Rolul ergoterapiei la persoanele cu handicap

Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt metode de tratament nemedicamentoase care au

rol important în reabilitarea şi reinserţia socio-profesională a bolnavilor cu dizabilităţi
funcţionale.

Viziunea integratoare asupra omului privit ca fiinţă socială, ca entitate complexă bio-
psiho-socială a determinat cerinţa metodologică pentru cuprinderea unitară a diferitelor forme de
terapie în plan biologic, chimioterapic şi psihoterapic.

Dacă avem în vedere faptul că sensul oricărui demers terapeutic este de a restitui omului
bolnav pe lângă sănătatea fizică şi psihică şi condiţia psihosocială a normalităţii, înţelegem de ce
metodele terapeutice complexe cum ar fi de neconceput fără terapiile sociale în care se
încadreaza ca elemente distincte terapie ocupaţională şi ergoterapie. Numai prin acţiunea lor
complexă şi complementară se parcurge drumul necesar de la recuperarea fizică, biologică la
reintegrarea socială şi profesională.

Înţelesul sintagmei de terapie ocupaţională derivă din cuvintele care o compun:

- ocupaţia reprezintă ideea de activitate în care te implici, te angajezi şi participi efectiv şi
motivat;
- terapia însemnând tratamentul unei boli, al unei dizabilităţi sau unui handicap.

Terapia ocupaţională este arta şi ştiinţa direcţionării individului bolnav spre participarea
la anumite activităţi pentru a-şi reface, întări sau îmbunătăţi performanţele, spre a facilita
însuşirea acelor abilităţi şi funcţii care sunt necesare pentru adaptare şi productivitate şi
diminuarea sau corectarea patologiei, pentru menţinerea stării de sănătate.
Problema fundamentală a terapiei ocupaţionale este de menţinere şi dezvoltare a capacităţilor, de
a realiza satisfăcător pentru sine şi pentru alţii diverse activităţi şi de a învăţa să se controleze pe
sine şi mediul înconjurător.

Obiectivele terapiei ocupaţionale constau într-un program ce vizează ca finalitate

creşterea încrederii în sine, creşterea independenţei în activitatea pacientului, reintegrarea în
mediul familial, social şi profesional, deci de a oferi bolnavului condiţia psihosocială a
normalităţii.

În sfera cerinţelor de bază a programelor de terapie ocupaţională se pot menţiona

următoarele exigente:

1. necesitatea de a asigura un program activ prin ocuparea integrală a timpului

bolnavului;

2. cuprinderea în programul de activitate a unor elemente de socio-terapie

într-un ansamblu armonios de acţiuni recuperatorii cu conţinut similar sarcinilor de muncă, cum
ar fi ergoterapia, cultterapia, meloterapia la nivel creativ, educativ, clinic, menită să încurajeze
socializarea şi comunicarea, artterapia care oferă şansa de exprimare.

Deoarece aceste activităţi se desfasoară mai ales în grup- grup care are valente
sanogenetice de a induce sănătatea- prin acestea se realizează extinderea sferei de relaţii
interumane şi de interacţiune în grup, ceea ce constituie un deziderat menit să confere pacientului
echilibru, sentiment de independenţă şi libertate de acţiune, capacitate de iniţiativă. Aceasta
presupune drept cerinţă diminuarea ponderii terapeut-pacient, a caracterului ei uneori autoritar şi
amplificarea rolului grupului.

Istoria şi evoluţia terapiei ocupaţionale şi a ergoterapiei işi găseşte rădăcinile în

antichitatea greco-romană prehipocratică când se considera că exerciţiile fizice, masajul, băile,
jocurile, sportul care conţin şi un aspect social eliberează spiritul de problemele bolii. Părerea se
menţine şi se dezvoltă în evul mediu, accentuându-se ca exerciţiile moderate ca şi munca uşoară,
lejeră sunt arme în arsenalul terapeutic şi în regulile generale de igienă.
 În medicina modernaă se relevă pregnant rolul terapiei ocupaţionale în reabilitarea
socială şi restaurarea valorilor morale.

Rolul profesiei de practician al terapiei ocupaţionale este de a dezvolta însuşiri, calităţi,

abilităţi, beneficiarii fiind persoane care au întâmpinat probleme ale capacităţii de funcţionare în
orice perioadă a dezvoltării individuale, fizice sau psihice.

Spectrul de acţiune al terapiei ocupaţionale include probleme fizice, deci ale corpului,
psihice- la bolnavii psihici, cognitive, psihologice şi psihosociale. Practicianul terapiei
ocupaţionale învaţă principiile generale aplicabile tuturor acestor dizabilităţi.

Domeniul de aplicare şi activitate a practicianului de terapie ocupaţională este de la

pediatrie până la secţiile de geriatrie, într-o paletă largă de metode ce variază de la o consultaţie
unică până la cure de tratament, pe termen scurt până la reabilitare şi ajustare pe termen
îndelungat.

Handicapatul, după Robănescu, reprezintă o persoană deficientă fizic sau psihic, ca

urmare a unei leziuni senzoriale sau motorii.

În dicţionarul “Handicap şi readaptare”, persoana cu handicap e definită ca o persoană

care prezintă un retard sau tulburări de dezvoltare de natură să-i creeze probleme adaptative în
raport cu mediul socio-fizic.

Handicapul poate fi de natură:

 Fizică
 Senzorială
 Psihică: -intelectuală; de caracter
 Educaţională (socială, profesională)
Nu e de conceput o deficienţă cu o funcţie unică pierdută. Cea mai pură deficienţă

fizică – pierderea unui segment de membru – produce şi un şoc psihic, putând genera complexele
de inferioritate.
 Sechelarul encefalopatic e un deficient motor şi adeseori psihic. El este totodată şi un
deficient senzorial, dacă nu în ceea ce priveşte auzul sau vederea, totdeauna în ceea ce priveşte
propriocepţia.
Infirmitatea = deficienţă fizică diagnosticată medical, ea reduce aptitudinea individului
de a face faţă nevoilor curente.
Invaliditatea (incapacitatea de muncă) reprezintă aspectul medico – legal pentru
infirmitate.
Readaptarea (după Robănescu) = complex de măsuri medicale, educaţionale şi sociale,
cu ajutorul cărora handicaparea e redusă la minimum din punct de vedere fizic, psihic şi social,
în aşa fel încât handicapatul e redat unei vieţi potrivite posibilităţilor sale şi utile pentru societate.
Reeducarea = un proces ce se ocupă cu recuperarea fizică, psihică şi profesională a
bolnavilor în faza acută a bolii, în perioada de convalescenţă sau după formarea de sechele.

Recuperarea funcţională e deci o sferă în cadrul noţiunii mai largi de readaptare;

reeducarea reprezintă şi mai limitat.

Hidroterapia, electroterapia şi mai ales kinetoterapia sunt desigur mijloace fizice, dar
atunci când ele sunt folosite dinamic, în scopul de a câştiga sau recâştiga o deprindere motorie,
ele devin mijloace de educare - reeducare.
Tot reeducare este şi mişcarea activă pe care bolnavul o execută sub acţiunea curentului
electric decontracturant al unei anumite grupe de muşchi. Protezarea e plasată în cadrul
recuperării deoarece importantă este nu confecţionarea unui aparat ortopedic pentru deficient, ci
efectele. Acestea implică un proces de educare – reeducare pentru a-l învăţa să folosească
aparatul sau proteza respectivă.
Boli ale neuronului motor central – aceste boli sunt de tipul următor: sechele ale
encefalopatiilor cronice infantile (paralizii spastice, infirmitate motorie cerebrală).
Unii autori definesc astfel această condiţie: “ Tulburare persistentă, fără să fie fixă, a
motricităţii şi posturii, apărută de la naştere sau în primii ani de viaţă şi legată de o atingere
netumorală şi nedegenerativă a creierului, survenind în cursul dezvoltării sale normale, înainte,
în timpul sau după naştere”.

Pentru K. Bobath, paralizia cerebrală rezultă dintr-o leziune sau rea dezvoltare a
creierului.
 Deficitul motor îşi găseşte expresia în modalităţi anormale de postură şi mişcare, în
asociaţie cu un tonus postural anormal. Leziunea, care este prezentă în creier încă de când e
imatur, interferează cu dezvoltarea motorie normală a copilului. Ea e problema premordială a
adaptării – readaptării copilului.

Din punct de vedere clinic, sechelele encefalopatice îmbracă o mare varietate de forme.
Între acestea, Phelps deosebea cinci grupe, în funcţie de predominanţa spasticităţii, a rigidităţii,
atetozei, tremurăturii sau ataxiei.

Toţi autorii sunt de acord în a recunoaşte că rezultatele terapeutice cele mai bune se obţin
atunci când boala e diagnosticată precoce şi tratamentul început imediat. Dacă tratamentul poate
să înceapă în jurul vârstei de 6 luni, copilul are mai multe şanse de îmbunătăţire deoarece centrii
motori nu sunt încă dezvoltaţi. În acest stadiu creierul are mai multă plasticitate, iar funcţiile sale
pot fi influenţate mai uşor.
Tratamentul precoce poate preveni instalarea contracturilor şi diformităţilor. Prin mişcare
normală se previne întârzierea mintală datorată lipsei de experienţă senzorială.
Tratamentul de recuperare funcţională a infirmităţilor motorii cerebrale trebuie astfel
condus încât să se atingă următoarele:

1) Schimbarea posturii anormale.

2) Reducerea hipertoniei, spasticităţii sau a spasmelor intermitente astfel încât
mişcarea să se facă fără un efort deosebit.
3) Dezvoltarea mişcărilor importante: controlul capului, întoarcerea de pe o parte pe
alta, şederea, îngenuncherea, mersul în patru labe, staţiunea, reacţiile de echilibru
în toate poziţiile şi activităţile. Aceste mişcări trebuie educate în ordinea apariţiei
lor.
4) Reeducarea sensibilităţii şi propriocepţiei.
5) Prevenirea contracturilor şi diformităţilor la copiii mici sau ameliorarea lor la
copiii mari.
6) Învăţarea mişcărilor obişnuite vieţii de toate zilele.
”Obiectivele reeducării motorii sunt: educarea ortostatismului, echilibrului, locomoţiei,
prehensiunii, respiraţiei corecte, alcătuind împreună fundamentul pe care intervenţia pedagogic –
psihologică şi logopedică edifică suprastructura dezvoltării psihomotorii şi a vorbirii.”
 În general tratamentul copilului encefalopat cuprinde mai multe etape: procedura folosită
corespunde vârstei pacientului, experienţei personale, mijloacelor de care se dispune şi formei
clinice.

 Relaxarea – o primă etapă obligatorie e aceea a obţinerii maximului de inhibiţie posibilă

a fenomenului spasticităţii. Această relaxare va fi obţinută mai întâi pe cale pasivă, apoi
cu ajutor şi în mod activ, în sensul deprinderii copilui mai mare de a-şi lua postura prin
care spasmul dăunător mişcării cedează. Metoda cea mai bine pusă la punct e cea a soţilor
Bobath.
 Masajul – nu poate fi decât un mijloc paliativ de folosit în cazurile grave în care nu se
aşteaptă nimic de la educarea – reeducarea neuromotorie.
 Mişcarea pasivă – ea are numai rolul de a învăţa pe copil mişcarea normală.
 Mişcarea activă – va începe cu ceea ce putem provoca reflex: întinderea braţelor în
cadrul reflexului “ pregătirea pentru săritură”, extinderea coloanei în cadrul reflexului
Landau, reacţiile de echilibru. Se trece apoi la exerciţiul segmentar pentru a ajunge la
integrarea acestor mişcări în ansamblul activităţilor întregului corp. Schema de tratament
trebuie să urmărească trecerea de la un grup de activităţi la altul mai complex conform
legilor progresiunii şi dezvoltării psihomotorii normale.
1. Copilul va trebui mai întâi învăţat să se relaxeze. Programul de gimnastică va începe cu
impunerea poziţiei « reflex inhibitorii ». În poziţie fetală, cel mai adesea eficace, legănăm
copilul de câteva ori. Cunoaşterea modelului de acţiune a reflexelor tonice cervicale e de
mare importanţă în adoptarea posturilor relaxatoare.
2. Mişcările alterne ale membrelor au rolul de a învăţa copilul să coordoneze contracţia şi
relaxarea reciprocă a agoniştilor şi antagoniştilor. Mişcarea trebuie executată numai în
condiţii de relaxare.
3. Rostogolirea laterală se face fie ajutând copilul de la nivelul capului, fie de la nivelul
membrelor inferioare.
4. Târârea se execută în decubit ventral, preferabil după ce copilul poate să-şi menţină
măcar câteva secunde postura păpuşii. În cazurile în care spasticitatea e mare şi copilul
nu-şi poate mobiliza membrele superioare va fi necesară susţinerea axilară.
 5. Din postura păpuşii se stimulează prehensiunea cu o mână a unui obiect. Prin această
mişcare se educă sprijinul pe un singur membru superior, iniţiind totodată şi mişcarea de
târâre.
6. Pe genunchi, pe călcâie şezând, e o postură care va putea fi imprimată numai atunci când
hipertonia membrelor inferioare va ceda la limita la care flectând puternic şoldurile şi
genunchii, copilul să nu se arunce imediat pe burtă. Din această poziţie se stimulează
reacţiile de echilibru, se încearcă ridicarea în genunchi cu sprijin, se trece în poziţia în
patru labe.
7. Mersul în patru labe se face la început susţinând copilul pe sub torace.
8. Din această poziţie se trece la şezând.
9. În şezând, la marginea mesei, copilul va fi ajutat să se ridice şi să se culce fără să cadă.
10. Când copilul se poate menţine în genunchi, cu sprijin, se execută mersul altern, ajutându-
ne pentru stimulare de rotaţii şi tracţiuni.
11. Încă înainte de posibilitatea de sprijin pe patru labe se educă reflexul « pregătirea pentru
săritură ».
12. Ridicarea în picioare se face, fie din şezând pe bancă, fie din poziţia în genunchi.
13. În picioare se va face mai întâi educarea echilibrului, eventual, dacă e posibil, sprijinul
uniped.
14. Mersul se va începe sprijinind copilul şi ajutându-l să păşească. Ridicarea membrului
superior va inhiba adducţia coapselor. Mai târziu, educarea mersului se va face prin
exerciţii de mers cu sprijin între barele paralele.
Acest program trebuie executat cu perseverenţă ani de zile, antrenând familia pentru acesta.
În mod ideal, programul trebuie executat de 2-3 ori pe zi câte 10 – 15 minute.
Tratamentul infirmului motor cerebral nu mai poate fi privit astăzi izolat. Nu se va neglija
contribuţia neuropsihiatrului, ortopedului, logopedului, ergoteraputului.
Tratamentul complex nu se poate dispensa de prescrierea unor medicamente cu caracter
mai mult sau mai puţin specific.
A. Fizioterapia e un mijloc larg folosit :
a) Ionizările transcerebrale calcice ;
b) Baia caldă generală;
c) Galvanizările;
 d) Câmpurile electromagnetice;
e) Factorii balneari;
f) Razele ultraviolete.
B. Mijloace ortopedice:
a) Atele gipsate sau din alte materiale;
b) Aparate ortopedice pentru staţiune şi mers.
C. Mijloace chirurgicale:
- Operaţia Forster
- Intervenţia Trosc, Stoffel nu se mai bucură de favoare
- Neurotomia obturatorului
- Operaţii pe tendoane
- Operaţii pe articulaţii
D. Ergoterapia – rol covârşitor în educarea psihică şi kinetică a infirmului motor
cerebral. Se folosesc mai întâi formele recreativă şi funcţională. Mai târziu se
intervine cu ergoterapia ocupaţională, prevocaţională, pregătind copilul pentru
gesturile caracteristice unei meserii sau a unui grup de activităţi practice.
Boli ale neuronului motor periferic
Afecţiunile neuronului motor periferic sunt reprezentate prin leziuni celulare acute
(poliomielită), cronice (atrofia musculară progresivă) sau de distrugere bruscă a axonilor
(compresiune, elongare, secţionare).
I. Sechele de poliomielită – în stadiul acut şi imediat următor al bolii, cea mai utilă este metoda
Kenny, care e indicată numai în primele faze ale bolii. După trecerea a 10 – 20 de luni de la
debut, o revenire în contracţia elementelor musculare paralizate e greu de conceput. Din acest
moment, întregul proces de readaptare trebuie concentrat asupra amplificării elementelor de
stimul şi contracţie care au mai rămas valide într-un grad oarecare. În această fază – metoda
Kabat.
II. Leziunile nervilor periferici:
 Fără întreruperea continuităţii nervoase: metoda Kenny.
 Leziuni de tip secţiune: kinetoterapie, după Nikitin şi Pribîlov:
- Ridicarea forţelor bolnavului, precum şi a tonusului fizic şi psihic al acestuia ;
 - Apărarea aparatului locomotor al membrului lezat de pierderea temporară a funcţiei: atrofie
şi contractură.
- Dezvoltarea şi perfecţionarea mişcărilor compensatoare
III. Spina bifida
Tratamentul de recuperare trebuie să fie precoce şi să se adreseze formelor uşoare sau
formelor rezolvate chirurgical şi vizează :
 luptă împotriva paraliziei ;
 luptă împotriva retracţiilor ;
 luptă împotriva deformărilor.
Rolul ergoterapeutului:

- să lucreze cu persoanele de toate vârstele care au un handicap

fizic sau mental pentru a le reda cât mai mult autonomia;
- să pună un diagnostic: să evalueze situaţia şi nevoile persoanelor
cu handicap;
- să analizeze diagnosticul şi să ofere recomandări atât la nivel
individual cât şi familial şi colectiv;
- dezvoltarea unui plan de formare pentru aceste persoane,
familiile lor şi a comunităţii;
- conceptualizarea şi realizarea de proteze şi aparate;
- consilierea şi să demonstreze moduri diferite de a face şi/ sau de
utilizare a protezelor, aparatelor etc;
- desfăşoară activităţi de cercetare şi dezvoltă un program de
reabilitare pentru a ajuta aceste persoane;
- organizarea şi oferirea de activităţi de prevenţie: consiliere,
conferinţe, ateliere de lucru cu privire la activităţile fizice şi
mentale folosite în terapia ocupaţională;
- reinserţia social a bolnavului prin intermediul programelor de
ergoterapie.
 Prin urmare, ergoterapia este considerată în zilele noastre o industrie vitală pentru
reabilitare şi dezvoltarea autonomă pentru facilitarea integrării sociale a persoanelor cu handicap
de toate vârstele.

Potrivit unei definiţii din 2004 al Federatiei Mondiale a Terapeuţilor ocupaţionali

(WFOT), este o profesie care promovezează sănătatea şi bunăstarea prin ocuparea forţei de
muncă şi al cărei scop este de a face oamenii capabili să participe la activităţile cotidiene şi de
multe ori terapia ocupaţională este prezentată aproape ca un joc. În realitate, aceasta este utilă,
pentru că învaţă pacienţii cum să-şi recâştige posesia acelor mişcări, atitudini, pe care boala le
declară inapte.

Pentru a promova independenţa -nu este vorba doar de a ajuta persoana să se mişte, să se
îmbrace ci şi de a putea fi pusă în situaţia de a decide cu privire la propria viaţă, să se organizeze,
să refuze, să-şi asume responsabilităţi şi îndatoriri, să aibă preocupări şi interese; şi terapeuţii
reuşesc acest lucru prin diferite activităţi care măresc capacitatea lor de participare sau prin
modificarea mediului, pentru o mai bună implicare, prin activităţile cotidiene, de joc, artizanat,
grădinărit, pictură, teatru, lectură; în final să depăşească imobilitatea şi disconfortul fizic al bolii.

“handicapul este robie...el genereză de asemenea măreţie…robia şi măreţia la care fiecare

om participă.”

Toţi cei care ajută, susţin, însoţesc persoana cu handicap în deficitele sale progrese de
recucerire a locului între semenii săi, manifestă la rândul lor şi în felul lor, importanţa acestei
capacităţi a omului de a devein el însuşi, dincolo de obstacolele destinului său, de a le întâlni
pentru a-şi le asuma şi pentru a le învinge.

Societatea în întregime trebuie să ţină cont de această dimensiune a condiţiei umane.