese şi de nivelul de creativitate pe care îl atinge activitatea, în formarea capacităţilor de povestire orală
rămân esenţiale respectarea momentelor subiectului şi integrarea lor într-un text coerent. Acesta este şi
motivul pentru care se impune, pentru elevii care ştiu să citească, prezenţa fişelor de control şi, de ce
nu, a băncii lexicale a naraţiunii. Structurarea fişelor de control se va face în funcţie de vârstă şi de
întrebările specifice naraţiunii: „Cine sunt eroii? Cum erau lucrurile la început? Ce s-a petrecut apoi? Ce
hotărâre a luat eroul? Ce a făcut el mai întâi…, apoi…, după aceea…? Cum s-a încheiat acţiunea?”.
PREZENTAREA DE CARTE
GHIDUL ELEVULUI
MODEL UNIC; CLASA A II-A MODEL CU VARIANTE; CLASA A IV-A
Introducere: teza Introducere: teza
- Cea mai frumoasă carte pe care - Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o este…
am citit-o este… - Cartea mea preferată este…
- Vă voi vorbi despre cartea mea preferată. Ea spune o
poveste…/Din ea puteţi afla…/
Cuprins: argumente Cuprins: argumente
- Spun acest lucru pentru că… - Spun acest lucru pentru că…
- Atunci când spun acest lucru am în vedere în primul
rând…; în al doilea rând…;
- Gândiţi-vă la o poveste în care personajul este…, în plus
acţiunea este…
Încheiere: concluzie Încheiere: concluzie
- Vă invit şi pe voi să citiţi această - Vă invit să citiţi şi voi această carte…
carte. Vă veţi bucura să întâlniţi…” - Cartea merită citită…
- Dacă citiţi această carte vă veţi bucura de o călătorie/o
întâlnire…
Secvenţele focalizate asupra producerii unor mesaje monologice pot fi privite, deopotrivă, ca
secvenţe didactice cu mize proprii, dar şi ca acţiuni ce pregătesc şi/sau exersează comunicarea
83
dialogică. În marea lor majoritate, de altfel, intervenţiile de tip monologic exersate în clasele I-IV pot
deveni secvenţe de dialog.
Pentru didactica primarelor, speciile dominante sunt dialogul orientat, discuţia liberă, dezbaterea
şi dramatizarea. Lor li se pot asocia activităţile ce urmăresc formarea deprinderilor de a deschide un
dialog, de a-l întreţine şi de a-l încheia prin formulare de întrebări şi răspunsuri mai mult sau mai puţin
previzibile şi ritualizate.
Se poate uşor observa că prezenţa acestor întrebări face posibile nu numai înţelegerea, ci şi
producerea celor trei tipuri de texte vizate de programe. Astfel, pentru înţelegerea unui text informativ
pot fi folosite toate întrebările; pentru înţelegerea unui text narativ întrebările sunt „Cine? Ce? De ce?
Unde? Când? Cum?”; în cazul textului descriptiv esenţiale devin „Ce? şi Cum?”, iar în cazul textului
argumentativ întrebările sunt „Ce?” şi „De ce?”. În acelaşi timp trebuie spus că şirul întrebărilor este mult
mai lung, iar completarea lui se poate face pe măsură ce textele sau situaţiile de comunicare oferă
prilejuri de a-l extinde: „Care? Cât? În ce constă?…”.
Închei consideraţiile succinte referitoare la formularea întrebărilor printr-o serie de afirmaţii ce
evidenţiază virtuţile interogaţiei virtuţi ce depăşesc cu mult posibilitatea de a realiza un dialog: „Cel care
85
ştie să pună întrebări are şanse de reuşită” şi „Cu ajutorul întrebărilor fiinţele umane creează punţi spre
necunoscut”51. Acestea sunt două din motivele pentru care activităţile consacrate formulării întrebărilor
merită toată atenţia învăţătorului.
Discuţia liberă, conversaţia exploratorie şi dezbaterea. Aşa cum s-a putut observa din secvenţa
anterioară, dialogul orientat este o modalitate eficientă de formare a unor deprinderi elementare de
comunicare orală. Dezvoltarea şi cizelarea acestor deprinderi impune însă şi prezenţa altor modalităţi
didactice, precum discuţia liberă, conversaţia exploratorie şi dezbaterea (în varianta ei simplă, de
„discuţie în reţea”). Toate aceste forme de dialog au avantajul de a fi mai vii, mai autentice şi mai
antrenante decât jocurile de rol sau dramatizarea şi de a spori, în consecinţă, interesul elevilor pentru
comunicare.
Într-o primă variantă, realizarea discuţiilor libere pretinde alegerea şi aprofundarea unor teme
precum jocurile, jucăriile, filmele preferate, şcoala etc. Familiarizarea cu tema – realizată individual sau
pe grupe – va fi urmată de desfăşurarea propriu-zisă a discuţiilor şi de concluziile învăţătorului. Acestea
vor viza, în clasele a III-a şi a IV-a, atât aspectele de conţinut abordate prin dialog, cât şi
comportamentul conversaţional al elevilor. În cadrul unor astfel de activităţi, învăţătorul are, cel puţin la
început, şi rolul de moderator: deschide discuţia, prezintă tema, dă participanţilor cuvântul, relansează
dialogul prin noi întrebări, formulează concluzia.
O altă variantă a dialogului o reprezintă discuţiile exploratorii; acestea sunt realizate integral de
elevi în cadrul muncii în grup şi sunt orientate prin sarcini precise, structurate în funcţie de subdomeniu:
a. activităţi de comunicare (ex.: identificarea unor elemente de comportament nonverbal caracteristice
salutului, autoprezentării etc.); b. activităţi de lectură (ex.: identificarea personajelor dintr-o poveste şi
caracterizarea lor, identificarea locurilor în care se petrece acţiunea unei povestiri şi
desenarea/descrierea lor etc.); c. activităţi consacrate vocabularului (ex.: identificarea unui număr cât
mai mare de cuvinte ce denumesc obiecte de scris) sau asimilării unor concepte gramaticale (ex.:
identificarea unui număr cât mai mare de adjective ce denumesc culori, a unor verbe ce numesc stări
etc.) şi d. activităţi consacrate scrierii (ex.: dialogul cu colegul de bancă despre modul în care poate fi
tratată tema unei compuneri).
În desfăşurarea primelor situaţii de învăţare ce presupun discuţii exploratorii, rolul învăţătorului
este decisiv; şi asta deoarece el este singurul care poate oferi un model de discuţie cordială şi
constructivă. Inducerea acestui tip de comportament conversaţional se poate realiza prin participarea
învăţătorului la activitatea fiecărei grupe şi/sau prin simularea, înainte de activitate şi în faţa clasei, a
unor conversaţii pozitive. În cel de-al doilea caz, protagoniştii vor fi învăţătorul şi un grup de elevi, iar
dialogul se va realiza în spiritul următoarelor afirmaţii şi întrebări: „Când e vorba de instrumente de scris
eu mă gândesc la… Tu la ce te gândeşti? E oare corect să adăugăm şi…? Nu sunt sigur dacă pana
poate fi aşezată lângă creion. Voi ce credeţi? etc.”).
În varianta cea mai adecvată primarelor, dezbaterea nu este decât confruntare de opinii sau,
altfel spus, o abordare a unei teme incitante din perspectiva unor poziţii opuse. Chiar şi în această
51
Igor Zagashev, Asking Questions în „What is Critical Thinking? An International Jurnal of Reading, Writen an Critical
Reflection ”, 2001/4, pp. 8-13.
86
formă, dezbaterea are valenţe formative ce trec dincolo de formarea unor deprinderi de exprimare şi de
susţinere a opiniei şi vizează educaţia elevilor în spirit civic (prin luare de cuvânt, ascultare activă şi
respect faţă de interlocutor).
În opinia mea, seria acestor activităţi trebuie deschisă, la primare, printr-o încercare de definire a
dezbaterii şi de formulare a unor reguli. Deschiderea poate avea drept suport un şir de întrebări („Aţi
auzit cuvântul „dezbatere”? Ce înseamnă? Cum sunt subiectele/temele ce se dezbat? Ce fac cei ce
dezbat?”) şi/sau un text literar în care personajele formulează opinii contradictorii. Iată două exemple:
dialogul constructiv referitor la unul din modurile în care se poate face istorie – cu răbdare (cap.
„Tentativă de istorie coaptă” din Istorie cu copii, şi Pârş, mâţă şi frunză de gutuie de Laura Grűnberg)
sau dialogul neconstructiv dintre doctorul Pilulă şi Mierinana referitor la modalitatea corectă de a trata
rănile – cu miere sau cu iod (cap. „Balul” din Aventurile lui Habarnam… de Nikolai Nosov).
Familiarizarea elevilor cu aspectele formale ale dezbaterii se cere continuată prin secvenţe de
exersare a acestui tip de dialog. Structurate de fiecare dată în jurul unei întrebări deschise (întrebare ce
admite cel puţin două răspunsuri), secvenţele de dezbatere pot fi gândite ca momente de învăţare
autonomă sau ca momente integrate în orele consacrate lecturii textelor literare. În primul caz,
dezbaterile se vor construi în jurul unor probleme specifice universului cotidian al elevilor – „Este privitul
la televizor util sau nu?/Este bine să joci cât mai multe jocuri sau să te perfecţionezi în unul singur?…”.
În cel de-al doilea caz, problema se va desprinde în urma interpretării textului literar. În ambele situaţii,
realizarea activităţii presupune: a. secvenţa de aprofundare a temei şi de formulare a argumentelor
„pro/pentru” sau „contra/împotrivă”, b. secvenţa de desfăşurare a dezbaterii şi c. momentul de formulare
a concluziilor şi cel de evaluare. Un alt element comun îl reprezintă şi formularea/reluarea regulilor
dezbaterii şi, dacă este cazul, completarea şi nuanţarea lor (a cere cuvântul; a nu întrerupe vorbitorii; a
asculta atent şi a reflecta la ceea ce spun; a nu monopoliza discuţia etc.).
Dat fiind faptul că scenariul prezent la final conţine o secvenţă de dezbatere, închei capitolul
consacrat comunicării orale printr-o sinteză a tipurilor de activităţi ce permit formarea competenţei la
acest nivel.
6. Tipuri de activităţi
Din discuţiile anterioare se poate deduce teza conform căreia formarea capacităţilor de
comunicare orală pretinde prezenţa ambelor tipuri de activităţi conturate în paginile cărţii: activităţile de
asimilare/de structurare de cunoştinţe şi activităţile de comunicare globală.
Prima categorie poate fi orientată divers, înspre învăţarea unor aspecte legate de: a. iniţierea şi
întreţinerea actului de comunicare (ex.: salutul, formularea întrebărilor, ascultarea activă etc.); b.
tipologia şi structura textelor (ex.: autoprezentarea şi prezentarea de tip descriptiv sau narativ) sau de c.
dimensiunea paraverbală sau nonverbală.
87
În configurarea unor astfel de activităţi, esenţială îmi pare a fi circumscrierea fermă a ariei
cunoştinţelor şi proiectarea lor pe un fundal cât mai larg, menit să le pună în relaţie cu datele deja
cunoscute, şi să le justifice.
Secvenţele de structurare a cunoştinţelor şi strategiilor pot fi concepute fie ca secvenţe
independente, fie ca microlecţii ce preced activităţile de comunicare globală. În funcţie de miza lor şi de
timpul alocat, parcursurile pot fi proiectate: inductiv (ex.: se analizează un dialog dintre două personaje
cu scopul de a se pune în evidenţă modul în care se poate începe şi încheia o convorbire) sau deductiv
şi expozitiv (ex.: se oferă definiţia şi regulile unei prezentări de carte şi, dacă se doreşte, şi un model
simulat de învăţător).
Dar asimilarea informaţiilor şi strategiilor nu are sens decât în situaţia în care cunoştinţele sunt
reinvestite în secvenţe de comunicare globală, secvenţe ce constau în punerea în scenă a unor situaţii
de comunicare diverse.
În economia orelor consacrate oralului, consider că ponderea cea mai mare trebuie să o aibă
activităţile de comunicare globală. Justificarea acestei afirmaţii se află în specificul formării capacităţilor
de comunicare, realizată prioritar (nu şi exclusiv) prin aşa numitele procese de „achiziţie”. Şi e suficient
să ne gândim la modul în care copilul ajunge să comunice în limba maternă: performanţa pe care o
atinge, în foarte puţini ani, nu se datorează faptului că părintele şi/sau cei apropiaţi îl „învaţă”/îi „predau”
limba, ci faptului că este aşezat permanent în contexte de viaţă ce facilitează achiziţia.
O variantă coerentă de desfăşurare a activităţilor de comunicare globală este cea compusă din:
1. etapa preliminară/pregătitoare; 2. activitatea de comunicare propriu-zisă; 3. etapa de evaluare şi de
reflecţie şi 4. secvenţa de prelungire a activităţii într-un alt plan al învăţării. Modul de structurare a
etapelor depinde, fără îndoială, de specia orală vizată, dar, dincolo de diferenţe, se pot contura o serie
de paşi comuni.
1. Etapa preliminară poate cuprinde, ca prim moment, fixarea temei prezentării, dialogului sau
discuţiei, strângerea de informaţii, selectarea şi structurarea lor şi, acolo unde este cazul, realizarea
unor notiţe ce pot susţine discursul oral.
După momentul consacrat integral aprofundării temei se impune definirea situaţiei de comunicare
şi fixarea rolurilor. La acest nivel, învăţătorul poate oferi descrieri clare ale situaţiei de comunicare (unde
şi când are loc prezentarea sau dialogul, cine participă, în ce calitate şi ce face fiecare dintre
participanţi), tot aşa cum poate oferi fişe de control. În situaţia în care susţinerea monologului sau
dialogului va avea loc în prezenţa unor „observatori”, conţinutul fişelor de control se va regăsi şi pe foile
de evaluare ale acestora.
2. Activitatea propriu-zisă este momentul central al demersului didactic şi constă în punerea în
scenă a secvenţei de comunicare. În măsura în care este posibil, e bine ca această activitate să fie
înregistrată, iar înregistrarea să fie folosită ca suport al evaluării. Dacă acest lucru nu este posibil,
învăţătorul va nota secvenţe din intervenţiile elevilor, astfel încât evaluarea pe care o va realiza să
conţină referiri precise la actul de comunicare desfăşurat în clasă.
88
3. Evaluarea şi reflecţia sunt secvenţele ce încheie activitatea de comunicare globală. Formele
posibile ale evaluării sunt: a. autoevaluarea realizată de participanţii la activitatea de comunicare; b.
evaluarea realizată de „observatori” (facultativ) şi c. evaluarea realizată de învăţător. În situaţia în care
se apelează la „observatori”, învăţătorul îşi va asuma rolul, cel puţin o dată, sau va oferi, prin simulare,
un model de realizare a evaluării; acesta va porni de la evidenţierea aspectelor pozitive („Mi-a
plăcut…/cel mai mult am apreciat…/foarte corect/interesant a fost…”) şi va marca, în final, eventualele
inadvertenţe şi nereuşite („Cred că ar fi fost mai corect…/ Mi-ar fi plăcut ca…” etc.).
Este de dorit ca momentele succesive ale evaluării să fie prelungite printr-o secvenţă de reflecţie;
secvenţa va consta în reluarea tuturor paşilor parcurşi de elevi şi în fixarea aspectelor învăţate şi/sau
aprofundate prin intermediul activităţii de comunicare. Rolul reflecţiei este esenţial în structurarea unor
modele de bună practică („ce înseamnă o bună autoprezentare sau o bună povestire orală”), precum şi
în circumscrierea acelor situaţii de comunicare în care capacităţile exersate în clasă pot fi valorificate
(„ne prezentăm atunci când…/ povestim oral atunci când…”).
Structurarea fişelor de control şi evaluare o văd realizată: a. în funcţie de componentele
discursului oral (conţinut, dimensiune verbală, paraverbală şi non-verbală; b. în funcţie de specie
(prezentare, discuţii libere etc.); c. în funcţie de nivelul cunoştinţelor şi capacităţilor vizate (gradul de
complexitate al fişelor creşte odată cu vârsta) şi d. în funcţie de finalitatea activităţii (atunci când
dimensiunea verbală este vizată prioritar, celelalte coordonate pot să fie mai puţin prezente).
4. Prelungirile şi reorientarea activităţilor de comunicare orală pot avea loc în situaţia în care
învăţătorul consideră activitatea relevantă şi pentru alte abordări de tip oral sau scris. Primul caz poate fi
exemplificat prin activităţi în care tema şi deprinderile se doresc reluate şi exersate: astfel, dacă
activitatea a vizat un dialog cu persoane, se poate trece la dialog cu personaje ficţionale, dacă
activitatea a fost realizată prin dramatizare se poate trece la variante de dialog orientat sau la discuţii
libere etc. Al doilea caz se referă la situaţiile în care continuarea activităţii se realizează în aria lecturii
(ex.: după o secvenţă în care a fost exersat dialogul se trece la receptarea unor texte literare cu dialog),
în zona scrierii (ex.: după o dezbatere se trece la redactarea concluziilor) sau chiar într-un alt domeniu
(ex.: crearea, la activităţile practice, a unor figurine şi construcţia unui dialog al figurinelor).
89
SARCINI ŞI TEME
Capitolul se încheie cu o lucrare de verificare. Cerinţele vizează atât capacitatea
studenţilor de a opera cu informaţiile şi instrumentele de lucru oferite în acest capitol, cât şi
relaţionarea acestora cu cele din capitolele anterioare (referitoare la proiectarea didactică).
Planul de lecţie de la cerinţa 2b va fi integrat în portofoliul de evaluare finală.
LUCRARE DE VERIFICARE 4
1. Selectaţi trei jocuri centrate asupra formării capacităţilor de comunicare orală şi descrieţi trei contexte
didactice în care pot fi aplicate.
2. Scrieţi planul următoarelor secvenţe de lecţii:
a. o secvenţă de formare a capacităţii de producere de mesaj oral la clasa I;
b. o lecţie de formare a capacităţii de producere de mesaj oral la clasa a IV-a (planul lecţiei va fi
introdus în portofoliul de evaluare finală).
90
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
DIDACTICA CITIT-SCRISULUI
1. Lectura programelor
2. Principii didactice şi activităţi ilustrative
3. Învăţarea citit-scrisului: corelaţii şi etape
SCOPUL ŞI OBIECTIVELE
Capitolul are în centru didactica citit-scrisului, domeniu ce vizează asimilarea
fundamentelor comunicării scrise şi care se continuă prin elemente de didactica lecturii.
Unitatea de învăţare, amplă, detaliază, prin jocuri şi tehnici de predare-învăţare, modalităţile
formare a competenţelor citit-scrisului.
Capitolul are drept obiective
1. definirea finalităţilor şi funcţiilor didacticii citit-scrisului şi corelarea acestora cu
programele şcolare;
2. expunerea strategiilor de formare la elevi a capacităţilor de citit-scris;
3. prezentarea unui set de activităţi didactice pentru formarea acestor capacităţi.
SCHEMA CAPITOLULUI
Capitolul începe cu fixarea poziţiei competenţei de lectură şi a competenţei de scriere
în modelul curricular actual, apoi prezintă programele şcolare din perspectiva formării acestor
competenţe. În partea a doua a capitolului, sunt prezentate principiile didacticii citit-scrisului,
urmate de strategii şi activităţi didactice specifice perioadelor preabecedară, abecedară şi
postabecedară.
COMPETENŢA DE COMUNICARE
Conform proiectului curricular actual, lectura şi scrierea presupun prezenţa unor cunoştinţe şi
capacităţi ce permit receptarea, rapidă şi acurată, şi producerea, structurată şi coerentă, a unor texte
scrise. În aceleaşi documente şcolare, aceste capacităţi se doresc secondate de atitudini pozitive faţă
de actul scrierii şi faţă de actul lecturii, atitudini formulate în termeni de „interes pentru comunicarea
scrisă” şi de „curiozitate pentru lectură”.
Realizarea acestor finalităţi – formarea capacităţilor de lectură şi scriere – pretinde, pe de o parte,
asimilarea unor instrumente fundamentale, mai exact învăţarea citirii şi scrierii enunţurilor, şi, pe de altă
parte, învăţarea unor strategii de construcţie de sens specifice unităţilor discursive mai mari decât
enunţul.
Înainte de a prezenta, în schiţă, modul în care competenţa de comunicare se specifică la nivelul
textului/discursului scris, consider necesară stabilirea unor diferenţe conceptuale între „citit” şi „lectură”,
respectiv între „scris” şi „scriere/compunere/redactare”.
În viziunea pe care o propun, termenii „citit” şi „scris” se referă la descifrarea/decodarea,
respectiv la transcrierea sunetelor/literelor silabei, cuvântului şi enunţului.
În mod diferit, termenii „lectură” şi „scriere/redactare” acoperă procese cognitive cu un grad mult
mai mare de complexitate, ce permit receptarea şi producerea de text. Precizez, de asemenea, că
sensul atribuit cuvântului „text” este cel de „ansamblu de enunţuri52 orale sau scrise, produse de un
subiect cu scopul de a constitui o unitate de comunicare”. Reţin, pentru discuţia de faţă, două din
trăsăturile esenţiale ale textului-unitate de comunicare: a. prezenţa unei structuri/arhitecturi textuale
dominante (narativă, descriptivă, argumentativă…) şi b. prezenţa unei legături de sens ce uneşte toate
52
„Dintr-o perspectivă strict lingvistică, enunţul este o structură semnificativă, construită din una sau mai multe propoziţii şi
cuprinsă între două pauze. Analiza în constituenţi imediaţi descrie enunţul minimal drept secvenţă formată dintr-un grup
nominal şi unul verbal. În cercetările moderne de sintaxă a limbii române se preferă termenul de «enunţ» pentru avantajul de
a fi neutru în raport cu distincţia tradiţională propoziţie/frază, incluzând ambele tipuri de structuri şi evitând astfel
ambiguitatea celor doi termeni” (Angela Bidu-Vrânceanu et alii, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira,
2001, p. 196).
92
elementele constitutive, creând un întreg din punctul de vedere al semnificaţiei şi al intenţiei de
comunicare53.
53
În psihologia limbajului şi în psiholingvistică termenul „text” numeşte un „ansamblu de enunţuri produse de un subiect cu
scopul de a constitui o unitate de comunicare”. În studiile de didactică, textul este abordat, de regulă, prin intermediul a trei
categorii de regularităţi, observabile la nivelul organizării lui: a. microstructura textuală ce vizează fenomenele interfrastice
precum substituţiile, anaforele, conexiunile temporale, lexicale...; b. superstructura ce se referă la planul/planificarea ce
defineşte textele în ansamblul lor; aceste planuri ale textului permit crearea unor tipologii ce cuprind structura narativă,
descriptivă etc. c. macrostructura ce defineşte textul la nivel global şi îl caracterizează, din punct de vedere semantic şi
pragmatic, ca un întreg (vezi, în acest sens, Jean-Pierre Cuq (coord.), Dictionnaire de didactique du français, Paris, CLE
International, 2003, pp. 236-237).
93
DISCURSUL SCRIS
LECTURA SCRIEREA
cunoştinţe despre texte şi cunoştinţe despre texte şi
strategii de lectură strategii de redactare
CITITUL SCRISUL
cunoaşterea sunetelor, a cunoaşterea literelor, a regulilor
literelor corespondente şi de ortografie şi punctuaţie şi
strategii de citire corectă strategii de scriere corectă
Învăţarea cititului şi scrisului sau, altfel spus, deprinderea instrumentelor fundamentale ce permit
dezvoltarea competenţei de lectură şi a competenţei scripturale reprezintă un proces dificil şi
îndelungat, desfăşurat de programe în clasa I şi în prima parte a clasei a II-a. Aceasta este durata în
care, din punct de vedere didactic, se succed perioadele preabecedară, abecedară şi postabecedară.
Secţiunile acestui capitol conţin o scurtă lectură a programelor, continuată prin două secvenţe
ample: cea dintâi discută principiile ce pot articula activitatea didactică a primelor două clase, în întregul
ei, şi propune soluţii metodice cu grad mare de acoperire; cea de-a doua preia perspectivele deschise
în capitolul anterior, le parţializează şi le completează în acord cu obiectivele fiecărei perioade în parte.
1. Lectura programelor
94
CLASA I
Lectura Scrisul
1. să identifice litere, grupuri de litere, silabe, cuvinte 1. să scrie corect litere, silabe, cuvinte;
şi enunţuri în textul tipărit şi în textul scris de mână;
2. să sesizeze legătura dintre enunţuri şi imaginile
care le însoţesc; 2. să scrie corect, lizibil şi îngrijit propoziţii scurte;
3. să desprindă semnificaţia globală a unui text citit; 3. să utilizeze convenţii ale limbajului scris (punctul,
semnul întrebării, scrierea cu majusculă);
4. să citească în ritm propriu, corect un text 4. să manifeste interes pentru exprimarea scrisă.
cunoscut;
5. să manifeste curiozitate pentru lectură.
• Cartea – volum, coperte, foaie, pagină, numerotarea paginii, direcţii de orientare în pagină.
• Literele mici şi mari ale alfabetului. Grupurile de litere: ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi.
• Citirea cuvintelor. În perioada abecedară se vor utiliza progresiv cuvintele plurisilabice; spre sfârşitul
perioadei se pot folosi şi cuvinte care conţin diftongii: oa, ea, ia, ie, ua, ua. Se vor folosi numai cuvinte-titlu.
• Citirea propoziţiilor.
• Intonarea propoziţiei interogative (fără terminologie).
• Citirea textelor. Tematica textelor: universul copilăriei şi valorile proprii acestuia. Texte literare şi
nonliterare de mică întindere, până la 75 de cuvinte, urmărind o creştere progresivă a numărului de cuvinte
de la o lecţie la alta.
CLASA A II-A
Lectura Scrisul
1. să identifice elemente de bază ale organizării 1. să scrie corect litere, silabe, cuvinte, enunţuri;
textului în pagină; 2. să redacteze texte scurte pe baza unui suport
2. să desprindă informaţii esenţiale dintr-un text citit; vizual şi a unui şir de întrebări;
3. să citească fluent, corect şi expresiv un text 3. să utilizeze sensul cuvintelor noi în enunţuri
cunoscut de mică întindere; proprii;
4. să citească în ritm propriu un text nou de mică 4. să scrie corect, lizibil şi îngrijit texte;
întindere;
5. să manifeste interes pentru lectură. 5. să utilizeze convenţii ale limbajului scris (semnul
de exclamare, linia de dialog, virgula, două puncte);
6. să manifeste interes pentru redactarea corectă şi
îngrijită a textului.
• Cartea (actualizare: cuprinsul unei cărţi). Aşezarea textului în pagină.
• Alfabetul (actualizare).
• Textul. Titlul. Autorul.
• Textul literar.
• Textul narativ (fără terminologie). Recunoaşterea personajelor. Povestirea orală a unui text narativ.
*Delimitarea textului în fragmente logice.
*Textul liric: poezii cu tematică diversă.
Tematica textelor – universul copilăriei şi valorile proprii acestuia. Texte literare şi nonliterare, de mică
întindere, până la 120 de cuvinte. Studierea textului literar trebuie să aibă în vedere citirea corectă, fluentă
şi expresivă a acestuia, explicarea cuvintelor şi rezolvarea problemelor de vocabular.
95
Lectura succintă a obiectivelor de referinţă şi a conţinuturilor formulate pentru primii doi ani pune
în evidenţă următoarele aspecte: a. existenţa unei consonanţe între activităţile consacrate cititului şi
cele ce vizează scrisul (ex.: să identifice/să scrie litere, silabe, cuvinte, enunţuri); b. prezenţa unei
construcţii graduale, ce vizează nu numai citit-scrisul (literă, grup de litere, cuvânt mono-, cuvânt
plurisilabic), ci şi trecerea de la citit-scris la lectură şi redactare (ex.: în clasa a doua apar obiective ce
trimit la receptarea şi producerea unor texte literare şi nonliterare scurte); c. prezenţa, alături de mizele
referitoare la formarea de capacităţi, a obiectivelor ce vizează atitudini (ex.: cl. I – „să manifeste interes
pentru lectură” şi „curiozitate pentru exprimarea scrisă”).
Formarea capacităţilor de citire şi scriere pretinde formularea unor principii menite să confere
proceselor de predare, învăţare şi evaluare substanţă, coerenţă şi operaţionalitate. Aceste principii sunt,
pe de o parte, cele ce informează întreaga didactică a maternei şi, pe de altă parte, cele specifice
domeniului.
Prin adecvare la problematica învăţării citit-scrisului, cele patru principii ale didacticii comunicării
dobândesc alte accente şi se cer completate prin teze noi, impuse de specificul domeniului şi de
reorientările didacticii actuale. De aici şi prezenţa subcapitolului ce subliniază necesitatea creării unui
mediu de învăţare semnificant din punctul de vedere al elevului.
96
Ideea realizării unui asemenea abecedar apare la Renée Léon54 şi poate fi formalizată prin
următoarele secvenţe: 1. discuţie iniţială, referitoare la abecedar; 2. anunţarea temei şi aprofundarea ei;
3. realizarea filelor în paralel cu parcurgerea cărţii şcolare; 4. ordonarea şi legarea lor.
Enumăr câteva teme adecvate, în opinia mea, clasei I – numele proprii, animalele, plantele,
jucăriile sau circul – şi deschid două din seriile de cuvinte pe care ultima temă le-ar putea genera:
„arenă/acrobat, balon/bici, cupolă/clovn, dansatoare/ distracţie, elefant/echilibrist, focă/flăcări,
girafă/gimnaşti, hohote/halterofil, inele/intrare, jocuri/joben…”
Ofer, de asemenea, câteva sugestii metodice referitoare la realizarea abecedarului, cu
următoarea subliniere: statutul lui este cel de proiect comun, asumat de întreaga clasă sau de grupele
de elevi ce o compun: în primul caz, la sfârşitul perioadei alfabetare va exista un singur abecedar, în al
doilea, vor exista atâtea cărţi câte grupe au fost create.
Primul moment al scenariului este reprezentat de încercarea de definire a acestui tip de carte; ea
presupune răsfoirea Abecedarului şi aproximarea unor răspunsuri la întrebările: „Ce este abecedarul?
Ce conţine? Cum este el construit?”.
A doua etapă constă în anunţarea şi aprofundarea temei. În cazul în care tema aleasă este
„circul”, discuţiile pot avea ca punct de plecare evocarea unor experienţe personale, vizionarea unor
înregistrări cu spectacole de circ şi/sau audierea unor texte literare. Exemplific a treia variantă prin
lectura, realizată de învăţător, a două poezii moderne şi vii, publicate de Marin Sorescu în Cocostârcul
Gât-Sucit – Se mută circul şi Se mută circul înapoi – sau prin lectura cărţii Cum a ajuns noruleţ artist de
circ: un text accesibil, scris superb de un autor bulgar – Radoi Chirov –, tradus în proză ritmată şi foarte
bine ilustrat.
Următoarele momente sunt consacrate „scrierii” paginilor de abecedar. Realizarea lor se va face
în acord cu literele din cartea şcolară şi pe măsura învăţării lor. Paginile vor fi volante, astfel încât să
poată fi aşezate, în final, în ordine alfabetică. Construcţia lor presupune: a. identificarea, cu ajutorul
învăţătorului, a cuvântului/cuvintelor cu litera vizată; b. scrierea cuvântului/cuvintelor cu litere sau, dacă
elevii nu le ştiu pe toate, indicarea prin liniuţă orizontală a semnelor necunoscute şi c. reprezentarea,
prin desen, a realităţii pe care o numeşte cuvântul. Fiecare pagină va conţine, alături de cuvânt şi
desen, şi un enunţ transcris, în funcţie de posibilităţile copiilor, prin cuvinte şi imagini sau numai prin
cuvinte. Pe măsura desfăşurării procesului de învăţare a literelor, învăţătorul va solicita tot mai multe
enunţuri, iar, la sfârşitul perioadei, şi texte scurte.
Proiectul se va finaliza prin activităţi ce urmăresc aşezarea paginilor în ordine alfabetică,
realizarea cuprinsului (ex.: 1. A. a. – arenă, 2. B. b. – balon), crearea copertei şi legarea cărţii. Acesta
este şi momentul în care învăţătorul poate insera, dacă nu a făcut-o încă, secvenţe ce urmăresc
explicarea termenului „alfabet”, fragmente de istorie a literelor sau o scurtă istorie a scrierii – deschideri
ce vor fi discutate în secţiunea consacrată perioadei abecedare.
Realizarea proiectului consacrat abecedarului are valenţe formative multiple: a. permite elevilor
de clasa I să înţeleagă drumul pe care îl parcurg şi să îl reproducă, în propria lor variantă; b. face
posibilă iniţierea elevilor în activitatea de grup şi le oferă şansa de a vedea rezultatul concret şi
54
Renée Léon, Op. cit., pp. 116-118.
97
consistent al muncii de durată; c. poate deveni obiectul unor secvenţe/lecţii de recapitulare deopotrivă
substanţiale şi vii.
În didactica primarelor, concretizarea acestui principiu pretinde, aşa cum s-a văzut, prezenţa unor
modalităţi diverse de vizibilizare a proceselor de predare, învăţare şi evaluare. La nivelul citit-scrisului,
concretizările se restrâng însă la primele două procese, aspectele referitoare la evaluarea elevilor prin
„agende deschise” fiind diminuate semnificativ.
În zona predării şi învăţării, vizibilizarea proceselor se realizează prin inserţia unor secvenţe
justificative, cărora li se asociază momentele ce prezintă paşii lecţiei prin anticipare sau prin
retrospecţie. În zona evaluării, explicitarea grilelor se restrânge doar la dictare, criteriile de evaluare a
cititului fiind greu de explicat elevilor de clasa I.
Propun, pentru didactica citit-scrisului trei tipuri de secvenţe justificative: a. secvenţe ce reiau, în
deschiderea lecţiei, şirul literelor deja învăţate sau care anunţă, în final, câteva din semnele ce au
rămas necunoscute; b. secvenţe ce aşază procesul de învăţare în orizonturi tematice generoase şi c.
secvenţe sau chiar lecţii integrale ce vizează motivarea elevilor pentru citit şi scris.
Prima categorie poate fi realizată simplu, prin repetarea semnelor învăţate sau, mai spectaculos,
prin intermediul unor texte ce sunt dedicate literelor alfabetului. Aşa sunt, de pildă, toate poeziile din
Carte de citire, carte de iubire (Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei) sau ghicitorile ce compun
Alfabetul lui Tudor Arghezi. Reţin, de asemenea, „a. b. c.”-ul semnat de Alexandru Andriţoiu pentru
metafora alfabetului-cofetărie (a – apa, b – bomboane etc.).
Ideea prezentă în acest ultim text poate fi preluată şi extinsă de învăţător sau, de ce nu, înlocuită
cu metafora alfabetului-grădină, a alfabetului-galerie de personaje/raft cu jucării/vitrină cu cărţi sau
rechizite. Un asemenea demers ar trebui structurat odată cu începutul anului, fie sub formă de listă
(varianta cea mai simplă, dar mai puţin substanţială), fie ca naraţiune (plimbare şi descoperire a grădinii,
a pădurii, a lumii poveştilor, jucăriilor), fie ca descriere (raftul şi obiectele de pe raft, grădina zoologică şi
animalele ei etc.). Prezenţa unei astfel de strategii pretinde, cum e şi firesc, perioade lungi de timp:
câteva luni, un semestru sau, dacă metafora este generoasă şi frumoasă, toată perioada învăţării
alfabetului.
A doua categorie de secvenţe justificative va fi tratată în cadrul unei secţiuni aparte şi ridicată la
rang de principiu distinct. E vorba de necesitatea creării unor contexte de învăţare motivante, imperativ
ce poate fi concretizat, aşa cum se va vedea, în activităţi structurate în jurul întrebărilor „De ce citim?”,
„Cine citeşte?”, „De ce scriem?”, „Cum scriem?”, în prezenţa unor texte citite de învăţător sau create de
elevi prin desen şi cuvinte, în integrarea lecturii sau scrierii cu imagini etc.
Dar vizibilizarea procesului de învăţare nu se reduce la desfăşurarea unor secvenţe justificative,
ci presupune şi prezenţa, din când în când, a momentelor ce evidenţiază etapele învăţării. Acestea pot fi
orientate anticipativ – variantă cunoscută, ce constă în anunţarea paşilor lecţiei – sau retrospectiv, prin
reluarea paşilor învăţării (ex.: „Mai întâi v-am spus povestea Răţuşca cea urâtă şi apoi am scris pe tablă
despre bobocii mici şi galbeni şi despre «bobocul» mare şi cenuşiu; după aceea am citit ce am scris,
ne-am uitat la cuvinte, la silabe şi la litere, am descoperit o literă pe care nu o cunoaştem…”).
98
Imperativul referitor la transparenţa procesului de învăţare se realizează nu numai la nivelul unor
secvenţe sau lecţii, ci şi la nivelul unităţilor de învăţare sau al materiei unui întreg semestru. În cazul
unor asemenea întreprinderi, învăţătorul va crea secvenţe introductive (ce constau în prezentarea
conţinuturilor şi în răsfoirea manualului), urmate sau nu, la sfârşitul perioadei, de secvenţe recapitulative
(ce reiau întregul parcurs şi care anunţă, eventual, momentele următoare).
55
Danièle Adad şi Patricia Richard-Principalli, Lire pour écrire. Écrire pour grandir. Mener des projets d’écriture avec des
enfants de 3 à 11 ans, Chroniques sociales, Lyon, 2007, pp. 89-127.
99
La începutul clasei I, secvenţele ce pregătesc realizarea proiectului vor urmări familiarizarea
elevilor cu albumul (dacă aceasta nu s-a petrecut încă) şi alegerea personajelor principale. Acest fapt
presupune introducerea „în scenă” a mascotei sau a marionetei clasei sau, dacă învăţătorul nu crede în
rostul acestor „prezenţe”, alegerea unei/unor jucării (nu mai mult de două păpuşi, animale de pluş,
figurine). Activitatea propriu-zisă constă în compunerea scenariului ce va articula cartea, moment urmat
de secvenţele ce urmăresc realizarea paginilor şi semnarea lor, construcţia copertei şi finalizarea
albumului. În ceea ce priveşte prelungirea activităţii, variantele sunt multiple şi pot consta în prezentarea
albumului, în discuţii legate de modul în care a fost creat, în compararea lui cu albumele citite la
începutul activităţii sau în lectura altor albume şi în selectarea celor mai reuşite.
Scenariul didactic al întregii activităţi va fi detaliat în secţiunea consacrată perioadei
preabecedare. Acesta este motivul pentru care nu abordez, în discuţia de faţă, decât acele aspecte ce
evidenţiază complexitatea întreprinderii şi deci perspectivele multiple din care poate fi realizată
evaluarea. Activitatea începe şi se încheie cu secvenţe ce vizează lectura imaginii; conţine un dialog
extins, cu întreaga clasă, orientat înspre aprofundarea temei şi concretizat în textul ce va articula
albumul; include secvenţe de desen şi alternează activitatea individuală cu activitatea pe grupe. De aici
şi capitolele pe care le poate viza evaluarea: a. lectura imaginii; b. deprinderile pretinse de învăţarea
citit-scrisului (ţinuta corpului, modul de prindere a obiectului de desenat/scris, modul în care este
acoperită suprafaţa paginii etc.); c. capacităţile de comunicare orală (pronunţia, capacitatea de a
formula enunţuri etc.) şi interesul pentru dialog; d. comunicarea scrisă (cunoaşterea literelor) şi interesul
pentru scris; e. relaţionarea cu învăţătorul şi colegii.
Imperativul referitor la accesibilitatea procesului de predare şi învăţare nu vizează doar
reorientarea liniilor de progresie în funcţie de nivelul elevilor, ci şi maniera de structurare a fiecărei lecţii
în parte. La nivelul lecţiilor, accesibilizarea se poate realiza prin prezenţa unor algoritmi reluaţi cu
fidelitate (paşii identificării sunetelor, treptele învăţării literelor, dar şi întrebările specifice descrierii sau
naraţiunii), prin formularea unor sarcini de lucru punctuale, în acord cu posibilităţile elevilor de a le
rezolva şi, nu în ultimul rând, prin alternarea registrelor învăţării – registrul sobru şi cel ludic.
Modalităţile de a face jocul prezent în clasele I şi a II-a vor fi inserate, ca şi în capitolul precedent,
în secvenţele ce îşi propun structurarea scenariilor didactice. În acest moment al discuţiei, subliniez
doar valenţele formative ale jocului: asociază învăţarea cu bucuria, facilitează comunicarea dintre elevi;
creează contexte ce permit manifestarea creativităţii şi o potenţează. În acelaşi timp însă, nu pot să nu
subliniez faptul că supralicitarea jocului, chiar şi la această vârstă, poate estompa ideea de rigoare şi de
efort pe care performanţa şcolară le presupune.
Iniţierea în lectură şi scriere ridică şi o altă problemă, şi anume cea referitoare la accesibilitatea
textelor literare şi nonliterare propuse elevilor şi deci a criteriilor de selecţie. Dată fiind importanţa
cardinală a evaluării textelor ce urmează a fi receptate de elevi, aspectele referitoare la lizibilitate,
structură şi tematică vor fi tratate separat, în secţiunea ce deschide didactica perioadei postabecedare.
Al cincilea principiu este specific învăţării citit-scrisului şi a fost formulat cu intenţia de a evidenţia
necesitatea structurării unui mediu de învăţare motivant; un mediu în care elevul să poată percepe
aceste activităţi dificile şi îndelungate ca interesante, provocatoare şi purtătoare de sens.
Înainte de a schiţa dominantele unui astfel de context, subliniez diferenţa existentă între finalităţile
pe care învăţătorul le atribuie lecţiilor de citit-scris şi sensul pe care elevul l-ar putea atribui aceloraşi
lecţii. Dacă pentru învăţător mizele sunt cele exprimate în obiectivele-cadru şi în obiectivele de referinţă,
101
pentru elev rostul învăţării nu se poate limita la îndeplinirea unor sarcini de lucru punctuale şi diverse.
De aici şi nevoia de a crea un mediu de învăţare motivant, în care să poată întrezări funcţiile individuale
şi sociale ale cititului şi scrisului, în care să intuiască bucuria şi înţelegerea pe care lectura şi scrierea le
fac posibile.
Dintre atributele unui astfel de mediu reţin, în principal, două. Primul se referă la dimensiunea lui
semnificantă, mai exact, la prezenţa unui context în care învăţarea citit-scrisului să aibă sens. Al doilea
vizează diversitatea modurilor de prezenţă ale citirii şi scrierii şi exersarea lor în contexte de comunicare
cât mai diverse.
Sensul şi diversitatea sunt, prin urmare, două atribute pe care le consider esenţiale în procesul
de învăţare a citit-scrisului, iar enunţarea lor este rezultatul unui raţionament simplu, ce are în vedere
trei factori.
E vorba, în primul rând, de specificul unei vârste în care universul literelor rămâne, cel puţin
pentru o vreme, departe de lumea jocului; o distanţă întreţinută, în primul rând, de efortul şi de rigoarea
pe care iniţierea în lectură şi scriere le presupune.
E vorba, în al doilea rând, de concurenţa reală pe care desenul animat şi calculatorul o fac lecturii
şi scrierii; şi asta datorită unor limbaje accesibile şi percutante, ce permit construcţia rapidă a sensului,
chiar şi în absenţa descifrării cuvintelor scrise.
E vorba, apoi, dar nu în ultimul rând, de perpetuarea unor demersuri didactice în care cititul şi
scrisul sunt plasate într-un orizont şcolar strâmt, unde rostul lor, mai exact deschiderea spre lectură şi
scriere sunt puţin prezente sau chiar absente; un orizont şcolar în care accentele cad fie pe grafierea
corectă a literelor şi cuvintelor, fie pe citirea corectă a unor enunţuri sau texte cu substanţă puţină şi
anostă.
Fără îndoială, exactitatea descifrării şi grafierii literelor sunt două deziderate a căror importanţă
nu poate fi negată. Ceea ce doresc însă să evidenţiez este necesitatea înscrierii acţiunilor didactice într-
un orizont mai larg, care să confere sens cititului şi scrisului. Or, acest orizont nu poate fi decât cel al
lecturii şi compunerii sau, altfel spus, al textelor, în dublă ipostază – texte scrise pentru copii şi texte
scrise de copii –, şi al copiilor citind şi scriind texte. De aici şi o serie de modalităţi de redimensionare a
orelor specifice perioadelor preabecedară, abecedară şi postabecedară. Enumăr doar câteva, întrucât
ele vor constitui teme ale secţiunilor următoare: a. crearea unor locuri simbolice ale scrierii şi cărţii în
vederea familiarizării elevilor cu realitatea vizibilă a culturii scrise; b. introducerea, în lecţiile consacrate
alfabetului, a „textului de referinţă” şi a compunerii libere şi diversificarea continuă a speciilor; c.
structurarea unor secvenţe de reflecţie asupra lecturii şi producerii de text prin răspunsuri la întrebări
precum „Cine citeşte/scrie?” sau „Ce şi de ce citim/scriem?”; d. crearea unor activităţi de învăţare
focalizate asupra istoriei semnelor grafice, menite să confere scrisului dimensiune istorică sau e.
inserţia unor texte cu imagini de copii scriind şi citind, realizată cu scopul de a aşeza efortul şi greşeala
în ordinea firescului.
La nivelul formării fiecărui individ, învăţarea cititului şi scrisului constituie o etapă esenţială, etapa
iniţierii în cultura scrisă; ea cuprinde un şir de evenimente desfăşurat, de şcoala românească, în trei
102
faze succesive. Prima este numită „perioada preabecedară/prealfabetară”, „perioada precititului şi
prescrisului” sau „perioada citit-scrisului emergent” şi se defineşte printr-o serie de demersuri ce
pregătesc formarea sistematică a celor două deprinderi. A doua este numită „perioada
abecedară/alfabetară” şi vizează, prin învăţarea alfabetului, formarea capacităţilor fundamentale de
citire şi scriere a unor enunţuri şi texte accesibile. Specificul ultimei etape, numită „postabecedară/
postalfabetară”, constă în prezenţa unor obiective referitoare la formarea deprinderilor de citire corectă,
conştientă, logică şi expresivă a unor texte scurte, precum şi la formarea deprinderilor de scriere legată
şi de aşezare corectă a textului în pagină. Finalul perioadei reprezintă încheierea parţială a procesului
de iniţiere în citire şi scriere şi debutul etapelor consacrate lecturii şi redactării.
Prezentarea celor trei etape şi evidenţierea metodologiei specifice o prefaţez prin preluarea unor
teze definite în literatura de specialitate, teze ce pot informa corect întregul demers didactic.
Prima vizează învăţarea cititului şi scrisului, provine de la Lev Vygotsky (Mind and society) şi
statuează existenţa unor legături extrem de strânse între realitate, imaginea ei desenată sau fotografiată
şi numele ei spus şi scris. De aici şi un postulat didactic ce susţine că, în învăţarea cititului, copiii trebuie
ajutaţi să facă trei descoperiri: „1. totul are un nume pe care îl putem auzi – cuvântul rostit; 2. totul poate
fi reprezentat vizibil – prin desen; 3. orice nume rostit al unui lucru poate fi «desenat» prin scris”.56 Şi, tot
de aici, prezenţa, în perioada preabecedară şi abecedară, a activităţilor ce leagă imaginea de cuvânt,
de enunţ sau de text, în variantele lor orale şi scrise.
A doua teză este complementară cu prima şi statuează corespondenţa existentă între strategiile
specifice scrisului şi cele consacrate cititului: „Cititul şi scrisul nu sunt disociate. Strategiile pe care
copilul le dezvoltă pentru scriere îi servesc în citire şi invers”57. De aici şi abordarea integrată a celor
două procese, dar şi, prin extensie, corelarea secvenţelor de lectură cu cele de compunere.
56
Lloyd Q. Ollila, Home and School Together, Helping Beginning Reader Succeed, în S. Jay Samuels, Alan E. Farstrup,
What Research Has To Say About Reading Instruction, International Reading Association, Newark, Delaware, 1996, pp. 19-
20.
57
Michel Fayol et alii, Maîtriser la lecture, Poursuivre l’appretissage de la lecture de 8 à 11 ans, Editiond Odile Jacob,
2000, pp. 96-98, dar şi teza cărţii semnate de Danièle Adad şi de Patricia Richard-Principalli, Lire pour écrire. Écrire pour
grandir. Mener des projets d’écriture avec des enfants de 3 à 11 ans, Chroniques sociales, Lyon, 2007.
58
Marie-Thérese Zerbato-Poudou, Apprendre a écrire de la PS a la GS, Paris, Retz, 2007, pp. 104-106.
103
anume cele generate de precaritatea dialogului cu imaginea, cu textul şi cartea, de absenţa oricăror
reprezentări legate de lectură şi scriere sau de necunoaşterea rolurilor pe care acestea le presupun.
Activităţi pregătitoare
Activitatea propriu-zisă
1. Prezentarea paginilor albumului de unul sau mai mulţi reprezentanţi ai fiecărei grupe şi,
eventual, prezentarea integrală a albumului de elevii care doresc.
2. Discuţii legate de modul în care a fost creat albumul.
3. Compararea albumului realizat în clasă cu albumele citite la începutul activităţii.
4. Lectura altor albume.
Citit din perspectiva liniilor de coerenţă ce pot articula scenariile de predare-învăţare specifice
perioadei, discursul didactic subliniază prezenţa a două categorii de finalităţi: 1. formarea sau (dacă ele
există) consolidarea deprinderilor ce ţin de concretul actului citirii şi scrierii şi 2. formarea sau (dacă ele
există) consolidarea capacităţilor ce determină procesele cititului şi scrisului. Ambele orientări sunt
esenţiale, rolul învăţătorului fiind acela de a structura, în funcţie de nivelul elevilor, două scenarii
coerente, de a le corela şi/sau contrapuncta.
În acelaşi timp însă, consider că, pentru iniţierea elevilor în orizontul citit-scrisului, focalizarea
demersurilor asupra deprinderilor şi capacităţilor mai sus menţionate nu este suficientă. Orientările
actuale ale didacticii maternei impun şi construcţia unei a treia linii de coerenţă, cu mize mai îndepărtate
şi mai înalte în acelaşi timp. Mă refer la necesitatea de a structura un şir de activităţi menite să permită
familiarizarea elevilor cu universul culturii scrise sau, mai exact, cu diversitatea formelor ei de prezenţă,
cu rolurile de scriptor şi lector, cu importanţa învăţării citit-scrisului.
Prima linie de coerenţă reuneşte activităţile ce urmăresc exersarea poziţiei corecte pentru citit şi
scris, cizelarea deprinderilor de folosire a obiectelor de scris şi de orientare în spaţiul grafic al filei şi
cărţii. La acelaşi nivel se situează şi secvenţele ce urmăresc familiarizarea elevilor cu instrumentele de
scris şi cu suporturile specifice (cretă, creion, stilou, dar şi toc sau pană, tablă, hârtie, folie dar şi
papirus), precum şi familiarizarea lor cu realitatea obiectuală a cărţii tipărite (copertă, titlu, pagini).
Seria tehnicilor consacrate cuprinde: a. exerciţiul (ex.: motive grafice şi desene ce urmăresc priza
corectă a obiectului de scris şi dezvoltarea abilităţilor grafo-motrice, desene cu frize orizontale şi
verticale ce urmăresc orientarea în spaţiul paginii); b. copierea (analiza şi reproducerea grafică a iniţialei
prenumelui sau a tuturor literelor mari de tipar ce îl compun); c. modelarea (demonstrarea, de învăţător,
a poziţiei corecte şi justificarea ei, demonstrarea, cu verbalizare, a modului în care trebuie copiate/scrise
literele de tipar) şi d. jocul (identificarea propriului prenume dintr-un grup de etichete cu prenume,
identificarea literelor comune prezente în prenume diferite, gruparea literelor de tipar după formă).
Alături de aceste aspecte – ce fac, în mare măsură, obiectul didacticii învăţământului preşcolar şi
pe care învăţătorul este nevoit să le reia în cazul în care evaluarea diagnostică o pretinde –, activitatea
didactică prin care se deschide clasa I e bine să urmărească şi alte aspecte. Şi mă refer la
familiarizarea elevilor cu realitatea obiectuală, concretă, a scrierii şi lecturii, deziderat ce poate fi atins
prin crearea, în clasă, a unui „colţ al scrisului/scrierii”59 şi a unui „colţ al cititului/cărţilor”: locuri cu funcţie
simbolică, menite să sensibilizeze elevii faţă de cultura scrisă.
59
Marie-Thérèse Zerbato-Poudou, Op. cit., pp. 65-68 şi 101-101.
106
Colţul consacrat scrisului poate să reunească tipuri diverse de obiecte de scris (toc cu peniţă,
călimară, creion, stilou…), de suporturi de scriere (tăbliţă, hârtie de scrisoare, filă de caiet, carton…) şi
de tipuri de scriere (fotografii cu manuscrise europene, cu papirusuri egiptene, cu tăbliţe sumeriene, cu
texte scrise în chineză).
Colţul consacrat cititului poate să grupeze tipuri diferite de cărţi (albume cu imagini şi text, cărţi
pentru copii numai cu text, dar şi dicţionare, abecedare vechi, manuale etc.).
Modurile în care pot fi valorizate didactic aceste mici expoziţii sunt diverse şi ţin de inventivitatea
învăţătorului. În linii mari, strategia poate fi următoarea: la început „colţurile” vor exista doar ca o
provocare (vor fi descoperite doar atunci când elevii îşi vor manifesta interesul pentru ele); apoi vor
deveni obiectul unor scurte prezentări (nu mai mult de două-trei obiecte, odată) şi a unor completări
(învăţătorul, dar şi elevii, pot adăuga noi obiecte şi le pot descrie). În timp, „colţul cărţilor” se poate
transforma într-o bibliotecă a clasei (fotocopiile urmând să fie depuse într-un dosar), iar „colţul scrisului”
poate fi desfiinţat în perioada abecedară sau postabecedară, odată cu secvenţele ce vor urmări
conturarea unei „istorii” a scrisului/scrierii.
A doua linie de coerenţă ce poate articula scenariile didactice ale perioadei o reprezintă acţiunile
orientate înspre: a. pronunţarea corectă, b. formarea auzului fonematic, dar şi c. înspre familiarizarea
elevilor cu noţiunile de sunet şi literă, de silabă, cuvânt şi propoziţie. Dat fiind faptul că aceste procese
au făcut, în didacticile noastre, obiectul unor discuţii detaliate60, nu consider necesară reluarea lor. Reţin
doar câteva din activităţile prezentate în didactica semnată de Vasile Molan şi Maria Bizdună: analiza
fonetică a cuvintelor, pronunţia după modelul învăţătorului, pronunţia în oglindă sau sesizarea locului
sunetelor în cuvinte; pe acestea le completez printr-o serie de sugestii ce vizează rostirea corectă, auzul
fonematic şi identificarea conturului cuvintelor.
Rostirea corectă poate fi cizelată prin jocuri („Telefonul fără fir”, „Articulaţi!” sau „Parola!”61) sau
prin jocuri de rol (mici monologuri sau dialoguri ce cuprind cuvinte sau enunţuri dificil de pronunţat).
Jocurile enumerate aici sunt uşor de realizat şi presupun prezenţa unui bol al cuvintelor
„problematice”, extragerea unui cuvânt şi transmiterea lui în şoaptă („Telefonul fără fir”), rostirea lui cu
voce tare şi repetat („Articulaţi!”), sau redarea lui la solicitarea învăţătorului („Parola!”).
Jocurile de rol au un grad mai mare de dificultate şi impun, ca activităţi pregătitoare, câteva
exerciţii de rostire corectă, prezentarea situaţiei de comunicare şi a enunţului/enunţurilor ce urmează a fi
reproduse, memorarea şi „interpretarea” acestora.
60
Vezi în acest sens capitolul Predarea-învăţarea citit-scrisului la clasa I (Vasile Molan, Maria Bizdună, Didactica limbii şi
literaturii române, MEC, PIR, 2006, pp. 43-74), capitolul Demersuri didactice în lecţiile de citire în perioada preabecedară
(Silvia Nuţă, Metodica predării limbii române în clasele primare, Bucureşti, Ed. Aramis, 2000, pp. 32-46) şi capitolele
Pregătirea elevilor în vederea exersării citirii; familiarizarea cu propoziţia, cuvântul, silaba, sunetul şi Scrierea în perioada
preabecedară, (Marian Barbu (coord.), Metodica predării limbii şi literaturii române; învăţământ primar, Craiova, Ed.
Gheorghe Alexandru, 2003, pp. 105-111).
61
Jocurile „Articulaţi” şi „Parola!” au fost definite de Renée Léon (Dire, lire, écrire au jour le jour, Plus de 100 ateliers
quotidiens pour les cycles 2 et 3, Paris, Hachette Livres, 2008, pp. 13-14 şi 26-29) şi presupun tragerea la sorţi a unor cuvinte
ce pun probleme de pronunţare şi exersarea lor în cadrul unor secvenţe autonome (primul joc) sau timp de o zi sau o
săptămână (al doilea joc).
107
În elaborarea propoziţiilor, se poate porni, de pildă, de la poezia Gabrielei Crăsnaru, R şi L
schimbă cuvinte: un text care, citit elevilor, are capacitatea de a aşeza greşeala de pronunţie în ordinea
firescului şi care, în plus, oferă învăţătorului un tipar de construcţie a exerciţiilor. E vorba de „tratarea”
unor probleme de pronunţare prin intermediul unor perechi contrastive: „Calul are coamă albă,/Carul
merge unde vreţi,/Valu-i un volan al mării/Varu-i strai pentru pereţi,/Racul are cleştişori,/ Lacul are
peştişori,/Un tablou e-nchis de-o ramă,/Tăietura-i de la lamă. Dacă iei bine aminte/R şi L schimbă
cuvinte./Doar la dumneata în gulă/ Este o halababulă”.
Alături de modelul perechilor contrastive se aşază şi un alt tipar – deloc străin de cel ce
structurează „frământările de limbă” –, şi unde dificultatea este rezultatul repetării unuia şi aceluiaşi
sunet în combinaţii diverse. Structurarea unor asemenea enunţuri poate porni de la paginile consacrate
alfabetului de Nichita Stănescu şi de Gheorghe Tomozei (Carte de citire, carte de iubire). Construită prin
uluitoare aliteraţii şi asonanţe, substanţa lingvistică a acestor texte poate deveni, prin simplificare,
obiectul unor exerciţii de rostire corectă cu enunţuri necontextualizate, dar şi cu enunţuri incluse în jocuri
de rol. Iată, în reproducere fidelă, câteva fraze: „A fost cândva, când buburuza era cât barza din baltă şi
balaurii se bălăceau în bulboane cu bibanii, un moş şi o babă”; „Haplea vine şi hăpăie halvaua”,
„Şarpele şuierător, ştiuca şireată, şoimul, şoarecele dau ştire că e vremea petrecerilor”, „Ţapul ţesălat
rupe ţâţâna porţii şi ţâşneşte din ţarc. […] Ţop-ţop sare ţapul ţanţoş…”. Iată o posibilă prelucrare
didactică a primului fragment, în varianta unui dialog dintre bunic şi nepot sau dintre doi fraţi: „Spune-mi
povestea cu baba şi moşul!”//„A fost cândva, când buburuza era cât barza din baltă şi balaurii se
bălăceau în bulboane cu bibanii, un moş şi o babă.”//„Nu, nu începe aşa, cu buburuză şi barză, cu
balauri şi cu bulboane!”//„Dar cum începe?”//„Ascultă cum începe: «Era odată un moşneag şi o babă; şi
moşneagul avea o fată şi baba o fată»”. Ofer şi o variantă de dialog dintre doi copii, ancorată în ultimul
fragment: „Uite ţapul cum sare ţop-ţop prin iarbă! Ce s-a întâmplat oare?”//Ţapul a rupt ţâţâna porţii şi
ţuşti, a ţâşnit din ţarc”.
Exerciţiile de rostire corectă conturate aici contribuie şi la dezvoltarea auzului fonematic,
deoarece permit conştientizarea prezenţei unor sunete prin aşezarea lor în perechi contrastive sau prin
repetare. Dar există şi alte modalităţi de a încerca familiarizarea elevilor cu sunetul, în înţelesul său
lingvistic şi nu numai. Iată, de pildă, un şir de activităţi deschis printr-un joc focalizat asupra perceperii
unor sonorităţi şi continuat prin secvenţe focalizate pe onomatopee. Şirul se deschide cu jocul „Sunetul
misterios”62, ce constă în audierea unui sunet (produs de un obiect ascuns după un paravan sau
înregistrat pe bandă – clopoţei, ceasuri, chei, tamburine, trianglu etc.), în redarea lui vocală şi în
numirea obiectului care l-a produs. Activitatea se continuă cu exerciţii de rostire a unor onomatopee
(sunete din natură, sunete ce redau stări sau comenzi) şi de scriere a lor prin tehnica „dictării adresate
adultului”.
Înainte de a defini metoda, jalonez, încă o dată, aria rostirii prin trei activităţi inedite, formalizate
de Renée Léon şi centrate asupra cuvântului.
Primul joc se numeşte „Ce putem spune despre un cuvânt?” şi are ca miză imediată structurarea
unui set de adjective prin care pot fi caracterizate cuvintele din perspectiva sonorităţii lor: amuzante,
vesele, ciudate, misterioase… Activitatea pretinde, din partea învăţătorului, manifestarea necenzurată a
62
Idem, p. 11.
108
creativităţii sau, dacă nu, accesarea unor surse literare diverse. Şi asta deoarece, la începutul jocului,
învăţătorul trebuie să ofere câteva cuvinte inventate, cuvinte fără înţeles, şi care pot fi, în consecinţă,
doar auzite: „trimbulinzi” (Nichita Stănescu), „mâlţ-bâlţ” (Nikolai Nosov) sau „trocadel”, „momalec”,
„Nodaldo”, „trotinist”, „tulbrumos”.
Următoarele două activităţi trec dincolo de suprafaţa sonoră şi abordează sensul cuvintelor,
inclusiv din perspectiva vechimii lor. Jocurile sunt pereche şi se numesc „Cuvintele actualităţii” şi
„Cuvinte de patrimoniu”. În varianta pe care o conturez aici (în acord cu cerinţele perioadei
preabecedare şi abecedare), ambele activităţi sunt de durată şi pretind realizarea unor secvenţe
succesive. Acestea constau în completarea a două postere cu desene şi cuvinte/expresii ce se înscriu
în cele două categorii: a. cuvinte ale actualităţii (ex.: „actualitate” şi „jurnal de actualităţi”, „automobil”,
„mobil” şi „telefon mobil”, „pagină” şi „pagini aurii”, dar şi radieră, orar, carioca etc.) şi b. cuvintele
moştenite (ex: „carte”, carte de citire/bucate… cu „a avea carte”, „a da la carte”; „vorbă”, „a sta de
vorbă”, „a trimite vorbă”, dar şi abecedar, manual etc.). Exemplele oferite aici vizează, aşa cum se poate
observa, aria comunicării orale şi scrise şi au fost formulate în virtutea convingerii că una din finalităţile
perioadei este introducerea elevilor în cultura comunicării. Fără îndoială, există şi posibilitatea de a crea
postere nestructurate de linii tematice. Chiar şi în acest caz, rolul activităţilor rămâne multiplu; colajele
permit vizualizarea conturului grafic al cuvintelor, înţelegerea faptului că prin intermediul lor numim
realitatea şi, mai mult, intuirea faptului că şi cuvintele au „vârstă”.
Prin mizele lexicale ale ultimelor jocuri, discuţia s-a îndepărtat de una din finalităţile etapei – mai
precis de cea care urmăreşte familiarizarea elevilor cu noţiunile de sunet şi literă, de silabă, cuvânt şi
propoziţie. Reiau deci problematica şi definesc tehnica cea mai adecvată atingerii acestor finalităţi:
dictarea adresată adultului.
Esenţială în didactica franceză a citit-scrisului, strategia permite aproprierea şi consolidarea unor
convenţii legate de rostire şi scris (scrisul corect pretinde: rostire corectă, delimitare a cuvintelor şi
propoziţiilor şi intonarea corectă a propoziţiilor); şi o face prin alte moduri, mai convingătoare decât
injocţiunea sau imitarea. În varianta cea mai simplă, metoda vizează scrierea unor sunete-onomatopee
sau scrierea unor cuvinte monosilabice cu scopul de a izola o literă şi de a o descrie. Există şi variante
mai complexe, în care elevii dictează enunţuri sau chiar texte.
În linii generale, tehnica pretinde ca elevii să dicteze şi învăţătorul să scrie, în faţa lor, ceea ce
aceştia dictează, marcând, în acelaşi timp, aspectele vizate: sunetul şi literele care îl redau, în cazul
onomatopeelor; sunetele şi literele care le redau, în cazul scrierii unor cuvinte monosilabice; cuvintele şi
distanţele ce le separă, în cazul scrierii unor enunţuri; legăturile de sens dintre enunţuri, în cazul scrierii
unor texte. Iată, în schiţă, cinci modalităţi de aplicare a strategiei:
1. Elevii dictează onomatopee asociate unor stări sau comenzi (mmm…, aaa…, sss…), unor
sunete din natură (şşş…, vvv…), unor animale (mac, mac); învăţătorul le scrie după dictare, în
format mare, şi evidenţiază semnele repetate prin care le redă; discuţii ce vizează diferenţa dintre
sunet şi literă.
109
2. Elevii îşi dictează numele, iar învăţătorul le scrie pe ecusoane sau pe etichetele caietelor;
discuţii referitoare la diferenţa dintre cuvântul spus şi cuvântul scris.
3. Elevii dau exemple de prenume ce încep cu litera A, aleg unul şi îl dictează învăţătorului;
acesta îl scrie pe tablă, în format mare, izolează litera vizată; descrie forma literei şi apoi
verbalizează acţiunea scrierii ei (numărul de linii, direcţia mişcării); cere elevilor să verbalizeze
procedurile pentru a o trasa din nou; rescrie cuvântul accentuând litera vizată; discuţii referitoare
la modul de scriere a literelor de tipar (dimensiunea literelor, ordinea lor, distanţa dintre ele etc.).
4. Elevii formulează enunţuri pornind de la o temă dată, aleg unul şi îl dictează învăţătorului;
acesta îl scrie pe tablă, în format mare, şi evidenţiază spaţiile prin care desparte cuvintele; discuţii
referitoare la segmentarea lexicală a textului scris.
5. Elevii construiesc un text (ex.: scenariul unui album, o mică descriere) şi o dictează
învăţătorului; acesta scrie enunţ cu enunţ, corectează, prin reformulare, exprimarea şi contribuie,
prin întrebări punctuale, la organizarea textului.
Situaţiile de învăţare circumscrise mai sus permit elevului: a. să facă diferenţa dintre sunet şi
literă sau dintre discursul scris şi cel oral; b. să construiască un oral scriptibil; c. să observe natura
segmentală a scrisului (segmentare lexicală) şi d. să conştientizeze prezenţa, în text, a unui model de
construcţie63. În măsura în care, activităţile de mai sus sunt urmate de activităţi de reflecţie (discuţii
despre…), strategia dobândeşte o cu totul altă anvergură şi facilitează familiarizarea elevilor cu actul
citirii şi al scrierii.
A treia linie de coerenţă ce poate structura activităţile perioadei urmăreşte, aşa cum am anticipat,
familiarizarea elevilor cu universul culturii scrise sau mai exact: cu diversitatea formelor ei de
manifestare, cu rolurile de scriptor şi lector, cu importanţa învăţării citit-scrisului.
Unele din activităţile prezentate în secvenţele anterioare reflectă principiul într-o manieră
explicită. Şi mă refer la crearea celor două colţuri cu funcţii simbolice – colţul „scrierii” şi cel al „cărţii” –
sau la cele două colaje de cuvinte, expresii idiomatice şi imagini ce exemplifică ariile comunicării orale şi
scrise. Există însă şi activităţi cu grad mai mare de autonomie, activităţi mai generoase ce urmăresc
instituirea unei vederi de deasupra; un tip de vedere ce permite copiilor să distingă prezenţa unor
limbaje diferite – limbajul plastic şi limbajul verbal – şi ipostazele limbajului verbal – oralul şi scrisul.
Prima categorie de activităţi – cea focalizată asupra distincţiei dintre limbajul plastic şi cel verbal
sau dintre imagine şi text – este prezentă în programele clasei I prin sugestii metodice precum:
63
Vezi, în acest sens, Marie-Thérèse Zerbato-Poudou, Op. cit., p 29, pp.116-116; Danièle Adad şi Patricia Richard-
Principalli, Op. cit., p. 103, dar şi http://www.lesenlireleggere.ch/myUpload
Data/tagung_2006_public/Ateliers/Atelier7_Hoefflin_Auvergne.pdf
110
realizarea unor desene pornind de la enunţurile citite (şi invers); punerea în corespondentă a cuvântului
scris de mână sau de tipar cu imaginea; rezolvarea de rebusuri în care cuvintele sunt reprezentate prin
imagini; anticiparea conţinutului unui text pe baza ilustraţiilor; evidenţierea rolului ilustraţiilor unor cărţi.
Ofer, în continuare, în schiţă, etapele unor activităţi ce au în centru raportul imagine – text şi care
vizează, în consecinţă, familiarizarea elevilor cu rolul de lector (al imaginii şi textului). Menţionez că, în
primele două etape, pot fi create momente preliminare (ce urmăresc familiarizarea elevilor cu
problematica albumului/textului), dar şi secvenţe de prelungire a scenariului didactic (mici compuneri
orale ce urmăresc continuarea poveştii, crearea unei alte poveşti cu acelaşi personaj etc.).
A doua activitate:
1. lectura sau povestirea, realizată de învăţător, a unui text neilustrat, cu structură narativă;
2. ilustrarea momentelor subiectului, de elevi, în cadrul unor activităţi pe grupe;
3. repovestirea textului prin lectura imaginilor;
4. discuţii ce vizează diferenţa dintre text şi imagine;
5. discuţii referitoare la modul în care se citeşte un album şi un text scris.
A doua perioadă consacrată asimilării instrumentelor fundamentale ale lecturii şi redactării este
focalizată prioritar asupra învăţării cititului şi scrisului, dominanta şcolii elementare a tuturor timpurilor.
În civilizaţia occidentală, cea mai îndelung folosită metodă a fost „metoda alfabetică”. Specificul ei
consta în învăţarea alfabetului sau, altfel spus, în învăţarea numelor literelor în ordinea începută cu α
(alpha) şi β (beta)66. În Grecia antică, de pildă, iniţierea în lectură presupunea mai întâi recitarea
alfabetului de la prima la ultima literă şi invers. În următoarea etapă, fiecare nume de literă era asociat
unui simbol, pentru ca, în continuare, consoanele şi vocalele să fie recitate în silabe fără semnificaţie de
tipul „ba, be, bi, bo, bu”. Aceste exerciţii durau luni, uneori ani întregi, pentru ca, într-un târziu, elevul să
fie confruntat cu cititul.
Abandonată de mult, „metoda alfabetică” a fost înlocuită, în timp, de alte două metode. E vorba,
în primul rând, de „metoda fonică”, fundamentată de constatarea că trecerea de la asocierea „numelor
literelor” la fuziunea, în pronunţare, a „sunetelor literelor” este extrem de dificilă. Primii care au încercat
rezolvarea acestei probleme au fost, se pare, educatorii germani ai secolului al XVI-lea. Aportul lor a
constat în integrarea cititului înainte de învăţarea tuturor literelor, precum şi în ordonarea acestora după
criterii funcţionale, nu alfabetice.
A treia modalitate de abordare a cititului şi scrisului este numită „metoda globală” şi a fost
conturată, probabil, în secolul al XVII-lea. În Visible World, Comenius propune ca formarea acestor
capacităţi fundamentale să înceapă direct, prin asocierea cuvintelor scrise cu semnificaţia lor, analiza
intervenind doar mai târziu, pentru a permite lectura unor cuvinte noi. Metoda a cunoscut o mare
64
Marie-Thérèse Zerbato-Poudou, Op. cit., pp. 127-128.
65
Pentru dimensiunea istorică a scrisului vezi: http://classes.bnef.fr./dossiercr/ (aventura scrisului); http://crdp.ac-
clermont.fr/cddp15/archives/artsign/pagesartsign/histecr1artsign.htm.
66
Cuvântul „alfabet” este compus din primele două litere ale alfabetului grecesc α (alpha) şi β (beta); termenul „abecedar”
este de origine latină (abecedarium) şi este format din primele patru litere ale alfabetului latin.
112
extindere în Statele Unite, interesul europenilor pentru aceste strategii manifestându-se doar la
începutul secolului XX.
Acest secol a cunoscut, de asemenea, o dezbatere susţinută şi argumentată referitoare la
eficienţa celor două metode şi la tipul de public şcolar pe care îl slujesc. În confruntare a învins metoda
fonică67 prezentă, de altfel, şi în didactica românească, în varianta numită „metodă fonetică, analitico-
sintetică”. Prezint, în continuare, esenţa metodei în varianta celei mai recente didactici, cu sublinierea
că toate cărţile consacrate, în ultimele decenii, acestei probleme urmează îndeaproape aceiaşi paşi
pentru citire (propoziţie – cuvânt – silabă – sunet şi literă de tipar – silabă – cuvânt – propoziţie) şi
aceiaşi paşi pentru scriere (cuvânt – silabă – literă de mână – silabă – cuvânt).
Primul tip de corelaţii înscrie, aşa cum am anticipat, învăţarea alfabetului într-un context format
din texte: e vorba, pe de o parte, de prezenţa, în lecţii, a „textului de referinţă” şi, pe de altă parte, de
prezenţa textelor create/compuse de elevi.
Integrarea textului în orele consacrate învăţării abecedarului este impusă de necesitatea de a
conferi sens procesului de învăţare a citit-scrisului şi este justificată de capacitatea elevilor de a recepta
şi produce text înainte de a cunoaşte alfabetul. Şi e suficient să ne gândim la interesul pe care
preşcolarii îl au pentru poveştile citite de adulţi şi la istoriile reale sau imaginare pe care cei mici le spun
la rândul lor.
Cititul şi „textul de referinţă”. Învăţarea cititului poate avea sens în măsura în care efortul de
descifrare a literelor este plasat în contextul lecturii. Or lectura presupune, text iar în perioada
abecedară forma lui de prezenţă este cea de „text de referinţă”. Sintagma absoarbe două din
semnificaţiile termenului „referinţă” şi înseamnă, deopotrivă, „text-model, exemplar, referenţial”, dar şi
67
Pentru prezentarea detaliată a istoricului metodelor şi a argumentelor ce pledează în favoarea „metodei fonice” vezi José
Morais, Le grand débat, în L’art de lire, Paris, 1997, Editions Odile Jacob, pp. 263-289.
113
text la care se raportează învăţarea literelor: text de la care se pleacă şi/sau înspre care se îndreaptă
cititul.
Alegerea textelor de referinţă se realizează în funcţie de două criterii: criteriul estetic şi criteriul
accesibilităţii. În cazul textului literar, perspectivele de selecţie trebuie coroborate; la nivelul textului
nonliterar funcţionează doar criteriul accesibilităţii lexicale, structurale şi tematice. În plus, caracterul de
text exemplar impune şi o a treia perspectivă. Aceasta nu poate fi însă precizată, ci doar aproximată în
termenii unui raport sporitor între text (orizontul de aşteptare al textului) şi orizontul de aşteptare al
şcolarilor mici; pentru ca un text să poată funcţiona ca text de referinţă, el trebuie să suscite interesul
copiilor, astfel încât dorinţa de a învăţa semnele grafice să devină reală şi presantă.
Zonele de provenienţă ale textelor de referinţă sunt extrem de diverse. Şi mă gândesc, în primul
rând, la o serie de creaţii ale literaturii pentru copii precum Aventurile lui Habarnam… de Nikolai Nosov,
Cartea lui Apolodor de Gellu Naum, Cărţile junglei de Rudyard Kippling etc. Avantajele pe care
asemenea opere le prezintă constau nu numai în lumea ficţională fascinantă şi coerentă pe care o
construiesc, ci şi în seria lungă a peripeţiilor şi în profilul bine conturat al personajelor centrale. În
acelaşi şir pot fi integrate albumele cu imagini şi text, dar şi istorioare şi poezii scurte semnate de
scriitori consacraţi – Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei (Carte de citire, carte de iubire), Ana
Blandiana (Întâmplări din grădina mea), Marin Sorescu (Cocostârcul Gât-Sucit) etc. Există şi alte tipuri
de publicaţii de unde pot fi preluate texte de referinţă. Şi mă refer la enciclopediile şi revistele pentru
şcolari, ultima categorie oferind nu numai texte informative interesante, ci şi texte semnate de elevi
(revista „Universul meu”, de pildă, conţine secţiunea Inspiraţi de muze). Unele dintre aceste creaţii pot
deveni, în măsura în care sunt coerente şi bine scrise, texte de referinţă; şi asta, în virtutea faptului că
interesul copiilor pentru compunerile colegilor de generaţie este autentic şi constant.
În legătură cu prezenţa „textului de referinţă” în orele de învăţare a citirii şi scrierii se impun
câteva precizări. E de dorit ca: a. textele să fie necunoscute, astfel încât descoperirea lor să constituie,
pentru ascultători, o adevărată provocare; b. lectura lor să fie urmată de scurte discuţii orale focalizate
pe conţinut; c. propoziţiile cu sunetul şi litera ce urmează a fi învăţate să pornească de la cuvinte
prezente în text şi d. exerciţiile de citire să presupună reîntoarcerea la cartea de referinţă (relectură,
lectura unor alte fragmente sau citire şi copiere selectivă).
Sublinierile de mai sus privesc, indirect, şi schimbarea de statut a abecedarului. În viziunea pe
care o propun, abecedarul nu mai este cartea consacrată învăţării citit-scrisului, ci un instrument ce
oferă, prin enunţurile şi „pseudotextele” pe le conţine, posibilitatea exersării cunoştinţelor dobândite prin
şi pentru lectura unor texte autentice.
În opinia mea, prezenţa textelor de referinţă este mai convingătoare decât orice discurs
„pedagogic” referitor la importanţa deprinderii cititului; şi asta deoarece face vizibil rostul învăţării
literelor, şi anume lectura împreună cu bucuria şi cunoaşterea pe care le procură. În felul acesta
învăţarea dobândeşte un alt sens decât cel imediat, reprezentat de descifrarea abecedarului.
Scrisul şi textul compus de elevi: jurnalul personal, compunerea liberă, textul ştiinţific, benzile
desenate. Dacă învăţarea cititului poate dobândi sens prin inserţia secvenţelor de lectură, învăţarea
scrisului devine semnificantă prin structurarea unor secvenţe în care elevul poate, el însuşi, produce
text. Fără îndoială, în această perioadă şi în cea următoare, crearea compunerilor nu înseamnă şi
114
scrierea lor integrală. De aici şi nevoia de a accesa strategiile ce pot face prezent textul în absenţa unor
capacităţi reale de scriere.
Prima este „dictarea adresată adultului”, tehnică ce a fost definită în secvenţa anterioară şi care
poate fi folosită până la finele perioadei abecedare. Din multitudinea posibilităţilor de aplicare a acestei
strategii prezint aici o variantă inedită, şi anume crearea unor probleme de matematică.
A doua strategie poate fi numită „compunere cu imagini” şi constă în structurarea unor secvenţe
speciale, în cadrul cărora elevul poate produce text prin accesarea şi combinarea limbajelor plastic şi
verbal.
Dintre speciile ce pot fi abordate în varianta cuvânt şi imagine reţin, mai întâi, jurnalul personal.
Începutul lui poate fi reprezentat de o secvenţă consacrată temei „Eu şi familia mea” (unde câteva nume
însoţesc figurile desenate), iar paginile următoare se pot structura în jurul unor subiecte precum
animalul preferat, un vis, o întâmplare ciudată etc. Aceste teme şi altele asemenea lor vor fi tratate, pe
măsura învăţării scrisului, prin tot mai multe cuvinte până când, spre sfârşitul clasei I, cuvântul va deveni
dominant, iar imaginea subordonată sau absentă.
În aceeaşi serie – a trecerilor de la desenul explicat parţial prin cuvânt spre textul autonom – se
pot aşeza şi compunerea liberă (ex.: „Ghiozdanul ideal”, „Prima mea jucărie”) şi textul ştiinţific (ex:
„Ursul Panda”, „Marea Neagră”). Şi aici, cuvintele, atâtea câte pot fi scrise, sunt, la început, o oglindire
incompletă a desenului pentru ca, în cele din urmă, să poată forma text unitar.
Există şi variante mai curajoase, precum construcţia unor naraţiuni originale de tip album, bandă
desenată sau basm ilustrat, forme hibride unde regimul cuvântului este, la primele încercări, acelaşi cu
cel din situaţiile comentate anterior.
68
Pentru prezentarea detaliată a etapelor vezi Vasile Molan şi Maria Bizdună, Op. cit, pp. 43-57, dar şi Silvia Niţă, Op. cit,
pp. 93-104.
116
cuvintelor, copiere, transcriere,
Reîntoarcerea la textul de referinţă şi dictare)
citirea selectivă a unor cuvinte cu 7. Citirea cuvintelor şi a
litera învăţată propoziţiilor scrise
8. Exerciţii de citire a unor cuvinte,
enunţuri scrise cu litere de tipar din
textul de referinţă
Dat fiind faptul că detalierea paşilor ce duc la învăţarea citit-scrisului a făcut obiectul tuturor
didacticilor recente nu consider necesară reluarea ei. Punctez însă o serie de modalităţi de exersare a
cititului ce pot duce, în timp, la precizie, rapiditate şi fluenţă: trei atribute esenţiale în procesul de
înţelegere a textelor.
Exerciţiile enumerate în rândurile următoare sunt menite să secondeze citirea textelor din
manuale; un tip de citire a cărui repetare – citire în şoaptă/ în lanţ/ citire – model/ după model/ citire
selectivă – poate crea, din cauza faptului că permite memorarea enunţurilor, iluzia existenţei unor
capacităţi de descifrare a semnelor. Mai mult, aceste exerciţii pot fi – şi e bine să fie – oferite şi în
perioadele ulterioare etapei abecedare.
Identificarea literelor şi fuziunea, în pronunţare, a sunetelor. Alături de lectura unor enunţuri
scurte, la acest nivel, se aşază şi citirea selectivă, un tip de exerciţiu enunţat anterior şi care constă în
descifrarea, într-un text nou, a cuvintelor ce cuprind litera sau literele învăţate. Un astfel de text poate fi
„textul de referinţă”, dar şi un articol de revistă, un anunţ etc., iar maniera de indicare a cuvintelor ce
urmează a fi citite poate fi sublinierea sau colorarea.
Identificarea conturului formal al cuvintelor şi expresiilor. Dintre exerciţiile ce urmăresc
identificarea conturului formal al cuvintelor reţin două categorii. Prima cuprinde careurile de litere şi
urmăreşte descoperirea, în interiorul lor, a unui număr cât mai mare de cuvinte; construcţia careurilor şi
sarcinile de lucru vor urmări, mai întâi, citirea literelor pe orizontală şi verticală, apoi citirea unor cuvinte
situate pe linii oblice, pentru ca, în cele din urmă, să fie schimbat şi sensul lecturii. A doua categorie
cuprinde exerciţii de transcriere şi citire a unor enunţuri fără distanţă între cuvinte sau de citire a unor
enunţuri în care „cuvintele” nu au conţinut semantic. Ambele tipuri de activităţi se pot desfăşura sub
formă de competiţie.
Mărirea preciziei şi a ritmului lecturii. La acest nivel se situează exerciţiile ce vizează citirea unor
enunţuri pe grupuri de cuvinte şi exerciţiile de tipul „lectură repetată”.
La nivelul formării capacităţii de scriere corectă şi fluentă, unele exerciţii se pot construi prin
analogie cu cele de citire. E vorba de copierea selectivă sau de scrierea corectivă (rescrierea unor
enunţuri în care cuvintele nu au fost separate şi/sau din care lipsesc majusculele sau semnele de
punctuaţie). Există însă şi tipuri de activităţi didactice consacrate de o îndelungată practică şcolară şi
care constau în dictare (realizată de învăţător sau de colegi) şi în autodictare.
Menţionez, de asemenea, o altă formă de exersare a scrisului, şi anume scrierea cu pictograme.
Activităţile conduse în această manieră pretind, ca moment preliminar, stabilirea unor coduri comune
117
întregii clase sau, mai exact, alegerea unor imagini cu obiecte al căror nume începe cu litere încă
necunoscute. Odată stabilite, imaginile miniaturale vor fi create de învăţător şi puse la dispoziţia elevilor,
urmând ca pe parcursul învăţării literelor să fie, pe rând, eliminate.
Închei secvenţa prin evocarea unei activităţi prezentate la începutul capitolului – abecedarul creat
de elevi – şi care înscrie, în seria valenţelor sale educative, şi capacitatea de a intensifica ritmul de
învăţare şi de fixare a semnelor grafice.
Discursul învăţătorului despre rostul şi multitudinea formelor de prezenţă ale cititului şi scrisului e
bine să fie, de cele mai multe ori, un discurs implicit, concretizat aşa cum s-a văzut, în prezenţa textului
de referinţă şi a compunerii sau în secvenţe ce prezintă istoria apariţiei unor litere.
Există însă şi posibilitatea de a explicita rostul cititului şi scrisului sau de a face vizibilă dificultatea
învăţării lor prin crearea unor lecţii/secvenţe de lecţii centrate exclusiv asupra acestor aspecte.
Structurez, mai întâi, schiţa unor activităţi consacrate cititului şi gândite ca intrare posibilă în şirul
lecţiilor ce vizează învăţarea literelor sau, dacă se doreşte, învăţarea semnelor în general (litere, dar şi
cifre, semne matematice, semne de circulaţie etc.). Menţionez că tiparul poate fi folosit şi pentru
construcţia unor lecţii similare, dedicate scrierii.
În seria lecţiilor/ secvenţelor de lecţii ce îşi propun crearea unor spaţii de reflecţie asupra lecturii
şi scrierii se înscriu şi activităţile în care accentele cad asupra greşelilor inerente începutului, activităţi ce
aşază greşeala în ordinea firescului. O asemenea abordare o văd mediată de imagini cu copii citind,
scriind şi greşind. Iată două asemenea imagini.
Prima corespunde, în întregime, poeziei Ciupercuţă, cerc, ibric de Daniela Crăsnaru şi prezintă
două din dificultăţile scrisului: nesiguranţa mâinii şi multitudinea literelor; aceste aspecte pot fi
evidenţiate prin discuţii pe marginea textului, discuţii continuate prin întrebări ce urmăresc să ajute elevii
să numească şi alte dificultăţi ale scrisului şi să găsească soluţii pentru a le depăşi.
A doua imagine constituie finalul Aventurilor lui Habarnam… de Nikolai Nosov şi prezintă efortul
prichindelului de a învăţa să citească şi, mai ales, să scrie frumos pentru a putea coresponda cu Ochi-
albaştri. Fragmentul are calitatea de a prezenta un întreg „program” de lectură şi scriere zilnică, de a
explica apariţia „cometelor” de cerneală şi de a arăta modul în care se poate „scăpa” de comete.
„Beţişoare aplecate „În loc să se ducă la popice sau la fotbal, Habarnam se aşeza la masă
Cerculeţe tremurate, şi se apuca să citească. Nu citea decât o pagină pe zi, dar asta,
Mâna nu vrea să asculte, desigur, îi era de mare folos. Uneori citea şi câte două pagini, pentru
Literele sunt cam multe. azi şi pentru mâine. După ce isprăvea cu cititul îşi lua un caiet şi
Vârful la creion se rupe. începea să scrie. Acum nu mai scria cu litere de tipar, ci de mână, dar
Râde foaia de caiet, la început, tare le mai făcea anapoda. Pe atunci, în loc de litere,
Când în hohot, când încet, apăreau în caietul lui un fel de smângăleli şi încolăcituri, însă
Guma e pe terminate, Habarnam îşi dădu foarte multă silinţă şi treptat se obişnui să facă
Nu, aşa nu se mai poate!…” literele frumos, atât pe cele mari, adică pe acelea cu care se începe
fraza, cât şi pe cele mici. Mult mai mare necaz avea cu petele de
cerneală.
Habarnam îşi împodobea adeseori caietul cu pete de cerneală. Şi pe
deasupra, de îndată ce făcea o pată dădea cu limba peste ea. Din
cauza asta, petele lui de cerneală căpătau şi câte o coadă lungă.
Acestora el le spunea comete. Asemenea «comete» se lăfăiau
aproape pe fiecare pagină. Habarnam nu se descuraja, deoarece ştia
că răbdarea şi munca îl vor ajuta să scape şi de «comete».”
119
3.3. Perioada postabecedară şi receptarea textului literar în clasa a II-a
69
Pentru o perspectivă extrem de informată şi de detaliată asupra proceselor de comprehensiune vezi Viorel Mih, Înţelegerea
textelor. Strategii şi mecanisme cognitive. Aplicaţii în domeniul educaţional, Cluj-Napoca, Editura ASCR, 2004.
120
grupare: este ansamblul cromatic şi olfactiv al grădinii, atmosfera fascinantă a casei lui moş Păsărilă
sau ţesătura înflorată, cu două feţe, a chilimului.
Dar complexitatea defineşte nu numai textul literar, ci şi textul nonliterar; o zonă în care, fără
îndoială, „ţesătura” sensurilor nu are două sau mai multe „feţe”, în virtutea faptului că, în economia
nonliterarului, delimitarea, clarificarea şi concizia sunt esenţiale. Şi aici însă, legăturile strânse dintre
părţi şi dintre fiecare parte şi întreg fac legea.
La nivel didactic, complexitatea intrinsecă a textului impune: 1. necesitatea focalizării activităţii
asupra proceselor de înţelegere/comprehensiune a textelor nonliterare şi asupra proceselor de
înţelegere şi interpretare a textelor literare, dar şi 2. necesitatea structurării unor activităţi centrate
asupra proceselor de construcţie de text literar şi nonliterar.
Definesc comprehensiunea drept „o aptitudine rezultată din orchestrarea unor procese cognitive
în mod semnificativ involuntare, ce permit accesul la sensul unui text”. În funcţie de obiectivul urmărit în
lectură, dar şi de gradul de iniţiere al cititorului şi de experienţa lui de viaţă, comprehensiunea vizează
sau acoperă parţial textul (comprehensiune parţială) sau îl cuprinde integral (comprehensiune totală)70.
Există şi o formă mai înaltă a comprehensiunii, şi anume interpretarea. În variantele ei fruste,
şcolare, interpretarea este cea care permite accesul la sensul/sensurile globale, majore ale textului
literar, dar şi accesul la semnificaţia unor aspecte de detaliu. Mai mult, tot interpretarea este cea care
face posibilă interogarea mesajelor din punctul de vedere al cititorului. În felul acesta, acel „despre ce
vorbeşte, în general, textul?” se prelungeşte prin „în ce măsură ceea ce spune textul mă ajută?” sau „ce
păstrez/ cu ce merg mai departe din ceea ce spune textul?”.
Înainte de a ilustra modul în care comprehensiunea şi interpretarea pot fi realizate pe parcursul
clasei a II-a, se impun însă circumscrierea aspectelor legate de selecţia textelor, precum şi câteva
precizări metodice legate de modul de structurare a activităţilor în perioada postabecedară. În legătură
cu acest ultim aspect subliniez necesitatea prezenţei şedinţelor de scriere şi lectură zilnică.
Ideea „întâlnirilor cotidiene cu scrisul” este formulată în Dire, lire, écrire au jour le jour71, iar
transpunerea ei didactică pretinde compunerea zilnică a unor texte scurte, ce pornesc de la cuvinte
(bucurie, vacanţă, ghiozdan…) sau de la „scheme sintactice”: „Am visat că…/ Într-o zi, poate…/ Dacă aş
fi…/ Îmi amintesc…/”. Exemplele oferite aici demonstrează că activitatea de producere de text poate
avea doar două puncte de pornire: nucleul de sens – reprezentat de temă – sau linia de sens –
formulată prin „schema sintactică”. Ele exclud construcţia unor texte cu punct de plecare în aşa-
numitele „expresii frumoase”, demers pe care îl consider fundamental greşit; şi asta în virtutea faptului
că orice mesaj, înainte de a avea un „cum” al expresiei/formei, are un „ce” al conţinutului sau, altfel
spus, o substanţă care „dictează”/ impune modalitatea spunerii/scrierii; mai mult decât atât, evaluarea
modalităţii spunerii se face după criteriul adecvării faţă de conţinut şi nu după criteriile efemere ale
„frumuseţii” expresiei.
În proximitatea activităţilor de compunere enumerate mai sus se aşază şi construcţia de text pe
baza unor imagini, un tip de activitate ce cunoaşte, în şcoala românească, formule diverse. Dintre cele
prezente în literatura de specialitate enumăr doar câteva – finalizarea unei benzi desenate prin
70
Jean-Pierre Cuq (coord.), Dictionnaire de didactique du français, Ed. cit., pp. 50-51.
71
Renée Léon, Op. cit., pp. 108-111.
121
completarea textului, crearea unei scurte naraţiuni pornind de la imagini ce ilustrează momentele
subiectului, realizarea unor descrieri pornind de la observarea unor imagini – şi le asociez o nouă
formulă. Punctul ei de plecare îl reprezintă fotografia ca instantaneu al vieţii de zi cu zi (portrete, peisaje,
scene… prezente în reviste, ziare, pe internet etc.), iar obiectivul complementar scrierii este lectura
atentă a imaginii. Activitatea se numeşte „De la imagine la cuvânt”, a fost configurată de Renée Léon şi
se structurează prin întrebări rezolvate în compuneri: „Ce vezi în fotografie? Ce simţi când o priveşti?
Care sunt cuvintele care îţi vin în minte? Ce întrebări îţi pui în legătură cu ea? De ce crezi că fotograful
a surprins această imagine?”
În seria textelor ce pot fi create în perioada postabecedară se aşază şi scrierea unor ghicitori,
corelată sau nu cu formularea unor definiţii. Compunerea ghicitorilor începe cu aprofundarea unei teme,
abordate sau nu la una din disciplinele şcolare studiate. Urmează apoi o secvenţă centrată pe
întrebarea „Ce este o ghicitoare?” şi susţinută de analiza unor ghicitori-model. Continuarea activităţii
pretinde structurarea unui ghid (ex.: aleg subiectul; aleg cel puţin două caracteristici/trăsături importante
ce vor fi prezente în ghicitoare; formulez textul astfel încât să nu fie nici prea greu, nici prea uşor),
crearea ghicitorilor, individual sau în perechi, şi prezentarea lor.
Al doilea tip de activitate zilnică este şedinţa de lectură, secvenţă didactică ce se impune, cu
necesitate, încă de la începutul clasei I. Rolul ei formativ este plural: permite cizelarea proceselor de
construcţie de sens specifice receptării textului, oferă modele pentru producerea de text şi face posibilă,
în acelaşi timp, lărgirea ariei cunoştinţelor.
Şedinţele cotidiene de lectură nu trebuie să depăşească 10-15 minute şi pot fi integrate în ora de
limbă şi literatură română, dar şi în alte ore. Realizate în perioadele preabecedară şi abecedară integral
de învăţător, şedinţele de lectură pot include, acum, şi scurte exerciţii de citire pe textul care a făcut
obiectul activităţii. Mai mult, pe măsura dezvoltării capacităţilor de descifrare a semnelor grafice,
învăţătorul poate oferi rolul de lector acelor elevi care doresc să îl preia.
Zonele de provenienţă ale textelor pot fi dintre cele mai diverse (cărţi de literatură, dar şi
enciclopedii, reviste, ghiduri turistice, cărţi de bucate etc.), cu menţiunea că ponderea cea mai mare ar
trebui, în opinia mea, să o aibă literatura; şi asta datorită substanţei sale deopotrivă dense şi vaste –
condiţia umană – şi a virtuţilor ei profund modelatoare.
În structurarea şedinţelor, dar şi a orelor de lectură, alături de ritualizarea întâlnirii cu cartea
(momentul de liniştire, momentul deschiderii bucuroase a cărţii şi al răsfoirii, lectura şi momentul
închiderii cărţii), aspectul cel mai important îl reprezintă selecţia textelor din perspectiva accesibilităţii
lor. Acesta este motivul pentru care voi detalia problema într-o secvenţă autonomă: secvenţa
următoare.
72
Claudette Cornaire, Op. cit., pp. 63-66. Vezi în acest sens şi Reade Dornan, Lois Matz Rosen şi Marilyn Wilson, Selecting,
Assessing, and Introducing Texts and Materials, în Multiple voices, multiple texts, Reading in the secondary content areas,
Boynton/Cook Publishers, Heinemann, Portmouth, NH, s.a., pp. 73-110.
123
accesibile decât cele descriptive sau informative; şi asta în virtutea familiarităţii pe care elevii o au, prin
basm, cu epicul, dar şi în virtutea unei anume experienţe a timpului, a trecerii lui; un tip de experienţă
explicită, cel puţin în acele „când eram mic…” şi „când voi fi mare…”. Privită din această perspectivă,
povestea Mariei este un bun exemplu; naraţiunea e articulată cronologic, conţine toate momentele
subiectului şi are simetrii compoziţionale ce leagă începutul de sfârşit după un model clasic, circular.
Mai mult, textul alătură motive tradiţionale (fapta bună şi răsplata ei) cu simboluri remodelate
(ghiozdanul greu la plecare şi uşor, după vrajă, floarea-baghetă magică). Lor li se asociază imaginea
plină de semnificaţii a fetiţelor care, înainte de a se despărţi, traversează împreună strada, ţinându-se
de mână.
Familiaritatea cu şi gustul elevilor pentru naraţiune şi epic nu exclud însă prezenţa unui alt tip de
text, şi anume prezenţa liricului. Cercetări recente au demonstrat că elevii de la primare gustă liricul şi îl
înţeleg, chiar dacă nu pot exprima, întotdeauna, ceea ce simt şi înţeleg. Aceleaşi cercetări au arătat că
preferinţele copiilor se îndreaptă, mai ales, spre poeziile ce produc zâmbetul şi unde muzicalitatea şi
simetriile compoziţionale sunt evidente73.
Există, în opinia mea, şi o altă categorie de texte lirice adecvată vârstei; şi mă gândesc la creaţiile
definite prin prezenţa substanţială a personificării şi/sau a metaforei, în ambele lor ipostaze: figuri de stil
şi figuri de construcţie.
Capacitatea elevilor mici de a trece dincolo de dificultatea reală a acestor texte şi de a le cuprinde
sensurile poate fi explicată prin faptul că, la această vârstă, „gândirea simbolică” şi perspectiva animistă
sunt încă necenzurate şi vii. Afinitatea cu metafora este demonstrată de plăcerea şi uşurinţa cu care
elevii descifrează sau creează ghicitori – un tip de text structurat, frecvent, prin transfer metaforic. În
ceea ce priveşte familiaritatea cu personificarea, aceasta este evidentă în dialogul copiilor cu jucăriile,
animalele sau florile, dar şi în seninătatea, în lipsa de uimire cu care privesc textele cu jucării sau
animale umanizate.
Exemplific prima categorie, cea a textelor ce produc zâmbetul, cu Ce bucluc e în papuc din
Cocostârcul Gât-Sucit de Marin Sorescu, şi remarc faptul că aproape toate poeziile acestui volum au
acelaşi registru şi sunt, în acelaşi timp, superbe „jucării” lirice.
Ilustrez prezenţa metaforei-figură de construcţie prin două din creaţiile ce compun volumul
Liniştea cri al Luciei Olteanu şi menţionez faptul că, în versurile lor, transferul metaforic este explicit,
transparent: metaforele „învelitoarea-ţârâit de greieraş” şi „mâne-pod” sunt limpezite prin explicaţiile ce
le însoţesc.
Exemplific prezenţa personificării-figură de construcţie prin poeziile Căpşuna cu pistrui a Danielei
Crăsnaru (vol. Poezii-jucării pentru cei mai mici copii) şi prin Surâsul Luciei Olteanu, şi evidenţiez
frecvenţa acestui procedeu în lirica pentru copii.
Ofer, cu acest prilej, şi câteva ghicitori construite metaforic şi integrate în A doua carte de cetire
pentru copii şi copilele din anul al doilea de şcoală, întocmită de mai mulţi prietini ai şcoli (Braşov,
1900).
73
David Ian Hanauer, Poetry Reading and Group discussion, în Rosalind Horowitz (ed.), Talking Texts, How Speech and
Writing interact in School Learning, Mahwah, New Jersey, London, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 2008,
124
Ce bucluc e în papuc Liniştea Cri Căpşuna cu pistrui
125
„Două fete ce port salbă/ Una albă, şi-alta neagră/ Ne-ncetat se tot gonesc/ Şi în veci nu se-
ntâlnesc.”
„Sub pădurea grămădită,/ Şade lumea învelită,/ Ziua de soare fugită,/ Noaptea de lună pitită.”
„Eu la orice casă/ Sunt slugă aleasă./ Eu pe ori şi cine/ Întâmpin când vine./ Când pleacă afară/
Îl petrec iară.”
„Sunt cercel cu toartă/ dar om nu mă poartă,/ numai mă agaţă/ pe la case-n faţă.”
74
Claudette Cornaire, Op. cit., p. 71.
75
În Literatura pentru copii şi tineret, studiu ce abordează problematica din perspectiva speciilor predominante, Vistian Goia
circumscrie o serie de „lumi” dintre care reţin: lumea magico-fantastică a basmului, lumea plină de farmec a poveştilor şi
povestirilor cu animale sau lumile romanului de aventuri (Vistian Goia, Literatura pentru copii şi tineret; modele formative,
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2000, pp. 14-16). În La littérature de jeunesse, Cristian Chelebourg şi Francis Marcoin
disting trei domenii tematice şi conturează, în interiorul lor, o serie de subdomenii: a. scriitura copilăriei (ex.: transpunerea
eroică, rănile afective, antropomorfismul, traseele formării); b. scriitura realului (ex.: problemele sociale, moduri şi lecţii de
viaţă, descoperirea lumii) şi c. gustul aventurii (ex.: chemarea depărtărilor, călătoria în timp, enigmele, aventurile feerice) –
Cristian Chelebourg şi Francis Marcoin, La littérature de jeunesse, Paris, Armand Colin, 2007, pp. 90-117.
126
mea, primul text poate fi oferit elevilor mici în pofida lungimii, dar în virtutea jocurilor cu imposibilul pe
care copiii – sau numai copiii – le practică dezinvolt. Subliniez faptul că, judecat în acelaşi mod, al
doilea text nu întruneşte, pe deplin, criteriile accesibilităţii; şi asta în ciuda suprafeţelor limpezi (lexic
accesibil, simetrii sintactice şi melodicitate) şi a versului „O clipă-aş vrea să nu mai cresc” (ce creează
iluzia că textul este scris din interiorul vârstei). Există, cred eu, în Copilărie, un tip de lumină, de
înţelegere ce arată copilul mai frumos şi mai viteaz decât maturul şi care îi cuprinde pe cei dragi –
odată, demult, copii şi ei; un tip de lumină care nu este posibilă în interiorul vârstei şi care, în
consecinţă, este greu sau deloc perceptibilă pentru cei mici.
76
Distincţia dintre funcţia de edificare şi funcţia educativă a literaturii pentru copii a fost formulată de Cristian
Chelebourg şi Francis Marcoin: „Literatura cu funcţie de edificare vizează educaţia morală şi ideologică a copiilor şi
tinerilor, în vreme ce literatura cu funcţie educativă urmăreşte formarea lor culturală şi intelectuală” (Cristian Chelebourg
şi Francis Marcoin, Op. cit., pp. 64-81).
128
arhitectura textului – ia în considerare rezultatele unor cercetări ce au demonstrat că înţelegerea
textelor nu se reduce la înţelegerea propoziţiilor şi a cuvintelor ce le compun, ci presupune şi
familiaritatea cititorului cu structura lui: aspect ce determină, semnificativ, procesul de construcţie a
sensului77.
În ceea ce priveşte interpretarea, ea este determinată, în mod fundamental, de calitatea
comprehensiunii şi vizează atât semnificaţiile majore ale creaţiilor, cât şi semnificaţiile unor secvenţe
de detaliu. Mai mult, interpretarea poate fi rafinată prin rezultatele analizei de text, dar asupra
acestor aspecte voi reveni în capitolul consacrat lecturii.
Într-o variantă extrem de simplificată, dar necesară discuţiei noastre, actul lecturii presupune
două procese: 1. procesul de comprehensiune, centrat asupra decelării conţinutului – „ceea ce textul
spune/povesteşte/redă/descrie” şi 2. procesul de interpretare, focalizat asupra construcţiei semnifi-
caţiilor – „ceea ce textul (îmi) transmite prin şi dincolo de ceea ce spune”.
LECTURĂ
COMPREHENSIUNE INTERPREATRE
CONŢINUT SEMNIFICAŢII
Momentele finale ale lecţiilor prelungesc întâlnirea cu textul literar fie prin exerciţii de scriere
ce îşi propun fie aprofundarea problematicii, prin jocuri cu textul.
Pornind de la aceste consideraţii, discuţia va aborda, în continuare, o serie de aspecte legate
de receptarea textului epic şi liric, în perioada postalfabetară, prin intermediul următoarelor două
creaţii:
77
Stăpânirea, respectiv necunoaşterea structurilor textuale au consecinţe importante asupra proceselor de comprehensiune
a textelor orale şi scrise. Aceste procese sunt influenţate semnificativ nu numai de accesibilitatea structurii lingvistice sau
de familiaritatea cu tema, ci şi de capacitatea cititorului de a construi, sub controlul structurilor textuale, o reprezentare
organizată şi ierarhizată a conţinutului semantic. Mai mult, prezenţa vs. absenţa acestor structuri influenţează nu numai
procesele de comprehensiune, ci şi procesele de producere de text; la acest al doilea nivel, ele sunt vizibile în calitatea
construcţiei textelor vs. în aspectul lor de text-colaj sau de text-aglomerare (Brassard, D. G., Explicatif, argumentatif,
descriptif, narratif et quelques autres. Notes de travail, în „Recherches”, nr. 13/1990, p. 301).
129
Străbătând aşa distanţă, Scrisă numai pentru ea.
Melcul a ajuns la şcoală
Tocmai când s-a dat vacanţă. Între pomii din grădină
Eşti acasă, dar streină.
de Vasile Versavia
Şi să te ghicesc nu poci,
Mă apropii, tu te joci.)
de Tudor Arghezi
Gradul de dificultate al celor două poezii este diferit şi depinde, în mod fundamental, de
substanţa lor lingvistică şi de structura textuală specifică: în primul caz, genului epic, în cel de-al
doilea, liricului.
Melcul şcolar de Vasile Versavia este, ca toate textele epice, mai accesibil decât cel liric din
două motive: datorită unui limbaj în care sensul propriu este dominant şi datorită unei desfăşurări
liniare, caracteristice tiparului narativ.
Nici nu-i pasă de Tudor Arghezi este, în schimb, mult mai greu de înţeles: într-o variantă
simplificată, dificultatea se datorează ambiguităţii unor expresii, cuvintelor cu sens figurat, dar, mai
ales, prezenţei unei construcţii predominant verticale, compuse din două „coloane”; ele grupează, pe
de o parte, elementele ce compun imaginea păsării şi, pe de alta, întrebările poetului.
130
Înţelegerea şi interpretarea textului liric. După acelaşi algoritm, realizarea comprehensiunii
poeziei lirice ar presupune, în primul rând, cuprinderea substanţei lingvistice a textului: a.
cunoaşterea sensului tuturor cuvintelor (inclusiv „zglobiu” şi „bălţat”, dar şi a formelor neliterare „poci”
şi „streină”); b. înţelegerea relaţiei metaforice dintre penajul păsării şi „catifeaua scrisă numai pentru
ea” şi c. înţelegerea unui mod paradoxal de a fi într-un spaţiu în acelaşi timp familiar şi străin.
Dată fiind dificultatea transferului metaforic şi absenţa unei experienţe de viaţă care să
permită înţelegerea stării pe care am amintit-o, propun excluderea, din textul oferit copiilor, a
strofelor cinci-opt şi, eventual, a strofei a treia care conţine o zonă de „nespus”, ce ar trebui
limpezită: pasărea este rugată să cânte („Cântă, hai să te aud.”) şi nu o face din moment ce apare
întrebarea „Pasările fermecate/ Nu au har să cânte toate?”). În felul acesta, dificultatea
comprehensiunii scade semnificativ, fără ca textul să piardă prea multă substanţă semantică.
Redus astfel, înţelegerea poate cuprinde conţinutul fiecărei strofe şi le poate aşeza într-o
construcţie verticală ce conţine, pe una din coloane, elementele de descriere, iar pe cealaltă
întrebările sau rugăminţile la care pasărea nu răspunde. Evidenţierea arhitecturii textului, poate fi
realizată de învăţător, prin rescrierea textului sau poate aparţine elevilor. În acest caz, sarcinile de
lucru vor viza fie aşezarea lui, de la început, pe două coloane marcate prin întrebări – „Ce face şi
cum este pasărea?” şi „Ce o întreabă poetul?” –, fie colorarea secvenţelor ce corespund întrebărilor,
urmată de rescrierea textului.
Scenarii didactice. Propun, în finalul acestui capitol, două scenarii didactice în care
momentele centrale sunt reprezentate de înţelegere şi de interpretare; aceste momente corespund
unor lecturi succesive şi sunt mărginite de secvenţe ce preced şi urmează lecturile: secvenţe de
prelectură şi de postlectură. Fiecare scenariu este gândit pentru două ore ce cuprind câte două
momente: întâlnirea cu textul şi înţelegerea lui, respectiv interpretarea textului şi prelungirea lecturii
prin alte lecturi şi/sau prin scriere imaginativă.
131
2. Discuţii despre drumul spre şcoală, discuţii
despre lentoarea melcului şi/sau exerciţii de
anticipaţie pornind de la titlu.
Structura ce articulează cele două schiţe de lecţie anticipează modul de organizare a orelor
de lectură în clasele a III-a şi a IV-a. Ea va include, pe măsura asimilării unor concepte de teorie
literară, şi o serie de elemente de analiză de text aşezate, aşa cum se va vedea, în deschiderea
secvenţelor de interpretare. Ceea ce merită subliniat, încă de acum, este faptul că analiza de text
este un demers subsecvent interpretării şi că iniţierea în lectura literară înseamnă, în mod
fundamental, înţelegerea corectă a textului şi construcţia semnificaţiei/semnificaţiilor globale, dar şi
structurarea unor momente în care textul să poată fi adus în lumea elevilor şi interogat din punctul de
vedere al mesajelor pe care le transmite.
132
SARCINI ŞI TEME
Capitolul se încheie cu o lucrare de verificare. Toate temele vor fi integrate în
portofoliul de evaluare finală
Lucrare de verificare 5
1. Construieşte un scenariu didactic, în variantă integrată, pentru învăţarea literei „b” şi „B”;
2. Construieşte scenariul unei lecţii de lectură literară, având ca subiect o poezie epică (clasa a II-a);
3.Construieşte o lecţie de lectură literară având ca subiect o poezie lirică (clasa a III-a).
133
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6.
SCRIEREA
1. Direcţiile didacticii redactării
2. Lectura programelor
3. Principii didactice
4. Metodologia activităţilor de scriere
SCOPUL ŞI OBIECTIVELE
Capitolul se focalizează asupra didacticii redactării, şi anume asupra producerii de
text scris: o secţiune ce acoperă toate speciile didactice prevăzute de programe. Unitatea de
învăţare, amplă, detaliază, prin jocuri şi tehnici de predare-învăţare, strategiile de formare a
capacităţilor ce permit realizarea unor tipuri de texte cu finalitate diversă.
Capitolul are drept obiective
1. definirea finalităţilor şi funcţiilor didacticii redactării şi corelarea acestora cu
programele şcolare;
4. expunerea strategiilor de formare a capacităţilor de redactare a unor tipuri de
texte cu finalitate diversă;
5. prezentarea unui set de activităţi didactice pentru formarea acestor capacităţi.
SCHEMA CAPITOLULUI
Capitolul defineşte didactica redactării (funcţii, finalităţi, principii) şi prezintă
programele şcolare din perspectiva formării capacităţilor de realizare a diferitelor tipuri de
texte. Ultima parte a capitolului oferă o gamă largă de strategii pentru configurarea
activităţilor didactice de redactare.
134
argumentative) şi c. texte prin care vorbim despre alte texte în variantă reproductivă (repovestirea
şi/sau reducerea conţinutului la plan de idei) sau în variantă interpretativă (scurte comentarii
referitoare la mesajul operelor studiate).
În calitatea de mijloc al învăţării, scrierea înseamnă, aşa cum se va vedea, construcţie a unor
texte ce îşi propun familiarizarea cu sau aprofundarea unor concepte gramaticale, categorii lexicale
sau noţiuni de teorie literară.
Înainte de a discuta problemele specifice producerii de text, precizez faptul că, în marea lor
majoritate, activităţile de redactare nu pot fi concepute modular şi că formarea capacităţilor
scripturale presupune prezenţa unui proiect formativ de durată. În cadrul lui, scrierea continuă firesc
învăţarea scrisului (construcţia de text este precedată de exerciţii de scriere corectă a unor propoziţii
şi fraze) şi prelungeşte activităţile de producere de text oral din perioadele preabecedară, abecedară
şi postabecedară (ex.: povestirile sau descrierile orale sunt continuate prin povestiri şi descrieri
scrise, compunerile cu desen şi cuvinte prin compuneri în care cuvântul scris devine singura formă
de expresie).
SCRIS
SCRIERE
135
familiarizării elevilor cu paradigmele mai sus menţionate, scrierea omofonelor sau, cel puţin, scrierea
marii lor majorităţi, să nu mai ridice probleme. Şi asta pentru că, în fond, distanţele de natură
semantică dintre „ea” şi „ia” dintre „nea/zăpadă” şi „ne-a” din „ne-a spus” sau dintre „va conduce” şi
„v-a condus” sunt foarte mari, iar confuziile s-ar putea să fie rezultatul acestor împerecheri
„didactice” forţate.
Închei această paranteză şi revin asupra modalităţilor de coexistenţă a exerciţiilor ce urmăresc
„scrisul corect” cu secvenţele ce vizează „scrierea”. În viziunea pe care o propun, duratele
consacrate scrisului corect trebuie demarcate de activităţile focalizate asupra construcţiei de text.
Afirmaţia are în vedere dificultatea şi importanţa formării capacităţilor de creare a unor texte
substanţiale şi coerente şi se sprijină pe o soluţie didactică eficientă. Mă refer la posibilitatea de a
realiza „microlecţii” de 5-10 minute, focalizate asupra scrisului (ortografie şi punctuaţie, aşezare în
pagină), secvenţe situate în deschiderea orelor de compunere sau integrate în alte ore de limbă
română. Aceste secvenţe – deopotrivă scurte şi unidirecţionate – vor viza transmiterea unor
informaţii punctuale, evaluate distinct, prin dictare, şi nu vor avea corespondenţe vizibile cu
activitatea de producere de text. Iată câteva exemple de delimitare: discutarea şi fixarea unor
ortograme precum „s-a” şi „s-au”, cu precizarea modului în care participă la exprimarea unor acţiuni
trecute, aşezată în deschiderea unei activităţi ce urmăreşte realizarea unei descrieri – tip de discurs
redactat, de regulă, la prezent şi definit prin predominanţa substantivelor şi adjectivelor; discutarea
ortografiei pronumelor personale de persoana a III-a N şi A, forme accentuate, în deschiderea unei
activităţi de scriere reflexivă, tip de discurs construit la persoana I.
O modalitate explicită de a separa activităţile de compunere de cele de transmitere a
informaţiilor despre scrisul corect o reprezintă integrarea microlecţiilor în scenarii narative ample. Mă
gândesc la integrarea microlecţiilor în durata unei „călătorii” prin lumea ortogramelor: o „călătorie” cu
ghid imaginar (ex.: „Ştietot”) sau fără ghid, în cadrul căreia faptele de limbă apar ca „locuri de
popas”. Rezultatele acestor popasuri pot deveni elementele componente ale unor portofolii
individuale sau colective. În primul caz, fişele cu ortograme vor fi aşezate în dosarul fiecărui elev,
alături de filele cu exerciţii de fixare. În cel de-al doilea, dosarul va cuprinde doar informaţiile
considerate de învăţător esenţiale, informaţii redactate de acesta şi puse la îndemâna elevilor în
fiecare oră de compunere.
Trebuie subliniat faptul că prezenţa microlecţiilor nu este obligatorie, exerciţiile de ortografie şi
de punctuaţie putând fi situate integral în orele destinate elementelor de construcţia comunicării.
Cred însă că principiul referitor la necesitatea liniilor de separare nu poate fi invalidat decât cu riscul
de a transforma producerea de text în simplu exerciţiu de scriere corectă.
Demarcată de orice intervenţie informativă şi degrevată de constrângeri imediate, activitatea
de producere de text scris se va putea aşeza într-un spaţiu de relativă libertate. Proiectată astfel,
redactarea nu va (mai) fi percepută de elevi ca o modalitate de testare a deprinderilor de scriere
corectă, ci ca o activitate aparte, în care contează, în primul rând, ceea ce au de spus şi modul în
care organizează şi exprimă această substanţă.
Abordarea pe care o propun aici nu urmăreşte să elimine din zona evaluării compunerilor
aspectele referitoare la ortografie şi punctuaţie. Intenţia mea este aceea de a circumscrie contexte
didactice în care accentul să cadă pe ceea ce lecţiile de redactare ar trebui să vizeze cu prioritate:
formarea capacităţilor de a construi text.
136
În procesul de structurare a acestor cunoştinţe şi strategii, un rol esenţial îl ocupă activităţile
de lectură. Întâlnirea repetată cu textele literare şi nonliterare permite asimilarea unor date
referitoare la construcţie (ex.: configuraţia textelor descriptive sau narative, raportul dintre început şi
sfârşit, modul de construcţie a unui personaj, dialog etc.). Mai mult, orele de lectură fac posibilă şi
înţelegerea intuitivă a strategiilor prin care se construieşte sensul. Astfel, reluarea consecventă a
întrebării ce vizează semnificaţia globală – „Despre ce vorbeşte această poveste/poezie? Ce mesaj
transmite?” – conduce la intuirea faptului că orice text se defineşte prin unitate semantică.
În cadrul procesului de formare a cunoştinţelor despre text se înscriu şi activităţile de
producere de text oral; acestea vizează, aşa cum s-a văzut, dincolo de aspectele de natură
paraverbală şi nonverbală, dimensiunea verbală a competenţei de comunicare. Nu reiau aici
consideraţiile formulate în capitolul consacrat didacticii oralului. Subliniez doar speciile ce au
corespondent vizibil la nivelul scriiturii, mai exact descrierea şi naraţiunea.
Ghidat de această perspectivă, învăţătorul va putea corela, în cadrul aceleiaşi unităţi de
învăţare, secvenţe de lectură, de scriere şi de compunere orală centrate asupra aceluiaşi tip de text
(ex.: text descriptiv) sau asupra aceleiaşi probleme (ex.: dialogul sau personajul). O asemenea
abordare nu pretinde altceva decât reliefarea similitudinilor. Iată câteva exemple: „Vă aduceţi aminte
cum era descris, în poveste, obiectul/locul X?; Atunci când descriem, numim obiectul şi trăsăturile
lui, apoi arătăm părţile din care este compus şi trăsăturile lor şi aşezăm obiectul în spaţiu.” sau „Să
ne amintim care sunt părţile unui basm. Alegeţi un basm care v-a plăcut… Să-l povestim împreună.
Există un «la început» şi, după multe întâmplări, un «în sfârşit». Toate poveştile – fie ele scrise de
scriitori, spuse sau scrise de copii – au aceleaşi părţi…”.
În variantă schematică, modalităţile de corelare a activităţilor de scriere, lectură şi comunicare
orală pot fi reprezentate astfel:
PRODUCERE PRODUCERE
DE TEXT SCRIS DE TEXT ORAL
LECTURĂ LECTURĂ
PRODUCERE PRODUCERE
DE TEXT ORAL DE TEXT SCRIS
Fără îndoială, există şi alte moduri de a gândi activitatea de producere de text. Mă refer la
posibilitatea de a construi secvenţe de scriere integrate în interiorul unor activităţi consacrate
studiului limbii. Iată câteva exemple: a. scurte compuneri în care sensul figurat este tratat ca sens
propriu şi pus, în felul acesta, în evidenţă (ex.: „Portretul lui X, cel cu capul în nori”); b. texte scurte
construite în jurul unor cuvinte compuse, oferite de învăţător (ex.: „melcogar”, „elefantofurnică” etc.)
sau create de elevi (ex.: „capsec”, „flăcăriod”/ asteriod în flăcări, „exclasemn” /semn de
exclamaţie78), secvenţe ce permit familiarizarea elevilor cu una dintre modalităţile de îmbogăţire a
vocabularului; c. compuneri ce urmăresc fixarea conceptelor gramaticale (ex.: „Oraşul adjectivelor”;
„Grădina cu substantive”). În toate aceste cazuri însă, producerea de text nu mai este obiect, ci
mijloc al învăţării, orientat înspre familiarizarea sau fixarea unor categorii lexicale sau gramaticale.
2. Lectura programelor
78
„Cuvinte inventate” în Revista copiilor nr. 6/2006, Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, Cluj-Napoca, coord. Simona
Şogovan.
137
O lectură rapidă a programelor pune în evidenţă prezenţa a două zone de interes. prima este
denumită „organizarea textului scris” şi urmăreşte structurarea unor cunoştinţe şi strategii de
construcţie de text cu grad mare de generalitate. a doua grupează trei categorii de scriere, mai
precis scrierea funcţională, cea imaginativă şi scrierea despre textul literar.
Primul capitol abordează textul ca unitate, ca întreg ce presupune prezenţa unei
probleme/teme/idei centrale (numite, de cele mai multe ori, şi în titlu) şi textualizarea temei după un
model tripartit (introducere/început, mijloc/cuprins şi final/încheiere). tot în zona „organizării textului
scris” sunt aşezate şi o serie de aspecte legate de „estetica lucrării”.
Prezenţa modelului tripartit este expresia unei viziuni organice asupra textului, viziune pe care
şcoala a promovat-o timp de secole şi care îşi are originea în poetica lui aristotel. în programele
actuale, structurarea capacităţilor de a construi text după acest model este urmărită printr-un proiect
educativ îndelungat, ce depăşeşte graniţa primarelor. concretizarea lui impune nu numai lectura unor
texte-model, ci şi asimilarea unor strategii de redactare ce vizează crearea celor trei părţi şi
echilibrarea lor.
Prezint, în continuare, cu intenţia de a reliefa conţinutul programelor, prima circumscriere a
construcţiei tripartite, şi anume viziunea asupra tragediei, aşa cum apare ea în poetica. menţionez că
discursul despre rolul subiectului şi abordarea lui poate fi extrapolat din zona tragediei în cea a
textului epic şi, mai departe, în aria textului în general. menţionez, de asemenea, că, în pofida unor
perspective ce au pus în criză modelul aristotelic (contestarea ideii de întreg prin poetica
fragmentului sau a finalului deschis), importanţa asimilării tiparului la începutul şcolarităţii este
incontestabilă; şi asta pentru că orice remodelare a arhitecturii textuale are ca termen de referinţă
tiparul fundamental. închei cu sublinierea că, în aceeaşi viziune întemeietoare şi invulnerabilă,
subiectul textului este „cel dintâi şi cel mai de seamă element”:
„… subiectul e cel dintâi şi cel mai de seamă element al tragediei. aşa cum am stabilit,
tragedia e dar imitarea unei acţiuni complete şi întregi, având o oarecare întindere; căci s-ar
putea vorbi şi de un întreg lipsit de întindere.
întreg e ceva ce are început, mijloc şi sfârşit. început e ceea ce, prin natura lui, nu
urmează în chip necesar după nimic, dar care, mai curând sau mai târziu, e urmat neapărat
de altceva. sfârşit, dimpotrivă e ceea ce urmează obişnuit după altceva, fie în virtutea unei
necesităţi, fie a unei deprinderi. şi după care nu mai urmează nimic. mijloc e ceea ce urmează
după ceva şi e la rându-i urmat de altceva. pentru ca subiectele să fie bine întocmite, se cade
dar ca nici să nu înceapă, nici să sfârşească la întâmplare, ci să ţină seamă de principiile
arătate.
fiinţă sau lucru de orice fel, alcătuit din părţi, frumosul, ca să-şi merite numele trebuie nu
numai să aibă părţile în rânduială, dar să fie şi înzestrat cu o anumită mărime. într-adevăr
frumosul stă în mărime şi ordine…”79.
al doilea capitol al programelor cuprinde trei categorii textuale – scrierea funcţională, scrierea
imaginativă şi scrierea despre textul literar –, precum şi câteva din „speciile” subsecvente. acestea
sunt, la nivelul scrierii funcţionale, biletul, felicitarea, cartea poştală, invitaţia şi, facultativ, scrisoarea.
la nivelul scrierii imaginative, speciile didactice sunt compunerea cu suport vizual (ilustraţii şi benzi
desenate) sau verbal (cuvinte de sprijin, început şi final dat, plan de idei), pe de o parte, şi
compunerea liberă, pe de altă parte. în spaţiul scrierii despre textul literar, documentele şcolare
situează: răspunsul la întrebări şi formularea de întrebări privind conţinutul textelor studiate,
povestirea unor fragmente de text, realizarea planului de idei şi povestirea textului pe baza unui plan.
SCRIEREA/REDACTAREA
CLASA A II-A CLASA A III-A CLASA A IV-A
79
Aristotel, Poetica, „Cap. VII”, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965, pp. 62-63.
138
ORGANIZAREA Aşezarea corectă în Aşezarea corectă în pagină: Părţile componente ale unei
TEXTULUI pagină (data, plasarea titlului, folosirea compuneri: introducerea, cuprinsul,
SCRIS alineatul în scrierea alineatelor (actualizare). încheierea (actualizare). Planul iniţial
propoziţiilor, spaţiul Părţile componente ale unei al compunerii.
dintre cuvinte). compuneri (introducerea,
cuprinsul, încheierea).
SCRIEREA Biletul. Felicitarea, cartea poştală, Invitaţia, *scrisoarea.
FUNCŢIONALĂ *invitaţia.
SCRIEREA Alcătuirea unor Compunerea unor scurte Compunerea după un suport vizual
IMAGINATIVĂ scurte texte (3-7 texte (7-15 enunţuri) pe (actualizare). Compunerea după
enunţuri) pe baza baza unui suport vizual: plan dat (actualizare). Compunerea
unui suport vizual după o ilustraţie sau după după un plan propriu de idei.
(imagini, benzi un şir de ilustraţii, după Compuneri cu început/sfârşit dat
desenate) sau a benzi desenate; şir de (actualizare).
unui şir de întrebări. întrebări * pe baza unor Compunerea pe baza unor cuvinte şi
cuvinte de sprijin. a unor expresii date. Compunerea
Compunerea după plan de cu titlu dat. Compunerea narativă
idei. Compunerea cu liberă. *Compunerea narativă în care
început/sfârşit dat. se introduce dialogul.
SCRIEREA Formularea în scris a Povestirea scrisă a unor fragmente
DESPRE răspunsurilor la întrebări. din text (actualizare). Planul simplu
TEXTUL Povestirea scrisă a unor de idei (actualizare). Formularea de
LITERAR fragmente din text. Planul întrebări cu privire la conţinutul
simplu de idei. *Formularea textului. Planul dezvoltat de idei.
de întrebări cu privire la Povestirea unor texte de mică
conţinutul textului. întindere după un plan de idei
*Povestirea unor texte de *Transformarea textului dialogat în
mică întindere după un plan text narativ.
de idei.
Unele dintre speciile amintite mai sus devin parte a standardelor de performanţă. Lor li se
adaugă, cum e de altfel firesc, şi o serie de cerinţe de ordin lexical şi gramatical, asociate cu aspecte
ce ţin de suprafeţele textului (aşezare în pagină şi scris lizibil).
Conţinuturile programelor sunt situate sub incidenţa obiectivelor de referinţă; acestea vizează,
deopotrivă, structurarea unor capacităţi scripturale şi formarea de atitudini pozitive faţă de actul
scrierii.
Marea majoritate a capacităţilor formulate în documentele şcolare trimit la două dintre
dimensiunile competenţei de comunicare: dimensiunea lingvistică (lexic, aspecte legate de
construcţia propoziţiei şi frazei) şi dimensiunea textuală (povestire, naraţiune, argumentaţie/susţinere
a opiniei). Există, de asemenea, şi o capacitate ce face referire directă la componenta discursivă, şi
anume: elevii vor şti „să redacteze diverse texte de mică întindere adaptându-le destinaţiei şi
scopului comunicării”.
139
În privinţa atitudinilor, programele fixează două obiective: elevii vor fi capabili „să manifeste
interes pentru redactarea corectă şi îngrijită a compunerilor şi a textelor cu destinaţie specială” (clasa
a III-a) şi „să manifeste interes şi spirit critic faţă de redactarea diverselor tipuri de texte” (clasa a IV-
a).
3. Principii didactice
140
formulat în următorii termeni: 1. actul scrierii dobândeşte o altă finalitate, mai provocatoare decât cea
impusă de ecuaţia elev-text-învăţător şi 2. elevul câştigă o altă motivaţie pentru activitatea de
scriere, devenită o formă de exersare a unor situaţii prezente în lumea din afara şcolii sau, mai mult,
o formă de prelungire a activităţii şcolare în lumea din afara şcolii.
Orientată astfel, ora de scriere dobândeşte caracterul paradoxal al „jocului de-a scrisul”,
desfăşurat cu gândul că jocul poate deveni oricând realitate.
Diversificarea tipologiei textului scris. Noile orientări ale didacticii scrierii impun nu numai
diversificarea situaţiilor de comunicare, ci şi abordarea unor specii cât mai variate. Aceste specii sunt
grupate în documentele şcolare în trei categorii: scrierea funcţională, scrierea imaginativă şi cea
despre textul literar.
Înainte de construi scenarii adecvate categoriilor selectate de programe şi speciilor
subsecvente, subliniez necesitatea de a cizela, prin scriere, cunoştinţele şi capacităţile legate de
cele trei structuri textuale fundamentale – structura narativă, descriptivă şi argumentativă.
Dat fiind faptul că definirea acestor tipare s-a realizat în capitolul consacrat dimensiunii
textuale a competenţei de comunicare şi că a fost nuanţată în secvenţa focalizată asupra oralului,
formulez aici doar câteva consideraţii de ordin metodic.
Prima se referă la construcţia unor scenarii progresive, ce încep de la texte cu tipar structural
unic şi canonic – descriere nonliterară, naraţiune literară simplă, susţinere a unei opinii printr-un
singur argument – pentru a se trece apoi la producerea unor texte cu grad mai mare de
complexitate.
A doua subliniere se referă la prezenţa unor subiecte de redactare interesante, provocatoare
pentru elevi, alese în urma unor negocieri cu întreaga clasă sau, în cazul compunerii libere, alese de
fiecare elev în parte.
Menţionez, de asemenea, necesitatea structurării fişelor de control şi de evaluare, articulate
de la început, pe trei capitole – conţinut, dimensiunea verbală şi aspecte formale – şi nuanţate pe
măsura cizelării capacităţilor de scriere. Iată o modalitate de structurare a unor astfel de fişe în
funcţie de clasă:
141
E Conţinutul mesajului Componenta verbală Ortografie, punctuaţie şi
V - raportul temă – text - dimensiunea discursivă: raportul text – estetica lucrării
A - ordinea tratării temei situaţie de comunicare
L - prezenţa celor trei - dimensiunea textuală: structura textului
U părţi ale compunerii - dimensiunea lingvistică: calitatea şi
A - prezenţa intenţiei corectitudinea exprimării
R comunicării
E
C – Despre ce voi scrie? – Cui se adresează textul meu? Ţine el – Am respectat regulile de
O – Ce voi spune despre cont cei care îl vor citi? ortografie şi de
N temă? – Cum îmi organizez textul? Este el o punctuaţie?
T – În ce ordine? Cum voi naraţiune sau o descriere? – Am aşezat corect titlul şi
R începe? Cum voi – Care este vocabularul pe care îl voi textul în pagină?
O continua? Cum voi folosi? Cum formulez în propoziţii şi fraze
L încheia? ceea ce doresc să transmit?
– Cu ce scop transmit
mesajul?
Noile orientări ale didacticii redactării propun mai mult decât crearea unor contexte de scriere
diverse şi semnificante; ele urmăresc şi realizarea unor activităţi prin care scrisul să redobândească,
în şcoală, rostul său fundamental; acela de a numi experienţe, gânduri şi sentimente care ne „pre-
ocupă”; de a le numi, de a le conferi ordine şi expresivitate; de a le face, în mod autentic, ale
noastre, pentru a le putea, apoi, comunica altora. Şi în această comunicare a unui fapt considerat
important esenţial este, în primul rând, conţinutul mesajului şi nu aspectele lui formale („expresiile
frumoase”, ortografia, punctuaţia şi punerea în pagină).
Fără îndoială, perspectiva dihotomică asupra textului (conţinut şi formă) poate fi uşor
contestată, şi nu fără îndreptăţire. Prezenţa ei aici se justifică însă prin dorinţa de a evidenţia două
orientări didactice distincte – una centrată pe conţinut şi alta pe suprafeţe textuale – şi de a pleda
pentru preeminenţa primei direcţii.
Scopul argumentării nu este acela de a eluda importanţa suprafeţelor formale ale textului, ci
de a sublinia faptul că focalizarea excesivă a atenţiei pe regulile de ortografie, de punctuaţie şi pe
aşezarea în pagină reduce substanţial interesul elevilor pentru scriere şi deci şansele lor de a-şi
forma competenţa scripturală. Iar, din păcate, mesajele pe care le transmit, indirect, unele sarcini de
lucru indică supralicitarea aspectelor formale. Mă gândesc, în primul rând, la teme de tipul
„Construiţi, cu următoarele expresii, un text despre…”, teme ce presupun, greşit, că expresia ar
putea preexista conţinutului. Mă refer, de asemenea, la formele de evaluare punitivă, ce coboară
calificativul cu fiecare greşeală de ortografie şi la adnotările ce vizează prioritar modalităţile de
punere în text („Scrie mai frumos!, Fii atent la..!”); o categorie de intervenţii ce par să neglijeze
semnificaţia globală şi efectele de sens ale compunerilor. Or mesajele transmise de învăţător pe
aceste căi induc atitudini şi comportamente nedorite şi greu de corectat ulterior: anxietate în faţa colii
albe, decizia elevilor de a nu scrie tot ce au de spus, ci numai ceea ce este, cu siguranţă, „corect”,
sau preluarea, din comoditate, a unor stereotipuri lingvistice.
Evitarea unor asemenea distorsiuni se poate realiza printr-un demers didactic ce rămâne
aproape de firescul actului scrierii. Un asemenea parcurs impune prezenţa a două tipuri de strategii:
a. strategii ce permit alegerea unor subiecte „interesante”/„semnificante” din punctul de vedere al
elevului şi b. strategii orientate, în primele etape, înspre formularea completă, fie şi grosieră şi
incorectă, a mesajului şi numai ulterior înspre cizelarea suprafeţelor textuale. Întreaga metodologie a
142
scrierii imaginative include, de altfel, aşa cum se va vedea, secvenţe de alegere a subiectului şi
prezenţa momentelor de scriere liberă, de scriere fără constrângeri formale.
Pentru a nu încălca însă imperativele disciplinei referitoare la formarea respectului pentru
„cuvântul scris”, discuţia ce susţine demersurile concentrate asupra substanţei mesajului se cere
nuanţată. O primă subliniere vizează categoriile de scriere abordate prin acest tip de scenarii: e
vorba, mai ales, de scrierea imaginativă/creativă şi mai puţin de cea funcţională sau de scrierea
despre textul literar. O a doua se referă la locul pe care îl pot avea, în aceste scenarii, secvenţele
consacrate învăţării şi fixării regulilor de scriere corectă.
Abordate, în principal, în lecţiile de limbă, regulile pot fi reluate şi exersate prin completarea
unor fişe de lucru individuale, construite pentru a corecta greşelile identificate de învăţător în
compunerile elevilor; completarea acestor fişe poate fi realizată la începutul sau la sfârşitul orei de
scriere şi poate fi notată.
Tot la începutul sau în ultimele minute ale lecţiei pot fi aşezate, aşa cum am arătat, şi
microlecţiile consacrate „scrisului”. Proiectarea acestor secvenţe e bine să fie realizată pentru
perioade mari de timp (un semestru sau chiar un an), iar informaţiile să fie înregistrate sub forma
unor fişe/file ce vor compune, cu timpul, un dosar de scriere. Fişele vor conţine nu numai reguli de
ortografie şi punctuaţie, ci şi reguli de aşezare în pagină, consideraţii despre raportul dintre text şi
titlu, despre părţile compunerii şi proporţiile lor etc. Odată integrate în acest dosar – aflat la
îndemâna elevilor în toate orele de redactare –, regulile se presupun ştiute, iar abaterile pot fi
sancţionate. În opinia mea însă, în cazul compunerilor libere şi al textelor reflexive, penalizarea
greşelilor nu poate depăşi 15% din calificativ fără a trăda miza activităţii: aceea de a scrie pentru a
comunica gânduri, trăiri şi experienţe sau pentru a construi lumi imaginare.
Evaluarea variantelor finale. Evaluarea „produselor” scrierii pretinde elaborarea unor grile
structurate în funcţie de parametrii „speciei”, dar şi în funcţie de o serie de criterii generale. Aceste
criterii e bine să acopere cele trei dimensiuni ale componentei verbale a competenţei de comunicare
(discursivă, textuală şi lingvistică) şi să vizeze, în plus, conţinutul şi estetica textului scris.
Iată o variantă mai detaliată decât cea inclusă în fişele prezentate anterior:
1. criteriul conţinutului (textul este evaluat în funcţie de substanţialitatea mesajului, de
claritatea şi coerenţa ideilor, de relevanţa exemplelor, de expresivitatea imaginilor etc.);
2. criteriul discursiv sau pragmatic (textul este evaluat în funcţie de gradul de adecvare la
situaţia de comunicare presupusă de specie şi/sau fixată de elev sau de învăţător);
3. criteriul structurii textuale: textul este evaluat în funcţie de acurateţea modelului textual
dominant (narativ, descriptiv, argumentativ), dar şi, acolo unde e cazul, din perspectiva
macrocoerenţei (prezenţa celor trei părţi şi echilibrul lor, ordinea secvenţelor, calitatea introducerii şi
a încheierii);
4. criteriul lingvistic (textul este evaluat din punct de vedere lexical şi gramatical –
proprietatea şi varietatea termenilor, construcţia corectă a propoziţiei, frazei);
143
5. criteriul formal (textul este evaluat în funcţie de ortografie şi punctuaţie, aşezare în pagină,
lizibilitatea scrisului, calitatea ilustraţiei etc.).
În primele două clase, aceste criterii vor figura, în variante simplificate, în cadrul evaluărilor
orale realizate de învăţător şi elevi. Un comentariu cuprinzător va începe sau se va încheia cu o
apreciere globală – „Compunerea este bună/foarte bună…” –, susţinută de argumente organizate în
funcţie de parametrii numiţi mai sus, vizaţi prin întrebări: „Despre ce vorbeşte textul? Ce spune
despre temă? Pentru cine este scris? Cum este construit? etc.”
Spre finele clasei a II-a şi în clasele următoare, aceste criterii vor informa nu numai evaluările
orale realizate de învăţător şi de elevi, ci şi fişele de control şi de evaluare create pentru elevi. Ultima
categorie are rolul de a permite aprecierea riguroasă a compunerilor realizate de colegi, miză
formulată explicit în programa ultimei clase. Şi mă refer la obiectivul 4.6. („să manifeste interes şi
spirit critic faţă de redactarea diverselor tipuri de texte”) şi la una din activităţile corespondente
(„exerciţii de formulare a unor opinii şi puncte de vedere proprii referitoare la modul de redactare şi
de prezentare a textelor”).
Evaluarea textelor finite impune şi prezenţa unui dialog între învăţător şi elevi, materializat,
adeseori, sub formă de aprecieri/comentarii orale sau scrise. Pentru a nu trăda principiile ce au
prezidat acest capitol, comentariile învăţătorului ar trebui să se caracterizeze prin:
- preponderenţa sublinierilor valorizante faţă de cele negative;
- predominanţa remarcilor globale (referitoare la întregul text), faţă de cele punctuale
(referitoare la fragmente de text);
- predominanţa remarcilor explicative (ex.: „ai început/nu ai început bine textul pentru că…”),
faţă de remarcile injonctive (ex.: „rescrie/dezvoltă/adaugă…”);
- prezenţa unor remarci „implicative”, prin care învăţătorul se manifestă ca un cititor
interesat, captivat de compunere, şi nu doar ca un evaluator (ex.: „Am citit/ascultat cu plăcere
compunerea ta. Cel mai mult mi-a plăcut…”).
80
Ongstad, Sigmund, „Portofolio as «task archives» – some dilemmas”, în Sigmund Ongstad, Piet-Hein Van de Ven,
Irina Buchberger, Mother tongue didactik, an international study book, Trauner Verlag, Linz, 2004, pp. 108-110.
144
vizibilizeze un proces, un traseu de învăţare.
Didactica redactării se defineşte, la ora actuală, prin orientări diverse, individualizate în funcţie
de viziunea teoretică supraordonată şi de finalitatea atribuită actului scrierii. Unul din tablourile ce
reunesc formele de prezenţă ale scrierii şcolare este realizat de M. Le Bouffant. În cadrul lui, sunt
reunite trei perspective asupra scrisului, şi anume: 1. abordarea „expresivă”, 2. abordarea
„socializatoare” şi 3. abordarea „metodică”81.
Dincolo de caracterul amendabil al denumirilor, perspectivele circumscrise de cercetătorul
francez sunt, în opinia mea, valide, din două motive: ele integrează toate tipurile de scriere prezente
în programe (scrierea despre textul literar, scrierea imaginativă şi cea funcţională) şi permit
structurarea unor algoritmi didactici operaţionali, specifici fiecărui tip. Preiau, în consecinţă, modelul
şi îl adaptez în funcţie de programele primarelor.
145
parcurgerea unor etape distincte. Punctul de plecare îl reprezintă receptarea, nevalorizată didactic, a
unor creaţii epice, iar cel final constă în receptarea şi redarea unor texte epice cu sprijinul unui plan
de idei.
146
Prima variantă are, în pofida aparenţelor, un grad mai mic de dificultate; şi asta pentru că
aşază repovestirea în proximitatea textului şi nu impune efortul de esenţializare specific identificării
ideilor principale. Pledez pentru această variantă cu atât mai mult cu cât etapa anterioară – a
întrebărilor şi răspunsurilor – a permis familiarizarea elevilor cu structura narativă. Subliniez doar
necesitatea ca repovestirea scrisă să fie precedată de repovestirea orală şi să vizeze, la început,
fragmente de text şi nu texte întregi. Odată realizată această etapă, desfăşurată parţial în clasa a II-a
şi, de ce nu, la începutul clasei a III-a, se poate trece la realizarea repovestirii prin medierea planului
de idei.
A doua variantă elimină momentul repovestirii fără plan. În felul acesta, etapa verificării
comprehensiunii prin întrebări este urmată de momente didactice focalizate asupra planului simplu
şi, apoi, asupra planului dezvoltat de idei, pentru ca, în final, activităţile să urmărească transformarea
planului în povestire. Fixată prin repetarea întrebărilor, schema secvenţială a naraţiunii este, şi aici,
prezentă şi permite învăţătorului împărţirea textului în unităţi logice, unităţi la nivelul cărora vor fi
identificate, mai întâi, ideile principale şi, ulterior, şi ideile secundare. Iată, în schiţă, cele două
scenarii didactice desfăşurate pe parcursul claselor I-IV.
147
FORMAREA CAPACITĂŢII DE (RE)POVESTIRE
Varianta I Varianta a II-a
Momentele preliminare repovestirii scrise (clasele I şi Momentele preliminare povestirii scrise (clasa I şi a II-
a II-a a)
1. Receptare de text epic nevalorizată didactic 1. Receptare de text epic nevalorizată didactic
- finalitate: familiarizarea elevilor cu structura narativă - finalitate: familiarizarea elevilor cu structura narativă
canonică. canonică.
2. Receptarea textului şi verificarea comprehensiunii 2. Receptarea şi verificarea înţelegerii prin întrebări
prin întrebări ce urmează îndeaproape momentele ce urmează îndeaproape momentele naraţiunii
subiectului - finalitate: familiarizarea elevilor cu structura narativă
- finalitate: familiarizarea elevilor cu structura narativă canonică.
canonică.
Realizarea repovestirii scrise cu plan de idei (clasa a Realizarea repovestirii scrise cu plan de idei (clasa a
III-a şi a IV-a) III-a şi a IV-a)
1. Receptarea textului, verificarea comprehensiunii 1. Receptarea textului epic, verificarea
prin întrebări, împărţirea textului în unităţi logice şi comprehensiunii prin întrebări, împărţirea textului în
identificarea ideilor principale unităţi logice şi identificarea ideilor principale
- finalitate: planul simplu de idei. - finalitate: planul simplu de idei.
2. Receptarea textului, verificarea comprehensiunii 2. Receptarea textului, verificarea comprehensiunii
prin întrebări, împărţirea textului în unităţi logice şi prin întrebări, împărţirea textului în unităţi logice şi
identificarea ideilor principale şi secundare identificarea ideilor principale şi secundare
- finalitate: planul simplu şi dezvoltat de idei. - finalitate: planul dezvoltat de idei.
3. Transformarea planului dezvoltat de idei într-un şir 3. Transformarea planului dezvoltat de idei într-un şir
de enunţuri logice de enunţuri logice
- finalitate: repovestirea scrisă. - finalitate: repovestirea scrisă.
Ambele variante sunt construite în spiritul programelor; ele impun trecerea de la receptarea
textului epic la „(re)povestirea unor texte de mică întindere după un plan de idei”. Nu pot să nu
remarc însă o inadvertenţă a documentelor şcolare actuale, şi anume faptul că dezvoltarea planului
de idei „în şiruri de enunţuri cu înţeles logic” nu conduce la repovestire, ci la rezumat; or, rezumatul
este un tip de text prezent în programele de gimnaziu, realizarea lui fiind, din pricina proceselor de
esenţializare pe care le presupune, mult, mult mai dificilă decât redarea detaliată a textului prin
repovestire. În acelaşi timp însă, trebuie spus că, în cazul textelor foarte scurte, diferenţa dintre
rezumat şi povestire poate fi puţin vizibilă.
Prezint, în rândurile următoare, trei „reproduceri” ale unuia şi aceluiaşi text – un fragment din
Cartea cu Apolodor de Gellu Naum –, cu intenţia de a evidenţia prezenţa gradelor de dificultate
diferite ce separă cele trei modalităţi de redare a conţinuturilor. Situat în proximitatea textului prim,
actul repovestirii este mai accesibil decât construcţia planurilor de idei; procesul cel mai dificil este
reprezentat de realizarea planului simplu, iar extinderea în plan dezvoltat şi apoi în povestire
presupune un demers laborios secondat de relecturi succesive şi atente.
148
TEXTUL POVESTIREA PLANUL SIMPLU DE PLANUL
IDEI DEZVOLTAT DE IDEI
1
„La circ, în Târgul Moşilor, La circul din Târgul Pinguinul Apolodor Pinguinul Apolodor
Pe gheaţa unui răcitor, Moşilor trăia voios un trăia la circ. trăia la circ.
Trăia voios şi zâmbitor pinguin din Labrador.
Un pinguin din Labrador.
5
Colegii lui Apolodor Colegii lui Apolodor s- Colegii pinguinului s- Colegii pinguinului s-
S-au dus atunci la dirijor. au dus la dirijor. au dus la dirijor. au dus la dirijor.
Maestrul, de teamă Dirijorul l-a lăsat să Dirijorul l-a lăsat să
Maestrul Domilasolfa, ca Apolodor să nu plece în Labrador. plece în Labrador
În haina lui de catifea, moară de dor, l-a Îi era teamă să nu
I-a ascultat şi, gânditor, lăsat să plece la fraţii moară de dorul fraţilor
S-a aşezat pe-o canapea săi. săi.
Oftând: – «Sărmanul meu tenor
Se poate prăpădi de dor!
Să plece, deci, spre Labrador…»
Şi a plecat Apolodor…
Apolodor a plecat.
6
La început a fost uşor:
L-a dus spre nord, la dus în zbor Călătoria spre nord a
Un avion, un bimotor, făcut-o cu un avion
Şi, stând picior peste picior, bimotor. La început a Pinguinul a călătorit Apolodor a călătorit cu
Cânta, cânta Apolodor fost uşor. A stat picior pe un avion. un avion spre nord.
Cânta, cu glasu-i de tenor… peste picior pe Pe avion a cântat şi s-
Dar, între timp, înflăcărându-l centrul avionului şi a a zbenguit.
149
Ameţitorul peisaj, cântat.
Sări pe-o aripă, cu gândul
Să dea dovadă de curaj.
150
4.1.2. Idei principale şi secundare, planul de idei simplu şi planul dezvoltat
„Fiind odată împăratul păsărilor foarte bine dispus şi voind să ştie care dintre Dorinţa
supuşii sau supusele sale cântă mai frumos, mai plăcut şi mai fermecător, a dat împăratului
poruncă, în întreaga sa împărăţie, să se adune la curtea împărătească cei mai păsărilor
vestiţi cântăreţi ca să-i cânte la masă”. (Legenda privighetoarei)
Sintagma „idee principală” denumeşte informaţia cea mai importantă pe care autorul a
furnizat-o pentru a explicita subiectul. La ideea principală a textului se ajunge prin întrebări de tipul
„Care este lucrul cel mai important prezentat de autor în text sau fragment/paragraf?”. Ideea
principală se exprimă printr-un enunţ cât mai scurt, iar trimiterea, din întrebare, la autor este
esenţială pentru obţinerea informaţiei „textual importante”. Ideea principală a fragmentului din
Legenda privighetoarei poate fi formulată astfel: „Împăratul păsărilor a dorit să afle cine cântă cel mai
frumos”.
Sintagma „idee secundară” denumeşte informaţia sau informaţiile oferite pentru
explicitarea/nuanţarea ideii principale. Identificarea ideii secundare pretinde întrebări de tipul „Ce
informaţii există sau ce ni se spune despre ideea principală?”. Pentru fragmentul din Legenda
privighetoarei, ideea secundară poate fi formulată astfel: „Pentru aceasta (pentru a-şi realiza
dorinţa), împăratul a poruncit ca cei mai vestiţi cântăreţi să se adune la curte”.
Punerea corectă a întrebării nu asigură recunoaşterea „informaţiei textual importante”: o
capacitate determinată de vârsta şi de experienţa de lectură a elevului. Cititorii începători identifică,
adeseori, problema centrală a textului cu ideea care le provoacă interesul şi nu cu cea accentuată de
autor. Formarea capacităţilor de identificare şi de formulare a ideilor textual importante este, prin
urmare, o problemă de exerciţiu şi de timp, iar demersul didactic trebuie să aibă în vedere acest fapt.
Şi mă refer la: a. acceptarea răspunsurilor ce reţin informaţii contextual importante ca răspunsuri
posibile şi b. reluarea întrebărilor în vederea identificării datelor textual importante. Pornind de la
fragmentul citat anterior, elevii ar putea reţine informaţii contextual importante precum buna
dispoziţie a împăratului sau faptul că şi-a chemat supuşii să-i cânte la masă.
Identificarea ideilor principale este o operaţie ce depinde nu numai de cititor, ci şi de modul în
care sunt exprimate datele esenţiale ale textului (exprimare explicită sau implicită). Există
texte/fragmente care pun ideile principale în relief, texte care le ascund şi texte care nu au ca
organizator o idee principală. Mai mult, ideile principale, frecvenţa şi modul lor de ordonare sunt
dependente de statutul textelor (literar sau nonliterar) şi de tiparul lor textual (narativ, descriptiv,
151
informativ etc.)
Datorită acestui fapt, recomand ca identificarea ideilor principale să se realizeze pe texte a
căror structură este bine cunoscută elevilor şi unde ideile sunt exprimate explicit. Cu excepţia
textelor epice, mai accesibile în variantă literară, pentru celelalte categorii de texte recomand
registrul nonliterar. Exemplele de mai jos sunt dovada prezenţei unor grade de dificultate diferite în
înţelegerea secvenţelor descriptive şi informative literare vs. nonliterare şi susţin necesitatea
interogării textelor înainte de a le supune atenţiei elevilor.
152
geografie…, pentru a putea înţelege o poveste, un film etc.).
3. Fixarea algoritmului, de către învăţător, prin punctarea paşilor: „mai întâi am citit textul; apoi am
recitit textul şi am pus întrebarea…”
5. Discuţie cu întreaga clasă referitoare la situaţiile în care identificarea ideilor principale este
necesară.
Compunerea după un plan dat sau propriu este o strategie ce figurează în programele
claselor a III-a şi a IV-a, fiind integrată în aria reprezentată de scrierea imaginativă.
Citite din perspectiva compunerii de text original, programele actuale fac dovada convingerii
că, la primare, scrierea este un proces ce trebuie dublat de „suporturi”: suport vizual sau suport
153
textual (şir de întrebări, plan de idei, început şi/sau sfârşit dat, cuvinte şi expresii date). Mai mult,
aceleaşi documente presupun existenţa unei orientări lineare a scrierii imaginative: un proces ce
porneşte de la o temă şi presupune specificarea temei în plan de idei, textualizarea planului şi apoi
revizuirea textului.
Nu pot să nu remarc faptul că scrierea imaginativă se înscrie greu în linearitatea acestei
reprezentări didactice unidirecţionale şi coercitive. Incompatibilitatea este confirmată, de altfel, de o
serie de studii ce propun scenarii didactice laxe, în cadrul cărora creativitatea se poate manifesta.
Reţin, în acest sens, o întreagă orientare a didacticii redactării informată, deopotrivă, de studii de
critică genetică şi de psihologie cognitivă, orientare ce susţine non-linearitatea procesului scrierii şi
precaritatea „planurilor” premergătoare creaţiei de text82.
Dat fiind faptul că intenţia mea nu este aceea de a construi în marginea sau împotriva
programelor în vigoare, ofer, în cele ce urmează, etapele ce compun parcursul didactic linear cu
următoarea menţiune; valabilitatea lui se reduce la producerea de text nonliterar şi deci „necreativ” şi
nu poate fi extinsă asupra realizării unor compuneri libere, chiar şi atunci când acestea au structură
narativă dominantă. Afirmaţia are în vedere faptul că prezenţa planului dat de învăţător întregii clase
contravine funciar oricărui demers creativ, imaginativ, liber. În consecinţă, numai prezenţa unor
planuri individuale ar putea reduce tensiunea.
Iată etapele scenariului „compunerii după plan” în variantă tradiţională, un scenariu adecvat
numai construcţiei de text nonliterar:
a. „planificarea” (ce include activităţi de recuperare şi de structurare a cunoştinţelor pe care le
va conţine textul);
b. „textualizarea” (ce presupune activităţi de „linearizare” a cunoştinţelor recuperate şi
redactarea propriu-zisă);
c. „relectura” sau „revizuirea” (ce constă în reluarea textului în vederea ameliorării şi finalizării
redactării);
d. „controlul” (ce presupune un demers evaluativ şi reflexiv asupra întregului proces, repliere
ce poate determina eventuale reveniri asupra textului sau care poate influenţa activităţile viitoare).
Modelul celor patru etape informează corect producerea de text nonliterar (plasat integral în
regimul realului şi purtător al unui conţinut preexistent şi bine precizat), indiferent de structura
dominantă: dominantă informativă şi descriptivă (ex.: „Clasa noastră”), argumentativă (ex.: „Clasa
noastră e primitoare şi veselă pentru că…”) sau narativă (ex.: „Într-o zi, în clasa noastră…”).
Aşa cum se poate uşor anticipa, diferenţele în structurarea unor astfel de planuri sunt
generate, în primul rând, de specificul structurii textuale. Astfel, în cazul textului narativ, planul de
idei cuprinde expoziţiunea, intriga, desfăşurarea, punctul culminant şi deznodământul, primul şi
ultimul moment constituind introducerea, respectiv încheierea textului. În cazul textului descriptiv,
planul este mai lax: marginile textului sunt interşanjabile şi conţin numele obiectului şi o trăsătură
caracteristică, pe de o parte, şi aşezarea lui în spaţiu şi/sau în şirul unor alte obiecte similare, pe de
altă parte. În privinţa cuprinsului, acesta conţine aspectualizarea obiectului sau mai exact descrierea
părţilor ce îl compun şi/sau numirea proprietăţilor acestora. În situaţia în care învăţătorul doreşte să
iniţieze elevii în producerea unor scurte texte argumentative, acestea vor conţine teza (opinia
elevului) şi unul sau două argumente ce o susţin. Încheierea unui astfel de text este dificilă şi, la
această vârstă, facultativă, şi poate conţine contextualizarea opiniei sau relativizarea ei.
Într-o variantă sintetică ce reuneşte structura tripartită şi tiparele textuale clasice, planurile de
idei pot fi modelate după cum urmează:
82
Vezi, în acest sens, analiza modelelor cognitiviste realizată de A. J. Deschênes (Vers un modèle constructiviste de la
production de textes, în La production de texte, Vers un modèle d’enseignement de l’écriture, J. Y. Boyer, J. P. Dionne şi
P. Raymond (ed.), Montréal, Les Editions Logiques, 1995.); vezi, de asemenea, perspectiva didactică deschisă de Nancie
Atwell asupra activităţilor de scriere fără plan preliminar, activităţi în care structurarea şi restructurarea textului se
realizează prin ciorne succesive (In the Middle, New Understandings About Writing, Reading, and Learning, Portsmouth,
second edition, Heinemann, 1998).
154
PLAN DE IDEI
NARAŢIUNE DESCRIERE ARGUMENTAŢIE
Varianta I Varianta a II-a
INTRODUCERE Expoziţiune/situaţi Numirea Numirea Formularea opiniei
e iniţială obiectului şi a obiectului şi
unei relaţionarea lui
caracteristici
definitorii
CUPRINS Intrigă Aspectualizarea obiectului Argumentele ce o
Desfăşurare Părţile ce îl compun şi proprietăţi lor susţin
Punct culminant
ÎNCHEIERE Deznodământ/situ Plasarea Numirea unei Raportarea opiniei
aţie finală obiectului în caracteristici la altele referitoare
spaţiu şi/sau în definitorii a la aceeaşi
şirul unor obiectului problemă
obiecte de (eventual)
acelaşi tip
83
Pentru o abordare a activităţilor de scriere din perspectiva funcţiilor limbajului vezi Alina Pamfil, Elemente de
didactica redactării, în „Perspective”, 1/2000, pp. 2-24.
84
Pentru o discuţie mai nuanţată vezi şi Alina Pamfil, cap. „Scrierea” în Limba şi literatura română în gimnaziu,
Structuri didactice deschise, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000, pp. 95-129.
155
elementelor de construcţia comunicării: în mod curent, acest tip de text se numeşte „compunere
gramaticală” şi se asociază „compunerii lexicale”, specii didactice discutate în secvenţele anterioare.
Sub incidenţa abordării expresive se aşază, alături de compunerea liberă, şi speciile aşa-
numitei „scrieri reflexive”: naraţiunea personală şi jurnalul (jurnalul personal, jurnalul de lectură şi
jurnalul clasei). Aceste forme de prezenţă ale scrierii sunt, în opinia mea, necesare, datorită unor
valenţe formative indiscutabile. Şi mă refer nu numai la posibilitatea elevilor de a exersa forme de
expresie diverse, dar şi, sau mai ales, la posibilitatea de a vorbi despre ei înşişi şi, în felul acesta, de
a se cunoaşte.
85
Yves Reuter, Enseigner et apprendre à écrire, Construire une didactique de l’écriture, Paris, ESF éditeur, 1996 pp.
139-140.
86
„Poietica” sau „critica genetică” reprezintă numele unei abordări ce vizează studiul textului literar prin intermediul
analizei procesului de redactare. În consecinţă, orientarea presupune focalizarea interesului criticilor asupra manuscriselor
şi variantelor şi, mai departe, în amonte, asupra ciornelor, notelor, desenelor şi schemelor iniţiale, precum şi asupra
instrumentelor de scris, calităţii hârtiei sau caligrafiei (Jean Marie Rosier, Génétique, în Paul Aron, Denis Saint-Jacques,
Alain Viala (coord.), Le Dictionnaire du littéraire, Paris, PUF, 2002, pp. 255-256).
87
Lucy Mc.Cormick Calkins, Op. cit.; Nancy Atwell, Op. cit.; Janet Emig, Non-magical thinking: Presenting writing
developmentally in school, în Writing: the nature, development and teaching of written communication, vol. II, Lawrence
Erlbaum Associates, Hillsdale, NJ, 1982; Donald Graves, Writing: Teachers and Children at work, Heinemann
Educational Books, Portsmouh, 1983.
156
Alegerea temei şi, eventual, alegerea tiparului textual. Primul moment al scenariului didactic
aparţine integral elevilor (îşi aleg singuri tema în funcţie de preocupările şi de interesele lor) sau
învăţătorului şi elevilor (învăţătorul propune o temă generală, iar elevii o specifică în funcţie de
experienţa lor de viaţă, de lectură şi de scriere).
Acest mod de a deschide activitatea are în vedere următoarele considerente: substanţialitatea
mesajului scris este determinată de gradul de adecvare al temei la orizontul de aşteptare al elevilor,
la experienţa lor de viaţă şi de lectură sau, altfel spus, actul scrierii este autentic numai în măsura în
care subiectul ne interesează şi ne provoacă, numai în măsura în care, exprimând, putem să ne
exprimăm88. De aici şi necesitatea de a construi un spaţiu de libertate tematică în care să se poată
înscrie, cu uşurinţă, opţiunile elevilor.
Structurarea unui asemenea spaţiu se poate realiza prin evitarea temelor prea largi sau uzate
(ex.: „Cum mi-am petrecut vacanţa”, „Prima zi de şcoală”) şi prin înlocuirea lor cu subiecte alese de
elevi dintr-o listă creată la începutul semestrului (ex.: „Jocuri/locuri/vedete… preferate”,
„Şcoala/vacanţa ideală”, „Ghiozdanul/lipiciul/creionul perfect” etc.). O altă variantă constă în
impunerea unei teme generale („Iarna”, „Apa”, „Instrumentele de scris” etc.) şi în structurarea unor
secvenţe didactice în cadrul cărora elevii să poată ancora tema în propria lor experienţă de viaţă sau
de lectură. O asemenea secvenţă va fi deschisă de învăţător prin sugerarea modului în care tema
poate fi „adusă aproape”: „Eu, dacă ar trebui să scriu despre iarnă, aş descrie copacul pe care îl văd
de la fereastra camerei mele sau, poate, aş crea o poezie despre mănuşi: mănuşi de lână, de blană,
mănuşi primite şi pierdute, mănuşi cu un singur deget… Ar fi interesant, de asemenea, să scriu un
alt sfârşit pentru Fetiţa cu chibriturile sau, de ce nu, să scriu povestea celui mai frumos glob din
pomul meu de Crăciun. Da, povestea globului mi se pare cea mai interesantă! Voi scrie deci
povestea. Dar voi, despre ce aţi scrie?” După o astfel de intrare, învăţătorul va deschide discuţia cu
întreaga clasă şi va nota pe tablă titlurile/temele sugerate.
Activitatea de compunere poate fi modelată nu numai tematic, ci şi generic. În acest caz,
învăţătorul va orienta scrierea fie înspre specia pe care o vizează, fie înspre specii interesante din
punctul de vedere al elevilor (ex. parodia – „Scufiţa Roşie 2008” – sau textul de anticipaţie –„Elev în
clasa I. Planeta Pământ. 2100”). Orientarea se poate realiza explicit (ex.: „Astăzi vom „prinde” iarna
în imagini, vom crea tablouri din cuvinte/vom rescrie basmul…) sau implicit („Eu, dacă ar trebui să
scriu despre iarnă, aş descrie…”).
Alegerea perspectivelor din care va fi abordat subiectul poate fi precedată de secvenţe ce
urmăresc realizarea unor reţele lexicale; mă refer la constelaţii, la câmpuri, la liste sau bănci lexicale,
forme de corelaţie descrise în secvenţa consacrată lexicului.
În cazul compunerii libere, structura acestor reţele este dictată de caracteristicile subiectului şi
de gradul de libertate pe care învăţătorul doreşte să-l ofere elevilor, iar finalitatea constă în
extinderea şi nuanţarea reprezentării temei la nivelul vocabularului.
Prezint două liste lexicale orientative, proiectate pentru clasa a III-a şi a IV-a cu scopul de a
figura la începutul unor ore ce urmăresc realizarea unor poveşti cu pitici.
POVESTEA PITICULUI
Locuri Eroi Acţiuni Obiecte
o scorbură Piticul doreşte ceva… o baghetă fermecată
un nor o zână păţeşte ceva şi un bob de sare
un turn un copil - caută şi găseşte un creion
un dulap un alt pitic - se luptă şi învinge
un mâncător de pitici - vrăjeşte
88
Vezi în acest sens Nancie Atwell, In the Middle, New Understandings About Writing, Reading, and Learning, second
edition, Heinemann, Portsmouth, 1998, pp. 110-132, şi Lucy McCormick Calkins, The Art of Teaching Writing,
Heinemann, Portsmouth, New Hampshire, 1989, pp. 3-8.
157
şi
POVESTEA PITICULUI
Locuri Eroi Motivul acţiunii Acţiuni Obiecte Stări
o scorbură piticul doreşte ceva caută şi o baghetă e trist
un nor o zână primeşte ceva găseşte fermecată nu înţelege
un turn un copil află ceva se luptă şi o bocceluţă se miră
un dulap un alt pitic păţeşte ceva învinge un bob de sare se bucură
un pahar un uriaş vrăjeşte o pensulă îi e teamă
un degetar un mâncător un creion îşi face curaj
un penar de pitici e singur
Menţionez faptul că acest tip de reţele pot fi propuse de învăţător la începutul primei ore de
compunere, urmând ca fiecare elev să le refacă prin completare şi selecţie. După realizarea listelor
individuale, se poate trece direct la scrierea ciornelor sau, dacă învăţătorul consideră necesar, se
poate crea o secvenţă de reprezentare grafică a naraţiunii.
Desenul naraţiunii poate fi conceput metaforic, ca drum (o singură coală pe care elevul
reprezintă acţiunea ca şi călătorie prin poveste) sau ca succesiune de momente (coli numerotate ce
reprezintă, fiecare, unul din momentele centrale ale naraţiunii).
Reprezentările istoriei ca parcurs/drum sau ca succesiune/desfăşurare au rolul de a-i sublinia
dimensiunea temporală şi de a permite elevului să articuleze coerent momentele acţiunii.
La primele aplicaţii ale tehnicii (sfârşitul clasei a doua şi clasa a III-a), e bine ca învăţătorul să
participe la desenul drumului sau la stabilirea momentelor ce compun acţiunea. În clasa a IV-a elevii
pot crea singuri etapele acţiunii şi pot apela la banca lexicală a naraţiunii, dacă aceasta există.
Scrierea liberă şi prima ciornă. În scenariul didactic al orelor de compunere, al doilea moment
obligatoriu – după alegerea şi specificarea temei, urmată, eventual, de realizarea unor reţele lexicale
– îl reprezintă scrierea liberă (free writing).
Secvenţa constă în notarea liberă a ideilor, sentimentelor şi gândurilor pe care elevul le are în
legătură cu subiectul ales. Notarea se realizează pe o coală separată, în neordine, şi fără grija
respectării legilor de ortografie şi punctuaţie.
Construcţia acestui moment didactic se întemeiază pe analiza manuscriselor scriitorilor,
analiză ce demonstrează că primele etape ale scrierii creative se definesc prin emergenţa unor
gânduri şi imagini disparate şi prin notarea lor fidelă. Dincolo de capacitatea de a fixa ideile,
percepţiile, impresiile generate de subiect, scrierea liberă are şi rolul de a anula inhibiţia în faţa foii
albe. În clasa a II-a, când deprinderile de scriere sunt neconsolidate, scrierea liberă poate fi realizată
prin desen şi cuvinte. În acest caz însă, se va urmări ca elevii să nu insiste asupra desenului şi să-l
reducă la schiţă.
158
interesant. Abia aştept să-ţi citesc compunerea…”
Simularea are rolul de a ajuta elevii să poarte un dialog pe marginea temei. Pe măsura
familiarizării lor cu acest tip de abordare, învăţătorul va putea remodela dialogul prin introducerea
unor întrebări mai nuanţate, menite să permită clarificarea ideilor („Aş dori să aflu mai multe
despre…; ce vei spune despre…” etc.). În felul acesta secvenţa de scriere liberă – dificilă datorită
efortului de concentrare asupra temei – va fi substanţială şi va putea deveni nucleul următoarelor
ciorne.
Seria ciornelor succesive. Aşa cum se poate observa din descrierea etapelor anterioare,
primele momente ale orelor de compunere liberă sunt parcurse simultan de toţi elevii clasei. După
momentul scrierii libere însă, fiecare elev va avea propriul lui ritm de redactare.
Construcţia propriu-zisă a textelor va consta în reluarea şi dezvoltarea notiţelor de pe prima
coală, în variante succesive, până în momentul în care „autorul” consideră că a ajuns la varianta
finală.
Integrarea, în scenariul didactic, a ciornelor succesive are ca punct de plecare analizele unor
manuscrise, ce evidenţiază faptul că realizarea unui text literar presupune un efort de re-structurare
şi re-exprimare, gesturi concretizate în variantele intermediare ale textelor.
Din punct de vedere tehnic, ciornele vor fi realizate, fiecare, pe o altă coală, astfel încât elevii
să le poată mânui cu uşurinţă, iar învăţătorul să poată vedea metamorfozele textului. Pe parcursul
scrierii ciornelor, învăţătorul va urmări discret modul în care elevii îşi (re)construiesc compunerea. În
situaţia în care este solicitat pentru ajutor („Nu ştiu cum să încep/să închei/să exprim…”), va oferi, de
fiecare dată, mai multe soluţii („Ai putea să…, dar şi să…”), astfel încât intervenţiile sale în
construcţia compunerii să fie minime. Menţionez că, în acest moment al scrierii, parcurgerea şi
corectarea de învăţător a ciornelor nu este bine-venită; şi asta deoarece atenţia şi efortul elevilor
trebuie să rămână orientate prioritar asupra ideilor şi asupra exprimării acestora, şi nu asupra
corectitudinii scrisului. Subliniez, de asemenea, faptul că, în procesul de realizare a ciornelor,
comentariile constructive şi apreciative ale dascălului sunt esenţiale.
Varianta finală şi publicarea ei. Corectarea textului din punctul de vedere al ortografiei,
punctuaţiei şi aşezării în pagină face obiectul următoarei etape. Aceasta este deschisă, de fiecare
elev în parte, în momentul în care consideră că a încheiat „compunerea”. Acum, rolul învăţătorului
este acela de a corecta textul cu atenţie şi de a crea condiţii pentru „publicarea” lui.
„Publicarea” scrierii poate deveni, şi ea, un act de creaţie, în situaţia în care trecerea „pe
curat” a variantei finale se face în funcţie de dorinţa „autorului”: îşi alege singur tipul de coală, de
literă, culoarea cernelii, ilustraţia, modul de aşezare în pagină etc. În acest scop, învăţătorul va
preciza contextul în care urmează să apară textul (prezentare în clasă, în revista şcolii, la serbările
şcolii etc.) şi va pune la dispoziţia elevilor hârtie şi instrumente de scris dintre cele mai diverse. Mai
mult, el va asista elevii în realizarea editării, activitate ce poate fi transferată şi în orele de „educaţie
tehnologică”.
Din rândurile anterioare se poate uşor observa că modelul didactic pe care îl propun poate
conduce la decalarea, în timp, a activităţii elevilor, fapt ce ridică problema organizării timpului.
Decalajele sunt cauzate de prezenţa unor ritmuri de elaborare diferite şi pot fi soluţionate în două
moduri: a. elevii care ajung mai repede la varianta finală pot trece la scrierea unei alte compuneri,
urmând să editeze doar textul pe care îl consideră cel mai reuşit şi b. elevii care ajung mai repede la
varianta finală vor primi exerciţii de scriere creativă care să le permită, eventual, refacerea
compunerii.
159
În cadrul acestor ore, elevii pot alege nu numai textul, ci şi modul de prezentare: le pot doar
citi sau le pot spune înainte de lectură şi „povestea”: „M-am gândit să scriu despre… pentru că… Mai
întâi am avut în minte… apoi…”. În privinţa comportamentului „ascultătorilor”, aceştia vor fi îndrumaţi
să evalueze cordial şi constructiv compunerile colegilor. Pentru aceasta, la primele activităţi,
învăţătorul va modela un astfel de comentariu (ex.: „Am ascultat cu plăcere compunerea. Cel mai
mult mi-a plăcut…; am apreciat, în mod deosebit…”, dar şi „Aş fi dorit să aflu mai multe despre…”
etc.).
Evaluarea realizată de învăţător va avea loc la sfârşitul orelor dedicate unui compuneri sau, şi
mai bine, la sfârşitul semestrului. Cu acest prilej, elevii vor depune ambele portofolii – cel cu texte
„publicate” şi cel cu ciorne –, astfel încât aprecierile să poată viza atât procesul, cât şi rezultatele
scrierii.
Consideraţiile anterioare au avut în vedere crearea unor compuneri libere ce porneau de la o
temă dată (ex.: „Primăvara”, „Ghiozdanul ideal”, „Scrierea”), temă pe care fiecare elev o specifica şi
o trata, aşa cum s-a văzut, în manieră proprie. Dar compunerea liberă poate porni nu numai de la o
temă, ci de la un text literar. Modelul de construcţie a unui nou text pornind de la o creaţie deja
existentă este conturat de Ana Blandiana în Întâmplări din grădina mea, mai precis, în ultima poezie
intitulată semnificativ Planul. Construit pe un fir narativ trasat cu fineţe – apariţia lui Arpagic,
aventurile şi maturizarea lui –, volumul se termină cu o invitaţie adresată cititorului, şi anume de a
scrie întreaga poveste a familiei Pis; o poveste ale cărei personaje autoarea le şi conturează: „De-ar
fi fost după mine/ Eu aş fi scris/ O carte întreagă despre Familia Pis.//Pentru că sper că ştiţi/Că
Arpagic/Are un frate mai mic…”. Aşa apar, în „încheierea deschisă” a volumului, fraţii lui Arpagic –
Vulpici şi Albuţa –, veri primari cu Motoşel şi Botoşel – şi, odată cu ei, posibilitatea de a le imagina
„întâmplările”.
Scenariul unor ore de compunere structurate în această manieră este deopotrivă simplu şi
provocator. El pretinde lectura integrală şi aprofundată a textului, urmată de secvenţe de scriere prin
care, individual sau în grup, elevii încearcă să creeze „întreaga poveste”; o poveste ale cărei ton şi
ritm există deja, ale cărei personaje sunt deja prezente, dar ale cărei aventuri depind de imaginaţia
fiecărui copil.
Construite după „planul” Anei Blandiana, prin deschiderea finalurilor şi nu prin rescrierea lor,
compunerile ancorate în texte literare pot deveni exerciţii fascinante de creativitate, activităţi a căror
derulare se poate realiza conform etapelor specifice compunerii libere.
Exerciţii de creativitate. Producerea de text literar poate fi generată nu numai de prezenţa unei
teme sau a unei creaţii de autor, ci şi de prezenţa unor cuvinte sau structuri lingvistice. Există, în
acest sens, o întreagă direcţie a atelierelor de scriere ce susţine posibilitatea construcţiei unor texte
pornind de la cuvânt şi nu de la idee89. Reţin, din multitudinea sugestiilor didactice formulate în
cadrul acestei orientări, doar câteva şi sugerez lectura textelor semnate de Gianni Rodari90, de Irina
Petraş91 şi de Ana şi Mircea Petean92.
Binomul imaginativ denumeşte un tip de exerciţiu ce constă în generarea unui text pornind de
la două cuvinte foarte îndepărtate semantic (ex.: elastic şi căpşună, elefant şi eşarfă); compunerea
pretinde, în acest caz, crearea unor relaţii între cuvinte şi dezvoltarea acestor relaţii în interiorul unor
istorii/povestiri.
Ipoteza imaginativă presupune construirea unor texte ce reiau, într-o oarecare măsură,
formula ce a generat Metamorfoza lui Franz Kafka: „Ce s-ar întâmpla dacă …?”
89
Vezi, în acest sens, Odette et Michel Neumayer, Animer un atelier d’écriture, Issy-les-Moulineaux, ESF Editeur 2003,
dar şi Anne Roche, Andrée Guiguet, Nicole Voltz, L’atelier d’écriture; Eléments pour la rédaction du texte littéraire,
Paris, Armand Colin, 2006.
90
Gianni Rodari, Gramatica fanteziei, introducere în arta de a inventa poveşti, Bucureşti, EDP, 1980.
91
Irina Petraş, Fabrica de literatură urmată de mic dicţionar de teorie literară şi literatura lumii în repere cronologice,
Piteşti, Paralela 45, 2003.
92
Ana Petean, Mircea Petean, Ocolul lumii în 50 de jocuri creative, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005.
160
Textele cuvintelor inventate pretind construcţia unor compuneri libere – naraţiuni, descrieri etc.
– pornind de la un cuvânt nou (ex. „O istorie a maxifurnicilor”, „Ce este un cocoficus”, „Cum s-a
născut exclasemnul” etc.).
Animarea metaforelor sau a comparaţiilor este o tehnică ce constă în „reanimarea”, prin citire
ad literam, a comparaţiilor şi metaforelor uzuale. Pornind de la o asemenea reactivare, devine
posibilă povestea omului care voia să omoare timpul, a celui care umbla cu capul în nori sau
descrierea unor interioare vii, în care stau laolaltă uşi cu broaşte, scaune cu braţe, lămpi cu picior,
vaze cu gât etc.
Dezvoltarea competenţei scripturale, a creativităţii, dar şi a competenţei de lectură, se pot
realiza atât prin crearea unor texte originale, cât şi prin transformarea unor creaţii existente. În
aceste cazuri, întrucât materialul compunerii există deja, atenţia elevilor se poate focaliza asupra
problemelor de structurare a universului imaginar şi de expresie.
Dintre tehnicile de transformare a lumilor imaginare formalizate de Gianni Rodari reţin, pentru
caracterul lor provocator, modificarea conţinutului textelor (ex.: „Scufiţa albastră”), introducerea unor
elemente heterogene (ex.: apariţia Cenuşăresei în elicopter) şi realizarea „salatelor” de poveşti (ex.:
întâlnirea unor personaje din texte diferite).
Exerciţiile de transformare pot viza nu numai substanţa lumilor posibile, ci şi modalitatea de
construcţie a textului. Acest tip de activităţi pretinde atenţie şi rigoare, întrucât presupune analiza
atentă a textelor-suport şi planificarea strânsă a paşilor scrierii. Din seria lor amintesc doar
schimbarea regimului textelor (ex.: transformarea descrierii literare în descriere ştiinţifică),
parodierea unor texte narative (ex.: „Hänsel şi Gretel. 2008”) şi rescrierea unor secvenţe.
În legătură cu acest ultim exerciţiu de scriere, subliniez posibilitatea integrării lui în orele de
lectură, mai precis în secvenţele consacrate înţelegerii textului, precum şi multitudinea posibilităţilor
de aplicare: a. contragerea unor secvenţe epice (în idei principale şi secundare) sau descriptive
(reducerea unei descrieri ample la obiectul descris şi, eventual, la o trăsătură distinctivă); b.
amplificarea unor secvenţe (ex.: „Descrieţi cum arăta fata cea mică a împăratului, cea despre care ni
se spune că avea «părul cu totul şi cu totul de aur»”), c. umplerea unor „blancuri” din zone ale
nespusului (ex.: „Descrieţi cum arăta celălalt tărâm”) şi d. modificarea începutului sau finalului şi
discutarea efectelor pe care aceste modificări le au asupra textului93.
Deşi nu figurează explicit în programe, categoria scrierii reflexive este prezentă indirect în
documentele actuale, începând din clasa a III-a, prin „exerciţiile de povestire în scris a unor fapte şi
întâmplări personale”.
Sintagma „povestire a unor fapte şi întâmplări personale” corespunde unei categorii textuale
numite „naraţiune personală” (le récit de vie sau personal narrative), o categorie ce reuneşte
amintirile, mărturisirile, jurnalele intime şi autobiografiile.
Enumerarea evidenţiază faptul că naraţiunea personală nu poate fi redusă la compunerile cu
titlul „Cum mi-am petrecut vacanţa” şi că presupune realizarea unor activităţi de scriere variate,
precum redactarea unor file de jurnal, a unor fişe autobiografice sau, de ce nu, a unor autobiografii
imaginare. Prezenţa, în clasă, a acestor tipuri de texte este după părerea mea necesară în virtutea
valenţelor formative ale discursului autoreflexiv; scrierea lor oferă elevilor atât bucuria de a vorbi
despre ei înşişi şi, în felul acesta, de a se cunoaşte, cât şi posibilitatea de a descoperi şi exersa noi
forme de expresie.
Dintre tipurile de naraţiune personală prezente în didactica redactării reţin doar una singură,
preluată de la teoreticianul „pactului autobiografic”, Philippe Leujeune94 şi numită Îmi amintesc… E
93
Vezi şi Y. Reuter, op. cit., pp. 112-113.
94
Philippe Leujeune, Moi aussi, Seuil, Paris, 1986, pp. 224-234. Vezi şi Luc Colles şi Pierre Yerles, Le récit de vie en
classe de français, un parcours et ses enjeux, în „Enjeux”, 11/87.
161
vorba de un exerciţiu de retrăire a unor momente trecute, retrăire ce porneşte de la un suport
material (obiecte, cuvinte, care provoacă amintiri). Activităţile de acest tip pot avea durate variabile
(15-20 de minute), timp în care elevii, pornind de la un „pre-text” – „Atunci când văd un pisic/ aud un
claxon/ găsesc o mănuşă îmi amintesc…” –, redactează o scurtă compunere.
În situaţia în care activitatea urmăreşte structurarea unei naraţiuni coerente şi nu doar redarea
unui singur moment sau a unei stări izolate, activitatea de redactare poate cuprinde următoarele
etape:
1. anunţarea temei – „Un moment fericit” – şi reflecţia asupra temei: timpul de gândire va fi
precizat;
2. prezentarea orală a evenimentelor rememorate:
- evenimentele rememorate vor fi relatate colegilor de bancă;
3. redactarea textului pe ciorne succesive;
4. elaborarea textelor finale şi lectura lor;
- textele vor fi citite în perechi, obţinându-se feedbackul, şi apoi rescrise;
- textele vor fi citite, de cei care doresc, în faţa întregii clase, şi introduse în portofoliu.
Sub semnul naraţiunii personale se aşază şi jurnalul cu variantele sale didactice: jurnalul
personal, dar şi jurnalul clasei şi jurnalul de lectură. Prezenţa acestor tipuri de scriere reflexivă este
benefică atât din punctul de vedere al cizelării competenţei scripturale, cât şi, sau mai ales, din
punctul de vedere al dezvoltării personale a elevului. Şi asta indiferent de locul unde sunt scrise
(acasă sau la şcoală) şi indiferent de modul în care sunt valorizate (paginile lor pot fi rescrise în orele
de compunere sau de lectură, tot aşa cum pot rămâne neîmpărtăşite şi necizelate).
Jurnalul personal este un tip de text ce permite elevilor relatarea unor experienţe diverse şi
reflecţia asupra lor. Dată fiind deschiderea tematică extremă (întâmplări, observaţii legate de viaţa
celor din jur, vise, amintiri, dorinţe etc.), jurnalul poate fi văzut ca un cadru optim pentru cele mai
diverse exerciţii de scriere.
Prezenţa jurnalului în clasă – în situaţia în care învăţătorul doreşte să-i aloce câteva minute
săptămânal – impune măsuri ce urmăresc protejarea intimităţii expuse prin cuvânt. Iată câteva
reguli, formulate de Charles Temple şi Jean Gillet: 1. învăţătorul nu va citi paginile jurnalelor fără
acordul elevilor; 2. în cazul în care are acordul, nu va corecta eventualele greşeli de scriere; 3. într-o
oră specială, consacrată jurnalelor, elevii vor avea posibilitatea de a alege fragmentele pe care
doresc să le citească, dacă doresc să citească, sau de a rescrie unele secvenţe în vederea lecturii
lor95.
Menţionez că jurnalul personal poate fi prezent încă din clasa I, realizat fiind, mai întâi, prin
desene, apoi prin desene şi text, iar în cele din urmă numai prin text.
Jurnalul clasei este o variantă didactică mai uşor de gestionat şi pretinde notarea, la sfârşitul
săptămânii, a evenimentelor care au marcat viaţa clasei. Redactarea va purta de fiecare dată
semnătura unui alt elev sau, dacă învăţătorul doreşte, semnătura unui grup de elevi.
Jurnalul de lectură oferă posibilitatea înregistrării unui alt tip de experienţă; e vorba de
experienţa receptării textului literar, experienţă concretizată în reacţiile emoţionale şi în aventura
cognitivă pe care întâlnirea cu lumile ficţionale le face posibile. Mai mult, în situaţia în care este
corect orientat, jurnalul poate oferi elevului şi posibilitatea de a reflecta asupra propriului proces de
lectură şi de a-şi numi şi/sau interoga relaţia cu literatura.
Acest tip de text este, după părerea mea, formula didactică ce trebuie să înlocuiască
tradiţionalele „caiete de lecturi suplimentare”. Superioritatea „jurnalului” faţă de clasicele „caiete”
constă, paradoxal, în prestaţia „modestă” pe care o înregistrează; mă refer la faptul că scrierea nu se
mai doreşte expresie a unei lecturi aprofundate, ci valorifică doar lectura inocentă, naivă sau, altfel
spus, prima lectură.
Substanţa acestor jurnale o constituie reacţiile emoţionale, analogiile dintre evenimentele citite
95
Cf. Charles Temple şi Jean Gillet, Language and Literacy, A Lively Approach, Harper Collins College Publishers, New York,
1996, pp. 259-270.
162
şi experienţa de viaţă a cititorului, ipotezele legate de evoluţia posibilă a textului, precum şi corelaţiile
intertextuale.
O structură posibilă a unui jurnal de lectură poate alătura: 1. o filă cu lista cărţilor citite; 2. o filă
cu textele pe care elevul doreşte să le citească şi/sau care au fost indicate ca lecturi suplimentare; 3.
pagini de lectură datate; 4. o pagină liberă, la sfârşitul notelor despre un text, pentru comentariile
învăţătorului.
Fila cu lista cărţilor poate cuprinde, alături de autor şi titlu, numărul de pagini, data când a
început lectura şi când a fost încheiată, dificultatea cărţii şi o apreciere realizate pe o scală decisă de
clasă.
Filele cu note de lectură pot fi împărţite în două coloane. În acest caz, prima ar conţine citate
din text sau povestirea unor fragmente, iar a doua comentarii pe marginea lor. Aceste file pot fi
urmate de secvenţe ce conţin concluzii de lectură.
Concluziile de lectură pot fi organizate în jurul următoarelor trei întrebări – „Ce ai reţinut din
ceea ce ai citit?”, „Ce sentimente ţi-a provocat lectura?” şi „De ce ţi-ai amintit în timp ce ai citit
textul?” –, întrebări ce pot ghida, de altfel, şi redactarea filelor de jurnal.
În opinia mea, jurnalul de lectură poate fi prezent începând cu clasa a II-a, când reacţiile faţă
de text se vor reduce la un simplu răspuns la întrebarea „Ce ţi-a plăcut cel mai mult din ceea ce ai
citit? De ce?”
163
Scenariul didactic pe care îl schiţez în continuare vizează cunoaşterea şi producerea de text
procedural, categorie în care se înscriu reţetele de bucătărie, instrucţiunile de folosire ale unui
obiect, dar şi listele de reguli ale jocurilor.
Activitatea propriu-zisă
a. alegerea, împreună cu elevii, a unui joc cu reguli „nescrise” (ex.: regulile jocului „de-a v-aţi
ascunselea”);
b. împărţirea clasei pe grupe (doi-patru elevi) şi elaborarea textului;
c. lectura textelor în paralel şi pe secvenţe; discutarea diferenţelor care apar, a motivelor pentru
care apar şi alegerea celor mai bune variante.
Etapele acestui scenariu pot servi ca punct de plecare în proiectarea lecţiilor ce vizează
cunoaşterea şi redactarea marii majorităţi a speciilor scrierii funcţionale.
SARCINI ŞI TEME
Studenţii sunt invitaţi să studieze capitolul şi să încerce să găsească corelaţii
pertinente cu informaţiile prezentate în capitolele anterioare. Observaţiile studenţilor vor fi
discutate la a doua întâlnire tutorială sau în programul de consultaţii.
164
III. Anexe
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.
METODICA/DIDACTICA LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE……………………..……... p. 8
1. Aria şi statutul didacticii limbii şi literaturii române
2. Specificul didacticii limbii şi literaturii române
3. Subdomeniile disciplinei
4. Lucrare de verificare
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.
PROGRAME ŞCOLARE ŞI PROIECTE DIDACTICE……………….……..……………….. p. 15
1. Repere curriculare
2. Nivelurile planificării
3. Proiectarea lecţiei
4. Modele de proiectare a lecţiei şi secvenţei de lecţie
5. Lucrare de verificare
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4.
FORMAREA COMPETENŢEI DE COMUNICARE………………………………………........ p. 32
1. Modelul comunicativ şi competenţa de comunicare
2. Componenta verbală a competenţei de comunicare
3, Principiile didacticii comunicării
4. Lucrare de verificare
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5.
DIDACTICA CITIT-
SCRISULUI…………………………………………………………………………………………... p. 91
1. Lectura programelor
2. Principii didactice şi activităţi ilustrative
3. Învăţarea citit-scrisului: corelaţii şi etape
4. Lucrare de verificare
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6.
SCRIEREA…………………………………………………………………………………………… p. 134
1. Direcţiile didacticii redactării
2. Lectura programelor
3. Principii didactice
4. Metodologia activităţilor de scriere
5. Lucrare de verificare
165
166
BIBLIOGRAFIA COMPLETĂ A CURSULUI
*** Gramatica limbii române, I, Cuvântul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, pp. 289.
„Perspective”. Revistă de didactica limbii şi literaturii române, editată de ANPRO (Asociaţia
Naţională a profesorilor de limba română „Ioana Em. Petrescu”), Cluj-Napoca.
Adad, Danièle şi Patricia Richard-Principalli, Lire pour écrire. Écrire pour grandir. Mener des
projets d’écriture avec des enfants de 3 à 11 ans, Chroniques sociales, Lyon, 2007.
Adam, J.-M. , Les textes: Types et prototypes, Nathan, 2001.
Almasi, J.F., „A New View of Discussion”, în Linda B. Gambrell şi Janice F. Almasi (ed.),
Fostering Engaged Reading, Newark, Delaware, International Reading Association, 1996.
Aristotel, Poetica, „Cap. VII”, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965.
Baloche, Lynda A., The Cooperative Classroom. Empowering Learning, New Jersey, Prentice-
Hall, 1998.
Barbu, M. (coord.), Metodica predării limbii şi literaturii române; învăţământ primar, Craiova, Ed.
Gheorghe Alexandru, 2003.
Barbu, Marian (coord.), Metodica predării limbii şi literaturii române; învăţământ primar,
Craiova, Ed. Gheorghe Alexandru, 2003, pp. 105-111.
Béguelin, Marie-José (coord.), De la phrase aux énoncés : grammaire scolaire et descriptions
linguistique, Bruxelles, De Boeck-Duculot, 2000.
Bidu-Vrâmceanu, Angela et alii, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira, 2001.
Chelebourg, Cristian şi Francis Marcoin, La littérature de jeunesse, Paris, Armand Colin, 2007.
Collès, Luc et alii (coord.), Didactiques des langues romanes, Bruxelles, De Boeck-Duculot, 2000)
Cornaire, C., Laude, G., Le point sur la lecture, Paris, CLE International, 1999.
Cuq, Jean-Pierre (coord.), Dictionnaire de didactique du français, Paris, CLE International, 2003,
De Peretti, A., Legrand, J-.A., Boniface, J., Tehnici de comunicare, Trad. G. Sandu, Iaşi, Polirom,
2001.
Delors, J. (coord.), Comoara lăuntrică. Raport către UNESCO al Comisiei internaţionale pentru
educaţie în secolul XXI, Iaşi, Polirom, 2000.
Dolz, J., B. Schneuwly; Pour un enseignement de l’oral, Initiation aux genres formels à l’école,
ESF, Paris, 1998.
Dornan, R., Lois Matz Rosen şi Marilyn Wilson, Selecting, Assessing, and Introducing Texts and
Materials, în Multiple voices, multiple texts, Reading in the secondary content areas,
Boynton/Cook Publishers, Heinemann, Portmouth, NH, s.a.
Fayol, M., J. David, D. Dubois, M. Rémond (coord.), Maîtriser la lecture, Poursuivre
l’apprentissage de la lecture de 8 à 11 ans, f. l., Editions Odile Jacob, 2000.
Férreol, G., N. Flageul, Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, trad, Ana Zăstroiu, Iaşi,
Polirom, 1998.
Gambrell, L.B., J.F. Almasi (coord.), Lively Discussions! Fostering Engaged Reading, IRA
Publications, 1996.
Giasson, J., La compréhension en lecture, Bruxelles, De Boeck-Wesmael, 1990.
Goia, Vistian, Didactica limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi liceu, Cluj-Napoca, Ed.
Dacia, 2002.
167
Goia, Vistian, Literatura pentru copii şi tineret; modele formative, Cluj-Napoca, Editura Napoca
Star, 2000
Hanauer, David Ian, Poetry Reading and Group Discussion, în Rosalind Horowitz (ed.), Talking
Texts, How Speech and Writing interact in School Learning, Mahwah, New Jersey, London,
Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 2008,
Ionescu-Ruxăndoiu, L., Conversaţie – discuţie – dialog, în Limba şi literatura română, nr. 1, 2001.
Jakobson, R., Le langage commun des linguistes et des antropologues, în Essais de linguistique
générale (trad. N. Rouwet), Paris, Les Editions de Minuit, 1963
Léon, Renée, Dire, lire, écrire au jour le jour. Plus de 100 ateliers quotidiens pour les cycles 2 et
3, Paris, Hachette Livres, 2008.
Mih, Viorel, Înţelegerea textelor. Strategii şi mecanisme cognitive. Aplicaţii în domeniul
educaţional, Cluj-Napoca, Editura ASCR, 2004.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Curriculum naţional
pentru învăţământ obligatoriu, Cadru de referinţă, Bucureşti, 1998.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Ghid metodologic pentru
aplicarea programelor de limbă şi literatură română – învăţământ primar şi gimnazial, Bucureşti,
2000.
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Programe
şcolare revizuite, Limba şi literatura română, clasele I – a II-a, Bucureşti, 2003. (Programa a fost
aprobată prin Ordin al Ministrului Educaţiei nr. 4686 / 05.08.2003).
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Programe
şcolare pentru clasa a III-a, Limba şi literatura română, Bucureşti, 2004. (Programa a fost
aprobată prin Ordin al Ministrului Educaţiei nr. 5198/ 01.11.2004).
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Programe
şcolare pentru clasa a IV-a, Limba şi literatura română, Bucureşti, 2005. (Programa a fost
aprobată prin Ordin al Ministrului Educaţiei nr. 3919/ 20.04.2005).
Moirand, S., Enseigner à communiquer, Hachette, Paris, 1990.
Molan, V., Bizdună M., Didactica limbii şi literaturii române, MEC, PIR, 2006;
Morais, José, L’art de lire, Paris, 1997, Editions Odile Jacob.
Nagy, W., Teaching Vocabulary to Improve Reading Comprehension, Newark, Delaware,
International Reading Association, 1988.
Nuţă, S., Metodica predării limbii române în clasele primare, Bucureşti, Ed. Aramis, 2000.
O’Sullivan, T., J. Hartley ş.a., Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale
(trad. Monica Mitarcă), Iaşi, Polirom, 2001
Ogle, D., „K-L-W: A Teaching Model That Develops Active Reading of Expository Text”, în The
Reading Teacher, 39/1986, pp. 564-570.
Ollila, Lloyd Q. Home and School Together, Helping Beginning Reader Succeed, în S. Jay
Samuels, Alan E. Farstrup, What Research Has To Say About Reading Instruction, International
Reading Association, Newark, Delaware, 1996.
Ollila, Lloyd Q., Margie I. Mayfield. Home and School Together Helping Beginning Readers
Succeed, în S. Jay Samuels, Alan E. Farstrup, What Research Has to Say About Reading
Instruction, Newark, Delaware, International Reading Association, 1996.
Ongstad, Sigmund, Piet-Hein Van de Ven, Irina Buchberger, Mother tongue didactik, an
international study book, Trauner Verlag, Linz, 2004.
168
Pamfil, A., Didactica oralului în Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice
deschise, Paralela 45.
Pamfil, A., Limba şi literatura română în şcoala primară. Perspective complementare, Piteşti, Ed.
Paralela 45, 2009.
Pamfil, A., Didactica limbii române pentru învăţământul în limbile minorităţilor naţionale, Ed.
Cluj-Napoca, Dacia, 2000.
Pamfil, A., Discursul descriptiv – contur teoretic şi didactic în „Perspective”, nr. 1 (16), 2008.
Păuş, V.A., „Dezvoltarea competenţelor de comunicare în Aria curriculară limbă şi comunicare”,
în Perspective. Revistă de didactica limbii şi literaturii române, 1/2001, pp. 7-13.
Pierce, K.M., K.J., Gilles; eds. Cycles of Meaning: Exploring the Potential of Talk in Learning
Communities, Portsmouth, NH., Heinemann, 1993.
Sâmihăian, F., Norel, M., Didactica limbii şi literaturii române I, MEC, PIR, 2005.
Simard, C., Eléments de didactique du français langue première, Montréal, De Boeck, Lancier,
1997.
Steele, J.L., K.S. Meredith, Ch. Temple, Un cadru pentru dezvoltarea gândirii critice la diversele
materii de studiu. Ghidul I, 1998.
Şerdean, Ioan, Didactica limbii şi literaturii române în învăţământul primar, Bucureşti, Ed. Corint,
2002.
Şogovan, Simona (coord.), Revista copiilor nr. 6/2006, Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, Cluj-
Napoca,
Temple, Charles şi Jean Gillet, Language and Literacy, A Lively Approach, Harper Collins College
Publishers, New York, 1996.
Treville, M.-C., L., Duquette, Enseigner le vocabulaire en classe de français, Hachette, Paris,
1996.
Zerbato-Poudou, Marie-Thérese, Apprendre a écrire de la PS a la GS, Paris, Retz, 2007.
169
GLOSAR
modelul textual narativ este unul dintre modelele prototip de structurare a unui text. În centrul lui se
află acţiunea pe care cititorul o parcurge pe măsură ce lectura avansează. Este reprezentat, în
varianta canonică, prin următoarele „momente ale acţiunii”: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea,
punctul culminant şi deznodământul. Întrebările ce pun în evidenţă această structură sunt întrebările
specifice dezvoltării acţiunii: „Cum stau lucrurile la început? Ce s-a întâmplat, ce le-a schimbat
cursul? Ce a urmat după aceea? Cum stau/au ajuns să fie lucrurile la sfârşit?”.
modelul textual descriptiv este unul dintre modelele prototip de structurare a unui text. În centrul
lui se află un obiect reprezentat prin procese de aspectualizare şi relaţionare; un tip de reprezentare
ce ţine privirea pe loc în timp ce lectura avansează. În varianta canonică, modelul conţine o temă-
titlu, echivalentă cu obiectul descris.
modelul textual argumentativ este unul dintre modelele prototip de structurare a unui text. El are o
structură orizontală şi conţine, la nivel minimal, o teză şi argumentele/susţinerile care o întemeiază.
Întrebările pentru teză sunt: „Ce crezi/consideri/afirmi în legătură cu…?” şi „De ce crezi/afirmi/spui
acest lucru?” sau „Cum îţi susţii afirmaţia?”.
competenţa de comunicare este un modus operandi: „nu este o reproducere a itemilor aflaţi în
memorie, ci un set de strategii sau de procedee creative ce permit înţelegerea valorii elementelor
lingvistice în context, o abilitate de a participa la discurs, fie el vorbit sau scris, printr-o desfăşurare
abilă (skillful) a cunoştinţelor despre funcţionarea limbajului”. Competenţa de comunicare „nu rezidă
în resursele (cunoştinţele, capacităţile…) ce trebuie mobilizate, ci în mobilizarea însăşi a acestor
resurse. Competenţa ţine de ordinea lui «a şti să mobilizezi» (savoir mobiliser)”.
activităţile de structurare/asimilare de cunoştinţe şi capacităţi urmăresc învăţarea unor date,
concepte şi strategii ce permit înţelegerea şi abordarea fenomenului lingvistic şi a fenomenului
literar. În această categorie se înscriu: lecţiile/secvenţele de lecţii ce transmit informaţii şi/sau
urmăresc formarea conceptelor; lecţiile ce vizează formarea unor capacităţi, învăţarea unor strategii.
activităţile de comunicare globală vizează actualizarea şi orchestrarea cunoştinţelor şi
capacităţilor sau, altfel spus, exersarea şi cizelarea competenţei de comunicare. În această
categorie se înscriu: activităţile de exprimare orală, activităţile de lectură şi de producere de text
nonliterar sau de text literar; activităţile de lectură şi de interpretare a textului literar epic sau liric.
competenţa de comunicare este definită ca modus operandi, ca mod de a actualiza şi de a
orchestra cunoştinţe şi capacităţi în vederea realizării înţelegerii/comprehensiunii şi producerii de
text. Resursele competenţei sunt reprezentate de cunoştinţe şi de capacităţi. Mai mult, în seria lor
pot fi incluse şi atitudinile.
cunoştinţele propriu-zise (savoirs) pot fi definite prin sintagma „a şti că” şi sunt exprimate în
obiective ce vizează asimilarea de informaţii verbale (ex.: la sfârşitul lecţiei elevii vor şti să
definească noţiunea de predicat; să indice caracteristicile unui text narativ; să scrie corect
ortogramele).
capacităţile (savoir-faire) sunt echivalente cu aşa-numitele cunoştinţe procedurale – „a şti cum” –,
cărora li se alătură cunoştinţele contextuale/pragmatice – „a şti unde, când şi de ce” să foloseşti
conceptele/tehnicile cunoscute (ex.: a şti cum şi de ce povestim, a şti cum să analizăm substantivul
sau adjectivul, a şti să identificăm ideile principale ale unui text etc.).
170