INTRODUCERE

Reforma administraţiei publice în Europa reprezintă o problemă mereu

actuală. În ultimul sfert de veac, ţările occidentale, într-o manieră sau alta, au
încercat o regîndire a raportului dintre autorităţile publice şi cetăţeni. Pentru ţări
comuniste aceasta problemă se pune cu o mai mare dificultate, atît datorită
moştenirii istorice, cît şi datorită rigorilor procesului de tranziţie la economia de
piaţă şi integrarea în noul context internaţional.
Administraţia publică a căpătat o nouă semnificaţie în aceşti ani ai
tranziţiei. Astfel, ea trebuie să aibă la dispoziţia sa un personal capabil să
îndeplinească în modul corespunzător sarcinile încredinţate ei. Se ştie prea bine
că o administraţie publică profesională şi eficientă are nevoie de funcţionari
competenţi, uneşti, responsabili, imparţiali, obiectivi care să activeze într-un
sistem devotat intereselor publice.
Dar din păcate nici astăzi nu s-a reuşit constituirea unui sistem de
funcţionare şi organizare a autorităţilor administraţiei publice, precum şi
stabilirea unor criterii de conduită etică şi morală, unui set de valori şi principii
de bază a activităţii personalului încadrat în aceste instituţii. Un rol important în
formarea şi definirea acestor valori şi principii şi criterii de conduită îi revine
deontologiei funcţionarului public.

3
 Prin urmare, rolul acestui sistem de valori denotice este de a contribui la
îndeplinirea eficientă a atribuţiilor de către funcţionarii publici, la sporirea
transparenţei, la întrarea confidenţei cetăţenilor în administraţie şi nemijlocit la
calitatea guvernării democratice şi a procesului economic şi social.
Lucrarea în cauză constituie o încercare de exercitarea onestă a funcţiei
publice.
Actualitatea acestei teme rezidă în faptul că pînă în 1991, în Republica
Moldova nu era nevoie de aprobat problema deontologiei funcţionarului public,
deoarece în cadrul regimului totalitar, funcţionarul era închistat într-un corset de
obligaţiuni, strict delimitate de locul său în piramida ierarhică şi de
responsabilităţi stipulate în hotărîrile vreunui congres sau conferinţă a partidului
sau ale unui soviet. A ignora exercitarea funcţiei publice pe coordonate etice,
sub pretextuul că este de ajuns aplicarea legii, este tot una cu a ignora faptul că
funcţionarii publici sunt persoane, nu simpli executanţi, că ei au propriile valori,
iar dorinţa lor de afirmare ca profesionişti ai administraţiei nu se reduce la
conformism.
Această temă este actuală şi din cauza existenţei problemei scepticismului
şi a cinismului legat de serviciile publice. Există un nivel mare de neîncredere în
autorităţile publice. Din cauza acestei frecvente percepţii, aşteptările cetăţenilor
ca funcţionarii publici să aibă un anumit grad de exemplaritate morală este chiar
mai m are decît în privinţa altor categorii cu alt statut social.
Trebuie de menţionat că actualitatea acestei teme este generată de
perspectiva ţării noastre de a se integra în structurile europene, integrare ce
înaintează noi cerinţe faţă de organizare şi faţă de conştiinţa ţi comportamentul
funcţionarilor publici. Mai mult decît atît, anume ei vor trebui să afirme
integritatea europeană şi să aducă hotărîrile administraţiei publice în
corespundere cu politica europeană.

4
 Există şi o motivare în ceea ce priveşte alegerea acestei teme. Pe lângă
faptul că deontologia funcţionarului public constituie o problemă de mare
actualitate pentru Republica Moldova, menţionăm că subiectul în cauză nu i s-a
acordat atenţia pe care ar fi trebuit să i se acorde, nici din partea teoreticienilor,
nici din partea practicienilor. Aspectul etic al activităţii funcţionarilor publici
este frecvent abordat pe paginile publicaţiilor periodice, în discursurile publice
din cadrul diverselor şedinţe, adunări, dar cele relatate de autori şi valori ţin cu
prioritate de specificarea viciilor constatate în activitatea unor funcţionari
concreţi, fără a se ajunge la formularea preceptelor sau regulilor atacate de
aceştea. Faptul dat este în favoarea afirmaţiei că subiectul dat nu este nici
departe consumat, problematica deontologiei funcţionarului public fiind pe cît
de atrăgătoare, pe cît de riscantă.
Scopul acestei lucrări este relevarea importanţei pe care o are exercitarea
onestă a funcţiei publice, ca argument în favoarea angajării practicilor
administrative în serviciul interesului tuturor cetăţenilor.
Alături de scopul propus, voi încerca să abordez şi alte obiective:
- Dezvăluirea rolului funcţionarului public în societate;
- Modalitatea de ridicare a gradului de inteligenţă, competenţa
profesională şi a responsabilităţilor funcţionarilor publici;
- Urmărirea formării unei ramuri de sinestătătoare a ştiinţei
administrative, deontologia funcţionarului public;
- Procesul de creare în stat a unui respect adecvat faşă de funcţionarul
public, unicul reprezentant al puterii statale, a cărui activitate de zi cu zi
este îndreptată spre satisfacerea cerinţelor cetăţeanului, chiar şi în unele
probleme unde posibilităţile lui depind foarte mult de puterea pe care o
deţine.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării se bazează pe
studierea materialului doctrinar - teoretic, normativ-legislativ şi practic prin

5
aplicarea următoarelor metode: structural sistematică – lucrarea cuprinde o
concepţia unitar, analiza principiilor de activitate a funcţionarului public, a
problemelor care împiedică exercitarea onestă a funcţiei: a comportamentului
normativ şi moral al funcţionarului public; metoda juridico-comparativă
utilizarea în procesul confruntării diferitor acte juridice interne, cît şi cu actele
altor state; metoda istorico-politică care a permis descoperirea şi cercetarea
condiţiilor economice, politice, sociale, a standardelor politico-ideologice care
au influenţat sau influenţează activitatea funcţionarului public în cadrul
regimului comunist şi, respectiv cel democratic; metoda analizei şi utilizării
datelor statistice pentru a argumenta, a confirma tezele expuse, de exemplu
indici ai corupţiei administrative; metoda psihologică utilizată pentru studierea
compartimentului, trăsăturilor de personalitate şi virtuţilor morale ale
funcţionarului public.
Baza teoretică şi empirică a tezei o constituie în primul rînd actele
normative cum ar fi: Constituţia R.M., Legea serviciului public, Legea privind
administraţia publică locală, Legea cu privire la combaterea corupţiei şi
protecţionismului, Codul Internaţional de etică al funcţionarului public.
Deasemenea au fost consultate şi cercetate o serie de monografii atît naţionale
cît şi străine: Profiroiu M: „Etica şi corupţie în administraţia publică”, M. Platon
„Principii şi norme comportamentale”, M. Miroiu „Introducere în etica
profesională”, V. Vedinaş „Statutul funcţionarului public”; articole publicate în
revista de specialitate „Administrarea publică” etc.
Dacă să ne referim la inovaţia ştiinţifică a lucrării, menţionăm că însăşi
prin menirea ei, lucrarea de diplomă constituie o încercare de analiză şi
sistematizare a celor mai importante probleme ale unei teme atît de vaste cum
este cea a activităţii funcţionarului public şi anume aspectul etic al activităţii
acestuia public. Pe lîngă faptul că lucrarea oferă o prezentare amplă a activităţii
funcţionarului public pe principii generale noi, se încearcă a propune unele

6
modificări la legislaţia în vigoare ce reglementează statutul funcţionarului public
şi un proiect al Codului de etică al funcţionarului public, care de fapt redau
lucrării un aspect novator. Inovaţia ştiinţifică a lucrării constă în tezele ce ţin de
aplicarea standardelor moderne ale altor state privitor la deontologia
funcţionalului public în legislaţia noastră, fiind evidenţiate îndatoriile
funcţionarului public, calităţile etice ale funcţionarului public, norme
comportamentale şi principii de activitate ale funcţionarului public într-un
aspect nou.
Menţionăm că lucrarea dată are şi o valoare aplicativă atît prin contribuţia
sa la perfecţionarea şi dezvoltarea doctrinelor cu privire la deontologia
funcţionarului public, cît şi la nivelul practic în procesul elaborării şi aplicării
noilor reglementări juridice ale serviciului public din Republica Moldova.
Structura şi volumul lucrării.
Lucrarea în cauză începe cu introducere, conţinutul ei fiind structurat în
trei capitole. Primul capitol „Etica funcţionarului public – parte integrantă a
eticii profesionale” este menit să stabilească conceptul şi cel al deontologiei
funcţionarului public, funcţiei publice, calităţile etice înaintate celor încadraţi în
funcţie, normele şi valorile deontice ce trebuie respectate în exercitarea funcţiei
publice, îndatoriile funcţionarului public. Următorul capitol „Cadrul de
activitate al funcţionarului public” este ceva mai voluminos datorită abordării în
cadrul sau, a cauzelor care determină un funcţionar public să acţioneze astfel
decît cere deontologia profesională, elucidând totodată măsurile necesare pentru
exercitarea onestă a funcţiei publice
Cel de-al treilea capitol „Strategii şi comunicare pentru realizarea
exerciţiului onest al funcţiei publice” se referă la : principii şi norme de
conduită, tehnici de comunicare, cunoştinţe şi deprinderi comportamentale pe
care funcţionarul public trebuie să le aplice atît în cadrul realităţilor oficiale şi

7
neoficiale cu publicul cît şi în cadrul relaţiei „şef - subordonat, reguli de
desfăşurare a audienţelor.
Lucrarea se finalizează ci „încheiere” ce concluzii formulate pe parcursul
elaborării acestui studiu, propuneri în domeniu modificării şi perfectării
legislaţiei în vigoare, adoptării Codului de etică a funcţionarului public.

8
 Capitolul I. Etica funcţionarului public – parte
integrantă a eticii profesionale
„Tribunes factus, seva ordine”.
(„De vreme ce ai o funcţie publică, fă-ţi datoria”)
Maximă latină

Succesul domeniul administrativ depinde în cea mai mare parte de calitatea

exercitării funcţiei publice.
Considerându-se, ca fiind destul de importante, mulţi cetăţeni pretind
funcţii în sistemul administraţiei publice, iar pentru a nu compromite
administraţia, urmează ca la încadrarea în funcţie să se ţină cont nu numai de
calităţile profesionale, ci şi de cele etice a persoanei în cauză. Funcţionarii
publici sunt persoane în poziţie de încredere politică, care trebuie să-şi
îndeplinească atribuţiile în conformitate cu legea, şi să administreze eficient
resursele ce i-au fost puse la dispoziţie, să acţioneze doar un interes public.
Funcţionarul public trebuie să fie onest, imparţial şi eficient şi să-şi
îndeplinească îndatoririle la maximum capacităţii sale cu îndemnare, echitate şi
înţelegere, ţinând cont doar de interesul public.
Interesul public face necesar un cadru moral în interiorul căruia funcţionării
publici să activeze. Acest cadru moral este circumscris principiilor: demnitate,
corectitudine, responsabilitate, discreţie, fidelitate, consacrare, imparţialitate.

9
 Rolul preponderent al unei etici pentru funcţionarul public vine din faptul
că, în condiţiile în care acesta încetează să-şi îndeplinească rolul într-o manieră
etică, adică într-o manieră percepută de oameni ca dreaptă, corectă şi echitabilă,
atunci beneficiarii serviciilor ei devin neîncrezători şi frustraţi în privinţa
guvernării. Se pierde încrederea publică.
În sinteză, pentru un comportament cât mai apropiat de exigenţe etice,
funcţionarii din administraţia publică trebuie să găsească un echilibru corect
între cerinţele legii şi interesul public, să împace supunerea faţă de autoritate cu
integritatea personală, iar autoritatea la rândul lui să faciliteze educaţia spre un
exerciţiu onest din partea funcţionarilor publici.

1.1. Conceptul funcţiei publice

Înfiinţate potrivit Constituţiei, organele proprii ale fiecărei puteri primesc
sarcina de a înfăptui în practică o anumită funcţie – legislativă, executivă sau
judecătorească – care se exercită în scopul satisfacerii intereselor generale ale
societăţii. Pentru realizarea funcţiilor statului se înfiinţează servicii publice
corespunzătoare, care, la rândul lor, sunt dotate cu funcţii publice, adică cu
atribuţii, puteri, competenţe şi răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le
realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii.
Noţiunea de funcţie publică reprezintă o constantă a ştiinţei administraţiei,
motiv pentru care funcţia publică apare ca fiind unul din elementele predilecte
ale comparatiştilor.1 Conceptul de funcţie publică îl regăsim în legislaţia
franceză, exprimat prin sintagma „fonction publique”, în Regatul Unit prin „civil
service”, iar în Germania prin „offentlichen Dienst”. Lor le corespund denumiri
de asemenea specifice pentru personalul care îndeplineşte o funcţie publică,
respectiv: fanctionnaires publique civil servants, Biamter. Diferenţa dintre

1
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Bucureşti, 2001, p. 525.

10
conceptele exprimate nu prezintă doar un interes lingvistic, ea are relevanţă şi pe
planul realităţilor juridice.
În ţara noastră s-a dezvoltat de asemenea teoria funcţiei publice,
fundamentată pe reglementările existente.
Referindu-ne la legislaţia modernă, se poate spune că o primă reglementare
în problema funcţiilor publice, a „dregătoriilor” se află în Regulamentele
organice, apoi în cadrul reformelor legislative ale lui Alexandru Ioan Cuza. De
asemenea, dispoziţii foarte importante se regăsesc în Constituţiile din 1866 şi
1923.
Din cele de mai sus rezultă că între 1923-1949, în cadrul statului român,
funcţionarii publici au avut un statut legal unitar, situaţie ce se găsea şi în alte
ţări europene.
După cel de-al doilea război mondial, realităţile politice s-au schimbat
radical pentru statul nostru. Intrarea în sfera de dominaţie a Imperiului Sovietic
nu a putut rămâne fără efect în ceea ce priveşte reglementarea funcţiei publice.
În perioada comunistă regimul funcţiei publice a fost topit în regimul
contractului de muncă, aplicându-se Codul Muncii şi celelalte reglementări cu
caracter general.1
Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 a redus în actualitate
regimul juridic al funcţiei publice. În conformitate cu dispoziţiile art. 39, alin. 2:
„Oricărui cetăţean i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcţie publică”. Însă,
cum textul constituţional nu avea cum să clarifice sfera noţiunii de funcţie
publică, această sarcină a fost transferată Legii Serviciului Public nr. 443 – XIII.
Astfel în anexele nr. 2 şi nr. 3 ale legii sunt cuprinse funcţiile publice de rangul I
(de exemplu: membru al Curţii de Conturi, consilier al Prim-ministrului) şi
respectiv, funcţiile publice de rangul al II-lea (conducători de unitate a
Cancelariei de Stat, conducători de direcţie din autoritatea administraţiei
publice locale).
1
Popa E. Mari instituţii ale dreptului administrativ. Bucureşti, 2002, p. 233.

11
 În literatura de specialitate, noţiunea de „funcţie publică” a fost definită în
mai multe rânduri de cercetătorii dreptului administrativ. Profesorul Antonie
Iorgovan conchide că prin funcţie publică se înţelege „situaţia juridică a
persoanei fizice investită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei
autorităţi publice, ce constă în ansamblu drepturilor şi obligaţiilor care formează
conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care la
investit”.1 Profesorul Alexandru Negoiţă, limitându-se la a defini numai funcţia
publică din cadrul organelor administraţiei publice, precizează că aceasta
reprezintă „ansamblul de atribuţii stabilite prin lege sau prin actele juridice
emise pe baza şi în executarea legii, atribuţii pe care le îndeplineşte o persoana
fizică angajată într-un organ al administraţiei publice şi care are abilitatea legală
de a îndeplini aceste atribuţii ale administraţiei publice”.2
Sunt şi alte definiţii în literatura de specialitate, dar care în general reflectă
acelaşi sens. Fiecare dintre ele, ca, de altfel, şi cele menţionate mai sus, au
valoarea lor ştiinţifică de netăgăduit, dar şi anumite minusuri, determinate,
înainte de toate, de lipsa unui cadru normativ coerent care să statornicească
principiile şi regimul juridic general al funcţiei publice şi al funcţionarului
public.
În legislaţia noastră, găsim definiţia funcţiei publice în Legea Serviciului
Public nr. 443 – XIII din 4 mai 1995, care, în art. 1, alin. 2, stabileşte că:
„Funcţie publică înseamnă unitatea primară a autorităţii publice care
determină locul şi rolul cetăţeanului în munca socială în sistemul serviciului
public, drepturile şi obligaţiile, exigenţele faţă de pregătirea lui profesională”.
Sinteza calitativă şi cantitativă a definiţiilor de mai sus şi a consideraţiilor
expuse de autori cu prilejul formulării lor permit să se contureze următoarele
trăsături ale funcţie publice:

1
Iorgovan A. Op. cit., p. 536.
2
Negoiţă Al. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Bucureşti, 1993, p. 79.

12
 a) Funcţiile unui serviciu public sunt cuprinse în statul de funcţii, întocmit
şi aprobat potrivit legii;
b) Atribuţiile, puterea şi competenţa funcţiilor publice presupun existenţa
unor drepturi şi obligaţii, care pot fi determinate (modificate) în mod unilateral
de lege (organul abilitat) şi care se stabilesc în raport cu sarcinile specifice
exercitate de serviciile publice în vederea satisfacerii intereselor generale ale
societăţii;
c) Atribuţiile, puterea şi competenţa funcţiei publice sunt exercitate
continuu şi permanent. Activitatea persoanelor într-un organ al statului, în a
cărei desfăşurare nu se exercită puterea de stat, nu reprezintă funcţia publică.
Pentru a îndeplini o funcţie publică şi persoanele private investite (prin
autorizare, delegare, etc.), în condiţiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu
public în regim de putere publică;1
d) Atribuţiile, puterile şi competenţele funcţiei publice se realizează de
către funcţionarii publici numiţi sau aleşi în ea, între funcţionar şi organul
(subiectul) care-l investeşte apărând un complex de raporturi juridice;
e) Persoana fizică pretendentă la o funcţie publică trebuie să îndeplinească
condiţii de studii şi de stagiu. Persoana care deţine o funcţie publică trebuie să
aibă o investitură legală;
f) Funcţia se desfiinţează de către organul care a înfiinţat-o, prin acte
juridice de aceeaşi natură, în modul prevăzut de lege;
g) Pentru munca prestată în funcţie publică, funcţionarul primeşte un
salariu lunar şi alte drepturi băneşti în conformitate cu legislaţia;
Profesorul Stelian Ivan menţionează că funcţiei publice pe lângă trăsăturile
descrise mai sus, îi sunt specifice următoarele două:
h) Funcţia publică nu poate fi obiectul unei înţelegeri între părţi şi nu poate
fi stabilită prin contract. Având o bază Pegală ea poate fi însă schimbată în mod

1
Creangă I. Curs de drept administrativ. Vol. I. Chişinău, 2003, p. 175.

13
unilateral, fără acordul persoanei care o deţine, desigur tot de către cel care a
creat-o;
i) Finanţarea funcţiilor publice este asigurată de la bugetul de stat sau de la
bugetele locale.
Ţinând seama de trăsăturile menţionate, într-o încercare de definire a
acestei noţiuni putem considera că, funcţia publică este acea grupare de atribuţii,
puteri şi competenţe, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public,
înfiinţat în scopul satisfacerii, în mod continuu şi permanent, de către
funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a intereselor generale ale
societăţii.
Funcţiile publice au un mare grad de diversitate, chiar dacă este vorba de
funcţii care realizează aceeaşi putere a statului. Unele sunt funcţii publice sau
preponderent politice (deputat, ministru, consilier în consiliul local sau cel
raional, primar, viceprimar), altele au un caracter profesional (majoritatea
funcţiilor publice având un asemenea caracter); unele sunt funcţii de conducere
(ministru, conducător de Direcţie, conducător de serviciu, etc.), altele sunt
funcţii de execuţie: unele pot fi organizate în sistem ierarhic de subordonare,
altele pot fi independente sau autonome; unele pot fi ocupate prin alegere, pe
bază de scrutin, altele prin numire; unele funcţii publice conferă dreptul de a
emite acte juridice de putere, altele numai de a efectua operaţiuni tehnico-
administrative.
Legea, statute sau regulamente proprii de organizare şi funcţionare sunt
cele prin care se stabilesc categorii de funcţii publice.
Atribuţiile specifice sunt deosebirea esenţială între funţii publice, fapt ce
atrage o anumită specializare a celui care îndeplineşte funcţia publică.
În dependenţă de importanţa funcţiei publice, atribuţiile sunt stabilite prin
categorii diferite de acte normative: pentru funcţia de Preşedinte al statului –
Constituţia, pentru funcţiile de miniştri – legi organice, pentru funcţiile publice

14
din administraţia locală – Hotărâri ale Guvernului, privind funcţiile publice din
instituţiile de subordonare locală – Dispoziţia Primarului.
Deşi funcţiile publice sunt foarte diverse, prin atribuţiile şi competenţele
lor, ele sunt clasificate,1 potrivit legii, în trei ranguri, în dependenţă de
necesitatea şi complexitatea lor.
Rangul întâi include funcţiile deţinute de funcţionarii de conducere din
autorităţile publice centrale, conducătorii administraţiei publice a unităţilor
teritoriale autonome cu statut special.
Rangul doi include funcţiile deţinute de funcţionarii de conducere din
unităţile autorităţilor publice centrale, funcţionarii de execuţie din aceste
autorităţi şi funcţionarii de conducere din autorităţile administraţiei publice
locale.
La Rangul trei sunt stabilite celelalte funcţii publice deţinute de
funcţionarii din aparatele autorităţilor administraţiei publice locale.
Funcţiile publice concrete din cadrul serviciilor publice sunt determinate de
Clasificatorul unic al funcţiilor publice, care le determină la rangurile respective.
Definind noţiunea de funcţie publică într-o manieră largă, incidenţa Legii
Serviciului Public este limitată totuşi la funcţiile publice care fac parte din:
Aparatul Parlamentului, Aparatul Preşedintelui Republicii Moldova, Cancelaria
de Stat, Aparatele autorităţilor publice centrale constituite de către Preşedinte,
Parlament sau Guvern, Aparatele centrale şi unităţile teritoriale ale ministerelor,
departamentelor şi ale altor autorităţi publice centrale de specialitate, autorităţile
administraţiei publice locale, direcţiile şi secţiile lor autonome; organele
instanţelor judecătoreşti, procuraturii, serviciului diplomatic, gărzii financiare,
control vamal, securităţii statului, organele interne, precum şi persoanele care
deţin funcţii publice în autorităţile publice enumerate, a căror activitate nu este
reglementată prin acte legislative speciale, privind statutul lor juridic.

1
Art. 8 al Legii serviciului public, nr. 443 – XIII din 4 mai 1995, MO nr. 61, 02.11.1995.

15
 Astfel, art. 3 din legea nominalizată restrânge sfera ei de acţiune, având
incidenţă doar asupra unor categorii de funcţii publice, însă acestea mai există şi
în cadrul altor servicii publice care sunt supuse unor reglementări speciale, de
exemplu: funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, funcţia de deputat în
Parlament, funcţia de Ministru, funcţiile de judecători, procurori şi alte funcţii,
indiferent de actul normativ prin care se stabileşte statutul lor: Constituţia
Republicii Moldova, Legea Serviciului Public sau alte legi.
Competenţele şi atribuţiile, cu care sunt dotate aceste funcţii, fiind de un
interes public neîndoielnic, stabilirea unui statut diferit de cel al majorităţii
funcţiilor publice nu afectează prin nimic caracterul public al serviciilor pe care
le prestează şi nici al atribuţiilor pe care le exercită în interes public – al statului,
al societăţii în ansamblu şi al întregii populaţii a ţării.
Considerându-se ca fiind deosebit de importante, funcţiile publice sunt
aspirate de mulţi, iar pentru a nu admite abuzurile la încadrarea în aceste funcţii,
urmează să se aplice reguli speciale de recrutare. Funcţia publică încetează să fie
eficientă atunci când este ocupată prin încălcarea regulilor şi neglijarea
cerinţelor de recrutare a funcţionarilor, iar drept consecinţă aceasta va putea
conduce la decadenţa administraţiei.
Actualmente, procesul de recrutare a funcţionarilor publici este influenţat
de fenomenul traficului de slujbe.
Acest fenomen este destul de vechi şi a apărut în antichitate, odată cu
încălcarea de către împăraţi a regulilor de înaintare şi numire a funcţionarilor.
Mai târziu s-au găsit forme juridice pentru vânzarea de posturi. Este vorba
despre „contractus sufragii” – un contract potrivit căruia cel ce dorea să fie
încadrat într-o slujbă făgăduia o sumă de bani unui demnitar care urma să-l
numească în slujba respectivă.1 În prezent traficul de slujbe se manifestă prin
favorism, nepotism şi cumătrism, vicii ale tuturor timpurilor.

1
Vedinaş V. Statutul funcţionarului public. Bucureşti, 1998, p. 10.

16
 Pentru a preîntâmpina efectele negative care pot apărea la încadrarea
funcţionarilor în funcţiile publice, statul trebuie să stabilească reguli stricte şi să
instituie un control continuu. Astfel, statul să poată înlătura elementele
compromiţătoare şipe cei care-l compromit. Buna pregătire teoretică,
aptitudinile organizatorice, ţinuta morală sunt calităţile care trebuie să se ia
numai decât în considerare atunci când se efectuează actul de recrutare a
personalului pentru organele administraţiei publice.1
Valoarea administraţiei se apreciază după calitatea funcţionarilor săi, care,
făcând-o să funcţioneze, o transformă într-un organism viu. O administraţie
dotată cu mijloace materiale şi financiare de mare valoare, dar încadrată cu
funcţionari nepregătiţi profesional, nu îşi poate îndeplini sarcinile, irosind
zadarnic resursele care i-au fost puse la dispoziţie. Numai funcţionarii pregătiţi
profesional pot acţiona în mod raţional şi eficient ridicând calitatea
administraţiei publice.
De regulă, în toate statele democratice se aşteaptă de la funcţionarul public,
pe lângă o solidă competenţă profesională şi neutralitate, loialitate,
imparţialitate, simţ al datoriei şi grija faţă de interesul general, calităţi etice la
care ne vom referi în cel de-al doilea paragraf.
Prin urmare, ar trebui să fie regîndită natura regulilor care statuează situaţia
funcţionarilor administraţiei publice. Se impune să se distingă în statutele
funcţiei publice, caracteristicile care pot releva o deontologie a funcţiei publice,
care ar trebui să facă obiectul dispoziţiilor de ordin regulamentar sau legal.

1. 2. Deontologia funcţionarului public

Exercitarea unei funcţii publice se încadrează în categoria acelor profesii
care prezintă cel mai mare risc potenţial ca, prin modul în care are loc, să îi
afecteze pe cei cu care titularul ei intră în contact. Majoritatea funcţiilor publice,

1
Sâmboteanu A. Rolul personalului în realizarea reformei administraţiei publice. Chişinău, 2001, p. 26.

17
presupun o relaţie directă, continuă şi nemijlocită cu uzagerii serviciilor publice.
În activitatea sa, funcţionarul duce la îndeplinire prevederile legii, care nu sunt
întotdeauna just înţelese de cei care cad sub incidenţa lor. De aici se naşte o
primă problemă, care vizează modul diferit în care percep legea cei care o pun în
aplicare şi cei în consideraţiunea cărora este pusă în aplicare.
Cei care se adresează unei autorităţi publice, au ca regulă, un anumit interes
care trebuie reglat în limitele legii. Este greu să convingi, cu şansă de reuşită, că
legea nu îngăduie o situaţie pozitivă într-un caz determinat.1 Exigenţele satului
de drept impun domnia legii, suveranitatea legii, dincolo de interesele
individuale. Pentru a se realiza acest imperativ se impune ca funcţionarul public
să aibă aptitudinea de a sluji legea, nu de a o încălca.
Dat fiind însemnătatea atribuţiilor care revin funcţionarilor publici, aceştea
servind statul, dar şi pe fiecare cetăţean, este imperios necesar ca în activitatea
lor ei să fie călăuziţi necontenit de norme juridice dar totodată şi de norme etice.
Numai acţionând pe aceste două coordonate, funcţionarii publici contribuie la
asigurarea realizării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi, totodată, la
îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor lor.
Liantul între domeniul dreptului şi cel al eticului este realizat de
deontologia. Deontologia se referă la o seamă de reglementări – comandamente
în temeiul „principiului legalităţii” ce sunt puternic impregnate legal.
Normativitatea nu ţine exclusiv de domeniul juridicului, ci şi al eticului.
Dimensiunea morală a normelor juridice a fost subliniată de Immanuel Kant:
„Legea însăşi trebuie să fie scopul unei voinţe morale bune, pentru că interesul
oral este un interes pur, care nu depinde de simţiri”.2
Înainte de a încerca de a da definiţia deontologiei funcţionarului public,
este necesar de a preciza că sintagma „deontologie”, provine din cuvintele
greceşti „deon”, „deontos”, care înseamnă ceea ce se cuvine şi „logos”, care
1
Beard C. Audieri publice, rolul şi scopul lor. // Administraţia publică. Chişinău, 2002, nr. 2, p. 11.
2
Vedinaş V. Elemente de protocol. Bucureşti, 2000, p. 164.

18
înseamnă ştiinţă. Iniţial ea a fost identificată cu morala şi o regăsim astfel în
lucrarea „Deontologia sau ştiinţa moralei” a filosofului şi juristului englez
Jeremy Bentham, care preciza că deontologia trebuie să se regăsească în toate
formele de exprimare ale existenţei individului. Omul, în acţiunile sale, se
exprimă pe sine, propriile aspiraţii, raportându-se, în acelaşi timp şi la nevoile
celorlalţi, pe care are datoria să nu le afecteze.
Chiar dacă noţiunea de „deontologie” este apropiată semantic cu cea de
„morală”, „etică”, „moralitate”, este necesar de a le delimita cu exactitate, de a
le sintetiza, stabilind corelaţia dintre ele.
Într-un prim sens, etica este considerată ştiinţă a comportamentului,
moravurilor; studiu teoretic al principiilor care guvernează problemele practice,
iar morala este socotită totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru ca să
trăim într-un mod omenesc: ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de către
agenţi individuali sau colectivi.
Deci, etica, este o ştiinţă filosofică, obiectul de studiu al ei fiind morala,
mai exact problemele teoretice şi practice ale moralei şi normele care stau la
baza conduitei morale.1 Deşi sunt aproape ca concepte, trebuie făcută diferenţa
dintre etică şi etichetă. Dacă etica este o ştiinţă filosofică, apoi eticheta
constituie o categorie a ei, care reprezintă o totalitate a normelor de comportare
umană, cum ar fi: comportarea demnă în locurile publice, maniere deosebite,
îmbrăcăminte. Anumite activităţi sociale sunt reglementate numai de drept,
altele numai de morală, unele, de exemplu, în cazul nostru – exercitarea unei
funcţii publice au un mecanism mixt de reglementare şi anume deontologia
profesională. Fiecare profesie are sau poate avea deontologia sa particulară.
Într-un al doilea sens, etica este ansamblul regulilor de conduită împărtăşite
de către o comunitate anumită, reguli care sunt fundamentate pe destinaţia între

1
Izrăilă V. Bună-cuviinţă. Politeţe. Comportament. Timişoara, 1997, p. 10.

19
bine şi rău. Pe de altă parte, morala este ansamblul principiilor de dimensiune
universal-normativă, adeseori dogmatică, bazate de distincţia între bine şi rău.1
Moralitatea este un ideal în sens normativ al termenului ideal. Moralitatea
exprimă ceea ce ar trebui să facem şi ceea ce nu ar trebui să facem dacă am fi
raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi.
În politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie, medicină, etc.,
termenul preferat este cel de etică. În limbajul comun, termenul morală este mai
degrabă legat de viaţa privată. Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa
publică (politică, civică, profesională).
Etica pentru viaţa publică implică:
- definirea raţională a criteriilor de evaluare morală a: instituţiilor, regulilor,
legilor, comportamentului guvernanţilor şi politicienilor, al funcţionarilor
publici, al managerilor publici, comportamentului profesional sau pur şi simplu
a celui cetăţenesc;
- evaluarea dreptăţii legilor (pentru cine sunt drepte legile);
- relevarea modurilor în care instituţiile şi organizaţiile pot să faciliteze
libertatea şi împlinirea persoanelor.
Pentru a atinge scopul propus în acest subcapitol este necesar de a dezvălui
înţelesul şi de a încerca de a defini conceptul de „deontologie”. Definiţia
deontologiei nu variază prea mult de la un autor la altul. Mihai Oroveanu
înţelege prin noţiunea de deontologie – „ceea ce trebuie dă făcut şi cuprinde
obligaţiile de îndeplinit, normele de conduită şi îndatoririle morale ale unei
profesii”.2
O definiţie asemănătoare ne propune autorul Verginia Vedinaş –
deontologia reprezintă ansamblul normelor care conturează un anumit tip de
comportament profesional sau privat, o parte din aceste norme sunt consacrate

1
Ibidem, p. 11.
2
Oroveanu M. Deontologia funcţionarilor publici. Bucureşti, 1994, p. 19.

20
juridic, putând fi deci impuse prin forţa de coerciţie a statului, altele sunt
sancţionate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.1
Examinând aceste definiţii desprindem ideea că deontologia profesională
e „morala profesională”, tratată prin prisma datoriei profesionale; este
ştiinţa îndatoririlor profesionale, a comportamentului profesional. Ea
cuprinde o serie de reguli şi principii cerute de exercitarea unei anumite profesii.
Deontologia profesională e o particularitate a moralei generale la diversele
profesii. Criteriile moralei general sunt aplicabile domeniului ei. Sunt criteriile
în baza raportării la valoare, valoarea ce dă sens existenţei umane, şi la un
principiu ordonator, în special la principiul profesionalizării.2
Deontologia profesională de expresie necesităţii însuşirii şi demonstrării în
profesie, a unor norme tehnice de comportament, dar şi a unor norme etice care
să contribuie la reuşita profesională, deci a unui cadru axiologic normativ
orientativ.
Dat fiind faptul că deontologia este examinată ca o doctrină privind
normele de conduită, obligaţiile etice ale profesiunii, trebuie să concretizăm
dacă suntem în drept să examinăm aria de activitate a funcţionarilor publici
drept o profesiune.
Realităţile existente în RM ne fac să constatăm un lucru: cadrul legislativ şi
activităţile întreprinse la nivel naţional ne permit să afirmăm cu certitudine că
putem vorbi despre o profesiune. În primul rând, deoarece constatăm o arie de
obligaţiuni concrete stabilite prin documente legislative, care presupun o
pregătire specială de domeniu; în al doilea rând, pregătirea funcţionarilor publici
este organizată în instituţii speciale de învăţământ, dintre care cea mai
reprezentativă este Academia de Administrare Publică pe lângă Preşedintele
Republicii Moldova.

1
Vedinaş V. Elemente ... p. 23.
2
Скакун О. Федоровна. Юридическая деонтология. Харьков, 2002, p. 14.

21
 Astfel, vedem că normele deontologice trebuie să fie examinate ca un
component al profesiogramei funcţionarului public, iar nerealizarea lor de către
oricare funcţionar public va fi apreciată drept o necorespundere a profesiunii
pretinse.
Sintetizând cel spuse mai sus, putem afirma că deontologia funcţionarului
public poate fi definită ca reprezentând totalitatea normelor care guvernează
comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, în virtutea
statutului său de detentor al autorităţilor publice.
Aceste norme sunt la rândul lor structurate în funcţiei de relaţiile sociale
care sunt avute în vedere după cum urmează:
- relaţii din interiorul serviciului public (cu şefii ierarhi, cu ceilalţi
funcţionari publici, cu întregul personal şi cu subalterni);
- relaţii cu ceilalţi subiecţi de drept, din afara instituţiei publice, beneficiari
ai acţiunii funcţionarului public;
- relaţii cu personalul unor instituţii publice şi alte persoane juridice cu care
colaborează instituţia unde a încadrat funcţionarul public;
- relaţii cu societatea civilă, în ansamblul său.
Totalitatea acestor norme pe care le impune exercitarea funcţiei publice
poată numele de norme deontice (etice). Există o serie de norme deontice fără
respectarea cărora nu este posibilă desfăşurarea corespunzătoare a funcţiei
publice:
- înalta calificare profesională, care presupune interes şi preocuparea
perseverentă pentru însuşirea a tot ceea ce este nou şi poate determina o
eficienţă sporită a activităţii;
- întronarea unei atmosfere de disciplină la locul de muncă, ceea ce
presupune punctualitate, folosirea integrală şi cu maximum eficienţă a timpului
de muncă, conştiinciozitate în îndeplinirea fiecărei îndatoriri, înalt simţ al
răspunderii, rezultatul deopotrivă al înţelegerii importanţei sociale a funcţiei

22
publice pe care o deţine, a activităţii pe care o desfăşoară, precum şi ataşamentul
faţă de funcţie şi locul de muncă;
- spirit viu de iniţiativă în muncă;
- desfăşurarea muncii cu pasiune şi plăcere;
- adoptarea unor atitudini pozitive în relaţiile personale cu care intervine:
cinste, corectitudine, spirit de dreptate, colegialitate, modestie, bună-credinţă,
permanent autocontrol al ţinutei şi comportamentului, atitudine critică, faţă de
manifestarea slăbiciunilor sau indisciplinei.
Transpunerea în viaţă a normelor etice şi juridice implică responsabilitatea
funcţionarului public pentru consecinţele acţiunilor sale. Responsabilitatea
decurge din posibilitatea de a alege şi a decide în diferite situaţii şi împrejurări
concrete un anumit comportament, anumite acţiuni care corespund cerinţelor
morale şi juridice.
Tocmai din cauza particularităţii muncii lor, caracteristicile personale ale
funcţionarilor publici contează în mod semnificativ. Indiferent de treapta
ierarhică pe care se află situat la un moment dat (conducător sau subordonat),
funcţionarului public i se pretinde să întrunească o seamă de calităţi:
- Să aibă temeinice cunoştinţe profesionale, competenţă care să-i permită o
bună organizare a exerciţiului atribuţiilor cei revin;
- Corectitudine, care este asociată cu datoria supunerii faţă de lege;
- Optimism, legat de însuşi conceptul de „binele public” înţeles ca scop al
actelor acestor categorii de profesionişti;
- Curajul de a acţiona drept, chiar dacă presiunile sau favorurile sunt
copleşitoare;
- Empatia (capacitatea de a te pune în situaţia celor care depind de deciziile
tale);
- Să fie sincer şi cointeresat de viaţa colaboratorilor;
- Să trateze pe cei din subordine şi cum ar dori să fie el tratat de superior;

23
 - Să respecte personalitatea şi demnitatea fiecărui om; dând dovadă de tact
în comunicare şi aplicarea sancţiunilor;
- Să-l trateze pe fiecare aşa cum este nu cum ar dori să fie, să-l ajute să se
modeleze, să-l aprecieze şi să-l promoveze după merit;
- Să fie sever cu alţii şi exemplu în ceea ce priveşte disciplina şi calitatea
exercitării funcţiei;
- Dinamism organizatoric, exprimat în capacitatea de a menţine nivelul de
performanţă al colectivului, în care fiecare are rolul său.
Aceste calităţi pe care trebuie să le aibă atât un şef ierarhic superior cât şi
un simplu funcţionar public se dobândesc într-un proces mai mult sau mai puţin
îndelungat, prin studii temeinice şi perseverente, printr-o informare continuă şi
prin concluziile pe care funcţionarul le face în rezultatul evaluării critice a
experienţei proprii sau a altora.
În administraţiile democratice consolidate există educaţie pentru calităţi
specifice. De exemplu, în cea americană modelul este: „fermitate, curaj, răbdare,
hărnicie, tărie în situaţii critice, devotament faţă de comunitate”, fiindcă
funcţionarii publici au rol strategic în implementarea deciziilor şi prin acest rol
ei efectuează libertatea şi bunăstarea cetăţenilor.1 Aceste virtuţi cultivate şi
afirmate drept comportamente profesionale conduc spre o valoare de mare
importanţă în menţinerea încrederii în funcţionarii publici: buna reputaţie.
Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de dezvoltare a integrităţii
profesionale. În sprijinul acesteia vin următoarele valori:
- Egalitatea: se referă la tratamentul identic acordat tuturor cetăţenilor, la
aceeaşi calitate a serviciilor, indiferent cine este persoana, prin urmare, la un
tratament corect comun;
- Loialitatea: este o valoare de bază în relaţia cu Constituţia, Guvernul,
legile, instituţia proprie, superiorii, subordonaţii, colegii;

1
Miroiu M., Blebea N. Introducere în etica profesională. Bucureşti, 2001, p. 91.

24
 - Responsabilitatea: responsabilitatea primă este cea faţă de public. Dacă
această ordine de responsabilitate este neglijată şi accentul cade pe subordonare
faţă de superiorii ierarhici, poate să apară delictul de supunere.
Calităţile unui funcţionar public, la standardele moderne, sunt de
neconceput fără studierea disciplinelor fundamentate, a unui studiu aparte a
deontologiei din următoarele motive:
- Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziţie de
încredere publică. Încrederea este un concept central în etica pentru viaţa
publică;
- Funcţionarii publici îşi exercită profesia în instituţii care, în principiu, sunt
fondate pe valori ca: autoritate, raţionalitate şi eficienţă pentru viaţa cetăţenilor;
- Instituţiile publice există într-un mediu politic, care are politici, valori şi
scopuri conflictuale. Etica are rolul de a oferi un ghid valoric pentru depăşirea
conflictelor;
- Funcţionarii publici sunt cei care caută strategii şi mijloace de transfer în
practică a politicilor publice;
- Într-un mediu politic democratic, funcţionarii publici sunt cei care trebuie
să practice şi să menţină valori de tipul: libertate individuală, egalitatea,
dreptatea, participarea, responsabilitatea, corectitudinea, respect pentru
demnitatea persoanei.
Valorile deontologice specificate mai sus sunt realizabile numai în anumite
condiţii sociale. Filosoful contemporan Karl R. Popper formulează întrebarea
oportună astfel: „Ce putem face pentru a modela astfel instituţiile noastre
publice, încât funcţionarii slabi sau incapabili să fie cât mai puţin păgubitori ?”.
Şi tot el ne oferă răspunsul: „Democraţia ne permite să scăpăm de funcţionarii
incapabili, fără vărsare de sânge”.
Astfel, vedem că valabilitatea valorilor deontologiei funcţionarului public
este condiţionată de instaurarea unei democraţii reale în ţară, obiectiv suprem

25
atât pentru această categorie de funcţionari, cât şi pentru toţi ceilalţi cetăţeni ai
RM.

1.3 Îndatoririle funcţionarului public

Succesul şi buna activitate a funcţionarilor publici este strâns legată sau
direct proporţională cu claritatea statutului juridic pe care i-l conferă actele
normative în vigoare. Reglementarea statutului juridic al funcţionarului public
îşi are temelia în Legea supremă: „Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales” – art.
38, „Dreptul la administrare” – art. 39, „Dreptul la muncă şi la protecţia
muncii” – art.43; în Legea serviciului public, capitolul doi al căreia este intitulat
„Statutul juridic al funcţionarului public”. De asemenea regimul juridic al
funcţionarului public este determinat de prevederile Legii contenciosului
administrativ şi Codului muncii.
Statutul juridic al funcţionarului public include, pe lângă noţiunea cu toate
trăsăturile distinctive necesare pentru a putea identifica persoana dată fiind
funcţionar public şi: drepturile, obligaţiile, responsabilitatea funcţionarului
public, exigenţele faţă de pregătirea lui profesională.
Pornind de la cele menţionate în subcapitolul anterior în legătură cu
aspectul deontologic al funcţiei publice, accentul îl vom pune asupra obligaţiilor
(sau îndatoririlor) funcţionarului public, în scopul realizării eficiente a misiunii
supreme de a servi interesului public.
Se impune aici o precizare că „termenul de obligaţii are o semnificaţie
juridică, iar cel de îndatoriri are mai mult o încărcătură etică şi morală”.1 Deşi
este preferabilă sintagma „îndatoriri”, vom folosi în aceiaşi accepţiune şi pe cea
de obligaţii, ambele fiind folosite în literatura de specialitate ca sinonime.
În conformitate cu art. 10, alin. 2 al Legii serviciului public, obligaţiile
legale ale funcţionarului public sunt:

1
Ivan S. Administraţie publică. Bucureşti, 2002, p. 83.

26
 a) să execute la timp şi calitativ deciziile autorităţilor publice în problemele
ce ţin de competenţa lui;
b) să dirijeze în cunoştinţă de cauză sectorul de muncă încredinţat, să
manifeste iniţiativă şi perseverenţă, să asigure îndeplinirea întocmai a sarcinilor
ce stau în faţa autorităţii publice;
c) să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
d) să se călăuzească, în exercitarea atribuţiilor, de legislaţia în vigoare, să
fie obiectiv şi imparţial, să nu dea dovadă de tergiversări şi birocratism;
e) să examineze la timp propunerile, cererile şi plângerile cetăţenilor în
domeniul activităţii sale de serviciu, în conformitate cu legislaţia;
f) să studieze opinia publică şi să ţină cont de aceasta în activitatea sa;
g) să păstreze secretul de stat şi un alt secret ocrotit de lege, precum şi al
informaţiilor despre cetăţeni de care ia cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, dacă
astfel este stabilit de legislaţie;
h) să-şi perfecţioneze în permanenţă pregătirea profesională.
Este de remarcat că acest compartiment al legii, ce specifică obligaţiile
funcţionarului public poartă un caracter general şi nu poate include toate
aspectele care presupun responsabilitatea riguroasă faţă de aceste obligaţii.
Tocam de aceea această categorie depune, conform Legii Serviciului Public, art.
15, alin. 1, următorul jurământ:
„Conştient de responsabilitatea ce-mi revine în serviciul public în calitate
de persoană cu funcţie de răspundere, jur solemn să servesc cu credinţă statul
şi poporul Republicii Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr
interesele şi autoritatea statului, drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor,
să port cu demnitate titlul de funcţionar public, să-mi exercit în mod
conştiincios obligaţiile. Dacă voi încălca acest jurământ, sunt gata să port
răspundere cu toată rigoarea legii”.1

1
Crăciun C. Deontologia funcţionarului public. // Administraţia Publică. Chişinău, 2002, nr. 1, p. 65.

27
 Apariţia unui jurământ într-un act legislativ indică nemijlocit faptul că
acţiunile pe care le presupune aria de activităţi pe care individul urmează să le
realizeze, nu pot fi reglementate numai în cadrul legislativ. În relaţiile
interumane au existat întotdeauna subtilităţi care nu pot fi fixate prin buchea
legii, iar aceste subtilităţi ţin, ca regulă, de domeniul eticii. În activitatea
funcţionarului public, acest aspect este cel deontologic, căci anume orientarea
lui etică defineşte modul în care îşi va realiza el obligaţiile sale şi în ce măsură
va promova politica statului, ca chintesenţă a interesului cetăţeanului.
În literatura deontologică s-au formulat mai multe îndatoriri dintre care
unele au dobândit caracter de îndatori profesionale (în RM nu există un Cod al
funcţionarilor publici care să prevadă aceste îndatoriri).
a) Consacrare.
Deşi cu unele diferenţieri de formulare, doctrina este unanimă în a o
considera ca pe una din îndatoririle fundamentale ale funcţionarului, prima în
ierarhia acestora, consacrată şi de legislaţia noastră: „Funcţionarul public este
obligat să execute la timp şi calitativ deciziile autorităţilor publice în problemele
ce ţin de competenţa lui” – art. 10, alin. 2, litera a).
Funcţionarul este obligat să-şi consacre întreaga sa activitate profesională
îndeplinirii în mod cât mai apropiat de ideal a sarcinilor care îi revin.1 Pentru a
crea condiţii cât mai adecvate de realizare a acestei obligaţii, ea este însoţită în
mai multe sisteme de obligaţia de rezidenţă.
Statutul elveţian al funcţiei publice permite autorităţii să fixeze locul unde
se va stabili funcţionarul: pe teritoriul colectivităţii de care depinde sau pe cel
unde îşi va exercita profesia.2
Legislaţia noastră nu prevede o astfel de obligaţie, dar credem că pentru ca
funcţionarul public să-şi poată îndeplini cât mai bine sarcinile, este preferabil ca

1
Peyrical J.M. Droit administratif. Paris, 2000, p. 41.
2
Ibidem, p. 42.

28
el să locuiască pe teritoriul localităţii în care îşi va exercita profesia pentru a fi
alături de cetăţenii pe care îi slujeşte.
Alte obligaţii legate de cea privind realizarea sarcinilor sunt cele referitoare
la respectarea disciplinei muncii aşa cum este reglementată în prezent de Codul
Muncii şi diferite statute disciplinare.
b) Demnitate.
Foarte mulţi neglijează importanţa cuvântului „publică” din sintagma
„funcţie publică”. Acest cuvânt trimite însă direct la sensul demnităţii pe care o
are un funcţionar investit cu o funcţie. Funcţionarul public prin întreaga
comportare şi prin ţinută trebuie să dovedească că este demn de consideraţia şi
încrederea pe care o impune poziţia sa oficială şi să se abţină de la orice acte de
natură să compromită prestigiul funcţiei pe care o deţine. Viaţa privată a
funcţionarului nu trebuie să dea loc la scandaluri sau conduită
necorespunzătoare notorie, în afara serviciului, funcţionarul public trebuie să
dea dovada unui comportament adecvat, care variază după funcţia şi rangul său
în ierarhia administrativă.
Deci, funcţionarul public are îndatorirea să se comporte mereu astfel încât
confidenţa şi încrederea publicului integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea
serviciului public să fie păstrate şi consolidate.
c) Interdicţia cumulului.
În general, funcţionarul public nu poate avea interese contrarii
administraţiei pe care o serveşte şi ca atare nu ar putea desfăşura activităţi
lucrative în scop personal. Legea Serviciului Public prin art. 11, alin 3, p. a),
consacră această obligaţie şi anume prin stabilirea restricţiei: „Funcţionarul
public nu are dreptul să deţină două funcţii în acelaşi timp sau să cumuleze o
altă muncă, prin contract sau acord” .... Totuşi s-au admis unele derogări pentru
„activitatea de creaţie, ştiinţifică sau didactică şi de reprezentare a statului în
societăţile economice”.

29
 d) Imparţialitate.
În primul rând funcţionarul public are obligaţia de a da dovadă de rezervă
în manifestarea opiniilor politice, care nu trebuie să influenţeze în nici un fel
imparţialitatea în exercitarea atribuţiilor ce-i revin. Funcţionarii publici să fie
imparţiali, echidistanţi faţă de partidele politice. Această îndatorire impune
funcţionarului public o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabile în
funcţie de moment, de loc şi de responsabilităţile specifice funcţionarului în
cauză.
Nerespectarea obligaţiei de imparţialitate, în exprimarea sau manifestarea
convingerilor lor politice poate aduce grave prejudicii serviciului public,
autorităţii ierarhice şi s-ar crea părerea că administraţia publică nu respectă
obligaţia de neutralitate. În exercitarea atribuţiilor sale, funcţionarul public nu
trebuie să-şi permită să fie utilizat în scopuri politice partizane.1
În al doilea rând, în îndeplinirea activităţii sale, funcţionarul public trebuie
să asigure tratament egal al cetăţenilor care intră în contact cu administraţia
pentru care el lucrează. În acest scop, el nu trebuie să refuze un serviciu unei
persoane, care este, în mod ordinar, acordat altora şi nu trebuie să acorde un
serviciu unei persoane, care este, în mod ordinar refuzat altora.2
Deci, funcţionarul public trebuie să acţioneze legal şi să exercite puterile
sale discreţionare imparţial, luând în consideraţie doar aspectele relevante.
e) Supunere.
Supunerea faţă de şeful ierarhic este o obligaţie a funcţionarului public care
rezultă din organizarea funcţiei publice şi corespunde ideii de subordonare
ierarhică. Funcţionarii publici au obligaţia de a executa ordinele sau instrucţiile
primite de la şefii ierarhici. Este evident că această obligaţie deschide poarta
abuzului din partea şefului, făcând posibilă corupţia. Tocmai de aceea în

1
Popa V. Corupţia politică: context şi semnificaţi. Chişinău, 2001, p. 97.
2
Ţipăşcă M. Op. cit., p. 84.

30
doctrină se recunoaşte dreptul funcţionarului de a refuza executarea ordinului în
care este vădit ilegal sau prejudiciază drepturile fundamentale ale persoanei.
În cazul în care funcţionarului public i se încredinţează o însărcinare a cărei
legalitate este îndoielnică, el are obligaţia să informeze imediat şeful nemijlocit,
iar dacă însărcinarea rămâne în vigoare, să se adreseze conducerii ierarhic
superioare şi să execute însărcinarea, dacă se confirmă legitimitatea ei. În acest
caz, la solicitarea funcţionarului, însărcinarea a cărei legalitate trezeşte îndoieli
urmează să se emită în scris. Răspunderea pentru efectele îndeplinirii unor
sarcini ilegale o poartă persoana cu funcţie de răspundere care a aprobat
executarea lor.1
Corelativ, trebuie precizat faptul că funcţionarii superiori poartă
răspunderea pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaţilor; altfel
s-ar ajunge la situaţia în care ei ar fi exoneraţi de răspundere, iar funcţionarii
subordonaţi să răspundă pentru faptele altora.
f) Fidelitate.
Obiectul acestei obligaţii, consacrată în toate ţările din Uniunea Europeană
ca loialitate, îl reprezintă noţiunea, instituţiile democratice ale acesteia, ordinea
de drept existentă şi instituţia unde se desfăşoară activitatea.2
Această dimensiune etică a funcţionarului public presupune executarea
sarcinilor de serviciu pentru şi în interesul instituţiei la care funcţionarul
lucrează. În virtutea acestei obligaţii, funcţionarii depun jurământ de credinţă pe
care urmează să-l respecte întocmai.
Astfel în exercitarea împuternicirilor sale discreţionare, funcţionarul public
trebuie să asigure ca, pe de o parte, personalul şi, pe de altă parte, proprietatea,
facilităţile, serviciile publice şi resursele financiare, care îi sunt încredinţate să
fie administrate şi utilizate într-un mod efectiv, eficient şi econom. Ele nu
trebuie să fie utilizate în scopuri private.
1
Art. 10, alin. 3 din Legea serviciului public, nr. 443 – XIII, 04.05.1995, MO nr. 61, 02.11.1995.
2
Rivero J., Waline J. Droit administratif, Paris, 2000, p. 58.

31
 g) Discreţie profesională.
Această obligaţie trebuie înţeleasă în corelare cu prevederile constituţionale
referitoare la dreptul la informaţie care instituie dreptul persoanei de a avea
acces la orice informaţie de interes public care nu poate fi îngrădit – art. 34, alin.
1 şi cu cele ale art. 54 din Legea Fundamentală, care reglementează condiţiile
restrângerii unor drepturi sau libertăţi.
În acelaşi timp, pentru ca prevederile statutului să aibă finalitatea
corespunzătoare, ele trebuie corelate şi cu prevederile legale care definesc
noţiunile de „secret de stat”, „secret de serviciu”, pentru a se elimina eventualele
interpretări subiective în această materie şi a se delimita cu mai multă rigoare
juridică limitele obligaţiei funcţionarilor publici.
În virtutea acestor obligaţii, funcţionarul public, chiar şi după încetarea
raportului de serviciu, n-are dreptul să divulge informaţia secretă şi datele despre
cetăţeni, definite în virtutea funcţiei ocupate. Difuzarea unor asemenea
informaţii atrage după sine pedeapsa juridică conform legii.
Referindu-se la obligaţia de discuţie profesională, Mihai Oroveanu a arătat
că „ea derivă din obligaţia funcţionarului public de a servi statul cu credinţă şi că
aceasta constituie un principiu general, aplicabil chiar în lipsa unei
reglementări”.1
h) Dezinteresare.
Este interzis funcţionarilor publici să accepte daruri şi servicii pentru
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu excepţia semnelor de atenţie simbolice,
conform normelor de politeţe şi ospitalitate recunoscute.
Funcţionarul public nu trebuie să solicite sau să accepte, direct sau indirect,
cadouri, favoruri, ospitalitate sau orice beneficiu pentru sine sau familia sa,
rudele apropiate şi prietenii, persoane sau organizaţii, care au sau a avut cu
funcţionarul public relaţii de afaceri, organizaţii politice ce pot să influenţeze
sau par să influenţeze asupra imparţialităţii cu care el îşi îndeplineşte
1
Oroveanu M. Op. cit., p. 105.

32
îndatoririle, sau ce pot constitui sau par să constituie o recompensă în raport cu
îndatoririle sale.
De asemenea, funcţionarul public nu trebuie să solicite fie pentru sine, fie
pentru alţii şi nu trebuie să accepte cadouri sau alte beneficii de la un subordonat
şi nici la rândul său funcţionarul public nu trebuie să ofere cadouri sau alte
beneficii unui superior sau rudelor şi prietenilor superiorului său, cu excepţia
articolelor pentru uz şi de valoare modestă.
Funcţionarul public îndeplineşte şi alte obligaţii stabilite fiecărei funcţii
conform caracteristicilor – model de calificare a funcţiilor publice şi aprobate de
conducătorul autorităţii publice respective.
În concluzie, putem menţiona că persoana care ocupă o funcţie publică are
o serie de obligaţii cu caracter moral – îndatoriri, fie scrise, fie nescrise, dar care
circumscriu etica profesiei de funcţionar.
Funcţionarul public trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle sale în
conformitate cu legea, cu încrederea publică plasate în el şi nu instrucţiunile
legitime şi standardele etice care se referă la funcţiile sale. Îndatorirea supremă a
funcţionarului public este de a servi exclusiv interesului public cu disciplină şi
onoare şi de a respecta valorile de integritate, obiectivitate, responsabilitate,
sinceritate.
Standardele etice trebuie să fie bine cunoscute şi respectate pentru că de ele
depind aprecierea, promovarea şi chiar posibilitatea de a rămâne în funcţie a
unui funcţionar public. Este nevoie ca funcţionarul să ţină cont de acest set de
valori deontologice, pentru că el este prima persoană cu care cetăţeanul vine în
contact, el este primul care trebuie să aibă un comportament corect amabil, să fie
efectiv la dispoziţia cetăţeanului pentru clarificarea, rezolvarea cerinţelor sale
legitime.

33
CAPITOLUL II. Cadrul de activitate al funcţionarului
public

Suntem martorii unei crize a principiilor morale. Administraţia fiind un

element viu al societăţii a fost inevitabil efectuată de această criză morală. În
întreaga lume se constată o diminuare a reputaţiei sistemelor de administraţie
publică, drept structuri supuse interesului general.
Fiecare societate în orice moment al istoriei a avut şi are anumite principii
etice care direcţionează dezvoltarea lor. Nerespectarea lor poate crea permise
pentru apariţia şi progresarea unor probleme serioase, precum corupţia, legi
neefective, declin economic etc. Răspunsul social faţă de încălcarea acestor
principii trebuie să fie promt.
Vom încerca în continuare să facem o analiză a problemelor cu care se
confruntă administraţia publică din ţara noastră, o identificare a cauzelor
apariţiei lor şi efectele acestora în plan social, moral şi politic.
În acest capitol propunem spre examinare următoarele subiecte:
2.1 Principiile de activitate ale funcţionarului public.
2.2 Cauze care impedică exerciţiul onest al funcţionarului public.
2.3 Măsuri necesare pentru determinarea exerciţiului onest al funcţionarului
public.

34
 2.1 Principiile de activitate ale funcţionarului public
Pentru mulţi cetăţeni ce pretind anumite funcţii în sistemul administraţiei
publice, exercitarea funcţiei este concepută ca dreptul de a lua decizii, da a
delega obligaţiuni altora, de a efectua controlul activităţii altora, fără a le corela
cu responsabilitatea ce urmează să fie asumată pentru deciziile luate, calitatea
realizării obligaţiunilor, urmările acţiunilor întreprinse. Această confuzie, de
altfel destul de frecvent întîlnită la funcţionarii publici din ţara noastră
actualizează necesitatea de a formula principiile de activitate ale funcţionarului
public.
a)Principiul onestităţii
Principiul onestităţi poate fi înţeles ca îndeplinirea cu corectitudine,
fidelitate şi în mod conştiincios îndatoriile de serviciu în general toate
obligaţiile cu caracter general ale funcţionarului public precizate în statutul
funcţionarului public.
Onestitatea este acea ce dă conţinutul unei bune funcţionări a serviciului
public, ce înglobează o serie de elemente.
Ca element al onestităţii este demnitate, împreună cu sinonimele ei,
onoarea şi principialitate. Demnitatea e o trăsătură morală a omului, întemeiată
pe un sistem de exigenţe morale ale societăţii; pe primul plan se află îndeplinirea
îndatoriilor faţă de societate şi angajamentelor luate, respectul adevărului,
sinceritatea, apărarea integrităţii avutului obştesc şi individual, atitudinea fermă,
echitabilă şi principală în toate împejurările.1 Funcţionarul public trebuie să fie
sincer, cinstit, principial şi corect să nu tolereze minciuna, falsitatea, ipocrizia,

1
C. Leordănescu. Etica şi conduita civică, Bucureşti,1999, p.62.

35
să combată încercările de introducere în eroare a organelor superioare, a
colegilor de muncă, sustragerea de la răspunderi şi îndatoriri.
Un alt element al onestităţii este corectitudinea, care este o atitudine, o
putere, o calitate concordantă cu normele eticii, mai ales în cadrul relaţiilor
zilnice. Aspectele corectitudinii atît ceea ce funcţionarii vor de la posturile lor,
cît şi modul în care reacţionează la contradicţiile inevitabile ce caracterizează
viaţa administraţiei publice.
Din perspectivă managerială există două forme de bază de corectitudine.
Corectitudinea distribuitivă are de-a face cu rezultatele pe care le primim, iar
corectitudinea procedurală priveşte procesul care conduce aceste rezultate.1
Corectitudinea procedurală este relevantă îndeosebi pentru rezultatele ca
evaluarea performanţei, creşterile de salariu, promovările, concedierile şi
repartizarea sarcinilor.
Al treilea element al onestităţii este solicitudinea, care reprezintă în
această concepţiune o atitudine plină de grijă, de atenţia faţă de cineva sau de
ceva, element ce ţine tot de resortul moral, educaţional al individului.
Solicitudinea, amabilitatea sunt absolut necesare în relaţiile dintre oameni. De
exemplu, perceperea şi hărnicia trebuie să fie împletite în exercitarea funcţiei
publice din instituţia administrativă, ele constituind şi o expresie exterioară a
culturii. De aceea este foarte important modul de adresare, tonul vorbirii, tactul,
calmul, autostăpînirea, ţinută demnă.
De solicitudine este legată şi priceperea de a te purta cu tact, adică de a şti
să te stăpîneşti, să-ţi înfrângi nervozitatea de a ţine seama de dorinţele şi stările
psihice ale celorlalţi oameni. Cînd discutăm cu cineva trebuie de ştiut să nu-l
împiedicăm ceea ce gîndeşte şi numai după aceea, dacă este cazul, să-l
obiectăm cu calm cu principialitate, fără atacuri personale.
O mărturie a solicitudinii este şi punerea, care constă în grija pentru a nu
risipi timpul altuia prin întîrzieri, tergiversări, lipsă de atenţie.
1
Jarz J. Comportamentul organizaţional. Bucureşti, 1998, p.62.

36
 Deci, fiecare funcţionar are datoria civică şi morală să contribuie la
crearea unui cadru raţional optim chiar şi-n situaţiile cele mai pretenţioase. În
acest scop are la îndemînă un mijloc simplu dar eficient - comportarea civică.
O trăsătură caracteristică a solicitudinii este stilul diplomatic în tratarea
problemelor. Acest stil îmbină în sinteză elementele: claritate în exprimare;
construcţie logică; raţionament riguros; curiozitate.
Un ultim element principal al onestităţii este politeţea şi buna credinţă.
Trăirea în societate presupune respectarea unor reguli de convieţuire, de
comportament, a unui „contract social”, o înţelegere mutuală care cuprinde o
sumă de legi nescrise, de la cele mai simple generată de „bunul-simţ” şi pînă la
cele sofisticate impuse de „eticheta” sau „protocol”.
Respectarea legilor statului este obligatorie, a legilor bunei-cuviinţe este
voluntară, dar „ceea ce nu opreşte legea, opreşte buna-cuviinţă” (Seneca). „ Fără
bunele societate omenească este intolerabilă şi imposibilă” (Bernard Shaw)1.
Politeţea este tot mai aproape de bunul-simţ ţi buna-cuviinţă: este bunul
simţ aplicat în viaţa, platforma de armonie între membrii unui grup social, ea
apare ca un alfabet al eticii, o manifestare a atitudinii corecte faţă de om, faţă de
societate2.
În oricare din multiplele situaţii posibile generatoare de relaţii interumane
se cere ca funcţionarul public să impresioneze plăcut, să lase în sufletul
interlocutorului nostalgia revederii cu un om al demnităţii personale, al
farmecului verbal, al gestiunilor alese şi al eleganţei vestimentare.
Fiecare funcţionar public îşi va putea îndeplini corect şi complect
misiunea sa de apărător al legii al ordinii de drept, numai în măsura în care
relaţiile sale cu toţi oamenii sunt de cea mai bună calitate.
O atitudine nepoliticoasă din partea funcţionarilor faţă de public, va
determina o scădere a prestigiului administraţiei, şi va duce la exercitarea unei
1
G.B. Shaw. Aforisme. Paradox. Cugetări. Bucureşti, 1993, p.19.
2
Tudor Maxim S. Conţtiinţa morală. Iaşi, 1999, p.85.

37
influenţe psihologice asupra mentalităţii oamenilor, care, astfel trataţi vor avea
aversiune crescîndă faţă de măsurile luate de autorităţi, găsind în aceste măsuri
doar un înţeles coercitiv.
Numai printr-o atitudine politicoasă şi plină de solicitudine şi printr-un
comportament conştiincios, funcţional îşi va atrage şi sprijinul populaţiei,
evitînd astfel blazarea celor administraţi şi sporirea atitudinii negative faţă de
administraţie. De asemenea, o conduită necorespunzătoare în muncă, va
determina operaţia unor efecte negative, cum ar fi: rutina, deteriorarea relaţiilor
individuale cu colegii de muncă.
b)Principiul continuităţii
Principiul continuităţii este un principiu esenţial al exercitării funcţiei. Or,
funcţia publică fiind dependentă de noţiunea de serviciu public, ca suport şi
mai precis a funcţionarilor publici, principiul sus-menţionat trebuie să
funcţioneze non-stop în vederea satisfacerii cerinţelor sociale, generale.
Principiul continuităţii funcţiei publice este determinat de interesul
general care trebuie realizat fără intervenţie. Uneori pot exist şi funcţii
neocupate şi chiar funcţii care, deşi ocupate, nu pot fi exercitate, dar existenţa
lor, deci continuitatea nu este afectată de aceste situaţii temporare.
Continuitatea funcţiei publice este interpretată numai prin desfiinţarea ei, fie pe
motiv de oportunitate (cînd interesul general nu mai reclamă reţinerea ei pe mai
departe), fie pe motiv de legalitate (cînd infiinţarea ei, nu şi ocuparea, s-a făcut
cu nerespectarea prevederilor legii).

c) Principiul regularităţii
Nu numai datorită, dar mai ales realitatea au demonstrat că acest principiu
ca o condiţie sine qua-non a exercitării funcţiei publice. Trecerea la o societatea
democratică, a demonstrat cu prisosinţă, ce înseamnă o întrerupere, chiar şi
temporară a serviciilor publice (implozia structurilor statale de putere,

38
suspendarea temporară a serviciilor publice locale, etc.) creînd o „derută”, de
nedescris în cadrul societăţii noastre, ale cărui consecinţe nefaste se mai resimt
şi astăzi.1 Dar nu mai intreruperea acestei regularităţi are consecinţe nefaste
pentru cai administraţi, proasta funcţionare a acestor servicii publice are efecte
negative pe toate planurile, dar mai ales pe plan social.
d) Principiul stabilităţii
Una din principalele condiţii ale exercitării eficiente a funcţiei publice
este aceasta să fie ocupată de persoane fizice cu pregătire profesională de
specialitate, iar a doua condiţie este ca aceste persoane – funcţionarii publici – să
aibă o experienţă în exercitarea atribuţiilor puterilor şi compensaţiilor ce le
revin din funcţia pe care le deţin. Această experienţă se poate obţine printre
altele prin asigurarea funcţionarului public a unei stabilităţi în funcţia pe care o
ocupă. Stabilitatea prezintă interes şi pentru funcţionarul public care, încă de la
ocuparea funcţiei doreşte ca această să nu poată să-l sancţioneze ori să-l
transfere sau să-l înlăture din funcţia dubă bunul sau plac, ci numai în condiţiile
legii.
Acest principiu reprezintă cel mai important principiu din punct de vedere
practic. De fapt întregul statut ai funcţionarilor publici este alcătuit pentru a da
conţinut acestui principiu.2

e)Principiul responsabilităţii
Orice funcţionar public urmează să conştientizeze că abilitarea cu anumite
drepturi actualizează în mod dialectic problema colerării libertăţii şi
responsabilităţilor3. Conform definiţiei eticianului Fernando Savater, a ne asuma
libertatea presupune a accepta responsabilitatea pentru ceea ce facem, inclusiv
pentru ceea ce încercăm să facem sau pentru consecinţele nedorite ale acţiunilor
noastre”.
1
N.Demian. Serviciul public. Chişinău, 1998, p.76
2
E.Vieru. Transparenţă administrativă în Republica Moldova . Administrare publică, 2002, nr. 2, p.52.
3
C.Crăciun. Op.cit, p.69.

39
 Astfel, orice cetăţean ce pretinde să exercite o funcţie în serviciul public
trebuie în primul rînd, să fie pregătit pentru a-şi asuma responsabilităţi, mai mult
decît atît să conştientizeze că este în drept să beneficieze doar de acele drepturi
pe care le poate justifica cu acţiuni responsabile. Pentru un funcţionar public
responsabilitatea este un principiu ce ţine atît de domeniul jurisprudenţei, cît şi
al eticului.
De notat, că delimitarea acestor principii este convenţională. În practică
ele se prezintă într-o legătură armonioasă, formînd un mecanism puternic ce
pune în mişcare serviciul public. Se doreşte nu numai enumerarea acestor
principii de activitate, ci şi aplicarea lor în practică, asigurîndu-se astfel o
exercitare onestă şi legală a funcţiei publice.

2.2 Cauze care împiedică exerciţiul onest al funcţionarului public.

40
 În primul, este imposibil, în acest paragraf, să identificăm toate cauzele
care determină un funcţionar public să acţioneze altfel decît cere deontologia
funcţiei publice, cel puţin datorită complexităţii naturii umane, inclusiv şi a
persoanelor ce ocupă funcţii publice.
Orice funcţionar public care întră în raport de serviciu într-o instituţie
publică se loveşte de anumite „bariere” într-o tradiţie, cutumă a acelei instituţii.
Aceste bariere se referă la:
• Corupţia ce domină în majoritatea instituţiilor publice den Republica
Moldova
• Birocraţia.
În continuarea ne vom referi doar la cîteva din cauzele care determină
apariţia şi consolidarea birocraţiei şi concepţiei, respectiv efectele acestor
fenomene în plan moral şi economic.
Tot mai des corupţia devine un impediment pentru dezvoltarea generală a
ţării şi, respectiv, a lumii întregi. Acest fenomen are un statut internaţional şi
este „durerea de cap” a tuturor statelor, diferenţa constînd doar în ce măsură el
este conceput şi proporţiile în care se manifestă, de exemplu: patronaj, abuz de
putere, mituire, nepotism.
Fenomenul corupţiei reprezintă mai mult decît un caz singular, un abuz
motivat de pornirile egoiste ale unui funcţionar neonest. Corupţia este prin
excelenţă un complex de fenomene interdependente.1
Se disting mai multe clasificări ale corupţiei: în dependenţe de gradul de
extindere – corupţie mică, de rutină, acută; şi după modul în care este percepută
de populaţie – albă, cenuşie, neagră.

S-a elaborat şi o formulă, chiar, a corupţiei, care constă în următoarele:

Monopol + discreţie – contabilitate = corupţie.

1
V.Popa. Corupţia politică: context şi semnificaţii.Chişinău, 2001, p.21.

41
 Sondaje ale opiniei publice din diferite colţuri ale lumii, indică că,
populaţia vede în administrarea publică un nivel ridicat de coruptivitate. Studii
recente de la Banca Mondială, dovedesc o relaţie strînsă între nivelul corupţiei şi
nivelul economiei dintr-un stat.1 În acest sens, corupţia, ar fi una din variabilele
esenţiale ce ar explica eşecul reformelor democratice şi sărăcia în creştere
continuă.
Fenomenul corupţiei nu a ocolit nici ţara noastră el fiind cel mai mare
obstacol în calea reformei şi relansării Republica Moldova în toate domeniile,
inclusiv în administrarea publică.
Varietatea formelor de manifestare a corupţiei, la fel ca şi motivul unui
comportament corupt, depind de factorii ce generează corupţia. Pe lîngă factorii
generali, aţa ca: instabilitatea politică, există şi alţi factori strînşi legali de
structura sectorului public ţi care uneori pot fi neutralizaţi prin intervenţiile bine
gîndite în administrarea statului. În general, fiecare domeniu, în care
funcţionează structurile de stat, conţin cîte ceva pentru care agenţii din secolul
privat sunt gata să plătească:
- Credite la o rată a dobînzii mai joasă decît cea de piaţă;
- Beneficii (reducerea sumei impozabile), economie de timp (aşa
numiţii „bani uşori”;
- Schimbări în legi şi regulamente;
- Obţinerea posturilor înalte.
Cauzele corupţiei în Republica Moldova sunt determinate de factori
legali, instituţionali, economici, politici, sociali şi morali.
Incoerenţa cadrului normativ reprezintă un impediment serios în calea
efectuării unui control sistematic şi riguros asupra actelor şi gradelor de
infracţiune în cadrul serviciului public. Evident, corupţia care atinge vîrfurile
administraţiei atrage cea mai mare atenţie din partea opiniei publice (şi este cea
mai costisitoare pentru stat), dar în cele mai multe cazuri, principalele prevederi
1
Promoting Ethics in the Public Service// Public Administration. New York, 2000, p.36.

42
legale ce stabilesc şi sancţionează faptele care aduc atingerea serviciului public,
conţine în cuprinsul Codului cu privire la contravenţiile administrative, sunt
insuficient dezvoltate şi nu conţin întreaga gamă de infracţiuni comise în prezent
de către diverşi purtători de autoritate ai statului. Din cele mai multe ori,
corupţia este definită drept „abuz în exercitarea unei funcţii publice, în scopul,
obţinerii unor cîştiguri personale1, deşi răspunzînd la întrebările logice care
derivă din această definiţiei – care sunt limitele gravităţii acestui abuz, cît de
importantă este această funcţie publică care suspectă de a săvîrşi abuzuri în
exercitarea sa, apar şi alte sensuri care descriu o anumită disponibilitate a
funcţionarilor de a lua mită chiar şi atunci cînd funcţiile lor publice nu sunt atît
de însemnate.
Cauzele economice includ salariile joase pentru funcţionarii publici
dilemă: integritate personală sau supraveţuirea? Majoritatea aleg supraveţuirea,
servind unor importante grupuri politice, care văd utilitatea administraţiei doar
în condiţiile în care aceasta manifestă loialitate deplină şi obiedenţă faţă de
scopurile propuse de către liderii acestei grupări. Subfinanţarea structurilor
administrative de a-şi „acapara funcţia”, prin dezvoltarea unui „antreprenoriat”
al funcţiei sale publice.2 Ori ca să folosim o altă expresie remunerarea joasă este
adeseori atît de mică, încît pare să sugereze funcţionarului de stat să treacă la
funcţionarea deplină din partea clienţilor.

Cauzele politice rezidă în monopolizarea deciziilor care privesc

importante resurse materiale la nivelul unor funcţionari, acţiunile cărora nu mai
pot fi supravegheate ori reglementate prin diverse acte normative. Caracterul
arbitrar al multor reglementări care favorizează stilul uni-decizional, fără
organisme adiacente de consultanţă, îmbinate cu formalizarea nejustificată a

1
V. Obreja, L. Caraşciuc. Corupţia în Moldova: fapte, analiză, propuneri. Chişinău: Transparency International,
2002 –p.10.
2
Ibidem, p.29.

43
procesului decizional, produce un sistem deosebit de anevoios. În mod obişnuit,
clienţii
Recent supuşi unor presiuni majore, pînă vor învăţa regula de bază că, în
ciuda procedurilor foarte sofisticate, există o singură persoană care poate
simplifica mita în acest scop. Astfel mărimea „agenţilor” variază în funcţie de
importanţa poziţiei deţinute, iar probabilitatea ca cineva să strice această regulă
este demotivată printr-o politică continuă de reducere a scurgerilor de informaţie
şi de limitare a transparenţei deciziilor luate.
Motivaţia social-psihologică din cadrul diverselor structuri administrative
are, de partea sa, un impact determinat asupra comportamentului de acceptare
sau de respingere a corupţiei. Valorile care sunt deprinse în cadrul acestor
instituţii: spiritul de echipă sau competiţia neloială, existenţa unui trai sănătos
sau deprinderea de a organiza banchetele costisitoare, ordientarea profesională
sau stilul demonstrativ de afişare a îmbogăţirii rapide etc. Inexistenţa unui
sistem bine pus la punct de efectuare a controalelor sistematice asupra
veniturilor şi cheltuielilor funcţionarilor publici asupra îndeplinirii sarcinilor
prevăzute în schema de serviciu, favorizează multiplicarea cazurilor deviante de
comportament.
Cauzele morale ţin de degradarea valorilor morale în rîndurile
funcţionarilor publici. Într-o mare măsură nu lucrează vreun mecanism, care ar
fi îndreptat spre selectarea persoanelor potrivite, care ar fi îndreptat spre
selectarea persoanelor potrivite, care ar corespunde tuturor cerinţelor pentru
îndeplinirea funcţiilor, în primul rînd din punct de vedere al profesionalismului,
calităţile morale. Deseori se plasează la posturi importante persoane loiale faţă
de cei ce numesc în această funcţie, fapt ce duce la adîncirea corupţiei,
comiterea de sustrageri, alte infracţiuni care prejudiciază cetăţenii şi statul în
întregime.

44
 În clasamentele internaţionale, locul Moldovei, după calitatea guvernării
şi nivelul corupţiei, variază, în funcţie de metodologia utilizată, dar în orice caz,
nu este deloc unul avantajos. Cunoscutul savant al Băncii mondial, Daniel
Kaufman a efectuat cercetării în domeniul corupţiei administrative şi a studiat
fenomenul dat în 18 state în tranziţie: Bulgaria, Polonia, Albania, România,
Letonia, Azerbajan. Republica Moldova şi alte state. Rezultatele cercetărilor
efectuate denotă că pe acest criteriu Republica Moldova ocupă lacul 17 în ceea
ce priveşte justiţia economică şi penală, ultimul loc în ceea ce priveşte indicele
acaparării puterii de stat şi locul 13 după indicele corupţiei administrative.
(Anexa nr.1)
Astfel corupţia are o influenţă negativă asupra activităţilor
guvernamentale şi, în consecinţă, asupra încrederii cetăţenilor, în serviciul
public.
De aceea, trebuie făcuţi paşi activi pentru a preveni, detecta şi sancţiona
corupţia.
Atît birocraţia, cît şi corupţia pot fi privite ca două fenomene separate sau
aflate în interdependenţă dacă privim birocraţia ca modalitate de obţinere a unor
avantaje materiale. Cu toate aceastea, atît birocraţia, cît şi corupţia au comun o
serie de cauze: instabilitatea şi incoerenţa cadrului legislativ, dar şi cauze
proprii, pe care le vom analiza în continuare.
Decizia politică constituie una din principalele cauze ale birocraţiei. Ea
reprezintă o hotărîre luată la cel mai înalt nivel al clasei politice şi se
materializează în instituţii în cadrul cărora birocraţia, ca organizaţie capătă o
unitate de monolit, în legi, hotărîri, adoptate de cele mai multe ori pentru
satesfacerea unor interese obscure, altele decît interesul naţional.1 Cum într-o
anumită măsură, lipsa de coerenţă caracterizează acţiunile clasei politice, putem
afirma fără a greşi că şi deciziile adoptate prezintă această caracteristică.

1
I.Alexandru. Criza administraţirei : teritorii şi realităţi. Bucureşti, 2001, p.32.

45
 De regulă, aparatul administrativ este de origine politică. Politica trebuie
să ocolească însă funcţionarii de carieră. Cu toate acestea, prin decizii politice se
ajunge la politizarea excesivă a funcţiilor şi instituţiilor, astfel că foarte puţini
funcţionari se află sub patronajul politic al unuia din partide.
Astfel nu se poate vorbi de un funcţionar onest, corect, cinstit pînă cînd
se va opri politizarea excesivă a funcţiilor şi instituţiilor publice. Din acest motiv
în loc se servească interesele statului, interesele cetăţenilor, el va servi
interesele unor grupuri politice ce se află la conducere.
Menţinerea vechilor structuri. În perioada comunistă fiecare superior
ierarhic era un mic director, dacă avem în vedere stilul de conducere practicat.
De mai multe ori subordonaţii erau subordonaţi şi atît. Conducătorul fiecărui
compartiment a încetat să mai fie preocupat de personalul din subordine,
făcîndu-şi griji pentru propria persoană astfel că situaţia, cel puţin referitoare la
modul de desfăşurare a activităţii, a scăpat de sub control.
Ineficienţa managementului a fost determinată în principal de
exacerbarea cadrului normativ, care detalia pînă la maximum comportamentul
economic, social şi chiar individual, lipsa comunicării atît în plan vertical
(ierarhic) cît şi orizontal ( între compartimentele instituţiei), operarea cu
informaţii nereale şi multitudinea de evenimente, rapoarte informări în cea mai
mare proporţie inutile. Însuficienţa înseamnă şi lipsa unor măsuri necesare
activităţii desfăşurate, adică înseamnă în proporţie foarte mare formalism,
monotonie, aceasta ducînd la alienare în muncă, sentimentul inulităţii sociale,
adaptare pasivă.
Toate acestea au contribuit la formarea unei concepţii greşite despre
muncă şi deci la apariţia birocraţiei privită ca deviere comportamentală a
funcţionarului public. Cea ce a caracterizat atît perioada comunistă, cît şi cea
actuală este lipsa de principialitate, incorectitudinea, favorismul, cultivarea
intereselor personale care sunt distructive pentru imaginea funcţionarului

46
public. Este vorba despre oameni a căror modalitate şi mentalitate (a unora
dintre ei) pot fi puse sub semnul întrebării datorită indoctrinării la care au fost
supuşi. O persoană care trăieşte prea mult timp într-un anumit fel, care este
deprinsă cu un anumit tip de comportament se adaptează dificil noilor relaţii şi
cerinţe.
Mentalitatea. După transformările din 1991, este foarte des utilizată
expresia „mentalitate comunistă” Ce se deosebeşte un funcţionar care a
desfăşurat o activitate în perioada comunistă de unul care exercită o funcţie
publică acum? Cu nimic, şi atunci, ca şi acum funcţionarul are aproape aceleaşi
sarcini, aceeaşi concepţie despre muncă, aceeaşi superiori pe care i-a copiat atît
de bine încît aproape se identifică cu ei.
De ne uitat este munca în perioada comunistă, în timp ce acum apare ca
mod de obţinere un venit şi atunci ca şi cum unii funcţionari suferă de
complexul puterii, există aceeaşi siguranţă a vieţii de salariat, oamenii continuă
să ofere mici atenţii ca urmare a interiorizării serviciului.
Analizînd problema birocraţiei, se poate de menţionat, că în corespundere
cu informaţia Direcţiei pentru Politica de Cadre pe lîngă Guvernul Republicii
Moldova, numărul funcţionarilor publici, conform statelor de personal, în
ministere, departamente, primării, consilii raionale, locale este de circa 88,9%
real încadraţi, locuri vacante fiind de circa 11,1%1. Apare întrebarea aici: pentru
cine sunt rezervate aceste locuri?... Răspunsul ar fi: „pentru oamenii noştri”. Din
motivul că, nu este un secret că birocraţia în autorităţile publice este de un grad
foarte înalt. Dar aceste fapte trec parcă neobservate. Pentru că se vrea să nu fie
observate.
În plan moral, birocraţia contribuie la crearea unei imagini negative faţă
de instituţiile statului, la neîncredere din partea cetăţenilor, adică acesta nu va
mai fi capabilă să facă faţă cerinţelor societăţii. Vina revine în exclusivitate

1
E.Vieru.Op.cit, p.54.

47
funcţionarilor publici care, deşi sunt obligaţi „să fie obiectivi şi imparţiali, să nu
dea dovadă de tergiversări şi birocratism”, în realitate acţiunile acestora nu
numai că prejudiciază instituţia prin crearea unei imagini negative, dar
determină şi cetăţenii să ocolească şi implicit să încalce legea.
Se mai poate vorbi despre moralitate într-o asemenea situaţie? Dacă tot ce
este drept este şi moral înseamnă că imoralitatea se identifică cu nerăbdarea. Din
nefericire, în afara opiniei publice ce apare ca for sancţionator, birocraţia nu este
pedepsită prin lege şi cum tot ceea ce legea nu interzice este permis, birocraţia
nu apare ca o încălcare a acesteia, deşi nimic nu este moral.

2.3 Măsuri necesare pentru determinarea exerciţiului onest

al funcţionarului public

În urma celor menţionate anterior, vedem că funcţionarul public se

confundă cu un şir de probleme care constituie impedimente serioase întru
îndeplinirea exerciţiului onest al funcţiei sale, în aceluiaşi timp afectînd
imaginea autorităţilor publice, calitatea serviciilor publice în general.
Fenomenele corupţiei şi birocraţiei s-au extins în timp, iar efectele
negative, în plan economic, politic, social, nu întîrzie să apară şi din păcate se
resimt timp îndelungat într-o societate în care schimbările pozitive se produc
destul de lent. Devine evidentă necesitatea efectuării unor măsuri.

Perfecţionarea cadrului legislativ

Oricînd se pune problema eliminării sau cel puţin a reducerii corupţiei din
sectorul public primele soluţii recomandă adoptarea unei legislaţii specifice,
menită a pune capăt fenomenelor de corupţie.

48
 De la declararea independenţei, au fost adoptate un şir de legi, hotărîri,
dintre cele mai recente amintim: Legea „privind combaterea corupţiei şi
protecţionalismului„ nr. 900, din 26.06.1996, Decretul Preşedintelui cu privire
la crearea Departamentului pentru combaterea crimei organizate şi corupţiei, nr.
116-II din 07.04.1997; Decretul Preşedintelui privind constituirea Consiliului
coordonator în problemele combaterii corupţiei din 28.05.2001; Hotărîrea
Guvernului cu privire la adoptarea Programului de stat privind combaterea
criminalităţii, corupţiei şi protecţionismului pentru anii 1999-2002.
De asemenea, în Republica Moldova , un grup de lucru al Transparency
Internaţional – Moldova activează în cadrul proiectului „Consolidarea
capacităţilor naţionale pentru combaterea corupţiei în Republica Moldova „ al
PNUD. El a elaborat un bloc de propuneri, care putea fi incluse în Programul
Naţional Anti-Corupţie. La elaborarea propunerilor s-a ţinut cont de prevederile
Programului de activitate al Guvernului, Convenţiile Europene asupra Corupţiei,
elaborate de Comitetul de Miniştri pe lîngă Consiliul Europei, experienţa unor
state în acest domeniu, precum şi de golurile în activitatea de combatere a
corupţiei.1
Nimeni nu poate nega, fără îndoială, importanţa unui cadru legal
adevărat, însă a considera, în alt mod exclusiv legea – soluţia miracol pentru
eliminarea tuturor fenomenelor de corupţie reprezintă, evident o abordare
greşită. Legile se dovedesc insuficiente atunci cînd există sisteme care să le
aplice.
Mai mult, atunci cînd se pune problema cadrului legal adevărat
anticorupţie, accentul cade pe adoptarea unui pachet normativ care să prevadă şi
să înăsprească sancţiunile aplicabile în cazul fenomenelor de corupţie,
ignorîndu-se adesea amendarea legislaţiei deja existente, o măsură absolut
necesară. Astfel, existenţa unor responsabilităţii formulate vag şi neclar în
sarcina autorităţilor publice duce în mod invariabil la neglijarea lor; normele
1
V. Obreja. Caraşciuc Op. cit., p.68.

49
care prevăd proceduri dificile şi inutile îi încurajează de asemenea pe destinatarii
lor să le eludeze, iar lipsa de coerenţă întîlnită uneori între diferite acte
normative, determinînd suprapuneri de atribuţii ori activităţi reglementate
juridic, are contribuţia ei în privinţa încurajării corupţiei.
Corelarea legislaţiei anticorupţie cu restul sistemului actelor normative
reprezintă cheia unui cadru legal eficient în lupta împotriva corupţiei.
Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
Mediul de muncă are importanţa sa în motivarea funcţionarilor publici şi,
în special, în crearea acelor condiţii necesare promovării unui comportament
integru. Instabilitatea locului de muncă, nivelul modest de salarizare, lipsa unor
criterii de performanţă etc. sunt doar cîteva din problemele ce trebuie rezolvate
în privinţa condiţiilor de muncă. Fără o schimbare radicală a acestor condiţii de
muncă, este iluzorie speranţa unei schimbări de mentalitate necesară promovării
unui climat de integritate.
Din analiza tuturor condiţiilor de muncă din administraţie publică, reiese
care lucrează la acest nivel. Este deja un lucru banal să afirmăm că există o
corelaţiei între nivelul salarizării unui funcţionar şi capacitatea de a rezista
tentaţiilor corupţiei. Există un raport direct proporţional între creşterea
nivelului de salarizare şi promovarea comportament integru. Acest lucru este
valabil oriunde şi oricînd.
În privinţa sistemului de salarizare există mai multe soluţii, însă,
indiferent de soluţia preferată, atîta vreme cît nivelul salarizării funcţionarului
din Europa Centrală şi de Est nu se aliniază unor standarde decente este puţin
probabil că aceasta să ducă o contribuţie semnificativă pentru eliminarea ori
reducerea corupţiei.1
Schimbarea atitudinii vizavi de serviciile publice
O altă măsură ce trebuie avută în vedere în cadrul unei strategii
anticorupţie avută în vedere în cadrul unei strategii anticorupţie este aceea de a
1
Promovarea performanţei şi profesionalismului în serviciul public // Sigma, Chişinău, 2000, nr.21, p.20.

50
implica cetăţenii în mod direct în identificarea şi sesizarea cazurilor de corupţiei
la nivelul administraţiei publice. Un lucru ce ţine de moştenirea comunismului
este atitudinea pasivă a cetăţenilor, lipsa unei societăţi civile active în raport şi
cu administraţia publică. Or, unul din elementele între administraţia publică şi
cetăţeni.
O strategie anticorupţie eficientă trebuie, de aceea, să îşi propună redarea
cetăţenilor de a avea un cuvînt de spus în felul în care administraţia publică
funcţionează. Verheigean şi Dimitrova menţionează cazul companiei
anticorupţie din Venezuela unde implicarea cetăţenilor pentru influenţarea
comportamentului funcţionarilor publici a fost o măsură de succes.1
Adoptarea codului de conduită al funcţionarului public.
Un rol deosebit de important în profilaxia corupţiei din administrarea
publică îl are elaborarea unui cod de etică profesională a funcţionarului public.
Codul de etică profesională este un document de bază, scris într-un limbaj uşor
de înţeles şi se referă la un sistem de principii sau reguli la standardul
predominant al comportamentului moral. Noţiunile de cod de conduită, cod de
etică şi cod de practică sunt deseori utilizate pentru a se înlocui reciproc.
Codurile de etică pentru funcţionarii publici lărgesc înţelesul îndatoriilor
prevăzut în Legea privind serviciul public şi alte acte normative relevante.
Deoarece îndatoriile prevăzute în legislaţie au atît aspecte etice, cît şi aspecte
legale, acest înalt grad de precizie întăreşte semnificaţia legală a executării lor
corecte.
Introducerea codurilor etice pentru funcţionarii publici este susţinută de
argumentele:
- Necesitatea de a contracara corupţia, abuzul funcţionarilor publici
neobiectivitatea şi alte conduite neetică sau ilegală;
- A face ca funcţionarii publici să conştienţizeze regurile de conduită
corectă la realizarea îndatoriilor lor legale.
1
M. Profiroiu. Etică şi corupţie în administraţia publică. Bucureşti, 1998, p.43.

51
 - A proteja poziţia funcţionarului public care îndeplineşte îndatoriile lui
corespunzător, conştiincios şi onest;
- A asigura perspective mai mari pentru o realizare deschisă şi mai
raţională a activităţii administrative;
- A complecta diferite forme de control asupra lucrului funcţionarilor
publici cu autodisciplină;
- A cîştiga încrederea publicului în administratori, la general, în baza
observaţiilor personale privind conduita unor funcţionari publici individuali.
Codurile de conduită trebuie să stabilească standarde de comportament în
conformitate cu principiile: imparţiabilitate, independenţă, integritate, loialitate,
seriozitate, decenţa conduitei personale, transparenţă, standarde de conduită faţă
de public. Ele, de asemenea, trebuie să enumere sancţiunile pentru
neconformarea funcţionarilor publici. În acelaşi timp, codurile de conduită
urmează să prescrie comportamentul nedorit şi să scoată în relief situaţiile care
pot pătrundea indecenţei sau comportamentului inconsecvent.
Un şir de state, în cadrul lor legal au adoptat coduri de conduită pentru
funcţionarii publici, de exemplu: Statele Unite, statele membre ale Comunităţii
britanice, Italia, Japonia, în baza Codului Internaţional de Conduită pentru
Funcţionarii Publici al Naţiunilor Unite.
Codul model este recomandat tuturor statelor membre ale Naţiunilor
Unite, ca un instrument de îndrumare a eforturilor contra corupţiei.
De acestea recomandări ar trebui să ţină cont şi Republica Moldova. În
lipsa Codului de etică, funcţionarii publici se conformează Legii serviciului
public, regulamentelor ministerelor, departamentelor, preturilor, primăriilor. În
acest caz de încălcări, sancţiunile corespunzătoare sunt prevăzute de Codul
muncii, (de exemplu – răspunderea disciplinară), Codul contravenţiilor
administrative sau Codul Penal (pentru delicte şi infracţiuni).

52
 Funcţionarii publici din Moldova au urgent nevoie de un cod de conduită,
ca document complectînd cadrul legal în materie.
Acest cod de conduită poate fi adoptat ca un capitol separat al unei
eventuale legi privind etica serviciului public. Prevederile principale ale codului
trebuie să fie standardele şi principiile etice, precum şi sancţiunile de rigoare,
asemănător Codului penal, Codului muncii, Codului contravenţiilor
administrative. De asemenea trebuie să se instituie o instituţie pentru
implementarea şi monotorizarea a codului şi care ar purta responsabilitate
pentru problemele privind respectarea eticii de către funcţionarii publici.
Codul de conduită ar putea fi structurat astfel:
Capitolul I: Prevederi generale
Capitolul II: Principiile fundamentale
Capitolul II. Reguli şi standarde generale.
În acest sens, un model de cod de conduită ne propune grupul de lucru al
organizaţiei „Transparency Internaţional – Moldova” (Anexa nr.2).
Efectul codurilor de conduită este vizibilitatea angajamentelor faţă de
cetăţeni. Ele constituie o provocare pentru autoritatea statală în vederea
îndeplinirii celor promise. Aceasta înseamnă ca angajamentele prevăzute în
codurile de conduită trebuie să fie reale.1
Codurile etice nu mai stabilesc standardele înalte pentru funcţionarii
publici, dar deasemenea, reduc necesitatea de a aplica măsuri drastice precum:
urmărirea în justiţie, disciplina administrativă şi pedeapsa.
În final, codurile de etică nu trebuie folosite ca decoraţii, ci implimentate
corespunzător de către funcţionarii publici. Codurile de conduită trebuie să fie
utilizate ca agenţi ai schimbării în Republica Moldova.
Redimensionarea autorităţilor publice
Reducerea amplorii, a dimensiunilor administraţiei a constituit şi
constituie o permanentă problemă. Toate guvernele îşi fixează drept scop
1
E. Obreja. Achiziţiile Publice şi etica publică: - Chişinău: Transparency Internaţional Moldova, 2002 – p.142.

53
reducerea numărului funcţionarilor publici. Încep în forţă, iar la sfîrşitul
mandatului se constată că administraţia este la fel da amplă, motiv pentru care
noul guvern îşi propune din nou stoparea birocraţiei.
Structura optimă, eficientă a unei instituţii publice, precum şi a
numărului de funcţionari încadraţi în ea, trebuie să coreleze cu complexitatea
problemelor şi sarcinilor ce le are unitatea administrativă în care sunt create.
Privatizarea funcţiei publice – măsură alternativă
În prezent atît în doctrină, cît şi în legislaţie s-a pus problema privatizării
funcţiei publice. Fenomenul, mai nou, este strîns legat de fenomenul privatizării
serviciilor publice, începînd cu acele servicii care prin natura lor, pot fi
îndeplinite atît de agenţii publici cît şi agenţi privaţi.
Astfel, funcţionarii public pot avea o situaţie juridică legală sau
reglementează, raportul lor juridic luînd naştere din actul unilateral de numire în
funcţiei sau o situaţie contractuală bazată pe un contract de drept public sau unul
de drept privat.
Cu toate că susţinerea situaţiei juridice a contractului de drept public
pentru investirea în funcţii publice este dominată, se consideră soluţia
contractului de drept privat este preferabilă.
V. Vedinaş a arătat că soluţia contractului de drept privat pentru angajarea
unei părţi din personalul administraţiei publice, centrale şi locale, se justifică din
următoarele considerente1:
1. Prin folosirea contractului de drept privat, autoritatea publică are
posibilitatea să negocieze clauzele acestuia, spre deosebire de situaţia statuară a
funcţionarului public în care drepturile şi obligaţiile sale sunt stabilite prin lege,
şi a deroga de la ele înseamnă a deroga de la lege.
2. Pe baza contractului de drept comun, autoritatea administrativă îşi
apără mai bine interesele prin aceea că poate debarasa mai uşor de funcţionarii
incompetenţi, incapabili.
1
V.Vedinaş. Op.cit., p.132.

54
 3. Remunerarea şi alte drepturi determinate legal al funcţionarilor
publici se raportează în principal, la vechimea şi categoria de încadrare, pe cînd
la salariat se iau în principal în vedere retribuirea după eficienţă şi calitatea
muncii prestate, după merit.
4. Transformarea rolului statului într-un prestator social de servicii,
este considerat un alt argument pentru a susţine fenomenul de contractualizare a
funcţiei publice.
Trebuie de menţionat că aplicarea unui astfel de regim al funcţiei publice
în Republica Moldova , în viitorul apropiat este practic imposibilă, aceasta
presupunînd schimbarea radicală a legislaţiei actuale. Însă această problemă
trebuie analizată şi avută în vedere, iar în măsura în care aplicarea unui astfel de
sistem ar aduce la administrarea abuzurilor, birocraţiei, corupţiei din
administraţia publică, ar trebui încercată implimentarea ei în Republica Moldova
asupra anumitor categorii de funcţionari publici.
În concluzie, putem menţiona că în această perioadă a reformelor,
încălcarea flagrantă a legilor şi corupţia nu mai trebuie tolerate. În Republica
Moldova, din păcate, nu se manifestă reacţia publică faţă de absenţă integrităţii
morale şi onestităţii funcţionarilor publici. Democratizarea societăţii impune ca
echitatea şi sinceritatea să fie practicate mai ales în domeniul serviciilor publice.
De aceea, dînd dovadă de maximă imparţialitate – discreţie şi dezinteresare
funcţionarii publici trebuie să asigure ca toţi cetăţenii să fie trataţi sub incidenţa
aceloraşi legi, politici, proceduri şi reguli.
Principalele onestităţi, corectitudinii, bunei –credinţe, responsabilităţii –
trebuie să fie principii directorii în activitatea funcţionarilor publici în activitatea
funcţionarilor publici. Deoarece aceste principii conţin atît aspecte legale cît şi
etice, un rol important în implementarea lor îi revine Codului de etică. Codul de
etică ar lărgi înţelesul acestor principii, ar releva problemele deontologice pe
care funcţionarul public trebuie să le onoreze zi de zi.

55
 Prin urmare, reglementarea voluntară a comportamentului prin Codul de
conduită nu poate înlocui regulile juridice, controlul exterior din partea
autorităţilor superioare. Codul de etică nu trebuie să joace un rol decorativ, ci
trebuie să fie utilizat ca agent al schimbării Republicii Moldova.

CAPITOLUL III. Strategii de comportament şi comunicare

pentru realizarea exerciţiului onest al funcţiei publice

În viaţa noastră de zi cu zi, în mod direct sau indirect, întrăm în relaţii

fireşti cu funcţionarul public. Serviciile pe care le prestează un funcţionar public

56
sunt numeroase şi dintre cele mai complexe. Solicităm sau beneficiem de aceste
servicii, fără să-l cunoaştem.
Coordonata care îl defineşte cel mai bine pe funcţionarul public, îi
evidenţiază cel mai pregnant personalitatea, este conduita sa în muncă. În sens
larg, această noţiune se referă la întreg comportamentul motoric, intelectual şi
afectiv îndreptat spre realizarea scopului profesiunii sale. Conduita în muncă a
funcţionarului public este apreciată prin raportare la exigenţele sociale cuprinse
în dispoziţii şi instituţii, în normele de comportare proprii, la cunoştinţe
profesionale, la personalitate, la trăsături şi virtuţi morale specifice: curaj,
datorie, onestitate.
Aflat în serviciile şi departamentele administraţiei publice sau locale,
funcţionarul public, trebuie să dea dovadă prin comportamentul său că este în
primul rînd un om civilizat, receptiv şi plin de solicitudine faţă de nevoile
colectivităţii . Cunoaşterea regulilor, principiilor de comportament şi aplicarea
acestora în activitatea cotidiană este o obligaţiei a tuturor cetăţenilor, dar în
primul rînd a funcţionarilor publici, prestaţia cărora trebuie să fie un model de
unu de urmat.
Eficienţa şi necesarul activităţii funcţionarului public depinde de calitatea
relaţiilor interpersonale care se stabilesc între funcţionar public, precum şi în
cadrul relaţiei „şef-subordonat”. Aceste relaţii constau în realizarea unui şir de
operaţii planificate şi continue sau mai bine zis de operaţii a unui ansamblu de
acţiuni, ce au drept scop făurirea unui climat de încredere şi înţelegere pe de o
parte în cadrul instituţiei, cu funcţionari reprezentanţi ai altor organe ale
administraţiei publice locale sau centrale, iar pe de altă parte în cadrul relaţiilor
cu cetăţeni, reprezentanţii ambianţei locale, organizaţii non-guvernamentale, cu
reprezentanţii intereselor sau opiniei publice de grup particulare.
Dintre toate aceste relaţii o atenţie deosebită trebuie acordată:
- relaţiei „funcţionar public – cetăţeni”

57
 - relaţiei ” şef-subordonat”
pe care le vom caracteriza în continuare.

3.1 Conduita în relaţiile cu publicul

Funcţionarul public este considerat reprezentant al statului, acţiunile şi
comportamentul căruia este foarte sugestiv pentru cetăţeni. El exprimă şi
exercită o parte din puterea statală şi prestigiul posturilor ocupate a misiunilor
îndeplinite, trebuie să implice un simţ al răspunderii faţă de acţiunile lor şi faţă
de aşteptările cetăţenilor. Problema relaţiilor funcţionarului public cu cetăţenii
este foarte importantă. Funcţionarul public nu trebuie să se separe printr-un zid
de nepătruns de cetăţeni; dimpotrivă funcţionarul public este în slujba
cetăţeanului. Pornind de la aceasta, trebuie să existe mereu preocuparea de a se
asigura cele mai bune relaţii între funcţionarul public şi cetăţeni1.
Cetăţeanul poate să nu ştie în ce instanţe să se adreseze cu o problemă sau
alta, ce acţiuni trebuie să întreprindă să le satisfacă. El nu se descurcă în
angajamentul actelor normative sau ne le înţelege, deoarece adeseori acesta sunt
scrise într-un limbaj confuz. De asemenea, cetăţeanul poate să nu înţeleagă sau
să nu cunoască circumstanţele ce au determinat adoptarea anumitor decizii de
către organele publice. În viziunea acestor factori, se impune ca funcţionarul
public să dovedească politeţe deosebită, conduită ireproşabilă, mai ales atunci
cînd trebuie să primească o cerere, să elibereze un document sau cînd cetăţeanul
i se adresează solicitîndu-i sprijinul. În aceste situaţii se pot comite destule
greşeli, abateri de la cerinţele conduitei corecte, care evident atrag după sine
aprecieri defavorabile, de aceea în relaţiile cu cetăţenii considerăm că este
imperios necesar a se avea în vedere următoarele principii:
- Trebuie să fie clar ce doreşte să ştie cetăţeanul, dacă nu cumva
respectiva dorinţă vizează probleme ce nu sunt de competenţa lui.
1
V.Vartic. Funcţionarul public: organizator, promotor, reformator // Teoria şi practica formării funcţionarilor
publici: realizări, deziderate, viziuni, Chişinău, 2000, p.45

58
 - Cînd solicitantul nu se exprimă destul de clar, se vor adresa întrebări
corespunzătoare, urmărind înlăturarea oricărei neînţelegeri sau înţelegeri greşite
a dorinţelor persoanei respective. Numai după aceea se va da lămurirea,
orientarea, explicaţia crezută de soluţionat.
- Explicaţia trebuie să fie cît mai scurtă, clară şi completă, astfel
devenind cu adevărat folositoare cetăţeanului;
- E foarte important să se ţină cont de experienţa de lucru a
solicitantului;
- Autoritatea funcţionarului ar putea intimida pe cei care se adresează şi
chiar să-I ţină la distanţă.
- Scopul şi viziunea funcţionarului aura subiectului pus în discuţie ar
putea fi diferit de cel al persoanei cu care comunică.
- Decît să spună persoanei respective un neadevăr sau să-I prezinte o
orientare greşită, este preferabil să o îndrume la cel în măsura să o ajute.
Cele mai accesibile şi mai frecvente formule de stabilire a dialogului între
cetăţeni şi funcţionarul public sunt petiţionarea şi audienţa. Aceste posibilităţi
nu sunt fructificate pe deplin. Este necesară edificarea şi menţinerea unui spirit
democratic al dialogului şi depăşirea stereotipurilor, clişeelor şi predispoziţiilor
birocratice moştenite de la regimul totalitar. De fapt, acestea nu sunt specifice
doar Republicii Moldova, toată Europa de Sud-Est fiind copleşită de „complexul
baltic” al agresivităţii, birocraţiei şi indiferenţei faţă de grijile oamenilor simpli.1
În Republica Moldova, dreptul cetăţenilor la petiţionare şi audienţă este
consfinţit prin articolul 52 din Constituţie, de Legea cu privire la petiţionare, de
Legea serviciului public.
Zecile de mii de petiţii care parvin anual pe adresa conducerii de vîrf a
Republicii Moldova sau a procuraturii Generale atestă că cetăţenii nu sunt
suficient de bine informaţi cu privire la drepturile lor şi la ordinea de examinare
1
V.Popa. Ghidul primarului. Chişinău, 2001, p.116.

59
a petiţiilor. Cea mai mare parte dintre aceste sesizări au un caracter pur personal,
iar de soluţionarea acestora sunt direct responsabile organele administraţiei
publice locale1.
Mai multe cauze pot explica aceste situaţii ciudate. În primul rînd, este
vorba de particularităţile entopsihologice ale cetăţenilor Republicii Moldova,
pentru care autorităţile supreme şi autotputernice îşi au reşedinţa la Chişinău.
Aceste predispoziţii psihologice sunt accentuate de frustările şi perimarea
socială specifice perioadei de constituire a unui stat democratic. În al doilea rînd,
birocratizarea excesivă a autorităţilor administraţiei publice locale nicidecum
nu poate favoriza instaurarea unui dialog ambiabil între cetăţean şi funcţionarul
public. Şi, în sfîrşit, nu trebuie ignorat faptul că populaţia detestă judecarea cu
administraţia publică locală „ umblatul prin instanţe, în cazul unei soluţionări
nefavorabile a petiţiei.
Dar de Legea serviciului public concluzionăm că procesul de organizare
şi ţinere a audienţelor funcţionarii publici sunt obligaţi să respecte cu stricteţe
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să fie obiectivi şi imparţiali, să nu dea dovadă
de birocraţie şi tergiversări şi să examineze la timp propunerile, cererile şi
plîngerile cetăţenilor care se referă la domeniul activităţii lor de serviciu.
Audienţa se desfăşoară în cîteva etape: expunerea problemei de către
vizitator, discuţia, concretizarea factorilor care pot influenţa decizia, luarea
deciziei şi comunicarea.
În afara prevederilor cu caracter legislativ, pe parcursul organizării şi
petrecerii audienţei trebuie să se ţină cont de o serie de momente psihologice
foarte importante, de care depinde realizarea unei discuţii reuşite şi plăcute între
funcţionar şi cetăţean. O discuţie reuşită şi eficientă poate fi garantată de
competenţa, tactul, bunăvoinţa de care trebuie să dea dovadă funcţionarul
public, precum şi de dorinţa lui sinceră de a soluţiona operativ şi eficace
problema apărută. Audienţele sunt solicitate de persoane diferite ca vîrstă, statul
1
E.Vieru. Transparenţă administrativă în Republica Moldova // Administrarea publică, 2002, nr.2, p.28.

60
social, educaţie şi temperament. Chiar la începutul discuţiei trebuie să fie intuită
starea psihologică a vizitatorului şi gravitatea problemei, precum şi să aleagă
maniera şi tonul adecvat pentru discuţie.
Tonul discuţie trebuie să fie neutru, dar politicos imediat în alte instanţe.
De obicei, acesta provoacă o reacţie negativă de răspuns şi ceează o situaţie de
conflict. Chiar dacă răspunsul este negativ, funcţionarul trebuie să-l aducă cu
tact pe cetăţean la aceeaşi concluzie, în mod convingător, argumentativ şi
obiectiv, să explice imposibilitatea unei soluţii pozitive sau imediate.
Cetăţeanul trebuie să fie convins de faptul că funcţionarul public a făcut
tot posibilul, dar în acest caz pur şi simplu nu poate fi vorba de o decizie
favorabilă. Dacă ea poate fi luată doar la un alt nivel ierarhic sau într-un alt
organ al puterii de stat, cetăţeanul trebuie să-i fie recomandate acţiunile pe care
ar trebui să le întreprindă în continuare pentru soluţionarea favorabilă a
problemei.
Opinia cetăţeanului trebuie ascultată atent, fără a fi criticată din start, chiar
dacă este vădit ceea ce spune interlocutorul, pentru a reduce riscul distorsiunilor
şi al înţelegerii greşite. Iată cîteva tehnici pe care le putem folosi pentru a asculta
cu mai multă atenţie1.
Dacă vreţi: Spuneţi:
Să asiguraţi pe interlocutor de
interesul DVS „Vă ascult ce spuneţi”
Să incurajaţi „Da, spuneţi mai departe”
Să ajutaţi la clarificare „Deci DVS vedeţi situaţia...
Să reproduceţi cele auzite „Dacă am înţeles bine DVS aţi spus...”
Să rezumaţi ideile din conversaţie „ Să văd dacă am înţeles ideea”
Să ripostaţi la un eventual reproş „Sunteţi contrariat de...”
Să rezumaţi „Să văd dacă pot rezuma ceea ce aţi spus...”
1
M.Blănuţă. Codul etic al Funcţionarului public. – Chişinău: Direcţia pentru politica de cadre pe lîngă Guvernul
Republicii Moldova, 2000, p.9.

61
 Toate aceste tactici de ascultare demonstrează cetăţeanului că este într-
adevăr ascultat, că este tratat cu respectul cuvenit, că relaţiile lui sunt
importante.
De cele mai dese ori situaţiile de conflict apar ca urmare a incapacităţii de
apreciere corectă şi rapidă a dispoziţiei sau temperamentului interlocutorului şi
de readucere a tensiunii. Expresia feţei, gesturile şi tonul vocii trebuie să fie
controlate şi să exprime buna voinţă la întîmpinarea refuzului, politeţe la
schimbul de opinii. Politeţea se impune chiar şi faţă de un om nepoliticos,
deoarece este o armă puternică şi are o putere coercitivă proprie, căreia nu se
poate sustrage nici măcar omul incult.1
Astfel, prin atitudinea politicoasă faţă de cetăţean, prin răspunsul la
solicitările acestuia, se va dobîndi atît sporirea prestigiului, cît şi exercitarea unei
influenţe psihologice asupra mentalităţii oamenilor, care, astfel trataţi, vor
începe să-ţi piardă aversiunea faţă de autorităţile publice începînd să-ţi găsească
un rost obştesc devenind în cele din urmă coparticipanţi la menţinerea ordinii de
drept.
În cazul în care funcţionarul public îşi va exercita incorect funcţia sau
adoptă un comportament necorespunzător, legislaţia în vigoare, prevede anumite
sancţiuni disciplinare, administrative şi penale.
1. Dacă funcţionarul public a încălcat disciplina muncii, conform Codului
Muncii i se vor aplica următoarele sancţiuni disciplinare:
a) observaţie;
b) mustrare;
c) mustrare aspră;
d) concediere.
Ca sancţiuni disciplinare, observaţia şi mustrarea sunt reglementate de
Statutele disciplinare şi Regulamente de serviciu interioare ale instituţiei, iar
concedierea este prevăzută de Codul Muncii. Astfel art. 86 al Codului muncii al
1
M.Platon. Funcţionarul public: Principii şi norme comportamentale.Chiţinău, 1995, p.91.

62
Republicii Moldova temeiurile generale de desfacere a contractului individual
de muncă din iniţiativa administraţiei, ele fiind: rezultatul nesatisfăcător al
perioadei de probă, constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei
deţinute sau muncii prestate ca urmare a calificării insuficiente, confirmate prin
hotărîre a comisiei de atestare; încălcarea repetată, pe parcursul unui an a
obligaţiilor de muncă, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni disciplinare;
absenţa fără mitive întemeiate de la lucru mai mult de patru ore consecutive în
timpul zilei de muncă, încălcarea gravă, chiar şi o singură dată, a obligaţiilor de
muncă de către conducătorul unităţii sau de către adjuncţii săi.
Legea serviciului public, suplimentar la reglementările generale stipulate
în Codul Muncii, stabileşte conform art. 28 următoarele temeiuri specifice de
încetare a serviciului public:
- neexecutarea obligaţiilor prevăzute de art. 10 alin. 2 (neexecutarea la
timp şi calitativ a deciziilor autorităţilor publice, nerespectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, divulgarea secretului de stat si a altui secret ocrotit de
lege, neperfecţionarea pregătirii profesionale si altele obligaţii arătate mai sus);-
- încălcarea restricţiilor prevăzute de art. 11, alin. 3. (incompatibilitatea
funcţiilor, nedeclararea conturilor în bănci din străinătate, participarea la greve
care dereglează funcţionarea autorităţii publice respective, desfăşurarea
activităţii de antreprenor şi altele enumerate mai sus);
- comiterea încălcărilor enumerate în art. 30, alin. 4. (încălcarea regulilor
concursului de angajare în serviciul public, angajarea ignorînd restricţiile
prevăzute de art. 11 (arătate mai sus), nerespectarea regulilor de atestare a
funcţionarilor publici si de conferire a gradelor de calificare);
- nerespectarea exigenţelor speciale prevăzute de art. 12 alin. l
(neprezentarea declaraţiei privind veniturile);
- refuzul de a depune jurămîntul prevăzut la art. 15;
- pierderea cetăţeniei Republicii Moldova;

63
 - expirarea împuternicirilor în funcţia publică;
- demisionarea în legătură cu schimbarea conducătorilor autorităţii
publice, a persoanelor care deţin funcţii de rangul întîi şi a persoanelor care deţin
funcţii prevăzute de art. 14 alin. 8 (intrarea în funcţie a unor noi conducători ai
aparatului Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Cancelariei de Stat,
ministerelor şi altor autorităţi publice centrale are ca efect încetarea activităţii în
funcţiile respective prin demisionarea consilierilor, ajutorilor, funcţionarilor
serviciilor de presă şi secretarilor);
- demisionarea conform art. 29 alin. l (depunerea cererii de demisie din
funcţia de rangul întîi din proprie iniţiativă, demisionarea condiţionată de
atingerea unei anumite vîrste şi a unei anumite vechimi în muncă, inclusiv în
serviciul public).
2. Dacă funcţionarul public a comis o contravenţie administrativă,
conform Codului cu privire la contravenţiile administrative i se va aplica
următoarele sancţiuni administrative:
a) avertisment;
b) amendă;
c) confiscarea obiectului, care a constituit instrumentul comiterii sau
obiectul nemijlocit al contravenţiei administrative;
d) privarea de dreptul special, acordat cetăţeanului respectiv;
e) arestul administrativ.
Dintre aceste toate, amenda este ceam mai frecvent aplicată măsură de
influenţare şi se aplică practic pentru toate contravenţiile comise de funcţionarul
public. De exemplu, în conformitate cu prevederile Codului cu privire la
contravenţiile administrative şi anume art. 174/18 „ Încălcarea legislaţiei cu
privire la petiţii, în cazul „ încălcării de către persoana cu funcţie de răspundere
a modului stabilit de examinare a petiţiilor cetăţenilor sau ale organizaţiilor
legal constituite adresate în numele colectivelor pe care la reprezintă, refuzul

64
neîntemeiat de a examina petiţia sau tărăgănarea examinării ei, luarea unor
decizii pe marginea lor care contravin legislaţiei în vigoare, divulgarea datelor
despre persoana sau viaţa particulară a petiţionarului fără acordul lui – atrage
aplicarea unei amenzi de la zece pînă la cinzeci de salarii minime.
Deasemenea pentru nerespectarea prevederilor Legii privind combaterea
corupţiei şi protecţionalismului, articolele 174/17 şi 174/18 prevăd următoarele
sancţiuni: „Protecţionalismul, adică acţiunea sau inacţiunea persoanei cu funcţii
de răspundere în scopul protejării persoanelor interesate la soluţionarea
problemelor lor, acordării de divers sprijin, indiferent de motivele de care s-a
condus protectorul, care nu conţine elemente ale infracţiunii – atrage după sine
aplicarea unui amenţi în mărime de la douăzeci şi cinci de salarii minume” şi
respectiv „eschivarea intenţionată a conducătorilor de autorităţi publice de la
luarea măsurilor de rigoare faţă de funcţionarii subalterni vinovaţi de săvîrşirea
unor acte de corupţie şi protecţionism – atrage după sine aplicarea unei amenzi
în mărime de la douăzeci şi cinci de salarii minime”.
3. Dacă funcţionarul public , încălcînd prevederile prezentului cod a
comis o infracţiune, conform Codului Penal i se vor aplica următoarele pedepse
principale:
a) privaţiunea de libertate;
b) privaţiunea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate ;
c) amenda;
d) destituirea din funcţie;
e) mustrarea publică.
În afară se pedepsele principale, funcţionarului public i se pot aplica
următoarele pedepse complimentare:
a) confiscarea averii;
b) retragerea gradului.

65
 Codul penal conţine un capitol aparte dedicat infracţiunilor săvîrşite de
persoanele cu funcţii de răspundere. Dintre acestea fac parte: abuzul de putere
sau abuzul de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu,
neglijenţa, luarea de mită, mijlocirea mituirii, darea de mită, falsul în actele
publice (art.184-189), care prevăd sancţiuni destul de aspre pentru funcţionarii
publici şi chiar sancţiuni specifice, cum ar fi destituirea din funcţie.
Acestea sunt în fond, sancţiunile aplicabile funcţionarului public
prevăzute de legislaţia în vigoare a funcţiei sale. Dar subiniţiem încă o dată
ideea că funcţionarul public este obligat să aplice şi să execute legea în spiritul
unei moralităţi în centrul căreia stă cetăţeanul cu toate cerinţele sale vitale,
drepturile şi libertăţile fundamentale.

Conduita în relaţiile neoficiale cu cetăţenii.

Problema conduitei în relaţiile neoficiale cu cetăţenii prezintă o mare
importanţă pentru calitatea raporturilor dintre instituţie şi comunitatea umană pe
care acesta o slujeşte.
La temelia relaţiilor de comunicare neoficiale ale funcţionarilor publici cu
întreaga comunitate stau normele de comportare etică în societate, iar axul
derulării lor este respectat, stima şi dragostea pentru oameni, ca şi pentru ei
însăşi. Fără îndoială că stima şi respectul faţă de semeni se constată nu în
declaraţii frumoase despre calitatea relaţiilor cu cei din jur, ci în mod de
comportarea normelor etice.
În relaţiile de comunicare neoficiale cu cetăţenii, fiecare funcţionarul
public are datoria civică şi morală să contribuie la crearea unui cadru relaţional
optim, chiar şi în situaţiile cele mai pretenţioase. În acest scop are la îndemînă
un mijloc simplu, dar eficient – comportarea civilizată.
Orientarea întregii conduite faţă de oameni după aceste reguli de viaţă
civilizată, în orie situaţie ne-am afla, este o temeinică dovadă de bună creştere,

66
dar ea constituie şi o obligaţie civică, profesională dintre cele mai relevante
pentru întreaga viaţă a funcţionarului public.
În viaţa cotidiană funcţionarul intră permanent într-o mare diversitate de
raporturi neoficiale cu semenii săi. El va trebui să dea dovadă, fără echivoc, de
un anumit rafinament şi de deplină înţelegere, adică de educaţie. Dovada
educaţiei, a superiorităţii gîndirii şi civilizaţiei este politeţea.
Politeţea , normele de comportare civilizată, reflectă eforturile oamenilor
în general de a reglementa sfera relaţiilor interumane care nu au un caracter
juridic1. Politeţea reprezintă modul de comparare care se manifestă prin
bunavoinţă, respect, amabilitate în relaţiile cu ceilalţi oameni. Ea se adresează
celor din jur, fiind un act special, o manifestare publică a cuiva, în speţă a
funcţionarului public.
Politeţea permite oamenilor să înţeleagă, conferă relaţiilor de comunicare
neofeciale, armonia estetică necesare unei colaborări fructuoase între cei doi
subiecţi. De aceea trebuie să devină un fel de monedă de schimb a relaţiilor
noastre zilnice obligatorie pentru toţi funcţionarii, în toate împrejurările.
Relaţiile neoficiale ale funcţionarului cu publicul se bazează pe aptitudini
pozitive, prietenie şi înţelegere umană. Relaţiile neoficiale civilizate autentice
între administraţie şi public cunosc doar sinceritatea şi încrederea, depăşesc
convenţionalismul rece şi izolat, ocolesc ipocrizia, ura şi egoismul2 .
Funcţionarul public fa fi un om sociabil, un individ care stabileşte cu
uşurinţă relaţii civilizate cu oamenii cu care vine în contact fie la iniţiativa sa, fi
la iniţitativa acestora. Se impune să fie un tip comunicativ şi prietenos, să se
afle mereu printre oameni. Nu-i fa fi de mare folos pentru profesiunea sa,
atitudinea omului solitar, care trăieşte retras în biroul său, închis chiugile sau
onorurilor autorităţii cu care este investit3. Schimbarea mentalităţii oamenilor
impune şi pentru funcţionarul public eleganţa vestimentală, a vorbei, a
1
C.Leordănescu. Op. cit., p.84.
2
Oroveanu M. Op. cit.p, 57.
3
Crăciun Cl. Compartimentul comunicativ al funcţionarului public. Chişinău, 2002, p.9.

67
gesturilor, a atitudinilor în societate, impune să practice atît formele de a fi, a
gîndi şi aşi organiza viaţa în profesii şi în afara acesteia, cît şi pe calea ale
cultivării respectului faţă de om.
Prin urmare, fiecare funcţionar public îşi va putea îndeplini corect şi
complect misiunea să dea apărător al legii, al ordinii de drept, numai în măsura
în care relaţiile sale cu toţi cetăţenii sunt de cea mai bună calitate. Or, pentru
realizarea acestui obiectiv se impune manifestarea celui mai des respect pentru
fiecare cetăţean, comportarea în modul cel mai civilizat în putinţă, în orice
situaţie s-ar afla.

3.2 Conduita în relaţia „şef-subordonat”

În asigurarea unor relaţii sănătoase între lucrători, şeful instituţiei şi

ceilalţi şefi îndeplinesc un rol important. Funcţionarul public aflat la un post de
conducere trebuie să conştiintizeze rolul important pe care îl are propria
personalitate în îndeplinirea funcţiei ce-i revine, un prim pas făcut spre aceasta
ar fi examinarea sa autocritică, a capacităţilor intelectuale necesare pentru ai
deţine postul, a trăsăturilor sale de caracter, a facultăţilor de însuşire,
comunicare, de rezistenţă fizică şi de multe altele. Cunoştinţele speciale
contribuie la formarea unui conducător profesionist şi astfel se exclude
diletatismul. Foarte des însă administratorul nu are însuşiri speciale pentru
postul dat.1
Un şef trebuie să cunoască foarte bine ansamblul problemelor de muncă,
sarcinile şi capacităţile subordonaţilor săi pentru că el răspunde atît de munca sa
cît şi de cea a subordonaţilor. De aceea, el nu va acţiona izolat, şi va stabili
constant relaţii de serviciu cu subordonaţii, interesîndu-se nu numai de munca
acestora, dar şi de problemele de viaţă din afara profesiunii. Colaborarea cu

1
T. Deliu. Personalul din administrarea publică locală // Administrarea Publică, 2003, nr.1, p.16.

68
subalternii presupune o comunicare continuă precum şi un element efectiv
favorabil. Se ştie, că un factor de decizie petrece de la 60% la 80% din timpul
său în comunicarea: conversînd cu subalternii, vorbind la telefon, discutînd în
cadrul diferitor reuniuni, şedinţe, întîlniri etc. Cu cît poziţia şefului în structura
ierarhică este mai înaltă, cu atît acest timp este mai lung. Şi numai atît: urcarea
şefului pe treptele ierarhice ale profesiei sale, fapt care confirmă succesul, este
determinată de abilitatea lui de a comunica.
Şeful va asculta cu răbdare ideile, opiniile şi dorinţele subordonaţilor.
Desigur a asculta nu înseamnă a fi deacord cu ceea ce spun subordonaţii, a
înţelege nu este echivalent a accepta. Înainte de a definitiva şi de a da o
dispoziţie privind o problemă de muncă sau vizînd un subordonat, şeful
respectiv va fi cît mai bine informat. A hotărî, a ordona şi a acţiona simple
impresii înseamnă a închide calea succesului în muncă, în relaţiile cu oamenii
din subordine, şeful se va implica şi afectiv în relaţiile cu subordonaţii săi nu va
fixa modalităţi rigide de derulare a relaţiilor interumane în cadrul instituţiei, în
care o conduce. Va lăsa oamenii să acţioneze autonom, să găsească sigur
procedeele adecvate în specificul problemelor cu care se confruntă. În felul
acesta va dezvolta spiritul creator, flexibilitatea gîndirii, încrederea în propriile
forţe şi va apropia ca oamenii, nu doar ca profesionişti.
Şefului, indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia administraţiei i se
cere să fie exemplu de compartiment corect în relaţiile cu subalternii, cu
publicul să aibă un stil de muncă riguros, ordonat, să aibă capacitate de a-i
înţelege pe subordonaţi, să ştie a-şi apropria, să creeze un climat psihosocial
pozitiv în instituţia pe care o conduce pentru buna organizare a colectivelor de
muncă, pentru creşterea eficienţii activităţii se impune cu o deosebită necesitate
cunoaştere relaţiilor psiho-sociale ale oamenilor şi influenţa acestor relaţii

69
asupra exercitării funcţii, pentru a le consolida atunci cînd sunt pozitive şi a le
combate cînd sunt negative.1
Şeful va avea întotdeauna faţă de fiecare angajat un comportament corect.
Va avea mare grijă să nu jignească pe cineva, sau să nu lezeze personalitatea,
demnitatea subalternilor săi.
Este de dorit ca şeful instituţiei şi şefii subordonaţi acesteia să-şi
considere subalternii ca fiind cei mai apropiaţi colaboratori, nu doar persoanele
căror le dai dispoziţii, el trebuie să manifeste tact, bunăvoinţă, politeţe, stăpînire
de sine, preocupare faţă de oameni, respect faţă de demnitatea umană
corectitudine, spirit de dreptate, cunoaşterea legilor şi aplicarea lor corectă,
principialitatea, exigenţa faţă de sine şi faţă de alţi, exemplul personal.
Astfel pentru un compartiment cît mai apropiat de aceste existenţe etice,
funcţionarul public aflat la un post de conducere trebuie să ţină cont de
următoarele porunci2.
- Selectează oamenii bine motivaţi, de buna credinţă şi pregătiţii pentru
rolul de funcţionar public.
- Concentrează-te pe rezultatele ca scop, nu pe structuri birocratice ca
scop.
- Încearcă să găseşti un echilibru corect între cerinţele legii şi interesul
public.
- Stimulează subordonaţii să-şi pună problemele etice despre munca lor.
- Reafirmă constant respectul faţă de lege.
- Tratează subordonaţii potrivit principiului respectului reciproc şi nu
superioritatea ierarhică arogantă sau cu atitudine de stăpîn sau de patron.
- Nu schimba scopurile de la o zi la alta şi construieşte unul din altul şi
urmează-le unul după altul.
- Nu uita că rolul principal pe care îl ai implică răspundere permanentă.
1
A.Pascaru. Impactul condiţiilor de muncă asupra stării socio-psihologice a funcţionarilor din administraţia
publică. // Administrare Publică, 2002, nr.1, p.91.
2
M.Miroiu. Op.cit, p.93.

70
 - Evaluează, continua continuă ce s-a făcut de bine de rău, drept-nedrept,
corect-incorect.
- Încurajează educaţia spre un exerciţiu onest, corect, demn în privinţa
serviciului public, din partea funcţionarilor publici.
Luînd în consideraţie faptul că a conduce o instituţie publică înseamnă a
mobiliza personalul acesteia în vederea sarcinilor cere-i revin, şeful trebuie să
se apropie de subalterni, să-şi exercite influenţa asupra lor.
La rîndul lor, subordonaţii se vor axa în relaţii cu şefii la respectarea
normelor şi regulilor ierarhice, a condescendenţei faţă de şef.
Funcţionarul public are obligaţia dea se subordona şefului său, de a-i
raporta periodic despre activităţile întreprinse, despre neregulile ce au apărut în
munca sa. Se va adresa şefilor săi în probleme dificile de muncă solicitîndu-le
sprijinul. Primul pas mintal pe care trebuie să-l realizeze un simplu funcţionar
public este că şeful se află acolo pentru a ajuta. De prea multe ori, ca o
reminiscenţă a zilelor negre ale managementului ştiinţific, ne privim şeful ca pe
un căpcăun, în consecinţă transpirăm în prezenţa lui, ne gîndim că trebuie să ne
comportăm cît mai bine sau, pur şi simplu să stăm cît mai departe de el, dar nici
unul din aceste comportamente nu este raţional1.
Subordonatul va avea grijă să cîştige deopotrivă simpatia şi respectul
şefilor, precum şi acel al colegilor de muncă. Există funcţionari pe care nu-i
interesează părerea şefului, subapreciind-o şi pe el a colegiilor de muncă.
Aceştia sunt animaţi din motivele personale înguste, iar cu timpul vor fi
contestaţi de către de către colegii lor. Situaţia cea mai echilibrată este cea în
care un funcţionar este apreciat deopotrivă şi de şefi şi de colegi. Dacă, extrema
cealaltă, un funcţionar harnic, destoinic, nu este apreciat nici de şef, nici de
colegi, deşi prin rezultatele obişnuite ar fi îndreptăţit, îşi va îndeplini sarcinile în
mod defectuos.

1
A.Cojocaru. Strategii comportamentale şi de comunicare pentru un şef de succes, Chişinău, 2001, p.45.

71
 În sfîrşit, situaţia în care funcţionarul public, în caz că merită, este
apreciat, de către colegii în mai mare măsură decît de şef, este preferabilă şi mai
stimulatoare decît cea în care aprecierea şefului nu este însoţită de cea a
colegilor de muncă sau uneori, chiar o contrazicere. Opinia colegilor de muncă
exercită o influenţă foarte mare asupra activităţii funcţionarului, asupra atitudinii
sale de instituţie, faţă de sarcinile specifice acesteia.
Orice subordonat este dator să îndeplinească ordinile primite şi să
raporteze şefului direct de executare. Controalele efectuate de superiori,
eventualele nemulţumiri ale acestora nu trebuie să ducă la descumpăniri sau
supărări, ci trebuie să ducă la perfecţionarea activităţii funcţionarului respectiv.
În atitudinea subalternului faţă de conducător, cînd acesta are o analiză a
activităţii DVS, se va ţine cont de următoarele1:
- Veţi adopta o atitudine responsabilă potrivit funcţiei şi veţi privi clar
greşelile pe care le-aţi comis, mobilizîndu-vă forţele pentru a le corecta
sau evita în viitor;
- Veţi asculta observaţiile făcute. Eventualele obiecţii faţă de criteriile ce
vi se aduc e bine să vi le notaţi pentru ca, la sfîrşit, cînd va trebui să
contraargumentaţi clar şi corect criteriile neîntemeiate.
- Nu învinuiţi pe alte persoane de propriile greşeli, oferiţi-vă serviciile de
remediere a lor.
Un final al discuţiei dintre şef şi subordonat va fi benefic pentru ambele
părţi atunci cînd se va ajunge la o concluzie clară, dezvăluirea greşelilor a fost
înţeleasă corect şi că s-a ajuns la opinii unice de soluţionare a problemelor în
cauză.
Pe bună dreptate se consideră că relaţiile de serviciu, respectarea normelor
şi regulilor ierarhice devin mult mai evidente în cazul şedinţelor.
În activitatea funcţionarului public, mai ales a celui cu funcţii de
răspundere, şedinţele sunt o formă practică extrem de frecvent.
1
M.Bălănuţa. Op.cit., p.11.

72
 După cum ştim, şedinţele au lor în prezenţa unui grup mai mult sau mai
puţin numeros de participanţi, în funcţia de problematica pusă în dezbatere.
Eficienţa unor astfel de întruniri de lucru depinde, fără îndoială, de modul
cum sunt pregătite, precum şi de maniera în care sunt aduse.
Deci eficienţa şi operativitatea unei astfel de întîlniri de lucru sunt decise
de calităţi şi manierele preşedintelui, care prezidează şedinţa, cît şi de cele ale
participanţilor. Iată în mod sintetic cîteva reguli care li se pretind:

Exigenţe faţă de preşedintele şedinţei:

- Să învete la şedinţă, în mod selectiv, doar pe acei oameni care sunt
absolut utili şi, în primul rînd, specialişti şi analişti care pot să-şi aducă
o contribuţie afectivă la elaborarea unor soluţii în problemele ce
urmează să fie discutate;
- Să stimuleze participarea activă a participanţilor la buna desfăşurare
a întrunirii;
- Să intuiască orice stare tensionată care poate surveni la un moment
dat în timpul dezbaterilor şi, în funcţie de împrejurări, să fie capabil să
aplaneze eventualele momente conflictuale:
- Să acorde atenţia cuvenită şi să mulţumească tuturor celor care şi-au
adus contribuţia la buna pregătire a şedinţei.

Exigenţe faţă de participanţii la şedinţă

- Să fie punctuali şi să se prezinte la şedinţă la ora stabilită;
- Să vină pregătiţi în corespundere cu ordinea de zi;
- Să evite şi să întrerupă vorbitorii pe care doreşte să-i contrazică. Îşi
vor expune obiecţiile doar la permisiunea preşedintelui de şedinţă şi în
momentul hotărît de acesta;

73
 - Să solicite explicaţii privitor la aspectele ce nu-i sunt clare;
Aşadar, atît cadrul şedinţei, cît şi în cadrul activităţii cotidiene,
funcţionarului public i se pretinde să evite agresivitatea inclusiv cea verbal,
să apeleze la argumente simple, pe înţelesul solicitantului, să folosească
cuvinte încurajatoare ceea ce-i va crea o imagine de persoană publică model
şi de profesionist în domeniu .
La unii funcţionari din administraţia publică se manifestă
atitudini de formalism şi birocraţie, de comoditate şi plictiseală în
exercitarea unor atribuţii ale funcţiei lor. în unele cazuri, în relaţiile cu
cetăţenii în special, confundă funcţia' publică cu un bun personal, cu
consecinţe negative pe plan social. Munca rutinieră a unor funcţionari
publici influenţează direct atât asupra acestora, cât şi a colectivului de
muncă din care fac parte. Ea conduce, în general, la comoditate, lipsă de
efort intelectual în însuşirea a ceea ce este nou, imobilitatea în gândire,
imposibilitatea de a determina proporţii şi evaluări juste ale problemelor
cu care se confruntă, conduce chiar la contestarea meritelor celorlalţi, la
lipsa unei opiniei proprii, a unor iniţiative în promovarea noului.
Înlăturarea acestor cerinţe se poate realiza într-un cadru organizat de
pregătire şi perfecţionare profesională a funcţionarilor publici, cu caracter
continuu şi sistematic, şi care are totodată drept scop actualizarea şi
îmbunătăţirea cunoştinţelor de specialitate ale funcţionarilor publici pentru a
evita ca ei să fie depăşiţi profesional, iar eficienţa lucrărilor pe care le fac să
aibă o calitate îndoielnică.
Detaşându-ne de rigorile legislative şi teoretizând forţa practicii se poate
grupa fără a face distincţie severă, principalele căi să mijloace pentru
îmbunătăţire criteriilor de performanţă a funcţionarilor publici:
- Comunicarea.
- Folosirea cu maximă eficienţă a timpului.

74
 - Învingerea stresului.
- Definirea statutului personal - disponibil la mutaţii de fond şi
solicitări curente.
- Consolidare a principiilor morale.
- Analiza: în impactul cu sarcinile.
- Retribuirea - recompensarea.
- Conştientizarea actului şi sarcinii de conducere.
- Pregătirea continuă.
- Valorificarea experienţei proprii
În concluzie putem menţiona că funcţionarii publici trebuie să
însuşească anumite reguli de conduită. Comportamentul funcţionarului
public urmează să corespundă unor asemenea cerinţe ca: onestitate,
corectitudine, politeţe şi demnitate, dar totodată comportamentul său trebuie
să degajeze naturaleţe şi simplitatr. Scesra este o îndatorire a funcţionarului
public, prezenţa căria trebuie să fie un model demn de urmat.
Conduita morală, simţul etic dezvoltat, capacitatea de a comunica,
abilitatea funcţionarului public de a crea relaţii sociale durabile trebuie să
constituie criterii în evaluarea nivelului sau profesional în domeniul
administrării publice, totodată fiind necesară o perfecţionare continuă în
acest domeniu.
Ca funcţionar excelent şi intelectual bine format, dovedind o ţinută morală
corectă, completă, onestă, o conduită aleasă, va influenţa în bine atitudinea
publicului faţă de autoritate, creşterea respectului în general al comunităţii faţă
de el şi faţă de profesiunea sa.

75
 Concluzii.

Dacă administraţia este imaginea cotidiană a puterii, funcţionarul public

personalizează statutul pentru cea mai mare parte a cetăţenilor. Din acest
considerent statului nu îi este indiferent cum prezintă în faţa cetăţenilor şi aceea
este preocupat să formeze un corp de funcţionari publici capabili să satisfacă în
cel mai înalt grad binele public, interesul general, care este raţiunea de a fi a
administraţiei.
Necesitatea de ordin practic impun ca administraţia publică să se asigure
cu funcţionari profesionişti şi cu anumite calităţi: onestitate, moralitate,
responsabilitate, corectitudine, etc., avînd în vedere că acestea sunt în contact
direct cu publicul.
Luînd în consideraţie faptul că RM se află într-o perioadă de tranziţie,
timpul lent al schimbărilor politico-administrative, economice, erodează

76
încrederea în administraţie şi a favorizat apariţia următoarelor fenomene
negative: corupţia, subiectivismul, birocraţia, legi neefective, declin economi.
Situaţiile de acest tip s-au extins în timp şi afectează considerabil calitatea
activităţii autorităţilor administraţiei publice. Astfel, funcţionarul public se
confruntă cu un şir de probleme, care constituie impedimente serioase întru
îndeplinirea exerciţiului onest ale funcţiei sale.
Deşi există un cadru legal care prevede sancţiuni aplicabile în cazul
fenomenelor negative legile se dovedesc insuficiente. A considera în mod
executiv legea – soluţia miracol pentru eliminarea tuturor impedimentelor
reprezintă eveniment evident o abordare greşită.
Devine evident rolul deontologiei funcţionarului public, ale cărei percepte
morale dau conţinut normelor legale elaborate de autoritatea legislativă.
Eficienţa activităţii funcţionarului public depinde de îngemănarea elementelor
juridice cu cele morale.
Exerciţiul onest, ca expresie, reprezintă o sinteză a abordării elementelor
fireşti, normele –legale şi morale ale exerciţiului funcţiei publice. Onestitatea
întruneşte cumulativ după cum am văzut acele elemente etico-morale
educaţionale: demnitatea, corectitudinea, buna-credinţă, politeţea, ele dau
conţinut deontologic funcţiei publice, fără care nici cea mai perfecţionată
formulare juridico-legală ar fi lipsită de conţinut.
Onestitatea , în sens larg garantează disciplina sistemului administrativ,
minimalizează proasta administraţie, reduce nivelul de corupţie şi previne
adoptarea sau continuitatea unor politici neraţionale sau ineficiente.
Astăzi se simte lipsa unui set de valori şi principii d bază a activităţii
funcţionarului public, a unor criterii de conduită etică şi morală. Din păcate,
unii funcţionari sunt foarte toleranţi în legătură cu munca pe care o depun. Mai
există încă funcţionari publici dominaţi de mentalitatea, cu largi rezonanţe în
epoca dictatorială: „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim” sau „Noi ne

77
facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Deseori, astfel de persoane, sunt
înclinate să diminuieze culpa lor morală fie trecînd-o accidentală, fie punînd-o
sub uitare sau înseamnă unor împrejurări nefaste.
Cele expuse pînă aici conturează realitatea tristă din ţara noastră. Pentru
aplanarea situaţiei existente se impun cîteva propuneri de lege ferenda care
vizează atît funcţia publică, cît şi funcţionarul public.
Propun următoarele modificări a Legii serviciului public, legea de bază
care reglementează activitatea funcţionarului public:
- art. 13, alin.(1) al legii respective care ar trebui expres să stipuleze
ce studii să posede persoanele care doresc să se angajeze în serviciul public
şi anume: studii în administrarea publică sau studii juridice.
- art. 14, alin.(1) trebuie să prevadă că ocuparea funcţiilor publice
se poate face doar prin alegere şi concurs. Excluderea celorlalte două
modalităţi de ocupare a funcţiei publice ar spori gradul transparenţei
administraţiei publice, eliminînd totodată „protecţionalismul” şi
„cumatrismul”.
Deşi a fost elaborat Regulamentul funcţiei publice vacante în autorităţile
publice, acesta nu poate fi implimentat pentru că nu sunt prevăzute
mecanismele concrete de punere în aplicare, în consecinţă a fost abrogat. Este
necesar de a elabora un nou Regulament şi de a adopta măsuri de punere în
practică a acestui document.
Complectarea actelor normative ce reglementează activitatea
funcţionarului public cu aceste propuneri ar reprezenta un pas important în
ridicarea calităţii exercitării funcţiei publice, dar rolul cel mai semnificativ
urmează să fie adoptarea Codului etic pentru funcţionarii publici.
Codurile de etică pentru funcţionarii publici lărgesc înţelesul obligaţiilor,
îndatoririlor prevăzute de Legea serviciului public. Deoarece îndatoririle

78
prevăzute în legislaţie au atît aspecte legale, cît şi etice, acest înalt grad de
precizie întăreşte semnificaţia legală a executării lor corecte.
Codul de etică trebuie să stabilească standardele de comportament în
conformarea cu principiile: integritate morală, loialitate, imparţialitate,
transparenţă, standarde de conduită faţă de public, decenţa conduitei personale.
El de asemenea, trebuie să enumere sancţiunile pentru neconformarea
funcţionarilor publici.
Codul etic nu mai stabileşte standardele înalte pentru funcţionarii publici,
dar reduc în acelaşi timp necesitatea de a aplica măsuri drastice precum
urmărirea în justiţie, disciplina administrativă şi pedeapsa.
Ar fi mai bine dacă funcţionarii publici ar semn Codul etic în timpul
încheierii contractului de angajare la serviciu, codul fiind ridicat la nivel de act
oficial. Căci, în prezent există un cod similar, dar acesta nu este considerat drept
un document de punere în aplicare practică.
La subiectul adoptării Codului etic trebuie adoptată o atitudine pragmatică
şi precaută. Vacuum rămas în urma prăbuşirii regimului comunist nu poate fi
complect spontan sau într-o manieră autoritară. Stabilirea Codului de etică
presupune un proces îndelungat de educaţie şi internaţionalizare a standardelor
deontologice.
Prin urmare, Codul de etică nu trebuie utilizat ca o decoraţie, ci
implementat corespunzător de către funcţionarii publici. Codul de etică trebuie
să joace rolul de agent al schimbării în Republica Moldova.
De asemenea, în plan practic, ţinînd cont de practice ţărilor din Occident,
se impun următoarele măsuri:
- Înfiinţarea şcolilor administrative de tipul celor europene,
căutîndu-se variantele cele mai potrivite în programarea cursurilor şi selectarea
disciplinelor necesare pregătirii specialiştilor de înaltă performanţă; schimbarea

79
metodologiei predării, formele tradiţionale prelegeri, seminare, fiind înlocuite cu
metode participative.
- Înstrăinarea periodică a funcţionarilor publici asupra
obligaţiilor etice cerute de serviciul public respectiv, urmărindu-se formarea
orientării profesionale, raportată la calităţile individuale, imagine bună şi o
reputaţie personală a funcţionarilor publici.
- Introducerea în programele de studiu a obiectului
„deontologia funcţionarului public” ca disciplină obligatorie. Calităţile unui
funcţionar public la standardele moderne sunt de neconceput fără studierea
acestei disciplini. Aici studentul trebuie să însuşească şi să fie convins că
principiile responsabilităţii, corectitudinii, legalităţii sunt principii importante şi
nu por fi afectate, conflictele de interese urmează să fie omise, iar onestitatea
funcţionarului public fiind o calitate deosebită în activitatea cotidiană.
În concluzie putem menţiona că în această eră a reformelor, cînd mediul
de desfăşurare a activităţii este alterat din punct de vedere moral, onestitatea
devine calitatea cea mai importantă a funcţionarului public în exercitarea
funcţiei sale. În contextul menţionat onestitatea este înţeleasă ca îndeplinirea cu
corectitudine, fidelitate şi în mod conştiincios a îndatoririlor de serviciu şi în
general toate obligaţiile cu caracter legal ale funcţionarului public.
Prin urmare onestitatea este ceea ce dă conţinutul unei bune funcţionării a
administraţiei publice, dar a cărei lipsă se resimte actualmente în Republica
Moldova.

80