Sunteți pe pagina 1din 18

Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Biologie
Master Biotehnologii microbiene i celulare
Anul II
Iai

Tema proiectului: Tehnologia hibridomului

CUPRINS

INTRODUCERE...................................................................................................3
1. METODA CLASIC DE OBINERE A ANTICORPILOR.......................5
1.1. DEZAVANTAJELE METODEI CLASICE..............................................................5
2. TEHNOLOGIA MODERN DE OBINERE A ANTICORPILOR...........6
2.1. ETAPELE OBINERII HIBRIDOMULUI..............................................................7
3. AVANTAJELE BIOTEHNOLOGIEI HIBRIDOMULUI............................13
4. APLICAII PRACTICE ALE AMC.............................................................14
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................18

Introducere
2

Hibridomul (din latina hybrida = metis, cu snge amestecat + oma = tumor) este
o linie celular creat in vitro (n laborator) prin hibridizarea somatic a unor tipuri
celulare genetic diferite, ale cror cromozomi se amestec. Nucleele hibride formate
posed caracterele genetice ale celor dou specii de celule. Hibridoamele sunt de obicei
formate prin fuziunea limfocitelor B sau T cu o celul tumoral. Hibridoamele B sunt
utilizate pentru producerea de anticorpi monoclonali. De exemplu fuziunea limfocitelor
B de oarece productoare de anticorpi (dar n cantitate redus) cu celule canceroase
(cu dezvoltare nelimitat) ale mielomului de oarece a permis obinerea secreiei
masive i durabile de ctre acest hibridom (sau imunom) a unor anticorpi
monoclonali. Hibridoamele T sunt utilizate pentru studiile biochimice ale moleculelor
specifice fiecrei clone T (TCR) i semnalelor de activarea sau moarte celular.
Figura 1. Reprezentare schematic de obinere a hibridomului

In
1975 biologul Khler G. i biochimistul Milstein C. au pus bazele tehnologii
hibridomului. Dup imunizare cu antigen-pur, are loc fuziunea celulelor splenice de
oarece cu celulele de mielom, att cu celule tumorale cu formare de celule hibrodom.
Hibridoamele de oarece se obin prin fuziunea limfocitelor B splenice cu celulele de
mielom. Scopul fuziunii este imortalizarea celulelor productoare de anticorpi, ele
reprezint esena biotehnologiei hibridomului (Khler&Milstein, 1975).
Numrul i varietatea hibridoamelor este mare, ceea ce impune selecia pentru a
obine anticorpi cu specificitatea dorit. Amestecul rezultat n urma fuziunii conine
celule spenice i celule mielom nefuzionate, precum i celule hibridom rezultate n
urma fuziunii celulelor splenice cu celule mielom. Scopul seleciei este separarea

celulelor de hibridom i inhibarea celorlalte tipuri celulare; de aceea amestecul se


cultiva pe mediu HAT pentru supravieuirea celulelor fuzionate mielom-splenocit.
Fiecare celul de hibridom prin diviziuni succesive produce o colonie= o clon
celular. Dintre sutele de hibridoame clonate, este necesar selecia doar a celor cu
capacitate de sintez a anticorpilor specifici fa de antigenul cu care s-a fcut
imunizarea.
Cea mai simpl metod adoptat este cultivarea in vivo ce const n inocularea
intraperitoneal de celule hibridoma. Hibridomul se dezvolt intraabdominal i n
lichidul de ascit care o nsoete. Anticorpii din lichidul ascitic se purific prin
fracionare sau prin metoda cromatografiei cu schimb de ioni (Khler&Milstein, 1975).
n 1984, Milstein C. mpreun cu Georges J. F. Khler, au primit Premiul Nobel
pentru

Medicin pentru teoriile

legate

de

specificitatea

dezvoltarea

controlul sistemului imunitar i descoperirea principiului pentru producerea


anticorpilor monoclonali.
Primul hibridom a fost o ramur abordat de Milstein C. pentru a realiza o linie de
celule capabile de a sintetiza anticorpi specifici, derivat din fuziunea unei celule de
mielom i un limfocit. A introdus un nou concept n extinderea unor alte categorii de
celule care sintetizeaz substane utile (insulina). Acum anticorpii monoclonali pot fi
obinuti i prin manipulare in vitro, ceea ce duce la o improtant evolu ie n aplica iile
terapeutice (Milstein, 1999).
1. Metoda clasic de obinere a anticorpilor

Metoda clasica de obinere a anticorpilor necesari studiilor clinice si de


diagnostic, consta n stimularea repetata, prin injectarea antigenului ntr-un organism
cu reactivitate imunitara optima. Cnd titrul anticorpilor specifici este maxim, animalul

este sngerat si se obine serul imun (antiserul), care este folosit n stare nativa sau este
utilizat pentru purificarea anticorpilor (Mihaescu, 2001).
1.1. Dezavantajele metodei clasice

Metoda are cteva dezavantaje:


-cantitatea si calitatea anticorpilor fata de un antigen variaz de la un organism la
altul si chiar ntre sngerrile succesive ale aceluiai animal;
-serul imun este un amestec foarte heterogen de molecule de anticorpi, chiar si
n cazul n care imunizarea se face cu un antigen cu grad nalt de puritate;
-orict de simplu ca structura moleculara, un antigen are mai multi epitopi care
stimuleaz mai multe clone de limfocite, ce produc anticorpi cu specificiti si afiniti
diferite;
-antigenele nalt purificate conin impuriti antigenice care induc sinteza
anticorpilor specifici n cantiti disproporionat de mari;
-chiar dup purificare proces costisitor antiserurile conin anticorpi cu afiniti
diferite si cu reactivitate ncruciat.
Din aceste cauze, toate serurile imune sunt amestecuri de anticorpi policlonali, n
cantiti variabile de la un organism la altul. Obinerea unor cantiti mari de anticorpi
cu specificitate de legare fata de un epitop unic, prin metoda clasica este imposibil
(Mihaescu, 2001).
2. Tehnologia modern de obinere a anticorpilor
Tehnologia modern de obinere a anticorpilor omogeni, denumita hibridoma
(hibrid + mieloma) a fost propusa de Khler i Milstein (1975), se bazeaz pe
urmtoarele principii metodologice si teoretice:
1) Antigenul purificat se injecteaz animalelor de experienta.
5

2) La momentul adecvat, din splina sau din ganglionii limfatici, se separa


limfocitele. Fiecare limfocit si plasmocitele derivate sintetizeaz molecule omogene de
anticorpi, cu specificitate unica de combinare pentru un singur epitop, denumii
anticorpi monoclonali (AMC).
3) Limfocitele B triesc putin n afara organismului, iar plasmocitele care
sintetizeaz cea mai mare cantitate de anticorpi, nu supravieuiesc in vitro si de aceea
cultivarea sau clonarea lor nu este posibila.
4) Celulele de mielom sunt nemuritoare, datorita capacitii lor de a se menine un
timp nelimitat n cultura. Fuziunea lor cu limfocitele B in vitro, le confer celor din
urma proprietatea de nemurire, rezultnd o celula hibrida (hibridom), care
sintetizeaz si secreta anticorpi monoclonali (AMC). AMC sunt considerai ca varianta
in vitro a proteinelor de mielom, pentru ca n ambele cazuri, o clona de limfocite
prolifereaz si secreta anticorpi cu o anumit specificitate
5) Hibridomul productor de anticorpi motenete caracteristici att de la
limfocit adic secreta anticorpi cu specificitate fata de un antigen, ct si de la celula
de mielom, adic este nemuritor.
6) Celulele hibridoma pot fi clonate individual si fiecare clona produce anticorpi
specifici fata de un singur determinant antigenic. Ele pot fi meninute indefinit prin
pasaje in vivo sau prin cultivare in vitro (Mihaescu, 2001).

2.1. Etapele obinerii hibridomului

Metodologia obinerii unei linii celulare hibride, nemuritoare, productoare de


AMC, parcurge mai multe etape (Mihaescu, 2001):
1. Obinerea celulelor de mielom.
6

Baza tehnologiei hibridomului a fost obinerea unei linii celulare mutante de


mielom, care nu secreta anticorpi si este deficienta pentru hipoxantin-guanozin-fosforibozil-transferaza (HGPRT).
Mielomul (plasmocitomul) este rezultatul diviziunilor necontrolate ale unui singur
plasmoblast sau ale unui precursor al sau din linia limfocitara B. Proliferarea
necontrolata este nsoit de sinteza unor cantiti mari de molecule omogene de
imunoglobulina, cu proprieti biochimice uniforme. Moleculele sintetizate de tumorile
de mielom se deosebesc de imunoglobulinele normale, prin aceea ca nu prezint
specificitate de legare cu antigenul.
Tumorile de mielom apar spontan la multe mamifere, iar la om, 1% din tumori
sunt mieloame. Tumorile de mielom se induc experimental la mai multe linii de
oarece (BALB/c si NZB), dup injectarea intraperitoneala a uleiurilor minerale, sau
dup implantarea materialelor plastice, care produc o reacie inflamatorie cronica.
Tumorile apar dup 120-130 de zile si se pot menine prin pasaje seriate la oareci din
aceiai linie inbred sau prin cultivare in vitro si produc cantiti suficiente de
imunoglobuline pentru analiza biochimica. Nu s-au obinut mieloame care sa
sintetizeze anticorpi cu specificitate de legare fata de un antigen.
Hibridoamele se obin din linii speciale de mielom, care au doua particulariti
mutaionale:
- Nu sintetizeaz propria molecula de imunoglobulina, astfel ca celula hibrida va
produce exclusiv molecule de imunoglobulina caracteristice limfocitului B normal;
- Sunt deficiente pentru sinteza enzimei HGPRT, necesara sintezei acizilor
nucleici.
Pentru hibridare sunt disponibile linii celulare de mielom de oarece, de obolan,
de om, dar cea mai folosita este linia P3-X63-Ag8, izolata de la linia BALB/c, cu
urmtoarele caracteristici:
Este HGPRT;
- Este tumorigena pentru oarece;
7

- Are o frecventa relativ nalta (1/105-106) de fuziune cu limfocitele de oarece;


- Nu sintetizeaz imunoglobulina proprie si nu depreseaz genele pentru sinteza
imunoglobulinei n hibridom;
- Are o eficienta nalta de clonare in vitro.
Deoarece sunt deficiente pentru sinteza enzimei HGPRT, celulele sale nu
detoxifica efectul aminopterinei, care se adaug n mediul de cretere. Aminopterina,
un antagonist al reductazei acidului folic, blocheaz calea sintezei ADN prin inhibiia
sintezei purinelor (A, G) si a timidinei. n mediul cu aminopterina, celulele cu HGPRTnu supravieuiesc.
2. Imunizarea.
Obinerea unei populaii mari de limfocite B, prin fenomenul expansiunii clonale,
angajate n sinteza anticorpilor specifici fata de un anumit epitop, se realizeaz prin
imunizare. Antigenul stimuleaz mai multe clone de limfocite. Fiecare clona de
limfocite activate, sintetizeaz anticorpi specifici fata de unul din epitopii antigenului.
Procedura de imunizare (cantitatea de antigen, tipul de adjuvant, calea de administrare)
este selectata empiric.
Cea mai buna sursa de limfocite rmne splina de oarece si de obolan, dar n
special oarecele BALB/c, pentru ca mielomul are aceiai origine si prin hibridare se
evita incompatibilitatea CMH. Hibridoamele de obolan, obinute prin fuziunea
limfocitelor splenice cu celule de mielom, sunt mai stabile si anticorpii pe care i
sintetizeaz fixeaz complementul.
Cantitatea de antigen necesara pentru imunizare depinde de imunogenitatea
acestuia. Antigenele celulare bacteriene sau ale celulei eucariote sunt foarte
imunogene. Antigenele solubile (polipeptide, glucide, hormoni) sunt slab antigenice.
Imunogenitatea lor creste dup cuplarea cu hemocianina de Limulus (KLH) sau cu
albumina. Cea mai buna imunizare se obine prin injectare intravenoasa sau
intraperitoneala repetata, timp de cteva sptmni sau luni, a antigenului slab
imunogen.
8

Splina se recolteaz nainte de atingerea titrului maxim al anticorpilor serici.


Blastele fuzioneaz mai uor dect celulele n repaus. O alternativa a imunizrii este
stimularea limfocitelor in vitro, prin incubarea n prezenta antigenului.
3. Fuziunea
Se realizeaz n scopul imortalizrii celulelor productoare de anticorpi si este
esena biotehnologiei hibridomului. Scopul imortalizrii este pstrarea capacitii
limfocitelor individuale de a secreta un singur tip de AMC, prin creterea nelimitata n
timp, fara senescenta, in vivo sau in vitro, ca o consecin a transformrii, indusa cu
celule de mielom.
Limfocitele sau imortalizat pe trei cai:
- Prin fuziune cu celule tumorale de mielom
- Prin infecie cu un virus transformant ADN
- Prin transfectie cu ADN transformat din celulele maligne sau cu ADN al unui
oncodnavirus.
Cea mai utilizata metoda de imortalizare este aceea a fuziunii cu o celula de
mielom. Fuziunea limfocitelor viabile din splina, obinute prin dezagregare mecanica,
cu celulele de mielom HGPRT- se realizeaz prin amestecul lor n proporie de 2-5
celule splenice/o celula de mielom.
Procesul fuziunii este stimulat pe mai multe cai, dar cel mai adesea se folosete
PEG cu gr. mol. de 4000 D. Amestecul de celule se menine 3 minute n 0,20-0,50 ml
PEG 40%, la 370, pH 7,5-8,0. Frecventa fuziunii creste sub aciunea impulsurilor
electrice scurte, de mare intensitate.
Numrul si varietatea hibridoamelor obinute este mare, ceea ce impune selecia
celor productoare de anticorpi cu specificitatea dorita.
4. Selecia celulelor de hibridom.

Amestecul de fuziune conine celule splenice si celule de mielom nefuzionate,


celule splenice fuzionate ntre ele, celule de mielom fuzionate ntre ele si celule
hibridom, rezultate prin fuziunea splenocitelor cu celule de mielom.
Selecia are ca scop, separarea celulelor de hibridom si eliminarea din amestec, a
celorlalte tipuri celulare, nefuzionate sau fuzionate neutilizabile. In acest scop,
amestecul de celule se cultiva pe mediul selectiv HAT (hipoxantina-aminopterinatimidina), n care splenocitele nefuzionate si fuzionaii splenocit x splenocit mor n 1-2
sptmni, copleite fiind numeric de celulele de hibridom, care se divid la fiecare 1724 de ore.
Mediul selectiv HAT permite supravieuirea numai a fuzionailor mielom x
splenocit si este inhibitor pentru celulele de mielom, ca si pentru fuzionaii mielom x
mielom.
Aciunea sa selectiva se bazeaz pe urmtoarele condiii experimentale:
A) Aminopterina din mediul HAT blocheaz sinteza purinelor (A, G) pe calea
inozin-monofosfatului si astfel blocheaz sinteza acizilor nucleici. In acest mediu,
celulele HGPRT- devin dependente de surse externe de purine (A, G) si de timidina.
Hipoxantina din mediul HAT poate fi convertita la inozin-monofosfat, de ctre enzima
HGPRT si se formeaz adenozin-monofosfat si guanozin-monofosfat. Timidina poate
fi fosforilata la timidin-monofosfat si timidin-trifosfat, de ctre enzima TK. Ambele
enzime (HGPRT si TK) se gsesc n splenocitele normale.
B) Celulele de mielom sunt HGPRT- si pe mediul selectiv HAT nu supravieuiesc
nici celulele ca atare, nici fuzionaii mielom-mielom. Pe acest mediu supravieuiesc si
se divid indefinit, celulele de hibridom, deoarece sunt HGPRT+ (codificata de genomul
splenocitelor) si sunt nemuritoare, calitate conferita de celulele de mielom.
5. Clonarea.
Clona este o populaie de celule identice, genetic stabile, derivate din diviziunea
unei singure celule. Clonarea se face prin diseminarea suspensiei celulare diluate, pe
10

medii nutritive agarizate. Fiecare celula de hibridom, prin diviziuni succesive, produce
o colonie, adic o clona celulara. Operaia de clonare se repeta pentru a garanta o
descendenta omogena. Dintre sutele de hibridoame clonate, este necesara selectarea
celor cu capacitate de sinteza a anticorpilor specifici fata de antigenul cu care s-a fcut
imunizarea.
Hibridoamele productoare de anticorpi cu specificitatea dorita, se cultiva in
vitro, n culturi cu perfuzie continua cu mediu proaspt sau n bioreactoare cu
capacitate mare.
Cea mai simpla tehnica este a cultivrii in vivo si consta n inocularea
intraperitoneala a circa 2 x 106 celule hibridoma, la organisme ale aceleai linii
genetice (pentru evitarea fenomenului de incompatibilitate CMH). Hibridomul se
dezvolta intraabdominal si lichidul de ascita care o nsoete, conine anticorpi n
proporie de 50% din totalul proteinelor sale.
Randamentul producerii AMC in vivo este de 100-1000 de ori mai mare dect in
vitro. Anticorpii din lichidul ascitic se purifica prin fracionare cu sulfat de amoniu sau
prin metoda cromatografiei cu schimb de ioni.

Figura 2. Ilustrarea schematic a etapelor de producere a AMC (Mihaescu, 2001)

11

3. Avantajele
biotehnologiei
hibridomului
Producerea AMC
prin

tehnologia

hibridomului

are

un

avantaj

fata

de

net

metoda convenional a
obinerii serului imun, deoarece se pot obine anticorpi specifici produi de cte un
hibridom, pentru fiecare epitop al unui antigen natural. Clonarea individuala a fiecrui
hibridom, creeaz condiii ca fiecare clona celulara sa secrete anticorpi cu specificitate
unica fata de un singur epitop al unui antigen (Mihaescu, 2001).
Celulele de hibridom prolifereaz rapid, ceea ce scurteaz timpul necesar obinerii
AMC. Hibridoamele produc cantiti foarte mari de anticorpi, ce depesc de cteva ori
concentraia anticorpilor din serul animalelor imunizate. Clonele de hibridom se
menin indefinit prin cultivare in vitro sau in vivo.
Hibridomul ofer posibilitatea obinerii AMC marcai, prin adugarea
precursorilor marcai radioactiv (marcare interna). Anticorpii marcai in situ (n timpul
sintezei) ofer un avantaj net n raport cu anticorpii marcai dup purificare (marcare
externa). Marcarea externa cu I125 implica purificarea imunoglobulinelor din antiserul
convenional, dar presupune modificarea chimica si denaturarea parial, cu pierderea
proporional a specificitii de legare. Pentru marcarea interna se folosesc elemente
12

radioactive cu perioada de njumtire mai lunga dect a I125: C14, S35, H3.
Marcajul radioactiv intern este net superior celui cu peroxidaza si feritina, utilizat n
tehnicile convenionale (Mihaescu, 2001) .
Tehnologia hibridomului este un model experimental care poate fi extins si la alte
categorii de celule care sintetizeaz substane utile (interferon, insulina). Obinerea
unor hibrizi dintre celula de mielom de oarece si un limfocit normal, de la aceiai
specie, n scopul producerii AMC, a introdus un concept nou n biologia moleculara conceptul imortalizrii funciilor specifice difereniate.

4. Aplicaii practice ale AMC


AMC reprezint un reactiv imunochimic bine definit si de aceea, rezultatele
obinute prin utilizarea lor sunt reproductibile. AMC se folosesc ca reactivi de mare
specificitate n cercetare, n diagnosticul clinic, n farmacologie pentru profilaxia si
terapia unor infecii la om si animale, n tehnicile de biochimie analitica pentru
purificarea unor molecule (Zenea&Mihaescu, 1995).
n domeniul cercetrii imunocitochimice, AMC sunt reactivi cu nalta
specificitate, utilizai pentru identificarea unor proteine care se gsesc n cantiti foarte
mici. De exemplu, AMC marcai cu fluoresceina permit evidenierea moleculelor
membranare, inaccesibile investigaiei cu metodele clasice. AMC au fost markeri
eficieni pentru identificarea diferitelor subpopulaii de limfocite T si B, a antigenelor
membranare ale celulelor seriei mieloide si monocitare. Sistemul CD (cluster
differentiation) este definit n ntregime pe baza utilizrii AMC si cuprinde acum peste
200 de markeri de suprafa. AMC cu specificitate CD se folosesc pentru a detecta
apariia

sau

absenta

populaiilor

celulare

(Zenea&Mihaescu, 1995).

13

timpul

stimulrii

antigenice

Datorita specificitii lor de legare, AMC se folosesc pentru a evidenia


diferenele antigenice minore ntre diferite variante moleculare. Astfel sau identificat
variaiile compoziiei n aminoacizi ale spiculelor glicoproteice, consecutive driftului
antigenic la virusul influenza A.
AMC se folosesc pentru identificarea moleculelor neurotransmitatoare, a
receptorilor sinaptici si a enzimelor de biosinteza. S-au obinut AMC fata de receptorul
de acetilcolina, dar dificultile sunt mari pentru ca neurotransmitorii sunt antigene
slabe.
n diagnosticul serologic, serurile imune obinute prin metoda clasica au avut
adeseori inconvenientul major al lipsei reproductibilitii rezultatelor. AMC se folosesc
ca reactivi de mare specificitate pentru diagnosticul rabiei pe seciunile de esut nervos
al animalelor infectate.
Anticorpul este marcat cu o molecula generatoare de semnal (de exemplu, un
fluorocrom, o enzima productoare de culoare prin aciunea sa asupra substratului
specific, ori o particula metalica). Sensibilitatea metodei, adic puterea semnalului
poate fi mrit prin creterea raportului dintre molecula indicator (anticorpul marcat) si
antigen. Imunocitochimia necesita producerea anticorpilor specifici si tratamentul
adecvat al esuturilor, adic fixarea si histoprepararea pentru a favoriza interaciunea
optima ntre reactiv si molecula tinta a hepatitelor virale B, C, D, a infeciei cu HIV
(prin determinarea prezentei antigenelor n ser) si a unor infecii bacteriene. Pentru
diagnostic se folosesc anticorpi marcai cu fluoresceina sau metodele ELISA sau RIA
(Zenea&Mihaescu, 1995) .
AMC se folosesc pentru diagnosticul neoplaziilor, pe baza evidenierii antigenelor
specific-tumorale. In acest scop se utilizeaz AMC marcai cu izotopi radioactivi, cu
specificitate fata de CEA, AFP etc.
AMC se folosesc pentru detectarea hormonilor polipeptidici: TSH, FSH, HCG.
Hormonii sunt molecule cu un numr mic de epitopi. Subunitile a ale diferiilor
hormoni sunt foarte asemntoare, dar difer n special prin catenele b. Exista AMC
14

specifici pentru ambele subuniti si AMC care recunosc epitopii conformaionali ai


moleculei native (Zenea&Mihaescu, 1995).
AMC se folosesc n farmacologie. In scop profilactic se fac imunizri pasive fata
de infeciile bacteriene care nu beneficiaz de preparate vaccinale si sunt rezistente la
antibiotice: Pseudomonas, Clostridium.
n scop terapeutic, AMC se folosesc pentru tratamentul rabiei, pentru
neutralizarea endotoxinelor (LPS) produse de infeciile cu bacterii Gram negative,
consecutive arsurilor. Septicemiile sunt cauzate de o larga varietate de bacterii Gram
negative, toate avnd n comun lipidul A n structura chimica a LPS. Pentru tratamentul
majoritii infeciilor bacteriene se utilizeaz antibiotice, la un pre de cost inferior n
raport cu AMC (Zenea&Mihaescu, 1995).
AMC se folosesc n controlul fertilitii: AMC anti-HCG si anti-zona pelucida
sunt folosii pentru imunizarea pasiva a femeilor fertile. Sperana utilizrii AMC n
tratamentul tumorilor s-a nruit. Una din cauze este ca majoritatea tumorilor umane i
au originea n celulele epiteliale ale colonului, snului, plmnului si prostatei, iar
oncogenele activate codifica proteine intracelulare, inaccesibile terapiei cu AMC.
Frecventa acestor tumori nu creste la persoanele imunosupresate, ceea ce este un
argument n favoarea codificrii antigenelor intracelulare, inaccesibile sistemului
imunitar. Chimioterapia ofer mult mai multe anse de succes, la un pre de cost
inferior (Zenea&Mihaescu, 1995).
n sistemul hematopoietic si imunitar, AMC se folosesc pentru a distruge toate
populaiile celulare, cu excepia celulelor stem, cu scopul eliminrii celulelor
malignizate si a precursorilor ei care poarta oncogena activata.
AMC se folosesc pentru neutralizarea nivelelor toxice ale unor medicamente
(digoxina).
AMC se folosesc ca ageni imunosupresori. Receptorilor de grefa li se
administreaz AMC specifici fata de complexul antigenic membranar CD3, n cazurile
n care imunosupresia chimica (cu ciclosporina) nu reuete.
15

n maladiile autoimune, AMC se administreaz pentru a realiza o imunosupresie


parial, care sa permit aprarea fata de infeciile cu ageni oportuniti.
AMC se folosesc pentru producerea imunotoxinelor (conjugate AMCmedicamente). Medicamentele utilizate sunt ageni citotoxici, care, prin intermediul
situsului de legare a AMC, sunt destinate sa se lege specific de celulele tinta (de
exemplu, celulele maligne). In acest scop sunt necesari AMC cu o afinitate nalta a
specificitii de legare fata de antigene specific tumorale. AMC se cupleaz cu toxine
(difterica, ricina, abrina), cu medicamente citostatice sau cu radionuclizi.
AMC se folosesc n tehnicile de biochimie analitica, n scopul purificrii
proteinelor, sub forma coloanelor de afinitate imunoabsorbante. AMC sunt imobilizai
pe suporturi n coloane solide (imunosorbeni), prin care este trecut amestecul de
proteine. In coloana sunt reinute specific, moleculele care se leag cu AMC. Astfel se
purifica proteine care se gsesc n amestec, n concentraii foarte mici (IFN).

16

Bibliografie

1.

Khler G., Milstein C., Continuous cultures of fused cells secreting


antibody of predefined specificity, Nature, 1975.

2.

Mihaescu G., Imunologie i imunochimie, Editura Universitii din


Bucureti, 2001, p. 235-240.

3.

Milstein C., The hibridoma revolution: an offshoot of basic research,


BioEssays, 1999.

4.

Zenea G., Mihaescu Gr., Imunologie, Editura Universitii din


Bucureti, 1995, p. 321-324.

17

18