Sunteți pe pagina 1din 2

Exuvii de Simona POPESCU - comentariu referat

Autoarea si opera sa - Simona POPESCU


Nascuta la 10 martie 1965 in Codlea (Brasov), Simona Popescu scrie poezie, proza, eseuri. Este
absolventa a Facultatii de Litere - Universitatea din Bucuresti, in . In perioada studentiei frecventeaza Cenaclul
literar Universitas" (condus de Mircea Martin) si Cenaclul Junimea" (condus de Ov. S. Croh-malniceanu).
Debuteaza in 1990 cu volumul de versuri Xilofonul si alte poeme. Publica poeme si eseuri in revistele
Dialog", Echinox", Amfiteatru", Contrapunct", Romania literara", Interval", Dilema", Vatra",
Contrafort", Paralela 45" si Familia". Volumul de debut este urmat de Pauza de respiratie (1991, volum
colectiv de versuri -Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu si Marius Oprea); Juventus (poeme, 1994),
Exuvii (roman, 1997); Noapte sau zi (poeme, 1998); Volubilis (eseuri, 1998). Una dintre cartile sale, Xilofonul,
a fost tradusa in limba maghiara in . In prezent, autoarea este asistent universitar la Facultatea de Litere,
Universitatea din Bucuresti.
Este membru al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania - ASPRO si al Uniunii Scriitorilor din
Romania.
Prezentarea textului - Exuvii - comentariu
O REGASIRE A COPILARIEI.
Exuvii (1997) reprezinta debutul in proza al tinerei autoare, un debut incununat de succes. Iata ce
noteaza in acest sens Andreea Deciu in suplimentul Vineri" al revistei Dilema" (1998): Tot un jurnal,
deghizat, este si exceptionala carte a Simonei Popescu. [] Scormonitoare si singuratica, povestitoarei (desi ar
trebui sa-i spun mai curand vorbitoarei, pentru ca nu povesteste ceva anume, ci vorbeste fermecandu-te si
lasandu-te cu gura cascata) ii plac ascunzatorile de tot felul.Din ele ii spioneaza pe ceilalti, se gandeste la o
sumedenie de minunate aiureli, face si desface lumi miraculoase, in care ea insasi este, involuntar, personajul cel
mai interesant".Cartea (un jurnal scris fara o anumita ordine si, pe alocuri, chiar un .jurnal in jurnal") este o
confesiune facuta la persoana intai, o posibilitate de redescoperire a jocurilor copilariei (de-a prinselea", de-a
oamenii mari", tarile", avionul" si unele mai ciudate: de-a verdele"), o reintoarcere in vagaunile" in care
autoarea putea sa fie doar impreuna cu ea, sa se (s.n.) priveasca (patului, covata, beciul, podul, dulapul cu
haine), o regasire a experientelor" varstelor trecute. Spre deosebire de Proust, nu are nevoie de nicio
madeleine" pentru a retrai senzatiile de altadata. Simona Popescu nu cauta un timp pierdut", ci unul paralel",
care curge sincronic cu prezentul si viitorul cartii (Viitorul se scurge in prezent").
VALORI STILISTICE.
Autoarea valorifica registrele de limbaj argotic, neologic, liric, trecand peste granita foarte fragila dintre
limbajul artistic si cel comun:"Nu fac altceva decat sa-si barfeasca gagicii.care erau cazuti in cap dupa ele, sa se
laude cu strategiile lor de a-i tine in sah, sau sa-si faca praf rivalele. Uneori se aratau geloase pe vreo fetita roasa
de gandul de a le sparli (sau sufla) iubitii astia care aveau, se pare, diverse calitati: ba semanau cu cine stie ce
actor sau cantaret, ba aveau brelocuri cu cap de mort, tricouri din strainatate, Puma de o mie in picioare,
biciclete, sau erau primii la alergare la sport."
Privesc pe un ecran un urias conglomerat, un sist. Caut sentimente vechi. Filoane. Vechi senzatii, ale
trupului si mintii. Un vast colaj. O jungla suprarealista. Proiectez o harta ca sa ma descurc mai usor. Zone rasstiute si totusi necunoscute. Psihedelice culori, palpairi."
Parafraza si intertextualitatea sunt alte procedee din plin intalnite pe parcursul cartii. Se bate miezul
zilei" e o propozitie care trimite la un vers eminescian. La un moment dat descoperim citarea unui fragment din
Upanisade; ,Precum o omida, ajungand la varful jirului de iarba, se opinteste, inaintand mai departe, tot astfel
sinele, lepadandu-se de trup si alungand nestiinta, se opinteste, inaintand mai departe".
DE CE EXUVII?
Titlul cartii isi are radacinile in adolescenta, cand autoarea nota intr-un jurnal sensurile unor cuvinte enigmatice.
Enigmaticul titlu al cartii spune, intr-un fel, totul: caci exuviile sunt pieile lepadate, carcasele subtiri lasate in
urma de fluturi atunci cand ies din pupe, invelisurile naparlite ale vietatilor care, crescand, se transforma cu
totul. La fel facem si noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le ingropam in uitare. Simona
Popescu, ea, nu poate si nu vrea sa le abandoneze: le strange, le colectioneaza, le suprapune intr-un timp prezent
care, ca intr-o sincronie perfecta, aduna toate varstele precedente la un loc. Credinta ei este ca psihologia
individuala, identitatea, personalitatea isi pierd consistenta daca renunta la pasii anteriori. Nu suntem doar ce
suntem, ci si ceea ce am fost.
Iar adevaratele abisuri ale fiintei se ascund in trecut, in experientele instrainate ale avatarurilor care ne-au purtat
numele" (prezentare pe coperta IV a cartii).

Aceste observatii lumineaza totul: pentru Simona Popescu eul este o suprapunere de metamorfoze ale
aceleiasi persoane aflate la diferite varste si personalitatea ar avea de suferit daca s-ar renunta la experientele"
din trecut. Paginile scrise intr-un limbaj viu (,Duhneam a cartt Inhatam, sfartecam, reincepea festinul canibal'
sau Hapaiam, plimbam propozitiile pe cerul gurir) iau nastere din cercetarea nemiloasa si detaliata a faptului
banal, care se dovedeste insa plin de semnificatii. Carte de o prospetime deosebita, Exuvii se citeste pe
nerasuflate si releva o traire frenetica a existentei.
Singuratatea adolescentei -fragment din text)
"Adolescent fiind, nu e nevoie sa plece ai tai de acasa ca sa-ti vezi de-ale tale. Aventurile printre obiecte,
rascolitul camarilor si dulapurilor nu te mai amuza. Singuratate - e acum un cuvant cu alt continut. Niciodata nu
esti mai singur ca in adolescenta. Si niciodata singuratatea nu e mai impunatoare si in acelasi timp mai
umilitoare, niciodata nu e mai contradictorie ca atunci. Poate din cauza asta orice adolescent isi cauta cu atata
inversunare o pereche, agatandu-se de oricine-i iese in cale, indragostindu-se de ideea de jumatate, de ideea de a
fi indragostit, iubindu-se in celalalt, mereu, pe sine: avar generos. O, nu, singuratatea, la varsta asta, nu-i o
treaba usoara. Sa stabilesti, iarasi si iara, un nou raport cu tine. Gandesti fara sa te fixezi pe ceva -gandire
flotanta, reverie si cosmarerie amestecate, stari imprevizibile, opuse si simultane. Gandesti doar privind.
Egoista, adolescentina singuratate, palpaind psihedelic Ondule sonore. Perdele fumurii Intre tine si lucruri.
Departate clopote tubulare. Departe, in imaginatie. N-ai nevoie de nimeni si de nimic. De aceea crezi ca-n
adevar Hyazinlh al lui Novalis n-avea nevoie de nicio Rosenbliite. Iara tovarasul de joaca, cu flori de trandafiri
si de rochita-randunicii in plete, nu-ntelegea nimic atunci cand ii spunea tanarului discipol din Sais: Tu,
visatorul, ai pornit-o pe un drum gresit. Asa nu vei ajunge departe. () Esti tanar inca, nu simti oare pulsandu-fi in
vine porunca tineretii? Si nu-ti inunda oare pieptul iubirea si dorul? Cum poti sta de unul singur? Natura sta ea
singura? De cel singuratic fug si bucuria si dorinta. () Numai printre oameni se impamanteneste duhul care, in
mii de culori, te napadeste prin toate simturile, te invaluie ca o nevazuta iubita. La ospetele noastre limba i se
dezleaga, sta in capul mesei si inalta cantarile cele mai voioase vietii. Nu-ntelegea nimic.
O camera goala si-un duh risipit in zeci de culori sau soarele palid al plictiselii -totuna. Ca o nevazuta
iubita sau un nevazut iubit, singuratatea ta te invaluie 15 ani. Ai colegi noi, niciun prieten, niciun dusman, nicio
fiinta care sa ti se opuna, care sa te faca sa fii si in afara ta. Nu stii ce e dragostea, dar te gandesti mereu la asta.
Esti singura si de-o trufie infioratoare. N-ai nevoie de nimeni. Cum te privesti din oglinda, seriozitatea ta te
intimideaza. O faptura inaccesibila, rece. Stai intre carti. Mama si tata sunt ultimele fiinte care ar putea sa
inteleaga ce se intampla cu tine. N-ai chef sa vorbesti cu ei. Fratele tau e un tanc nesuferit care nu stie decat sa
se zbenguie toata ziua, sa se joace ca descreieratul. Asculti in nestire Simfonia fantastica a lui Berlioz.
Tii un jurnal si n-ai ce sa scrii acolo.
Niste chestii foarte abstracte, peste care planeaza o caraghioasa megalomanie (si o la fel de caraghioasa
penitenta zilnica). Ai vrea sa dansezi, dar nu stii cum, ai vrea sa iubesti, dar n-ai pe cine, ai vrea sa vorbesti cu
cineva, dar n-ai ce spune. Esti vehement si paralizat. Irascibil si neprihanit. La panda si nauc. impaunat si
nenorocit. Corpul se ingrasa cu nepasare. Mintea tanjeste si ea dupa ceva. Plangi fara motiv, in timp ce rontai la
un colt de paine ca si cum ai roade mucava, pana ce maxilarul se inclesteaza. Pana ce totul devine o absurda
inclestare. Esti singur si piezis, adauga in mod reflex o componenta asa-zis educa/a din tine. Nedeslusit.
incordat si neutru. Lipsit, naibii, acolo, de orice revoir, vorba lui Baudelaire. Gandind la viitorul autentic. O
vraiste si-nainte.
Singuratate - sora buna cu vidul, singuratate netrebnica in care licare dulce prostia, singuratate trufasa care le
face sa te simti nemuritor (si mort, totodata) singuratate meschina, de inadaptat (inadaptat la tine insuti)."

S-ar putea să vă placă și