Sunteți pe pagina 1din 13

simbol filozofic, ca un ritual cosmic, sugerând detaşarea poetului de artistică.

T e m a centrală al celor cinci "Scrisori" este de natură


formele vieţii, care au dispărut treptat, idei exprimate printr-o interogaţie r o m a n t i c ă şi o constituie soarta nefericită a omului de geniu în raport
retorică: "Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată?". cu timpul în care trăieşte şi cu societatea meschină, superficială,
Poezia este o confesiune lirică, deoarece poetul mărturiseşte incapabilă să-i înţeleagă aspiraţiile spre ideal, fiind preocupată de ţeluri
direct propriile sentimente şi stări sufleteşti, de Ia nostalgie la mărunte, efemere.
nefericire, fapt demonstrat de folosirea pronumelui la persoana I în " S c r i s o a r e a I", geniul este întruchipat dc savant (omul de
singular, "sufletu-mi". "inima-mi", "pentru mine". ştiinţă), în "Scrisoarea II", omul de geniu este creatorul de frumos
în poezia "Peste vârfuri", Eminescu exprimă " d o r u l " în esenţa (artistul, poetul), în "Scrisoarea III", el este omul politic. în
lui cea mai p u r ă , de aceea este o elegie filozofică alcătuită din "Scrisoarea IV" şi "Scrisoarea V", poetul satirizează profanarea
sentimentului de iubire într-o lume incapabilă de a depăşi interese
elemente de pastel şi de meditaţie, armonizate într-un tot unitar,
meschine.
ilustrând sentimentele de nostalgie şi de tristeţe. G. Popa afirma că
această poezie "constituie cea mai delicată şi mai perfectă definiţie "Scrisorile" sunt, aşadar, o unitate de gândire şi de creaţie în
poetică eminesciană a dorului". care poetul devine sarcastic şi vehement în ilustrarea contrastului
Prozodia. Ritmul poeziei este trohaic, r i m a îmbrăţişată şi d i n t r e ideal şi real, poemele fiind satire ascuţite izvorâte dintr-o
înaltă conştiinţă civică şi artistică, dintr-un autentic patriotism
m ă s u r a versurilor are 7-8 silabe, muzicalitatea amintind de
eminescian.
perfecţiunea poeziei populare.
Poezia "Peste vârfuri" de Mihai Eminescu exprimă direct Iniţial. "Scrisorile" s-au numit "Satire", însă Tiru Maiorescu
sentimentele de nostalgie, tristeţe şi durere pentru perceperea ideii de Ic-a schimbat numele. Ca specie literară, "epistola" sau "scrisoarea" a
fost abordată încă din vechime de Horaţiu, ale cărui "Epistole" l-au
moarte, ca pe un final implacabil al vieţii. Elementele naturii se
fascinat pe Mihai Eminescu încă din vremea audierii cursurilor la
convertesc treptat în meditaţie, în cugetare. Poezia are şi accente
Viena, pe când era student. în literatura română, această specie fusese
filozofice privind scurgerea ireversibilă a timpului şi de aceea poate 11 cultivată înainte de către Costachc Conachi şi Grigore Alexandrcscu,
considerată şi o elegie. în versuri, şi de Costache Negruzzi. în pro/..': Eminescu duce această
"SCRISOAREA I" specie literară la desăvârşire.
de Mihai Eminescu T e n . j . "Scrisoarea I" este un poem filozofic de factură
romantică, o meditaţie filozofică, ilustrând condiţia nefericită a
Definiţie: Meditaţia este o specie a liricii filozofice romantice în care omului de geniu, in ipostaza savantului şi în raport cu timpul,
poetul exprimă profunde idei filozofice privitoare la legile tainice societatea în general şi cu posteritatea, surprinzând - totodată - în
care guvernează universul, generând în sufletul poetului melancolie, tablouri grandioase - geneza şi stingerea Universului.
tristeţe, nelinişti spirituale, până la nefericire, aşadar o puternica Sursele filozofice care stau la baza meditaţiei în acest poem se
participare afectivă. regăsesc, mai întâi, în filozofia indiană, pe care exegeţii o explică prin
pasiunea poetului |>entru limba sanscrită. "Imnul creaţiunîi lumii" din
Scria celor cinci " S c r i s o r i " , publicate în 1881, din februarie culegerea "Rigveda" l-a inspirat pe Eminescu mai ales în ilustrarea
până în septembrie, cu excepţia "Scrisorii V", apărută fragmentar in genezei din secvenţa cosmogonieL Unele versuri ale poemului indian
sunt foarte asemănătoare cu cele eminesciene: "Atunci nici Nefiinţă n-
1886 şi integral post-mortem. face parte din opera de maturitate
a fost, şi nici Fiinţă,- Căci nu era nici spaţiu, nici cer, şi nici stihie/ [...]
artistică a Iui Mihai Eminescu (1850-1889)
Na fost nici Nemurire, nici Moartea nu-ncepuse/ Nu se născuse
"Scrisorile" au fost publicate în "Convorbiri literare" şi
noaptea, căci nu fusese zi".
alcătuiesc un ciclu dc poeme unitare prin tematică şi modalitate

160 161
Minai Eminescu a studiat "Poemul naturii" de Lucreţiu, în care într-o sugestivă meditaţie, Eminescu exprimă viziunea sa
viziunea asupra naşterii Universului constă în mişcarea atomilor în vid. asupra timpului filozofic bivalent şi anume: timpul individual
Stingerea soarelui şi a Universului este bvroniană, iar aceea a (măsurabil, curgător ireversibil) - "doar ceasornicul urmează lung-a
identităţii omenirii din versul "Unul e in toţi, tot astfel precum una e în timpului cărare"- şi timpul universal (eternitatea) - "din noaptea
toate", reproduce gândirea lui Heraclit. De asemenea, într-un amintirii o vecie-ntreagâ scoate".
manuscris eminescian au fost găsite însemnări privind teoria • Tabloul al doilea accentuează ideea că luna este "stăpâna
cosmogonică susţinută de Kant şi Laplace. mării", astrul care tutelează întreg Universul, a cărui imagine este
Pentru Eminescu. noţiunile de timp şi veşnicie sunt antitetice creionată de la general la particular, de la panoramarea Universului
deosebindu-se de gândirea lui Schopenhauer, care susţine că până la gândurile omului; luna guvernează de la "mii pustiuri", la
eternitatea este o negaţie a timpului codri, izvoare, mări, "ţărmuri înflorite", "palate şi cetăţi", apoi "în mii
Cu certitudine, Eminescu se inspiră din mitologia populară de case lin pătruns-ai prin fereşti", până la gândurile oamenilor, pe care
românească privind facerea lumii, care susţine ideea că la-nceput a fost "gânditoare le priveşti".
o apă mare şi un întuneric de nepătruns, iar spuma mării a dat naştere în cealaltă ipostază, de martor al celor ce se petrec pe Pământ,
sâmburelui creator. luna meditează asupra problemelor omenirii. Ea observă ce se petrece
"Scrisoarea I" este un poem cosmogonic, motiv literar ce se In lume, iar imaginile sunt prezentate în relaţii de opoziţie.
regăseşte şi în alte poezii ("Rugăciunea unui dac". "Memento mori". Personificată, luna vede mai întâi "un rege ce-mpânzeşte globu-n
"Gemenii"), precum şi în proza "Sărmanul Dionis". Cosmogonia planuri pe un veac/ Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac"; pe
studiază originea şi naşterea universului, cuvântul provenind din unul care este preocupat de aspectul său fizic -"caută-n oglindă de-şi
grecescul "kosmos". care înseamnă "Univers"' şi "gonos" care buclează al său păr"-, spre deosebire de altul care "caută în lume şi în
înseamnă "naştere". Cosmogonia este, totodată, o ramură a vreme adevăr", ipostaze umane conturate în antiteză.
astronomiei care se ocupă de originea şi evoluţia Universului. Ideea egalităţii oamenilor, a condiţiei omului în lume, supus
"Scrisoarea 1" este o meditaţie filozofică despre spaţiu şi timp destinului, ca orice muritor în faţa morţii, este preluată de Eminescu de
despre existenţa omului în lume. dar şi o satiră cu accente elegiaci l.i Schopenhauer şi redată foarte sugestiv în versurile:
privind soarta nefericită a omului de geniu în societatea "Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii
contemporană mediocră, precum şi in raport cu eternitatea., toate Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
acestea fiind specii, teme şi motive romantice. La acclaşi'şir de patimi deopotrivă fiind robi.
S t r u c t u r a poemului. "Scrisoarea I" este alcătuită din 136 Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"
versuri, distribuite în cinci tablouri construite simetric şi armonios Oamenii devin egali în faţa morţii, statutul pe care l-au avut în
Incipitul îl constituie cugetarea cului poetic despre timpul curgător, timpul vieţii neavănd nicio importanţă, deoarece cu toţii sunt robii
înli-un cadru romantic, exprimând o confesiune lirică, deoarece verbul II. (-litraşi patimi şi supuşi sorţii, pe care nimeni nu o poate influenţa
este la persoana I, unic în tot poemul. «nu determina. Ideea egalităţii oamenilor este evidenţiată printr-o
• Tabloul I ilustrează cadrul nocturn reprezentat de motivul antiteză la nivelul versului, care accentuează faptul că oricât de diferiţi
poetic al lunii ca astru tutelar, stăpână a Universului şi, în acelaşi •i fi ei în timpul vieţii, au acelaşi statut de muritor, "Fie slabi, fie
timp, m a r t o r al faptelor ce se petrec pe Pământ: puternici, fie genii ori neghiobi!".
"Luna varsă peste toate voluptuoasa ei văpaie, [...] Portretul savantului, pe care Eminescu îl creionează în
"Lună tu. stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci fcoiiiinuare, simbolizează superioritatea omului de geniu, care este
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;" bftocupat de problemele grave ale Universului, de cercetarea şi

162 163
descoperirea tainelor acestuia şi care - indiferent faţă de latura "Dar deodat-un punct se mişcă... cel dintâi şi singur, lată-l!
pragmatică a existenţei, - stăpâneşte tainele lumii, deoarece "el sprijină Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl..."
lumea şi vecia într-un număr": Mitul popular autohton conform căruia la început totul era
"Iar colo bătrânul dascăl, cu-a Iui haină roasă-n coate, acoperit de ape şi domnea un întuneric de nepătruns, iar spuma de pe
într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate suprafaţa apei a dat naştere "sâmburelui creator" este prezent şi el în
Şi de frig, la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi, explicarea genezei Universului:
îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi. "Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, E stăpânul fără margini peste marginile lumii..."
Universul fără margini e în degetul lui mic, "Negura eternă" a început să se desfacă în fâşii odată cu apariţia
[...] aştrilor cereşti, "lună", "soare", precum şi a fenomenelor stihiale, ceea
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr ce face posibilă naşterea vieţii pe Pământ. în această nemărginire,
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr." omul este neînsemnat, trecător prin această lume, prilej cu care
Dezinteresat de lumea materială, de pragmatismul vieţii, Eminescu reafirmă ideea curgerii ireversibile a timpului pentru
omul de ştiinţă îşi dedică întreaga viaţă studierii tainelor Universului. omenire, în general:
reuşind să descifreze mistere necercetate încă, deşi condiţiile în care "Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
trăieşte sunt precare şi nimeni dintre contemporani nu este interesat de Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
preocupările superioare care vor contribui la evoluţia şi civilizaţia
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
omenirii. Astrologul, care "într-un calcul fără capăt tot socoate şi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
socoate", este comparat cu Atlas în ceea ce priveşte responsabilitatea
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
asumată şi efortul intelectual pe care savantul îl depune pentru
în acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
atingerea absolutului în cunoaştere.
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
• Tabloul al treilea este o Cosmogonic, în care Eminescu Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată."
meditează atât la naşterea lumii, cât şi la pieirea ei. Geneza Omenirea este definită prin metafore sugestive pentru
Universului îl preocupă pe poet, care meditează asupra începuturilor
efemeritatea ei în univers, din care străbate cu subtilitate o ironie
lumii, prin intermediul savantului, pe care îl "poartă gândul îndărăt cu
amară tipic eminesciană privind superficialitatea lumii: "noi copii ai
mii de veacuri", în timpurile primordiale, atunci când "nu s-ascundea
lumii mici", "muşunoaie de furnici", "microscopice popoare", "muşti
nimica, deşi tot era ascuns".
de-o zi", "lume mică". Oamenii nu sunt conştienţi că în raport cu
începuturile naşterii Universului se situează în atemporalitate.
veşnicia universului viaţa lor valorează doar "o clipă suspendată", fără
"pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă", pe când "totul era lipsă de viaţă şi
ca să poată cunoaşte nimic din tainele firii, pentru că "îndărătu-i
voinţă", gândurile fiind generate de întrebări filozofice: "Fu prăpastie?
şi-nainte-i întuneric se arată". Savantul are genialitatea de a vedea
Genune? Fu noian întins de apă?" la care, bineînţeles, nu s-a răspuns,
succedarea generaţiilor - " N e succedem generaţii şi ne credem
deoarece "N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă /[...]/ Dar
minunaţi", apoi dispariţia civilizaţiilor strălucite, eul liric exprimând
nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază". înainte de a apărea
aici ideea schopenhaueriană că lumea este o aparenţă, o iluzie, întrucât
orice formă de viaţă, "era un întuneric ca o mare făr-o rază" şi
toate elementele vieţii trec perpetuu în nefiinţă: "Căci e vis al nefiinţei
"stăpânea eterna pace!.
universul cel himeric".
Preluând ideea genezei Universului prin mişcarea atomilor în
vid, -precum şi aceea că acesta s-a născut din haos, Eminescu Cugetătorul este capabil de a-şi imagina apoi stingerea
imaginează crearea lumii prin mişcarea unui punct central, care Universului, mintea lui cercetătoare îl duce "mii de veacuri înainte".
generează " m u m a " şi "Tatăl": Semnele pieirii universale se manifestă prin stingerea soarelui, a stelelor

164 165
şi, ca urmare, îngheţarea planetelor, imagine apocaliptică, deoarece Savantul speră că ideile sale ştiinţifice, descoperirile care l-au preocupat
omenirea îşi va înceta ciclurile existenţiale, după care timpul devine întreaga viaţă vor rămâne în eternitate, parcurgând secolele. Gloria şi
veşnicie, totul revine la haosul iniţial şi se instalează pacea eternă: nemurirea sunt însă simple iluzii: "Şi când propria ta viaţă singur n-o
"Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?"
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, Eminescu stigmatizează şi posteritatea, care va fi preocupată
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spat mai ales de biografia neinteresantă şi banală a omului de geniu şi mai
[...] puţin de importanţa, de însemnătatea operei sale, prilej cu care este
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; exprimată încă o dată ideea curgerii implacabile a timpului şi a
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, condiţiei de m u r i t o r a o m u l u i , indiferent de capacitatea sa
[-.] intelectuală, de preocupări sau de idealuri superioare, indiferent de
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace. treapta pe care se află acesta în ierarhia societăţii:
Căci în sine împăcată reîncep-eterna p a c e . . . " "Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfărâmi... orice-ai spune,
Pieirea Universului este construită într-o viziune escatologică, Peste toate o lopată de ţărână se depune.
concept provenit din limba greacă: "eschatos", care înseamnă "ultim", Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
"final" şi "logos", care are sensul de "cuvântare". Extincţia se produce Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri..."
prin stingerea soarelui, idee ilustrată de un epitet dublu, "trist şi roş", Eul poetic imaginează apoi funeraliile savantului, la care falsa
aflat în antiteză cu epitetul "mândru". Comparaţia stelelor care pier de solemnitate a înmormântării este ilustrată prin incapacitatea posterităţii
pe cerul înroşit "ca şi frunzele de toamnă" amplifică imaginea de a descoperi şi de a aprecia valoarea creaţiei pe care o lasă în urma
apocaliptică a destrămării cosmosului. Ideea timpului universal este lui savantul, oamenii fiind interesaţi numai de "biografia subţire",
ilustrată printr-o metaforă sugestivă pentru o întreagă concepţie deoarece "măgulit e fiecare/ Că n-ai fost mai mult ca dânsul". Ei vor
filozofică: "Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie". rememora numai "pete multe, răutăţi şi mici scandale", tot ceea ce ţine
• Tabloul al patrulea. Ideea principală aici este relaţia omului de omul obişnuit, oarecare, adică "toate micile mizerii unui suflet
de geniu cu lumea contemporană şi cu posteritate, acest tablou fiind o chinuit". Ironia dispreţuitoare a eului liric se revarsă în continuare
satiră virulentă la adresa superficialităţii societăţii contemporane lui. asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt în stare să aprecieze
prilej cu care eul liric îşi exprimă dispreţul faţă de neputinţa acesteia de valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea în vedere un
a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor meschine, mărunte, discurs în memoria savantului, ci se va strădui, cu infatuare, să arate cât
nesemnificative. Satira conţine elemente de meditaţie filozofică, de inteligent şi de bun orator este el:
având un puternic c a r a c t e r moral, iar ideile filozofice sunt adevărate "Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
sentinţe exprimate cu indignare şi amărăciune de către poet, ceea ce
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
conferă acestui tablou accente clasice.
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă."
Meditaţia socială debutează prin ideea filozofică a identităţii Posteritatea este cu totul dezinteresată şi incapabilă să aprecieze
oamenilor cu ei înşişi, a individului cu întregul, a rădăcinii comune opera genială, "lumina / Ce în lume-ai revărsat-o", ci va reţine din
pentru întreaga omenire: "Unul e în toţi, tot astfel precum una e în biografia savantului numai ceea ce-l aseamănă cu ceilalţi oameni, muritorii
toate". Satira urmează imediat după această meditaţie, Eminescu anonimi şi neînsemnaţi, adică "păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea,
accentuând sarcastic: "Deasupra tuturora se ridică cine poate". toate relele ce sunt/ într-un mod fatal legate de o mână dc pământ".
Poetul se întreabă dacă omul de geniu, savantul, poate intra în • Tabloul al cincilea creează impresia unui epilog şi revine la
nemurire prin opera sa, căreia i-a dedicat întreaga viaţă: "Ce-o să aibă motivele romantice iniţiale: sub stăpânirea atotputernică a lunii, ca
din acestea pentru el, bătrânul dascăl?/ Nemurire, se va zice...". astru tutelar şi martor, se desfăşoară spectacolul naturii eteme şi al

166 167
umanităţii efemere. în Universul ilustrat prin aceleaşi elemente ca la
• Personificările ilustrează desăvârşita familiaritate a poetului
începutul poemului, "pustiuri", "codri", "valuri", oamenii sunt cu natura terestră şi cosmică deopotrivă: "luna varsă peste toate
muritori şi supuşi sorţii, idee filozofică ce se constituie, parcă, într-o voluptoasa ei văpaie", "codru-ascund în umbră strălucire de izvoară",
concluzie a poeziei şi a existenţei întregii omeniri: "timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie";
"Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
• Metaforele sunt numeroase ca şi epitetele şi au capacitatea de
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!" a vizualiza ideile: "urna sorţii", "colonii de lumi pierdute", "muşti de-
Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din o zi", "din ungherul unor crieri";
modalităţi uimitoare atât în ceea ce priveşte lexicul, cât şi prozodia
• Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este
sau figurile de stil.
trohaic în prima parte a poemului, rima este feminină, iar în partea
• îmbinarea surprinzătoare a limbajului popular şi a celui de satiră rima este masculină, ilustrând tonul retoric. Rima este aici
intelectual, însă fără abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, absolut inedită, fapt ce a stârnit reacţii impresionante în epocă;
fapt ce particularizează stilul acestui poem prin câteva trăsături: Eminescu rimează în mod surprinzător substantiv cu pronume, adjectiv
- naturaleţea şi prospeţimea limbajului poetic este dată de cu pronume sau cu adverb, pronume cu substantiv: "mititel/el",
cuvinte populare, regionalisme şi arhaisme folosite: "gene ostenite", "adâncă/încă", "recunoască-l/dascăl", "iată-l/Tatăl".
"ceasornicul", "suflu-n lumânare", "fereşti", "osebite", "răboj",
"Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui
"prizărită", "colb";
magistrală şi poetul o foloseşte pentru a exprima gânduri şi viziuni cum
- expresia intelectualizată este prezentă, mai ales, în tabloul nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească" (Tudor Vianu)
cosmogonic, unde Eminescu sugerează mituri, idei filozofice, etice, care
obligă la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe când
fiinţă nu era, nici nefiinţă" trimite la imnurile creaţiunii din Rig-Veda sau
" O D Ă (în metru antic)"
aminteşte de ideile lui Schopenhauer: "stăpânul fără margini peste
de Mihai Eminescu
marginile lumii". De asemenea, sunt prezente expresii livreşti: "precum
Atlas în vechime", "microscopice popoare", "ne succedem generaţii; "Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
• Viziunea contrastantă asupra lumii este realizată prin relaţii Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi.
de opoziţie şi prin antiteza specifică poeţilor romantici: Ochii mei nălţăm visători la steaua
- antiteză compoziţională: tabloul cosmogonic cu cel satiric; Singurătăţii
- antiteză ideatică: "Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său
păr,/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr"; Când deodată tu răsărişi în calc-mi.
- antiteză la nivelul vocabularului: "Fie slabi, fie puternici, fie Suferinţă tu, dureros de dulce...
genii ori neghiobi", "viitorul şi trecutul"; prin derivare: "fiinţă nu era, Pân-în fund băui voluptatea morţii
nici nefiinţă"; Nendurătoare.
• Epitetele morale şi ornante construiesc un fundal descriptiv
corespunzător sentimentelor poetului: "mişcătoarea mărilor Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
singurătate", "galbenele file", "bătrânul dascăl", "timpul mort", Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
"ironică grimasă", "universul cel himeric"; Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate
• Comparaţiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale Apele mării.
poeziei: "precum Atlas în vechime", "ca şi spuma nezărilă", "ca o mare
făr-o rază";

168 169
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet. provocate de revelaţia asupra celor două esenţe existenţiale: iubirea şi
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... moartea, viziune filozofică materializată cu elemente romantice în
Pot să mai ren viu luminos din el ca substanţa clasica.
Pasărea Phoenix? Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă intr-o
viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică
Piară-mi ochii turburători din cale, reflectarea sensibilă a iubirii şi a morţii prin funcţia expresivă şi
Vino iar în sân, nepăsare tristă; estetică a cuvintelor şi fonemelor.
Ca să pot muri liniştit, pe mine T e m a poeziei este filozofică, de factură romantică, ilustrând
Mie redă-mă!" atitudinea superioară a eului poetic privind cunoaşterea şi mai ales
autocunoaşterea, prin opoziţia dintre atitudinea contemplativă a
Poezie a m a t u r i t ă ţ i i a r t i s t i c e depline, a împlinirii trecutului şi prezentul mistuitor, construind imaginea sinelui liric, "acel
perfecţiunii clasice " î n metru a n t i c " , " O d a " lui Mihai Emincscu a eu care a aflat că «este în noi ceva mai adânc decât noi înşine», aşadar
eul care şi-a găsit şinele" (Constantin Noica). în poezie se manifestă,
fost publicată în decembrie 1884, după ce parcursese un lung proces dc
aşadar, lirismul subiectiv.
gestaţie de aproape zece ani, timp în care poetul a conceput unsprezece
variante succesive. O primă versiune în metru antic este "Oda pentru (Structura textului poetic)
Napoleon", devenită în altă variantă "Odă în metru antic", păstrând Strofa întâi. I n c i p i t u l - " N u c r e d e a m să-nvăţ a muri
acelaşi motiv poetic al măririi, ca simbol al originii geniului, al v r o d a t ă " - este, cu siguranţă, cel mai profund gând poetic din literatura
prorocirii. In versiunile următoare, se accentuează atitudinea lirică şi se noastră, sintetizând un întreg sistem filozofic, prin care eul liric
conturează stări tipic eminesciene: voluptatea durerii, sentimentul dezvăluie trecutul ca timp relativ ("să-nvăţ") al tinereţii sale, perioadă
prefacerii vieţii în vis, poezia devenind o elegie de iubire. Magnificul când se credea "pururi tânăr", asemenea Cosmosului. Atitudinea
vers, socotit cel mai impresionant vers scris vreodată în limba română, contemplativă a sinelui poetic se manifestă prin starea de visare, prin
"Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată", apare abia in a şaptea versiune evadarea din realitatea concretă şi izolarea de restul lumii, într-o
a "Odei". De la prima variantă până la forma definitivă, poezia îşi solitudine ideală ce defineşte unicitatea geniului: "Ochii mei nălţăm
schimbă tonalitatea de odă într-una de elegie erotică, păstrând numai
visători la steaua/ Singurătăţii." Verbele din prima strofă, aflate la
"cadrul de proporţii titaniene" (D.Popovici) şi structura metrică a odei
imperfect -"nu credeam", ' " n ă l ţ ă m " - , proiectează acţiunea
antice; ca formă, poezia se modifică de la 13 strofe la 5 strofe, câte are
conjunctivului "să-nvăţ" într-un trecut relativ în care eul liric se
creaţia definitivă (finalizată, probabil, în 1882-1883).
imagina veşnic şi aparţinând cosmosului, stare dionisiacă (extatică)
în studiul "Eminescu şi clasicismul greco-latin", D.Murăraşu se întreruptă cu brutalitate de Infinitivul "a m u r i " cu v a l o a r e
referea Ia "ucenicia la şcoala antică" pe care poetul a făcut-o prin atemporala, definind un fenomen continuu, implacabil pentru om.
traduceri şi exerciţii de versificaţie peste care a suprapus propria
Strofa a doua exprimă, printr-un oximoron şi cu accente de
experienţa sufletească, devenind astfel " u n desăvârşit asimilator al
tehnicii maestrului şi odată cu originalitatea spirituală a lui Eminescu elegie romantică, suferinţa "dureros de dulce" a eului poetic,
triumfă în limba noastră şi arta antică în una din formele cele mai pure." l'iovocată de apariţia surprinzătoare a iubirii mistuitoare, "deodată tu
rasarişi în cale-mi", care-i trezeşte pentru prima oară "voluptatea
Titlul " O d ă (în metru a n t i c ) " defineşte specia literară cu
adânci rădăcini în lirica antichităţii, cum de altfel precizează şi morţii/ Nendurătoare". Situarea iubirii pe aceeaşi treaptă existenţială
paranteza şi care exprimă o atitudine de admiraţie faţă de natură, patrie cu moartea sugerează accederea în abisurile cunoaşterii absolute, prin
sau de preamărire a unor fapte eroice. "Oda" eminesciană relevă voluptatea suferinţei care învăluie deopotrivă starea afectivă şi destinul
antiteza dintre sensul cuvântului şi chinurile mistuitoare ale eului liric. un iuţator al condiţiei de muritor.

170 171
Strofa a treia exprimă patima devoratoare a eului liric pentru (Limbajul şi expresivitatea textului poetic)
femeie, deşi mitologia antică oferă exemple de chinuri fizice la care Mihai Eminescu creează, în poezia "Odă (în metru antic)", un
sunt supuşi eroii legendari, Nessus şi Hercules, din pricina intrigii unei limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea
femei. Legenda din mitologia greacă povesteşte cum Hercules, incitat metaforică a limbii la nivel morfologic şi sintactic. Verbele din prima
de soţia sa, Deianira, împotriva centaurului Nessus îl ucide cu o strofă, aflate la imperfect -"nu credeam", '"nălţăm"-, proiectează
săgeată otrăvită. Cu ultimele puteri, Nessus o sfătuieşte pe Deianira acţiunea conjunctivului "să-nvăţ" într-un trecut relativ în care eul liric
să-şi îmbrace soţul într-o cămaşă muiată în sângele lui, care se se simţea contopit cu Cosmosul, stare întreruptă cu brutalitate de
infinitivul "a muri" cu valoare atemporală, definind un fenomen
dovedeşte înveninat şi inflamabil, astfel că Hercules moare în chinuri
continuu, ce pândeşte omul.
cumplite. încercând să-şi scoată cămaşa de pe trup, o smulge odată cu
carnea, suferinţa morţii fiind cumplită. Romantic, sufletul eului liric Trăirea clocotitoare şi mistuitoare a sentimentului de iubire este
de dată recentă, bruscă, surprinzătoare, fapt sugerat de perfectul simplu
este mistuit de patima erotică, pe care o simte chinuitoare până în
al verbelor "răsărişi", "băui" şi de repetarea pronumelui personal de
străfundurile sensibilităţii, focul ce-1 arde nu poate fi stins "cu toate/
persoana a 11-a singular, "tu", care sugerează apariţia femeii în viaţa
Apele mării".
eului liric: "Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de
Strofa a patra. Pierzând singurătatea, s-a pierdut pe sine, dulce...". Expresivitatea stilistică a strofei sporeşte emoţia artistică a
confesiunea atinge momentul culminant al suferinţei, combustia poeziei prin cele două construcţii oximoronice "dureros de dulce" şi
(arderea) erotică fiind la apogeul pătimirii în care poetul agonizează: "voluptatea morţii", precum şi prin adresarea directă, ca marcă a
"De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet/ Pe-al meu propriu rug, mă lirismului subiectiv manifestat în toată poezia.
topesc în flăcări...". Simbolul păsării Phoenix presupune speranţa O inedită şi surprinzătoare sugestie stilistică accentuează
recâştigării unei vieţi purificatoare prin ardere, adică prin iubire mistuitoarea combustie erotică, iar simetria ideatică se manifestă în
mistuitoare, eul liric întrebându-se dacă ar fi posibilă o renaştere a strofele a treia şi a patra: primele două versuri din fiecare strofă
sinelui, asemănătoare cu aceea a miticei păsări: "Pot să mai renviu exprimă suferinţa, iar al treilea cuprinde o afirmaţie -"Focul meu a-l
luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?". stinge nu pot cu toate/ Apele mării"- şi, respectiv o interogaţie poetică
Ultima strofa depăşeşte forma elegiei, accentele filozofice ale "Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?". Eminescu
valorifică aici moartea eroilor mitici, Hercules şi Nessus, pentru a
rugăciunii de reintegrare a fiinţei, "Vino iar în sân, nepăsare tristă;"
sugera chinurile mistuitoare ale iubirii, cu intenţia de a transmite
aduc aminte omului de trecerea în nefiinţă. Condiţia regăsirii propriei
cititorului o experienţă sacră. în textul poetic se disting relaţiile de
identităţi, atât de zdruncinată prin asaltul iubirii şi percepţia morţii, se
simetrie, prin dispunerea armonioasă a conjuncţiei "când" la începutul
înscrie în zona cunoaşterii şi autocunoaşterii, prin redescoperirea
fiecărui vers al strofei a treia, având rol eufonic şi accent ideatic.
atitudinii apolinice (echilibrate) iniţiale: "Ca să pot muri liniştit, pe
Ca elemente de compoziţie, relaţiile de simetrie sintactică de la
mine/ Mie redă-mă!". Viaţa e o cale pentru cunoaşterea de sine şi o
începutul versurilor, "De-al meu propriu vis" şi "Pe-al meu propriu
permanentă învăţare a morţii, existenţa umană fiind condiţionată de
rug", amplifică torturanta combustie interioară, remarcabile în acest
ideea că "Moare numai cel ce se ştie pe sine", cum dezvăluie versul lui
sens fiind şi cuvintele din câmpul semantic al termenului metaforic
Nichita Stănescu, în poezia "A unsprezecea elegie". "foc": "ard", "a-l stinge", " m ă topesc", "flăcări".
Poezia "Odă (în metru antic)" sintetizează filozofic marile în ultima strofă verbele se află la imperativ -"vino", "redă-mă"-,
probleme ale existenţei umane: cunoaşterea şi autocunoaşterea, sugerând aspiraţia omului de geniu spre redobândirea identităţii
dragostea, moartea, relaţia cu Universul, ciclul vieţii fiind sinelui, spre o posibilă refacere a unităţii întregului "eu", pierdut în
incomplet fără trăirea mistuitoare a iubirii, ca unică şi inevitabilă tinereţe prin apariţia tulburătoare a iubirii şi pentru care este necesară
cale de cunoaştere şi mai ales de autocunoaştere. o "nepăsare tristă".

172 173
în ultimele două strofe se remarcă adjectivele pronominale a-şi putea împlini iubirea. în acest răstimp, fata se îndrăgosteşte de un
antepuse - "al meu vis", "al meu rug". Versurile finale ale fiecărei pământean, Florin. întorcându-se. Zmeul îi vede împreună şi, ca să se
strofe se disting fie printr-a/i singur cuvânt, fie printr-o sintagmă. răzbune, prăvăleşte o stâncă peste fata necredincioasă, lăsându-i iubitul
scrise cu majusculă, ce sintetizează ideatic viziunea eminesciană să trăiască mai departe, chinuit şi neconsolat. De durere. Florin moare
privind condiţia omului în lume: "Singurătăţii", "nendurătoare", şi el lângă stânca sub care zăcea iubita lui. în prima variantă
"Apele mării", "Pasărea Phoenix", "Mie redă-mă!". versificată, Eminescu modifică răzbunarea Zmeului, acesta căpătând
Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexlco- detaşarea superioară specifică geniului, transformând-o într-un
gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe şi pronume la blestem: "Fiţi fericiţi - cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiţi, cât
persoana I singular: "credeam", "să-nvăţ", "nălţăm", "băui", "ard", viaţa toată/ Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată".
"nu pot", "mă vaiet", "mă topesc", "mei", "meu", "pe mine", "mie",
• Mitul " Z b u r ă t o r u l u i " este valorificat în primul tablou al
evidenţiind nota meditativă auctorială. Adresarea directă accentuează
poemului "Luceafărul", prin visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă
subiectivismul poeziei prin verbul la persoana a Il-a singular,
la vârsta dragostei, îşi imaginează întruparea tânărului în ipostază
"răsărişi", prin repetiţia pronumelui la persoana a Il-a singular, "tu",
angelică şi în ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după
sugerând intimitatea eului liric cu sentimentul iubirii, "dureros de
legile pământene.
dulce".
B. Izvoare filozofice:
"Oda" eminesciană este înrudită cu poezia lui Horaţiu prin
metrică şi cu marile texte literare ale culturii universale prin absenţa • Atras de concepţia filozofică a lui Arthur S c h o p e u h a u e r
rimei şi prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice exprimate. (1788-1860), Mihai Eminescu preia, din lucrarea intitulată "Lumea ca
voinţă şi reprezentare", viziunea antitetică dintre omul obişnuit şi
omul de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trăsături
"LUCEAFĂRUL" definitorii:
de Mihai Eminescu - omul obişnuit, muritorul de rând se caracterizează prin
mediocritate, atitudine subiectivă în perceperea realităţii, neputinţa de
PRELIMINARII a-şi depăşi sfera limitată de acţiune, dorinţa oarbă de a trăi şi a fi fericit
• Geocia în sensul pragmatic, imediat al îndeplinirii scopurilor omeneşti şi
excesul de socializare;
A. Izvoare folclorice:
• Poemul "Luceafărul" are ca sursă principală de inspiraţie - geniul se particularizează prin inteligenţă profundă şi
basmul popular românesc "Fata în grădina de aur", cules de meditativă, sete de cunoaştere cu aspiraţie spre absolut, atitudine
germanul Richard Kunisch într-o peregrinare a sa prin Oltenia. obiectivă asupra realităţii, puterea sacrificiului de sine pentru
Eminescu ia cunoştinţă de acest basm din cartea de călătorie a împlinirea idealurilor, solitudine şi capacitatea de a-şi depăşi limitele
folcloristului german, încă din timpul studenţiei la Berlin, îl versifică condiţiei umane prin cugetare asupra gravelor probleme şi legi care
între anii 1870-1872, păstrându-l în manuscris. Mai târziu, poetul guvernează universul.
creează cinci variante succesive ale basmului, între 1880 şi 1883, mai • Apariţia poemului şi interprcUri
întâi versificându-1 şi schimbându-i finalul, apoi, îmbogăţindu-l cu idei A cincea variantă versificată a basmului popular românesc
filozofice reflectând condiţia geniului în lumea superficială şi "Fata în grădina de aur" este definitivă, constituind cea mai frumoasă
meschină, transformându-l într-un poem filozofic de unică valoare utilizare şi cea mai bogată în simboluri reflectate de Eminescu în
ideatică şi artistică. poemul "Luceafărul": "în cadrul de basm se înalţă expresia cea mai
îndrăgostit de o pământeană, fată de împărat. Zmeul merge la desăvârşită a lirismului erotic şi filozofic al lui Eminescu", spunea
Creator să fie dezlegat de nemurire şi să capete statut de om pentru ludor Vianu.

174 175
Lectura poemului "Luceafărul" s-a făcut la "Junimea", înainte grădina de aur" şi de "Fecioara fără corp", pe care le-a versificat şi
de apariţia lui în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare le-a înnobilat cu idei filozofice în două poeme de referinţă:
"Luceafărul" şi "Miron şi frumoasa fără corp".
"România Jună" din Viena, în aprilie 1883. în luna august a aceluiaşi
an, poemul a fost reprodus în revista "Convorbiri literare" şi în revista (Structura textului poetic)
"Familia", iar la sfârşitul anului a apărut în prima şi singura ediţie Poemul "Luceafărul" are 392 de versuri, structurate în 98 de
antumă de "Poezii" eminesciene, îngrijită de Titu Maiorescu. catrene, fiind dominat de existenţa a două planuri: unul universal-cosmic
"Luceafărul" este un poem filozofic, în care tema romantică a şi altul u m a n - t e r e s t r u , care converg unul către celălalt şi se
condiţiei omului de geniu capătă strălucire desăvârşită. Eminescu interferează uneori în cele patru tablouri, gândite ca entităţi distincte.
însuşi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiraţie a Pe parcursul întregului poem sunt evidenţiate ipostazele omului de
geniu în r a p o r t cu ipostazele ideii de femeie.
"Luceafărului" şi definirea geniului în lume: "în descrierea unui voiaj
în ţările române, germanul Kunisch povesteşte legenda Compoziţia poemului este simetrică, în cele patru tablouri
«Luceafărului». Aceasta este povestea [...], iar înţelesul alegoric ce manifestându-se armonios planul terestru şi cel cosmic, astfel:
i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui tablourile întâi şi patru îmbină planul universal-cosmic şi cel uman-terestru,
scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe p ă m â n t nici e tabloul al doilea este dominat de planul uman-tetestru, iar al treilea
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are de planul universal-cosmic.
moarte, d a r n-are nici n o r o c . " în ceea ce priveşte ipostazele ("măştile") geniului, în tabloul
Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei întâi omul superior este simbolizat de Luceafăr, ca astru aparţinând
lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă planului cosmic, în al doilea este numai aspiraţie spirituală pentru
n u m a i omului s u p e r i o r , singurul capabil să depăşească sfera Cătălina, in al treilea este întruchipat de Hyperion, iar în ultimul este
omul superior sugerat de Luceafăr/ Hyperion, ca simbol al lumii
subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera
superioare, detaşat de pragmatismul şi efemeritatea oamenilor obişnuiţi,
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate ridica
muritori. Ipostazele feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de
deasupra concreteţii vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.
un parat, in tabloul întâi, de Cătălina, femeia pământeană, care are
O altă i n t e r p r e t a r e a poemului "Luceafărul" aparţine lui
Identitate şi nume, în cel de al doilea, în tabloul al treilea ideea de femeie
Tudor Vianu, care consideră că toate personajele sunt " m ă ş t i lirice"
I Mie simbolizată de aspiraţia geniului către iubirea ideală, iar în
ale poetului, adică eul liric s-a imaginat pe sine în mai multe ipostaze:
ultimul ea de\ ine o muritoare oarecare, o anonimă, un "chip de lut".
aceea de geniu - întruchipat de Luceafăr şi Hyperion -, de bărhat
îndrăgostit - simbolizat de Cătălin -, de forţă universală - în ipostn/.i • Tabloul întâi este o poveste fantastică de dragoste,
• i'".ircce se manifestă între două fiinţe a p a r ţ i n â n d u n o r lumi
impersonală a Demiurgului.
•Ud i ite. cea terestră şi cea cosmică şi tocmai de aceea este şi o iubire
*
• p o s i b i l a . Aşadar, planul universal-cosmic se î n t r e p ă t r u n d e
Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie I88<>)
miiionios eu cel uman-terestru, geniul este astrul ceresc în ipostaza
pentru folclorul naţional a fost profundă şi constanta, poetul sitnţindu-jl
I laeulărtilui. fala de î m p ă r a t este unică, iar în raport cu luceafărul,
rădăcinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, linul
tyUiMpe o egală Poate tocmai de aceea a ales Eminescu o fiinţă
fascinat de creaţiile populare, culegând doine, legende şi basme cum
Imn i.iu ,i, de basm. singura care ar putea transcende în lumea înaltă a
l-au inspirat şi i-au influenţat întreaga creaţie. Basmele culese au Inii
K»hlin.ilităţii geniului.
prelucrate şi versificate, uneori modificate atât în conţinut, cât >i In
semnificaţii, adaptându-le crezului său artistic. Din cartea folcloristului I neipii ii I este o formulă iniţială de basm, atestând astfel filonul
german Richard Kunisch, cuprinzând şi basme populare române»l| hili I il poemului: "A /ost odată ca-n poveşti./A fost ca niciodată,/
culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de "Fala HJR nule mau împărăteşti O prea frumoasă fată." Epitetul care

176 177
defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea "din rude mari Ca în basmele populare, după trei zile şi trei nopţi, fata îşi
împărăteşti", este un superlativ popular , "prea frumoasă", fiind aminteşte de Luceafăr in somn (mitul oniric) şi îi adresează aceeaşi
cunoscut faptul că Eminescu avea o grijă deosebită în alegerea chemare încărcată de dorinţe. Luceafărul se întrupează de această dată
cuvintelor cu mare forţă de expresie, de aceea, până să se hotărască sub înfăţişare demonică, un "mândru chip", născut din soare şi din
asupra acestuia, el a încercat mai multe metafore: ghiocel, vlăstărel. noapte şi vine în odaia fetei cu un efort mai mare decât prima oară. îi
grangure, pasăre, giuvaer, cănăraş, dalie ... de fată. oferă lumea lui, cosmosul, pe cerurile căruia ea va fi cea mai
Strofa următoare ilustrează unicitatea fetei de împărat, prin strălucitoare stea. Fata îl refuză şi de această dată, deşi frumuseţea lui
comparaţii sugestive pentru a accentua trăsăturile care o fac cu totul o impresionează puternic: "- O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un
aparte în lume, aproape incluzând-o în spiritualitatea superioară a demon se arată". Metamorfozele Luceafărului în cele două întrupări,
geniului:"Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara de înger şi demon, ilustrează mitul " Z b u r ă t o r u l u i " , preluat de
intre sfinţi/ Şi luna intre stele. " Eminescu din mitologia populară autohtonă.
Fereastra constituie singurul spaţiu de comunicare între cele Ideea apartenenţei geniului la n e m u r i r e ca şi statutul de
două lumi, terestră şi cosmică, metaforă întâlnită atât in poemul m u r i t o a r e al fetei sunt exprimate prin antiteza dintre eternitate şi
filozofic "Scrisoarea l", cât şi in alte poezii eminesciene: "Din umbra efemeritate: "- Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nţelegi tu oare,/
falnicelor bolţi/ Ea pasul şi-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colţ/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Şi tu eşti muritoare?". Fata însă nu poate
Luceafărul aşteaptă." accede la lumea lui şi nici nu-i poate înţelege -"Deşi vorbeşti pe
Privindu-I fascinată în fiecare noapte - "îl vede azi, îl vede înţeles/ Eu nu te pot pricepe"-, de aceea îi cere să devină el muritor, să
mâni" -, tânăra se îndrăgosteşte de astru, "El iar, privind de coboare el în lumea ei: "Tu te coboară pe pământ,/ Fii muritor ca
săptămâni",/ îi cade dragă fata*'. întâlnirea celor doi îndrăgostiţi are loc mine."
în oglindă, ca spaţiu de reflexie şi prin intermediul visului: "Ea îl
Puterea de sacrificiu în numele împlinirii iubirii ideale este
privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă,/ Căci o urma adânc în vis/
proprie numai geniului, viziune romantică exprimată prin intensitatea
De suflet să se prindă."
sentimentului de iubire, care duce la renunţarea la nemurire, "Da, mă
Chemarea Luceafărului de către fată este patetică. încărcată de
voi naşte din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci
dorinţă şi de forţă magică, strofa fiind construită ca o formulă cu
voi să mă dezlege." Superlativul popular absolut folosit în versul "Cât
puteri supranaturale: "Cobori în jos. luceafăr blând,/ Alunecând pe-o
te iubesc de tare" sugerează transpunerea fetei în condiţia obiectului
rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!".
unic al pasiunii erotice simţite de Luceafăr şi dorinţa acestuia de
Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfăţişarea angelică a
cunoaştere a lumii pământene. El acceptă ideea "păcatului originar"
"unui tânăr voievod", ca fiu al cerului şi al mării -"Iar cerul este tatăl
din mitologia creştină şi, implicit, dezlegarea de legile veşniciei.
meu/ Şi mumă-mea c marea". Luceafărul o cheamă pe fată în lumea
Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere acestuia
lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape: " O , vin'! odorul
dezlegarea de nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai
meu nespus,/ Şi lumea ta o lasă!/ Eu sunt luceafărul de sus,/ Iar tu
multe zile."
să-mi fii mireasă".
Fata îl refuză, simţindu-l "străin la vorbă şi la port", aparţinând • Tabloul al doilea este o idilă pastorală între două fiinţe
unei lumi necunoscute ei, de care se teme: "Ochiul tău mâ-ngheaţă" iparţinând aceleiaşi lumi. Cadrul naturii este dominat de spaţiul
Antitezele demonstrează ideea că cei doi îndrăgostiţi aparţin unor iiman-terestru, fata se individualizează prin n u m e . Cătălina, şi prin
entităţi diametral opuse, simbolizând existenţa veşnică şi iminenţa înfăţişare, iar Luceafărul este doar aspiraţie spirituală, ideal.
morţii: 'Căci eu sunt vie, tu eşti mort". Fata îşi mărturiseşte neputinţa Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, "viclean copil de
de a accede spre cunoaştere, accentuând imposibilitatea formării casă", căruia Eminescu îi face un scurt portret, în care tonul ironic este
cuplului: "Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată;". evident: "îndrăzneţ cu ochii", cu "obrăjei ca doi bujori" şi care o

178 179
urmăreşte "pânditor" pe Cătălina. Numele celor doi, Cătălin şi Cătălina pe care Eminescu o face a s u p r a condiţiei omului de geniu în raport
nu este întâmplător acelaşi, deoarece ei sunt exponenţii individuali ai cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta, prin lirica
aceleiaşi speţe omeneşti. întâlnirea celor doi pământeni reprezintă măştilor. Setea de cunoaştere a omului de geniu -"o sete care-1
dragostea dintre un flăcău şi o fală de la ţară, o idilă pastorală soarbe"- face ca Hyperion să-i ceară Demiurgului dezlegarea de
argumentată şi prin limbaj şi prin gesturi: "- Dar ce vrei, mări, Cătălin/ nemurire, în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea
Ia dut' de-ţi vezi de treabă". [Tocmai de aceea, interpretarea unora iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul s u p r e m :
care o identifică pe Cătălina cu fata de împărat din primul tablou este "Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şt pentru toate dă-mi
cu totul falsă, mai întâi că niciun servitor, nici chiar într-o poveste, (cu în schimb/ O oră de iubire...".
atât mai mult într-un basm) n-ar cuteza să pândească şi să atragă Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorinţa, desconsiderând statul
"într-un ungher degrabă" pe fiica împăratului, apoi limbajul, de m u r i t o r al omului, care nu-şi poate determina propriul destin, ci se
gesturile şi faptul că ei aparţin aceleiaşi lumi, nu au nicio legătură cu bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul de geniu, capabil de a
personajele fantastice din basm, ci reprezintă un banal cuplu de împlini idealuri înalte, care-1 fac nemuritor, dar şi neînţeles de
oameni obişnuiţi, fiind o altă ipostază a ideii de femeie-n.n.J. societate: "Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu
Prezenţa Luceafărului este în acest tablou doar sugerată, ca avem nici timp, nici loc^Şi nu cunoaştem moarte."
aspiraţie spirituală, ca dorinţă erotică ideală:"0, de luceafărul din cer/ Ideea dualităţii existenţiale ciclice, aceea că existenţa umană
M-a prins un dor de moarte." este alcătuită din viaţă şi moarte, este unul dintre argumentele
Jocul dragostei ca ritual ce se manifestă în toate poeziile Demiurgului în a-l convinge pe Hyperion să renunţe la ideea de a
erotice eminesciene este ilustrat de gesturile t a n d r e , mângâietoare deveni muritor: "Căci toţi se nasc spre a muri./ Şi mor spre a se naşte."
pentru învăţarea iubirii: "-Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ Din bob în bob Demiurgul respinge cu fermitate solicitarea lui Hyperion,
amorul [:..] Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie.../ [...], "moartea nu se poate...", exprimându-şi profundul dispreţ pentru
Când faţa mea se pleacă-n jos,/ în sus rămâi cu faţa,/ [...] Când această lume superficială, meschină, dominată de egoism şi care nu
sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută". merită sacrificiul omului de geniu: "Şi pentru cine vrei să mori?/
Ideea compatibilităţii celor două lumi este ilustrată foarte întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te
sugestiv, într-un limbaj popular, cât se poate de obişnuit: "Şi guraliv şi aşteaptă".
de nimic/ Te-ai potrivi cu m i n e . . . " . Superioritatea geniului. în ipostaza • Tabloul al IV-lea îmbină, ca şi primul, planul universal-cosmic
Luceafărului, este conştientizată de Cătălina, prin exprimarea propriei cu cel uman-terestru, dând poemului o simetrie perfectă. Geniul
neputinţe de a pătrunde în lumea ideilor înalte: " î n veci îl voi iubi şi-n redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea,
veci/ Va rămânea departe...". înfăţişarea, ipostaza femeii în acest tablou fiind aceea de m u r i t o a r e
• Tabloul al treilea, numit şi " d r u m u l cunoaşterii", este oarecare, de " c h i p de lut".
dominat de planul universal-cosmic. Luceafărul este Hyperion întorcându-se "în locul lui menit pe cer". Luceafărul priveşte pe
(hyper eon - pe deasupra mergătorul), iar fata este motivaţia pământ şi vede "doi tineri singuri", într-un dezlănţuit j o c al dragostei:
călătoriei, simbolul iubirii ideale. "- O, lasă-mi capul meu pe sân,/ Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului
Pastelul cosmic, în care natura este fascinantă, conţine scurte senin/ Şi negrăit de dulce;". Fata, "îmbătată de amor", adresează
referiri la ideea filozofică a timpului şi a spaţiului universal, trimiţând Luceafărului o chemare modificată, formula nu mai este magică şi
totodată şi la geneza Universului: "Şi din a chaosului văi,/ Jur-împrejur accentuează ideea că omul obişnuit este supus sorţii, întâmplării,
de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumine;". norocului, fiind incapabil de a se înălţa la iubirea absolută, ideal care
Călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic nu-i este accesibil: "- Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o
simbolizează un d r u m al cunoaşterii şi totodată motivaţia meditaţiei raza,/ patrunde-n codru şi în gând,/ Nprpcu-mi luminează!".

180 181
Eliberat de patima iubirii. Luceafărul se detaşează de lumea O mreajă de văpaie" are semnificaţie sinestezică, provocând
strâmtă, meschină, superficială şi "nu mai cade ca-n trecut/ în mări din ii diverse în plan afectiv printr-o transpunere antitetică a
tot înaltul", exprimându-şi profundul dispreţ faţă de incapacitatea jrilor.
acestei lumi de a-şi depăşi limitele, de a se ridica spre o viziune a Exprimarea gnomică, aforistică este marcată prin folosirea
ideilor superioare: "-Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?" unor maxime, sentinţe, precepte morale: "Dar piară oamenii cu toţi/
Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care S-ar naşte iarăşi oameni"; "Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a
antiteza dintre pronumele personal de persoana I singular, " e u " şi .>enaşte", iar puritatea limbajului se caracterizează prin multitudinea
a Il-a plural, "vostru" semnifică esenţa conflictului dintre etern şi cuvintelor de origine latină (din cele 1908 cuvinte ale poemului, 1688
efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima sunt de origine latină) şi prin folosirea restrânsă de neologisme:
iubirii, de amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti, care este demon, himeric, haos, ideal, sferă.
trecătoare şi lipsită de profunzimea sentimentului: Din perspectivă romantică, între figurile sintactice şi de
"Trăind în cercul vostru strâmt construcţie se remarcă antiteza dintre condiţia geniului şi statutul de
Norocul vă petrece, - muritor, accentuând valenţa filozofică a poemului: - Ei doar au stele cu
Ci eu în lumea mea mă simt noroc/ Şi prigoniri de soaite/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu
cunoaştem moarte". Paralelismul sintactic (relaţii de simetrie) se
Nemuritor şi rece."
defineşte prin prezenţa interjecţiei "O" la începutul strofelor, dorinţa
Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu
erotică a măştilor lirice provocând un intens efect emoţional: " O , vin'!
exprimă o resemnare, ci este o atitudine specifică geniului, rece,
odorul meu nespus// O, dulce-al nopţii mele domn//O, eşti frumos cum
raţională, o detaşare superioară care nu mai permite un dialog între
numa-n vis// O, vin', în părul tău bălai// O, de luceafărul din cer// O,
cei doi, deoarece ei aparţin unor lumi incompatibile ce nu pot
cere-mi. Doamne orice preţ// O, lasă-mi capul meu pe sân".
comunica, având concepţii diferite despre iubire, ilustrând valoarea
supremă a idealului spre care poate aspira doar omul superior. Filonul folcloric şi romantic al poemului este atestat de
(Limbajul şi expresivitatea textului poetici cuvintele şi expresiile populare, care dau un farmec aparte limbajului
Sugestia textului epico-liric se defineşte prin complexitatea artistic eminescian, prin oralitatea exprimării: "îi cade dragă fata",
procedeelor artistice, prin ineditul şi varietatea stilului. Limpezimea " D e dorul lui şi inima/ Şi sufletu-i se împle", "în orişicare sară", "Ei,
clasică se împleteşte cu imagismul romantic şi se individualizează Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ţi încerci norocul", "Ea, îmbătată de amor",
prin absenţa podoabelor stilistice, figurile semantice fiind reprezentate "Ia du-t' de-ţi vezi de treabă" etc.
numai prin câteva modalităţi. Epitetele alese de poet susţin claritatea Expresivitatea discursului lirico-epic se defineşte prin
descrierii în vederea accentuării ideilor: epitetul popular "o prea timpurile verbelor, prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o
frumoasă fată" a fost ales după un lung şir de încercări: "un ghiocel de raporta la un anumit timp, prezent atemporal-,».,?.) fiind armonios
fată", "un vlăstărel de fată", "o dalie de fată", "un grangure de fată", "o îmbinat cu perfectul compus, semnificând, pe de o parte, faptul că
pasăre de fată", "un cănăraş de fată", "un giuvaer de fată" etc. acţiunile nu se raportează la un timp anume, un prezent atemporal, iar
Folosirea puţinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizată pe de altă paite relevă finalizarea acestora, într-un timp îndepărtat.
prin frecvenţa aceloraşi epitete: mândru, frumos, mare, blând, dulce, Fiind un poem epico-liric, "Luceafărul" contopeşte, în mod
viu sau prin formarea unora noi, cu prefixul ag: nemărginit, nemuritor, firesc, ambele tipuri de lirism.
nespus, negrăit, nemişcător etc. Comparaţiile sunt originale şi Lirismul subiectiv atestă prezenţa măştilor poetice în textul
descriptive-''era una la părinţi// Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna liric şi se concretizează prin numeroasele mărci lexico-gramaticale ale
între stele", "Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele", "E un verbelor şi pronumelor la persoana I, precum şi prin adresarea
adânc asemene/ Uitării celei oarbe". Oximoronul "Ţesând cu recile-i directă, ale cărei mărci lexico-gramaticale sunt verbele şi pronumele

182 183
la persoana a II-a. "venii", " s ă urmez", "privesc", "aş vrea", "eu",
"SĂRMANUL DIONIS"
"mea", " m e u " e t c , "cobori", " e ş t i " , "vorbeşti", "fugi", "nu te mânia",
"tu", "ta", "tine", "-ţi" etc. M a r c ă a lirismului subiectiv este şi de Mihai Eminescu
vocativul substantivelor, "luceafăr blând", "odorul meu nespus".
"Cătălin", "iubito", "chip de lut". Mihai Eminescu (1850-1889) este cel care inaugurează la noi
proza filozofică şi proza fantastică prin "Sărmanul Dionis", "Umbra
Detaşarea contemplativă a sinelui poetic defineşte lirismul
mea", "Avatarii faraonului Tlâ". Citită în cenaclul "Junimea" pe
obiectiv prin multitudinea mărcilor lexico-gramaticale reprezentate
I septembrie 1871, creaţia "Sărmanul Dionis" de Mihai Eminescu
de verbe şi pronume la persoana a lll-a. "aşteaptă", "se revarsă",
a fost publicată în revista "Convorbiri literare" în numerele din
"venea", "ajunge", "trăieşte", " e a " , " e l " etc.
decembrie 1872 şi ianuarie 1873.
Prozodia inedită se particularizează prin complexitate:
catrene cu versuri de câte 7-8 silabe, ritmul iambic împletit cu cel "Sărmanul Dionis" este prima nuvelă fantastică din
amfibrahic şi alternanţa dintre r i m a masculină şi cea feminină. literatura română, Eminescu iniţiind un fantastic realizat prin
îmbinarea planului real cu planul abstract-filozofic al gândirii.
Poemul "Luceafărul" este cea mai înaltă expresie a poeziei
Discursul epic se axează pe reflectarea subiectivă asupra lumii
româneşti, deoarece reuneşte "aproape toate motivele, toate ideile
şi reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura
fundamentale, toate categoriile ! i r j c e ş \ t 0 a t c mijloacele lui Eminescu.
universală: natura, iubirea şi condiţia nefericită a omului de geniu
poemul fiind într-un fel şi t e s t a m e n t u l lui poetic, acela care lămureşte
în raport cu timpul şi cu societatea. Tema transmigraţici sufletelor
posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul destin". (Tudor Vianu)
(a metempsihozei/ reîncarnării) valorifică ideea schopenhaueriană
Integrala operei lui Mihai Eminescu atestă. într-adevăr,
conform căreia timpul şi spaţiul sunt manifestări ale substanţei care se
valoarea incontestabilă a celui " m a i mare geniu român, [...1 unul dintre
regenerează veşnic, compusă dintr-un număr de arhei (modele eterne),
oamenii cei mai culţi, un adevărat om universal. [...] Poemul lui
" u m b r e " ale individului fizic. Motivul romantic prin care capătă
Eminescu, «Luceafărul» - Steaua dimineţii -, considerat de critici una
contur toate temele este visul, ca stare spirituală superioară de accedere
din cele mai frumoase creaţii din poezia europeană a secolului al XlX-lea,
în absolutul cunoaşterii.
prezintă drama eternă a geniului care atinge nemurirea, dar niciodată
nu poate cunoaşte norocul terestru; «acţiunea» acestui poem se Semnificaţia titlului. Epitetul "sărman" din titlul nuvelei
desfăşoară într-un cadru c o s m i c , parte într-un castel legendar simbolizează nefericirea lui Dionis, cauzată de eşecul suferit în urma
românesc. Este scris într-un minunat ritm popular, dar imposibil de încercării de a atinge absolutul în cunoaştere, aşadar nu se referă Ia
imitat". (Mircea Eliade) condiţia materială a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos
tfin mitologia greacă, fire veselă, petrecăreaţă şi, pus în antiteză cu
definirea de "sărman", dă titlului o sugestivă interpretare, cu valoare
stilistică de oximoron.
(Construcţia subiectului şi a discursului narativ)
Din perspectivă narativă, naratorul este omniscient
(heterodiegetic), iar naraţiunea la persoana a lll-a îmbină realul cu
metafizicul. Acţiunea pune în prim plan protagonistul, care trăieşte
în momente temporale şi spaţiale diferite, reale şi imaginare.
Autorul îşi exprimă propria concepţie despre lume şi viaţă prin
intermediul personajului cu dublă identitate, Dan-Dionis.
Modalitatea narativă (situaţia diegetică) se remarcă, aşadar, prin

184 185