Sunteți pe pagina 1din 40

Cuprins:

Introducere în temă ..................................................................................................... 2


Capitolul I. Abordări teoretice ale conceptului de stres
1.1. Stres. Delimitări conceptuale ............................................................................ 5
1.2. Modele şi teorii ale Stresului ............................................................................ 7
1.3. Consecinţele stresului asupra sănătăţii individului ......................................... 16
Capitolul II. Mediul penitenciar
2.1. Caracteristicele mediului penitenciar ................................................................ 19
2.2. Specificul relaţiei dintre deţinuţi ....................................................................... 21
Capitolul III. Design-ul experimental
3.1. Obiectul și scopul cercetării, ipoteză și obiective............................................... 25
3.2. Experimentul de constatare................................................................................. 25
3.2.1. Descrierea instrumentului de investigare.......................................................... 25
3.2.2. Procedura administrării.................................................................................... 26
3.2.3. Rezultatele cercetării....................................................................................... 26
Concluzii ................................................................................................................... 32
Recomandări .............................................................................................................. 34
Résumé ...................................................................................................................... 38
Bibliografie ................................................................................................................ 39
Anexe ........................................................................................................................ 40
Introducere
Actualitatea şi gradul de studiere a temei
Deoarece stresul prin efectele negative asupra funcţionalităţii generale şi asocierea acestuia cu alte
tulburări, cum ar fi cele anxioase, abuzul de substanţe chimice, constituie principala cauză de
îmbolnăvire, în ultima perioadă specialiștii îi acordă o atenție deosebită. Cu toate acestea
problematica stresului rămâne a fi în continuare una cotroversată. Conceptul de stres este puternic
ancorat în limbajul cotidian, acest fenomen devenind atât de popular (cu sens de ”cunoaștere
comună”) încât se uită că, de fapt, are o bază ştiinţifică solidă, că a inspirat numeroase cercetări şi a
consolidat o alianţă adesea ignorată între medicină şi psihologie.
Primele formulări teoretice şi experimentale au fost elaborate de Hans Hugo Bruno Selye acum o
jumătate de secol (1935). De la munca de pionierat a lui Cannon, W. şi Selye, H. până în prezent s-a
acumulat un număr impresionant de date, cercetări, monografii. Doar Selye a scris peste 30 de cărţi
şi 1500 de articole. Nota comună a diverselor studii este afirmarea gradului redus de concordanţă şi
acord în definirea şi înţelegerea stresului.
Este important să menționăm că există puține studii, în Republica Moldova chiar nici unul, care să
cerceteze stresul la persoanelor din mediul carceral, iar cele care există sunt focalizate cu precădere
asupra cercetării stresului ocupațional la angajații din penitenciar, altfel stând lucrurile când este
vorba de condamnați (deținuți). Dacă prima categorie are alternativa și posibilitatea de „a merge”, a
se angaja într-un mediu mai puțin stresant, deținuților această posibilitate le lipsește până la ispășirea
pedepsei. Cunoscând consecințele negative ale stresului pe termen lung, inclusiv că există
posibilitatea dezvoltării Sindromului de Stres Post-traumatic, deseori când deținutul se liberează din
locurile de detenție este mult prea târziu ca să se mai poată face ceva.
Obiectul de studiu al prezentei cercetări îl constituie particularităţile manifestarii stresului la
tinerii deţinuţi supuşi violenţei.
Ipoteza cercetării: Presupunem că la deținuții supuși violenței stresul se manifestă la un nivel mai
înalt de percepție decât la ceilalți deținuți.
Scopul lucrării constă în studierea manifestării stresului la tinerii deţinuţi supuşi violenţei.
În funcţie de scopul preconizat ne propunem să realizăm următoarele obiective:
O1 Analiza abordărilor teoretice ale stresului;
O2 Descrierea mediului penitenciar şi a relaţiilor dintre deţinuţi
O3 Elaborarea ipotezei;
O4 Selectarea metodelor necesare cercetării;
O5 Identificarea eşantionului experimental;

2
O6 Aplicarea pe eşantionul supus cercetării a Chestionarul Perceived Stress Questionnaire (Scala
de percepţie a stresului);
O7 Prelucrarea cantitativă şi calitativă a datelor.

Bazele metodologice și teoretice ale cercetării. În vederea atingerii obiectivului investigat,


urmărind abordarea graduală a problemelor enunţate, în procesul elaborării lucrării de faţă a fost
selectat material cu privire la Stres şi cel referitor la specificul mediului penitenciar şi relaţiile dintre
deţinuţi.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării îl constituie:
1. Modelul cauzal şi teoria stimulilor (Cohen, Adolf Meyer, Holmes şi Rahe, Spielberger,
Rapaport, Toffler etc.),
2. Modelul Interacţional al stresului şi teoria tranzacţională ( Lazarus, Folkman, Ferguson etc.),
3. Material din psihologia judiciară, precum şi alte date ce ţin de ştiinţele socioumane care au fost
puse la baza studiului. Atenţionăm asupra faptului că metodele, tehnicile, procedeele folosite au
fost determinate de specificul fenomenului supus studiului care implică atât dimensiunea
psihologică, cât şi aspecte juridice – cu precădere cele specifice mediului carceral. Prin urmare,
investigarea problemei în cauză s-a bazat pe studierea materialului teoretico-ştiinţific existent
în domeniu, folosind în plan diacronic şi sincronic, diverse metode generale şi speciale,
respectiv:
− Metoda analizei logice (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare) utilizate constant
pe tot parcursul lucrării;
− Metoda analizei comparative, folosită cu incidenţă maximă în vederea stabilirii gradului de
percepere a stresului la cele două categorii de deținuți – castele nesupuse violenței pe de o parte, şi
casta umiliților pe de altă parte;
− Metode statistice (testul „t-student” și „compararea caracteristicilor calitative”), folosite în vederea
elucidării caracterului cantitativ-calitativ al nivelului de stres perceput la ambele categorii de
deținuți.
Metoda de investigare
Chestionarul Perceived Stress Questionnaire (Scala de percepţie a stresului), elaborat de
Levenstein şi colaboratorii în 1993
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării.
Importanţa teoretico-aplicativă a studiului întreprins este argumentată de:

3
Valoarea teoretică a lucrării rezidă în completarea cercetărilor teoretice existente în domeniu cu
rezultate privind manifestrea stresului la deținuți și elucidarea premiselor problemei investigate.

Valoarea practică a lucrării se exprimă prin evaluarea nivelului de stres perceput la persoanele din
mediul carceral și stabilirea castelor a căror nivel de stres este mai ridicat în vederea orientării
activităților de profilaxie și intervenție asupra categoriilor corespunzătoare de deținuți.

Pornind de la considerentele enunţate anterior, ne exprimăm speranţa ca lucrarea va contribui la


elaborarea și/sau adaptarea unor tehnici, metode, programe adecvate acestui tip de mediu care să
reducă stresul deţinuţilor dar și să-l prevină, de asemenea să-şi găsească un loc însemnat în
biblioteca specialiştilor şi lucrătorilor practici dar şi a studenţilor, masteranzilor care vor continua să
studieze acest fenomen.

Concepte cheie:
Stres - „stare de tensiune, disconfort, încordare, determinată de agenții afectogeni cu semnificație
negativă, de frustrare sau de reprimare a unor motivații, de dificultate sau imposibilitate a rezolvării
unor probleme”. (M. Golu)
Mediu penitenciar/carceral – Instituţie corecţională în care îşi ispăşesc pedeapsa persoane private
de libertate; închisoare; puşcărie.
Deținut – Persoană care se află în detenţiune; om ţinut în stare de arest; arestat.
Deținuți supuși violenței sau umiliți sau casta de jos – tratate ca sinonime (în jargonul deținuților
- „Obijinîe”);
Casta muncitoare, sau mai numita casta de mijloc (în jargonul deținuților - „Mujiki”);
Casta de sus, cu cel mai înalt statut (în jargonul deținuților - „Blatnîe”);
Castă – grup/subgrup social închis care îşi păstrează privilegiile şi interesele (egoiste).
Sub-cultură - ansamblu de indivizi care împărtășesc aceeași lume de valori, care modeleaza
normele ce permit interpretarea lucrurilor și a evenimentelor, care permite sa se instaureze între ei o
relaţie ce asigura buna desfașurare a interacțiunii (Cohen).
Violență – 1. Însuşirea, caracterul a ceea ce este violent; putere mare, intensitate, tărie. 2. Lipsă de
stăpânire în vorbe sau în fapte; vehemenţă, furie. 3. Faptul de a întrebuinţa forţa brutală; constrângere,
violentare; siluire; încălcare a ordinii legale. ♦ Faptă violentă, impulsivă, agresivitate, brutalitate,
duritate, impulsivitate, nestăpânire. Gheorghe Florian descrie două tipuri de violenţă între deţinuţi:
violenţa brutală și violența strategică sau mascată.

4
CAPITOLUL I. Fundamente teoretice ale conceptului de stres
I.1 Stres. Delimitări conceptuale
Contradicţiile şi inconsistenţele legate de conceptul de stres i-au determinat pe unii autori să
sugereze necesitatea abandonării termenului, ca fiind unul confuz. Alţi cercetători, din contra, au
susţinut teza stresului şi au continuat să efectueze cercetări afirmând „teoria stresului a influenţat
gândirea şi cercetările medicale, în toate ramurile sale, mai intens şi mai rapid decât oricare altă
teorie propusă ” (cit. în Henry, 1980). Din aceste considerente, termenul de stres a primit mai multe
accepţiuni. În mod exclusivist, unii cercetători îl definesc numai în termeni de „stimulus” („stres
stimulus”), iar alţii limitează înţelesul termenului de stres la răspunsurile sau reacţiile persoanei
(„stres reaction”), ignorând situaţia care le produce. În unele cazuri sunt relevate mai mult
particularităţile de ordin fiziologic ale stresului, acestea fiind definit în termeni fiziologici („stres
fiziologic”), iar alteori se insistă în deosebi asupra aspectelor psihologice ale fenomenului,
vorbindu-se de un „stres psihologic”.
De origine engleză, cuvântul stres (stress) circumscrie o serie de substantive înrudite ca înțeles, dar
care au totuși nuanțe ușor diferite: presiune, apăsare, efort, solicitare, tensiune, încordare nervoasă.
Dicționarul de psihologie, coordonat de Norbert Sillamy [15 p. 301], definește stresul ca „stare în
care se găsește un organism amenințat de dezechilibru sub acțiunea unor agenți sau condiții care pun
în pericol mecanismele sale homeostatice”.
Pentru fiziologi Stresul desemnează tulburarea structurii sau sistemului de funcţionare a ţesutului,
ca rezultat al acţiunii stimulilor nocivi (cum ar fi: căldura excesivă, gerul, microorganismele etc.).
Enciclopedia de psihosociologie, coordonată de Septimiu Chelcea și Petru Iluț, definește stresul în
termeni de reacție [3 p. 348] - „Stresul este o reacție a individului la situațiile sau evenimentele care-
i strică sau amenință să-i strice echilibrul fiziologic sau psihologic, o stare fiziologică sau
psihologică neplăcută ca răspuns la un stresor (persoană, situație, evenimen din mediul
înconjurător)”.
Cercetătorii [14] care definesc Stresul în termeni de stimulus subliniază în mod deosebit aspectul
extern sau situaţional al acestuia şi caracterul neobişnuit al circumstanţei (situaţiei) externe care,
prin aspectul ei dificil/periculos, constituie un obstacol în calea realizării scopului, a satisfacerii
trebuinţelor de moment, producând astfel reacţii afective puternice. Dintre situaţiile care, prin
caracterul lor ameninţător atât pentru integritatea persoanei cât şi pentru scopurile fixate, menţionăm
[12 p.44-45]: lupta armată, dezastrele naturale, iminenţa morţii datorită unei boli incurabile, alte
pericole precum ar fi cele legate de domeniul profesional, neîncrederea sau ostilitatea din partea
celor ce ne înconjoară.

5
Golu, M. (1981) caracterizează stresul ca: „stare de tensiune, disconfort, încordare, determinată de
agenții afectogeni cu semnificație negativă, de frustrare sau de reprimare a unor motivații, de
dificultate sau imposibilitate a rezolvării unor probleme”.
Iamandescu, I. (1995) afirma – „stresul psihic reprezintă un sindrom constituit de exacerbarea
dincolo de nivelul unor simple ajustări homeostatice, a unor reacții psihice și a corelatelor lor
somatice, în legătură cu o configurație de factori declanșanți ce acționează intens, surprinzător,
brusc și presistent, și având un caracter simbolic de amenințare”.
Nu vom întâlni în literatura de specialitate o singură accepțiune a acestui termen, definirea căruia
este îngreunată de numeroasele semnificații care i se atribuie, și pe care J.B.Stora le-a menționat
[19]:
- Stresul, în sensul său activ, este o forţă care produce o tensiune: este vorba de un stimul
extern, fie fizic (zgomot, căldură, frig), fie psihologic (necaz, tristeţe);
- Stresul este înțeles ca rezultatul acțiunii exercitate de un stresor, agent fizic și/sau psihologic,
și/sau social, asupra sănătății unei persoane (consecințele biologice, mentale și psihice ale
acțiunii acestui agent asupra sănătății persoanei);
- Stresul este concomitent agent stresor și rezultatul acestei acțiuni, în diversele sale
dimensiuni particulare; această semnificație este reținută în lucrăriile apărute după Hans
Selye;
- Stresul nu mai este luat în considerare ca reprezentând consecințele somatice, ci ca apărare a
funcționării psihicului față de stimulările senzoriale și motorice.
La final, conchid că stresul poate fi privit din trei unghiuri de vedere: ca reacție (tensionare),
ca stimul (factor de stres) și ca proces (tranzacție), anume din această ultimă perspectivă îl
vom descrie în modele de mai jos.

I.2 Modele şi teorii ale stresului

I.2.1 Modelul fiziologic și teoria răspunsului


I.2.1.A. Teoria lui Hans Hugo Bruno Selye

Modelul fiziologic (mai numit biologic) își are originea în cercetările lui Hans Hugo Bruno Selye
și pune accentul pe stimulii nocivi din mediu. Prima sclipire a ideii datează din 1925, din perioada
studiilor de medicină. În timpul examenelor medicale, Selye a ajuns să se întrebe de ce mulți

6
pacienți sunt afectați de aceleași simptome în fazele inițiale ale unor boli diferite. Limbă încărcată,
dureri generalizate, deranjament stomacal, pierdere în greutate și alte simptome sunt caracteristice
multor boli pe care profesorii le enumeră fără a le acorda nici o atenție. Ei se concentrează mai
degrabă asupra semnelor specifice a unei anumite boli – inflamarea glandelor parotide la oreion, de
exemplu. Ilustrul cercetător revine asupra ”sindromului senzației că pur și simplu ești bolnav” abia
peste un deceniu, în 1935, când, încercând să descopere un nou hormon, a observat la șobolanii săi
că orice subsatnță chimică sau necompatibilă cu organismul-gazdă creează ulcerații sângerând în
stomac și intestine, cortexul glandei suprarenale se mărește și tumusul devine stafidit. De asemenea,
a remarcat că tratamentele pentru diverse boli sunt în esență aceleași: pacienții sunt sfătuiți să se
odihnească, să consume alimente simple și să se ferească de frig.
”Dacă am putea demonstra că organismul are un tipar de reacție nonspecifică”, scria Selye, ”cu
care poate să facă față afecțiunilor cauzate de o diversitate de potențiali agenți patogeni, acest
răspuns defensiv ar trebui să fie supus unei analize strict obiective, științifice”. Așa s-a născut
conceptul de stres – fenomen denumit de autor: „Sindrom General de Adaptare” (G.A.S.), care
constă într-o secreţie a hormonilor pituitari, cu rol de activare a cortexului glandelor adrenale, în
vederea producerii unor anumiţi hormoni deosebiţi de importanţi în metabolismul celulelor, întrucât
produce schimbări esenţiale în funcţionarea sistemului fiziologic. Aceste schimbări parcurg, de
regulă, mai multe etape: primul stadiu este reacţia de alarmă, urmat de stadiul de rezistenţă și sfârșit
de fază de epuizare. Termenii nu aveau menirea să impresioneze, ci mai degrabă erau asociați cu
modul în care corpul eliberează hormonii corticali disponibili, reface resursele și apoi le epuizează.
Selye, H. afirma că atât cantitatea necesară de hormoni secretaţi, cât şi efectele acestora asupra
ţesuturilor corpului varizază în funcţie de severitatea stresului şi de specificul psihologic individual
inclus. În acest sens, el vorbeşte de „boli ale adaptării”, adică de posibilitatea ca eforturile de
adaptare fiziologică la stresori să provoace boli organice, în condiţiile prelungirii sau trăirii lor prea
intense.
Inițial, Selye considera că reacțiile la stres sunt pur hormonale. Ulterior a fost descoperită
importanța ce-i revine glandei pituitare, care este atașată de hipotalamusul din creier, în apariția
stresului. La ora actuală se presupune că secreția de neurohormoni e controlată de
neurotransmițători, care, la rândul lor, reglează eliberarea de secreție a neurohormonilor (ACTH /
hormon adrenocorticorofin), care declanșează reacția de stres. Ca orice aspect legat de creier,
întreaga chimie a stresului impune clarificări ulterioare.
Prima lucrare pe tema stresului, Hans Selye, o publică în revista Nature sub forma unei scrisori de
redacție în anul 1936.

7
Bineînțeles că teoria stresului, așa cum a fost ea gândită de Selye, nu a fost imediat acceptată,
conceptul avea să fie respins de unii cercătători, concretizat de alți care pledează pentru necesitatea
considerării unui stres psihologic, când ţesuturile nu sunt direct afectate, ci în prim-plan apar o serie
de tulburări a proceselor psihice superioare. De asemenea, restrângerea noțiunii de stres la sindromul
general de adaptare este un demers unilateral și incomplet. Cu toate acestea, meritul ilustrului savant
este de a fi vărsat lumină asupra efectelor fiziologice ale stimulilor nocivi ce joacă un rol important
în înţelegerea mai clară a funcţiilor unor hormoni ai corpului în declanșarea și tratarea unor „boli
ale adaptării”, și desigur de a crea un teren fertil pentru viitoare studii în domeniu. Cercetările
ulterioare au demonstrat că o serie de afecțiuni: boli cardiovasculare și cele legate în vreun fel cu
inima; bolile inflamatorii, inclusiv reacțiile alergice; probleme digestive; disfuncții sexuale; chiar și
banala răceală, au adesea cauză declanșatoare - stresul – așa cum presupunea cercetătorul.

I.2.1.B. Dezvoltări moderene în abordarea fiziologică a stresului

În cadrul modelului fiziologic al stresului constatăm completări și dezvoltări ulterioare teorii lui
Selye care nuanțează înțelegerea răspunsului organismului la factorii de stres.
Cercetătorii endocrinologi Lacey (1967) și Mason (1971) resping conceptul de activare
nonspecifică și unidirecțională și subliniază specificitatea reacției, determinată atât de situație cât și
de trăsăturile individuale. Relevant este faptul că în răspunsul la stres se disting mai multe tipuri de
activare: autonomă, electrocorticală, endocrină, imunologică, emoțională, comportamentală. Mason
este unul dintre întemeietorii Psihoneuroendocrinologiei, care totodată prefigurează teoria cognitivă
a stresului elaborată de Lazarus și colaboratorii.
Cercetătorii Frankenhaeuser, M. (1986, 1988), Levi L., (1981, 1990), U Landberg (1980), Thoerell,
T. (1987) definesc stresul ca reacție, cercetările lor au meritul de a evidenția importanța stresorilor
psihosociali și a factorilor de personalitate în răspunsul fiziologic al organismului.
Autoarea suedeză Frankenhaeuser (1982) aprofundează distincția dintre eustres și distres realizată
de Selye. La nivel hormonal acestea se disting: stările afective negative se traduc prin activarea
cortisolului și a catecolaminelor (adrenalina), iar cele pozitive prin activarea doar a catecolaminelor.
La nivel psihologic factorul efort (eustresul) se caracterizează printr-o ajustare activă, intensă,
angajare pentru obținerea controlului situației. Factorul distres implică insatisfacție, nesiguranță,
scăderea performanței, anxietate, pasivitate, sentiment de neajutorare.
Lundberg (1980) și Ursin (1984) au demonstrat experimental că atât supraactivarea cât și
subactivarea induc stres, exprimat prin modificări în plan fiziologic, psihic și comportamental.

8
Meritul lui Karasek și Theorell (1990) constă în faptul că au trasat distincția dintre activare și stres.
Activarea este urmarea pozitivă a unor cerințe intense, dar în prezența controlului. Stresul se
produce doar la intersecția dintre solicitări intense și opțiuni de control minime (de exemplu,
deținuții supuși violenței).
Henry (1980) a dovedit complexitatea modulării tipului de reacție prin includerea factorului
situațional: mediul securizant, deprivarea maternă, ambianța nouă, lipsa posibilității de control.
Vasile Pavelcu în lucrarea „Din viaţa sentimentelor” (p. 45) identifică în fenomenul stresului doar
unul din cei trei factori ai ecuaţiei psihologice implicate în stabilirea pragului maxim de rezistenţă a
organismului la perceperea unei ameninţări: „dacă prima treaptă sau primul prag, numit „instigaţie”,
exprimă conflictul între tendinţe sau între individ şi ambianţă, al doilea prag, cel al trăirii mai
intense, de ”frustraţie” sau „ameninţare”, se traduce printr-un sentiment de alarmă, de teamă legat de
integritatea eului. În fine, ultimul parg, cel al „epuizării”, ne oferă tabloul deznădejdii şi al prăbuşirii
totale... Atât suprasolicitarea, conflictul, cât şi situaţiile ambigue provoacă aceste stări de alarmă”.
Prin prisma teoriei răspunsului, evaluarea nivelului prezumativ al stresului se face pe baza
caracterului și amplitudinii reacțiilor psihofiziologice și comportamentale. Astfel, Thome (1987)
sugerează că ierarhizarea răspunsului în funcție de frecvență, intensitate și consistență în timp
permite distingerea stresului de strain și clasificarea reacțiilor în de scurtă durată sau tranzitorii
(care de multe ori au efecte benefice, de activare, stimulare, adaptare) și reacții de lungă durată sau
cronice care pot deveni dăunătoare. Distingem cinci tipuri de răspunsuri și reacții la stres:
1. Reacții de tropism (termen preluat de la Cohen, 1986) pozitiv – caracterizat prin
comportamente de căutare și stare subiectivă de plăcere în situații de stimulare (în special
senzații de risc);
2. Reacții de tropism negativ – caracterizat prin comportament de ezitare, apărare și părăsire a
situațiilor de solicitare, însoțite de sentimentul de neajutorare;
3. Reacții de adaptare activă – caracterizat prin controlul mediului, elaborarea de informații și
strategii comportamentale adecvate situației;
4. Reacții de adaptare pasivă – însoțite de acceptare, obișnuință, izolare, diminuarea răspunsului
de orientare;
5. Destricția – stare consecutivă discrepanței privind opțiunea pentru răspunsuri de genul
tropismului negativ sau al adaptării pasive și solicitările mediului pentru o adaptare activă.
Destricția implică deteriorarea stării psihice, fiziologice, inclusiv boli somatice.
Modelul fiziologic pune în evidență mobilizarea resurselor de apărare ale organismului pentru a se
opune perturbatorilor. H. Wolff (1937) definește stresul ca fiind reacția individului la diverși agenți

9
nocivi și amenințători; natura reacției de adaptare pe care o evocă stimulii este dependentă de
programul genetic și de experiența individului. Autorul consideră reacțiile psihosomatice la stres ca
ecou patologic, ca forme improprii și ineficiente de adaptare.

I.2.2. Modelul cauzal și teoria stimulului

Modelul cauzal denumit și model ingineresc consideră persoana, prin analogie cu modelele tehnice,
ca având capacitate înnăscută (coeficient de toleranță) de a face față unor potențiali dăunători din
mediu, definiți ca ”nivel de încărcare”. Depășirea nivelului optim cauzează reacții de stres și,
respectiv, alterări ale funcțiilor psihologice.
Modelul cauzal conceptualizează stresul drept o funcție a stimuluilui, exprimabil prin formula
S=f(s). Realația dintre stimul și reacție este una similară Behaviorismului radical, adică unilaterală și
unidirecțională (S→R). Teoria stimulilor ignoră complexitatea relației dintre ființa umană cu mediul
său și existența diferenților individuale la reacțiile de stres, nu-și pune problema de ce unii oameni
percep mai intens și reacționează mai acut decât alții la impactul cu factorii de stres social.
Stresorii sau factorii de stres conform acestei teorii sunt evenimente sau condiții ale mediului,
suficient de intenși sau frecvenți care solicită reacții fiziologice și psihosociale din partea individului
(Elliot și Eisdorfer, 1982). Stresorii sunt divizați convențional în trei mari categorii: fizici,
psihologici și sociali. Cei psihosociali, la rândul lor, includ: stresori la nivel individual, familial,
profesional, microcomunitate.
La nivel individual, stresorii rezidă uneori în structura de personalitate, în tipul de reactivitate
emoțională, în capacitățile intelectuale și stilul cognitiv, în caracteristicile atitudinale și
comportamentale. Alteori în conflictele dintre motive, urmate de frustrare, în identificarea
diferențelor individuale. Prin natura lor intrinsecă și repetitivă pot deveni deosebit de dăunători.
Factorii de stres psihosocial la nivel individual dobândesc note specifice în funcție de etapa ciclului
vieții în care se găsește persoana: astfel, pentru copilul mic separarea de mamă este factorul major
de stres, pentru adolescent – criza de identitate, pentru tânăr – opțiunea profesională, pentru adult –
responsabilitățile multiple, iar pentru vârsta a treia – regresia biologică și intelectuală.
Sursele de stres la nivel familial sunt multiple: apariția unor noi membri în familie, personalități și
sisteme de valori diferite, comunicare redusă, conflicte materiale, divorț, alcoolism, violență
domestică, invaliditate, decesul unui membru al familiei (Shaffer, 1982). Deoarece familia
reprezintă de cele mai multe ori universul individului, anumite dezorganizări sau eșecuri în
funcționarea ei se transformă în factori de stres acuți sau cronici.

10
Alte surse majore de stres sunt cele legate de statutul profesional, descrise pe larg în literatura de
specialitate (Szabo, Mauli și Piric, 1983, Cooper, 1988, Sloan și Cooper, 1986, Pitariu, 1996,
Thorell, 1989 b). Aici putem nominaliza: tipul de profesie practicat, inadecvarea condițiilor
profesionale la factorii umani-individuali care se repercutează asupra stării de confort fizic și psihic
al persoanei, generând stres.
Stresorii ocupaționali provin din ambianța fizică: zgomot, vibrații, temperatură, noxe, iluminat etc.;
ambianța socială: relații interpersonale reduse, lipsa cooperării, atitudini critice sau dictatoriale,
nesiguranța locului de muncă etc.; caracterul și organizarea muncii: suprasolicitare/subsolicitare,
muncă repetitivă, ritm impus, oral prelungit, munca în schimburi, automatizarea excesivă, nivel de
responsabilitate și decizie, ambiguitatea sarcinilor sau a rolurilor, control redus, perspectivă de
avansare. Tot aici menționăm șomajul, care de multe ori implică pierderea resurselor financiare de
trai, demoralizarea cauzată de scăderea stimei de sine, de schimbarea statutului social, de izolare și
inactivitate – fapt ce permite de a-l califica drept cel mai grav factor de stres legat de statutul
profesional.
O importantă sursă de stres psihosocial o constituie aparteneța individului la o microcomunitate
(organizații sociale, politice, diverse cercuri de interese etc.). Deși microcomunitatea oferă suport
social, atunci când ”survin relații conflictuale, cooperare redusă, competiție negativă, restricții
inutile, rigiditatea regulilor, criticism exagerat sau dezapreciere, crește sentimentul frustrării și
grupul de apartenență devine sursă de stres” [1 p. 33].
Caracteristica societății contemporane a determinat apariția unui spectru larg de factori stresanți,
dintre care vom aminti: supraaglomerarea din metropole, birocrația, depersonalizarea instituțiilor
sociale, supraîncărcarea informațională, deprivarea de tradiții, sărăcie, discriminare, violență,
izolare, valori în continuă schimbare, crize economice și politice (Levi, 1990). În acest context,
Cohen (1986) propune un model al stresului unde subliniază caracteristici ale mediului social
contemporan care diminuează capacitatea adaptativă a omului:

Figura nr. 1. Modelul stresului elaborat de Cohen (1986)

Caracteristicile mediului contemporan Posibilile reacții

Supraîncărcarea informațională Reduce căutarea de informații


Presiunea timpului Blocaje sau discontinuități
Reducerea
Presiunea grupului capacității de Intoleranță sau dezacord
Schimbări rapide integrare Răspuns de tipul ”Totul sau nimic”
Lipsa controlului Limitarea stimulilor
Risc crescut în luarea deciziilor Ostilitate, agresivitate

11
Un grup de cercetători propun o altă calsificare a surselor de stresori psihosociali: evenimente critice
de viață, tracasări zilnice și experiențele traumatice. Nu ne vom opri să-i descriem detaliat, nici nu
ne vom aprofunda prea mult în aceste categorizări, ținem doar să menționăm pe surt ce reprezintă
acești stresori.
Primele observații privind impactul unor evenimente de viață au fost efectuate de psihiatrul Adolf
Meyer la începutul secolului XX. Meyer propune elaborarea unei ”hărți a vieții” pentru înțelegerea
componentelor psihobiologice ale bolilor (cit. în Rahe, 1990). Ulterior cercetările au fost continuate
de Wolff, H., Wolff jr S. și Hinke, Holmes și Rahe (1967), ultimii s-au impus prin elaborarea unor
metode standardizate de avaluare a evenimentelor de viață. Autorii definesc evenimentele de viață
drept schimbări obiective în structurile și relațiile psihosociale ce determină reorganizări ale
circumstanțelor uzuale și impun organismului un efort de reajustare psihică și socială, perioadă în
care persoana este mai vulnerabilă la stres și boli.
Diverși autori au realizat studii prin care au încercat să identifice relația dintre debutul unor boli
somatice și incidența evenimentelor majore de viață (Cooper, 1990, Rahe, 1990). O sinteză a unor
studii care raportează procentul pacienților care în ultimile 12 luni înainte de diagnosticul medical
au trăit o criză majoră de viață, v-o prezentăm în tabelul de mai jos [1 p. 36]:

Tabelul nr. 1. Relația dintre evenimentele majore de viață și diagnosticarea unor boli somatice
DIAGNOSTIC PROCENTUL PACIENȚILOR DIN
TOTALUL CELOR INTERVIEVAȚI
Durere abdominală 57 %
Durere lombară 35 %
Metroragie 36 %
Amenoree secundară 18 %
Infarct miocardic 22 %
Scleroză multiplă 77 %
Accident vascular 24 %

Aceeași relație a fost stabilită și între evenimentele majore de viață și tulburările psihice cum sunt
depresia, schizofrenia, tentative de suicid și sinuciderile finalizate (Paykel, 1987).
Limitele teoriei lui Holmes şi Rahe decurg din caracteristicile sale de bază: (1) asumarea ideii că
schimbarea în sine este stresantă, indiferent de caracterul pozitiv sau negativ al ei; şi (2) impactul

12
subiectiv egal al evenimentelor pentru toate persoanele, indiferent de particularităţile individuale. La
ora actuală, s-au acumulat date care evidenţiază că nu doar cumulul de evenimente poate cauza
distresul, ci şi lipsa de evenimente [1 p. 37].
Perkins (1982), Paykel (1978), Suls (1981) propun discriminarea evenimentelor în funcţie de:
dezirabilitate, controlabilitate, predictibilitate, pozitive sau negative, câştig sau pierdere, gravitate.
Tracasările zilnice, numite şi nonevenimente sunt identificate cu stresul cronic (Kessier, Price şi
Wortman, 1985). Autorii definesc „hărţuielile zilnice”drept „experienţe şi condiţii ale vieţii zilnice
care sunt percepute de individ ca frustrante, iritante sau ameninţătoare pentru starea sa de confort
fizic şi psihic” (Lazarus şi colab., 1984, p. 376).
Deşi ca intensitate tracasările zilnice sunt considerate stresori minori, prin frecvenţa şi caracterul lor
cornic corelează mai semnificativ cu simptomatologia somatică şi psihică decât evenimentele de
viaţă (Weinberger, Hiner şi Tiernei, 1987). Autorii fac departajare dintre tracasările centrale, care
reflectă viaşa personală şi au un efect mai accentuat asupra stării de sănătate, de tracasările
periferice, care se referă la viscitudini de moment. Sursele tracasărilor cotidiente sunt domeniile
vieţii de zi cu zi: profesional, familial, viaţă personală (probleme sexuale, intimitate), sănătate
(probleme proprii sau ale membrilor familiei), responsabilităţi casnice, relaţiile sociale, întâmplări
ghinioniste (pierderi, ratări), mediul ambiental (1 p. 38).
Experienţa războaielor, cutremurelor, acidentelor aviatice sau celor de maşină au impus în atenţia
cercetătorilor o nouă categorie de stresori denumiţi traumatici care sunt de scurtă durată, dar ca
intensitate sunt foarte acuţi. Primele cercetări datează de la sfârşitul războiului americano-
vietnamez, care a condus la conturarea aşa-numitului „sindrom post- Vietnam”, cu toate că
observaţiile privind rolul factorilor psihotraumatizanţi asupra stării fizice şi psihice fuseseră descrise
mai demult sub titlul de nevroză traumatică sau de „sindromul cordului iritabil” (cit. Taylor, 1989).
Similitudinile dintre reacţiile observate la luptătorii din Vietnam şi la cei care au trecut peste
cataclisme naturale sau accidente rutiere şi aviatice au determinat apariţai în anul 1980 a unei noi
entităţi clinice în Manualul de Diagnostice-Statistice ale Bolilor Psihiatrice (DSM III) – Sindromul
de stres post-traumatic (PTSD). Care se caracterizează prin dezvoltarea unor simptome psihice,
comportamentale şi somatice care apar după evenimentele traumatizante ieşite din rangul
experienţelor umane, considerate normale (Friedman, 1989). Pentru a putea califica un stresor ca
fiind traumatizant acesta trebuie să întrunească câteva condiţii: să reprezinte o ameninţare la viaţa
proprie sau a celor apropiaţi; distrugerea bruscă a propriei case sau a comunităţii; implicarea directă
sau ca martor în uciderea sau rănirea gravă a altor persoane (Everly, 1990).

13
Din punct de vedere a intensităţii, stresorii traumatici pot fi: acuţi, bruşti, intenşi, catastrofali sau
cronici, când stresorii sunt extremi dar permit mobilizarea în timp a mecanismelor adaptative (ex.
lagărele de prizonieri).
Retrăirea repetitivă a traumei (prin gânduri intruzive, revenirea aceluiaşi tip de vise, flash-backuri)
sau dimpotrivă, „anestezia” afectivă şi înstrăinarea de viaţă, reprimarea evenimentului traumatic,
sunt modele tipice de reacţii la experienţele traumatice, ambele necesitând intervenţii
psihoterapeutice.
Autorii acestui model identifică stresul cu stimulii – aspectele din mediu care solicită sau
dezorganizează individul. Susţinătorii teorii consideră că fiecare individ are o capacitatea înnăscută
(numit şi coeficient de toleranță) de a face faţă factorilor stresanţi din mediu şi doar atunci când
stresul cumulat depăşeşte această valoare are loc reacţia la stres, şi ulterior, alterarea funcţiilor
psihofiziologice ale organismului. De aici relaţia rezultată din interacţiunea agentului stresor, pe de
o parte, şi capacitatea de adaptare a organismului, pe de altă parte, generează starea de stres.

I.2.3. Modelul Interacţional al stresului şi teoria tranzacţională

În metoda tranzacțională de cercetare a stresului (Cox și Ferguson, 1991, Lazarus, 1999) se


consideră că stresul apare din întâlnirile sau tranzacțiile semnificative dintre persoană și mediul fizic
sau social. În acest context, Lazarus şi Folkman definesc Stresul ca fiind „o relaţie particulară între
persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care exced resursele
proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină declanşarea unor procese de coping,
respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feed-backurile primite” [1 p. 44].
Lazarus preferă în locul termenului de stresor pe cel de ameninţare care nu există în sine, ca
proprietate a uneia dintre cele două sisteme implicate – persoană şi mediu – ci numai în
interacţiunea dintre ele. Conform definiţiei stresului, ameninţarea decurge din perceperea unui
dezechilibru între cerinţele impuse şi capacitatea de răspuns, din discrepanţa dintre starea actuală şi
cea dorită de subiect.
După părerea lui Lazarus (1999), procesarea cognitivă asociată cu tranzacțiile stresante poate fi
concepută la două niveluri - macro și micro. La nivel macro, suferința emoțională depinde de felul
în care percepe individul sensul situației sau „teama relațională principală”. La nivel micro pot fi
identificate diferite procese cognitive specifice care ar putea contribui la stres (Lazarus și Folkman,
1984). Aprecierile sau evaluările individului despre situația respectivă sunt foarte importante:
Lazarus și Folkman au făcut distincția între evaluarea primară (evaluarea amenințării din situația

14
respectivă) și evaluarea secundară (evaluarea propriei posibilități de a face față cu succes situației)
[10 p. 271].
De exemplu, cei foarte optimiști pot evalua evenimentele în așa mod încât să descopere o parte bună
în aproape toate situațiile, apărându-i de stres, în timp ce pesimiștii ar putea considera stresante chiar
și supărările mărunte. Evaluarea implică judecăți, raționamente, deducții, discriminări în vederea
intergrării informațiilor într-un cadru cognitiv care să faciliteze „diagnosticul” situației, căutarea și
luarea deciziei. Atunci când situația este evaluată ca depășind capacitatea personală de control,
există o posibilitate deosebit de mare de apariție a sentimentelor stresante. În plus, oamenii, în
general, fac eforturi intense de îndeplinire a cerințelor în situații amenințătoare (Lazarus și Folkman,
1984), cu diferite grade de succes. Aprecierea cerințelor duce la un mod de soluționare care ar putea
să influențeze, la rândul lui, însuși procesul de apreciere (concentrarea asupra emoțiilor) sau să
vizeze modificarea cerințelor externe prin comportament (concentrarea asupra problemelor).
Lazarus vorbește despre adaptarea la situaţia de stres pe care o defineşte ca fiind „totalitatea
strategiilor şi procedeelor pe care individul le foloseşte în modificarea aspectelor adverse ale
mediului cu scopul de a reduce distresul intern indus de cerinţele acestuia”. Stilul are în vedere
trăsăturile de personalitate care sunt predispoziţii generale de a răspunde la anumite circumstanţe
stresante într-un anumit fel. Strategiile reprezintă un nivel de analiză mai specific, strategiile
focalizate pe problemă care constau în recunoaşterea, modificarea şi eliminarea impactului
stresorului, şi cele focalizate pe emoţii care se referă la eforturile de echilibrare a emoţiilor negative
ce apar ca reacţie la evenimentul stresant. Aprecierile legate de stres și modul nereușit de soluționare
a problemelor pot genera o cascadă de stresuri rezultante posibile: excitare fiziologică (cum ar fi
creșterea ritmului cardiac), probleme de sănătate, probleme în relațiile sociale sau tulburări
cognitive și comportamentale. Aprecierea și eforturile de soluționare a problemelor variază dinamic
pe măsură ce evenimentele se dezvoltă și se desfășoară, astfel înât simptomele de stres se modifică
atât în funcție de situație, cât și de persoană. Arecierea cognitivă a unei situații stresante joacă un rol
important în relația dinamică dintre situația negativă și nivelul de stres raportat (Garnefski, Kraaj și
Spinhoven, 2001). Schemele cognitive nu sunt structuri funcționale uniforme ci implică cogniții
multiple despre sine, lume și viitor conturate în sistemul de convingeri, valori și scopuri.

Constatăm că stările stresante sunt aproape invariabil legate de atitudinea faţă de sine a persoanei, de
relaţiile individuale în care se dezvăluie vulnerabilitatea şi sensibilitatea faţă de eşec, de defecte
personale, de sarcini excesive, de exigenţele externe sau de nivelul de aspiraţii superioare, de
incongruenţele dintre eul real şi cel dorit.

15
Autorii teorii tranzacţionale subliniază că datorită modului de evaluare şi a diferenţelor individuale,
acelaşi stresor nu va produce acelaşi tip de răspuns fiziologic la fiecare persoană, reacţia la stres
fiind moderată de numeroşi factori. Aceste diferenţe pot fi rezultatul factorilor de mediu sau
condiţiilor de lucru stresante, cât şi al factorilor stabili de personalitate, tipul A de comportament,
perfecţionismul, ambiţia, robusteţea, nevoia de aprobare, credinţa despre anumite capacităţi sau lipsa
acestora, fatalismul sau inflexibilitatea.

I.3. Consecinţele stresului asupra sănătăţii individului


Selye introduce şi noţiunea de "boală de adaptare". El recunoaşte că nu există boală a cărei unică şi
exclisivă cauză ar fi stresul. Dar un stres prea puternic poate determina prăbuşirea mecanismelor de
apărare ale organismului. Stresul se poate concretiza în diminuarea normalităţii funcţiilor sau chiar
în apariţia bolilor, dar poate ajuta persoana aflată într-o stare de pericol şi contribuie la accentuarea
achiziţiilor. Stresul poate genera un disconfort temporar şi, de asemenea, poate induce consecințe pe
termen lung, poate altera starea de sănătate a unui individ cât şi bunăstarea acestuia, provocând
reacţii funcţionale şi organice.

Simptome de stres:
Un nivel ridicat al hormonilor de stres poate produce unul sau mai multe simptome atât la nivel
fizic, cât şi psihologic: tahicardie, aritmii, respiraţie rapidă, superficială, gură uscată, dureri de cap,
transpiraţie, tremurat, tensiune musculară, modificări de greutate, indigestie
(diaree/constipaţie), labilitate emoţională, anxietate, depresie, dificultăţi de concentrare, deteriorări
ale memoriei, irascibiliatate, animozitate, intoleranţă la frustrare, sentiment de neputinţă,
absenteism, tulburări de somn.
Eustresul este stimulativ, având consecinţe pozitive asupra motivaţiei şi creativităţii individului.
Distresul este evident când o persoană se percepe ca neavând abilităţile şi resursele necesare
controlului situaţiilor cu care se confruntă. Hiperstresul depăşeşte limitele adaptabilităţii ducând la
suprasolicitarea mecanismelor compensatorii până la epuizarea lor, în vreme ce hipostresul
consecutiv sub-solicitărilor duce la o lipsă de auto-realizare manifestată comportamental prin
imobilitate fizică şi dezinteres psihosocial.
Stresul acut implică un răspuns rapid la stimuli uşor de identificat şi singulari. În faza acută a
stresului, simptomele pot fi: îngustarea câmpului conştiinţei, agitaţie, stupoare, anxietate, tulburări
neurovegetative, depresie, manifestări isterice, agresivitate, agitaţie psihomotorie.

16
Stresul cronic este reacţia la factori a căror acţiune cumulată în timp generează acest tip de stres;
se manifestă prin simptome şi sindroame fizice şi psihice îndelungate sau chiar permanente ca:
hipertensiunea arterială, insomnii, depresii, scăderea puterii de concentrare, o slăbire a sistemului
imunitar etc. Cercetările recente asupra consecințelor stresului cronic au impus în literatură un nou
concept, și anume sindromul de extenuare (burn-out) caracterizat prin epuizare emoțională, fizică și
mentală, exprimată prin aplatizare afectivă, depersonalizare și scăderea realizărilor personale
(Greenglas, Burke și Ondrack, 1990, Richardsen, Burke și Leiter, 1992, Burke, 1992).
Stresul post-traumatic apare în condiţiile în care viaţa unui individ este ameninţată, iar reacţia se
manifestă cu întârziere.
Prima descriere a relației dintre stres și boală datează din 1910 și aparține lui Sir W. Osler care
consemna că angina pectorală este o boală caracteristică oamenilor de afaceri intens absorbiți de
munca lor [1 p. 26].
Stresul intens şi prelungit poate altera starea de sănătate a unui individ cât şi bunăstarea acestuia,
provocând reacţii funcţionale şi organice. Reacţiile organice pot merge până la boli grave ca: boli
endocrine (diabet zaharat, disfuncţii tiroidiene), boli cardiovasculare (hipertensiune arterială, infarct
miocardic), boli digestive, boli ale sistemului imunitar, boli psihice etc. Reacţiile funcţionale ca:
migrene, tulburări digestive diverse, manifestări cutanate, pot afecta calitatea vieţii individului.
Practic, stresul afectează întregul organism. Şi, în afară de simptomele funcţionale sau organice,
stresul şi consecinţele sale - iritabilitate, anxietate, depresie - provoacă adesea probleme relaţionale,
în familie sau la serviciu, „stresul generează stres”.

17
CAPITOLUL II. Mediul penitenciar

II. 1 Caracteristicele mediului penitenciar


La prima vedere, specificul vieţii penitenciare pare a fi simplu, în care personalul asigură servicii
pentru deţinuţi: hrană, cazare, igienă, îmbrăcăminte, recreare, culturalizare, securitate. Cu toate
acestea, spaţiul penitenciar nu poate fi analizat în conformitate cu legităţile social-generale. El
posedă un şir de trăsături determinate de anumite calităţi extrinseci, dimensiunile şi structura
relaţiilor, normele şi valorile, sistemul de privilegii, raporturile de forţă, status-urile şi rolurile
diferitor persoane. În 1994, în penitenciarele din România s-a realizat un studiu referitor la semnificaţia
pe care o acordă diverse categorii de deţinuţi mediului penitenciar. [7 p.98]
Deţinuţii trebuiau să exprime într-un cuvînt ce reprezintă pentru fiecare din ei detenţia. Analiza
răspunsurilor a fost sintetizată în Tabelul nr. 2.

Tabelul nr. 2. Percepția de către deținuți a mediului penitenciar la nivel descriptiv și evaluativ
Descriptiv Evaluativ
Neutru/ Conformist Privind Privind Privind
Metaforic propria colectivul sau perspectivele
persoană regimul pe viitor
Recidivişti 44,9 10,9 26,3 7,75 10,9

Non-recidiv 34,8 9,14 26,8 14,28 14,85

Exemple Întuneric, infern, Şcoala vieţii, Ruşine, pată, Supunere, Reabilitare


capcană despărţire chin, ratare dezumanizare,
umilinţă

Svetlana Rusnac [13 p. 301] caracterizează mediul carceral ca fiind un spaţiu penal, deci existenţa
lui este determinată nu de trebuinţele, interesele, motivele sociale ci de prescripţiile legii penale; este
un spaţiu închis, colaborarea cu alte medii sociale fiind redusă, închiderea fiind constitutivă
structurii şi funcţionării sale; este bipolar (dihotomic- Gh. Florian) – incluzând două grupuri de
bază: cel al deţinutului şi cel al lucrătorului penitenciar. Gheorghe Florian (1996, p. 22) distinge încă
două trăsături ale acestui spaţiu: calitatea de zonă a interacţiunilor asimetrice, deci şi de spaţiu al
autorităţii, precum şi cea de câmp de forţe în care se ciocnesc interese şi aspiraţii diferite.
Gheorghe Florian, psiholog la Institutul Naţional de Criminologie din România, mai enumeră
câteva elemente specifice acestui mediu [8 p. 137]:

18
- Susţinerea afectivă şi morală din partea relaţiei sociale imediate este minimă;
- În cursul primelor experienţe penitenciare se obţine o resemnare care devine un invariant al
personalităţii deţinutului;
- Pierderea controlului asupra mediului generează frecvent stări depresive;
- Sentimentul eficacităţii personale este anulat prin lipsa cronică, pentru majoritatea
deţinuţilor, a posibilităţilor de a-şi exersa, experimenta aptitudinile şi de a avea succes.
Indiferent de tipul deţinuţilor, [16 p.178] privarea de libertate în penitenciar implică o izolare fizică,
psihică şi psihosocială a condamnaţilor, care influenţează diferit trăirile emoţionale ale acestora.
Statistic s-a demonstrat că peste 20% din deţinuţi consideră că pedeapsa primită a fost prea aspră în
raport cu faptele comise, iar izolarea la care au fost supuşi constituie principalul factor stresant în
penitenciar (conform Modelului Cauzal al Stresului, detenția se încadrează în evenimente de viață cu un
risc crescut de a dezvolta ulterior chiar Sindromul de Stres Post Traumatic).
Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o triplă reducere [8 p. 136-137]: a
spaţiului de viaţă, a timpului personal (suspendarea viitorului, relativizarea trecutului) şi a
comportamentului social (izolare, abandon). Aceasta afectează în mod direct, în diferite forme și
grade, modul de formare a personalității individului. Chiar dacă nu este vorba despre tulburări
clinico-psihiatrice propriuzise, acestea determină o suită de „tulburări de dezvoltare/formare”
serioase ale personalității cu caracter structural nevrotic.
Stresul prelungit în faza de anchetă, intrarea într-o colectivitate de anonimi, controlul riguros al
conduitei, dependenţa de personal, densitatea umană (supraaglomerarea) favorizează apariţia şi
cronicizarea unei patologii specifice. Încurajând direct sau indirect brutalitatea şi violenţa,
autorănirile, greva foamei, cădere în total pesimism, sinucidere.
Cei mai mulţi dintre inculpați acuză o dublă frustrare: de spaţiu şi de timp. Supraaglomerarea
depăşind capacitatea de cazare, afectează vizibil condiţiile de viaţă ale deţinuţilor, determinându-i să
ducă o adevărată luptă pentru „apărarea spaţiului personal”. Aglomerarea este o problemă
organizaţională ce implică modul de evaluare a asigurării serviciilor esenţiale.
Supraaglomerarea reprezintă decalajul dintre deţinuţii care se eliberează şi noii sosiţi în
închisoare. Determinat şi de creşterea duratei medii a pedepselor executate; creşterea numărului
deţinuţilor cu pedepse mari; lipsa posibilităţii de lucru, creşterea nivelului de recidivă. Din punctul
de vedere al deţinuţilor, efectele supraaglomerării se situează pe diverse planuri [8 p. 105]: o
prăbuşire psihosocială; ierarhiile de dominanţă sunt bulversate, agresivitatea creşte, servibilitatea
scade, judecăţile de valoare sunt severe, se pierde libertatea de mişcare în spaţiu atribuit, se
accentuează sentimentele negative, scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de

19
cameră, creşte stimularea interpersonală (prin contactul ochilor, vocilor, mirosului şi mai ales prin
intimitatea conversaţiei), se pierde controlul situaţiei, e o agitaţie totală.
Persoanele internate în penitenciar suferă sub influența mediului carceral importante și variate
schimbări de factură emoțională, comportamentală, de comunicare, cu implicații asupra
personalității lor [6 p. 279]. Nu există încă o clasificare general acceptată de către specialiști a
„reacțiilor carcerale”. După A. Langelṻddecke și P.H. Bresser, se pot distinge pe lângă reacțiile de
stres, următoarele tipuri de tulburări psihice: reacții dominante de panică; reacții paranoide; stări de
agresivitate și cverulență; depresii; suicid și automutilări; reacții de simulare și agitație
psihomotorie.
Penitenciarul este o instituție patogenă care depersonalizează individul și-l face să devalorizeze
lumea și pe sine însuși și, ce este mai rău, permite obișnuirea cu acest mediu. Cu siguranță, efectele
succesului sau a eșecului tratamentului penitenciar trebuie privite cu toată atenția, deoarece ele se
pot „difuza” și în anturajul celui abia eliberat din închisoare. Filozofia deținutului poate fi formulată
astfel: ”Pedepsele scurte sunt un nonsens, pentru că nu reprezintă o veritabilă eliminare, iar
pedepsele lungi sunt substitutul umanist al condamnării la moarte”. În timpul șederii în penitenciar
se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele
scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viață cu multiple nuanțe
patologice.

II. 2. Specificul relaţiei dintre deţinuţi

Grupul din penitenciar se formează în conformitatea cu legităţile social – generale, acceptând


anumiţi lideri, divizări de roluri şi instituiri ale status –urilor, împărtăşirea de tradiţii şi obiceiuri,
posedarea unui limbaj specific (jargon). Raporturile interpersonale prezintă o întreagă gamă de
sentimente şi emoţii : atragere-respingere, acceptare-refuz, simpatie-antipatie, integrare-izolare,
neutralitate, izolare. Astfel se instituie relaţii de concurenţă sau de colaborare, prietenie sau
duşmănie, dominare sau dependenţă. [13 p. 300].
Raporturile umane ce se instituie între deţinuţi sunt puternic marcate de privarea de libertate, de
frustrarea afectivă şi informaţională. Aceasta face ca „raporturile dintre indivizi să fie determinate
de interese materiale imediate, care alterează ambianţa morală în cadrul colectivului de deţinuţi” [8
p. 23]. Prezenta dificultate nu se rezumă doar la contextul social în care trăiesc deţinuţii, ci se
extinde şi la universul lor cultural, fiind redus ca amploare şi profunzime. Şi desigur la specificul
personalităţii deţinutului apriori venirii lui în penitenciar. Svetlana Rusnac în lucrarea Psihologia

20
dreptului [13 p. 300] o descrie astfel: „Personalitatea deţinutului prezintă un univers uman specific,
marcat de contradicţii şi frustrare. Soarta îi aduce pe aceşti oameni în penitenciar după comiterea
unor încălcări grave a normelor colectivităţii, mulţi din ei prezentându-se ca neadaptaţi social,
incapabili să se integreze în colectivitatea umană, să-i asimileze valorile, să-şi subordoneze
instinctele şi trebuinţele normativităţii general acceptate. Trecutul lor este marcat de o moralitate
defectuoasă, prezentul de pierderea alternativelor, a libertăţii deciziilor, perspectiva este îndepărtată
şi neclară”.
Sociologul canadian Erving Goffman a descris perfect degradarea, mortificarea, profanarea,
mutilarea pe care o suportă personalitatea celui închis în instituţii penitenciare – efecte ce conduc la
depersonalizarea individului. În acest context autorul ține să evidențieze și procesul de
repersonalizare (crearea unei noi identități), dobîndită graţie sistemului de privilegii, aşteptărilor
secundare şi ,,complicităţii în recluziune”. Procesul de depersonalizare şi repersonalizare pot fi
descrise în termeni de desocializare – separările şi rupturile smulg persoana din legăturile sociale
curente – şi resocializare – constituirea noilor legături în sânul ”instituţiei totale”. Goffman afirmă
că în instituţiile totale ,,operaţiile de despuiere şi nivelare puse în acţiune amputează brutal noul sosit
de diferitele sale particularităţi sociologice”, iar ,, principiile de diferenţiere socială ale lumii
exterioare sunt abolite”.
Populația de deținuți dintr-un penitenciar reprezintă un grup uman, cu lideri formali și informali,
care se supun unor norme transmise prin tradiție în penitenciar de la o generație la alta de deținuți,
care folosește un limbaj specific de comunicare (jargon) pentru a-și masca intențiile și acțiunile,
rezumînd putem afirma că fac parte sau se integrează într-o subcultură cu „tradiții” (concept pe care-
l vom trata ceva mai tîrziu). Relația dintre deținuți este reglementată de divizările de roluri și
instituirile de statusuri care plasează populația penitenciară (deținuții) în ”caste” bine delimitate:
casta de sus (în jargonul deținuților - „blatnâie), casta muncitoare (în jargonul deținuților -
„mujiki”), casta care lucrează la administrație (în limbajul specific al deținuților - „kozlî”), noi
veniții (în jargonul deținuților -„ogurțî”) și casta umiliților (în jargonul deținuților „obijenâe”).
Important de menționat că aceste divizări sunt făcute de înșiși deținuți în baza unor reguli și criterii
proprii, și care sunt respectate cu strictețe și transmise de la o generație penitenciară la alta.
Principalii reprezentanţi ai teoriei “subculturilor criminale” (A.Cohen, M.Gordon, M.Yunger etc.)
consideră ca subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din
grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii.
Atunci cînd indivizii aparţinînd unor asemenea subculturi utilizează modalităţi şi mijloace ilegitime
şi antisociale pentru a-şi realiza nevoile şi scopurile, ne aflăm în faţa unor “subculturi criminale”.

21
Noțiunea de sub-cultură propusa de Cohen desemnează faptul ca un ansamblu de indivizi
împartășesc aceeași lume de valori, care modelează normele ce permit interpretarea lucrurilor și a
evenimentelor, care permit să se instaureze între ei o relaţie ce asigura buna desfășurare a
interacțiunii.
În acest univers al „experienţelor limită” [8 p. 137] cu o personalitate neadaptată social, violenţa
între deţinuţi nu ar mai trebui să mire pe nimeni. În acest spaţiu chiar şi lucrurile banale pentru noi
cum ar fi aşteptatul în rând la masă sau încălcarea chiar involuntară a unei reguli de joc pot constitui
adevărate motive de „bătaie”. Lucruri pe care noi le apreciem ca fiind valoroase cum sunt
persoanele cu studii superioare aici „vor fi ţinute la distanţă, chiar persecutate pentru că sunt motiv
de umilire pentru majoritatea celorlalţi, care se simt inferiori” [8 p. 91].
Efectele arhitecturii carcerale asupra creării unui climat psiho-social tensionat care conduce la
violențe au fost demonstrate de Phillip Zimbardo în 1971 în experimentul „închisorii pirandelliene”,
cunoscut la noi şi cu numele de „experimentul falsei închisori”. Cu tote că la experiment subecților
li s-au atribuit roluri de deținut și gardian, studiul oricum este relevant pentru că evidențiază
formarea relațiilor violente între persoanele, ceea ce este aplicabil și relațiilor dintre deținuți.
Psihologul a selectat din rândul studenţilor voluntari ai Universităţii Stanford (în funcţie de
stabilitatea emoţională, sănătatea fizică, maturitatea şi gradul de cunoaştere a legilor) 10 persoane
care au fost puse să joace rolul deţinuţilor şi 11 persoane care au jucat rolul gardienilor. Puşi în
condiţiile reale ale închisorii (în stabilimentul de la Palo Alto din California), studenții au intrat
curând în rolurile atribuite, ajungând la manifestări agresive de ostilitate şi cruzime atât de avansate
încât experimentul a fost oprit în a 6-a zi, deşi trebuia să dureze 2 săptămâni. „Într-un mediu închis
cresc tendinţele de a-i controla pe ceilalţi, iar violenţa izbucneşte rapid afirma Ph. Zimbardo într-un
interviu acordat ziarului „New York Times Magazin” [21].
În lucrarea „Istoria violenţei” (Histoire de la violence) Jean- Claude Chesanais defineşte violenţa
ca fiind „utilizarea superiorităţii fizice asupra altuia”. Cauzele sunt localizate în eşecul dialogului, în
sentimentul de insecuritate, în absenţa alternativei, în anturajul care admite forţa. În manifestările
sale individuale ea poate fi fizică – afectând viaţa, sănătatea sau libertatea persoanei, economică –
urmărind distrugerea sau degradarea bunurilor celuilalt şi morală sau simbolică, atunci când
provoacă anxietate prin intermediul ameninţărilor.
În capitolul Violenţa în Instituţia penitenciară [9 p. 163-170], Gheorghe Florian descrie două tipuri
de violenţă între deţinuţi:
1. violenţa brutală, care poate fi un simptom al unei dezordini personale.

22
În acest context F. Hacker [20 p. 252] sublinia „cea mai gravă este agresiunea nemotivată, absurdă,
imprevizibilă care denotă absenţa oricărei consideraţii pentru om şi folosirea fără limită a forţei.
Actul de violenţă nemotivată creşte prestigiul social al individului în bandă”.
2. violenţa strategică, rece, metodică, mascată de mare periculozitate pe termen lung.
Formele violenţei mascate/strategice între deţinuţi:
- Incitarea verbală – afirmaţii repetate faţă de un alt deţinut că acesta este incapabil să facă
diverse lucruri, tocmai pentru al determina să facă acele acţiuni în sensul dorit de incitator;
- Glume sau injurii cu scopul de a-l răni pe celălalt şi pentru a-l determina să fie violent;
- Răspândirea de zvonuri despre un deţinut cu scopul de a determina o reacţie nefavorabilă,
ostilă din partea comunităţii deţinuţilor şi a gardienilor;
- Răspândirea de zvonuri despre familia unui deţinut cu scopul de a-l transforma într-o unealtă
(sexuală, domestică sau violentă);
- Specularea slăbiciunilor (dependenţa de substanţe chimice – alcool, ţigări, drog);
- Cererea de transfer în numele altui deţinut, pseudo-denunţuri;
- Crearea unui climat fizic nefavorabil: zgomote insuportabile, blocarea accesului în diverse
spaţii etc.;
- Blocarea accesului la raportul condamnatului.
Violenţa mascată, inclusiv ameninţările, calomniile, interdicţiile arbitrare, umilirea în faţa celorlalţi
are scopul să menţină o stare de nelinişte, tensiune, încordare la cei vizaţi.
Motive frecvente care incită pe unii deţinuţi să comită violenţe asupra altora:
- Tensiuni inerente vieţii carcerale;
- Reglări de conturi;
- Lupta pentru putere;
- Neînţelegerile cu personalul;
- Abandonarea de către familie;
- Neachitarea unor datorii;
- Inclusiv certuri banale cauzate de alegerea canalului de televiziune, nerespectarea regulilor
unui joc, bănuiala unei trădări etc.
Subliniem că mai expuși violențelor dintre deținuți sunt indivizii ce fac parte din casta de jos, fapt
ce rezultă din însăși eticheta care li se atribuie – umiliți, din care considerente am și tratat termenii
ca fiind sinonimi.

23
CAPITOLUL III. Design-ul experimental
III.1. Obiectul și scopul cercetării, ipoteză și obiective
Scopul acestei etape de studiu este cerecetarea pe cale experimentală a manifestării stresului la
tinerii deținuți supuși și nesupuși violenței. Am încercat să identificăm nivelul de stres perceput la
aceste două categorii, în vederea elucidării categoriei de deținuți la care acesta se manifestă mai acut
(stres perceput). Rezultatele obținute vin să tragă un semnal de alarmă că acest fenomen se
înregistrează în penitenciare, de asemenea ar putea să constituie un reper în orientarea activității de
intervenție și profilaxie anume asupra acestei categorii de deținuți.
Ipoteza cercetării: Presupunem că la deţinuţii supuşi violenţei stresul se manifestă la un nivel
mai înalt de percepție decât la ceilalţi deţinuţi.
Prin experimentul de constatare ne-am propus realizarea următoarelor obiective:
• Selecatrea categoriilor de deținuți expuși/supuși și nesupuși violenței
• Identificarea nivelului de stres perceput la tinerii deținuți supuși violenței

Studiul experimental s-a desfăşurat pe un eșantion de 50 de subiecţi de gen masculin, vorbitori de


limbă română și rusă cu vârsta cuprinsă între 20-35 ani, din totalul de 775 persoane deținute la momentul
testării în instituția penitenciară, care au format 2 loturi experimentale în corespundere cu obiectivele
înaintate. Douzeci și cinci persoane făceau parte din castele nesupuse violenței (casta de sus și casta
muncitoare), și alte douăzeci și cinci de persoane din casta umiliților.
Ambele loturi de bărbați deţinuți îşi ispăşesc pedeapsa în Penitenciarul Pruncu (numărul 9), cu
excepția a trei deținuți din casta de jos care își ispășesc pedeapsa în penitenciarul din or. Leova. Termen
de detenţie cuprins între 5 şi 25 ani privaţiune de libertate.

3.2. Experimentul de constatare


3.2.1 Descrierea instrumentului de investigare

Chestionarul Perceived Stress Questionnaire (Scala de percepţie a stresului) a fost elaborat de


Levenstein şi colaboratorii în 1993. Conform autorilor, chestionarul este un instrument relevant în
stabilirea nivelului de stres perceput. Scala cuprinde 30 de itemi ce descriu posibile reacţii
emoţionale şi mentale la solicitări ce exced capacităţile de răspuns ale persoanei, la subsolicitări, la
situaţii conflictuale. Sarcina subiectului este de a bifa una din cele patru variante de răspuns (în care
prima celulă din stânga înseamnă „aproape niciodată nu am această stare”, iar prima din dreapta
„aproape întodeauna mă simt astfel”). Scorul se calculează astfel: 1 punct –„aproape niciodată nu

24
am această stare”, 2 puncte – „câteodată mă simt astfel”, 3 puncte – „Adeseori am această stare”, 4
puncte – „aproape întodeauna mă simt astfel”. Pentru opt din cei 30 de itemi cota dată de subiect se
inversează (1, 7, 10, 13, 17, 21, 25, 29). Scorul, cuprins între 30 şi 120, permite încadrarea
subiectului în una din cele trei categorii: Stres redus (30-60), Stres moderat (61-90), Stres ridicat
(91-120).

3.2.2. Procedura administrării


Gardienii sau membrii administraţiei Penitenciarului nu au asistat la testare, ea s-a făcut doar în prezența
psihologului . Subiecţii au avut posibilitatea de a acorda întrebări examinatorului şi de a clarifica ceea ce
nu înţelegeau. Vorbitorilor de limbă rusă li s-a administrat teste în limba rusă. Subiecţii care nu ştiau a
scrie şi a citi au fost asistaţi de către examinator în completarea testelor.
Deţinuţii au participat benevol, fiind din timp întrebaţi dacă doresc să participa la testare. Ei au
manifestat interes pe parcursul testării şi au dorit să afle rezultatele
3.2.3. Rezultatele cercetării
Pentru a determina în ce măsură a fost realizat scopul cercetării şi dacă s-a confirmat/infirmat ipoteza
înaintată, am supus analizei rezultatele obţinute în cadrul experimentului constatativ.
În urma prelucrării chestionarului „Perceived Stress Questionnaire” aplicat pe cei 50 (25&25) de
deținuți, am obținut următoarele rezultate:
Casta „umiliților” (Diagrama 1):
Diagrama nr. 1. Datele brute ce indică nivelul de stres perceput la deținuții supuși violenței.

40
35
30
25
20
15
10
5
0
nivel redus (%) nivel moderat (%) nivel ridicat (%)

Conform datelor din această diagramă putem vedea următoarele rezultate:


40% deținuți - înregistrază o cotă ridicat al nivelului de stres perceput, ceea ce conduce la perturbări
serioase în plan psihologic și fiziologic, concretizate în epuizare emoțională, fizică și mentală,
exprimată uneori prin multă suferinţă, trăiri dezagreabile şi disconfortante, alteori prin aplatizare

25
afectivă și depersonalizare, de asemenea printr-o suită de patologii somatice (boli funcționale și
organice) cu consecinţe majore în planul calităţii vieţii;
40% deținuți – denotă un nivel moderat de stres perceput, în acest caz deținuții de asemenea simt
tensiune musculară și nervoasă cu toate că mai puțin „dureroasă” decât cei care-l percep acut,
frecvent gestionează ineficient stresul. Fac eforturi de a reduce starea de disconfort cauzată de stres
de cele mai multe ori recurgând la diverse comportamente adictive precum consumul de substanțe
chimice/toxice (tutun, alcool etc) ceea ce le alimentează iluzia controlului stresului (pe termen
scurt), dar și angrenează o serie de boli legate de acest stil de viață nesănătos;
20% deținuți – au obținut la „Perceived Stress Questionnaire” un scor redus al nivelului de stres
perceput. În mod firesc aceasta ar fi situația ideală ce le permite să aibă o sănătate bună, să se simtă
confortabil, să-și gestioneze eficient activitățile ș. a.
Dat fiind faptul că am investigat nivelul de stres perceput, deci doar ceea ce crede persoana că
simte, s-ar putea ca rezultatele obținute să nu corspundă în totalitate tabloului clinic real (aici mă
refer la somatizarea reacțiilor la stres) fie din cauza neconștientizării că convertește în reacții
somatice stresul, prin urmare nu face legătura dintre anumite patologii somatice dezvoltate în lipsa
unei patologii de organ și stresul la care este expus, fie din cauza considerării că merită „destinul” pe
care-l au și prin urmare să nu declare că sunt stresați. Lăsăm o ușă deschisă pentru viitoare
investigații mai ample în acest domeniu care vor confirma sau infirma aceste presupuneri.

Diagrama nr. 2. Datele brute ce indică nivelul de stres perceput la deținuții nesupuși violenței.

60

50

40

30

20

10

0
nivel redus (%) nivel moderat (%) nivel ridicat (%)

Datele cuprinse în diagrama numărul 2 indică că deținuții nesupuși violenței (casta de sus și
casta muncitoare) au obținut scor 0 (%) la nivelul ridicat de stres perceput, însă în comparație cu
deținuții supuși violenței au înregistrat scoruri mai ridicate la categoriile nivel moderat (52%) și
nivel redus de stres perceput (48%). Prin urmare castele nesupuse violenței sunt mai puțin

26
vulnerabile la stres, important de menționat în acest context că castele sus-numite se bucură de o
libertate mai mare atât în plan relațional cât și al comunicării, sunt mai privelegiate din punct de
vedere al statutului, rolurile pe care și le asumă le exersează din plăcere, mai puțin sunt expuși
violențelor dintre deținuți (aici violența apare mai des în reglările de conturi), sunt respectați
ceea ce le întărește stima de sine etc.

În cadrul cercetării noastre „Presupunem că stresul la deţinuţii supuşi violenţei se manifestăla un


nivel de percepție mai ridicat decât la ceilalţi deţinuţi”, deci că există diferențe în perceperea
stresului. Iar pentru a verifica ipoteza propusă spre cercetare, am am apelat la metoda de prelucrare
statistică a datelor – criteriul “t - Student”, adică compararea a două medii, eşantioane mici N < 30.
Am utilizat această metodă fiindcă ne dă posibilitatea să demonstrăm dacă diferența dintre medii
este sau nu semnificativă.
x1 − x 2
t=
∑ (xi − x1) + ∑ (xi − x 2 ) ⋅ n1 + n2
n1 + n2 − 2 n1 ⋅ n2

t ≥ 2,008, pentru p = 0,05 →(prag de semnificație 95% adevăr, 5% eroare)

t ≥ 2,678, pentru p = 0,01 →(99% adevăr, 1% eroare)

t ≥ 3,5, pentru p = 0,001 →(99,9% adevăr, 0,1% eroare)

În urma aplicării formulei s-a obținut rezultatul (tabelul 2):


Tabelul nr.1. Media rezultatelor obținute de ambele categorii de deținuți la percepția stresului
Media/Stres
Deținuții supuși violenței 80,28
Deținuții nesupuși violenței 64,76
t≥ 5,972
p= 0,001

27
În urma prelucrării datelor am obţinut media 80, 28 la percepția stresului de către deținuții supuși
violenței și 64,76 la castele de deținuți nesupuși violenței, ceea ce denotă că diferențele dintre
mediile stresului la deținuții (supuși și nesupuși violenței) este semnificativă, deoarece t ≥ 3,5, ceea
ce trebuia de demonstrat. Acest fapt este argumentat de:
- diferențele de statut, umiliții au un statut inferior ceea ce implică pierderea respectului
celorlalți deținuți și implicit a lui însuși față de sine, inclusiv le induce un sentiment de
autoculpabilizare;
- eticheta de umilit care li se aplică, produce mutații la nivelul conștiinței, percepându-se ca
obiect, redus la condiția de animal;
- pe lângă pierderea controlului asupra mediului (caracteristică populației penitenciare)
deținuții din casta de jos pierd controlul și asupra propriei persoane (face doar ceea ce-i
permite statutul/casta) care le anulează sentimentul de eficacitate;
- din considerentul că sunt mai vulnerabili și casta din care fac parte are o „reputație proastă”
sunt mai expuși sau chiar supuși violenței care poate fi fizică – afectând viaţa, sănătatea sau
libertatea persoanei, economică – urmărind distrugerea sau degradarea bunurilor celuilalt şi
morală sau simbolică, atunci când provoacă anxietate prin intermediul ameninţărilor;
- statutul de umilit le este impus, decis de castele superioare nu de ei înșiși, prin urmare
deținuții din această „subcultură” se simt privați de o minimă libertate de a alege, fac
lucrurile pentru că așa trebuie, fiindcă aceste le sunt impuse de castele cu un statut mai înalt,
și nu pentru că le place, se simt sufocați, ceea ce induce o dublă frustrare, amplifică
rezonanța disconfortului trăit, acutizează sentimentul de inutilitate („om ratat”), neajutorare
și vulnerabilitate;
- deținuții din casta de jos au parte de o duplă constrângere, administrația penitenciarului, pe
de o parte, și deținuții din castele superioare, pe de altă parte, exercită presiune asupra lor
venind cu cerințe care adesea sunt contradictorii;
- limitarea relațiilor sociale și a contactului verbal cu ceilalți deținuți, îi face să se simtă izolați,
lipsiți de sprijinul foarte important al rețelei sociale imediate, ceea ce-i face să declare
frecvent că se simt singuri, izolați.

28
Diagrama nr. 3. Reprezentarea grafică a datelor din tabelul nr.1

„casta de sus și
casta
„casta
muncitoare”
umiliților”
64,76%
80,28%

Pentru a verifica ipoteza propusă am apelat și la o a doua metodă de prelucrare statistică: „Compararea
caracteristicilor calitative” (frecvența relativă, %):
p1 − p 2
t=
p1 • q1 p 2 + q 2
+
n1 n2

Metoda ne permite să analizăm caracteristicile calitative a răspunsurilor acordate de subiecți repartizate


în dependență de scorul opținut pe trei nivele: stres redus (1), stres moderat (2), stres ridicat (3) și
compararea acestora pentru a stabili frecvența relativă în vederea realizării unui tablou mai clar asupra
problemei investigate.

Tabelul nr. 2. Distribuirea pe nivele a cotelor de stres perceput, înregistrate de fiecare castă
stres Nivel scăzut Nivel mediu Nivel ridicat
deținut
Casat umiliților 20% 40% 40%
Casta de sus și casta 48% 52% 0
muncitoare
t≥ 2,1875 4,08
p= 0,05 0,001

Calculăm dacă diferențele sunt semnificative:

29
Nivel scăzut:

20 − 48 28
t= = = 2,1875 (semnificativ, p=0,05)
20 • 80 48 • 52 12,8
+
25 25
Diferența frecvenței relative (%) pentru nivelul scăzut al stresului la deținuții din casta umiliților și cei
din casta de sus și muncitoare→ este semnificativ, adică statistic deținuții nesupuși violenței sunt mai
puțin stresați (reiterez, stres perceput) decât cei supuși violenței.

40 − 0 40
t= = = 4,08 (semnificativ, p=0,001)
40 • 60 9,8
25
Diferența frecvenței relative (%) pentru nivelul ridicat al stresului la deținuții din casta umiliților
comparativ cu deținuții din casta de sus și cea muncitoare este semnificativ mai ridicat, prin urmare
deținuții supuși violenței percep stresul mai acut decât deținuții nesupuși violenței. Motivele acestui
decalaj au fost invocate anterior.

Diagrama nr. 4. Reprezentarea grafică a diferenței frecvenței relative în perceperea stresului de către
deținuți din eșantioanele supuse cercetării.

60

50

40
casta umiliților
30
casta de sus și cea
muncitoare
20

10

Ca urmare a aplicării celei de a doua formule - calcularea caracteristicilor calitative - menită să


demonstreze validitatea ipotezei lansate, am obținut următoarele rezultate:
- la nivelul care indică perceperea scăzută a stresului, deținuții din castele nesupuse violenței au
obținut un scor mai ridicat decât deținuții supuși violenței, t ≥ 2,1875;

30
- la nivelul care indică percepția ridicată a stresului, umiliții înregistrază un scor mai ridicat
decât deținuții din castele nesupuse violenței, 40% din deținuții din casta de jos au raportat
un nivel înalt de stres perceput în comparație cu 0% din castele de sus, adică t ≥4,08.
În diagrama de mai sus puteți vizualiza diferențele semnificative dintre perceperea stresului la
deținuții din casta umiliților și cei din casta de sus și cea muncitoare (argumentarea cauzei acestor
diferențe sunt invocate mai sus – vedeți tabelul nr.1).

31
Concluzii:
Stresul prin efectele negative asupra funcţionalităţii generale şi asocierea acestuia cu alte tulburări,
cum ar fi cele anxioase, abuzul de substanţe chimice, constituie principala cauză de îmbolnăvire în
perioada contemporană. Distresul implică insatisfacție, nesiguranță, scăderea performanței,
anxietate, pasivitate, sentiment de neajutorare etc.
Studierea aprofundată a acestui fenomen ne permit să formulăm următoarele concluzii generale:
- Termenul de stres continuă să fie unul din cele mai disputate concepte din istoria științei.
Controversele decurg din accepțiunile care i se atribuie: cel de reacție (emoționale și fiziologice),
evenimente de viață, tracasări cotidiene, comportamente inadecvate, boală psihică sau somatică,
și pentru a face referire la aspecte diferite ale vieții sociale sau ale adaptării umane;
- În urma analizei numărului mare de studii dedicate stresului putem identifica trei orientări
diferite de abordare: teoria răspunsului, teoria stimulilor și teoria tranzacțională;
- Stresul are un aspect ciclic, deoarece individul încearcă să facă faţă factorilor de stres şi
reacţionează la modificarea situaţiei externe. Procesul poate uneori să ia forma de buclă: un
factor de stres prezintă o ameninţare, producînd o senzaţie de tensionare sau de nervozitate,
stresul provoacă stres;
- Hans Hugo Bruno Selye, dar și alți autori susțin că reacțiile la stres evoluează în trei faze:
reacția de alarmă, corespunde reacției acute a individului supus factorului de stres (1); reacția
de rezistență, caracterizată printr-o stare de alertă (2); faza de epuizare, marcată de o stare de
oboseală (epuizare), și o reactivitate din ce în ce mai scăzută la factorii de stre, dacă starea
devine cronică se instalează adesea o depresie majoră, o boală funcțională sau organică (3);
- Stresul (sub forma sa negativă - distres) conduce la perturbări serioase în plan psihologic și
fiziologic, concretizate în epuizare emoțională, fizică și mentală, exprimată uneori prin multă
suferinţă, trăiri dezagreabile şi disconfortante, alteori prin aplatizare afectivă și
depersonalizare, de asemenea printr-o suită de patologii somatice (boli funcționale și
organice) cu consecinţe majore în planul calităţii vieţii;
- La nivel fiziologic stresul afectează întreagul organism: creierul, mușchii, tubul digestiv,
inima, vasele, pielea.
Penitenciarul este o instituție patogenă care-și pune amprenta asupra deținutului. Privarea de libertate
aduce după sine o izolare fizică, psihică şi psihosocială a condamnaţilor, care influenţează diferit relațiile
dintre deținuți și trăirile emoţionale ale acestora:

32
- Persoanele internate în penitenciar suferă sub influența mediului carceral importante și
variate schimbări de factură emoțională, comportamentală, de comunicare, cu implicații
asupra personalității lor;
- Intrarea într-o colectivitate de anonimi, controlul riguros al conduitei, dependenţa de
personal, densitatea umană favorizează apariţia şi cronicizarea unei patologii specifice.
Încurajând direct sau indirect brutalitatea şi violenţa, autorănirile, greva foamei, cădere în
total pesimism, sinucidere;
- Raporturile umane ce se instituie între deţinuţi sunt puternic marcate de privarea de libertate,
de frustrarea afectivă şi informaţională. Aceasta face ca raporturile dintre indivizi să fie
determinate de interese materiale imediate, care alterează ambianţa morală în cadrul
colectivului de deţinuţi.

Analiza rezultatelor obținute la etapa constatativă a studiului experimental conduce spre formularea
următoarelor concluzii:
- Nivelul stresului la deținuții din casta de jos este semnificativ mai ridicat decât la cei din casta
de sus și muncitoare (80,28 - la percepția stresului de către deținuții supuși violenței și 64,76
- la castele de deținuți nesupuși violenței), aceasta fiind argumentată de:
- Statutul de deţinut este o stare socială profund nocivă, care alterează mecanismul firesc de
constituire a relaţiilor umane, provocînd forme accentuate de înstrăinare psihosocială.
Detenţia umileşte, degradează moral şi spiritual, reduce drastic sferele potenţiale de
relaţionare socială, micşorează speranţa de viaţă – rezultînd astfel o deteriorare în
profunzime a vieţii sociale;
- Diferențele de statut și condițiile psihosociale la care sunt supuși. Umiliții au un statut inferior
ceea ce implică pierderea respectului celorlalți deținuți și implicit a lor înșiși față de sine,
inclusiv le induce un sentiment de autoculpabilizare;
- Un alt factor ar putea fi lipsa unui cerc de relaţii (limitat drastic de „reputația” castei) care să
ofere cadrul valorizării sociale a persoanei şi din parte căruia să poată obţine înţelegere şi
sprijinul social necesar în această perioadă critică a vieţii;
- Eticheta de umilit care li se aplică deținuților din casta de jos, produce mutații la nivelul
conștiinței, percepându-se ca obiect, redus la condiția de animal;
- Nivelul mai ridicat al stresului perceput la deținuții supuși violenței poate fi explicat prin
limitarea drastică a relațiilor interpersonale, care să răspundă nevoilor de afecţiune şi
comunicare ale persoane.

33
Recomandări
Proceduri de inoculare a stresului (Stress Innoculation Training - SIT)
Adaptată după Danile David.
Proceduri de inculare a stresului sunt o categorie bine circumscrisă de tehnici de intervenţie ce
vizează ajustarea persoanei la un eveniment activator de tip stare subiectivă (cum ar fi starea de
distres), în cazul căreia factorii interni (cogniţiile) sau externi (evenimentul activator de tip situaţie
externă) care au declanşat-o nu pot fi schimbaţi din diverse motive (cum sunt evenimentele specifice
mediului carceral). Acest lucru se realizează prin achiziţia de mecanisme de coping cognitiv,
comportamental şi (psiho) fiziologic/biologic eficient şi prin pregătirea pentru noi situaţii stresante.
SIT este utilizată atât ca tratament menit să-i ajute pe indivizi să facă față cu bine efectelor expunerii
la stresori, precum și ca metodă preventivă de a „inocula” persoanele în așteptarea evenimentelor
stresante. Trainingul include trei faze: faza de conceptualizare, faza de formare și exersare de
deprinderi și faza de implimentare și urmărire.
1. Proceduri de restructurare cognitivă care schimbă modalitatea cognitivă de ajustare la stres,
generând un coping cognitiv adaptativ. Se observă că obiectul procedurilor de restructurare
cognitivă poate fi atât modul în care subiectul prelucrează evenimentul activator de tip
situaţie externă, cât şi modul disfuncţional/iraţional în care acesta îşi interpretează
evenimentul activator de tip situaţie subiectivă (coping cognitiv adaptativ); în SIT tehnicile
de restructurare cognitivă se utilizează în al doilea sens.
Exemplu:
Tehnicile de autodialog generează coping adaptativ şi presupun următoarele elemente:
• Analiza situaţiei de distres(C/A2) şi a stării subiective declanşate (C2);
• Identificare şi analiza autodialogului disfuncţional şi/sau iraţional (de exemplu, „Sunt un
prost; nu voi reuşi; mă pierd; nu am să fac faţă; sunt foarte stresat”);
• Blocarea acestui dialog şi înlocuirea lui cu unul funcţional şi/sau raţional (de exemplu, „Sunt
bun; voi reuşi; ştiu că pot; e ok; sunt doar stresat; sunt doar puţin stresat etc.”) şi cu
autoîntăriri (de exemplu, ”Bravo!”; ”Continuă așa!”; ”Ești bun!”);
• Generalizarea tehnicii la situații de distres ipotetice.

2. Proceduri de rezolvare de probleme și de antrenament asertiv care generază strategii de


coping cognitiv adaptativ. În acest caz, rezolvarea de probleme și antrenamentul asertiv nu
vizează un eveniment activator de tip situație externă, ci un eveniment activator de tip

34
situație subiectivă (se referă cu precădere la situațiile pe care subiectul le percepe ca fiind
foarte stresante, fără a avea neapărat un substrat obiectiv); ele devin astfel strategii de coping
adaptativ.
3. Proceduri de modificare comportamentală, care generează coping comportamental
adaptativ.
4. Proceduri de relaxare, care generează coping psihofiziologic/biologic adaptativ (mai jos o să
vă propunem câteva texnici de relaxare).
Etapele tehnicii de inoculare a stresului sunt:
a) Identificarea evenimentului activator de tip tip situație subiectivă (C/A2) și a stării
subiective de distres (C2) asociată cu aceasta.
b) Analiza mecanismelor de coping dezadaptativ și a consecințelor lor; se insistă atât asupra
costurilor, cât și asupra beneficiilor mecanismelor de coping dezadaptativ (ca, de
exemplu, consumul de substanțe chimice). Uneori, mecanismele de coping sunt mai greu
de identificat și analizat, deoarece ele sau funcția lor sunt inconștiente, subiectul
negându-le existența. În astfel de situații, ele vor fi conștientizate și analizate mai ușor pe
fondul unei relații terapeutice bune, caracterizate, după cum știm deja, prin empatie,
acceptare necondiționată și congruență.
c) Înlocuirea mecanismelor de coping dezadaptativ cu mecanisme de coping adaptativ, prin
tehnici specifice. Mecanismele de coping adaptativ trebuie (a) să fie compatibile cu cele
dezadaptaive; (b) să fie acceptate de pacient și (c) să îi aducă aproximativ aceleași
beneficii.
d) Evaluarea noilor resurse
e) Confruntarea cu distresul în noile condiții (consecințele lor).
f) Dacă confruntarea este eficientă, generalizarea strategiilor la noi situații stresante
posibile.
Dintre cercetătorii ce au efectuat studii empirice asupra eficacității acestui tratament menționăm:
Altmaier, E.M., Ross, S.L., Leary, M.R., Thombraugh, M.T., (1982); Forman, S., (1982); Jaremko,
M., (1980); Jay, S.M., Elliot, C.M., (1990); Kendall, P., Williams, P.C., Pechachek, F.F., Graham,
L.E., Shisslak, C., Herzoff, N., (1979); Ross, M.J., Berger, R.S., (1996); Wells, J.K., Howard, O.S.,
Nowlin, W.F., Vargas, M.J., (1986); Wemick, R.L., Jaremko, M.E., Taylor, P.W., (1981); Holrayd,
K., Andrasik, F., Westbrok, T., (1977); Hoore, K., Altmaier, E., (1981).

35
Tehnici de relaxare
1. Poziția „Mumia”
„În această poziție omul resimte un grad sporit de relaxare” (F. Rimcaster). Se exersează pe
o podea netedă acoperită cu o plapumă de lână. Vă întindeți pe plapumă ca o „mumie”.
Adică urmează să vă întindeți pe spate, capul îl poziționați astfel încât privirea să fie
orientată în sus. Umerii trebuie să fie relaxați, mânile să atârne liber de-a lungul corpului cu
palmele în sus. Și limba trebuie să fie relaxată, iar în cazul în care capul este poziționat
corect, aceasta se relaxează automat. Deseori un anumit grup de mușchi rămâne încordat. În
acest caz, imaginați-vă că aceștia sunt relaxați. Faptul corespunde în întregime opiniilor lui
Куэ conform cărora imaginația direcționată voluntar poate influența anumite părți ale
corpului.
De regulă, poziția relaxată a „mumiei” se aplică începând de la cutia toracică, ca respirația
să „curgă” liber. Apoi atenția se deplasează spre mușchii abdomenului. Doar atunci când
aici apare o senzație plăcută de căldură care se împrăștie prin tot corpul, treceți la gândurile
dumneavoastră, obligându-le și pe ele să dispară.
Poziția „mumia” este recomandabil să o exersați în fiecare zi, cel mai bine la aceeași oră,
pentru început puteți lua această poziție timp de trei minute, iar pe parcurs de o lună puteți
crește durata până la 15 minute. Ea întodeauna ar trebui să vă aducă senzații plăcute și
confort.

2. Exercițiu de relaxare
Exercițiul poate fi însoțit de muzoterapie și aromoterapie.
a) Stați întins, relaxat, aproximativ două minute, cu ochii închiși. Încercați să vă imaginați
încăperea în care vă aflați, inițial imaginativ plimbați-vă prin cameră (de-a lungul
pereților), iar apoi parcurgeți această cale prin tot corpul – de la cap până la câlcâie și
vice versa.
b) Urmăriți cu atenție respirația, conștiientizând pasiv cum respirați pe nas. Relizați în
gând că aerul inspirat este ceva mai rece decât cel expirat. Concentrați-vă atenția
asupra repirației calme, pe parcursul a unu-două minute (fixându-vă atenția într-un
anumit punct). Încercați să nu vă gândiți la nimic.
c) Inspiraţi ușor şi rețineți aerul în plămâni 3 secunde şi apoi expiraţil încet. Înspiraţi şi
expiraţi în timpi egali. Respectaţi acest stil de respiraţie timp de cinci minute. Dacă nu e
greu să vă ţineţi respiraţia timp de 3 secunde, încercaţi şi mai mult (până la 10 secunde).

36
Inspiraţi pe nas şi expiraţi pe gură. Totodată, încordați brusc toți mușchii pentru câteva
secunde, încercați să simțiți încordarea în tot corpul, la expirare relaxați-vă. Repetați de
trei ori. Apoi stați relaxat câteva minute încercând să simțiți greutatea propriului corp.
Delectați-vă cu această senzație plăcută.
d) Relaxaţi-vă muşchii. Aşezaţi-vă într-o poziţie confortabilă. Respiraţi adânc. Începeţi de
la picioare şi încercaţi să conştientizaţi tensiunea. Apoi faceţi tensiunea să dispară.
Cum? Lăsaţi-o pur şi simplu să treacă. Continuaţi procedeul cu gleznele, pulpele,
genunchii, coapsele, fesierii, spatele, umerii, braţele, gâtul şi capul.
e) Faceţi-vă un masaj. Lăsaţi bărbia în piept. Gâtul trebuie întins, dar nu forţat. Lăsaţi
muşchii gâtului să se relaxeze şi masaţi-vă gâtul. Masaţi-vă urechile şi tâmplele,
frecându-le uşor şi circular. Mişcaţi-vă degetele înapoi spre gât, în sus şi în jos.
Ridicaţi-vă uşor pielea capului cu palmele aşezate peste urechi. Rotiţi palmele uşor într-
o mişcare circulară. Continuaţi exerciţiul timp de cinci minute.

37
Résumé

Dans cette recherche je me suis proposé d’étudier „La manifestation du stress aux jeunes
détenus soumis à la violence“.
L’étude de la manifestation du stress aux personnes du milieu pénitencier est importante,
car actuellement dans notre pays on n’a pas des études pareilles, mais aussi parce que le stress, par
ces effets négatives sur le fonctionnement générale et l’association de celui-ci avec d’autres
troubles, comme sont celles angoisses, l’abus des substances chimiques, constitue la principale
cause de se rendre malade dans la période contemporaine.
L’hypothèse de la recherche: On suppose qu’aux détenus soumis à la violence le stress se
manifeste à un niveau plus élevé qu’aux d’autres détenus.
L’étude expérimentale s’est déroulée sur un échantillon de 50 sujets de genre masculin,
parleurs de langue roumaine et russe ayant l’âge entre 20 et 35 ans, qui expient leur punition dans
le Pénitencier Pruncu (nr 9). Vingt-cinq personnes faisaient part des castes non-soumises à la
violence (la caste de haut et la caste ouvrière), et autre vingt-cinq personnes de la caste des
humbles.
Afin que faire cette investigation j’ai appliqué Perceived Stress Questionnaire (l’Ecole de la
perception du stress), élaborée par Levenstein et ses collaborateurs en 1993.
Par conséquent de l’interprétation des résultats par les méthodes statistiques le test „t-
student” et „la comparaison des caractéristiques qualitatives”, j’ai constaté que les détenus soumis
à la violence sont significativement plus stressés que les détenus non-soumis à la violence. Fait
argumenté par: les différences de statut, l’étiquette d’humilié qui leurs est appliqué, la perte du
control sur soi-même, la réduction de l’estime du soi, la double contrainte à laquelle ils sont
soumis, la limitation sévère des relations sociales et du contact verbal avec les autres détenus,
vulnérabilité augmentée comme résultat de l’appartenance à une telle au outre caste.

38
Bibliografie:
1. Baban Adriana, Stres şi personalitate, - Cluj-Napoca, 1998
2. Chelcea Adina (coordonator), Psihoteste, ediţia a II-a, S.C. Ştiinţa &Tehnică S.A., Sibiu, 1994
3. Chelcea Septimiu, Iluț Petru, Enciclopedie de psihosociologie, Edutura Economică, - București,
2003
4. Cungi Charly, Cum putem scăpa de stres, Polirom, - Iaşi, 2000
5. (4) David Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Polirom, - Iaşi, 2006
6. Enăchescu Constantin, Tratat de igienă mintală, ediţia a II-a, Polirom, - Iaşi, 2004
7. Florian Gheorghe, Psihologie penitenciara, editura Expert 6, Bucuresti 1996
8. Florian Gheorghe, Psihologie penitenciara, editura Oscar Print, - Bucureşti, 2001
9. Florian Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, editura Oscar Print, - Bucureşti, 2003
10. Matthews Gerald, Deary Ian J., Whiteman Martha C., Psihologia personalităţii, Polirom, - Iaşi,
2004 (508 pag.)
11. Mitrofan Nicolaie, Zdrenghe Voicu, Bubov Tudorel (1992), Psihologia judiciară, Ed. Şansa,
Bucureşti.
12. Olinescu Radu, Despre emoţii şi stres, editura Gramar, - Bucureşti, 2004
13. Rusnac Svetlana, Psihologia Dreptului, editura ARC, - Chişinău, 2000
14. Răducă Tiberiu, Psihologia frustraţiei, Polirom, - Iaşi, 2006
15. Sillamy Norbert, Dicționar de psihologie, Univers Enciclopedic, - București, 1996
16. Voicu Adela, Psihologie judiciară, Ed.Europolis, - Constanţa, 2002
17. Эверли, Дж. С., Розенфельд, Р., Стресс. Природа и лечение, Издательство Медицина, -
Москва, 1985
18. Щербатых Юрий, Психология Стресса, Эксмо, - Москва, 2008
19. Stora J. B., Le stress, colecția „Que sais-je”, nr. 2575, PUF, a 3-a ediție, - Paris, 1997
20. Hacher F., Agression Violence dans la mond modern, Levy, - Paris, 1972.
21. Phillip Zimbardo, “A Pirandellian Prison”, interviu publicat în “New York Times Magazin”
nr. 330,1972
22. www.referat.ro/referate/Criminologie_Aspectele_sociale_ale_privarii_de_libertate_a5cf7.html
23. http://www.sanatatea.com/art/savanti/213-hans-selye.html (Vineri, 08 August 2008)
24. www.e-scoala.ro/drept/criminologie.html
25. psihologiesociala.uv.ro/psihologia-sociala-si-devianta.php

39
ANEXA

Numele/Prenumele(nu este obligatoriu) -------------------------------


Vârsta ---------

Mai jos sunt prezentate o serie de propoziţii. Citiţile pe rând, menţionaţi în ce măsură se potriveşte
fiecare dintre ele cu starea dumneavoastră din ultimile şase luni. Marcaţi răspunsul dumnavoastă
bifând în una din căsuţele din tabel.
Nr Enunţul Aproape Câteodată Adeseori Aproape
niciodată întotdeauna
1 Ma simt odihnit
2 Simt că sunt asaltat de prea multe
cerinţe
3 Ma simt iritat sau nemulţumit
4 Am prea multe lucruri de făcut
5 Ma simt singur sau izolat
6 Ma aflu în situaţii conflictuale
7 Fac lucruri care-mi plac cu adevărat
8 Ma simt obosit
9 Simt că nu mă pot descurca pentru
a-mi atinge scopurile propuse
10 Ma simt calm
11 Am prea multe decizii de luat
12 Ma simt frustrat
13 Ma simt plin de energie
14 Ma simt tensionat
15 Problemele mi se adună cu grămada
16 Ma simt deseori presat de timp
17 Ma simt protejat şi în siguranţă
18 Am multe necazuri (probleme)
19 Ma simt presat de cerinţele altor
persoane
20 Ma simt descurajat
21 Sunt mulţumit de mine însumi
22 Mi-e teama de viitor
23 Fac multe lucruri pentru că trebuie
să le fac şi nu pentru că îmi plac
24 Mă simt criticat şi judecat
25 Mă simt fără griji
26 Ma simt epuizat mental
27 Nu pot să mă relaxez
28 Mă simt copleşit de responsabilităţi
29 Am suficient timp pentru mine
30 Mă simt sub presiunea „termenilor
fixe”

Mulţumesc mult!

40