Sunteți pe pagina 1din 403

Despre semnele

vremurilor cele de pe urma:


Privegheati si credeti in Domnul
Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl caut. Cum aş putea să
nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului
Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.
Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin
iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să
Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul
meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.
Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.
Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer
mila Ta: revarsă asupra mea, a pă cătosului, harul Sfântului Tău Duh.
Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.
Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să
nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după
Dumnezeu.
Sfantul Siluan Athonitul

Colectie alcatuita de Andrei-Nicolae M.


si tehnoredactata cu ajutorul fratelui Andrei Buda

David a ieşit în întâmpinarea lor şi le-a zis: "De aţi venit cu pace,
ca să-mi ajutaţi, atunci să fie în mine şi în voi o singură inimă; iar de aţi
venit ca prin vicleşug să mă daţi vrăjmaşilor mei, atunci, cum nu este
prihană în mâinile mele, va vedea şi va judeca Dumnezeul părinţilor
noştri".
Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor) 12, 17

Oamenii răi nu pricep nimic din ceea ce e drept, iar cei ce caută pe
Domnul înţeleg tot.
Solomon 28, 5

Inima cunoaşte amărăciunile sale, iar un străin nu poate împărţi


bucuriile ei.
Solomon 14, 10

Lăudaţi-vă cu numele Lui cel sfânt! Să se bucure inima celor ce-L


caută pe El!
Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor) 16, 10

Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte


cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din
Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus.
Ioan 3, 7

Luaţi seama la ce auziţi: Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura;


iar vouă celor ce ascultaţi, vi se va da şi vă va prisosi.
Marcu 4, 24

Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având


totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun.
Corinteni 9, 8

Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are


şi ce are i se va lua
Matei 13, 12

Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-


au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.
I Corinteni 2, 9

Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci


vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel
vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul
păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.
Romani 6, 5-6

Prefata
Motto:

Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui.


Sfantul Siluan Athonitul

Aşa e cu Hristos.E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă,


nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i
cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit".
Parintele Nicolae Steinhardt

Vom sta lângă El, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată
puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse, cu moartea
îndreptată asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din
întreaga lume.
Parintele Iustin Parvu

Bucurie mare este sa Il simti pe Domnul. Si mare intristare este a vedea razboiul
impotriva Bisericii Vii ai Lui pornit cu inversunare la fel de puternic si din afara, dar si
dinauntru. Alcatuiesc aceasta colectie de texte din nevoia de Adevar, din grija pentru
semeni, din durerea, grija si frica pe care o am pentru pacatele mele si a tuturor semenilor
mei. M-am ingrijit de a-L gasi pe Dumnezeu neincetat, dar cautarea mea m-a dus de
multe ori in locuri mincinoase: desfrau, droguri, magie, practici orientale, delasare,
muzica, filme, idoli, filosofie, paganism. Am fost chiar si un aprig hulitor al Bisericii.
Mi-am facut chip cioplit din multe ale lumii acesteia si mai ales din mintea mea. Si ce e
si mai rau e ca am sfatuit la rau si pe altii. Revolta mea a plecat din nevoia de a Trai cu
adevarat, din nesuferinta pe care am avut-o dintotdeauna pentru ipocrizie, pentru
fariseism - cum s-ar putea numi mai bine si mai cuprinzator in termeni crestinesti.
Alergand prin tot felul de sfaturi necrestinesti, idolatre si pacatoase, am ajuns la randul
meu sa fiu ipocrit. Lovindu-ma peste tot de minciuna si prefacatorie, am renuntat la lupta
alegand cea mai proasta cale posibila: calea mea. M-am autoproclamat liber si astfel am
devenit sclav. Dar tu singur nu te poti face liber, ci numai Dumnezeu este Acela care te
poate elibera. Numai in Dumnezeu este Libertatatea. Altfel ajungi sa fugi ca cel
nelegiuit, care "fuge fără ca nimeni să-l urmărească" pe cand "dreptul stă
ca un pui de leu fără grijă. " (Solomon 28, 1) Insa indiferent de orice
nu m-am lasat a cauta Adevarul. Scopul meu a fost sa descopar
Iubirea. De mic copil indeletnicirea mea principala a fost aceea de a
gasi Iubirea. Nu o spun metaforic, acesta a fost din totdeauna scopul
meu principal in viata, nadejdea mea insetata si sincera. Si cu toate ca
am umblat si am cautat-o de cele mai multe ori exact acolo unde nu
trebuia, Dumnezeu s-a milostivit de sufletul meu si i s-a aratat lui si m-
a mangaiat cu Iubirea Lui. Mi-a aratat Bunul si Milostivul ca cel care
cauta, cu adevarat va gasi.
Ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate. Si pentru cele rele si pentru cele bune si
ca m-a rabdat in nestiinta si ticalosia mea nesuferita, caci cu adevarat am fost un hulitor
de Dumnezeu. M-a luat in mainile Lui si m-a condus acasa: adica chiar in El Insusi, in
Trupul cel Viu al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care este Biserica. Ii multumesc ca
m-a chemat catre El, caci ce altceva este cautarea noastra, decat Chemarea Lui cea
Sfanta, decat glasul Lui catre noi, decat dorul Lui cald si bun, pe care le sadeste tainic in
sufletul nostru spre a ne ridica catre El? Sa ne apere si sa ne povatuiasca pe toti. Doamne-
ajuta!

Ajuns in sanul Bisericii, m-a cuprins o mare bucurie. Dar in scurt timp am inceput
sa ma simt prigonit de acolo, chiar din interiorul ei. Rugaciunea si cautarile m-au invatat
sa nu mai am incredere in gandurile mele, ci mai cu seama sa urmez sfaturile Scripturii si
ale Sfintilor Parinti. Sunt tanar, am douazeci si cinci de ani, si mi-am propus sa ascult,
deasemenea, si pe cei mai batrani, oricare ar fi ei, mai ales dintre credinciosi, eu nestiind
aproape nimic despre cum sa ma comport in biserica. Cu durere o spun si cu grija si fara
nici o intentie de a judeca pe cineva pe nedrept, in scurt timp am inceput sa ma simt
prigonit de acolo, chiar din sanul Bisericii noastre. Povata - o spun inca de pe acum -
imi sunt cuvintele apostolului Pavel din Epistola catre Galateni:
Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei
duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând
seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită.
Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.
Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se
înşeală pe sine însuşi. Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare şi
atunci va avea laudă, dar numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul.
(Galateni, 6, 1-4)
Mai zice Sfantul Apostolul Pavel:
Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială,
îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi
îndelung-răbdători faţă de toţi.
(Tesaloniceni, 5. 14)
Rostul nostru in viata consider dupa toate cate ne invata Scripturile este sa slujim
Domnului, si prin Domnul aproapelui. Altfel zis, in viata "meseria" noastra este aceea de
a slavi pe Dumnezeu neincetat si de a ajuta pe aproapele nostru oricand, respectand cu
sfintenie oranduiala lasata noua de Mantuirul Hristos si de Duhul Sfant prin prooroci.
Toate acestea din iubire si cu nadejdea mantuirii.
Suntem trecatori pe acest pamant si nu traim aici spre a ne desfata, ci spre a ne
mantui. Nu suntem aici nici macar pentru a supravietui, nu aceasta ar trebui sa fie
principala noastra preocupare - supravietuirea, ci MANTUIREA. Stiti? E simplu: oricat
ne-am chinui sa supravietuim, pana la urma murim. Si abia apoi trecem in adevarata
viata. Noi suntem din fire nemuritori, Dumnezeu ne-a creat nemuritori, El este datator de
viata, nu de moarte, nu El a creat moartea, ci noi in cardasie cu vrasmasul, prin pacat.
Suntem aici sa incercam a spala acest pacat, nadajduind ca Dumnezeu in mila si iubirea
Sa nemarginite, ne va da mantuirea.
Dumnezeu e Iubire. Hristos e Iubire. Crestinismul e Iubire. Asadar, daca ne sta cu
putinta, se cuvine sa ajutam pe cei slabi (Fapte, 20, 35) si pe cat posibil sa ii trezim pe
cei fara de randuiala. A ajuta pe cei slabi nu inseamna doar a milui cu ceva pe unul si pe
altul, ci a-i sari in ajutor celui aflat la anaghie sau in nestiinta si cadere. De exemplu - fara
sa stiu - la inceputul credintei mele treceam tot timpul prin fata altarului pe acolo pe
unde are voie numai preotul si cei care se impartasesc. Iar cineva, cu blandete m-a
atentionat ca lucrul acela e o neranduiala si m-am bucurat, ca m-a ferit sfatul acela de un
pacat. Si am primit sfaturi bune si in legatura cu pacate mult mai mari, despre care eu nu
stiam ca sunt pacate si m-am bucurat, ca sfaturile celor care mi le-au dat cu bunavointa,
m-au pazit de pacate. E o datorie a noastra de a invata pe cel care nu stie si de a atentiona
pe cel care greseste, dar nu cu forta, ci numai cu blandete si iubire. Sa stam atenti, ca
Dumnezeu vorbeste prin oricine, chiar prin cei pe care ii credem vrasmasi, ne poate
Dumnezeu smeri si bine povatui. Asa ca sa nu uram pe nimeni!
Spuneam mai sus ca in scurt timp am ajuns sa fiu prigonit din biserica tocmai de
crestini, si chiar si de unii preoti. Mai ales de dragul acestora am inceput alcatuirea
acestei culegeri de texte, care vorbeste despre caderea crestinilor, despre falsii sau
pseudo-crestinii, despre ipocrizie, apostazie si erezie, intr-un cuvant de semnele
sfarsitului, mai ales asa cum apar ele tocmai in interiorul bisericii noastre. Multi dintre
cei "preadrepti" din biserica considera a da un sfat celui aflat in nevoie drept lipsa de
smerenie. Dar ce fel de smerenie este aceea care ucide? Ca langa noi si in fata noastra,
aproapele - si mai nou, foarte grav - ierarhul nostru, interpreteaza si manjeste Adevarul
pe care din Iubire l-a lasat Hristos-Dumnezeu, lumii spre a se mantui. Acei
"preacredinciosi" flutura tot timpul spre a se scuza, indemnul "Nu judeca si nu vei si
judecat." Adica stiti? - “Sa nu deranjam pe nimeni!”, nici chiar pe dracul.
Ce m-a pus pe ganduri este aceea ca ei nu sunt judecati, ci doar se vad a fi
judecati. Privind la vietile sfintilor si a cuviosilor nostri ortodocsi, nu am gasit pe nici
unul dintre ei sa se supere atunci cand chiar si o desfranata le arata pacatele si ii ajuta
spre indreptare (vezi Patericul). Nu stiu nici un sfant caruia sa i se releve ADEVARul de
catre oricine care sa strige sus si tare "Auzi, tu sa nu ma judeci pe mine, cine esti tu sa
judeci?". Tocmai acel lipsit de smerenie aduce acest argument in favoarea lui. Si tocmai
aceia dintre "dreptcredinciosi" care se supara la o incercare blanda si de multe ori plina de
emotie si compasiune de a-i atentiona (de exemplu ca nu e bine sa vorbesti in biserica),
tocmai aceia sunt cei mai fara de rabdare, tocmai aceia dau afara oameni din biserica pe
motiv ca sunt urat mirositori sau prost imbracati, tocmai aceia dojenesc si s-au instituit ca
un fel de politie a bisericii care te urmareste si te intimideaza sa nu faci ceva gresit,
tocmai aceia dojenesc fara rabdare si blandete. Saracutii! Sa ne rugam pentru ei, pentru
noi si pentru Biserica noastra.
Pentru ca se vorbeste in biserica mai ceva ca in piata, de uneori nu se aude nici
preotul; pentru ca nu exista - cel putin la oras - slujba bisericeasca facuta in liniste si
dupa randuiala; pentru ca se scurteaza slujbele si se modifica tipicul bisericesc dupa
interese lumesti; pentru ca preotii nu mai tin canoanele si oranduiala stramoseasca; pentru
ca episcopii si patriarhii incalca poruncile apostolesti si se inchina, roaga si chiar
impartasesc impreuna cu ereticii; pentru ca au ajuns moastele Sfintilor si Mucenicilor
care au murit pentru Adevarul credintei noastre sa fie donate ereticilor si apostatilor,
astfel ponegrind memoria Sfintilor Aparatori ai credintei noastre, amestecand adevarul
cu minciuna si incurajandu-i pe eretici in amagirea lor; pentru ca slujitorii bisericii
neputand sa-si infraneze poftele lor, le ingaduie si le admit pe acelea si credinciosilor,
tragand si pe altii o data cu ei catre iad; pentru ca in biserica troneaza superstitia si nu
credinta si din acest motiv, este in mare pericol si cel care vine pentru prima data in
biserica sa se murdareasca cu aceste practici pagane, indoilenice si uneori chiar
vrajitoresti s.a.m.d
Cel care vrea sa se roage si sa asculte slujba bisericeasca cu adevarat, nu o poate
face nicicum, caci in biserica nu e aproape niciodata liniste, nici macar cand biserica e
goala. Galagia e pricinuita tocmai de acelea - ca sunt cu precadere femei - care vin
primele, stiti, din evlavie - ca sa nu piarda nimic din slujba. Tocmai ele vorbesc pe
aproape intreg parcursul slujbei. Tocmai aceia care au o obsesie din a pastra oranduiala in
biserica, acei supercorecti - cum ii numea parintele Serafim Rose - dintr-o ravna
nesocotita fac mai multa zarva, decat ordine. Dragele de ele si dragii de ei, sa ne rugam
pentru sufletul lor. Pentru ca multi tineri care isi regasesc drumul catre Dumnezeu, se
simt pur si simplu alungati din biserica de acesti oameni, care in general se socot - se
pare - ca fiind deja mantuiti.
` E o certitudine ca daca ai nevoie de o mangaiere, de un sfat sau de un umar pe
care sa plangi, e mai bine sa eviti acesti "dreptcredinciosi" - care mai degraba te vor
certa, judeca si demoraliza, decat te vor sustine. Cand ai o asemena nevoie de sfat si
mangaiere, e mai bine - am observat - sa alergi catre cei mai pacatsi - saracii, decat spre
acei "preadrepti" si educati din biserici care se pare ca le-au aflat pe toate si nu mai au
rabdare cu aceia care sunt la inceputul drumului in credinta. Deobicei acei "preadrepti"
se dau drept exemplu pe ei insisi, adica stiti - calea lor, ei stiu cel mai bine. Cum am
putea sa stam nepasatori? Sa ne rugam pentru ei, si pentru noi si sa dam slava lui
Dumnezeu, ca nu o fac oamenii aceia din rautate, ci sunt saracii pacaliti de draci, aceasi
draci care pacalesc lumea intreaga si care m-au pacalit vreme indelungata si pe mine si
care daca, nu vom avea nadejde la Domnul inca ne vor mai pacali. Ca stiti? Principala
lege satanica este aceea de a face dupa cum te taie pe tine capul si din pacate observ ca
mare parte din viata mea am trait dupa aceasta minciuna si aproape toata lumea traieste
dupa aceasta lege "Eu stiu ce-i cel mai bine pentru mine" - ceea ce este o greseala imensa:
Cel ce îşi pune nădejdea în inima lui este un nebun, iar cel ce se
conduce după înţelepciune, acela va fi mântuit.
Solomon 28, 26
Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe
priceperea ta. Pe toate căile tale gândeste la Dânsul şi El îţi va netezi
toate cărările tale.
Solomon 2, 5-6

Deasemnea, sunt unii dintre "crestini" care isi mascheaza nevoia de a ura si de a
vorbi de rau prin atacuri mai mult sau mai putin violente asupra ereticilor si
ecumenistilor. Lor le convine razboiul acesta, sunt "crestini" care isi gasesc in acest
razboi scuza de a-si satisface nevoia de a fi rai, barfitori, pizmuitori si vorbitori de rau.
Adevarul trebuie aparat chiar cu pretul vietii, dar nu prin ura, ci prin iubire!
Zice clar Mantuitorul: "Şi de-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l
mustră pe dînsul între tine şi între el singur; deci, de te va asculta, ai
dobîndit pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine
încă pe unul sau doi, ca prin gura a două sau a trei mărturii să stea tot
graiul. Iar de nu-i va asculta pe ei, spune-l soborului; şi de nu va
asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş."
Matei, 18, 15-17
"Să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş" nu-nseamna insa a-l ura! Si
spun aceasta bazandu-ma pe intreg textul evanghelic. Sa-ti fie ca un
pagan si vames, adica sa te feresti de invataturile lui murdaritoare, de
comportamentul lui stricacios, sa te feresti de el la o adica, dar nu sa-l
urasti, ci sa-l rabzi si sa-l iubesti si sa te rogi pentru mantuirea lui, ca n-
ai fi tu mai drept decat bunul Dumnezeu, care zice "numai al Meu este
a razbuna". Daca e numai al Lui, atunci nu te baga. "Sa iubesti pe
aproapele tau ca pe tine insuti" nu e un indemn fratilor, e o PORUNCA.
Nu e - dupa cum observa si parintele Arsenie Papacioc - un sfat, o
povata, e PORUNCA DUMNEZEIASCA. Dar lumea a uitat aceasta, din
pacate. Iata textul Evangheliei sa ne aduca aminte si sa ne bage in
simtiri:
Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea
şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.
Matei 22, 36-40
Mantuitorul n-a vorbit doar de prieteni, de cei de aceeasi de credinta cu noi, de cei
care ne convin, ci de toti semenii. In prima porunca se vede clar sa aparam Adevarul cu
orice chip, dar mai ales sa-l iubim cu orice chip, sa nu ne plecam in nici un chip ereziilor
si apostaziilor - si deci apostatilor sau ereticilor - dar sa-i rabdam! Sa nu ne rabunam noi
pe ei, ci sa ne rugam pentru trezirea lor din minciuna, ci sa nu-i incurajam in nici un fel
in greseala lor, ci cu blandete si iubire, prin modul nostru de viata si comportament si
trairea noastra mai ales - nu doar prin vorba desarta - sa incercam a-i trezi din amagirea
lor. Ca sa indeplinesti a doua porunca, e neaparat sa o indeplinesti si pe prima: iubeste
"pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot
cugetul tău" si mai departe te va invata Iubirea ce sa faci, adica sa-ti
iubesti aproapele, chiar si pe acela care e vrasmasul tau. Degeaba zici
ca iubesti pe Domnul, daca tu urasti pe aproapele tau, nu faci decat sa
te minti singur. Iar de nu credeti, iata ce spune Mantuitorul:
Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Eu
însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste
obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu
tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi
o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce
voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.
Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe
vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi
pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru
cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din
ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi
trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe
cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi
lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au
nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este.
Matei 5, 38-48
Cu aceste ganduri am pornit la alcatuirea colectiei pe care sper ca o veti citi,
colectie adunata din cuvintele multor Sfinti si cuviosi ai Bisericii nostre ortodoxe. Nu
am grija de Biserica noastra, ca stiu ca nici portile iadului n-o vor putea birui, dar am
grija de crestinii nostri care o manjesc si o interpreteaza dupa bunul lor plac, spre a-si
scuza pacatele si ratacirile lor. O spun cu dragoste si mare grija, pentru ca stiu cum
actioneaza acest drac al nesupunerii, ipocriziei si minciunii - ca am trait cu el atata timp
din pacate si cine stie daca nu voi mai cadea, de nu voi nadajdui si de nu ma va tine
Domnul. Minciuna si ipocrizia, fatarnicia si prefacatoria sunt la ele acasa in aceste
timpuri horatatoare chiar in sanul bisericii. O, Doamne! Dumnezeu sa ne ierte si sa ne
pazeasca!
Sper sa fie un cadou placut, de invatatura si mangaiere aceasta culgere pentru toti
cei care o vor citi si sper ca vor ajuta pe aceia sa dea slava lui Dumnezeu si sa deschida
ochii. Doamne ajuta.

Cuvant de inceput
Ca o introducere, ca o a doua prefata voi prezenta cateva aspecte pregatitoare
pentru lectura acestei carti, care - cred eu - ar putea fi de mare ajutor. Aceasta introducere
este formata din cuvintele teologului contemporan Danion Vasile, culese si sistematizate
de mine pe diferite teme, spre a putea fi cu usurinta asimilate de cititor si sprea a ilustra
cu mai mare usurinta scopul acestei culegeri de cuvinte duhovnicesti. Cuvant de inceput
voi pune pe acela a unui mirean contemporan care a sesizat foarte bine:
"Sunt multe persoane care, desi credincioase, cand aud despre profetii si despre
semne ale sfarsitului incep “sa strambe din nas”, sa zambeasca sceptic si condescendent
sau, dimpotriva, sa aiba un impuls de agresivitate nestapanita: ii enerveaza si ii
deranjeaza atat de tare subiectul incat nici nu suporta sa citeasca vreun rand sau sa auda
vorbindu-se despre el, chiar daca se pune problema sa asculte marturia vreunui sfant
parinte, nicidecum a vreunui prezicator inflamat si dubios. Iar daca totusi iau la
cunostinta de astfel de marturii sau profetii, cauta in tot chipul sa le relativizeze, sa le
rastalmaceasca, sa spuna ca e vorba de niste “interpretari” si sa inceapa, de fapt, sa dea ei
insisi propriile interpretari (“linistitoare”) la pasajele scripturistice referitoare la vremurile
de pe urma si sa-i acuze pe cei care le transmit mai departe de cele mai grele boli
sufletesti. In acelasi timp, tot mai multi oameni constientizeaza ca se petrec in mod
precipitat lucruri din ce in ce mai grave si mai anormale la scara globala, ca lumea o ia
razna tot mai mult si mai mult, iar in biserica (la nivel oficial, mai ales) evolutiile in
directia apostaziei sunt tot mai pregnante si mai ingrijoratoare."

Danion Vasile

M-a întrebat cineva: „Cum de ai curajul să scrii atât de mult?”. Zic: „Am
curaj, pentru că eu n-aş putea să fac nimic prin propriile mele puteri şi,
cu cât sunt mai slab, cu atât mai mult mă bucur, că, dacă va ieşi ceva,
o să iasă pentru că a rânduit Hristos”. adică asta este, aici este
puterea noastră, că nu suntem tari, că de fapt suntem tari prin Hristos.
Dacă am fi tari doar prin noi înşine, am ţine cu dinţii de tăria noastră,
dar, aşa, ştim că Hristos ne dă viaţa; astea nu sunt vorbe goale, şi nu
vi le spun ca pe ceva ce am citit şi eu prin alte cărţi, ci vi le zic pentru
că aşa a rânduit Dumnezeu să cunosc Ortodoxia şi-mi doresc să o
cunoască şi alţii.

Atitudinea Crestinilor fata de semnele sfarsitului si semnele venirii lui Antihrist

Sfântul Chiril al Alexandriei a spus aşa: „E mai bine să nu se petreacă


semnele lui Antihrist în zilele noastre”. În ceea ce priveşte atitudinea
faţă de semnele sfârşitului şi semnele venirii lui Antihrist, putem
constata cu toţii că există trei direcţii, trei tendinţe. Una este cea a
oamenilor care, iubitori de sine, deşi merg la biserică, îşi doresc să aibă
parte de o viaţă cât mai tihnită, cât mai comodă, şi încearcă să ignore
apostazia contemporană; încearcă să nu ţină seama de legalizarea
păcatelor împotriva firii şi de prezentarea lor ca nişte lucruri normale;
încearcă să nu ţină seama de profeţiile unor sfinţi şi cuvioşi care au
vorbit despre sfârşitul lumii. Şi ţin cu dinţii de tihna lor lumească.
O a doua tendinţă, mult mai periculoasă, este cea a ortodocşilor
care, luând ca model diferitele secte apocaliptice, nu au în cap decât
cuvinte ca: „Vine sfârşitul lumii, pregătiţi-vă, speriaţi-vă, îngroziţi-vă,
că va fi jale!”. Şi se lasă prinşi de un duh de tulburare pe care au
sentimentul că trebuie să-l transmită tuturor. Ba încă îşi imaginează că
fac aceasta din insuflarea lui Dumnezeu şi consideră că e o poruncă
dumnezeiască să trâmbiţeze în stânga şi în dreapta că ortodocşii
trebuie să tremure de frică pentru că îl vor prinde pe Antihrist. Voi mai
reveni asupra acestei tendinţe.
În timp ce Sfântul Chiril ne spunea că ar fi bine să nu se petreacă
semnele lui Antihrist în vremurile noastre, Sfântul Ioan de Kronstadt
spunea despre sfârşitul lumii: „Da, vremea e aproape. Dacă Apostolii
au vorbit despre apropierea ei, noi putem spune cu siguranţă că
sfârşitul bate la uşă.” Iar Sfântul Nicolae Velimirovici, ierarhul care a
fost canonizat de Sinodul Bisericii Serbiei nu cu multă vreme în urmă,
spunea următoarele lucruri: „Vedem şi noi multe semne care au fost
prezise de Domnul Iisus, nu suntem orbi. Asta însă nu ne dă dreptul să
hotărâm ziua sfârşitului lumii şi, cu atât mai puţin, să ne dorim
înmulţirea răului în lume, căci, o dată cu înmulţirea răului, se
înmulţeşte şi numărul nedrepţilor ce-şi pierd sufletul, iar noi, ca fii ai lui
Dumnezeu, trebuie să dorim ceea ce doreşte şi Părintele nostru Ce-
resc, şi anume ca toţi oamenii să se mântuiască. Marea nu are decât
să se clatine, pământul să se cutremure şi stelele să cadă, noi trebuie
să stăm fără tulburare, încrediţându-ne voii celei bune a Făcătorului şi
dorind binele tuturor făpturilor omeneşti”.
Iată atitudinea echilibrată a Sfâtului Nicolae Velimirovici, iată
atitudinea echilibrată pe care ar trebui să ne-o însuşim şi noi. „Vedem
semnele sfârşitului lumii”, spunea Sfântul Nicolae în secolul trecut, iar
noi astăzi vedem încă şi mai multe semne.
Este adevărat că, văzând semne cum (...), unii ortodocşi cad iarăşi
în înşelare tipic sectară şi se apucă să facă tot felul de calcule precise
privitoare la data sfârşitului lumii: „Peste cinci ani vine sfârşitul”. Sau:
„Mai sunt câţiva ani şi cu siguranţă îl vom vedea pe Antihrist. În cinci
ani, maxim”.
Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că, dacă
vor îndrăzni unii ortodocşi să facă astfel de calcule precise - să-şi
expună învăţăturile public, în conferinţe sau cărţi - vor fi nevoiţi ca,
peste 15-20 de ani, să modifice cărţile pe care le-au scris, aşa cum au
făcut diferitele secte care au tot anunţat cu disperare data sfârşitului
lumii.
Nu este în duhul Ortodoxiei să spună cineva: „Apocalipsa vine peste
15 sau peste 20 de ani, ori mâine sau răspoimâine”. În acelaşi timp,
însă, este în duhul Ortodoxiei să observăm şi noi semnele apropierii
sfârşitului, să ţinem cont de aceste semne şi să ne întărim în credinţă,
să luăm putere pentru a rezista prigoanei de astăzi. Pentru că nu este
nevoie să vină Antihrist ca unii ortodocşi să se lepede de credinţa lor.
Se leapădă de Hristos toţi cei care trăiesc în patimi, toţi cei care se
leapădă de Biserică pentru a trăi după propriile pofte.
Un creştin a venit la avva Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Mă tem că
va veni Antihrist”. Şi avva Paisie l-a întrebat: „O fi oare mai înfricoşător
decât diavolul? Sfânta Marina s-a bătut cu diavolul, Sfânta Justina a
izgonit dracii, atâţia şi-atâţia sfinţi s-au luptat, ori faţă către faţă, ori
prin rugăciune, cu puterile întunericului. Şi le-au biruit”.
Nouă, creştinilor, ar trebui să ne fie străină teama şi disperarea
că Antihrist va veni. Trebuie să ne fie teamă de căderile şi de patimile
noastre. Dacă noi vom cădea în patimi, ne lepădăm de Hristos până să
vină Antihrist. Iar dacă noi vom merge pe calea virtuţii, vom merge şi
dacă va veni Antihrist.
O creştină m-a întrebat: „Şi care-i punctul tău de vedere în
această privinţa? Ce-o să spui la conferinţă?”. I-am spus: „Eu nu am un
punct de vedere personal asupra acestui subiect. Pentru că într-o
problemă atât de importantă, sau în orice problemă bisericească,
punctul meu de vedere nu are aproape nici o valoare. Trebuie să
înţelegem care este cugetul Bisericii, trebuie să înţelegem cum vede
Biserica o problemă sau alta, şi noi să încercăm să ne însuşim acest
punct de vedere, înţelegând că Biserica nu este altceva decât o şcoală
a adevărului”.
Ar fi absurd să vă vorbesc despre învăţătura ortodoxă, despre
venirea Antihristului, dacă nu aţi şti că învăţătura Bisericii nu este
altceva decât adevăr, de la un capăt la altul. Noi ori înţelegem că
învăţătura Bisericii este adevăr, şi încercăm să cunoaştem acest
adevăr, ori credem că învăţătura Bisericii e adevăr amestecat cu
minciuna – şi atunci e lesne de înţeles de ce ne permitem să extragem
din predanii numai atât cât îi convine raţiunii noastre neputincioase.
Numai că cei care nu înţeleg că în Biserică se află - în plinătatea sa -
adevărul nu vor putea înţelege aşa cum trebuie nici una dintre
învăţăturile Bisericii, nici una dintre hotărârile Sfintelor Sinoade şi, cu
atât mai puţin, delicata învăţătură despre sfârşitul lumii.

SEMNELE

Trăim cu viteză maximă într-o societate apostată, trăim în plină


hăituială… După ce o să vă căsătoriţi şi-o să aveţi familie, o să vedeţi
câtă alergătură e. Vrăjmaşul vrea să nu avem linişte. Vrea să trăim în
aceeaşi viteză cu lumea asta. Şi Hristos vrea exact reversul.

Intrare a femeilor în Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului.

„Parlamentul european cere ridicarea interdicţiei care împiedică accesul


femeilor pe Muntele Athos din Grecia, zonă geografică de 400 km2,
unde accesul acestora este interzis în virtutea unei decizii luate în anul
1045, de către călugării celor 20 de mănăstiri ale regiunii, decizie care
violează astăzi principiul universal recunoscut al egalităţii genurilor, al
non-discriminării, ca şi legislaţia comunitară asupra egalităţii, precum
şi dispoziţiile relative la libera circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii
Europene”.
Înainte ca această pretenţie să devină oficială în luna ianuarie a
anului 2003, acum vreo doi sau trei ani, din rânduiala lui Dumnezeu
am ajuns în Sfântul Munte şi am vorbit cu mai mulţi părinţi care erau
foarte frământaţi de această problemă. Şi ei spuneau clar: „Dacă
femeile intră aici, vine sfârşitul lumii. Aşa ne-au învăţat bătrânii noştri,
aşa au profeţit sfinţii noştri, care erau făcători de minuni, cuvioşi,
asceţi sau nebuni pentru Hristos”.
Duşmanii Ortodoxiei ar vrea să poată demonstra că astfel de
profeţii - în care se face legătura dintre intrarea femeilor în Athos şi
sfârşitul lumii - ar fi falsificate. Numai că, în Sfântul Munte Athos,
înţelegerea acestei grozăvii nu diferă de la o mănăstire la alta sau de
la vreun schit la altul. Dacă cei care afirmă că vor binele grecilor vor
face acest pas, vor lovi în ceea ce are mai sfânt Ortodoxia. Nu se poate
ca ei să ne spună că ne iubesc, că ne respectă credinţa, că ne respectă
cultura, şi să calce în picioare Sfântul Munte.

(Pe avva Paisie Aghioritul) l-a întrebat un creştin: „Pentru ce întârzie


sfârşitul lumii?”. Şi răspunsul primit este foarte important: „Întârzie din
pricina ta şi a mea”, şi putem înţelege deci că şi a mea, şi a ta, şi a ta,
şi a ta şi din pricina noastră. De ce? „Ca să dobândim o stare duhovni-
cească bună. Dumnezeu încă mai rabdă, pentru că, de se va întâmpla
acum, ne vom pierde amândoi.” Adică, Dumnezeu nu va îngădui să
vină vremea sfârşitului înainte ca fiii Bisericii să fie pregătiţi; fiii
Bisericii vor înţelege că se apropie vremurile.
Este adevărat că Hristos va veni ca un fur; asta înseamnă că nu va
şti nimeni nici ziua, nici ceasul, dar semnele le vom cunoaşte. A fost
întrebat avva Paisie dacă ne vor impune pecetluirea cu semnul fiarei.
Şi a răspuns: „Politeţea lor nu va ajunge până acolo. Vor fi politicoşi,
pentru că vor fi europeni, vor arăta că sunt la înălţime. Nu îi vor chinui
pe oameni, dar omul nu va putea trăi dacă nu are pecetea. Vor spune
ei: «Fără pecete, vă chinuiţi. Dacă aţi fi primit-o, nu aţi fi trăit aşa de
greu». Nu se vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari, dacă vor
avea”.
Să observăm însă faptul că deşi slujitorii Satanei vor fi politicoase
şi nu vor impune oamenilor să primească pecetea, totuşi cei slabi în
credinţă nu vor rezista unei astfel de ispite, pentru că au fost învăţaţi
cu o viaţă comodă pe care Antihrist le-o va oferi numai dacă i se vor
închina lui.
Cât de uşor este pentru oamenii care nu se gândesc la sfârşitul
lumii să-şi imagineze că va veni o eră de împlinire, o eră de dragoste,
de înfrăţire între toate popoarele şi religiile, o eră în care va domni
pacea, o adevărată nouă eră, New Age, în care omul va ajunge la
maturitatea spirituală, creştinii vor spori duhovniceşte şi vor avea tot
felul de harisme… Dar sfinţii Bisericii ne atrag atenţia asupra faptului
că a aştepta o Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ este o mare
rătăcire.

Promovarea desfraului si decadentei in scoli. Toleranta fata de pacat si libertinajul

Citind programa Ministerului Educaţiei şi Cercetării despre Educaţia


pentru sănătate, m-am întristat foarte tare. Am încercat să văd şi eu
CD-ul recomandat de minister, ca să-mi dau seama ce vor învăţa copiii
mei în şcoală, şi am constatat că Ministerul Învăţământului îşi doreşte
ca fiii noştri, peste ani de zile, la ora de educaţie pentru sănătate, să
vadă organe sexuale masculine şi feminine. Materialul Ministerului
Învăţământului nu este făcut ca să aibă un caracter strict informativ, ci
este făcut în aşa fel încât să le fie stimulată curiozitatea elevilor.
Întrucât bănuiesc că unii dintre voi nu ştiu exact ce anume prevede
programa respectivă, este mai firesc să vă dau detalii precise
privitoare la această programă.
Auziţi ce vor aceştia să înveţe copiii noştri în şcoli: „Se pare că
sexul oral genital este mai frecvent întâlnit la persoanele civilizate, cu
o igienă personală ridicată, precum şi la cuplurile homosexuale”. Vreau
să fac o mică paranteză: deci, dacă nu-l practicăm, înseamnă că nu
suntem persoane civilizate. „Poziţiile în care este practicat sunt cele
mai variate, mai cunoscută fiind poziţia «69»”, care este descrisă cu
amănuntul în programa respectivă.
Preferinţa multor cupluri pentru sexul oral genital este motivată de
faptul că reprezintă o modalitate de a avea relaţii sexuale, fără riscul
apariţiei unei sarcini, precum şi un mijloc de a ajuta bărbatul în a
obţine erecţii, iar pentru femeie, de a avea relaţii sexuale fără a-şi
compromite virginitatea.” Deci fetiţele, fetele noastre or să afle că pot
rămâne fecioare, fecioria va fi la locul ei, trebuie doar să
lucreze în altă parte.
Ascultaţi cu atenţie, şi închei acest citat blasfemiator, dar care
este strâns legat de tema conferinţei noastre. „Considerat ca o relaţie
din sfera normalului de către sexologi, şi apreciat de către cei care-l
practică, sexul oral genital este condamnat în continuare de anumite
persoane sau grupuri populaţionale – auziţi de ce! – din cauza criteriilor
moral-religioase sau, pur şi simplu, din cauza lipsei de experienţă.”
Adică, va trebui ca fiii noştri să aibă mai întâi puţină experienţă şi abia
apoi să îşi formeze un punct de vedere.
Este trist, însă, că oamenii care trebuie să se ocupe de educaţia
copiilor noştri dau dovadă de atâta „respect” faţă de valorile creştine şi
vor să ne distrugă fiii. Satana şi-a dat seama că dacă astăzi îi va
îngenunchea pe copiii noştri, mâine copiii îl vor chema pe Antihrist.
Spunea Sfântul Ignatie Brianceaninov că Antihrist nu va veni de capul
lui. Antihrist va veni pentru că lumea îl va chema. Va fi o foame după
Antihrist, o foame după minunile sale, după bunăstarea materială pe
care o va da, va fi o foame după liniştea socială pe care o va aduce.

Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna, care este doctor în psihologie – a


predat la Princetown şi la Harvard – spune aşa: „Fraţilor! Ştiţi cum stau
lucrurile cu punctul de vedere al psihiatrilor în privinţa
homosexualităţii? S-au adunat în America toţi psihiatrii şi au ajuns la
concluzia: «Homosexualitatea este boală!». Asta au spus-o marea
majoritate a psihiatrilor. În momentul în care organizaţiile de
homosexuali au făcut presiuni asupra psihiatrilor, s-au adunat iarăşi
psihiatrii, iarăşi au deliberat, s-au făcut presiuni chiar în timpul votului
(ne atrage atenţia Prea Sfinţitul Hrisostom) şi au decis: «Nu este
boală!»”. Adică eu, arătând o carte, spun astăzi: „Aceasta este o
carte”. Mâine vine cineva şi-mi dă cu ceva în cap şi mă determină să
spun: „Nu, de fapt este un portmoneu”. Înţelegeţi? Lucrurile stau
extrem de delicat. Campaniile pro-homosexualitate, bine plătite, bine
finanţate, bine organizate, reprezintă una din mâinile Antihristului.
Trebuie să ne dăm seama că legalizarea păcatului, înlocuirea virtuţii cu
păcatul şi considerarea păcatului ca ceva firesc este o treaptă pe care
oamenii, o dată ajunşi, vor deveni ca animalele şi-l vor chema pe
Antihrist.
Unii fac anumite păcate pe care le consideră acceptabile.
Masturbarea e unul dintre acestea. Am citit, nu mai ţin minte exact,
dar după unele statistici peste 70% dintre femei se masturbează, şi
parcă la bărbaţi procentul este mai mare; bănuiesc că sondajele res-
pective fuseseră făcute asupra femeilor necreştine şi asupra bărbaţilor
necreştini; pentru că fiecare creştin ar trebui să se lupte cu această
patimă. Cu toate acestea, aflăm că acest păcat e făcut pe scară largă.

Pecetluirea cu numarul fiarei

La întrebarea: „Care vor fi paşii?”, (avva Paisie Aghioritu) răspunde:


„Încet, încet, după cartelă şi buletin de identitate, adică după îndosari-
ere, vor înainta în mod viclean la pecetluire. Vor sili, prin diferite
mijloace viclene, pentru ca oamenii să primească pecetea pe frunte
sau pe mână”.
am citit o mărturie a unui om care afirma că a lucrat pentru unul
din marile guverne ale lumii; era doctor şi se ocupa de implanturile în
trupul omenesc, şi spunea: „Am realizat implanturi fiind convins că
facem acest implant spre binele oamenilor. În etapa finală trebuia găsit
locul, în trupul uman, în care ar fi trebuit să se facă implantul, astfel
încât să nu aibă nevoie de baterii, ci să funcţioneze cu energia
organismului”. Şi după ce a studiat care sunt locurile ideale în care s-ar
putea implanta un astfel de microcip, cei de la secţia respectivă au
spus: „pe frunte şi pe mână”. Şi atunci, cercetătorul în cauză şi-a dat
seama că lucrase pentru uneltele Antihristului. A părăsit serviciul, a
scris mărturisirea fărădelegii sale şi s-a retras. Mulţi vor crede că astfel
de declaraţii nu au nici o valoare. Alţii, însă, îşi vor da seama că o
astfel de declaraţie se intersectează cât se poate de clar cu învăţătura
Cuviosului Paisie. Părintele continuă: „Vor forţa astfel lucrurile şi vor
spune: «Vă veţi mişca numai cu cartele». banii se vor desfiinţa. va da
cineva cartela la magazin şi va cumpăra şi vânzătorul va lua banii din
bancă”.
E ceva rău în cartele? Să ne dăm seama de un lucru: există
oameni care stau departe de Biserică şi judecă lucrurile din alt punct
de vedere decât noi, creştinii. Dacă n-am fi creştini, şi noi ne-am dori
cartele, pentru că e un sistem cât se poate de simplu şi nu are nimic
rău în sine. Putea exista un sistem de cartele şi chiar de microcipuri
care să nu aibă nimic rău în el însuşi. Puteau să existe cartelele doar
aşa cum se folosesc în prezent: pentru a face cumpărături, pentru una,
pentru alta, şi atât. Numai că de la cartela simplă se va ajunge la
cartela implantată, şi, daţi-vă seama, necreştinii, necredincioşii vor
cere implanturile, aşa cum unii le şi cer deja.
Poate aţi auzit că sunt locuri deja, în America, în care oamenii au
posibilitatea de a-şi pune astfel de implanturi. De ce o fac? Să nu fi fost
creştin şi să ştiu că vor pleca copiii mei în cine ştie ce excursie, într-un
loc în care s-ar putea rătăci, şi să ştiu că aş avea alternativa de a le
pune microcipul ca în cazul în care s-ar pierde să-i găsesc prin satelit,
mi s-ar părea o prostie să nu le pun copiilor microcipul. Aşa cum foarte
mulţi deja pun microcipuri la câini şi la alte animale. Raţionamentul e
practic: dacă vecinul îmi fură calul, eu văd prin satelit unde e calul şi
exact în satul ăla mă duc şi iau calul şi gâtul vecinului!
Deci noi nu trebuie să ne înfierbântăm, să ne încrâncenăm şi să
spunem: „Sunt handicapaţi cei care vor microcipuri!”. Dacă nu
credeam în Dumnezeu şi nu eram creştin, mi s-ar fi părut o prostie să
nu îmi pun microcip.
Să vă fie clar de ce mulţi vor vrea pecetluirea: „este cât se poate
de practică, nu implică nimic rău”, din punctul lor de vedere.
Problema care e? Problema e că în momentul în care se va face
această pecetluire, se va face cu semnul fiarei. Şi pentru necredincioşi,
semnul fiarei va fi o joacă; vedem în tot felul de filme că eroii au nume
de demoni, sau ştiţi cu toţii de parfumul lui Banderas, Diavolo. Oamenii
obişnuiţi să ia în râs astfel de nume o să-şi pună 666! Ei, şi? Puteau, în
egală măsură, să-şi pună pe frunte sau pe mână icoana cu Mântuitorul,
că la fel de tare i-ar fi interesat, înţelegeţi? Ei vor şti că au banul
asigurat, că au masa asigurată, că au stomăcelul plin, şi gata! Nu îi
interesează altceva.
Problema va fi însă pentru creştini. Părintele Paisie continuă: „Cel ce
nu va avea cartelă nu va putea nici vinde, nici cumpăra. Pe de altă
parte, vor face reclamă sistemului perfect al pecetluirii cu raze laser cu
6-6-6, pe mână sau pe frunte, care nu se va vedea la exterior. În
acelaşi timp, la televizor vor arăta că cutare a luat cartela cutăruia şi i-
a luat banii din bancă, şi vor spune mereu: «Mai sigură este pecetluirea
cu raze laser, pe mână sau pe frunte, pentru că numai deţinătorul îşi
ştie numărul lui. Pecetluirea este sistemul perfect. Celălalt nu-ţi va
putea lua nici capul, nici mâna şi nu-ţi va vedea pecetea»”.
Zice aşa părintele Paisie: „Şi nu numai când dăm, dar şi când tre-
buie să luăm ceva, să nu ne gândim la noi înşine, ci să căutăm
totdeauna ce odihneşte celălalt suflet. Să nu existe înlăuntrul nostru
nesaţ, să nu avem gândul că suntem îndreptăţiţi să luăm oricât vrem şi
să nu rămână nimic pentru celălalt”. Am încheiat cu citatele din
Părintele Paisie, rugându-vă să fiţi atenţi asupra ultimei idei: dacă vom
fi învăţaţi cu măsura, vom rezista. Dacă vom învăţa să ne iubim
aproapele şi să îl ajutăm după putere, ne va fi mai uşor să rezistăm în
vremurile de prigoană.
Oamenii politici pretind că vor să aducă Împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ prin bunăstare, pace, fericire. Ce altceva aţi vrea să aducă?
Iadul?
E clar că oamenii politici care nu au credinţă în Iisus Hristos şi care
nu ştiu că vor învia nu pot înţelege perspectiva creştină asupra vieţii.
Ar trebui să mai ţinem seama de o implicaţie a acestei situaţii: cei
care ne conduc nu sunt cu nimic mai buni sau mai curaţi la suflet decât
restul oamenilor. Nu sunt nişte repere morale. Dacă statistica spune că
un anumit procent din populaţie duce o viaţă păcătoasă, este firesc ca
cei care ne conduc să aibă aproximativ aceeaşi rată a moralităţii. Ar fi
ciudat ca dintr-un popor de oameni iubitori de păcat să răsară numai
guvernanţi sporiţi în viaţa duhovnicească. Şi, dacă mulţi guvernanţi
sunt iubitori de păcat, nu este de mirare că unele dintre legile pe care
le dau – şi în mod special cele care au implicaţii morale importante
pentru viaţa poporului - sunt într-o măsură mai mică sau mai mare
potrivnice învăţăturilor lui Hristos. Să judecăm lucrurile ca nişte copii,
folosindu-ne de regula de trei simplă: dintr-o sută de oameni şaptezeci
cad într-un anumit păcat, şi din această sută se aleg cei care or să dea
hotărâri pentru toţi. Or să dea şi pentru creştini. Şi ajungem la
concluzia că ne conduc şi ne vor conduce oameni care trăiesc în
patimi, oameni care afirmă că ne vor binele; dar binele pe care-l
doresc ei va fi diferit de binele pe care-l înţelegem noi. Şi oamenii
aceştia, învăţaţi cu patimi, nu au cum să ia hotărâri care să ne fie
nouă, cu adevărat, de folos. Repet: vedeţi cazul Sfântului Munte Athos.
Despre Serbia, nu mai zic. Prigoana anticreştină, pornită din Occident
de iubitorii de democraţie, a atins culmea prin distrugerea atâtor
mănăstiri, biserici şi catedrale.

Caderea si fariseismul (ipocrizia) crestinilor

A fost un simpozion „Părintele Serafim Rose”, şi a trebuit să-i prezint


viaţa şi învăţăturile. Nu era corect din partea mea să trec cu vederea
faptul că părintele Serafim Rose a fost prigonit de către un ierarh. A
fost prigonit aşa cum fusese prigonit şi părintele său duhovnicesc,
Sfântul Ioan Maximovici - făcătorul de minuni din San Francisco.
Precum ştiţi, Sfântul Ioan a fost adus în tribunal, în proces civil. El, care
vindeca bolnavi prin rugăciune încă din timpul vieţii, el, care făcea
mulţime de minuni, a fost chemat la tribunal de către unii ortodocşi
care erau duşmani ai Bisericii.
Pentru că prezentasem câteva amănunte de genul acesta, la
partea cu întrebările, un părinte a spus la un moment dat: „Danion
Vasile n-a vrut să fie anticlerical în ceea ce a spus, dar…” şi a con-
tinuat, iar pe mine m-au durut cuvintele sale. Şi m-am frământat
câteva ore din cauza asta. Am fost anticlerical, fiind obiectiv? Era mai
corect să trec cu vederea faptul că părintele Serafim a fost prigonit aşa
cum a fost prigonit şi Sfântul Ioan Maximovici?
La Mănăstirea Radu Vodă, unde au fost aduse moaştele Sfântului
Ierarh Nectarie, celălalt mare făcător de minuni al secolului XX, la
Vecernia dinaintea praznicului Sfântului Nectarie am ţinut o predică, un
semn de mulţumire pentru că sfântul m-a ajutat (a doua zi urma să fie
botezată fetiţa mea, Nectaria). Mi-am dorit tare mult să predic atunci şi
am predicat. După predică mi-a zis cineva: „Nu-i frumos că ai amintit
faptul că l-au prigonit alţii, că l-a prigonit Patriarhul Sofronie al
Alexandriei, trebuia să treci cu vederea asta”.
Să ne întrebăm oare ce-ar fi să ne apucăm acum să modificăm
noi Vieţile Sfinţilor, să dăm nişte variante giorno, ca să nu supere pe
nimeni, şi apoi să dăm ochii cu sfinţii, la Judecată. Mi-ar fi foarte frică!
Despre subiectul căderii unor clerici voi vorbi cu inima strânsă. Vă
rog să mă credeţi că-i iubesc din tot sufletul meu atât pe preoţii, pe
ierarhii contemporani cu viaţă sfântă, cât şi pe toţi sfinţii şi pe cuvioşii
Bisericii care au urcat treptele ierarhiceşti. Sunt convins că cine dă cu
barda în preoţi şi-n ierarhi, dă cu barda în Biserică. Totuşi, Părintele
Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că între lucrările
diavoleşti în secolul XX a fost compromiterea unei părţi din conducerea
Bisericii. Unii ierarhi veneau la adunările ecumenice şi spuneau: „Staţi
liniştiţi, fraţilor, în Rusia e linişte. Staţi liniştiţi, fraţilor, în Rusia se face
închisoare numai din motive politice”.
Intreb: este oare acesta un capitol care a răsărit în istoria Bisericii abia în
secolul XX? Ia gândiţi-vă! Dacă citim Vieţile Sfinţilor, vedem că au
existat ierarhi şi preoţi nevrednici încă de la începutul Bisericii, Iuda
fiind exponentul lor de vază.
Vedem deci nu numai faptul că au existat ierarhi prigoniţi încă din
primele secole, ci şi că au existat ierarhi care au luat tronul arhieresc
prin mijloace mai puţin sau chiar deloc binecuvântate. Dar vedem şi că
până la urmă lucrarea diavolului nu a biruit lucrarea dumnezeiască.
Da, există motive de sminteală, motive de poticnire. Dar cine vrea să Îl
slujească pe Dumnezeu nu se lasă biruit de sminteală.
Mulţi se gândesc cu groază cum o să stea împotrivă, ce o să facă
dacă o să prindă vremurile de pe urmă, de sminteală şi apostazie. Dar
frica şi panica îi cuprind numai pe cei slabi în credinţă. Noi, ca oameni,
ne cunoaştem neputinţele. Dar, în acelaşi timp, trebuie să ştim că, în
măsura în care suntem creştini, pe noi ne ţine Hristos. Şi să nădăjduim
că Hristos ne va întări şi, dacă vom cădea, ne va ridica.

Despre iubirea de sine

Citindu-l pe părintele Justin Popovici, care dădea cu barda în iubirea


de sine şi în narcisismul contemporan, mi s-a părut că prea bate apa-n
piuă. Zic: dom’le, da’ chiar aşa, iubire de sine, iubire de sine… Mi s-a
părut puţin plictisitor. Şi spun în gândul meu: da’ noi, ortodocşii, nu
prea suntem iubitori de sine.
Ca, după aceea, să-mi dau seama: fraţilor, la noi, iubirea de sine e
la ea acasă, că până şi-n modul nostru de a fi ortodocşi suntem iubitori
de sine. Ne place să ne facem canonul, ne place să mergem la biserică,
ne place că nu suntem ca ceilalţi, avem o mândrie foarte fină, care Îl
izgoneşte pe Hristos.
Este adevărat că trebuie să avem bucuria că suntem ai lui Hristos,
să avem bucuria că mergem la biserică, să avem bucuria că Hristos ne
întăreşte împotriva patimilor. Însă linia de demarcare este foarte fină.
Şi egoismul duhovnicesc duce la făţărnicie, făţărnicie pe care iarăşi o
putem găsi în bisericile noastre.
Este foarte plăcut să duci o ortodoxie comodă, să dai periodic bani
la cerşetorii din faţa bisericii, să dai pomelnice substanţiale la
mănăstiri, să ai o siguranţă a banului pe care creştinul obişnuit,
creştinul care de-abia îşi ţine familia, creştinul care trăieşte în greutăţi
materiale nu o are.
Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că
Ortodoxia a fost, este şi va rămâne pătimitoare. Noi, dacă suntem ai lui
Hristos, suntem prigoniţi de lumea aceasta pentru El. Şi în momentul în
care căutăm o Ortodoxie care face pace cu această lume, nu mai
suntem ai lui Hristos. Precum vedem, se propovăduieşte prin diferite
mijloace Ortodoxia care nu zgârie deloc.
Părintele Justin Popovici, de exemplu, este foarte puţin iubit. De
ce? Pentru că a fost o fire polemică, a dat cu barda acolo unde a
considerat că există îndepărtări de la învăţătura lui Hristos. Părintele
Justin Popovici a fost exilat, după cum se ştie, la Mănăstirea Celie. De
ce? Nu se doreşte o Ortodoxie incomodă. „Să căutăm o Ortodoxie care
poate fi iubită de toată lumea, despre care pot vorbi intelectualii care
dau interviuri şi, când se duc acasă, fac păcate împotriva firii, poate fi
trăită de oameni pentru că se împacă foarte bine cu viaţa de zi cu zi.”
Oamenii caută o credinţă convenabilă. Îşi imaginează că, dacă au
descoperit credinţa creştină, Dumnezeu, în marea Sa milă, trebuie să
le ia crucea. Or, Părintele Serafim Rose spune tocmai asta: că
Ortodoxia fără cruce nu este Ortodoxie.
Trebuie să ne dăm seama că Biserica lui Hristos n-a zămislit sfinţi
doar până acum 10 sau 20 de ani, trebuie să ne dăm seama că nu s-a
ofilit sfinţenia în Biserica Ortodoxă, că dacă am avut sfinţi precum
Nectarie din Eghina la începutul secolului trecut, precum Sfântul Ioan
Maximovici, la mijlocul secolului trecut, aceşti sfinţi au lăsat urmaşi.
Să-l iubim pe părintele Filothei Zervakos, care a fost ucenicul
Sfântului Nectarie din Eghina. Să-l iubim pe părintele Serafim Rose,
care a fost urmaşul Sfântului Ioan Maximovici. Să-l iubim pe părintele
Sofronie Saharov, care a fost ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Să-i
iubim pe aceşti urmaşi, ucenici ai sfinţilor. Poate că, mai devreme ori
mai târziu, ei vor fi canonizaţi.

Danion Vasile
Will They Rock Us?
un altfel de "pâine si circ"

Anul Domnului 2004. O nouă reclamă la Pepsi. Numai că o reclamă


aparte. O reclamă care îi pune pe gânduri pe crestini…
Amazoanele asteaptă să intre în arenă. Asteptarea e tensionată. Si
ele ies din întuneric la lumină, purtându-si cu demnitate armele. Se
apropie una de alta. Numai că, în loc să le ofere spectatorilor scene
sângeroase, încep să cânte: "We Will Rock You". Si, o dată cu ele,
începe să cânte si publicul. Cântă atât de tare, încât, datorită
vibratiilor, lada împăratului, plină de cutii de Pepsi - licoare pe care
împăratul o savurează cu multă plăcere, cade în arenă. Si, într-un delir
general, amazoanele se grăbesc să arunce poporului cutiile de Pepsi.
Poporul avea prilejul să bea din această băutură aleasă. Împăratul,
care aterizează acrobatic în arenă, priveste surprins. Si în spatele său
apare unul din animalele care trebuiau să se lupte în arenă: leul…
Reclama e de efect. Pentru ea au fost cooptate mari staruri ale muzicii.
Amazoanele sunt Pink, Beyoncé, Britney Spears. Iar împăratul este Enrique
Iglesias. O primă întrebare: Si-a îndeplinit această reclamă misiunea?
Adică, i-a convins pe oameni să bea mai mult Pepsi? După toate
probabilitătile, da.
Numai că, din exces de zel, celor care au conceput această
reclamă le-a scăpat un lucru esential. Vrând să le dea Pepsi si muzică
oamenilor care asteptau "pâine si circ", i-au ajutat pe cei care nu
doresc "pâine si circ" să înteleagă mai bine oferta lor. Si să o
respingă…
Cine vroia în primele secole ale Bisericii "pâine si circ"? Crestinii, cei care erau
mâncati în arene de fiare? Crestinii, care erau omorâti de fiare? Nu, în nici un caz. Sfântul
Ignatie Teoforul, episcopul care a preferat să moară mâncat de lei decât să se
lepede de Hristos, nu a vrut circ. Crestinii care răbdau fel si fel de
prigoane nu vroiau circ. Atunci cine vroia circ?
Păgânii, cei care se închinau la idoli, cei care trăiau în patimi ca
niste animale, cei care erau flămânzi după spectacolele sângeroase ale
Colloseum-ului si după plăcerile trupesti. De ce le organizau împăratii
aceste spectacole? Pentru a tine poporul flămând în lanturi. Pentru a
hipnotiza poporul cu circ, pentru a-i anihila spiritul de revoltă. Poporul
trebuia tinut în lanturi. Si luptele gladiatorilor erau lanturi foarte fine.
Pe care oamenii simpli, care veneau să privească luptele, si le puneau
de bună voie.
Ce ne spune reclama de la Pepsi? Că împăratii de astăzi vor să ne
amortească mintile, să ne adoarmă constiintele, dându-ne Pepsi si rock
pentru a ne tine mai usor în lanturi, pentru a ne manipula mai usor.
Nu trebuie să limităm oferta la Pepsi si muzică, trebuie să
întelegem că oferta este mult mai largă: prin Pepsi putem întelege
toate bunătătile pământesti, iar prin muzică putem întelege tot
divertismentul pe care mass-media îl oferă cu atâta generozitate. Un
amănunt: în timp ce cântă în mijlocul arenei, amazoana Beyoncé miscă
fundul cât mai ispititor, pentru a-i stârni si mai tare pe privitori. (Si nu e
orice fund. E unul care, după un top întocmit de revista FHM, e al
treilea în ordinea preferintelor.) Ceea ce măreste target-ul celor care
au făcut reclama… Si dacă tot am făcut referire la divertismentul
contemporan, am putea să mai observăm încă ceva: isteria luptelor K1
- o formă modernă a luptelor de gladiatori, cărora mass-media îi
acordă din ce în ce mai multă atentie - ne arată faptul că lumea se
întoarce spre circul păgân. De fapt, lumea se întoarce spre idolatrie si
spre desfrâul păgânesc. Vrem sau nu, oamenii de astăzi vor să Îl uite
pe Hristos, să uite de mântuire, si să trăiască numai pentru poftele
lor.Amazoanele si publicul din arene cântă cu disperare: "We Will Rock
You". Ca niste sirene, pe unii îi zăpăcesc prin refrenul lor. Vor reusi
oare să îi hipnotizeze pe toti? Cu sigurantă, nu. Dacă vor să meargă
mai departe pe calea mântuirii, crestinii ar trebui să îsi astupe urechile,
precum Ulysse, la auzul muzicii amăgitoare. Crestinii ar trebui să îsi
dea seama că aceiasi draci care îi înspăimântau în fel si chip pe
pustnicii din vremea Sfântului Antonie cel Mare lucrează si astăzi,
oferindu-le ispite cât mai nevinovate. Dar lupta dracilor este aceeasi -
de a-i îndepărta de Hristos.
Oricum, se pare că împăratilor de astăzi le convine că lumea se
îndepărtează de Hristos. Altfel, cum ar mai tine în frâu poporul? Sau
cine si-ar mai dori "pâine si circ"?...

CUM SA REZISTAM ISPITELOR

Despre prigoana contemporana si mucenicia la care suntem chemati

Vom sta lângă El, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată
puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse, cu moartea
îndreptată asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din
întreaga lume.
Parintele Iustin Parvu
Am să vorbesc acum puţin despre prigoana contemporană. De
obicei, cine pronunţă un astfel de cuvânt este luat în vizor şi i se pun
diferite etichete.
Voi începe cu prigoana contemporană în familie, când soţul este prigonit
de soţie, sau tatăl este prigonit de copii, sau copilul este prigonit de
tată. Ne-a spus Hristos că vor fi mari lupte în interiorul familiilor, lupte
care se accentuează din zi în zi. În momentul în care durează nu o zi
sau două, ci săptămâni, luni şi chiar ani, luptele acestea macină su-
fletul omenesc. Tinerii care sunt prigoniţi, aceşti tineri care merg la
biserică, nu-şi dau seama că duc o cruce foarte importantă, nu-şi dau
seama de valoarea muceniciei nesângeroase pe care o duc. Este
plictisitor, la un moment dat, să te certe mama, tata sau chiar cu bu-
nica – dacă nu este credincioasă. Şi totuşi, astfel de tineri ar trebui să-
şi dea seama că vor avea mare plată de la Hristos. Soţii care sunt pri-
goniţi de soţiile lor vor avea mare plată de la Hristos. Soţiile care, de
multe ori, sunt prigonite şi fizic, nu numai în cuvinte, vor avea mare
plată de la Dumnezeu.
Unei femei i s-a arătat Maica Domnului şi-a acoperit-o cu Sfântul ei
Acoperământ, pentru că bărbatul o bătea sistematic; la un moment
dat, el a luat chiar şi toporul ca să o lovească. Şi femeia răbda şi se
ruga, nu divorţa. Şi Maica Domnului i-a dat puţină plată în această
viaţă şi o să-i dea mai mult, dacă o va ţine pe calea asta, a răbdării,
până la sfârşitul vieţii. Asta în cazul în care Dumnezeu nu îi va uşura
crucea. Cu toate astea, vedem în vieţile sfinţilor mucenici că nu toţi au
primit moarte mucenicească. Cel mai clar exemplu îl oferă Sfânta
Muceniţă Tecla care, deşi a suferit chinuri groaznice, în cele din urmă a
murit de bătrâneţe şi a intrat în ceata mucenicilor. Tot aşa, această
femeie despre care v-am povestit şi altele asemenea vor intra într-o
ceată bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că viaţa lor este toată o
mucenicie.
Şi mai delicată este mucenicia care are loc la şcoală, la facultate:
pentru că sunteţi tineri, suntem tineri, şi tinereţea e o perioadă a
bucuriei, o perioadă în care simţim că ne cresc aripi. În momentul în
care nu ne mai cresc aripile, ne-am pierdut tinereţea. Este greu ca,
fiind tânăr, să fii arătat cu degetul de ceilalţi: „A, aia-i fecioară, nu ştie
să se bucure de viaţă!”, „A, ăla nu cunoaşte nimic din bucuriile
tinereţii!”. Şi totuşi „ăla” nu ştie nimic pentru că vrea să fie al lui
Hristos, „aia” e fecioară pentru că vrea să fie a lui Hristos. Am primit o
întrebare la o conferinţă: „Se mai poate vorbi despre feciorie?”.
Răspunsul e simplu: dacă se vorbeşte cu elan despre pierderea fecio-
riei, s-ar fi putut vorbi, cu ceva vreme în urmă, despre feciorie. Fecioria
o au toţi atunci când se nasc. Deci fecioria nu este o legendă.
La o conferinţă a cărei temă era fecioria şi viaţa în curăţie, un tânăr
din sală i-a spus părintelui care vorbea: „Părinte, dar ce vorbiţi despre
feciorie, că nu o mai păstrează nimeni în ziua de azi!”. Dar o fată din
sală, emoţionată, a spus: „Ba nu! Ba nu!”.
Este clar că din ce în ce mai mulţi tineri vor iubi păcatul şi pentru
creştini va fi din ce în ce mai greu să reziste pe calea virtuţii. Dar
Hristos este Acelaşi.
Trebuie să ne dăm seama că, aşa cum ispitele vin peste noi de-a
valma, tot aşa vine şi harul lui Hristos, tot de-a valma, adică ne
covârşeşte, dacă vrem să luptăm pentru Hristos. Eu mă gândesc de
multe ori la pocăinţa de după pocăinţă. Ne place să citim în Vieţile
Sfinţilor despre sfinţi care, după ce au făcut un anumit păcat, s-au spo-
vedit şi de-atunci n-au mai căzut niciodată; dar trecem cu vederea
faptul că au existat şi sfinţi sau cuvioşi care au păcătuit, s-au pocăit, au
dus viaţă curată, şi iar au căzut, şi iar s-au pocăit. Mi se pare un lucru
extraordinar! Mi-aş dori, chiar poate voi scrie vreodată despre a doua
pocăinţă, despre a doua convertire. Pentru că nădejdea noastră este
că, dacă vom cădea, Hristos ne va ridica, şi dacă ne vom pocăi, vom fi
din nou ai Săi. Ce se întâmplă, însă? Unii cad, se spovedesc, se ridică,
duhovnicul îi ţine de mână o zi, o săptămână, o lună, un an, doi, trei,
cinci, până la momentul-cheie, în care vrăjmaşul îşi arată colţii cu
putere. Sunt momentele cele mai grele din viaţă. Şi unii cad fără să
vrea să se mai ridice.
Trebuie să ne dăm seama că Hristos ne dă această şansă a
pocăinţei, şi chiar dacă ne-am mai pocăit o dată, trebuie să înţelegem
că, la avalanşa de patimi şi de păcate din ziua de astăzi, noi trebuie să
avem avalanşa pocăinţei. Este minunat ca tinerii să rămână curaţi.
Este minunat ca, dacă au căzut, să se ridice.
Tot la rubrica prigoană contemporană intră prigoana suferită la
serviciu, pe care o suferă părinţii voştri, rudele voastre – creştinii, în
general – prigoană care este cât se poate de dură. De ce? Pentru că în
lumea în care creşteţi, lumea aceasta murdară, sunt şefi ce pretind
angajatelor să trăiască cu ei, sunt şefe ce pretind acelaşi lucru
angajaţilor lor, dacă nu şi angajatelor, şi se fac tot felul de
compromisuri. Iar în momentul în care vrei să fii creştin, poţi să-ţi pierzi
pâinea, poţi să pierzi banul pe care-l aduci acasă; şi poate că dacă
banul ţi-ar trebui numai pentru tine n-ar fi aşa greu să rămâi fără el,
dar când rişti să pierzi banul pentru copilul tău care nu are ce să
mănânce, lucrurile se complică.
oamenii sunt slabi, oamenii cad, şi nu vreau să arăt pe absolut nimeni cu
degetul. Nu ştiu eu ce e în mintea unor oameni care fac acest lucru,
dar îmi dau seama că, pentru (cateva sute de mii sau avantaje la
munca - n.r.), Îl pierd pe Hristos.
(Pentru aceia repet cuvintele parintelui Nicolae Steinhardt "Aşa e cu Hristos.E
pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de
măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i
cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit". - n.r.)
Părintele Serafim Rose spunea următoarele: „Există o mare
greşeală pe care o fac unii, creând o anumită tensiune între trupul,
sufletul şi duhul lor. Duhovniceşte se împlinesc prin slujbe, dar trupului
nu ştiu să-i dea o activitate care să-i împlinească”. Părintele Serafim
Rose spunea că în drumul către Hristos trebuie să învăţăm sufletul să
devină sensibil. Noi nu trebuie să urcăm pe scara duhovnicească
pentru o lună sau pentru trei luni sau pentru un an. Dacă ar trebui să
fim duhovniceşti vreme de o săptămână, cred că toţi am fi sfinţi.
Numai că Hristos vrea să sporim duhovniceşte până la sfârşitul vieţii,
pentru că dacă am căzut înainte de sfârşitul vieţii, am pierdut tot –
dacă am căzut şi n-am apucat să ne pocăim.
Hristos nu vrea să fim doar anti-sectanţi, anti-păgâni, anti-patimi,
anti-homosexualitate, anti-avort, să fim anti, anti! Nu! Hristos vrea să
fim ai Săi, să-L cunoaştem, să-L iubim, să-i iubim pe Sfinţii Părinţi, să-i
iubim pe sfinţi, să iubim învăţătura Bisericii, să iubim slujbele Bisericii,
să iubim rugăciunea, să fim vii. Dacă nu iubim toate astea, putem fi
apologeţi de nota zece, că nu ne-ajută la nimic!
După ce-a apărut cartea mea despre New Age, duhovnicul mi-a
zis: „Nu mai scrii sectologie! Ai nevoie să mai respiri puţin Ortodoxia şi
pe urmă să mai scrii împotriva altora”. Pentru că, dacă tot dărâmăm
idolii, până la urmă s-ar putea să nu rămână nimic în sufletul nostru şi
să ne uscăm, să ne ofilim.
Dreapta credintă nu este o filosofie interesantă care se poate adapta
anumitor împrejurări. E un adevăr de neclintit care trebuie apărat cu
orice pret. Si toti trebuie să fim pregătiti să ne apărăm la nevoie
credinta.
Sfântul Maxim Mărturisitorul nu a scris numai capete despre
dragoste sau tâlcuiri la locurile mai dificile din Scriptură. A scris foarte
mult împotriva ereticilor si de asta i s-au tăiat limba si mâna dreaptă.
Ca să nu mai poată mărturisi dreapta credintă. Sfântul Teodor Studitul
a însotit scrierile sale despre apărarea icoanelor cu o viată de mare
sacrificiu. O dată a fost bătut atât de tare încât i se vedeau oasele
goale, si a rămas scăldat în sângele său câteva zile, fără să doarmă
sau să mănânce ceva. Si zece dintre ucenicii săi au fost muceniciti
pentru că apărau icoanele.
Teologia ortodoxă, cum arată arhimandritul athonit Vasilios în
cartea sa Intrarea în Împărătie, este viată si nu filozofie. Cartea
aceasta o recomand tuturor, fiind o carte care cu adevărat ne învată să
pătrundem în Împărătia Cerurilor.
Teologia Sfintilor nu e filozofie, nu se întelege doar cu mintea, ci se
asimilează în propria fiintă, spune părintele. Teologia e viată.
Teologia trebuie trăită personal, trebuie să ne sfintim, si nu să
facem din teologie un simplu sistem filosofic. Si, ca să ne
sfintim, e nevoie de jertfă. Crestinismul trebuie trăit cât mai deplin,
în pofida greutătilor de tot felul. În ziua de azi, multi tineri care s-au
apropiat mai serios de Biserică au neîntelegeri cu părintii, care, după
patruzeci si cinci de ani de comunism ateu, nu si-au revenit deplin. Ce
e de făcut când Dumnezeu ne-a poruncit să ascultăm de părinti, iar
părintii se opun unei vieti crestine mai serioase? Ce e de făcut?
Renuntăm la Dumnezeu, sau la capriciile părintilor? Răspunsul îl dă
Sfânta Mucenită Filofteia de la Arges, atât de dragă fetelor crestine.
Faptul că ea mergea la biserică i se părea mamei ei vitrege pierdere de
timp, iar postirile si rugăciunile erau motiv de mânie. Si fata era
deseori bătută pentru aceasta. La numai 12 ani. Asta înseamnă
dreaptă-credintă, să nu cedezi, să nu renunti la Hristos de frica
pătimirilor. Ca să pricepem că tensiunile cu părintii depărtati de
Biserică au fost întotdeauna aceleasi, să ne amintim de faptul că
Sfânta Filofteia a primit mucenicia chiar de la tatăl ei.
Vorbind despre mucenici, să nu ne gândim însă numai la ceva foarte
departe în timp. A avut Biserica noastră, în secolul al IV-lea, 20.000 de
mucenici care au fost arsi de vii în Nicomidia, în timpul prigoanei lui
Maximian. Dar tot Biserica noastră a avut si la începutul secolului
nostru o multime mare de mucenici în Rusia comunistă, în lagărul de la
Oranki, unde erau monahi adunati din diferite mănăstiri din Rusia.
Delegatia militară le-a acordat 24 de ore ca să se gândească dacă se
leapădă de Hristos sau aleg moartea. Un episcop din lagăr a zis: " E
prea mult până mâine. Vă dăm răspunsul în zece minute".
Iubiti crestini, puneti-vă timp de câteva clipe alături de acei monahi.
Vă dati seama ce clipe crâncene? De-o parte crucea, de cealaltă
lepădarea. Episcopul le-a spus: "Fratilor, acum aveti ocazia să vă faceti
mucenici".
Oare noi cum am fi reactionat? Să fim sinceri cu noi când ne dăm un
asemenea răspuns. Cum am fi reactionat, si cum reactionăm când
trebuie să Îl mărturisim pe Hristos în viata de zi cu zi? Să ne gândim că
am fi obligati să fim de acord cu drepturile omului care îsi doreste să
trăiască mai rău decât animalele, si să aprobăm propaganda
homosexuală. Sau căsătoriile între persoane de acelasi sex. Si, dacă nu
am fi de acord, ne-am pierde serviciul, fiind considerati extremisti. Sau
gânditi-vă că ar trebui să semnati pentru scoaterea religiei din scoli,
pentru ca elevii să nu mai fie îndoctrinati cu idei crestine. În multe tări
este interzisă predarea religiei în scoli. Sau gânditi-vă că ati ajunge
într-o tară islamică în care mărturisirea lui Hristos poate aduce
pedeapsa cu moartea. L-am mărturisi sau nu pe Hristos? Oare călugării
de la Oranki cum au reactionat atunci la cele spuse de episcopul lor?
Au strigat toti într-un glas: "Vrem să murim pentru Hristos". Si în scurt
timp fost împuscati toti. Poate că vă gânditi că mărturisitorii nu mai fac
minuni asa cum făceau mucenicii din vechime înaintea mortii. Dar viu
este Domnul. După zeci de ani de la uciderea monahilor de la Oranki,
Dumnezeu a rânduit să se deschidă groapa cu osemintele mucenicilor,
si trupul sfântului ierarh, care fusese împuscat în cap, a fost găsit
neputrezit. Moaste întregi. Să se mire necredinciosii si să se bucure
crestinii! Asta este Ortodoxia: jertfă si sfintenie.
Si noi, românii, avem de ce să ne mândrim. În temnitele comuniste am
avut foarte multi mucenici, si sângele lor nu poate să nu rodească. Un
exemplu ar fi schimonahul Daniil Sandu Tudor, autorul sensibilului
"Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului". Preotii nostri mai
importanti L-au mărturisit, aproape toti, pe Hristos si în închisoare:
marele teolog Dumitru Stăniloae, părintele Benedict Ghius, cel care a
diortosit Proloagele, părintele Toma Chiricută, unul dintre cei mai mari
predicatori români, părintele Nicodim Măndită, a cărui viată de
sfintenie este impresionantă.
Avem si în viată atâtea biserici vii, care au crescut duhovniceste în
temnită, părinti de care noi nu ne folosim cum trebuie: părintii Sofian
Boghiu si Adrian Făgeteanu de la Mănăstirea Antim, părintele
Constantin Voicescu de la Biserica Sapientei, părintele profesor
Constantin Galeriu, părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol.
Demnă a fost mărturisirea părintelui Gheorghe Calciu, pentru care
seminaristii au făcut tot ce le-a stat în putintă să îl apere înainte ca
securitatea să îl închidă. E nevoie si acum de tineri curajosi care să
riste orice pentru a fi gata să apere adevărul. Tinerii care au strigat în
'89 "Vom muri si vom fi liberi!" ne-au dat sansa de care trebuie să
profităm pentru a trăi în libertatea religioasă. Pe care trebuie să o
apărăm la nevoie.
Gânditi-vă că sunt destule voci ortodoxe, chiar ierarhi, care ne
previn că se pregăteste o nouă formă de prigoană crestină. Nu vor fi
omorâti crestini. Nu. Ci va fi impusă o nouă mentalitate, mentalitatea
păgână, încetul cu încetul. Si în perioada interbelică au fost multi
teologi care au avertizat asupra pericolului comunismului si nu au fost
luati în seamă. Să nu se întâmple asa si cu invazia păgânismului
contemporan. Teologii să înteleagă că idolatria de astăzi trebuie să
primească un răspuns pe măsură.
Desi vremurile par a fi nepotrivite pentru mucenicie, de fapt nicio vreme nu este
nepotrivita pentru o astfel de jertfa. Atata doar ca in vremea de astazi este nevoie - poate
mai mult ca niciodata si de o forma de mucenicie nesangeroasa. Azi nu mai exista
prigonitori care sa-ti ofere mari bunatati cerandu-ti sa te lepezi de Hristos. Azi diavolul
lucreaza cu mai multa iscusinta, convingandu-i pe crestini sa se lepede de Hristos fara sa
fie supusi la chinuri. Ii momeste prin satisfacerea tuturor dorintelor si poftelor, fie ele si
impotriva firii. Ii momeste fagaduindu-le o eliberare din robia lui Hristos. Numai ca,
promitandu-le libertatea, de fapt le-o fura.
Ce fac oamenii care ajung in lanturile propriilor patimi si pofte? Se grabesc sa ii
molipseasca si pe altii de boala de care ei insisi s-au molipsit: si astfel devin mici
apologeti ai pacatului, dar aprigi dusmani ai invataturii lui Hristos. Atunci cand vreun
parinte sau vreun crestin incearca sa-i aduca pe drumul cel bun, il prigonesc in fel si chip.
Asa cum au fost prigoniti multi dintre sfintii Bisericii, asa cum au fost prigoniti si
marturisitorii ultimei prigoane.
As vrea sa le atrag atentia fratilor mei in Hristos ca fiecare dintre cei care va
incerca sa le vorbeasca despre inaintemergatorii Antihristului sau despre sfarsitul lumii
isi asuma o astfel de prigoana. Cuvantul meu este slab, este lipsit de putere, si nu ii
deranjeaza pe cei care uneltesc impotriva Bisericii lui Hristos. Dar cei care marturisesc
Ortodoxia cu putere vor fi batjocoriti in fel si chip de catre inteleptii lumii acesteia.
Diavolul nu vrea ca Biserica sa nasca mucenici. Sau, daca ii naste, diavolul face
tot ce-i sta in putinta pentru ca oamenii sa nu inteleaga jertfa lor. Atunci cand vor incerca
sa darame un marturisitor, slujitorii diavolului nu vor mai face greseala de a se lauda cu o
noua victima din turma lui Hristos. Ci vor incerca sa o batjocoreasca in fel si chip,
incercand sa-i convinga pe oameni ca persoana in cauza era de fapt biruita de cine stie ce
pacate, ca facea parte din cine stie ce grupare sectanta sau schismatica, ca era un pericol
pentru Biserica vremurilor noastre dominate de toleranta si de dorinta de unitate. Se va
spune despre acest marturisitor ca este ultranationalist sau ca este dusman al neamului.
Ca este eretic sau ca este iubitor de eretici. Ca este foarte pacatos sau ca este exagerat de
rigorist, nefiind in stare sa inteleaga neputintele celorlalti. Acuzele vor fi foarte variate, si
vor fi alese astfel incat sa aiba efectul maxim. Presa si mass-media le vor trambita cu
dezinvoltura. Chipurile, spre binele oamenilor.
Si ce vor face oare noii marturisitori? Multi dintre ei, prigoniti in fel si chip,
agonisindu-si ocara unora dintre fratii lor ortodocsi pentru care se roaga cu zdrobire de
inima, vor parasi aceasta lume cu sufletul indurerat pentru ca marturia lor a fost trecuta cu
vederea. Dar, ajunsi in ceruri, vor vedea ca jertfa lor a dat roade. Vor vedea ca patimirea
lor nu a ramas fara ecou.
Altii, din randuiala lui Dumnezeu, vor reusi sa arunce samanta cea buna in inimile
insetate de adevar. Si oricat de iscusite ar fi cursele vrajmasilor, nu vor reusi sa ii
convinga pe cei intariti in credinta sa treaca cu vederea marturia cea buna,
As fi preferat de o mie de ori sa scriu o carte despre lucrurile frumoase care vor
veni. Mi-ar fi placut mult mai mult sa scriu despre raspandirea Ortodoxiei si despre
sfarsitul ereziilor. Numai ca, din pacate, vremurile care se apropie vor fi ale apostaziei si
nu ale adevarului. Cu toate acestea, ''cine va rabda pana la sfarsit acela se va
mantui''(Matei 24, 13).
Să nu lăsăm să ne fie răpiti credinciosii de mentalitatea păgână.
Să Îl apărăm pe Hristos! Să îi urmăm pe sfinti, care au scris teologie
prin nevointele lor!

Dreapta-credinţă, orto-praxia, rugăciunea, dobândirea aşa


numitului cuget al Bisericii

Este greu pentru oamenii care fac primii paşi în viaţa duhovnicească să
facă diferenţa între teologia adevărată, izvorâtă din sfinţenie, şi
teologia cosmetizată, izvorâtă din înţelepciunea lumească.
Ar trebui totuşi să menţionăm patru din criteriile după care
credincioşii pot face deosebirea dintre adevăraţii teologi şi ceilalţi. Un
criteriu este dreapta-credinţă, mai exact fidelitatea faţă de predania
Bisericii. Nici un dascăl care contrazice învăţăturile dogmatice ale
Sfintelor Sinoade Ecumenice sau predania Sfinţilor Părinţi nu se poate
numi teolog. Totuşi, acest criteriu nu este destul de restrictiv. Există
filosofi care, dându-se teologi, prezintă învăţături în probleme în care
glasul Părinţilor nu s-a făcut auzit. „Ce au spus Sfinţii Părinţi despre
transplantul de inimă? Dar despre extratereştri? Nu au spus nimic,
lăsându-ne nouă onoarea de a studia astfel de probleme…”, spun
aceşti ne-teologi, şi propovăduiesc învăţături greşite. (Nu vorbim aici
despre teologii care au susţinut idei eretice, dar dăm două exemple:
Berdiaev, care a susţinut idei new-age-iste, este considerat teolog.
Sau: chiar dacă părintele Serghei Bulgakov a fost condamnat de
Biserica Rusă pentru erezia sofiologică, cărţile lui au mare succes; şi
asta în timp ce cărţile unor sfinţi precum Teofan Zăvorâtul sunt
ignorate de către intelectualii care cochetează cu Ortodoxia…)
Un al doilea criteriu este orto-praxia, dreapta făptuire care trebuie să
însoţească dreapta-credinţă. Când un teolog nu trăieşte cum învaţă,
este un fals teolog. Se spune despre anumiţi filosofi ai secolului XX că
sunt mari teologi. Dar fără ca vieţile lor să fie vieţi de nevoinţă, de
răstignire. Mai degrabă sunt vieţi comode, în care balanţa cumpătării s-
a înclinat în defavoarea nevoinţei. Nefiind vieţi de sfinţenie, luminarea
cu care ar fi trebuit să îi acopere Duhul Sfânt este substituită de figuri
de stil şi de artificii intelectuale. Câţi dintre teologii de astăzi se
nevoiesc precum părintele Justin Popovici? „El era la mănăstire, îi era
uşor să facă sute de metanii.” Este adevărat că unui monah îi este mai
uşor să facă sute de metanii, dar unii dintre teologii de astăzi preferă
să scrie doar despre rolul binefăcător al metaniilor sau al altor forme
de nevoinţă şi nu mai au timp să pună în practică cele scrise.
Un alt criteriu este rugăciunea: mulţi teologi scriu despre rugăciune,
şi chiar despre rugăciunea lui Iisus, fără ca ei înşişi să se roage. Este
ciudat faptul că unii părinţi au scris despre Filocalii şi despre viaţa
isihastă, dar totuşi nu se pricep să îşi călăuzească ucenicii pe calea
practicării rugăciunii lui Iisus. Acest fapt este o dovadă în plus că
secularizarea face ravagii…
Un alt criteriu este dobândirea aşa numitului cuget al Bisericii.
Degeaba cunoaşte cineva pe dinafară citate întregi din Sfinţii Părinţi
dacă nu ştie cum trebuie folosite. Sunt unii care, extrem de zeloşi
pentru apărarea Bisericii, sar tot timpul la ceartă cu toţi sectanţii pe
care îi întâlnesc la colţ de stradă. Sau, prinşi de un duh sectar, tot
flutură în vânt profeţiile sfinţilor despre venirea Antihristului. În acelaşi
timp sunt alţii care spun: „Să nu fim atât de aspri cu ereticii, că doar
sunt sinceri în căutările lor, şi Dumnezeu îi va lumina… Nu mai suntem
pe vremea Sfinţilor Părinţi”. Şi, deşi lumea cade în prăpastia apostaziei,
stau liniştiţi, spunând că nu contează când va fi sfârşitul lumii şi că nu
trebuie să ne gândim la aşa ceva. Nici unii, nici ceilalţi nu au dobândit
cugetul Bisericii.
Când cineva îl consideră pe Sfântul Siluan singurul model de sfinţenie
şi nu este de acord cu duhul mărturisitor al Sfântului Nicolae
Velimirovici, nu are cugetul Bisericii. Când cineva vorbeşte numai de
Sfântul Marcu Eugenicu, dar trece cu vederea blândeţea Sfântului
Siluan, nu are cugetul Bisericii. Nimeni dintre cei care îşi aleg un singur
segment din predania ortodoxă, şi fac abstracţie de celelalte, nu are
acest cuget al Bisericii. Pentru că Duhul Sfânt nu vine peste oamenii
pătimaşi. Nu vine decât peste cei care se leapădă de ei înşişi pentru a-
L dobândi pe Hristos. Şi aceştia au evlavie şi la Sfântul Siluan Athonitul,
dar şi la Sfântul Nicolae Velimirovici sau la Sfântul Marcu Eugenicu.
Credincioşii trebuie să fie conştienţi de faptul că nu este ucenicul
mai presus de învăţătorul său, nici sluga mai presus de stăpânul său
(Matei 10, 24). Dacă ne vom alege ca învăţători părinţi care sunt
urmaşi ai sfinţilor şi icoane de sfinţenie, ne aflăm pe drumul cel bun.
Dacă ne vom alege ca învăţători filosofi care spun lucruri interesante,
originale, dar care nu se potrivesc cu adevărata teologie, mergem pe
drumul spre prăpastie.
Şi riscul va fi cu atât mai mare în vremurile de pe urmă, când
Antihristul va încerca să se prezinte pe sine ca ales al lui Dumnezeu. Şi
falşii teologi se vor lăsa cuprinşi de fascinaţie, şi i se vor închina. Aşa
cum, la venirea comuniştilor, unii teologi au găsit de cuviinţă să aducă
osanale partidului, liderilor de partid şi filosofiei prin care se încerca
aducerea raiului pe pământ, prin bunăstarea oferită tuturor
proletarilor.
Părintele Justin Popovici este cunoscut şi prin atitudinea de
mustrător neobosit al unor astfel de dascăli mincinoşi. Atât prin scrisul
cât şi prin cuvântul său ferm, el i-a vădit ca slujitori ai întunericului… El
ne învaţă, prin întreaga sa viaţă, că iubitorii de adevăr nu trebuie să
tacă. El ne învaţă, aşa cum a făcut-o şi dascălul său, că adevărul
trebuie mărturisit cu orice preţ.

Curatia si spovedania: Calea sfinteniei

„Cum o să rezistăm când o să vină sfârşitul?”. Şi părintele Porfirie


a dat un răspuns simplu, la obiect; vă rog să îl ţineţi minte: „Dacă ne
vom spovedi, vom rezista”.
Căzuse un anumit preot într-un păcat, şi l-am întrebat pe
părintele meu: „Totuşi, cum de-a putut să cadă părintele acesta aşa?”
Nu-l judecam, ci, pur şi simplu, voiam să-i găsesc circumstanţe
atenuante. Şi părintele mi-a zis: „Ştii de ce cad unii dintre slujitorii alta-
rului? Pentru că nu se spovedesc decât foarte rar”. Dacă până şi unii
dintre clerici vor fi biruiţi, în cele din urmă, la venirea Antihristului, mai
ales pentru că nu au înţeles folosul spovedaniei, care îi ajută, îi
înnoieşte duhovniceşte, cu atât mai mult or să cadă cei care n-au fost
învăţaţi să se spovedească, şi merg la fabrica de spovedanii de Paşti şi
de Crăciun; acolo e coadă de cel puţin o sută de oameni, spovedania
durează două minute, că dacă-ai spovedit mai mult de câteva minute,
deja încep să murmure cei care s-au plictisit, aşteptând la rând. Şi tu,
cu sufletul curăţit după spovedania de două minute, iei poate
dezlegare, te împărtăşeşti şi eşti foarte mândru că te-ai unit cu Hristos,
după care, la prima luptă cu vrăjmaşul, cazi. Deci, dacă ne vom
spovedi des - şi cei care primesc dezlegarea se împărtăşesc - şi ne vom
împărtăşi, vom rezista.
Trebuie să înţelegem că nu există altă şansă de supravieţuire
decât calea nevoinţei, calea sfinţeniei.
Astăzi, când cineva se găseşte să vorbească despre sfinţenie,
pare destul de ciudat. Avem o deformaţie profesională, ne apasă
cuvântul ăsta, ne doare, ne mănâncă, nu ne place cuvântul „sfinţenie”.
Vrem să vorbim despre lucruri frumoase, dar pe cel care ne vorbeşte
despre sfinţenie îl considerăm ciudat, anormal. Şi de fapt nu înţelegem
că Ortodoxia fără sfinţenie nu este Ortodoxie. În măsura în care
creştinul duce lupta cea bună, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, este
sfânt. Precum ştiţi, în perioada de început a Bisericii, creştinii erau
numiţi sfinţi: „Sfintele, sfinţilor…”, zice preotul la Liturghie, adică
Sfintele Taine se dau celor care duc lupta cea bună.
Ar trebui să ne dăm seama de marea responsabilitate pe care o
avem faţă de cei de aproape ai noştri. În momentul în care ne-am dat
seama de gravitatea războiului pe care-l duce vrăjmaşul pentru a
distruge sufletele oamenilor, trebuie să ne apese, trebuie să ne doară
pentru cei de lângă noi care nu sunt în biserică sau care sunt în
biserică numai cu un picior.

SEMNELE VREMURILOR: PROROCII


Motto:

”Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi


sunt chemaţi, dar puţini aleşi.”
Matei 20, 16
”Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi
şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi
cu putinţă, şi pe cei aleşi. ”
Matei 24, 24

”Ci chiar daca noi sau Inger din Cer va va binevesti altceva afara de ceea ce
v-am binevestit noi sa fie anatema!“(Galateni 1, 8 ). “Cel ce nu-l iubeste pe Domnul
nostru Iisus Hristos, sa fie anathema. Maranatha! (Domnul vine)” (1 Corinteni 16,
22).
Sfantul Apostol Pavel

“Nu ai invatat ca in vremuri de restriste fiecare crestin este raspunzator


pentru intreaga crestinatate? Ca fiecare madular al Bisericii Ortodoxe este
raspunzator pentru intreaga Biserica? Si ca astazi Biserica are dusmani si este
prigonita si dinlauntru si dinafara?”
Sfantul Ioan Maximovici

”Aşa e cu Hristos. E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă,


nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite
popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face ,
cu „împrejurările m-au silit “…”
Parintele Nicolae Steinhardt

”Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi


vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru
Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în
ceruri.”
Matei 5, 11-12

Caderea celor mai multi ierarhi in apostazie

Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul)


nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce
jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea
satanică”.
Vine timpul, si nu e departe, cand foarte multe biserici si manastiri se vor
deschide in slujba Domnului si se vor repara, le vor reface nu numai pe dinauntru, ci si pe
dinafara. vor auri si acoperisurile atat ale bisericilor, cat si ale clopotnitelor, dar
preotimea nu va mai lucra la sufletul credinciosilor, ci numai la caramizile lui Faraon.
Preotul nu va mai face si misiune. Cand vor termina lucrarile nu se vor putea bucura de
slujbe duhovnicesti in ele, ca va veni vremea imparatiei lui antihrist si el va fi pus
imparat. Rugati-va ca Bunul Dumnezeu sa mai lungeasca acest timp, ca sa ne putem
intari in credinta, caci vremuri groaznice ne asteapta. Luati aminte la ce va spun, caci
totul se pregateste cu foarte mare viclenie. Toate bisericile si manstirile vor fi intr-o
bunastare imensa, pline de bogatii, ca niciodata, dar (atunci cand se va inscauna
Antihrist) sa nu mergeti in ele.
“Părintele tot timpul ne repeta că sufletele merg în iad aşa cum
merg oamenii duminica de la biserică la chefuri, iar în rai precum
oamenii merg la biserică în zilele de lucru. Spunând aceste lucruri,
Părintele plângea amarnic, gândindu-se la sufletele ce se pierd: – Vai,
cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la
saramură în butoaie. Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea
printre lacrimi: – Voi nu-i puteţi vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar
rupe sufletul de durere”.
Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în
vremea antihristului!

“Părintele interzicea foarte sever tuturor călugărilor, diaconilor şi


preoţilor să-şi tundă părul şi bărbile, zicând că mare e ruşinea pentru
arhierei să fie tunşi şi bărbieriţi, încă spunea despre slujitorii bisericii:
<<Sunt Apostoli, dar sunt şi Iude, doar feţele şi le-au schimbat, iar
vremurile şi vicleniile sunt aceleaşi“.

Părintele Lavrentie se supăra foarte tare pe cei ce binecuvântau


vreo schimbare în rânduiala bisericească: în cărţi, slujbe de priveghere,
botezuri, Sfinte Liturghii sau slujbe de înmormântare. De asemenea era
foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele duhovniceşti. Părintele
spunea că a fost mult mai greu ca acestea să fie scrise decât să fie
citite şi cântate. Era foarte nemulţumit că nu se citea Psaltirea, dar
strigau <<Slavă!>> fără frică de Dumnezeu, iar la Sfânta Liturghie
întrerupeau rugăciunea ce se citeşte înaintea Sfintei Împărtăşanii
deschizând porţile împărăteşti iar cel ce citea neterminând rugăciunea
spunea <<Amin!>>, iar preotul spunea <<Cu frică de Dumnezeu…
>>. <<Este oare aici frică de Dumnezeu? Aici este neglijenţă, aici nu
numai că nu se respectă legea ci este vorba de superficialitate şi
înfruntare a bunului Dumnezeu. Asemenea slujitori ai Bisericii nici ei nu
se salvează şi nici pe alţii nu-i lasă să se mântuiască>>. Şi mai spunea
Părintele, că în locul acestor preoţi nedemni şi cârtitori ai rânduielilor
bisericeşti, slujesc Îngerii, împreună slujitori cu ei, şi completează ceea
ce ei (preoţii) nu îndeplinesc. Arhiereii şi slujitorii Bisericii, cărora le
place să scurteze rânduiala bisericească, vor merge în focul cel veşnic,
iar acei credincioşi ce au stat la aceste slujbe se vor mântui doar prin
rugăciune, post şi milostenie. Din cauza acestor slujitori, poporul nu
vine la Sfânta Biserică. Amar, amar şi jale pentru aceşti cârtitori, căci
focul cel veşnic şi întunericul fără de sfârşit îi aşteaptă”.

“Cuviosul spunea ca preotii vor scurta slujbele: la inceput Psaltirea, iar apoi
Ceasurile. Domnul nu va rabda si ne va pedepsi. De frica multi vor chema numele
Domnului si se vor mantui prin credinta“.

«Tare îmi este milă de tinerii preoţi fără experienţă, pentru că nu au


destulă înţelepciune şi curaj ca să întrebe. Stau la ei pomelnicele
aruncate pe geam şi peste tot prin toată chilia şi toate pomelnicele pe
care nu le citesc aici, la Sfânta Proscomidie, le vor duce în spate în
viaţa cealaltă (viitoare) şi va fi foarte grea povara lor. (Ei, fiind fără
experienţă, scot părticele, iar pomelnicele stau aruncate peste tot).
Dacă ar şti ei ce îi aşteaptă, atunci ar aduna toate pomelnicele
aruncate şi necitite, le-ar pune cu grijă unul peste altul, şi cu frică,
făcând semnul Sfintei Cruci peste ele, ar spune: „Pomeneşte, Doamne,
pe toţi cei trecuţi în aceste pomelnice nepomenite de mine la
rugăciune pentru slăbiciunea omenească”. Şi atunci ei n-ar mai
răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru marea dragoste pe care o are
Mântuitorul pentru noi.» Aşa spunea bunul nostru Părinte şi i se
umpleau ochii de lacrimi amare“.

“Vladica Boris avea obiceiul sa scurteze slujbele. Lucrul acesta s-a intamplat de
nenumarate ori. La o astfel de slujba, parintele s-a necajit, a dat deoparte cartile de slujba
si a spus: <<De ce s-a scris tipicul si dupa el cartile?>> Apoi a continuat cu asprime:
<<Un astfel de vladica nu va ramane aici mai mult de doi ani si jumatate>>. Parintele
Lavrentie se intrista, de asemenea, cand nu se citeau toate catismele: <<Mai bine sa
inceteze lumina soarelui, decat sa nu se citeasca catismele>>. Vladica Boris nu il respecta
pe staret si adesea ii facea impotriva. Odata, in timpul unei discutii s-a comportat fara
respect fata de dansul si chiar a fluierat, aratand ca va proceda asa cum doreste. Cand a
iesit, parintele a spus, in auzul tuturor surorilor, ca peste doua-trei zile va fi mare zarva in
casa episcopului. Intr-adevar, peste trei zile, nepotul sau, un tanar pe care il intretinea
episcopul, s-a sinucis. Aceasta intamplare l-a smerit pe vladica, care s-a adresat staretului,
in marea sa amaraciune, pentru a-l ajuta cu rugaciunile lui. Staretul l-a primit cu caldura
si dragoste si a rugat surorile sa faca rugaciuni pentru vladica“.

“Au venit la parintele maica dirijoare si alte surori si vorbeau rasfoind calendarul
bisericesc: ‘Parinte, priviti cati arhierei sunt!‘. Dar parintele a privit si a spus: ‘Eu vad
doar patru si va mai fi si al cincilea‘. Oftand din greu, a inceput sa ne spuna, stergandu-si
lacrimile: ‘Va veni timpul cand si preotimea va fi atrasa de bogatia lumeasca, desarta.
Vor avea masini, vile, vor vizita statiunile climaterice si rugaciunea lui Iisus li se va lua.
Chiar vor uita de aceasta. Apoi nu vor mai merge pe calea care trebuie sa mearga, iar
oamenii slabi de fire vor merge dupa ei. Dar voi sa fiti intelepti si cuminti. Cuvintele lor
frumoase sa le ascultati, dar sa nu urmati faptele lor. Eu va spun si va compatimesc ca
veti cumpara case mari si frumoase din manastire. Nu va va ajunge timpul pentru
rugaciune si doar ati facut fagaduinte calugaresti! In ultimele timpuri oamenii nu se vor
mantui cu truda, ci cu intelepciune! Intelepciunea va fi in randul celor dintai. Primii vor fi
ca luminatorii, iar ultimii ca soarele’.”
Sfantul Lavrentie al Cernicovului

“Cei care ar trebui sa fie stalpi ai Sfintei Ortodoxii – inalti ierarhi incluzand si
ocarmuitorii anumitor Biserici locale – se departeaza de la adevarul Sfintei Ortodoxii.”
Arhiepiscopul Averchie (Tausev)

“Părintele spunea că vremea este aproape. ‘O să înceapă mare


învălmăşeală în Biserică, eu n-o s-o prind, dar voi o s-o prindeţi‘. Mai
spunea că e aproape timpul cînd cărţile ortodoxe vor fi nesemnate şi
se vor răspîndi din mînă în mînă. Atunci vor propovădui femeile, ca pe
vremea sfinţilor apostoli, deoarece preoţii nu o vor putea face. Dreapta
credinţa va fi păstrată prin epistole răspîndite printre credincioşi,
deoarece partea oficială a Bisericii nu va mai propovădui adevărul. Cu
toate acestea, părintele spunea să mergem aşa înainte, fără să ne
rupem de episcopi“.
Cuviosul Selafiil cel orb de la Noul Neamt

O Biserică care răstigneşte în loc să se răstignească, care trăieşte


în slavă lumească în loc de slava Crucii, o Biserică care cade în faţa
celor trei ispite ale lui Hristos în pustie, în loc să le biruiască, este o
Biserică secularizată. O asemenea Biserică este menită să se
acomodeze la o societate căzută şi să rămână în această stare căzută;
răspândeşte dezamăgire şi disperare printre cei care caută ceva mai
profund şi mai substanţial.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

Fariseii si fratii mincinosi

Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai,


priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai
înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă
desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu
cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe
calea virtuţii?
Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se
înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la
biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce
smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea
profanare e de neîndurat?
Sfantul Luca al Crimeii

Pericolul vine de la fratii cei mincinosi, care sunt dusmani ascunsi cu atat mai
periculosi, cu cat cred ca ei sunt frati curati. Predica si ei ortodoxia, dar oarecum
schimbata si prefacuta dupa placul lumii acesteia si al stapanitorului acestei lumi. Predica
lor e ca o hrana prielnica care a inceput sa se strice si in loc sa hraneasca, otraveste pe cei
care o mananca.
Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Intreaga trairea din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregatire pentru
venirea lui Antihrist: "toate lucrurile care se intampla in zilele noastre - la cel mai inalt
nivel in religie, guvernamant si in viata publica- nu sunt altceva decat o lucrare intensa a
slujitorilor lui Antihrist pentru pregatirea si instaurarea imparatiei sale", iar aceasta
lucrare este infaptuita tot atat de mult de catre "crestini", ca si de catre necrestini. "Toti
cei care in aceste zile ravnesc sa nu-si piarda credinta in Mantuitorul Hristos trebuie sa se
pazeasca si sa stea impotriva oricarei doriri a lucrurilor materialnice si pamantesti si
impotriva amagirii care vine prin bunurile lumesti. Este peste masura de primejdios sa se
invoiasca cineva cu orice dorinta de a-si face o cariera, de a-si fauri un nume, de a
dobandi stapanire si trecere inaintea oamenilor, de a-si agonisi bogatii, de a se inconjura
de lux si confort".
Parintele Serafim Rose

Desi (in vremurile din urma) numele de crestin va fi auzit pretutindeni si peste tot
vor fi biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru acestea sa va
salaslui o adevarata apostazie.
Sfantul Teofan Zavoratul

Vietuirea dupa Dumnezeu va deveni foarte anevoioasa, din pricina apostaziei


generale. Multimea apostatilor, intitulandu-se si prezentandu-se in aparenta drept crestini
(!), ii vor prigoni cu atat mai lesne pe veritabilii crestini. Apostatii, inmultindu-se, vor
impresura pe adevaratii crestini cu nenumarate intrigi, vor pune nenumarate piedici in
calea bunelor intentii de mantuire si slujire a Domnului, dupa cum arata Sfantul Tihon
din Zadonsk. Ei vor lupta impotriva robilor lui Dumnezeu, recurgand la forta autoritatilor
de stat,prin represalii si denunturi, prin diverse uneltiri, amagiri si prigoana feroce.
Sfantul Ignatie Briancianinov
Mai inainte ereticii isi marturiseau ratacirea lor pe fata; acum insa este plina
Biserica de eretici ascunsi. Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le incanta
urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se
graieste ceva folositor sufletului? Toti se indeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat
de invataturile cele drepte; este ales raul mai mult decat binele. aceasta este deci
"lepadarea de credinta" (II Tes. 2,3). Trebuie asteptat dusmanul (Antihristul), in parte a si
inceput de pe acum sa trimita pe inaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vanatoare. Ai
grija de tine, omule, si intareste-ti sufletul! Biserica iti arata acum, inaintea Dumnezeului
celui viu (I Tim. 6,13), si te invata mai dinainte cele cu privire la Antihrist, inainte de
venirea lui. Nu stim daca vine in timpul vietii tale si nici nu stim daca vine dupa trecerea
ta din aceasta viata. Este bine insa ca tu sa cunosti semnele venirii lui si sa intaresti mai
dinainte.
Sfantul Chiril al Ierusalimului

Multa grija il intuneca pe om si el se face nesimtitor si se face gatire spre pierzare


la antihrist. Iar lucrarea acestuia este multa grija a celor desarte, materia lucrurilor lumii
si castigarea metalurilor pamantului. Aceasta este capul rautatilor, povatuirea pierzarii si
stricarea mantuirii. (...) Dumnezeu S-a milostivit cu facerea chivotului ca sa se pocaiasca,
dar ei s-au dat spre cele trupesti si asa, nesimtirea lor a adus potopul. Tot astfel si astazi,
s-au dat la multa castigare si grija vietii, a indulcirii, a rapirii, a vanzarii, a minciunii, a
desfranarii, a lenevirii la cele bune, a invartosarii inimii, a pomenirii de rau, a vrajbei, a
iubirii de avere, a iubirii de argint. Precum cei iubitori de avutii inviesteresc in vasul lor
rapitor, asa si la venirea lui antihrist. Fiindca mai inainte se vor intuneca mintile
oamenilor cu nesimtirea intunericului si se vor intuneca oamenii de patimi, dupa cum zice
Sfantul Apostol Pavel: Pentru ca n-au primit adevarul Evangheliei, dand cinstea si
intaietatea patimilor, i-a dat pe dansii Dumnezeu duhului inselaciunii, ca sa se plineasca
intru dansii faradelegea (...) Atunci, pe cat vor pacatui, vor socoti ca-si lucreaza
mantuirea. Atunci o sa se defaime Sfanta Evanghelie si Biserica lui Hristos si o sa fie
multa lipsa in lume, semne si aratari de la Dumnezeu in mijlocul lipsirii si o foame
indoita: gandita si simtita. Simtita, pentru ca se va inchide cerul ca in zilele lui Ilie, din
pricina faradelegilor oamenilor, si nu va da ploaie; vor fi oamenii flamanzi si de cuvantul
lui Dumnezeu, pentru ca nu se va mai gasi nici un drept cu fapte bune care sa-i invete
cuvantul mantuirii. Se va ridica binecuvantarea lui Dumnezeu de la mancare si de la
bautura, pentru ca, pe cat vor manca mai mult, pe atat mai mult vor flamanzi. (...) Si se va
ridica harul lui Dumnezeu de la oameni, precum Scriptura zice: Nu va locui Duhul lui
Dumnezeu in oamenii acestia, fiindca sunt numai trupuri...
Sfantul Nil Athonitul

"Crestinii care traiesc fara frica de Dumnezeu, care nu fac adevarata pocainta si
sunt lipsiti de roade aduc ei, oare, jertfa lui Dumnezeu?". Nicidecum. "Dar multi dintre ei
zidesc biserici, imbraca evangheliile in aur si argint, cos vesminte pentru biserica, aduc
lumanari si tamaie". Cu nimic nu le folosesc acestea, fiindca ei raman neindreptati si
nepocaiti, fiindca lui Dumnezeu , deoarece este duh (v. Ioan 4, 24), nu ii bineplacem
decat prin jertfa duhovniceasca, adica prin supunerea voii noastre fata de voia Lui si prin
celelalte roade ale credintei. Iar ei, desi fac faptele aratate mai sus, nu vor sa-i aduca lui
Dumnezeu jertfa ascultarii, fara de care nimic nu Ii place lui Dumnezeu. "Dar multi merg
la biserica ca sa se roage, sa Il slaveasca, sa Ii cante si sa Ii multumeasca lui Dumnezeu!".
Nici asta nu le foloseste, fiindca ei cu gura canta si multumesc lui Dumnezeu, insa cu
inima stau departe de El, precum spune Dumnezeu despre ei: se apropie de Mine poporul
acesta cu gurile lor si cu buzele lor Ma cinstesc, dar inima lor departe sta de Mine (Matei
15, 8) - si prin viata lor cea nelegiuita necinstesc si hulesc numele lui Dumnezeu. "Si
atunci se afla intr-o stare primejdioasa?". Cu adevarat primejdioasa, fiindca sunt supusi
osandei vesnice dimpreuna cu inchinatorii la idoli, cu care deopotriva se afla in ratacire si
nu-L cinstesc pe singurul Dumnezeu, ci isi jertfesc vointa si sufletul pacatului si prin
pacat diavolului - daca nu se vor intoarce fara fatarnicie si nu se vor pocai. "Si ei cred in
Dumnezeu?". Nicidecum, caci credinta adevarata face roade bune si de lucrurile rele se
departeaza - iar ei Il marturisesc pe Dumnezeu, insa cu inima si cu faptele se leapada de
El, precum invata Apostolul (Tit 1, 14).
Sfantul Tihon din Zadonsk

Satana face ultimul asalt si in acesti ani in care ne gasim, mare necaz si
stramtorare vor veni in lume. Asadar, mare manie are sa vina. Multe rautati se intampla in
lume, indeosebi doua: desfraul si avortul. Vai si amar de vietuitoriii acestei lumi! Cata
intristare va sa vina peste oameni, daca stapanitorii lor sunt slujitori si robi ai
antihristului! Pentru ca aceia care au fost inrolati de Stapanul Imparatiei Cerurilor sa
lupte, s-au molesit. si nu numai ca au slabit, ci s-au adancit in somnul greu al trandaviei si
al nepasarii. vremea sa va treziti din somn. Sculati-va, aruncati departe somnul nepasarii,
ca sa nu va gaseasca vrajmasul dormind si sa va omoare. Treziti-va, caci ne indreptam
spre sfarsit, spre moarte, pentru ca ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie.
Treziti-va ca sa luptati in putinul timp care v-a mai ramas, caci "vine ceasul cand nimeni
nu va mai putea lucra"..
Fericitul Filotei Zervakos

Uneltele lui Antihrist

Necazurile si ispitele de astazi, in aparenta slabe si mai putin virulente, urmaresc


asemenea necazurilor si napastelor puternice din vechime, sa-l indeparteze pe om de
Hristos, sa distruga crestinismul adevarat de pe pamant, lasandu-i doar o pojghita subtire
pentru o foarte comoda amagire. Vom vedea ca ispitirile usoare, gandite insa si executate
cu viclenie infernala de Satana, actioneaza cu mult mai mare succes decat ispitirile grele,
vadite si directe.
Sfantul Ignatie Briancianinov

"Intr-un asemenea veac - scrie Arhiepiscopul Averchie Tausev - pentru a fi un


adevarat crestin ortodox, gata de a-si pastra credinta in Mantuitorul Hristos chiar si in fata
mortii, este mult mai greu in zilele noastre decat in primele secole ale crestinismului"
Prigonirea crestinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulata. "Sub haina unei
imparatii inselatoare, care arata minunat si ii duce pe multi in ratacire, se arata, de fapt, o
prigoana ascunsa impotriva crestinismului... Aceasta prigoana este mult mai primejdioasa
si mai infricosatoare decat prigoana fatisa, caci ameninta cu adevarat sa dea cu totul
pierzarii sufletele - ceea ce inseamna moarte duhovniceasca". Ispita belsugului si a
confortului indeparteaza sufletul de la Dumnezeu, "slujitorii lui Antihrist sa straduie mai
mult decat orice sa Il scoata pe Dumnezeu din viata oamenilor, astfel incat acestia,
multumiti cu belsugul material, sa nu simta in nici un fel nevoia de a se intoarce la
Dumnezeu, sa nu-si mai aduca aminte de El, ca sa poata trai ca si cum Acesta nu ar exista
defel. Asadar, intreaga randuiala a vietii din zilele noastre, in asa numitele "tari libere",
unde nu este o prigoana fatisa impotriva credintei este o primejdie si mai mare pentru
sufletul unui crestin (decat o prigoana la aratare) caci il leaga cu desavarsire de pamant
si-l face sa uite de Rai. Intreaga "cultura" contemporana, indreptata numai catre
cunostinte cu desavarsire lumesti si intreg vartejul nebunesc al vietii legate de aceasta
"cultura" il tin pe om intr-o stare neincetata de sterpiciune si de tulburare, care nu lasa
nimanui putinta de a-si cerceta, doar putin mai adanc sufletul, in acest fel stingandu-se,
incetul cu incetul, viata duhovniceasca". Intreaga trairea din zilele noastre, la nivelul ei
public, este o pregatire pentru venirea lui Antihrist: "toate lucrurile care se intampla in
zilele noastre - la cel mai inalt nivel in religie, guvernamant si in viata publica- nu sunt
altceva decat o lucrare intensa a slujitorilor lui Antihrist pentru pregatirea si instaurarea
imparatiei sale", iar aceasta lucrare este infaptuita tot atat de mult de catre "crestini", ca si
de catre necrestini.
Parintele Serafim Rose

TELEVIZORUL
Antihrist va cunoaşte toate vicleniile diavoleşti şi va face false
minuni. Pe el îl va asculta şi îl va vedea, în acelaşi timp, întreaga lume.
Sfântul lui Dumnezeu, mărturiseau arhiepiscopul Simon, arhiepiscopul
Teodosie, episcopul Iacob şi arhimandritul Teofan, spunea: „Fericit şi
preafericit va fi omul care nu va dori şi nici nu va vedea faţa spurcată a
lui Antihrist. Cine va vedea şi va asculta cuvântul hulitor de Dumnezeu
a lui Antihrist, făgăduinţele pentru toate bunurile pământeşti, acela va
fi ademenit şi va merge cu închinăciune înaintea lui şi împreună cu el
va pieri şi va arde în focul cel veşnic".
Ei l-au întrebat pe părintele: „Cum vor fi toate acestea?". Stareţul a
răspuns cu lacrimi: „în locurile cele sfinte va fi necurăţia pustiirii şi se
vor arăta mârşavii ademenitori ai lumii care vor înşela oamenii ce s-au
lepădat de Dumnezeu şi care vor săvârşi false minuni. După ei se va
arăta Antihrist şi toată lumea îl va vedea deodată". Părinţii l-au întrebat
pe sfânt: „Unde? In locurile sfinte? In biserică?". Cuviosul a răspuns:
„Nu în biserică, ci în fiecare casă. In colţul unde stau acum sfintele
icoane vor sta maşini ademenitoare, care vor înşela oamenii. Mulţi vor
spune: trebuie să vedem şi să auzim noutăţile. In aceste noutăţi se va
arăta Antihrist".
Sfantul Lavrentie al Cernicovului

RESTAURAREA BISERICILOR
Va veni timpul, spunea cuviosul părinte Lavrentie, când şi bisericile
închise vor fi restaurate nu numai în exterior, dar vor fi amenajate şi în
interior. Vor auri cupolele bisericilor şi ale clopotniţelor. Iar când vor
încheia totul, va veni acel timp când se va înscăuna Antihristul. Rugaţi-
vă ca Domnul să ne dea timp să ne întărim pentru că ne aşteaptă
vremuri înfricoşătoare. Şi vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul?
Toate bisericile vor fi mai frumoase ca niciodată, dar nu va putea intra
nimeni în acele biserici.
Antihrist se va încorona ca împărat la Ierusalim într-o splendidă
biserică cu participarea preoţilor şi a Patriarhului.
Orice om va putea veni şi pleca din Ierusalim fără nici un fel de
oprelişti. Să vă străduiţi sa nu mergeţi pentru că totul va fi spre
ademenire şi înşelare.

“Va veni aşa un timp când prezicătorii de acest fel se vor înmulţi ca
ciupercile după ploaie. Să vă păziţi de ei. Citeşte rugăciunea lui Iisus,
dar nu uita nici pe Maica Domnului.”
Sfantul Lavrentie al Cernicovului

De ce a avut Arhiepiscopul Ioan o voinţă atât de mare cu privire la


Biserica Franceză, mergând practic împotriva oricui, pentru a da
Bisericii Franceze propriul ei episcop? Cu cât trecea timpul, a devenit
tot mai clar pentru Eugene şi Gleb ceea ce îşi dăduse seama
Arhiepiscopul Ioan cu viziunea sa clarvăzătoare, apocaliptică. Într-una
dintre vizitele Arhiepiscopului la magazinul lor de cărţi, Eugene i-a pus
o întrebare la care cugetase mult:
- Aproape tuturor popoarelor de pe pământ li se propovăduise
Evanghelia. Asta înseamnă că acesta este sfârşitul lumii, cum spun
Scripturile?
- Nu, a răspuns Arhiepiscopul. Evanghelia lui Hristos trebuie să fie
propovăduită în toate limbile din lume într-un context ortodox. Numai
atunci va veni sfârşitul.
Sfantul Ioan Maximovici
din cartea ieromonahului Damaschin - „Viaţa şi opera Părintelui Serafim
Rose”

Si acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile
Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, crestinul trebuie să se supună
legilor si rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care altii se
raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau
ostilă fată de ele. Cei ce-i sunt credinciosi lui Hristos îl urmează pe
calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfintenie de Sfânta
Biserică. Iar cei ce-si doresc înlesniri fără masură si bucurii în lumea
aceasta pământeana, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia
preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să
trăiască asa cum vor si să gândească după bunul lor plac, să-si aseze
voia lor proprie deasupra Duhului Bisericii – Duh dat de Insusi Domnul
Dumnezeu – si îi cheamă si pe altii să le urmeze calea.
Este posibil, fratilor, ca în curând iarăsi să aveti parte aici de tulburări, si
unii dintre voi să vă cheme să mergeti pe calea tăgăduirii legilor sfinte
si să vă supuneti numai legilor stăpânirii omenesti. Temeti-vă de
această cale! Temeti-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga,
căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea
cea vesnică. Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos însusi,
Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt,
prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleasi legi, pe legile
si pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai întelepti ca arhiereii
(sfintii, n.n.) care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mai
învătati. Ci să strigăm smeriti, împreună cu tâlharul cel întelept:
„Pomeneste-mă, Doamne, întru Împărătia Ta!“
Sfantul Ioan Maximovici

Pazirea

“Daca vrem sa avem o interpretare autentica a semnelor vremurilor, primul lucru


pe care trebuie sa-l stapânim este o temeinica cunoastere ortodoxa. Adica o cunoastere a
Sfintei Scripturi, atât a Noului cât si a Vechiului Testament (dar nu prin constatari ale
„bunului simt,” ci conform modului prin care Biserica a intrepretat-o); o cunoastere a
scrierilor Sfintilor Parinti; o cunoastere a istoriei bisericesti; o familiarizare cu ereziile si
erorile care au atacat adevarata întelegere a dogmelor si mai ales a semnelor vremurilor
din urma de catre Biserica. Daca nu avem o întemeiere pe surse ca acestea, ne vom afla
nepregatiti si tulburati. Este exact ceea ce ne spune Domnul: sa fim fim pregatiti, sa fim
gata. Daca nu avem avem aceasta întelegere de baza, nu ne vom afla pregatiti, drept care
vom rastalmaci semnele vremurilor“.
“Cel mai important lucru pe care cineva îl poate dobândi în urma îndeletnicirii cu
asemenea tip de literatura, este virtutea numita discernamânt. Atunci când avem în fata
doua fenomene care pare sa fie exact la fel/asemanatoare sau întrucâtva similare unul cu
cealalalt, virtutea discernamântului ne îngaduie sa vedem care dintre ele este adevarata si
care este falsa: care dintre ele are duhul lui Hristos si care duhul lui Antihrist. Însasi firea
lui Antihrist, cel ce voieste a fi ultimul mare conducator al lumii si ultimul dusman al lui
Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar ‚anti’ nu înseamna numai ‚împotriva’ ci si ‚imitatie a,
în locul.’ Antihristul, dupa cum spun toti Sfintii Parinti în scrierile lor despre el, va fi
cineva care-l va imita pe Hristos, adica care încearca sa-i amageasca pe oameni aratându-
se pe sine ca fiind Hristos întors pe pamânt. De aceea, daca cineva are vreo conceptie
neclara despre Crestinism sau citeste Scripturile în „lumina” propriilor sale opinii (iar
opiniile proprii nu pot veni decât din “vazduh” (aer – nota mea – in sensul de “aerul
vremii“, “opinia publica“, “gura lumii“), care “vazduh” numai crestin nu este acum),
atunci acesta va ajunge la concluzii deosebit de anti-crestine. Vazând figura lui Antihrist,
acesta va fi amagit sa creada ca el este Hristos”.
Când te afli în pozitia de prigonit, Hristos este cu tine, pentru ca suferi pentru El.
Iar când esti în afara, atunci nu este sigur daca e posibil sa te mai întorci în acea pozitie.
Începi sa te întorci la întelegerea omeneasca. Când te afli acolo nu ai pe nimeni pe care sa
te poti bizui, drept care ai nevoie de Hristos. Daca nu-L ai pe Hristos, nu ai nimic. Când
esti afara, începi sa devii calculat, sa te încrezi în tine, pierzându-l astfel pe Hristos”.
Parintele Serafim Rose

“Stiti dumneavoastra ce vremuri traim noi? Noi suntem cei de pe urma! Ar trebui
numai sa plangem in toata ziua, dar nu simtim! Traim in nesimtire, ca asa au trait cei
dinainte de potop… “
Parintele Cleopa

Parintele Nicolae Steinhardt


LEPĂDAREA DE HRISTOS

- cuvânt de învăţătură, asa cum a fost rostit în biserica mănăstirii Rohia în


duminica întâia după Pogorârea Sfântului Duh (1987)

Ţine-mă, Doamne, de urechi, că altfel te vând ca Iuda.


Filip Neri

Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum
foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul
evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi
sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau.
Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic
aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-
33 şi 37-39:
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi
şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi
lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe
Mine nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de
Mine.
Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui
pentru Mine, îl va găsi”.
Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul
Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită
cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol
Luca 14, 26:
„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi
pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi,
nu poate să fie ucenicul Meu”.
Iar versetul 21 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al
Evangheliei după Matei:
„Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate
să fie ucenicul Meu”.
Stranii şi spăimîntătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi
spăimântătoare cuvinte!
Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care
întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu – iubire,
a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei,
dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă
să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi,
pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?
Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască
duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie
înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea
sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime.
Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu
învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii,
părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcătul
sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar la nevoie, la o
adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi
hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe
faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii,
surorile şi aşa mai deparie – nu trebuie să ne fie piedică pentru
mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.
Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă,
am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de
bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie,
n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba.
Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament
creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi
spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am
nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl
mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta
decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la
Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în
mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar
stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru
dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a
se ruşina de mine.
Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl
venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în
ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-
mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la cântar. Esenţial
nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adâncul fiinţei
noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătuiri
şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.
Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge
credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât
de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.
Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă?
E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai
înăuntru, e drămuită.
Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită,
necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se
piteşte în găoace şi se teme de lumină.
Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei
Scripturi, Mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
(10, 10):
„Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se
mărturiseşte spre mântuire.”
Auziţi! din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea
noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată
nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba.
Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a
ne mărturisi credinţa cu gura, ori care ar fi riscurile.
Un mare scriitor rus contemporan ne spune ca atunci când ne aflăm la
ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă
limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte
ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea
momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne
considerăm morţi!
Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu
ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic să nu
mai luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce
ne-ar mai putea ispiti?
A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele
(sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai
citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de
muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi
mai mînca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate
frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă
altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată eu
Hristos decât să-L reneg.
Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: mici nevasta, nici copiii,
nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici
slujba, nici chiar viaţa.
Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai
apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu
gura.
Cu vorba, cu gura.
De ce oare?
Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante
vorbele, cuvintele?
Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale?
Au ele atât de mare însemnătate?
Se cade să le acordăm precăderea?
Răspund: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare.
„Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea poetul Alexandru Vlahuţă.
Nu ajunge să crezi, cu inima.
Ni se cere o declaraţie publică.
Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare
cuvinţele şi vorbe de clacă.
Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E tot
una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei
noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce
suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce
căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum
ne definim.
Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona.
La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos –
să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea.
Moartea!
Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este
vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni, atât de
categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe
creştini, exista pericolul apostasiei, adică al lepădării publice şi
solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi
a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să
se închine idolilor.
Acum nu mai stau lucrurile aşa.
Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se
mai cer acte solemne de apostasie şi lepădare publică de Hristos.
Ceea ce ştim nu înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea
de Hristos.
Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostasia
de odinioară.
Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă, participând
la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare
ateistă.
Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci,
ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori
rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea
descoperi drept creştini.
Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine
camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine,
familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu
orice preţ.
Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ.
„Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul
neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare
suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi.
În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea
privi Crucea.
Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos.
E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu
jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i
cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au
silit “…
Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât.
E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat
sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite.
Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel
care n-a pregetat a Se lăsa răstignit.
El ne cere să luăm foarte în serios situaţiile, noastră de creştini.
Cu El nu-i de şagă şi de joacă.
Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba.
Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba.
Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina
de noi la Judecata din urmă.
Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc
înaintea dumneavoastră.
Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează
cutremurându-mă şi îngrozindu-mă.
Iat-o:
Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său
nepărtinitor şi oamenii vin toţi în faţa Lui.
Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi
caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo
unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în
gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Dar mai există o a treia ceată!
E a celor pe care înainte de a-i osândi şi trimite în iad, Domnul, de cât îi
este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I
se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-
şi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire
nu le aruncă!
(E posibil să-mi spuneţi: dar Domnul e Duh! Cum poate fi vorba de
ridicarea braţului şi acoperirea ochilor? Da, Domnul e duh, dar din
pricina slăbiciunii noastre, noi, în sfintele noastre icoane, ne închipuim
Puterile cereşti luând chip omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu
trupul, cu trup de slavă dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat
şezând de-a dreapta Tatălui şi ţinând Crucea alături de El, amintire a
pătimirilor Sale lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori
greşeală a pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.)
Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii,
urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe delatori, pe
turnători). El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici
măcar de căutătura Sa cea mai aspră.
Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc că adesea mă rog
lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată.
Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre
noi.
Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a
nu fi silit să ne privească.
Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această
înfricoşătoare ruşine.

Parintele Serafim Rose


Este mai tarziu decat credem
“Nu este mai trist decît sa vezi pe cineva care a fost crescut în spirit ortodox, care
are unele notiuni de catehism, care a citit cîteva Vieti ale Sfintilor, care si-a facut o idee
generala despre ce înseamna ortodoxia, care întelege unele dintre slujbe, si totusi nu este
constient de ce se petrece în jurul lui. Iar pe copiii sai îi pune sa aleaga între doua moduri
de viata: unul este modul în care traiesc majoritatea oamenilor, iar celalalt este modul în
care traiesc ortodocsii duminica si atunci cînd citesc vreun text ortodox. Daca un copil
este crescut în felul acesta, cel mai probabil este ca nu va alege modul de viata ortodox;
acesta va reprezenta o particica infima din viata acelui copil, pentru ca viata
contemporana este mult prea ademenitoare, pentru ca prea multi merg pe calea ei, pentru
ca reprezinta o parte prea mare a realitatii de astazi – cu exceptia cazului în care copilul a
fost învatat cu adevarat cum s-o abordeze, cum sa se pazeasca de efectele ei nocive si
cum sa profite de lucrurile bune pe care lumea le are de oferit.
De aceea, atitudinea noastra, începînd de astazi, trebuie sa fie una cu picioarele pe
pamînt si normala. Adica, trebuie sa fie o atitudine adaptata conditiilor reale de viata, si
nu un produs al fanteziei, al fugii de realitate si al refuzului de a veni în întîmpinarea
lucrurilor adeseori neplacute ale lumii din jurul nostru. O ortodoxie prea exaltata si prea
cu capul în nori îsi are locul într-o sera, pentru ca nu ne este de nici un folos în viata de zi
cu zi si cu atît mai putin nu poate face nimic pentru mîntuirea celor din jurul nostru.
Lumea noastra este cruda si raneste sufletele cu asperitatile ei; sa-i raspundem în primul
rînd cu o iubire si o întelegere crestine realiste, lasînd exemplele de isihasm si formele
avansate de rugaciune pe seama celor capabili sa le înteleaga.
De asemenea, nu trebuie sa ne concentram asupra propriei noastre persoane, ci sa
întindem o mîna celor care se afla în cautarea lui Dumnezeu si a unei vieti dedicate Lui.
În ziua de astazi, orice comunitate ortodoxa mai mare are tendinta de a se transforma într-
o societate care se auto-gratuleaza si se delecteaza cu propriile-i virtuti si realizari
ortodoxe: frumusetea bisericilor si a odoarelor noastre, splendoarea slujbelor noastre,
pîna si puritatea doctrinei noastre. Dar adevarata viata crestina, înca de pe timpul
Apostolilor, a fost nedespartita de comunicarea cu ceilalti. O ortodoxie care este vie prin
însusi acest fapt iradiaza catre ceilalti - deci nu este nevoie sa se înfiinteze un
„departament de misionariat” pentru a face acest lucru; focul adevaratului crestinism se
transmite si fara el. Daca ortodoxia noastra este ceva ce pastram pentru noi însine si ne
mai si laudam cu ea, atunci sîntem mortii care-si îngroapa mortii – exact în acest stadiu se
afla multe dintre parohiile noastre ortodoxe de astazi, chiar si acelea care numara multi
tineri, daca acestia nu-si aprofundeaza credinta. Nu este suficient sa spui ca tinerii merg
la biserica. Trebuie sa ne întrebam ce obtin ei acolo, în biserica, cu ce pleaca de la
biserica si, daca nu fac din ortodoxie o parte integranta a vietii lor, atunci chiar ca nu este
suficient sa spui ca merg la biserica. (…)
Dar care crestin-ortodox adevarat din ziua de astazi nu este putin „nebun”? Nu ne
potrivim dupa calapoadele lumii; iar daca ne potrivim, în lumea de astazi, atunci nu
sîntem crestini seriosi. Adevaratul crestin de astazi nu se poate simti la el acasa în lume;
nu se poata sa nu se simta el însusi si sa nu fie privit de ceilalti drept putin „nebun”. De
aceea, sa nu ne temem ca am putea fi considerati putin „nebuni” de restul lumii si sa
practicam în continuare iubirea si iertarea crestine, pe care lumea nu le va întelege
niciodata, dar dupa care, în adîncul sufletului ei, tînjeste, ba chiar plînge.
Scopul meu nu este sa va înspaimînt, ci sa va atrag atentia la ce se petrece în jurul
nostru. Cu adevarat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu totii: Apocalipsa se întîmpla
chiar acum. Si cît este de trist sa vezi crestini, mai ales tineri ortodocsi, peste capetele
carora pluteste amenintator aceasta tragedie incalculabila si care cred ca pot duce mai
departe ceea ce ei numesc „o viata normala” în aceste vremuri cumplite, facîndu-se parte
integranta din capriciile acestei generatii stupide, care se auto-divinizeaza, absolut
inconstienta de faptul ca paradisul nebunilor în care traim este pe cale sa se prabuseasca,
absolut nepregatita pentru vremurile de disperare spre care ne îndreptam.
Nici macar nu mai este vorba de cine este un „bun” crestin-ortodox, sau unul
„prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravietui macar credinta
noastra? Pentru multi, nu va mai supravietui; Antihristul care va veni va fi mult prea
atragator, mult prea în spiritul preocuparilor lumesti dupa care tînjim, pentru ca
majoritatea oamenilor sa-si dea macar seama ca si-au pierdut crestinismul înclinîndu-se
în fata lui.
Apartenenta de suprafata nu este suficienta; trebuie sa ne miste ceva pe dinauntru,
ceva ce sa ne faca diferiti de lumea din jurul nostru, chiar daca lumea îsi spune „crestina”
sau chiar „ortodoxa”. Sa pastram si sa hranim aceste calitati ale adevaratei viziuni
ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viata si o atitudine normala,
iubitoare si iertatoare, nu gravitînd în jurul sinelui, ci pastrîndu-ne inocenta si
spiritualitatea chiar si cu o deplina constiinta a propriului nostru pacat si a puterii ispitelor
lumesti din jurul nostru. Daca traim cu adevarat aceasta viziune ortodoxa asupra lumii,
credinta noastra va supravietui socurilor care ne asteapta si va fi o sursa de inspiratie si de
mîntuire pentru cei care îl vor cauta în continuare pe Hristos, chiar si în toiul naufragiului
umanitatii, care a început deja în zilele noastre”.

Sfantul Ioan Maximovici


Despre sfarsitul lumii
“Nimeni nu cunoaste ziua aceea, afara de Dumnezeu-Tatal, dar semnele apropierii
ei sunt date si in Evanghelie, si in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul. Apocalipsa
vorbeste despre evenimentele sfarsitului lumii si despre infricosata Judecata cu precadere
in simboluri si in ghicitura, dar Sfintii Parinti au talcuit-o si exista o traditie autentica a
Bisericii care ne vorbeste si despre semnele apropierii sfarsitului lumii, si despre Judecata
de Apoi…Inainte de sfarsitul vietii pe pamant vor fi tulburare, razboaie, framantari civile,
foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaima, vor muri de asteptarea nenorocirilor
(Luca, 21, 26). Nu va fi nici viata, nici bucuria vietii, ci o stare chinuitoare de
pierdere a legaturii cu viata. Dar nu se va pierde numai legatura cu viata, ci si cu
credinta: <<Fiul omului, venind, va gasi oare credinta pe pamant?>> (Luca 18, 8).
Oamenii vor fi mandri, vor fi nemultumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alaturi de
pierderea legaturii cu viata, va slabi si morala. Binele va slabi si raul va creste.
Despre aceste vremuri vorbeste si Sfantul Apostol Ioan Teologul in lucrarea sa
insuflata de Dumnezeu, numita Apocalipsa. El insusi marturiseste ca ‘a fost in Duh’, ceea
ce inseamna ca insusi Duhul Sfant era in el cand i s-au descoperit in diferite imagini
simbolice destinele Bisericii si ale lumii; de aceea Apocalipsa este o descoperire a lui
Dumnezeu. El prezinta destinul Bisericii in chipul unei femei care se ascunde in acele
zile in pustie (…)
Vor avea importanta hotaratoare fortele care pregatesc venirea lui Antihrist…
Antihrist va fi un om, iar nu diavolul intrupat. (…) Acel om doreste sa fie in locul lui
Hristos, sa ocupe locul Sau si sa aiba ceea ce ar trebui sa aiba Hristos. El doreste sa aiba
aceeasi putere de fascinatie si aceeasi stapanire asupra intregii lumi.
El va primi acea putere inainte de pieirea sa si a intregii lumi. El il va avea ca un
ajutor pe un mag care, prin puterea falselor minuni, ii va implini toata voia si-i va ucide
pe cei ce nu recunosc stapanirea lui Antihrist. Inainte de moartea lui Antihrist vor aparea
doi drepti, care il vor da in vileag. Magul ii va omori si timp de trei zile trupurile lor vor
ramane neingropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist si a tuturor
slujitorilor lui. Dar, deodata acei drepti vor invia si toata ostirea lui Antihrist va fi in mare
tulburare si se va ingrozi, iar Antihrist va cadea deodata mort, omorat de puterea Duhului.
Dar ce se stie despre omul-Antihrist? Originea lui exacta nu se cunoaste. Tatal
este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricata care se da drept fecioara. El va fi
evreu din semintia lui Dan. Pentru aceasta avem semn ca Iacov, murind, a spus ca, printre
urmasii sai, “Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, înveninând piciorul calului, ca sa
cada calaretul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indica metaforic ca el va actiona prin
viclenie si rautate. Ioan Teologul vorbeste în Apocalipsa despre mântuirea fiilor lui Israel,
ca înainte de sfârsitul lumii o multime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din sirul
semintiilor mântuite lipseste semintia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent si va sti
cum sa se poarte cu oamenii. Va fi fermecator si prietenos.…
… Pâna la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregatita. ‘Taina
lucreaza deja‘ si fortele care-i pregatesc aparitia se lupta, în primul rând, împotriva
împaratiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune ca Antihrist nu poate aparea pâna nu va
fi indepartat ‘cel care o împiedica‘ (II Tesaloniceni 2, 7). Sfântul Ioan Gura de Aur
tâlcuieste ca ‘cea care o împiedica’ este stapânirea legiuita cinstitoare de Dumnezeu.
Aceasta stapânire (Regalitatea) se lupta cu raul. ‘Taina’ (Lucrarea lui Antihrist)
care lucreaza în lume nu doreste aceasta, nu doreste lupta cu raul prin mijloacele fortei:
dimpotriva, ea doreste stapânirea faradelegii si când o va obtine, nimic nu va mai
împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent si fermecator, dar va fi
milostiv, va face acte de caritate si fapte bune pentru întarirea stapânirii sale. Iar când si-o
va întari într-atât, încât îl va recunoaste întreaga lume, atunci îsi va arata fata.
Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru ca aici Mântuitorul si-a
descoperit învatatura dumnezeiasca si Persoana Sa, aici întreaga lume a fost chemata sa
guste fericirea binelui si a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos si L-a rastignit la
Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a
recunoscut stapânirea.…
… El {Antihristul} va crea conditii de viata Bisericii, ii va ingadui sa slujeasca,
va promite ca va construi biserici splendide, cu conditia recunoasterii lui ca ‘fiinta
suprema’ si ca lumea sa i se inchine. (…) Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi
episcopi vor trada credinta, iar ca justificare, vor arata spre starea stralucita a Bisericii.
Cautarea compromisului va fi atitudinea caracteristica a oamenilor. Fermitatea
marturisirii va disparea. Oamenii vor cauta cu asiduitate sa-si motiveze caderea, iar raul,
ca o moleseala maligna, va sustine aceasta stare generala. Oamenii vor avea obisnuinta
lepadarii de dreptate, a dulcetii compromisului si a pacatului. (…)
Antihrist va îngadui oamenilor totul, numai ca ei „cazând în fata lui, sa i se
închine“. Nu este o atitudine noua fata de oameni: si împaratii romani erau gata sa le
redea libertatea crestinilor cu conditia ca ei sa le recunoasca divinitatea si suprema putere
divina si îi chinuiau doar pentru ca ei marturiseau ca „Domnului Dumnezeului tau sa te
închini si Lui Singur sa-i slujesti” (Matei 4, 9-10).
Întreaga lume i se va supune si atunci el îsi va descoperi fata si ura fata de Hristos
si de crestinism. Sfântul Ioan Teologul spune ca toti cei ce i se vor închina vor avea un
semn pe frunte si pe mâna dreapta. Nu se stie daca aceasta va fi cu adevarat un semn pe
trup sau este o exprimare simbolica a faptului ca oamenii vor recunoaste si cu mintea
necesitatea închinarii la Antihrist si ca întreaga lor vointa îi va fi supusa. (…)
Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteste despre un Batrân
Judecator asezat pe tron, în fata caruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor.
Focul mistuie pacatul, îl arde si daca pacatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie
si pe om. Acest foc se va aprinde înlauntrul omului: vazând Crucea, unii se vor bucura iar
altii vor cadea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor desparti
dintr-o data: în relatarea evanghelica unii se aseaza la dreapta, în fata Judecatorului, iar
altii la stânga: i-a despartit constiinta. Însasi starea sufleteasca a omului îl arunca într-o
parte sau în cealalta, la dreapta sau la stânga.
Judecata de Apoi nu cunoaste martori sau lista de protocol. Totul este scris în
sufletele oamenilor si aceste însemnari, aceste „carti” se vor deschide. Când se vor
deschide „cartile”, toti vor întelege limpede ca radacinile tuturor viciilor sunt în sufletul
omului. Iata betivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred ca moare si pacatul. Nu e
asa, în suflet exista o înclinatie, pentru suflet pacatul era dulce. Si daca nu s-a pocait de
pacatul respectiv, daca nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu
aceeasi dorinta a dulcetii pacatului si niciodata nu îsi va satisface dorinta. Va suferi de ura
si de rautate. Si aceasta e o stare infernala. „Gheena de foc” este focul launtric, este
flacara viciului, flacara neputintei si a rautatii si aici va fi „plânsul si scrâsnirea dintilor”
rautatii neputincioase“.

Parintele Proclu
Anii durerii au inceput
“Le-am spus la mulţi că amu toţi diavolii au ieşit din iad, sunt pe faţa
pământului. Odată a venit un autobuz la Mânăstirea Sihăstria cu
oameni îndrăciţi. S-a întâmplat că, în timpul acela, să fie vreo 4-5 ani
de atunci, eram şi eu acolo. Şi am văzut cum ieşea din cursa aceea
fiecare om chinuit de duhuri şi când ieşeau ei, eu mă simţeam ca la
gura iadului. Era acolo cineva care se vindecase prin Sfântul Maslu,
prin rugăciune, prin smerenie şi post de duhuri rele şi omul acela îi
adunase pe toţi ca să-i aducă la mănăstire. Omul acela o zis aşa: „Vezi
lumea asta, numai şoferul nu-i îndrăcit, încolo toţi sunt îndrăciţi. I-am
adus la Sfântul Maslu“. Şi eu am zis: „Vai de mine, ce s-a întâmplat?
Nenorocire mare, că-i iad pe faţa pământului, dacă îi chinuie aşa de
grozav“. Şi el a răspuns: „Toţi aceştia avem crime, avorturi...” şi a spus
o mulţime de păcate pe care le săvârşiseră aceia. „Ce zici, ne va
mântui Dumnezeu sau nu?“. Eu i-am spus: „Hristos a venit pentru cei
păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu“. Apoi i-am sfătuit cum să se
mărturisească, pentru că persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea
vina pe altul, că, uite, eu din cauza cutăruia sufăr, că cineva a trimis
duhurile cu vrăji şi au intrat în mine şi mă chinuie. Le-am răspuns că nu
trebuie să mai spună vorba asta, ci să spună aşa: „Pentru păcatele
mele!“ Că nu-i mai mare vrăjitorul ca Dumnezeu, dar Duhul Sfânt aşa
ne ajută, pe măsura smereniei. Şi orice i s-ar întâmpla omului, să zică
aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia
eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă,
Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie. Şi voi fi
pedepsit şi chinuit de duhuri, că Dumnezeu nu mă va ajuta şi le
îngăduie să mă muncească. Cu cât dau vina pe mine, cu cât mă
smeresc şi caut să fac rugăciune tot timpul, începe să mă ajute.
Dacă adorm cu mintea împrăştiată, foarte puţin mă ajută sau
defel. Secretul aicea stă: un creştin, ori un călugăr, ori un preot care
are năcazuri, acela va reuşi care doreşte să adoarmă cu mintea în
rugăciune. Dacă eu m-am rugat zi şi noapte, iar când m-am culcat, am
adormit cu mintea în altă parte, degeaba m-am ostenit. Totodată
trebuie să mă învăţ a ierta.
Astă toamnă au venit aici, la mine, trei domni. Stăteau acolo, în
faţa mea, dar nu zicea nici unul nimica. Se uitau la mine şi tăceau. Măi,
mare comedie, am gândit eu, mai ales că mai aştepta cineva la poartă.
Şi, ce să vezi, le-am zis: „Domnii mei, să ştiţi, fiindcă aţi venit până ici,
plată aveţi, că v-aţi ostenit. Cătaţi un adevăr, dar nu-l veţi găsi. Eu sunt
un om păcătos şi dacă mor amu, diavolii mă iau. Nu-mi place cum
trăiesc. Dar nici lui Dumnezeu nu-i place cum trăiesc eu“. Unul dintre ei
a zis aşa: „Dacă dumneata spui că te ia diavolul la iad, noi ce vom
face?” Le-am răspuns: „Treaba dumneavoastră! Vă priveşte! Sunteţi
oameni deştepţi, nu ca mine prost. Da, eu să fiu în locul
dumneavoastră, aş căuta un duhovnic bun şi m-aş duce la mărturisit.
Şi acel duhovnic a să mă înveţe cum să mă mărturisesc, cum să mă
smeresc şi a nu da vina pe altul. Şi când voi merge la biserică să pun în
minte că toţi de acolo sunt mai buni decât mine iar eu sunt cel mai
păcătos şi nevrednic. Dacă îmi pun astfel de gânduri şi zic şi o
rugăciune în taină, fără să ştie lumea de acolo ce gândesc eu, şi stau în
biserică aşa cum aş fi în faţa lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îmi va
lumina mintea şi îmi va descoperi cum trebuie să caut veşnicia. Dar cât
timp eu mă uit de sus în jos la ceilalţi, mai bine nu m-aş duce acolo.
Însă dacă ascult Sfânta Liturghie cu mult dor de Dumnezeu, Duhul
Sfânt nu mă va părăsi. Dumneavoastră vă ajunge dacă puteţi păstra
porunca aceasta: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă fac bine la
altul, eu simt că Dumnezeu nu mă lasă în părăsire. Dar dacă eu caut
să-l jumulesc, să-l tulbur, să-l năpăstuiesc, atunci Duhul Sfânt mă va
lăsa în părăsire“. Să ştiţi că aşa îi îndemn pe mulţi: Ce ţie nu-ţi place,
altuia nu-i face! Cum, un lucru care mie nu-mi place, pe acela să-l fac
eu omenirii? Ori cu cine m-aş întâlni să nu aibă de plâns din cauza
mea.
De multe ori, când diavolul dă năvală asupra mea, îl mai sperii pe
suflet: „Să ştii că dacă nu vreau să rabd aicea, ce voi face în iad cu
dracii?” Atunci se trezeşte sufletul şi caută să repare. Uite, cugetarea
la moarte e un lucru minunat. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte,
mai bine te-aş numi viaţă. De câte ori cuget la moarte se trezeşte
sufletul“. Acestea vi le spun, pentru că au dat năvală toţi diavolii din
iad pe faţa pământului. Unde sunt doi-trei creştini, caută să-i tulbure,
să bage în duşmănie. Multe duhuri bagă în capul creştinilor bănuieli,
păreri. De aicea se iau la ceartă, se fac crime, Doamne fereşte, ce-au
mai ajuns creştinii!
- Încotro merge lumea aceasta, Părinte?
- Ăăă, fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai, cultul e liber.
Prin cineva, am înţeles aşa, că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească
voia omului. Îl lasă să facă exact ce vrea el. Că are Sfânta Scriptură,
are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!” Nu.
Omul e liber, chiar rău de vrea să facă, nu-i oprit. Dar după ce a făcut
acel rău, cafeaua o ia. N-o ia când vrea el, îţi stă mintea în loc când o
primeşte. Dar, dacă se pocăieşte, dacă îi pare rău şi caută îndreptare,
poate să scape nepedepsit, că bunul Dumnezeu e prea bun.
Dar atâta vă spun: când o să auziţi că Biserica Ortodoxă a fost
robită de alte credinţe, să ştiţi, să nu mai aşteptaţi altceva, că este
sfârşitul lumii. Unii Părinţi aşa au spus: ‘Bunul Dumnezeu atâta ţine
Pământul cât a fi oameni sfinţi’. Când nu vor mai fi, grăbeşte sfârşitul.
Anii durerilor au început. Asta vă spun, au început. Îmi pare rău de
timpul pierdut, că am văzut un Părinte care, atunci când era să moară
şi au venit monahii să-şi ia rămas bun de la el, a fost găsit tare mâhnit.
L-au întrebat: „Părinte, de ce eşti aşa mâhnit? Te temi de moarte?”
„Nu“, le-a răspuns el, „acesta-i drumul. Dar îmi pare rău de timpul
pierdut. Dacă îl foloseam, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în
suflet“. Mi-a rămas în minte problema asta cu timpul pierdut. (…)
Spuneaţi că unii merg la iad, alţii la rai. Care este calea raiului?
- Toţi care duc viaţă de pocăinţă au apucat pe drumul de-a
dreptul. Iară care vrea să trăiască în distracţii şi cu bunătăţi, aceia se
află pe un drum foarte pe înconjurate, la capătul căruia apar mai multe
drumuri şi nu vor şti pe care să ajungă unde trebuie. Amu, cine s-a
trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. A nu plânge ce e aicea,
ci a plânge ce ne aşteaptă la judecată. Uite, asta-i! Vai de capul meu,
felul cum sunt nu-mi place şi pace bună”.
Cuviosul Paisie Aghioritul
“LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”
“N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este
hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in
lume nelinistea cea buna. Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc.
12,12).
Lumea arde. Pricepeti asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins
diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a
ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi.
Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii
sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa
se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai
de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute.
Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu
poti spune: “Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar”. Toata casa este
in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e
nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu
surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit
si trebuie sparta, dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi
6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie.
Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si
mari. In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de
neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In
celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-
medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales
acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case,
cu gramada si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de
familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea
daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste!
Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti
si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti... De
multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: “Doamne Iisuse” – vad copilasi mici, sarmanii,
cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca
rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc
butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam.
Linistea care stapaneste ma nelinisteste. Se pregateste ceva. N-am inteles bine in
ce ani traim, nici nu ne gandim ca vom muri. (…) Este trebuinta sa facem multa
rugaciune cu durere, ca Dumnezeu sa intervina. S-o luam in serios si sa traim
duhovniceste. Anii sunt foarte grei. A cazut multa cenusa, zgura, nepasare. E nevoie de
mult suflet, ca ele sa dispara. (…) Intra unele boli europene si inainteaza spre mai rau.
(…) Iar noi dormim in opinci. Nu spun sa luam pancarte, ci sa intoarcem rugaciunea
noastra, preintampinand marele pericol ce il asteptam si sa ne inaltam mainile catre
Dumnezeu. (…) Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea
buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim.
Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa
ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate…
Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva
nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe
oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o
zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? (…) Cautati sa va imbarbatati.
Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce
trag alti crestini in alte parti? (…) Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de
recunostinta.
Astazi vezi o lume fiarta (…) Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea
duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera.
E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de
acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: “Fiti gata”? Astazi,
cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai
pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt
si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa
existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana
mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o
luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa
cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi
dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa. (…)
Sa ne pregatim. Daca nu seamana omul, cum va da Dumnezeu sa creasca graul
sau? Omul trebuie sa semene si potrivit cu ce va semana, Dumnezeu va da. Si in armata
se spune: ‘Fii gata!‘. Cand este cineva gata? Atunci cand armata este in asteptare, si
militarii sunt mereu gata, cu incaltamintele lor, cu armele lor, cu corturile, asteptand
ordinul.(…)
Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca
sa inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta
situatie ce s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie
sa ne sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune. (…)
Trebuie sa ne doara. Oare poate persista o ispita sau o stare grea daca se roaga
calugarii cu inima? Cu toate ca trecem prin ani grei vad ca in manastiri domneste un
duh… de veselie! Lumea arde. (…) Noi ne trecem vremea cu placere si celalalt intre timp
moare. (…) Toata temelia este calitatea rugaciunii. Rugaciunea trebuie sa fie din inima,
sa se faca din durere. (…) Cheia reusitei este ca pe om sa-l doara. Daca nu-l doare, poate
sta ore intregi cu metania in mana si rugaciunea lui sa nu aduca nici un rezultat. Daca
exista durere pentru problema pentru care te rogi, chiar si cu un suspin faci rugaciune din
inima. (…)
Din pacate, unii „cunoscatori” înfasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci,
chipurile, ca sa nu-i mâhneasca. „Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti
launtric”. Sau spun: „Nu vorbiti despre subiectul acesta – despre buletine si pecetluire –
ca sa nu se mâhneasca oamenii”. În timp ce de le-ar spune: „Sa încercam sa traim mai
duhovniceste, sa fim mai aproape de Hristos si sa nu va temeti de nimic, si de va trebui
vom si marturisi” – îi vor pregati oarecum. Daca cineva cunoaste adevarul, îsi face
probleme si se trezeste. Îl doare pentru situatia de astazi, se roaga si ia aminte sa nu cada
în cursa.”
Sfantul Efrem Sirul
Despre inselaciunea perversa si insidioasa a Antihristului si despre
durerile cele din urma
“Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele
mai presus de puterea mea ? Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei
neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat;
si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic,
si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru
sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica
Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita
necredinta in inimile oamenilor… Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea
sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne,
cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el…
Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au
inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite…
Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru
paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a
iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor
credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri;
cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii
ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si
infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si
neclintit petrecand? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu,
adica sfanta Lui venire.Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o
toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii
de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate
fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe
pamant? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns…
Cine va suferi zilele acelea? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea
amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea
tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul
se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru… Atunci marea se va
tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce
vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in
partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur…
Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa
propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare
va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea? Cine oare va fi
acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el? Caci eu fratilor, iubitor de
Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine
necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur
pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata. Ca vor fi multi
cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si
locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa
plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte
milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va
inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe
toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind
ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut…
Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe
toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz,
moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: “Ca unele ca acestea nu s-
au facut de la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste
masura de mari? Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca,
pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.
Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul
smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de
semnele balaurului celui rau si viclean. Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua
judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De
multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit
intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu
fiind, va voi sa le piarda pe toate …
Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe.
Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu
oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire
omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sfintei Cruci, si nici pe frunte a se mai
insemna cu Numele Sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului
nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii
risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care
pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce
poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor
iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand
balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel
incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus
Hristos.
Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului
nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile
vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se
cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este.
Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci
noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si
se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi
iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea
crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata
ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara
de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda
turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul
Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.
Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a
socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul
nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant. Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va
naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa
diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele
nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu
buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui).
Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va
mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu
manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea,
pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca
acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe
el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept?
Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui.
Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija
de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor
veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se
vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui.
Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari. Iar
dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din
Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari
sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios,
cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in
groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie.
Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru
naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta
inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoasteti toate popoarele puterea si stapanirea
mea? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta
parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea
tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt
dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist,
stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta
in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul
nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna
multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si
pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor
slavi ca pe un Dumnezeu tare. Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor
lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste
inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui,
slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii
inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a
iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu
vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele
lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui.
Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un
Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la
el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat,
morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai
rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi,
copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli. Pestii si chitii marii in ea vor muri si
putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri
oamenii de frica.Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot
conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte
si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci va plange si va
suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Atunci vor muri pruncii la
sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia
pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte.
Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate
pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu
suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna? Si venind seara,
iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce
ne sta deasupra sa scapam? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele
lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei
si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice
cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi
fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de
unde sa va dau eu, oamenilor, ca sa mancati si sa beti? Ca cerul nu voieste sa dea
pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea
multimile, vor plange si se vor tangui cu totul,neavand nici o mangaiere. Necaz peste
necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va
putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei? Intru acele zile vor fi nevoi
mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete,
de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina
lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor
arunca in iad.
Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta
fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist,
defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe
Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala
cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice:
Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest
luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar
Domnul cel Sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.
Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar
aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu
voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea
nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la
Judecata. Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu
suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor
fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta
de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui,
fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca
celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea
permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar
spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si
grijiile vietii acesteia le-au lepadat.
Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele
cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor
plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au
abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind
pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate
bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce
se vor implini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate
smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si
Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, eel prea curat si infricosat
si prea slavit. Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu
slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind.
Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu
aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de
trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele.
Atunci se vor deschide mormintele si va auzi tarina cea putrezita acea mare si
infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta
la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si
nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor
lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat
de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti
paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a
osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin”.

Staretul Antonie

Viziuni despre vremurile cele de pe urma


Staretul Antonie a fost un batran duhovnicesc, preot de mir de rang inalt care a slujit,
după detenţia din lagărele sovietice, în parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse
a Patriarhiei Moscovei şi care s-a învrednicit de două viziuni de la
Dumnezeu despre timpurile de la urmă (avea in jur de 100 de ani la
data acestor convorbiri, al carei an este neprecizat, dar este foarte
aproape de zilele noastre), iar la scurt timp a trecut la Domnul. Aceste
relatari au aparut in cartea Staretii despre vremurile de pe urma.
Pe la inceputul anilor ‘70, in vremea oficierii Dumnezeiestii Liturghii, am avut parte de prima
viziune. Si iata cum a fost. In vremea aceea, a inceput atractia fata de Occident si, respectiv,
dispareau trasaturile proprii slavilor: simplitatea, ospitalitatea, lipsa lacomiei de bani. Lacomia
banilor (iubirea de argint), de altfel, este pusa in capul unghiului noii conceptii despre lume: banii
si lucrurile sunt mai presus decat moralitatea, spiritualitatea. Cel mai groaznic s-a intamplat sa fie
ca modul de viata al oamenilor ce-si zic ortodocsi, adesea, dintre cei care urmeaza cu ravna
randuielile bisericesti, devine ca si al paganilor din jurul lor! Aceeasi lipsa de modestie in viata de
zi cu zi, aceleasi tendinte de a face cariera, de a ocupa o pozitie inalta in societate.
Pentru copiii din familiile de credinciosi deja nu mai este chinuitoare intrarea in randul
pionierilor, ale comsomolului, ale partidului. Iar justificarea le e la indemana: “dar cum se poate
fara aceasta, doar nu traim in pustiu, ci intre oameni. Si-apoi, cand vine vorba de pacat si incerci
sa intelegi, totul este pacat, asa ca vom merge si ne vom pocai“. Atare atitudine usuratica a
provocat mare ingrijorare pentru insasi posibilitatea mantuirii. Eu reciteam Evanghelia, indeosebi
pasajele despre vremea de la urma, Apocalipsa: nu ma lasa in pace intrebarea despre pustiul in
care oamenii trebuie sa fuga. Si iata ca vad o mare multime de oameni ce calatoresc. Unii se pare
ca nici nu merg, unii chefuiesc, altii desfraneaza, altii le fac rau oamenilor, dar, in egala masura,
aceasta miscare ii atrage inainte, ca un rau. Toti sunt foarte diferiti, fie mireni, fie clerici, militari,
politicieni, toti, toti. Cea mai mare parte dintre oameni pur si simplu o iau inainte si numai unii
merg linistit. In calea lor e o prapastie infricosatoare, prapastia ce duce in iad. S-ar parea ca toti ar
trebui sa se prabuseasca in ea, dar nu. O mare parte de oameni, e adevarat, se prabuseste. Vad
cum ii trage acolo, pe unii, automobilele, pe unii, chefurile, pe unii, banii, pe unii, hainele
scumpe. Unii insa trec linistit peste aceasta prapastie, chiar pe deasupra ei, s-ar putea spune. Cate
cineva nu se prabuseste, dar se lasa in prapastie – barbati luminosi ii ajuta sa iasa, ii sustin. Se
prabusesc nu numai bogatasii, dar si oameni care, in mod evident, nu dispun de cine stie ce mari
bogatii. Dar toti au un singur idol – pofta lumeasca. Era ingrozitor. Din prapastie se auzeau nu
gemete, ci urletul celor nimeriti acolosi se simtea duhoare. Nu era pur si simplu un miros, nu. Asa
cum buna mireasma nu poate fi descrisa, nu mireasma florilor sau a ierbii, ci mireasma harului
daruit de Dumnezeu, pe care o raspandesc moastele, icoanele facatoare de minuni. Putoarea
iadului nu e pur si simplu un miros urat, cum ar fi mirosul de pucioasa, ci senzatia groazei si a
neputintei intoarcerii, intr-un cuvant – iadul. Si iata un pustiu. Acolo, pe pustnici ii ispitea
ucigasul, incercand sa le trezeasca patima agonisirii, poftei trupesti, mahnirii. Multi cadeau,
multi. In acelasi timp, cati domni si cati puternici ai acestei lumi s-au mantuit si nu doar s-au
mantuit, ci au si fost proslaviti de Biserica, cu sfintii: ei aveau totul, insa inima lor nu apartinea
putreziciunii lumii acesteia, ci celor ceresti. Timpul nostru prin aceasta e infricosator: ispitele il
pandesc pe om la orice pas si, de cele mai multe ori, sunt dintre acelea pe care si sa le intelegi e
greu. Cati oameni vin la mine, mi se pare ca pe toti ii intereseaza una si aceeasi intrebare: cum sa
se mantuiasca, cum sa procedeze intr-o situatie sau alta? Dar poti oare sa iei binecuvantare pentru
orice fapta pe care o faci nu numai in decursul unei zile, ci macar a unei luni?! Inseamna ca
trebuie sa ne inchipuim caile ispitei, orientarile sale de baza. Dar ele sunt neschimbate de la
facerea lumii, pentru ca diavolul nu este creator. Alta e ca, pe parcursul a mii de ani, el a
acumulat experienta, iar acum propunerile lui pentru omenire de a se cobori la el in iad au devenit
mult mai viclene; in esenta, lumea actuala e toata o propunere a lui. Propunere, pentru ca el nu te
poate obliga, nu-i sta in puteri, dar sa inveleasca pacatul intr-un ambalaj atragator pentru om,
aceasta da, poftiti, slugile intunericului va stau mereu la dispozitie: “Ce poftiti?” O alta deosebire
a zilelor de azi e apropierea grabnica a Antihristului. Multi oameni duhovnicesti spun ca el deja s-
a nascut. Despre aceasta e greu de judecat. Vrajmasul e viclean, e viclean chiar si cu cei care il
slujesc. Dintre ei, multi s-au considerat antihristi, erau asa in esenta conceptiilor lor despre lume,
a faptelor lor, dar nu era cel despre care a vorbit Biserica. Poate ca s-a si nascut, poate ca nu, nu
aceasta e intrebarea. Cand Sfantul Ignatie (Briancianinov) a fost intrebat despre venirea
Antihristului el a raspuns ca nu exista o data fixa, ca venirea Antihristului o determina oamenii cu
rautatea lor. Iata ca acum este timpul ultimelor pregatiri pentru venirea lui. E de fata si
concentrarea puterii mondiale, el nu va fi doar conducatorul unei singure tari, ci al intregii lumi,
si este necesara “indobitocirea” omenirii. Dar pana si aceasta e cam putin pentru a pune toata
omenirea in genunchi. Trebuie creat un astfel de sistem de viata, a carui oricat de mica incalcare
ar conduce la urmari catastrofale pentru omenire – foame, frig, distrugere. Si sistemul acesta se
creeaza acum. Cum se va intampla aceasta vedem mai tarziu, dupa cativa ani”.
Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că
anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută
această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în
mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va
spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre
antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei
care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit
cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e
pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj. Acum va fi mult mai rău. Va avea
de suferit întreaga lume.
Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut
cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor,
printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de
aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e
mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în
loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi
deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă.
Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să
afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în
Occident, deja se întâmplă.
Greu mi-a fost sa inteleg acei ani ai aparentei bunastari sovietice. Nu m-am gandit atunci
ca am sa ajung in anii cand voi vedea implinindu-se multe dintre cele ce am vazut.
Asadar, cum am mai spus, a doua viziune n-a fost prelungirea celei dintai, nu. Si, in timp,
s-a produs destul de tarziu, si dupa continut e destul de deosebita. Prima viziune e, in felul sau, o
povata, o inteleptire, parca. Am cerut un raspuns si l-am primit.
A doua viziune e de cu totul alt gen, e cu totul altfel, pot spune. Eu nu am cerut nimic, a
fost dat de sus sa vad despre ce ma intrebau oamenii care veneau la mine. Daca prima viziune
putea fi povestita, mai mult sau mai putin, cu exactitate, a doua, in principiu, este imposibil de
povestit.
Eu, parinte Alexandru, in general, pentru prima data incerc sa iti expun acestea cat de cat
consecutiv, ori sa le sistematizez. Si anume sa expun intr-o anumita ordine, ci nu asa cum mi-a
fost mie dat sa vad. Caci mi-a fost dat pentru vesnic folos, pentru tine si enoriasii tai, banuiesc,
intr-o alta consecutivitate. Pana la aceasta, tot ceea ce mi-a fost dat sa vad am folosit doar pentru
a raspunde la intrebarile pline de nedumerire ale credinciosilor.
Vreau sa mai spun cateva cuvinte, nu despre viziune, ci despre creatie, ca sa poata fi mai
bine intelese cele ce vor urma. Dumnezeu creeaza tot ceea ce este viu intr-un sistem unitar, foarte
dur. Tot universul este absolut legat, prin fiece actiune, pana in cele mai mici amanunte, de cea
mai umila parte a sa, iar pentru o fiinta rationala cum este omul, chiar si printr-o actiune ce nu
face parte din lumea materiala – gandul. Faptele fapturilor inferioare nu pot aduce nici o dauna
universului. Ele sunt limitate la propriile instincte si acelor asemenea lor, la fel si prin
proprietatile de autoreglare a naturii insasi. Altceva e omul. El este creat dupa chipul si
asemanarea lui Dumnezeu. Si oricat am polemiza despre ce este chip si ce este asemanare, despre
ce se sterge si ce nu, cu ce este inzestrat omul de la nastere si ce e chemat sa agoniseasca pe
parcursul intregii sale vieti, in cazul de fata important este altceva – faptele sale, atat in lumea
materiala, cat si in cea nevazuta, cum se reflecta ele asupra mediului inconjurator, asupra
mediului in care traieste, cat si asupra intregului univers. Nu Dumnezeu a sters de pe fata
pamantului Sodoma si Gomora, ci oamenii care s-au dezis de pronia Creatorului. Spun despre
aceasta pentru ca toate nenorocirile ce au sa se intample cu natura si cu omul nu sunt o urmare a
maniei lui Dumnezeu, pentru ca El este Atotiubitor si Atotmilostiv, ci sunt urmare a actiunilor
atotdistrugatoare a omenirii insasi.
Iar acum vreau sa vorbesc propriu zis despre viziune, despre ceea ce ii asteapta pe toti,
din pacate, intr-un viitor nu prea indepartat, iar unele lucruri se si intampla chiar in momentul de
fata. Asadar, iata ce am vazut eu despre viitor.
Intai de toate, tot felul de catastrofe tehnologice. Sistemul de viata creat de om este, in
esenta, satanic si, pentru ca vine in contradictie absoluta cu legile lui Dumnezeu, va incepe incetul
cu incetul sa se distruga. Vor cadea avioane, se vor ineca corabii, vor exploda centrale atomice,
uzine chimice. Si toate acestea pe fundalul unor fenomene naturale, care se vor intampla pe tot
pamantul, dar mai ales in America. Uragane de o forta nemaivazuta, cutremure de pamant, secete
nemiloase si, invers, ploi torentiale, ce vor aminti de potop. Va fi stearsa de pe fata pamantului
Sodoma contemporana- New York-ul. Nu va ramane fara rasplata nici Gomora- Los Angeles-ul.
Se pare ca greu va fi de gasit pe pamant un loc unde omul se va simti linistit, in deplina
siguranta. Omul isi va gasi linistea numai nadajduind in Dumnezeu, pamantul nu il va mai putea
ocroti. Cele mai grele urmari ale dezlantuirilor naturii le vor avea de suportat orasele, pentru ca
ele s-au rupt cel mai mult de ea. Un singur turn babilonian distrus, o casa contemporana, un bloc
si iata – sute de morti fara pocainta, fara impartasanie, sute de suflete pierdute. Aceste case
construite pe pari, care sunt, in esenta, niste sageti ce au strapuns pamantul, ca si cum s-ar
indrepta incolo, catre iad; ele le vor aduce oamenilor moartea grozava sub ruine. Si cel care va
ramane in viata ii va invidia pe cei care au murit intr-o clipa, pentru ca soarta lui e si mai
inspaimantatoare- moartea de foame si prin asfixiere.
Orasele vor prezenta o priveliste groaznica, chiar si cele ce vor fi ferite de o distrugere
capitala, lipsite de apa si electricitate, caldura si aprovizionarea alimentara. Vor aminti de niste
imense cosciuge de piatra, atat de multi oameni vor muri. Bande de ticalosi vor savarsi rautati,
chiar si ziua. In orase va fi greu sa te deplasezi, iar noptile oamenii se vor strange in grupuri mari,
ca impreuna sa incerce sa ajunga pana in zori. Rasaritul soarelui va anunta nu bucuria unei zile, ci
mahnirea necesitatii de a trai si aceasta zi.
Nu trebuie sa credeti ca la sat va domni linistea si bunastarea. Otravite, slutite, arse de
seceta sau inecate de ploi, campurile nu vor mai da roadele trebuincioase. In vite vor da molime
nemaivazute si oamenii, nemaifiind in stare sa le ingroape le vor lasa sa se descompuna, otravind
aerul cu niste miasme groaznice. Taranii vor suferi din cauza atacurilor orasenilor, care, in
cautare de hrana, se vor imprastia prin sate, gata sa omoare omul pentru o bucata de paine! Da,
pentru acea bucata pe care acum nu o pot inghiti fara condimente si sosuri, vor fi varsari de sange.
Canibalismul va fi un fenomen frecvent; primind pecetea Antihristului, omenirea va sterge toate
hotarele moralitatii. Si pentru sateni noaptea va fi un timp al groazei, pentru ca anume noaptea se
vor intampla cele mai crunte jafuri. Dar trebuie nu doar sa supravietuiesti, ci si sa pastrezi averea
pentru lucru, altfel amenintarea mortii de foame va fi o realitate. Insisi oamenii, la fel ca in oras,
vor fi vanati. Dintr-o parte, va parea ca s-au intors vremurile de dinainte de potop. Dar nu. Pe
atunci, asupra lumii, dainuia cuvantul lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti“. Acum, insasi viata
omenirii, esenta sa, e indreptata spre negarea harului si a lucrarii lui Dumnezeu. Dar nici acesta
nu este sfarsitul.
La inceputul povestirii am rezumat tot ceea ce a precedat toate acestea, si nu intamplator.
Foarte des, mai bine zis, aproape intotdeauna, de dupa lucrurile marunte nu le distingem pe cele
cu adevarat mari. In sensul acesta, nu observam cum un mic pacat incalca legile fundamentale ale
lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea aceasta si, ca un Creator, a creat-o in deplina armonie cu
Sine. Va amintiti cuvantul spus despre lumea abia creata: “E buna!” Dumnezeu a spus aceasta,
Dumnezeu cel Atotsuficient, Atotiubitor, Atotputernic, Atotdesavarsit, Creatorul Atotmilostiv a
gasit creatia ca este buna, adica lumea se afla in armonie cu Binele, cu Dragostea, pentru ca
Dumnezeu este Dragoste. Omul este singura fiinta capabila sa influenteze existenta lumii, cununa
creatiei, creata de asemenea dupa chipul si asemanarea Binelui si a Dragostei. Si poruncile care i-
au fost date de catre Creator nu sunt nimic altceva decat niste indrumari pentru o viata linistita si
fericita, in armonie cu El. Tot ce vine in contradictie cu aceste porunci este pierzator pentru lume,
pentru tot ce este vital pentru ea, care depinde de ea.
Toate incep parca de la niste fleacuri: de la o rochie mai libertina, de la invatamantul
colectiv al fetelor si al baietilor, si nu sub indrumarea unei fete duhovnicesti, ci sub cea a unui
invatator mirean. Degraba si acest nume se va sterge, ramanand tot unul invatator [profesor]!
Invatator de ce si a ce? Multi dintre acesti invatatori, in general, sunt din punct de vedere moral
uzati. Altii nu stiu si nici nu vor sa stie nimic despre regulile de convietuire in aceasta lume creata
de Dumnezeu. Ce-i pot invata ei pe altii? Ii invata despre lume, insa nu ca o creatie a lui
Dumnezeu, ci pentru a trai intr-o lume supusa unor duhuri diavolesti! Iata putinul din care reiese
multul.
Pervertirea moralitatii. De cate ori a incercat satana s-o faca generala, atotcuprinzatoare,
s-a ciocnit de fiecare data de demascarea amenintatoare a Bisericii. Dar pentru duhurile
intunericului cea mai groaznica este demascarea, scoaterea la lumina. Precum hotul se furiseaza
in intuneric, fiindu-i frica de lumina, asa si invaziile dracesti sunt mai eficiente si mai ispititoare
cand lipseste lumina adevarului. Lumea e in intunericul placerilor unei duzini de tari
“dezvoltate”, pe care vrajmasul le-a ales ca sprijin in misiunea de innebunire a intregii lumi.
Arma principala in aceasta afacere este lozinca libertatii. Cat sange a fost varsat in revolutii si
rasturnari de putere, in actiuni sociale si pseudoreligioase, rafuieli politice si mistice pe altarul
diavolului “libertate”! Acesta este el, diavolul rasculat si invins, zidirea care a vrut sa ia locul
Creatorului- acesta este cel mai de seama iubitor de libertate. Si “libertatea” lui nu e capacitatea
daruita omului de a fi desavarsit in virtuti. Nu, “libertatea” lui sunt cele mai grele lanturi, al caror
scop e ca, lipsindu-l pe om de orice posibilitate de a alege intre bine si rau, sa-i lase liber doar
drumul spre iad. (…)
Esenta acestei miscari e sa faca drum, intai de toate pentru tineri, catre satan. Observati,
parinte, un drum intr-un singur sens. Incearca sa te opui: imediat vei fi stopat. Biserica Ortodoxa
– ea nu-i lasa pe toti sa doarma linistit. Toti catolicii sunt gata pentru orice, ei primesc civilizatia
draceasca, “progresul”. Sustinand sionismul, ei spun, de fapt, “da” venirii lui Antihrist.
Si am vazut eu cate incercari face raul mondial pentru a pata Sfanta Biserica, preacurat
Trupul lui Hristos! Intai de toate o vor defaima in toate ziarele, la radio si televiziune. Iudei cu
nume slave vor defaima in fel si chip clerul si pe crestini, isi vor bate joc de randuieli, de posturi,
de modul de viata, de tot ceea ce a fost intotdeauna baza viabilitatii poporului. Chiar in Biserica,
in mediul duhovnicesc vor patrunde mii si mii de distrugatori catoliciti ai Ortodoxiei. Aparent
evlaviosi, duhul lor e altul, strain, si poporul va parasi lacasurile lor. Vor sta restaurate si proaspat
construite, dar pustii. Unde va straluci luminita adevaratei sfintenii si credinciosiei duhului
credintei stramosesti? Dar cine cauta gaseste. Nimeni nu se va putea indreptati spunand:
“Doamne, am cautat dar n-am gasit!” In intunericul necredintei si al ateismului, pe tot pamantul
ard luminitele adevarului.
Si vor fi prigonitii si stramtorati dreptii slujitori şi supuşi hulelor de tot felul.
Slugile diavolului nu se vor sfii nici să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu unui
cuvios să primească cununa mucenicească. Mulţi vor fi ei, drepţii mucenici ai
timpului de pe urmă! Dar cei de duh străin îşi vor aştepta conducătorul, pe
antihrist. Şi lor însă li se va mai oferi posibilitatea de a se salva, adică să-şi
dea seama cine este el, numai că puterea şi banii le vor închide multora ochii.
Cumplite vremuri! Dar toate încep de la mărunţişuri. Clerul a încetat să mai
poarte hainele cuvenite cinului. De acum şi bărbile rase, după moda
catolicilor şi a protestanţilor, nu mai stârnesc mirare.
A doua „libertate”, umflată în fel şi chip, e libertatea pervertirii moralităţii.
Din păcate, oamenii au primit-o şi ea a devenit o parte organică a zilelor
noastre. Desfrânarea nu mai e desfrânare, ci emancipare sexuală (uitaţi-vă
cum ascunde vrăjmaşul fapta după cuvinte, la prima vedere, frumoase: nu
desfrânare, ci sex; nu hoţie, ci expropriere ş.a.m.d.). Coruperea începe la cea
mai fragedă vârstă, educând, chipurile, cultura sexelor şi a relaţiilor dintre
ele. Vor începe (iar pe alocuri aceasta deja se întâmplă) să le arate copiilor
corpuri dezgolite, actul sexual în desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând
aceasta să treacă drept ceva normal.
Cărţile şi televizorul vor fi pline de oameni goi, scene groaznice de
desfrânare. Dezgolirea din zilele noastre e doar începutul. Scopul e mult mai
spurcat: grădinile Astartei şi ale lui Baal, unde se împerecheau ameţiţi de
băutură şi de droguri sute şi sute de păgâni. Iată acolo, spre închinare
dracilor, târăsc lumea luptătorii pentru libertate. De cine eşti învins, aceluia îi
eşti rob. De această robie în ambalaj de libertate se lasă ispitiţi oamenii.
Dar şi desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o
manifestare a culmii iubirii de libertate, a descătuşării gândirii, se va servi
sodomia şi zoofilia. Propagarea acestei scârboşenii va atinge proporţii de
necrezut, poate mai mult chiar decât coruperea sexuală. Cazurile căsătoriilor
între homosexuali vor beneficia de tot atâta publicitate ca şi inventarea, pe
timpuri, a antibioticelor! Sodomiţii vor apărea peste tot: vor fi artişti, întâi de
toate, politicieni, administratori.
Păcatul sodomiei va deveni eticheta viitorului apropiat. Deja acum au
loc orgiile lor sălbatice, carnavalurile anuale în America. Toate astea se vor
întâmpla şi la noi, într-un chip nu mai puţin respingător. Toţi cei care se vor
împotrivi acestei invazii drăceşti vor fi declaraţi potrivnici ai libertăţii altora,
înapoiaţi şi persoane antisociale, fiindcă toate statele, în fruntea activităţilor
lor, pun nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti.
Anume drăceşti, pentru că nici acum nu prea întâlneşti o publicaţie
ortodoxă, decât cele propriu-zis bisericeşti. Iar la televiziune, arhiereii au
acces numai de sărbătorile cele mari. Câte prostii se scriu şi se spun, dar nu e
nicio confruntare de idei, puncte de vedere privitor la concepţiile despre
lume. Bună libertate, când poţi numai să-ţi baţi joc de sfinţenie! Restul e
tabu. Dar şi aceasta s-a început de la fleacuri şi, vai, ce demult. S-a început
aceasta odată cu transmiterea şcolilor parohiale în administrarea zemstvelor,
a puterii laice. Şi au mers acolo ateii ca să educe cadre pentru revoluţia din
1917!
Tinerii, nimerind sub puterea satanei, din cauza păcatelor săvârşite, ameţiţi de
băutură şi droguri, nu vor putea rezista ultimei chemări către iad a ucigaşului
din veac şi îşi vor pune capăt zilelor. Numărul cazurilor de suicid va creşte
peste măsură. Şi va creşte într-atât, încât nu va mai trezi mirarea nimănui, ca
o consecinţă firească a celor ce se petrec. Cu atât mai mult cu cât numărul
celor care suferă de boli înfricoşătoare, ca rezultat al plăcerilor desfrânate
sau al necumpătării, va fi atât de mare, iar suferinţele acestora – atât de
groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil.
Vor ajunge până acolo încât vor propune oamenilor această cale, fapt ce s-ar
explica doar într-un singur fel – totul este orientat spre pierderea sufletelor
rătăcite.
O altă înfricoşătoare şi drăcească capcană va fi îndemnarea oamenilor
către câştiguri, către mărirea veniturilor personale. Această patimă a iubirii
de avuţie este păguboasă, ca orice necumpătare. Iar necumpătarea duce la
distrugerea naturii, în orice sferă ar fi câştigaţi aceşti bani, şi se reflectă
asupra mediului înconjurător. A doua parte a acestei capcane constă în
folosirea acestor bani, a acestor mijloace. Mai repet încă o dată că acest
sistem de viaţă e nemaipomenit de fragil, monstruos de fragil. Deci şi
folosirea de către oameni a banilor e supusă acestei fragilităţi.
Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi
acele „minuni” diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ
doar în prezenţa a o mulţime de „dacă“: dacă este combustibil, dacă sunt
piese de schimb etc. Pe lângă toate acestea, automobilul modern, în absenţa
unor ateliere specializate, nici nu poate fi reparat! înseamnă că, în cazul în
care dispare un „dacă”, toate acestea devin o grămadă de metal inutil.
Exemplul este de faţă: ce are un ţăran acum mai de preţ – calul şi vaca.
Iar mai departe e şi mai şi: cea mai mare parte de bani se păstrează fie la
bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca
să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea
repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes. Iar întreprinderile se vor stopa
din cauza cataclismelor naturale şi a războaielor. Şi cu ce se va alege omul?
Cu o groază de lucruri inutile, pentru achiziţionarea cărora s-au cheltuit ani
de viaţă, a căror valoare e destul de relativă chiar şi într-o lume mai reuşită,
iar într-o lume a catastrofelor e praf, e nimic.
Îmi amintesc că femeile mă întrebau: să ai în casă covoare şi cristaluri e
păcat sau nu? Toată Uniunea a grămădit acestea prin case, chiar mai mult
decât a avut nevoie. Şi mai departe? Iar acum imaginaţi-vă că se
deconectează electricitatea, gazele şi căldura. Pe ce va schimba omul
covoarele şi cristalul? Pentru un topor şi o sobă? Dar cine mai are asemenea
lucruri? Unul sau doi dintr-o sută, poate.
Şi dacă a venit vorba de lucruri, cât de raţional era construită lumea
până la nebunia secolelor 19 şi 20. Hainele se făceau trainice, de nădejde. Se
depunea efort pentru a le face şi se întâmpla să le rămână şi nepoţilor, într-
atât îşi preţuiau oamenii timpul! Şi timpul, poate de aceasta, le ajungea
pentru toate, să dovedească şi la câmp, şi la biserică, şi de sărbători să stea
cu rudele la masă. Dar acum? Încălţămintea – pentru un sezon, hainele –
pentru două, ei hai, trei! Dar nu mai e timp pentru rugăciune, nici pentru
biserică – lasă că mă rog acasă -, nici pentru copii. Din păcate, aceştia cresc
fără supraveghere, părinţii doar sunt preocupaţi să câştige bani.
În schimb, nu trăim mai rău decât alţii. Dar trăim?! Trăieşte doar omul
liber, iar cel din robie, robul, doar există. Dumnezeu L-a dat pe Fiul său Unul
Născut ca să ne scoată din robie, din robia păcatului şi a patimilor, iar noi, ca
evreii ieşiţi din robia egipteană, cârtim şi vrem înapoi, în captivitate. Las’ să
ne moară copiii şi apropiaţii să fie umiliţi, numai supa să fie la vreme! Numai
că supa aceasta e tocmai caşcavalul din capcană. Când uşa s-a închis, iar
caşcaval mai este, şoarecele oare ştie că s-a prins? I-a venit ceasul, dar
caşcaval mai este şi el îl roade cu râvnă, fericit de prânzul căzut nu ştiu de
unde! Dar cel ce a pus capcana a auzit cum s-a închis uşa şi ştie că jertfa e
acolo. El poate veni îndată să ucidă victima, dar o poate lăsa să-şi digere în
voie prânzul. Pentru moment, poate că îi va fi strâmt, iar apoi se va obişnui.
Ţi-e foame? Mai ales că nici nu te ucide. Iar sfârşitul e bine ştiut. Bănuiesc că
şi şoarecele îşi dă seama de aceasta.
Da, cumplite vremuri. De exemplu, ultimul război, de ce s-a dezlănţuit? Iată:
Hitler, războinicul popor german, refacerea Europei şi a lumii. Comuniştii mai
adaugă la aceasta imperialismul şi lupta pentru colonii. Şi încă multe altele,
numai că nu aceasta contează. Este, mai curând, vorba despre posibilitatea
de a centraliza puterea, puterea asupra întregii lumi. Orice copac se cunoaşte
după rod; orice ţi-ar spune vânzătorul de puieţi de la piaţă, vei afla şi vei
preţui totul abia atunci când, în sfârşit, vei culege rodul. Dar care sunt
roadele războiului? Milioane de ortodocşi omorâţi şi schilodiţi, atât în Rusia,
cât şi în Balcani. Principalul bastion al Ortodoxiei la sud-vest, Serbia, a ajuns
în mâinile croaţilor, a catolicilor – Iosif Broz Tito e croat şi Croaţia devine cea
mai dezvoltată republică. Regiunile ortodoxe ale Iugoslaviei nu sunt doar în
uitare, ci Kosovo se populează intens cu musulmani, precum astăzi Rusia şi
Moscova.
Alt bilanţ e Israelul. Propaganda a fost astfel organizată ca să se creadă
că principalele victime ale războiului au fost evreii şi nicidecum slavii sau, să
zicem, francezii. Revenind la Balcani, pentru Tito au luptat sârbii, croaţii au
fost cu nemţii, iar, în fine, au câştigat croaţii. Aşa şi evreii. Întâi de toate, pe
cine au nimicit nemţii? Cea mai mare parte au fost evreii pe jumătate, fie
botezaţi, fie toleranţi în privinţa altor religii, nu iudeii, şi, cu atât mai mult, nici
unul dintre capii sionismului n-a nimerit în temniţele lui Hitler, ei au reuşit să
plece, pentru că ştiau dinainte cele ce se vor întâmpla. Dar persecuţiile, într-
un fel anume tratând cele întâmplate, au avut ca rezultat crearea statului
Israel. Pământ li s-a dat – puţin de tot, dar, cum se zice pe la noi, pune-i şi la
masă. Au luat pământul ăsta cu hapca de la arabi. Şi, iarăşi, arabii sunt
terorişti, iar evreii – nu!
Al treilea considerent ţine de Europa. Ce altceva ar fi silit-o să se unească
dacă nu un război global? Şi, iată, acum o putem considera o ţară unică, din
Turcia până în Norvegia. Totul va fi comun – Guvernul, banii, legile. Totul este
pus de acord cu America, astfel încât, în cazul unei uniuni comune, să nu
apară probleme.
Care dintre aceste considerente e cel mai important pentru satanişti? Nu putem şti.
Gândesc şi am văzut că acestea sunt treptele uneia şi aceleiaşi scări ce duc
în împărăţia lui antihrist. La venirea lui aici, totul deja e pregătit, centralizarea
e deplină, poporul e numărat, fiecare e cu numărul său şi cu cartela sa, iar în
ea e inclus totul, până şi opiniile omului şi concepţia lui despre lume. Cu
această cartelă se va putea controla orice mişcare a omului şi pe pământ, şi
sub pământ, şi sub apă. Totul va fi.
Desigur, el va vrea ca lumea să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit
pe Hristos. Dar aceasta va fi voia liberă a animalului dus spre tăiere. De mers,
merge el singur, numai că în jur stau ciobanii cu bicele. Omenirea e deja în
capcană, chiar dacă a mai rămas o bucăţică de caşcaval, fapt despre care a
şi spus Mântuitorul, că greu se va mai găsi un suflet credincios. Noi deja am
acceptat condiţiile acestei lumi. Oamenii nu pur şi simplu au fost de acord, ci
singuri îşi zidesc sistemul dependenţei de lume şi, dacă ai intrat în horă,
trebuie să joci până la capăt, iar în cazul de faţă, până la Judecata de Apoi.
Asemenea grozăvenii ţi-am povestit, de nici nu ştiu. Cel mai înfricoşător,
însă, e faptul că a auzi nu înseamnă a si vedea, iar la vedere toate sunt mai
groaznice şi mai mârşave. Şi-apoi nu trebuie spus totul, ca nu cumva
imaginile viitorului să umple de mâhnire prezentul.
Da, se pare că cel mai real fapt existent în lumea aceasta e moartea.
Numai că în realitatea aceasta nu vrea nimeni să creadă şi, mai exact, să
măsoare realitatea morţii cu iluzia vieţii omeneşti. Iluzia nu în sens de
minciună, la Dumnezeu nu există minciună, Dumnezeu este Adevărul.
Înşelarea vieţii constă în grabnica ei trecere şi în atitudinea pe care o are
omul faţă de ea, ori, cum se mai zice, cauza tuturor nenorocirilor se află în
noi înşine. Omul se uită la trecerea vieţii ca la o veşnicie, uitând de realitatea
morţii. Vorbeşte-i cuiva despre moarte, mai ales despre propria sa moarte, şi
ţi-l vei face duşman. Dar ce, parcă el va trăi veşnic, sau eu, sau oricare altul?
Noi, pur şi simplu, ne străduim să nu ne gândim la moarte şi să fugim de ea
după metoda struţului – ţi-ai vârât capul în nisip şi-ţi pare că nu mai există
niciun pericol! Dar aminteşte-ţi câţi sfinţi au trăit cu sicriul în chiliile lor. De
ce? Pentru amintirea morţii, despre care Sfânta Tradiţie spune că e zălogul
mântuirii! Ce oameni au fost, adevăraţi oameni, fii ai lui Dumnezeu, dar
aveau mereu înainte o amintire a morţii – sicriul! Şi pentru ei, dar şi pentru
noi, păcătoşii, oamenii vremurilor de pe urmă, pentru că tare ne mai atrage o
viaţă veşnică pe pământ, aşa ne-am mai învăţat să ne amăgim, încât ni se
pare că iată-iată, încă puţin, şi vom căpăta elixirul tinereţii veşnice.
Cum i se leagă măgarului un morcov în faţa ochilor, ca să alerge după
dânsul tot drumul şi să nu-l supere pe stăpân cu opririle, tot aşa satan
momeşte omenirea cu morcovul vieţii veşnice şi păcătoase pe pământ. Adică,
ce să te mai nevoieşti cu lucrările duhului, cu rugăciunea şi postul, sau, mai
ales, cu iubirea aproapelui, tu ori crezi că după coşciug e numai pământul
rece în care ai să putrezeşti şi tu, şi sicriul se va face putregai, sau în aceea
că există deja diferite modalităţi de întinerire, de prelungire a vieţii, de
prevenire a bătrâneţii, tot ce vreţi. Ei, dar dacă sunteţi prea neîncrezători, iar
de trăit, vreţi să trăiţi, vă îngheţăm! Când vă vom dezgheţa, atunci totul va fi
deja descoperit şi veţi trăi veşnic. Aiureli de om nebun, dar cred, săracii, cred.
Da, pe pământ poţi sa te uneşti cu veşnicia şi cu ochii tăi să te convingi de
realitatea veşniciei, dar nu de mirajul satanic. Apostolul Pavel, Sfântul
Serafim de Sarov şi câţi alţii s-au învrednicit să vadă frumuseţile grădinilor
raiului! Tot aşa precum un şi mai mare număr de rugători au fost luminaţi de
lumina necreată a Taborului. Dar însăşi înfăţişarea oamenilor lui Dumnezeu şi
a oamenilor lui satan nu e un zălog al realităţii?
Cum, deci, să ne mântuim în această vreme de pieire? Au spus nişte
teoreticieni cum că nu se poate omul mântui; dacă va vrea Dumnezeu, îl va
mântui, dacă nu, e imposibil. Şi toate acestea independent de nevoinţele
omului. Calvinism, nu altceva, dar principalul e că nici să tinzi spre mântuire
nu are sens, de vreme ce nu te poţi mântui. Păcătuieşte, frate al meu, cât îţi
pofteşte sufletul – vei fi pe plac sau nu, nu depinde de tine.
Numai că nu, tocmai că nu este deloc aşa. Da, fără ajutorul lui
Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui. Însuşi Mântuitorul le-a spus aceasta
ucenicilor, ce să ne mai frământăm zadarnic minţile. Dar ajutorul Domnului
se adaugă la râvna omului, la munca şi la străduinţele lui. Cum marele ierarh
Ioan Gură de Aur spunea că tu trebuie să aduci tot ce e al tău, iar ce nu
ajunge, va împlini Dumnezeu! Şi pentru că râvnă nu este, ne mântuim cu
necazuri şi boli. Cumpătare trebuie, cumpătare în toate. Boala boarfelor,
consumismul, iată povara satanică ce stăruie asupra oamenilor. Toate sunt
puse în slujba agoniselii şi nu mai au capăt.
Am început povestirea mea cu prima viziune, cum se prăbuşeau oamenii în iad,
ce-i trăgea pe ei încolo. Ce înseamnă aceasta? Că nu trebuie să ai nici
maşină, nici casă, nici mobilă?
Cu vreo doi ani în urmă, au venit la mine, pentru rugăciuni, două familii de
ruşi care au fugit din Georgia. M-a uimit evadarea lor, felul cum s-au petrecut
toate. Era deja imposibil de plecat. Toţi cei care voiau s-o facă legal, adică să
respecte toate formalităţile, ca să aibă posibilitatea să-şi ia cu ei tot ce-au
agonisit, maşini şi ce mai aveau de preţ, fie la hotarul ţării, fie în drum spre
el, au fost jefuiţi şi supuşi violenţelor, iar în unele cazuri – omorâţi. Vizitatorii
mei au judecat cu înţelepciune: „Domnul a dat, Domnul a luat, noi să
supravieţuim, celelalte ni se vor adăuga“. Aşa cum erau îmbrăcaţi s-au urcat
în maşini, şi-au luat doar haine călduroase în portbagaj şi au fugit.
Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, le-a dat atunci şi locuinţe, şi maşinile şi
le-au legalizat, aşa a fost să fie.
Iată, aşa stau lucrurile cu ataşamentul faţă de obiecte. Unul le salvează
fără a se mai gândi la propria siguranţă, cum altfel, doar toată viaţa a muncit
pentru ele. Pentru altul, ele sunt nişte mijloace, nu un scop în sine. De aceea,
un asemenea om cu o asemenea atitudine faţă de lucruri nu se va orienta
niciodată la ceea ce se cheamă „demnitate”. Să-mi fie comod, şi-atât. Iată o
mentalitate potrivită, mai ales pentru vremurile noastre. Nu trebuie să
adunaţi lucruri a căror însemnătate nu vă e clară sau de care vă puteţi lipsi.
Vi le procuraţi doar pentru că toţi le au. Nu e bine aşa. Mulţumiţi-vă cu ceea
ce e absolut necesar, nu foarte scump, ci simplu şi trainic. Aceasta se referă
îndeosebi la haine şi la hainele călduroase, de iarnă. Principiul este acesta –
să fie trainice, din fibre naturale şi să ţină cald.
Foarte atenţi trebuie să fim cu aparatele electronice. Acestea, din aşa-zişi
prieteni, într-o clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi; orice receptor
este în acelaşi timp şi un emiţător. Nu o singură dată am discutat despre
aceasta cu oameni competenţi. Aceasta priveşte îndeosebi televizorul.
Această „minune” a civilizaţiei iscă mari bătălii în jurul său. E vorba, cred, nu
atât de televizor, cât de întrebuinţarea lui.
Pe de o parte, oamenii timpului nostru au un surplus de comunicare cu oamenii, iar pe de
altă parte, oricât ar părea de straniu, simt lipsa comunicării. Şi iată din ce
cauză: comunicarea, ca, de altfel, tot ce face omul zilelor noastre, se produce
în fugă. Comunicare; are loc fie la serviciu, fie pe drum, când omul e într-o
dispoziţie nu tocmai paşnică – e neliniştit, obosit. Lipseşte atmosfera
necesară pentru o comunicare liniştită.
Omul zilelor noastre are o cantitate imensă de timp în plus; nu greşesc, pentru
că „liber” înseamnă „în plus”. Şi aşa în toate: în ceea ce ţine de hrană, de
haine, de locuinţă. Peste tot, ceea ce este în plus este dăunător pentru suflet.
Dar cel mai mare pericol constă în timpul de prisos, pentru că însăşi apariţia
timpului liber este o mărturie a lipsei vieţii duhovniceşti şi a unui mare răsfăţ
în viaţa de zi cu zi. In contul a ce apare timpul liber? În contul lucrului? Nu,
orice altceva, numai nu lucrul va rămâne pe ultimul loc. Despre oamenii
decăzuţi, desigur, nu vreau să vorbesc, despre alcoolici şi narcomani. Tema
aceasta, chiar dacă se înrudeşte cu a noastră, e totuşi diferită de ea.
Deci, pentru omul societăţii contemporane, lucrul se află pe primul loc. Mai
mult decât atât, chiar şi credincioşii, primăvara, se ocupă de lucrările
pământului şi în zilele de duminică şi în săptămâna Patimilor şi în săptămâna
Luminată; se produce un fel de nivelare, un fel de mitocănie generală.
înseamnă că nu e timp de pierdut. Mai mult decât atât, toţi, literalmente,
suferă din cauza lipsei de timp. Dar, totuşi, acest timp liber există şi încă e
foarte mult, însă de unde se ia?
Acesta e timpul care trebuie folosit pentru lucrările duhovniceşti – fie rugăciune,
fie lecturi duhovniceşti – şi pentru comunicarea duhovnicească, folositoare
pentru suflet. Numai că timpul acesta se foloseşte numai pentru distracţii.
Aşa l-a învăţat satana pe om să-şi organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu
desăvârşire timpul de liniştire, de cugetare asupra celor ce s-au întâmplat
peste zi, pe parcursul săptămânii, a lunii. Toate acestea sunt înlocuite de
distracţii.
Iar în acest sistem de distracţii televizorul îşi are locul său de onoare,
privilegiat. Cea mai mare parte a timpului liber el o „înghite”, acest idol al
civilizaţiei contemporane. Iar eu aş zice că e un tiran înfricoşător şi un despot
care ţine sub dominaţia sa cea mai mare parte a omenirii, aflată într-o robie
nemaivăzută, pentru că robii îşi simt situaţia înjositoare în care au nimerit,
căci au ajuns la aceasta fiind forţaţi. Iar aceasta e o robie benevolă şi, la
prima vedere, chiar plăcută. Şi doar roadele amare ale desacralizării, ale
cruzimii şi desfrâului dovedesc că şi în acest caz, ca în orice altă robie, de
câştigat are doar stăpânul. Iar coarnele stăpânului se iţesc de după ecran.
De aceea, în acest sistem de pregătire a oamenilor pentru venirea lui antihrist,
televizorului îi este destinat rolul nu doar de mâncător al timpului liber – rolul
său distructiv e mult mai mare. Se uită omul la ştiri, chiar şi ortodoxul, şi i se
pare că lucrul acesta e necesar şi util sau, în orice caz, nedăunător. Numai ca
propriu-zis ştirile ocupă puţin loc, iar restul e ocupat de analiza celor
întâmplate, adică o anumită viziune asupra lucrurilor, care trebuie să i se
inducă consumatorului tele-produsului. Numele celor ce comandă aceste
opinii, a celor ce comandă informaţia servită, nici nu trebuie numite – şi aşa
este clar. De aceea, sub acţiunea programelor TV, omul îşi pierde capacitatea
de a gândi independent şi de a recepta maxim conştient evenimentele ce au
loc şi, în sfârşit, să-şi creeze propria concepţie despre lume.
Începusem a vorbi despre carenţele actualei comunicări dintre oameni.
Rădăcinile acestor slăbiciuni sunt de căutat în lipsa unei gândiri individuale şi
a deprinderii de a medita asupra celor ce se întâmplă, în corelaţie cu modul
propriu de a vedea lumea. Aceasta nu e nicidecum o îndreptăţire pentru
căutările „individului” actual, nu.
Am mai spus că în bucătăria mamei întotdeauna se afla cineva. Seara,
după cină, se punea un samovar enorm şi, împreună cu toţi cei care
rămâneau peste noapte, ne aşezam să bem ceai. Începeau discuţiile. Cât de
interesant era! Câte aveam de învăţat din povestirile acelor oameni simpli.
Tata ironiza pe seama plăcerii noastre de a ne petrece serile la bucătărie,
considerând că un om instruit nu are ce învăţa de la nişte oameni cu puţină
ştiinţă de carte. Dar, petrecând câteva seri cu noi, şi-a schimbat părerea.
Oamenii care veneau la noi erau cu toţii ortodocşi şi cunoşteau lumea nu din
comunicatele crainicilor de televiziune. Ei povesteau despre evenimente,
fapte din viaţă, la care fuseseră martori ei înşişi sau despre care auziseră din
gura oamenilor care au fost de faţă. În toate acele întâmplări căutam partea
moralizatoare, ceea ce s-a întâmplat şi ca acţiune a Providenţei Divine, şi ca
manifestare a liberei voinţe a omului. În acele judecăţi se manifesta
varietatea gândurilor omeneşti, diferenţele în concepţiile despre lume.
Oamenii, pe atunci, ştiau nu doar să vorbească, ci şi să asculte şi, în general,
le plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Cu toate că, am să mă
repet, toţi cei prezenţi aveau ceva de povestit.
Am să mă îndepărtez de subiect, dar este interesant faptul că aceşti
oameni simpli, cu toată aparenta bunăstare din imperiu, încă de pe atunci
vedeau că se apropie dezastrul. Şi aceasta nu doar ca o urmare a comunicării
lor cu stareţii de la Optina şi de la Kiev şi a ascultării predicilor dreptului Ioan
din Kronstadt, ci şi ca urmare a deprinderii de a observa cele ce se întâmplă
şi a trage concluzii nu reieşind din abundenţa materială a celor din jur, ci în
baza păstrării duhovniciei în societate. Împuţinarea credinţei îi ducea pe
aceşti oameni cu gândul că se apropie o nenorocire de neocolit. Mă voi
întoarce la această comunicare „de bucătărie”, dar acum vreau să vorbesc
despre viaţa noastră.
Da, comunicarea actuală, la nivelul aceleia de atunci, e imposibilă. Chiar şi
atunci când oamenii se adună împreună la o masă, îi deosebeşte, întâi de
toate, atitudinea lor faţă de credinţă. Cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel
nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!” Însăşi negarea existenţei lui
Dumnezeu e şi nebunie, şi un drum sigur către nebunie. Şi aceasta nu e
nebunia acelor păgâni pe care îi luminau Apostolii şi Sfinţii Părinţi din primele
veacuri ale creştinătăţii. Despre păgânii de astăzi, Apostolul a spus că „nu vor
primi învăţătura sănătoasă, dar după poftele lor îşi vor alege învăţători care
le vor mângâia auzul, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi vor crede
basmelor”.
Ce fel de comunicare poate avea loc în asemenea condiţii?! Oamenilor le place să
vorbească, dar nu să asculte, să dea învăţături, dar nu să înveţe. Ce-i adună
pe toţi la aceeaşi masă? Băuturile ameţitoare, mâncarea abundentă, adică
ceea ce se află pe masă şi nu cei adunaţi în jurul mesei. Nimic folositor
pentru suflet nu se poate ivi în acest mediu, pentru că despre Dumnezeu,
după cum ne învaţă sfinţii, nu se vorbeşte cu burta plină, iar cu capul ameţit –
cu atât mai puţin!
Şi încă un mare rău ce vine de la televizor şi, din păcate, nu ultimul.
Acest rău constă în subminarea autorităţii Bisericii. Subminarea sistematică şi
diabolic-vicleană e în toate: în batjocorirea clerului, a obiceiurilor ortodoxe, în
contrapunerea creştinismului cu ocultismul, cu păgânismul, cu toate. Totul e
îmbibat cu ură faţă de Adevăr. Nu va trece încă mult timp şi producătorii de
televiziune vor începe să-şi bată joc pe faţă de Hristos, de sfinţi. De o ură
mare vor fi pătrunse emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
totul va fi plin cu otrava răutăţii infernale. Abia acoperit cu vălul umorului, al
comediei, „iadul atotrâzător” va duce lucrarea de luare în derâdere a tot ce
este dumnezeiesc, duhovnicesc la bun sfârşit. Iar sfârşitul va fi acela că va
apărea acela care va încerca să ia locul lui Dumnezeu. Şi va intra în acelaşi
moment în toate casele. Cum, cum poate intra un om dintr-odată în toate
casele? Noi spunem că aceasta e una dintre calităţile lui Dumnezeu –
omniprezenţa, căci îngerii se deplasează în spaţiu şi există în timp. Iar
Biserica învaţă că antihristul va intra dintr-odată în toate casele şi aici parcă
am avea de-a face cu o contradicţie.
Dar nu, Biserica, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca este vasul adevărului,
al adevărului Divin. Ca să mimeze omniprezenţa, antihristul va intra în toate
casele în acelaşi timp cu ajutorul televizorului. Fiecare om îl va primi în
locuinţa sa şi-l va primi de bunăvoie! Şi-l va primi, îl va primi, pentru că a vrut
să fie pregătit de aceasta şi s-a pregătit cum trebuie, pentru că n-a acceptat
învăţătura Păstorului cel Bun de a fugi în pustie, nu îi e pe plac – se plictiseşte
de uscăciune, şi mai ales încă în pustie!
"Parinte Antonie, dar unde-i acum pustia?!" - nu rezist eu si-l intreb.
Dar tie, sfinte parinte, mintea parca ti-e limpede, dar se vede ca tencuirea bisericii iti ia
mai mult timp decat trebuuie, presupun, altfel nu mi-ai fi pus o asemnea intreabare. Ei, iarta-ma
pe mine, batranul. Va intereseaza cele din afara, iar de cele dinauntru putin va pasa. Biserica
nezidita de maini omenesti din sufletul omului face cat zece biserici de piatra. Din pacate,
catolicismul aluat-o razna pe vremea blestematului de Petru, iar o data cu alipirea uniatilor, inca
si mai mult, ca am ajuns sa luam masuri pentru toate cele exterioare, dupa ele se fac si mitrele si
crucile. Ia scrierile Sfantului Mucenic Ilarion Troitski, intelept a fost sfantul. Am pastrat decupaje
si insemnari din cuvantarile lui.
Principalul in pustie este omogenitatea, monotonia, pe orice s-ar opri ochiul - toate-s la
fel. Diavolul produce miraje: fie veredata, fie apa , fie aur, in sfarsit, dar e de-ajuns sa-ti amintesti
de HRISTOS, cum zic sfintii pustnici, sa faci rugaciunea, sa-ti faci cruce si totul dispare. Iata, si
astazi trebuie sa tindem spre o asemenea stare a sufletului, ca privirea sa nu se lipeasca de nimic,
ca tot ce te inconjoara sa fie un pustiu, iar daca te ispiteste ceva, roaga-te, fa-ti cruce,
marturiseste-te. Osandeste-te singur pe tine. Pentru ca ai dat de o ispita in pustiu, inseamna ca ai
vrut sa vezi, mai exact ai fost predispus spre aceasta.
Esti mirat?iata ce exemplu am sa-ti aduc:merge un om prin padure si cauta ciuperci.Vede
in juru lui atatea ciuperci rele,dar privirea nu i se opreste asupra lor.Dar daca se apropie de o
ciuperca buna,o observa imediat,de departe o vede.El cunoaste ciupercile si cosul lui vafi plin.Iar
celui care nu le cunoaste,numai ciupercile rele i se arunca in ochi, unde sa mai vada el manatarca
aceea uriasa! Iar in cosul lui n-ai ce vedea. A vazaut cunoscatorul de ciuperci ciupercile
otravitoare? Le-a vazut, dar nu le-a bagat in seama, nu si-a oprit privirile la ele. Iata ca va povesti,
deci, si-si va aminti de cele bune si-si va incalzi sufletul.
Asa e si cu pacatul. Vede omul in jurul sau numai pacate si pacatorsi is baga aceasta in
seama. Asa ori altfel, el lasa sa treaca ceea ce vede pruin mintea sa si devine un complice al
raului. Dar daca nu dadea atentie acestor faradelegi, daca-si prefaceain scrum neajunsurile, daca
se lupta cu ele si se supara pe ele, nu avea sa se intineze. Poftim si pustiul. Iar daca, prima data
vazand acestea te revolti, iar a doua oara incepe sa te intereseze ce mia fac oamenii pe acoo, a
treia oara ai vrea sa incerci si tu! Asa si este, de aceea se spune si despre fuga in pustie. Dar, pe de
alta parte, trebuie inteles si in sens direct, pentru ca in partile noastre Antihristului nu-i va reusiun
control absolut si deplin; chiar si in occident am vazut oameni ascunsi de slugile lor incornorate -
Dumnezeu nu va ingadui. Desigur, cine doreste mantuirea si-m numele ei va parasi confortul
orasului, plecand intr-un loc pustiu, va fi intr-o siguranta mai mare. Dar oamenii se vor mangaia
cu gandul ca se vor putea salva pretutindeni pana la a Doua Venire. Iata ca in curand toti vor fi
numerotati, ca sa fie toti numarati pana vine Antihristul, apoi vor introduce cartele-pasapoarte
deosebite, aceasta e ceva mai serios, se va putea determina astfel unde se afla fiecare om. Se
poate fara toate astea? Da, numai ca nu se va putea cumpara, nici vinde nici sa ai locuinta nici
toate celelalte. Si se vor duce dupa buletinele acestea chiar si cei care se considera ortodocsi vor
sta la rand pentru ele. Dar parca Sfanta Scriptura si Traditia vorbesc despre altceva?! Iata pustia:
isi puneau oamenii nadejdea in Dumnezeu, de la ingeri primeau hrana, sau se multumeau cu atat
de putin ca multi considerau cum ca toate acestea sunt povesti - doar ele sfideaza ratiunea!
Eh, raţiunea aceasta! Unii taie cu cuţitul pâine, iar altul îi ia cu el omului
viaţa. Iar raţiunea, raţiunea e un lucru alunecos, nu există ticăloşie şi
mârşăvie pe care raţiunea să nu le poată justifica, să nu găsească cauza din
care toate acestea n-ar trebui făcute. Aşa va găsi o scuză şi pentru numerele
personale şi pentru paşapoarte şi pentru … 666! Că doar nu pe cadavre vor fi
puse numerele astea şi nici nu vor adormi simţurile oamenilor, nu, nicidecum.
Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar
omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autolinişti cu
argumentele raţiunii.
Amar îmi este mie, unui bătrân de o sută de ani, să spun aceasta, dar
pregătirile vor fi de aşa natură că despre materii înalte, vă rog să mă credeţi,
nici vorbă nu va fi! Ce vorbă mai poate fi de „iubeşte-L pe Domnul
Dumnezeul tău“? Pe sine însuşi se vor trăda, pe nevestele şi copiii lor, trup
din trupul lor. Apostolul Iubirii îi demasca pe cei care se băteau cu pumnul în
piept că-L iubesc pe Dumnezeu şi-l urau pe aproapele, zicând: Cel care nu-l
iubeşte pe aproapele său pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe
Care nu-L vede? (Ioan 4: 20) Aproapele, nu ca rudă de sânge, ci toţi oamenii
care ne înconjoară. Trădătorul timpurilor de pe urmă e şi trădătorul sângelui
său, gata să distrugă totul pentru o clipă de viaţă pământească, care nu vrea
să-şi ia de seamă, să înţeleagă că, întâi de toate, pe sine se trădează, că se
dă nu în mâinile despoţilor de pe pământ, ci la chinuri veşnice în iad. Se
trădează, se trădează. Iată-l născut şi botezat până se află în mâinile
Domnului. Însă el are voinţă liberă de alegere şi înţelegere a binelui şi răului,
şi conştient se leapădă de dreptul de fiu al Iubirii şi trece în robia răului! Dar
cât e de înfricoşător acolo! (…)
Stareţul s-a lăsat pe pernă şi a tăcut. De sub pleoapele lăsate cădeau
lacrimi – una, două, trei… Buzele i se mişcau mute în rugăciune.
Tu crezi, continuă el peste câteva minute, că făcătorului de minuni de la
Sarov, atât de simplu înălţat până la sălaşurile raiului, i-a fost uşor să fie gata
să meargă în iad, doar ca alţii să se salveze?! Nu, aceasta e treapta cea mai
înaltă a Iubirii, e o totalitate a tuturor virtuţilor, dacă vrei, Vedere a lui
Dumnezeu, Cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu pe Fiul Său L-a adus ca
jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri. Apostolul
Pavel se oferă pe sine ca jertfă pentru neamul iudeilor, preafericitul Serafim –
pentru creştinii din păgâni. Ei şi alţii ca ei, mii, care au mers pe calea
agonisirii virtuţilor, pe calea asemănării cu Dumnezeu, au fost gata să se
jertfească pentru oile rătăcite. Ei nu doar au citit, ci au şi cunoscut, că
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan
3: 16).
- Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi?
Stareţul a zâmbit cu amărăciune.
- O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?! – îţi aminteşti aceste
cuvinte, părintele? Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?! Războiul merge
de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos
Răscumpărătorul! Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar
atât de important, mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza. Cauza e în
spiritualitate, în eforturile spiritului. Aminteşte-ţi, Constantinopolul asediat de
către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar asediaţilor, cu toată decăderea lor,
li se păstrează conştiinţa faptului că motivul nenorocirilor sunt anume
păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri. Dumnezeu e cu noi atâta timp cât
noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi
Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că începe o furtună şi
corăbiile păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile. Cât de minunate sunt
lucrurile Domnului o dovedeşte faptul că după această minune o mare parte
din slavi au primit botezul. Iată şi războiul. Fiecare trebuie să ducă război cu
propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei lupte în plan duhovnicesc vor
depinde şi succesele în viaţa pământească.
Vremurile de pe urmă. De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele,
dintr-odată dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de
mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau
oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul altceva când vine vorba despre
timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evangheliştii?
Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor. Aceasta deja nici sărăcire
nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele,
duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia,
desfrânarea, iubirea de arginţi, setea de putere, ateismul. Şi de acum, ca
urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătări
cereşti înfricoşătoare, boli necunoscute, războaie şi altele. Distrugerea
spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că
ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu
fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e
nicio aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi
făcut vreun calcul.
Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile
Domnului. Câte încercări au făcut să numească anul cu pricina – în zadar!
Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat. Şi aici apare senzaţia contradicţiei –
Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că acesta este unul dintre
semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat.
Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nicio contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de
ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi proorocirile, dar a venit
Mântuitorul şi nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru
Dumnezeiescul Prunc!
Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Şi ce?
Întâi „osana”, iar peste câteva zile – „răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Această
Veste Bună le era incomodă, le strica liniştea, modul obişnuit de viaţă. Mai
simplă şi mai accesibilă era învăţătura omenească, învăţăturile bătrânilor, pe
care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi acum venirea lui mesia ca
împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege al întregii
omeniri. Şi îl vor primi. Il vor primi pe antihrist.
Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor
asculta, dar nu le vor auzi. Nu le vor auzi. Nu vor auzi învăţăturile Bisericii,
Corabia salvatoare a vremurilor din urmă, şi vor merge după învăţăturile
omeneşti, vor respinge adevărul, se vor mulţumi cu poveşti, aşa cum ne
avertizează Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă modul de viaţă format
din deprinderea de a-şi satisface poftele. Şi vor huli, şi vor batjocori peste
măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură. Păcatele slujitorilor nevrednici
vor fi luate drept vicii ale Bisericii. Ea lor le încurcă. Pentru că Biserica este
vasul plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în
lume. Nu al lumii create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii
primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute în păcat. Al lumii desfigurate de
poftă, muribunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii sale pe cât mai
mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor.
Asa cum vartejul iscat de sub corabia ispravii atrage in infricosatoarea sa imbratisare tot
ceea ce este marunt, tot asa acum pieirea lumii, ca regiune aflata in stapanirea duhurilor rautatii,
va duce la moarte multe, foarte multe vieti. Deosebirea este una substantiala - aceste vieti mai
devreme s-au oferit pacatului, si parintelui lui Diavolul. N-am vazut om care ar dori sa se
mantuiasca si, urmand aceasta cale a mantuirii, sa nu aiba parte de un liman pe cat se poate
linistit, iar acest liman este unul - Hristos! Cum a spus Apostolul, pentur el viata e intr-u Hristos
si moartea in Hristos. Iata limanul cel tihnit. Greutatile si chinurile sunt ale aceluia pentru care
viata pamanteasca este temelia intregei existente. Numai ca ea este o ilustrare vie nu a existentei,
iar daca si a existentei, atunci de o durata foarte scurta. Se pare ca am mai vorbit despre moarte,
nu face sa ma repet, si totusi - iata unde este esenta! Cea mai sigura realitate dintre toate!
Apare o intrebare, cum asa Domnul Dumnezeu este Cel ce Exista, Iehova iar cea mai
sigura realitate in lumea creata e determinata de moarte, adica de nonexistenta?. Dar moarte e
respingerea Existentei, respingerea Proniei lui Dumnzeu, aceasta e moartea, aceasta e inexistenta,
Nu Dumnezeu a creat moartea, nicidecum. Nu se poate ca Viata sa creeze moarte, ca Dragostea
sa dea nastere raului. Moartea consta in neprimirea vietii, in actiunile contrare Dragostei, pentru
ca Dumnzeu este Dragoste, cum a spus Apostolul. De aceea, moartea, iadul cu chinurile lui
vesnice, raul, nu sunt fenomene naturale, adica ceva propriu lumii creeate de catre Dumnezeu.
Altfel ar trebui sa spunem ca Dumnezeu este creatorul si al binelui, si al raului. Nu, raul este
antipodul Dragostei, se opune ei. Iadul este antirai, antipod al raiului, si, respectiv, moartea este
antiviata, adica actiunea impotriva vietii! Ce inseamna "satana''? Impotrivitor! Iar orice
impotrivire celor Dumnzeiesti este satanism, si, respectiv, moarte si chin, pentru ca numai in
Dumnezeu este fericire si viata.
Şi cel din urmă care va duce sufletele oamenilor la pieire nu poartă un
nume al său – pentru rău, aceasta e prea mult şi pur şi simplu imposibil, de
aceea antihrist înseamnă anti Hristos, duşman al lui Hristos. Toate acţiunile
lui, pe de o parte, sunt îndreptate către o imitare a lui Hristos. întâi de toate,
să atragă oamenii de partea sa, astfel încât ei să-l urmeze de bunăvoie, nu
forţaţi, cu toate că nici aşa nu se va lipsi de „anti”. Pe de altă parte, aceasta e
o cale cu totul opusă celei a lui Hristos. Calea lui Hristos e ducerea crucii pe
pământ, şi e dulce, încununată în Cer, în lăcaşurile împăratului Slavei. Drumul
puturos al antihristului nici pe pământ nu e dulce, iar sfârşitul lui e în iad! Cu
aceasta totul e spus, iar fiecare alege ce vrea. Dar mulţi vor vrea să fie atraşi
de amăgeala falselor lui minuni. Nu antihristul, dar înşişi oamenii care vor fi
de acord să primească semnul satanei, semnul de împotrivire faţă de
Dumnezeu, îi vor descoperi pe cei care nu l-au primit şi îi vor trimite pe cei
drepţi la chinuri. Primii creştini primeau chinurile în faţa tuturor oamenilor.
Groaznice vor fi chinurile mărturisitorilor ultimelor vremuri, chinurile le vor fi
pricinuite pe ascuns de restul lumii, de către oameni învăţaţi de duhurile
răutăţii, care se vor afla de faţă.
Iată încă un rău pricinuit de stăpânii televiziunii – faptul că îi deprind pe
oameni cu chipurile dracilor! Această învăţătură se desfăşoară din plin: din
toate părţile oamenii sunt priviţi de monştri! Îi numesc acum extraterestri sau
nu mai ştiu cum, dar aceştia sunt draci. Va trece timpul şi ei se vor arăta liber
oamenilor, fiind în slujba antihristului şi a slugilor lui. Cu mult mai greu va fi
atunci de luptat cu ei!
Şi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi,
în principal, spirituală. Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor
duce la o foame cumplită. Dar nici acesta nu este motivul principal, doar
oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar
pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă. Cuvioasei Maria Egipteanca îi
erau de ajuns câteva boabe de grâu şi puţină rouă, ca să trăiască şi să reziste
căldurii pustiului. Cuviosul Serafim de la Sarov, făcătorul de minuni, se
hrănea cu ierburi, iar în fiecare zi muncea fizic din greu. Ei erau plini de har.
Dar oare numai ei? Respingând putreziciunea, ei se uneau cu Viaţa, până şi
trupurile lor rămâneau neatinse de putreziciune, contrar legilor morţii, aduse
în natură de către păcat. Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă ceva
contrar: unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e
foame, ci pentru că au ce mânca. Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan
adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui
atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete de mâncăruri rafinate. Căci
menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel care are,
într-adevăr, nevoie de mâncare pentru a-şi menţine puterile nu are nevoie de
toate acestea. O bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns.
Dar băuturile spirtoase care inhibă senzaţia de saturaţie? Toate acestea
sunt o repetare a orgiilor păgâne. Dar noi uităm că, de fapt, consumând
moarte, ne logodim cu ea, devenim ostaticii ei. Acum are loc îndoparea
omenirii. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi păsările, pregătindu-le de moarte,
de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte spirituală,
întâi de toate. Diferenţa e doar că animalele nu au libertatea de a alege şi
nici raţiune, iar omul şterge limitele naturale, alegând indivizii ce încalcă
aceste limite. Dar omul are raţiune şi libertatea de a alege şi nimeni nu poate
să-l oblige; tot ce face, face de bunăvoie. Iată Viaţa şi iată moartea. Iată
Biserica-Adevărul, pentru că este Trupul lui Hristos şi e plină de Duhul Sfânt,
şi iată orgia morţii, atotviclenele legi şi ispite ale lumii. Fiecare alege liber una
dintre ele.
Despre ziua de azi, mulţi îşi vor aminti la Judecata de Apoi cu mare căinţă şi
amărăciune, pentru că nu s-au folosit de ea ca să agonisească Duhul Sfânt.
Nu au ascultat chemările Bisericii să se adape din râurile cu apă vie ale
harului lui Dumnezeu. N-au vrut să se deprindă cu rugăciunea şi postul, cu
faptele bune, cu lucrarea duhovnicească. Au agonisit moarte şi pe ea o vor
primi. De aceea s-a şi spus că nu se va îndrepta tot cel viu. Că doar nu va fi o
judecată aşa cum ştie lumea – cu procuror, avocat, cu ultimul cuvânt al
inculpatului, nu. Vor acuza sau îndreptăţi înseşi faptele omului – faptele şi
gândurile. Şi va primi fiecare ce a ales în această vale a plângerii şi a
pribegiei, spre ce a tins, ce a dorit, aceea va primi. Cel care a ales viaţa va
primi viaţa veşnică şi fericirea, iar cui moartea i s-a părut mai dulce – iadul şi
chinurile veşnice.
Şi, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, principalul chin nu este tigaia
["cazanul cu smoala", n.n.], ci lipsa lui Dumnezeu! Acum, vrem noi aceasta
sau nu, avem în permanenţă drept sprijin Lucrarea Lui dătătoare de Viaţă.
Aşa ori altfel, suntem adăpaţi de Harul Său. Măcar şi prin Cuvântul spus la
facerea lumii plantelor şi animalelor, omului şi universului. Fără lucrarea lui
Dumnezeu, lumea nu ar putea exista nicio clipă. Timpul din urmă de aceea şi
este cel din urmă, pentru că acţiunile omului înşelat de mirajele diavoleşti
sunt îndreptate către desprinderea de lumea Proniei. Şi iată că devine clar
cât de important este să dobândim Duhul Sfânt acum. Numai în aceasta e
zălogul mântuirii.
Scriptura spune clar că domnia antihristului va dura trei ani şi jumătate. S-
ar părea că ce sunt puţini trei ani, dar şi atâta va fi de ajuns ca să nu mai
rămână niciun suflet credincios, aşa luptă înfricoşătoare va fi şi atât de rău
vor fi pregătiţi de ea oamenii. Nu veghem, ne-am relaxat, lăsăm totul pentru
mai târziu. Pentru mai târziu postul, pentru mai târziu rugăciunea, pentru mai
târziu râvna de a primi Sfintele Taine, pentru mai târziu smerenia, pentru mai
târziu – faptele bune. In schimb hrană, şi mai multă acum, locuinţă, chiar în
clipa aceasta, maşină – e foarte de dorit. Dar se va prăbuşi lumea, va
dispărea această invazie a nimicniciei şi se va vădi că eşti gol-goluţ.
Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume
în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această
talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor
bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot
atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre
antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei
care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit
cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e
pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj.
Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume. Totul se va
petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai
puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre
altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi
mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână,
ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de
faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum
cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi
adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi
ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se
întâmplă.
Iar acesta, din păcate, nu va fi ultimul prilej de mirare. Toată această
carcasă de bunăstare construită de omul modern se va dovedi a fi o capcană
de oţel pentru el însuşi. Ei, dar ce să mai vorbim, capcana are cel puţin arcuri,
apasă pe ele şi eşti liber. Chiar şi animalelor închise le reuşeşte uneori să facă
aceasta. Aici aşa ceva nu va fi posibil. Şi-i va împinge dracul pe oamenii
necredincioşi sau pe cei cu puţină credinţă să-şi facă seama, îngrozitor e
faptul că vor fi prohodiţi şi înmormântaţi – se va scrie că a fost în stare de
iresponsabilitate şi, gata, lucrul e ca şi făcut. Ca şi cum judecata asupra unui
asemenea lucru, vizând iertarea sau pedeapsa, s-ar putea face pe pământ! E
ceva de felul indulgenţei catolice – ai cumpărat-o şi eşti deja iertat. Şi altui
nenorocit i se pare mai puţin înfricoşător – l-au prohodit doar pe precedentul:
„Cu sfinţii odihneşte-L…”, e iertat, iar mie ce-mi încurcă?! Mulţi, mulţi oameni
vor merge în iad cu cântarea aceasta, punându-şi singuri capăt zilelor,
lipsindu-se de orice posibilitate de a lupta pentru viaţa veşnică, pentru viaţa
în Viaţă. Am văzut şiruri de sicrie. Pe pământ plâng, bocesc, se cântă
prohodul, iar în jur joacă dracii, mulţumiţi că au putut să piardă atâtea
suflete!
Iar viii îi vor invidia pe cei morţi. Da, frica de boli şi de războaie, de moartea
celor apropiaţi. Trebuie să ai multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu ca să
poţi suporta toate acestea. Cum un om plin de mândrie şi iubitor de argint să
îndure umilinţa? Doar ieri el însuşi striga: „Dacă eşti deştept, de ce nu eşti
bogat?.’” Ieri, mulţumirea de sine dădea din el, iar astăzi e un nimeni. Va
accepta orice; şi codurile, şi „666″, şi cu sânge va semna contractul cu
satana. Dar el nu mai are nevoie de aceasta! Şi aşa eşti al lui, te mai zbaţi,
mai sari în sus, dar gâtul de acum ţi-e în laţ – eşti al nostru! Umilinţa îndurată
cu smerenie în zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi
jumătate de putere ai lui antihrist.
Asupra cui însă va ţinti atunci gheara ispitei duşmăneşti? Asupra celor
credincioşi. Nu i-au putut ispiti cu confortul şi aurul, cu bunătăţi şi maşini, să
încercăm acum, sub ameninţarea morţii de foame, să-i ispitim cu o bucată de
pâine. Greu, oh, ce greu va mai fi să-ţi păstrezi sufletul când cei apropiaţi,
copiii, demult nu au mai pus o fărâmă de pâine în gură. Numai cel care crede
în Dumnezeu, care Il crede pe Dumnezeu se va putea stăpâni să nu facă
pasul ireversibil. Va da ceva antihristul lumii? Nu, pentru că nu va fi nimic de
dat. Ce va avea el mai mult decât bogăţiile strânse, bogăţii preţuite în acea
lume organizată de diavol şi tot de el distrusă, pentru instaurarea mai
comodă a falsului mesia! Aceşti jinduiţi dolari vor fi număraţi cu metrul. Aurul
va ajunge la preţul său adevărat – zero. Ca metal, nu e bun de nimic, iar în
rest, nici de foame, nici de frig nu ţine. Preţ vor avea doar lucrurile
funcţionale, lucruri fără de care nu e posibilă supravieţuirea omului – topoare,
fierăstraie, orice instrument, plite simple de fier.
Stareţul a închis ochii. Iarăşi s-a strecurat o lacrimă. Părea că doarme,
dar buzele i se mişcau după obişnuinţă în rugăciuni.
În ajunul venirii antihristului va fi un haos în viaţa tuturor ţărilor. Vor prospera
cei care, în virtutea religiei pe care o practică, aşteaptă venirea antihristului
[ca Mesia]. Aceştia sunt, întâi de toate, iudeii şi musulmanii. După ei, acei
protestanţi care, negând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos,
propovăduiesc împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Creşterea influenţei lor se
vede de pe acum, iar mai departe va fi şi mai mare. Principalul pentru ei
acum e să ia în stăpânire pământul. În taină, vor cumpăra tot – şi păduri, şi
câmpuri, şi râuri. Siberia va fi luată de chinezi şi poate şi mai mult.
„Atunci, unde e mai bine să ne salvăm?“, îl întrerup pe stareţ.
Unde va arăta Dumnezeu. Principalul e mântuirea, nu discuţiile
[teoretice] despre mântuire.
Esenţa „minunilor” antihristului va consta în seducţia pe care o vor
emana. Adică, atrăgătoare vor fi aceste false minuni, vor vrăji ochiul. De
aceea, până şi să te uiţi la ele e păcat şi primejdie de moarte. Trebuie să te
ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi. Dar nici aceasta nu e tot. Sensul venirii sale
va fi dreptatea absolută. A venit Mântuitorul nu în Numele Său, ci în Numele
Tatălui. Nu L-au primit, ci, mai mult decât atât, L-au răstignit. Dacă e să
judecăm drept, şi acum îl batjocoresc şi-L răstignesc, negând Dumnezeirea
Lui şi schimonosind învăţătura Lui. Iar acesta va veni ca dumnezeu, nu
Dumnezeu, dar ca dumnezeu, şi îl vor primi şi-l vor crede dumnezeu pentru
minunile sale mincinoase, pentru faptele sale înşelătoare. Adică pentru ceea
ce va fi plăcut şi atrăgător pentru oameni. Ispititor, ne spune limba slavonă,
bisericească.
De aceea se şi spune că nu se va îndrepta tot cel viu – nu va avea
îndreptăţire. Acum sunt din cale afară de vorbăreţi pseudoînvăţătorii. Atunci
însă când faptele şi cuvintele lor vor fi verificate de Adevăr, se va vădi toată
minciuna. Dar va fi primit antihristul în orice biserică din lume şi i se vor
închina lui ca unui dumnezeu. Ia aminte, cinstite părinte, nu el se va declara
dumnezeu, dar cu minuni amăgitoare va face astfel încât i se vor închina ca
unui dumnezeu! Iată în ce constă grozăvia, iată de ce va lipsi orice motiv de
îndreptăţire! Dar cei care îl vor primi vor fi oamenii pentru care Evanghelia se
sfârşeşte la Cina cea de Taină. Pentru Golgota, ei sunt surzi. Chinurile pe
cruce sunt pentru El, toate astea se întâmplă acolo, în Ierusalim, cu 2000 de
ani în urmă.
Ştii, când ne luau CK, eram ca nişte oi, nu vreau să spun miei, ca nici
măcar astfel să nu mă compar cu Mântuitorul. Mergeam tăcuţi la abator; pur
şi simplu era greu să-ţi imaginezi că e posibilă o asemenea fărădelege. Şi
doar ştiam cine sunt ei. Cât au proorocit stareţii despre aceste vremuri,
despre puterea slugilor întunericului. Dar şedeam şi aşteptam – cine va fi
următorul. Doar mulţi au nimerit în aceste mreje ale minciunii. Cât de mari şi
de deştepţi erau şi arhiepiscopul Ilarion, învăţătorul meu, şi mitropolitul
Serghie, şi mulţi alţii. Dar au greşit când au crezut că te poţi înţelege cu dracii
şi cu slugile lor. Le părea că, păstrând forma, conţinutul va rămâne de la sine.
Numai că nu a fost aşa, dar aceasta s-a văzut mai târziu. Tot aceasta se
întâmplă şi acum, numai că se va vedea mai târziu.
„Iertaţi-mă, părinte Antonie, dar cum rămâne cu cuvintele Apostolului
despre putere şi despre supunerea în faţa ei?“, îl întrerup eu iarăşi.
E-e-eh, suflete al meu – a zis stareţul. Dar Apostolul Petru n-a fugit el, oare,
din Roma, când L-a întâlnit Mântuitorul? Dar pe Apostolul Pavel nu l-au salvat
oare într-o coşniţă, dându-l jos de pe zid? Ce are a face aici acceptarea
realităţilor şi opunerea satanismului? Ce să-ţi aduc eu exemple – aminteşte-ţi
de marea muceniţă Ecaterina, sau de marele mucenic Gheorghe. Supunerea
e posibilă doar în lucrurile ce ţin de puterea laică – să-ţi faci meseria, să nu
faci răscoale armate. Dar şi aceasta, după cum vede fiecare. Fraţii Macabei
sunt un exemplu bun de folosire a forţei împotriva celor ce-L insultă pe
Dumnezeu şi tot ce este Dumnezeiesc. Dacă apuci drumul smereniei
prosteşti, aşa şi vei începe a pune întrebări despre proslăvirea în rândul
sfinţilor a lui Alexandru Nevski, biruitorul, şi a lui Dimitrie, cel care i-a
prăpădit pe tătari pe câmpia Kulikovo. Întrebările ca întrebările, dar de
proslăvit, i-a proslăvit Dumnezeu! Eu, când aud asemenea întrebări
„evlavioase”, îmi amintesc de viaţa Sfântului Vasile cel Mare şi a Cuviosului
Iov de la Poceaev, făcătorul de minuni. Ce vreme înfricoşătoare le-a dat
Dumnezeu pentru viaţă. Ei, şi ce? Nu s-a rugat, oare, Sfântul Vasile să moară
împăratul Iulian? Văd că vrei să spui că Iulian a fost un apostat, dar era
împărat şi împărat legitim, bagă de seamă! Oare nu de frică pentru
comoditatea noastră ne rugăm pentru „puterea” satanică?! Şi doar
Dumnezeu a arătat că Sfântul Vasile a avut dreptate – lui Iulian i s-a tras
moartea nu de la o arma pământească, ci a fost străpuns de lancea unui
soldat ceresc. Dar Cuviosul Iov a făcut compromisuri cu polonezii? Nu, el a
luptat cu ei şi cu acoliţii lor în fel şi chip. Nici de judecăţi nu s-a ferit dreptul!
Dar tu-mi spui de putere!
Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se facă cu chibzuinţă. Dacă în relaţiile de
putere, perechea şef-subaltern ar însemna doar atotputernicia unuia şi
adânca smerenie a celuilalt, n-ar mai fi nevoie de Sobornicitatea Bisericii. Dar
dacă n-ar fi Sobornicitatea, n-ar mai rămâne Biserica nici Ortodoxă – de câte
ori s-a întâmplat ca cel care era în adevăr să fie un singur om, în timp ce
ierarhia superioară era în erezie?! Ce să mai vorbim despre puterea laică –
mitropolitul Filip şi patriarhul Nicon, de exemplu. Şi aceşti drepţi, însetaţi de
adevăr, sunt proslăviţi ca sfinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore
Teologul, Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Iosif Voloţki, dar parcă poţi
să-i enumeri pe toţi. Dar mai trebuie ţinut minte că, luptându-se pentru
curăţenia credinţei, ei, Sfinţii Părinţi, singuri erau împlinitori plini de râvnă ai
Legilor lui Dumnezeu.
Supunerea smerită în faţa oricărei puteri îi convine celui care nu este atras
de viaţa după Cuvânt. Pentru că drumul mărturisirii, chiar dacă e pe undeva
şi aşternut cu roze, neschimbat, după „Osana…“, va răsuna şi „Răstigneşte-L,
răstigneşte-L“. Această incomoditate va servi drept motiv pentru justificarea
de sine şi primirea antihristului – ştiinţă avem, dar raţiunea s-a întunecat din
cauza păcatelor. Adică, dacă orice putere e de la Dumnezeu, ne-om supune şi
antihristului, n-avem încotro. Şi încă vor adăuga că toate se fac cu voia
Domnului. De aceea, se şi spune că se va întrona necuratul în orice biserică şi
niciun cuvânt despre cei care au slujit acolo mai înainte. Ţine minte exemplul
marelui stareţ, făcătorul de minuni de la Sarov. Câte icoane avea el? Una.
Cărţi? Vreo zece. Dar a dobândit mare slavă, şi nu de la oameni, ci de la
Dumnezeu. Acum toţi au pe-acasă iconostase, rafturi întregi de cărţi, numai
că nu se săvârşeşte fapta cugetată! Mulţi ascultă, dar puţini aud, părinte.
„Da, m-am gândit eu, e o piatră şi în grădina mea, ce mai bucurie îmi aduce
biblioteca de vreo mie şi jumătate de cărţi!”
Îţi mai spun încă o dată: nu e nevoie de discuţii despre mântuire, ci de
fapte pentru mântuire - atât acum, cât şi atunci, ceva mai târziu. A trecut
timpul îndreptăţirilor, dacă a mai fost vreodată. Nu numai mântuirea, toate
trebuie supuse acestui scop. A lăsat Domnul timp liniştit pentru a ne deschide
mintea şi a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi, principalul, pentru dobândirea
harului Dumnezeiesc înainte de anii înfricoşători. Cine va folosi aceasta spre
bine, iar cine spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor
pierde! Cum s-a şi spus: că celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se
va lua şi puţinul ce-l are. Veghează!

Sfantul Anatolie de la Optina

Povăţuirea şi înaintevestirea vremurilor din urmă


Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele,
după cum spune Apostolul. Vei vedea că, din pricina împuţinării
credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai
dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mănăstiri nu
va mai fi atunci nici un bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din
care pricină, rătăcirile se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor
înşela. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în
rătăcire - de e cu putinţă, şi pe cei aleşi.
Nu va începe prin lepădarea dogmelor despre Sfânta Treime,
Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de Dumnezeu, ci pe
nesimţite va începe a strâmba învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la
Duhul Sfânt - însăşi învăţătura Bisericii. Viclenia vrăjmaşului şi uneltirile
lui vor fi îndreptate împotriva unui număr foarte mic, al celor încercaţi
în viaţa duhovnicească. Ereticii vor pune mâna pe Biserică, îşi vor numi
peste tot slugile, iar viaţa religioasă va fi lepădată. Însă Domnul nu lăsa
pe robii Săi fără apărare şi întru neştiinţa. El a spus: „din roada lor îi
veţi cunoaşte pe dânşii”.
În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor,
iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi
sărăcite, numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura
silnicii. Aceşti urâtori ai vieţii monahale, care au numai înfăţişare a
credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-
le ocrotire şi înlesniri lumeşti, dar ameninţându-i cu exilul pe cei care
nu se supun. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul
vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă. De vei trăi să vezi
acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioşi care nu au
alte virtuţi, vor primi cununi numai pentru stăruinţa în credinţă, după
cuvântul Domnului: „Tot cela ce va mărturisi întru Mine înaintea
oamenilor, voi mărturisi şi eu întru dânsul înaintea Tatălui Meu, Care
este în Ceruri” (Mt. 10, 32). Să ai frica lui Dumnezeu, fiul meu! Nu
pierde cununa primită, ca să nu fii lepădat de Hristos în întunericul cel
cumplit şi în veşnicul chin. Stai tare în credinţă şi, dacă e nevoie,
îndură cu bucurie prigonirile şi alte necazuri, căci atunci Domnul îţi va
ajuta ţie; iar Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori vor privi cu bucurie la lupta
ta. (Mt. 7, 16-20). Şi sârguieşte-te să-i osebeşti de păstorii adevăraţi;
acei furi de cele ale Duhului, care sfâşie turma duhovnicească, „nu
intră pe uşă în staul, ci sar pe aiurea”, după cum a spus-o Domnul,
adică vor intra nelegiuit, nimicind cu de-a sila dumnezeiasca
orânduială. Pe aceştia, Mântuitorul îi numeşte „tâlhari” (In. 10, 1).
După lucrare, adevărata lor slujire este prigonirea adevăraţilor
păstori, întemniţarea lor, căci fără această slujire, turma
duhovnicească ar putea să nu fie prinsă. Drept aceea, fiul meu, când
vei vedea în biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască,
învăţăturile Părinţilor şi orânduirea lăsată de Dumnezeu, să ştii că
ereticii au şi apărut, chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-şi
tăinuiască relele voiri sau vor strâmba pe nesimţite credinţa
dumnezeiască pentru a izbuti mai bine, înşelându-i pe cei neiscusiţi. Îi
vor prigoni nu doar pe păstori, ci şi pe slujitorii lui Dumnezeu, căci
diavolul, care ocârmuieşte rătăcirea, nu poate suferi vieţuirea după
rânduiala lui Dumnezeu. Asemenea lupilor în piei de oaie, vor fi
cunoscuţi după firea lor îngâmfată, iubirea de desfătări şi pofta de
putere. Aceia vor fi trădători care vor pricinui ură şi răutate
pretutindeni; şi de aceea a spus Domnul că se vor cunoaşte „din roada
sa” (Lc. 6, 43-45). Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt supuşi,
iubitori de fraţi şi ascultători de Biserică.

Arhiepiscopul Averchie Tausev


MAREA APOSTAZIE
"Sarea ne pătrunde" – semnul apropierii sfârşitului
(La un centenar de la binecredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie
Brianceaninov)

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov şi scrierile sale

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei;


împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor, slavă şi laudă a
monahilor: cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi. Flaut
duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit, roagă-L pe Cuvântul
Hristos Dumnezeu, pe Carele în inima ta L-ai purtat, să ne dăruiască
nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă.
Troparul Sfântului Ierarh Ignatie
La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la
creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh
Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele
sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski
din oraşul Iaroslavl. "Flaut duhovnicesc" a fost numit el în troparul
închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6
februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui
demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti.
De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la
intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala
superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era
de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea
nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe
marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din
acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz. Era primul
la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în
tainiţele sufletului viitorului inginer militar. "Au trecut aproape doi ani
de preocupaţii lumeşti - îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a
crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit
după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi
delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o
pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă
înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!"
Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă -
Dumnezeu.
Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au
adus în pragul deznădejdii:
"Întrebam ştiinţele: "Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi
bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice,
acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până
acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel
terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de
trup... Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv,
daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit
proprietate a omului!" – Ştiinţele tăceau.
În această perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului
Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau
dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.
Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale
rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa.
Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era
în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie "o
treaptă nevăzută spre creştinism" - dar în ansamblu literatura rusă n-a
mers pe această cale.
Dacă în "artistism", după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit
se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii
multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el
(sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu,
atunci el se degrada şi pierea. Pierea de "frumuseţurile" neobişnuite şi
de rezultatele extraordinare.
Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a
omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii
tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă.
După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie "talentul omenesc în toată
puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia
reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab,
palid, nefiresc."
Pentru ca scriitorul să poată deosebi "lumina" de ”întuneric”, Sfântul
Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. "Optsprezece
veacuri în glasul lor - scria el în eseul autobiografic "Plângerea mea"
(1847) - mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!"
Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la
slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii
Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de
călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. "Dimitrie
Brianceaninov - scrie biograful său - devenise în suflet un adevărat
ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu
pasiune."
După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva
lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu
împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul
Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de
gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să
se ducă la mănăstire.
"Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume" - a
remarcat marele cneaz. " A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti -
răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu
arzi". A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi
petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul
Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse
cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria:
"Părintele Leonid mi-a smuls inima... îl voi urma pe stareţ şi mă voi
preda lui cu tot sufletul".
În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827
demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor,
care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi
au rupt orice relaţie cu el.
Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie
ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru
Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele
Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino.
În 1831 Brianceaninov a primit schima mică în catedrala învierii din
Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie
Purtătorul de Dumnezeu.
La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi
ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov. La l
ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat
la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul împăratului la Pustia
Serghievo, nu departe de Sankt - Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.
Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Brianceaninov a
găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo au
fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul
"Patericon".
Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. "Scrierile lui
purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti
se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele
trimise de Dumnezeu” - stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.
În articolul "Păstorul creştin şi artistul creştin" Sfântul Ierarh Ignatie
scrie: "Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces
fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este
iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să
psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie."
Ale sale "Experienţe ascetice" au fost primite cu dragoste în cele
mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri - în Pustia Sarovului, Pustia
Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a.
La sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie au trezit o admiraţie plină
de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp ele au fost recunoscute în
toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa
duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către toate
colţurile Rusiei - multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.
Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este
scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului
Bisericii.
Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna
anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la
masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de
egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847
soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul
unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia
Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide
în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în
data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al
Kaukazului. În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra
Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi
rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia
Serghievo neavând nici măcar bani de drum - nu agonisise nimic. A
fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.
În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o
stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început.
În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească
definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în
mănăstirea Nicolo-Babaievski.
Văzând că mănăstirea este săracă - în casa de bani erau doar 60
de ruble - el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de
ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani
Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boale, cât şi a
ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în
interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să
primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi
scrie câteva lucrări noi.
Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă
conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un
sentiment viu al iubirii duhovniceşti.
Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în
data de 30 aprilie 1867.
Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în
general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la
volumul IV - "tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se
familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după
cugetul Bisericii". El a găsit de cuviinţă "să înfăţişeze societăţii creştine
un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei", adică a
mănăstirii veşnice a sufletului.
În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte,
literalmente imploră mântuirea.
Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea
crizei spirituale a omenirii ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti.
După cum spunea ieromonahul Serafim Rose în 1982: "Vizitatorul din
orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de
televiziune, la atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră -
aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne - ar crede că a
nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea
cotidiană. De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea
Antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti,
convingându-ne că în aceasta lume e bine sa trăim lejer, necugetat,
"frumos" şi "fericit". Şi cum ar trebui de fapt să trăim? Răspunsurile au
fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh
Ignatie Brianceaninov. Această literatură trebuie să fie citită anume
astăzi.

"Sarea ne pătrunde"- semnul apropierii sfârşitului


La un centenar de la dreptcredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie
(Brianceaninov)

Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă - "sarea ne


cuprinde "[1].
[1] "Şi întinzând bucăţica, a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi
după îmbucătură a pătruns atunci satana în el" (Ioan 13, 26-27).
Potrivit unor tălmăciri, Iisus a întins bucăţica de pâine în sare.

Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă,


întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa
duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care
este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe
ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi
mântuirea lor! Apar "lupii îmbrăcaţi în blană de oaie", recunoscuţi după
faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa
Domnului. "Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!" Cu un secol în
urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său
marele luminător şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştin-
ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o
cinstim în acest an 1967 (+30 aprilie, 1867).
Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm
aceste aspre prevestitoare cuvinte? Or, anume în această privinţă - a
totalei decăderi moral - duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita
extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală
a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un "progres"
întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de
dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.
Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele
oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?!
Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe
năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind
el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu
din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este
cunoscut din descrierea vieţii sale.
Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi
necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în "Experienţe
ascetice", "Predici ascetice", "Scrisori către mireni", "Prinos
monahismului contemporan", "Patericon" şi alte lucrări, ajunse până la
noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se
interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi
pentru cel ce doreşte nu numai "să filozofeze" (ceea ce se întâmplă
adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă
duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile
Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi,
deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.
Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum
subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din
vechime, vorbind puţin de la sine.
Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în
încheierea la "Patericonul" său:
"De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa
contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să
acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din
vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de
acţiune în această situaţie. "În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre
ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu
înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în
vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi
în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au
proslăvit prin semne" (al 4-lea răspuns al Cuviosului Nifon)”.
Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în
aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte! Această mărturie
este extraordinar de importantă! Din cele spuse reiese clar: acolo unde
este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ,
adică - acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă
dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin
intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite -
acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu.
Şi ce este acolo?
Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l
pe Sfântul Tihon Zadonski.
"Teme-te de această făţărnicie", ne învaţă mai departe Episcopul
Ignatie: "teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în
ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să
molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare
uşuratică... Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul
tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau
inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea
lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor
veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios,
supus în întregime pasiunilor".
Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales
vremurilor noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie
pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii
duhovniceşti.
A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în
scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei
vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este
deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare
sârguitor pentru a-şi salva sufletul - înmulţirea falşilor învăţători,
înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această
minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne
prevenea Sfântul Ierarh Ignatie, ca "să nu confundăm lupul cu
păstorul" şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi
ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit
cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile
excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu
neputinţă de a mai găsi "stareţi" adevăraţi, cum au fost cei din
vechime; e cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi
scrierile Sfinţilor Părinţi.
În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte
cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii
"îndrumători" duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de
sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.
A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita
înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate
îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui
Dumnezeu.
"Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină" - a
prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot
aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu
îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-
atât, încât "din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va
răci" (Mt. 24,12), iar "Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă
pe pământ?" (Luca 18,8). "Poporul lui Israel" - Biserica "va cădea de
sabie" - zice Domnul Dumnezeu, "mânia Mea se va aprinde pe faţa
Mea" (Iez. 38, 18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară
de anevoioasă.
Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul
ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se
topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima
preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu
seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.
"O, vremi nenorocite! O, stare nenorocită!” - exclamă Sfântul Ierarh
Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. "O,
dezastru spiritual, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare
decât toate calamităţile naturale! O, nenorocire, începută în timp şi
nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie! O, nenorocirea
nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii
monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde!"
Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie! Ne aflăm, de pe acum chiar în
faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult "vieţuirea
după Dumnezeu" a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în
zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite? Sub ochii noştri
în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa
catastrofă abătută asupra Patriei noastre Rusia, crearea unor state
ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al
satanei.
Însă majoritatea, aidoma unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din
toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: "Ce tot
vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!"
ş.a.m.d.
Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, ce se
numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem - printre ei
aflându-se nu puţini clerici!), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se cu
fiece zi, împiedică tot mai mult "vieţuirea după Dumnezeu".
Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul evident al Apostaziei,
care a început deja şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre
care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către
Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).
"Vieţuirea după Dumnezeu - spune Episcopul Ignatie - va deveni
foarte anevoioasă, din pricina Apostaziei generale. Mulţimea
apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept
creştini(!!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini.
Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu
nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor
intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon
Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la
forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse
uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce...”
În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e
valabil pentru orice creştin adevărat!) abia dacă va găsi vreun adăpost
îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui
Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către Apostazie şi
apostaţi în slujire satanei. Cine, văzând ce se petrece acum în lume,
inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-
au venit încă?
Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria
cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri:
"În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se
îndepărtează din mediul uman fără ca gloata agitată şi aservită lumii
deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!"
Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei
oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită "lumii
deşertăciunii", cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune,
predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău,
după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea
duhovnicească.
De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu
care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le
deschidă ochii, din cauza că aceştia nu-i lasă să trăiască lihnit, cu
plăcerile lor
În continuare Episcopul Ignatie scrie: "Se împlinesc proorocirile Scripturii despre
Apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la
creştinism. Apostazia a fost prevestita de către Sfânta Scriptură cu
toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce
s-a spus în Scriptură".
Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică,
observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii,
care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă
Apostazia şi să tacă.
Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos
Mântuitorul însuşi că toate acestea "trebuie să fie" (Marc 13,7; Luca
21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie
pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect
toate evenimentele, în care se manifestă Apostazia, ca să ştie cum să
se comporte spre a nu fi târât de puhoiul Apostaziei.
Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune: "Apostazia are loc cu
îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri..."
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare să ne împăcăm cu Apostazia
şi să "ne integrăm" în ea? Nu, desigur! Iată însă cum trebuie să
acţionăm: "Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de
ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât
posibil influenţa lui! De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală.
N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi
înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne
tulburăm.
Cu toate că nu ne stă în puteri "să oprim Apostazia cu slabele
noastre puteri", datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu
numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i
avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se
cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari
stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: "Prin tăcere îl
trădăm pe Dumnezeu".
Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate -
salvarea sufletelor omeneşti!"
Să ne adresam în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care
ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume:
"Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş.
Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!"
Oare noi nu observăm toate acestea? Încă de curând părea de
neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a
oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la
lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-
religioase şi slujirea făţişă satanei.
Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale
dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au
petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de
păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El.
Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care îl
cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El,
şi adesea - renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei
pentru bunăstarea materială.
În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie,
împlinindu-se sub ochii noştri: "Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească
rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot
mai săracă şi mai săracă... Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi
recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor... Numai
milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea
epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se
împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi."
"Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor,
suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină
demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi
cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au
fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor
accelera căderea ei, decât s-o oprească."
Aceste cuvinte sunt parcă copiate din realitatea zilelor noastre! Chiar
acum noi suntem martorii acestei "cutremurări straşnice şi rapide." Iar
măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo
de unde ar fi trebuit împrumutate - adică de pe tărâmul duhovnicesc,
ci tot din aceleaşi "stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii," adică din sfera
pasiunilor umane, care nu jinduiesc la cele dumnezeieşti, ci la cele
omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri
căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.
Unii vor zice: "Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii
este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos care
spune: "Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Mt.
16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de
netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos
nu arată hotarele Bisericii, pe care "porţile iadului nu o vor birui." Nu se
spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolelui, Rusă,
Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diasporă, sau oricare alta. Se spune
simplu - "Biserica", adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua
Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa
pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate
înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i
aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi
minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi "biruit
de porţile iadului", chiar dacă va continua să se numească "biserică".
Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect
evenimentele care au loc în zilele noastre!
"Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului" - scrie mai
departe Episcopul Ignatie: "Vasele Sfântului Duh au secat definitiv
pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri
harice, or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi
restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a
Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul
final pentru cei rămaşi, care se vor mântui, între timp, cei ce putrezesc
sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se
mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească
timpul dat spre mântuire, "căci timpul scurt este", iar trecerea în
veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.
Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată
înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus.
Stareţul Isaia spunea: ”Înţelege vremea! Nu aştepta buna
orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există
posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”.
Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne
descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai
greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh
Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.
"Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un
colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi
mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi
salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din
urmă lucru se întâmplă la tot pasul."
Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri
au şi venit!
"Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul!" - li s-a spus ultimilor creştini.
Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să
ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de sinele nostru.
Potrivit Episcopului Ignatie, Apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid
epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui
Hristos - Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a
Antihristului, fiind "încununată" de acest eveniment, după care va
începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu
Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi
ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în
remarcabila sa lucrare: "Despre minuni şi semne."
Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a
"înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti", "a lipsei dreptei cunoştinţe a
lui Dumnezeu", care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui
Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii
va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă
inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de
spirit antihristice a omenirii.
Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai
"mulţi antihrişti" (I Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre
manifestarea în lume "a duhului antihristic" cu mult înainte de venirea
la putere a Antihristului în persoană.
A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră
îndrăzneala de "a prezice" timpul venirii Antihristului care, potrivit
învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi
multe semne se arată.!
Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de
Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit,
capabil chiar să facă semne şi minuni false.
Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire
primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura
Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: "Înainte de a doua venire a lui
Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor
sărăci în ultimul grad printre oameni, "se vor ridica hristoşi mincinoşi şi
prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să
amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi" (Mt. 24, 24).
Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să
satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da "semnul din Cer" căutat
şi cerut de ei. "Venirea aceluia - spune Sfântul Apostol Pavel, se va
face "prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne
şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării,
fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască" (II Tesal.
2,9-10).
Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor
opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul
lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi
lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, -
şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).
"Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul,
împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge
munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului
împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au
încredinţat tiranului" (Sfântul Efrem Sirul).
"Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor,
înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr
şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi
fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să
smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi
inutile.
Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate
necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism,
duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi
pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei
sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală
cu satana.
Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în
încurcătură şi pe "aleşii lui Dumnezeu" merită atenţie deosebită şi
adâncă compasiune".
Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales
pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii
pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi
nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a
întronării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja
sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a "poftei
trupeşti", a "poftei ochilor" şi "trufiei vieţii", adică: a senzualităţii, a
cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).
Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia
Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi "aleşii lui
Dumnezeu", adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare
să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea
să-l identifice de la început.
Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a
puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi
ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în
obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui
din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, în capacitatea de a produce
miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.
Viclenia şi făţărnicia - iată trăsăturile specifice cu precădere epocii
noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea
pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului.
"Închipuirea omenească - scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie -
este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi
Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a
crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului".
"El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi
restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu
înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul
adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este
adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării
lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi
aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor
crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui"
(Sfântul Efrem Sirul).
"La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător,
frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii
decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza
înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul
Evangheliei" (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).
"Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii
depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi
plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l
vor numi stăpânul lor."
Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că
Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar "precursorii"
lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din
acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane
din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste
chemări înflăcărate la unirea reciprocă "în numele iubirii creştineşti",
această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând
pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al
"binefacerilor filantropice". De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem
nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de
viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi
întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru
adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu "binefăcătorii"
şi de a se folosi de "binefacerile lor!"
Şi aceasta încă nu e totul! "Antihristul va desfăşura în faţa
oamenilor o panoramă a feluritor miracole deşănţate, inexplicabile şi
nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va
satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de
tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi
creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina
naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor
fi atraşi în cursa seducătorului.” Observăm şi acum începutul tuturor
acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi,
când va apărea Antihristul în persoană.
"Semnele Antihristului Se vor manifesta cu precădere în văzduh" (Sfântul
Efrem Sirul).
"În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei"
(Efes 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor,
fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan
Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma
sfârşitului, spune că, Antihristul "va face semne mari, încât şi foc face
să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor" (Apoc. 13-13).
Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar
locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi
înfricoşătoare.
Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma
diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi
activitatea chiar "în văzduh". "Minunile Antihristului se vor adăuga la
manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe
oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi
consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi
supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne."
Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii
şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori
deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în
Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi
execuţii.
Toate acestea fiind comise sub cele mai "plauzibile" pretexte: creştinii au fost
declaraţi "duşmani ai poporului", "duşmani ai ordinii publice", acuzaţi
ca "răzvrătiţi”, iar în biserică - "schismatici".
"Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o
excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm
nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el" (Sfântul Efrem Sirul).
Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei
predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost
doar "repetiţii" a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în
zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături
grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea
prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea
dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit "fiară"
(Apoc. 13, 1), în timp ce arhanghelul căzut este numit "şarpe" (Facerea
3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari
ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul - făţiş; însă fiarei, ce se
aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea
tuturor, "i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare" (Apoc. 13-2).
Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia,
ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i
seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi
strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe
creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe
lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate;
dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi
destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul deosebit al harului
dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi
vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe
Domnul Iisus Hristos."
Dar cum şi de ce oamenii îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi
pe Antihrist?
Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat:
"Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-
au răstignit pe cruce."
"Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu
există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este
unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa
luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi
atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul
respingerii lui Dumnezeu - Omul de către oameni se află în oameni,
după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului."
"Eu am venit în numele Tatălui Meu - a mărturisit Domnul iudeilor, - şi
voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi
primi" (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos
şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va
să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-
au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat
călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au
comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru
timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege.
Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa
ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.
"Orice duh - spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus
Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui
Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume", în
spirit (I Ioan, 4,3).
Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în
legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor
proclama dumnezeul lor. "Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de
amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au
crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea" (II Tesal. 2,11-12).
În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept, îngăduinţa
Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a
spiritului uman.
Antihristul va veni în vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de
Apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin
lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea
Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană
va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa
cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare.
Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se
necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona
dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala
pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om
de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a
orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De
altminteri, tot ce observăm acum în lume - în viaţa social - politică şi
bisericească a omenirii - corespunde întru totul prezicerilor expuse mai
sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot
ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie,
lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data
apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.
Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi
pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor
evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se
întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim
concilianţi, şi "ne vom lăsa duşi de valurile vieţii", ca şi ceilalţi, ori "vom
merge în pas cu vremea" ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.
Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe,
Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în urmă, a
zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se
întâmplă acum
şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat!
"Sarea ne cuprinde" - Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine
"pseudobiserică", gata de a-l primi pe Antihrist ca "Mesia", în afară de
"mica rămăşiţă" a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor
Episcopului Ignatie devine "tot mai săracă şi mai săracă". Toată cultura
modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea
bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi
cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului.
Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm -
unde suntem şi cu cine: în această "mică rămăşiţă" a
dreptcredincioşilor, în această "turmă mică a lui Hristos", după
cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi (Luca 12,32) - cu Hristos sau cu
vrăjmaşul Său - Antihristul?
Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască
ale Sfântului Ierarh Ignatie!
Ce este si ce nu este Biserica
Arhiepiscopul Averchie a observat că partea bisericească a Ortodoxiei,
mai mult decât oricare alta, era în pericol de a fi deformată în timpurile
moderne. Cum creştinătatea şi-a pierdut din ultimele urme ale întăririi
în credinţa sa de bază, creştinii ortodocşi la fel – influenţaţi de duhul
acestei vremi – au pierdut imaginea corectă a ceea ce reprezintă de
fapt Biserica. Perspectiva lor este, ca şi cea a societăţii în care trăiesc,
întoarsă spre cele exterioare, în afară, şi astfel priveau Biserica din ce
în ce mai mult ca pe o instituţie. Simţind nevoia apăsătoare de a pune
capăt aceastei tendinţe, Arhiepiscopul Averchie nota: “Ortodoxia nu
este un simplu mod de organizare pământească care are în frunte
patriarhi, episcopi sau preoţi care au rol de conducere în Biserică care
este oficial numită “ortodoxă”. Ortodoxia este “Trupul mistic lui
Hristos”, al cărui cap este Hristos Însuşi (vezi Efeseni 1:22-23 şi
Coloseni 1:18,24), şi nu cuprinde numai preoţi ci pe toţi cei care cred
cu adevărat în Hristos, care au intrat pe o cale adevărată prin Sfântul
Botez în biserica pe care El a creat-o, pe cei care trăiesc pe pământ şi
pe cei care au murit în credinţă şi evlavie”.
Arhiepiscopul Averchie se temea că duhul Bisericii ortodoxe va fi
înlocuit de o concepţie papistă a Bisericii, şi că, în viziunea
credincioşilor conducătorii ortodocşi vor fi ca nişte “mini-papi” şi vor
pune în umbră pe Hristos drept Cap al Bisericii. Când Biserica va
ajunge să fie identificată înainte de toate cu o administraţie trecătoare,
atunci Antihrist va avea o uşă deschisă către inimile oamenilor şi cu
puţin efort îi va transforma în slujitorii săi devotaţi. Cu înţelegerea lor
greşită a Bisericii, vor face lucruri – “pentru binele Bisericii” – opuse
poruncilor şi voinţei lui Hristos. Din nou îndreptîndu-şi atenţia de la cele
pământeşti la cele duhovniceşti, afirmă: “Biserica Ortodoxă nu este un
fel de “monopol” sau “afacere” a clerului, cum gândesc cei care nu
cunosc şi cei străini duhului Bisericii. Nu este patrimoniul cutărui ierarh
sau preot. Este unirea duhovnicească a tuturor celor care cred cu
adevărat în Hristos, care se străduiesc să ţină poruncile lui Hristos cu
sfinţenie, cu unicul scop de a moşteni fericirea veşnică pe care Hristos
Mântuitorul a gătit-o pentru noi, şi dacă păcătuiesc din slăbiciune, se
pocăiesc sincer şi se nevoiesc “să aducă roade vrednice de pocăinţă”
(Luca 3:8)”.
Cei a căror cea mai mare grijă este consolidarea puterii temporare
a Bisericii, s-ar putea simţi ameninţaţi de definiţia Bisericii dată de
Înaltul Averchie (definiţie care este identică cu a Sf. Ioan Maximovici,
evidenţiind faptul că aceşti doi ierarhi erau în acelaşi gând şi vorbeau
în duhul aceleaşi tradiţii). “Da“, se aude uneori, “Biserica este mistică.
Dar trebuie să luăm în considerare aspectul pământesc al Bisericii,
indiferent de cât de prozaic ar fi“. În timp ce răspunsul Înaltului
Averchie la aceasta a făcut loc şi pentru astfel de consideraţii, nu le-a
considerat justificări pentru lumescul din Biserică: “Biserica, e
adevărat, nu poate fi complet dezlipită de lume, pentru că oamenii
care intră în ea trăiesc încă pe pământ, şi astfel elementul
“pământesc” şi organizarea exterioară sunt inevitabile; totuşi, cu cât
acest element “pământesc” se află în concentraţie mai mică, cu atât e
mai de folos pentru scopurile ei veşnice. În orice caz, acest element
“pământesc” nu ar trebui să umbrească sau să suprime elementul pur
duhovnicesc – problema mântuirii sufletului pentru viaţa cea veşnică –
pentru care Biserica a fost creată şi pentru care există”.
Cum a observat şi Arhiepiscopul Averchie, umbrirea duhovnicescului
de către lumesc în viaţa bisericească a dus la pierderea a ceva necesar
pentru toţi creştinii: o conştiinţă a diferenţei dintre ceea ce este oficial
şi ce este drept. Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul
caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii
celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria
conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e
“drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri
să “fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în
vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea
interioară. De aceea Înaltul Averchie sublinia: “trebuie conştientizat şi
reţinut că Ortodoxia nu este numai ceea ce este numit oficial
“ortodox”, pentru că în vremea noastră rea şi înşelătoare aparenţa
pretutindeni a falsei Ortodoxii, care-şi înalţă capul şi este recunoscută
în lume, este un fapt dureros dar indubitabil. Această falsă Ortodoxie
se străduieşte din greu să înlocuiască adevărata Ortodoxie, aşa cum
Antihrist, în vremea lui, se va strădui să-L înlocuiască pe Hristos
Însuşi”.

“Şi i-a spus: “te voi judeca după cuvintele tale…” (Luca 19:22).
“Căci din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi
osândit“ (Matei 12:37)
“ ‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi
draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘.
Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit
datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri
care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va
răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine,
voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).

Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În


“numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi
astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute
pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat
conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat
vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale.
Aceasta este o imagine despre ce va avea loc în punctul culminant al apostaziei
lumii, sau al “despărţirii” de Hristos: Judecata finală. Iar aceasta reflectă
exact mesajul unui sfânt părinte ale acestor vremuri din urmă,
Arhiepiscopul Averchie Taushev din Jordanville. Prin Arhiepiscopul
Teofan al Poltavei – părintele său duhovnicesc – a fost în mod direct
racordat la linia integră a teologilor ortodocşi care au transmis duhul
viu al tradiţiei lor din tată în fiu. O dovadă că este un transmiţător
autentic al tradiţiei patristice este faptul că nu s-a gândit niciodată să
se numească pe sine “teolog” sau “învăţat patristic”, cu atât mai puţin
să recunoască ceea ce este cu adevărat: un profet al apostaziei.
Dacă a vorbit a fost numai datorită dragostei pentru adevărul
dătător de viaţă al Ortodoxiei şi pentru turma încredinţată lui de
Hristos. Simţea că este de datoria lui să-i avertizeze pe oameni de
efectele mai subtile ale apostaziei, care se răspândesc cu atât mai
repede cu cât lumea se îndreaptă spre pierzanie. Apostazia, după cum
spunea, însemna mai mult decât ceva care se manifesta exterior
“acolo” – în lumea seculară orbită de sine şi fără Dumnezeu sau în
trupurile creştinilor apostaţi care aproape că au devenit centrul acestei
lumi. Nu, rădăcinile apostaziei sunt mult mai adânci. Pot pătrunde chiar
în inima omului… Arhiepiscopul Averchie a înţeles că, asemeni faptelor
falşilor slujitori ai lui Hristos, pe care El i-a respins în fragmentul de mai
sus, forma exterioară a Bisericii şi chiar a “adevăratei” şi “tradiţionalei”
Ortodoxii poate fi imitată atât de inteligent, atât de precis, încât să fie
în stare “să-i înşele şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Acest gând a fost
foarte apăsător pentru Arhiepiscop. Lui i-a fost transmisă, în mod direct
de la adevăraţii Părinţi ai Ortodoxiei, esenţa acesteia. Pentru a o
transmite cu succes generaţiei următoare, trebuia s-o deosebească de
surogatele care deveneau din ce în ce mai subtile. Cuvântul vorbit şi
scris nu era adecvat pentru această sarcină. Foarte des recurgea la
fraza pătrunzătoare a Sfântului Teofan Zăvorâtul: “Creştinismul
ortodox îşi pierde sarea” (cf. Matei 5:13). E posibil însă ca cei care
puteau resimţi această pierdere să fie numai aceia care deja gustaseră
din “savoarea” autentică a Ortodoxiei. Cineva care nu a gustat
niciodată din sare nu ar simţi nici o diferenţă dacă i s-ar da un alt
condiment şi i s-ar spune că este sare.
Arhiepiscopul Averchie adeseori cita din Sf. Ignatie Briancianinov: “Să nu
îndrăzneşti să ridici mâna ta cea slabă pentru a opri valul puternic al
apostaziei. Evit-o, păzeşte-te tu însuţi de ea, şi-ţi va fi de ajuns.
Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil
influenţa lui.” Desigur că elevii şi călugării Arhiepiscopului Averchie de
la seminarul/mănăstirea Sfânta Treime au apreciat actualitatea
avertismentelor sale. Şi totuşi era greu pentru mulţi să înţeleagă
motivul pentru această insistenţă şi agăţare constantă de o temă atât
de negativă. Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de
semnele îndepărtării de Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu
siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce
atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem
ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti –
nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei
care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică –
Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile
iadului nu vor birui Biserica Sa“. Uitîndu-se pătrunzător la cel care
pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar
ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?” Folosea singularul
rusesc “tu” pentru că dorea să se adreseze individual ascultătorilor săi.
Toţi elevii prezenţi erau botezaţi creştini ortodocşi; bărbatul care a pus
o astfel de întrebare era propriul lor ierarh, adică legătura lor cu
apostolii; nu erau numai din aceeaşi Biserică, dar şi sub aceeaşi
“jurisdicţie”. Cum, atunci, putea pune la îndoială apartenenţa lor la
adevărata Biserică fără a o pune la îndoială şi pe cea proprie?
Întrebarea Înaltului Averchie era încărcată de înţeles. Adeseori le
spunea elevilor săi că Antihrist va “recunoaşte”, “legitima” şi astfel va
stăpâni partea exterioară a Bisericii Ortodoxe – cu tradiţiile, dogmele,
artele, adevărul canonic, puritatea liturgică şi succesiunea apostolică.
Aşadar, apartenenţa exterioară la Biserică şi aderarea la tradiţie – deşi
paşi necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei şi vor să-l
împărtăşească în plinătatea măreţiei sale – nu oferă, după cum spunea
“nici o siguranţă”. Întrebîndu-şi elevii ce le dădea siguranţa că erau
membrii ai adevăratei Biserici, sublinia necesitatea de a-şi dezvolta
interior sentimentul autenticităţii care să-i ajute să identifice duhul
creştinismului ortodox adevărat şi să-l deosebească de imitaţiile sale
viclene“.

Ce se intelege prin antihrist?


“Ar fi de spus câteva cuvinte despre ce înţelegea Arhiepiscopul Averchie
când vorbea de “Antihrist”, pentru că îl vedea pe Antihrist în chip
duhovnicesc, fără alt senzaţionalism de tip apocaliptic. Pentru a-l
recunoaşte pe Antihrist şi ceea ce încă de acum îi pregăteşte venirea,
trebuie privit dincolo de ceea ce pare bine şi rău, drept şi nedrept.
Trebuie înţeles principiul care stă în spatele lui Antihrist, care este
principiul imitaţiei a tot ce aparţine lui Hristos. Din moment ce numele
lui înseamnă “cel care se află în locul lui Hristos” sau “seamănă cu
Hristos“, Antihrist va fi încercarea ultimă şi cea mai înşelătoare a
Satanei de a “copia” creştinismul, de a face o nouă formă lumească din
el.
“Antihrist va veni”- scria I.M.Kontzevich – “…nu ca un ateu convins sau ca un
epigon al ateismului, bolşevismul, de vreme ce ultimul a arătat lumii toate
ororile care au rezultat din ateism”. Ci, mai degrabă, cum spunea Sf.
Efrem Sirul,
“va veni ca un fur, astfel încât să-i înşele pe toţi: va fi umil, blând, va urî
(cum va spune el însuşi) răul, va dispreţui pe idoli, va fi evlavios, bun,
iubitor de săraci, foarte frumos, ferm şi milostiv cu toţii. Va preţui mai
ales poporul evreu, de vreme ce eveii îi vor aştepta venirea. Şi pe
lângă toate acestea, va arăta semne şi minuni şi privelişti
înfricoşătoare cu o mare putere; şi va utiliza mijloace viclene să placă
tuturor, aşa încât oamenii să-l iubească imediat. Nu va lua mită, nu va
vorbi cu mânie, nu va avea o înfăţişare tristă, ci cu o înfăţişare
împodobită va înşela lumea, până va deveni Împărat“.
Cu acest tip de înţelegere filozofic şi patristic a realităţii lui Antihrist,
Arhiepiscopul Averchie a înţeles că nu trebuie neapărat să trăieşti
atunci când el va domni pentru a-l urma (în sens figurat şi totuşi foarte
real). Unii pot fi atraşi de ceea ce Antihrist reprezintă – falsificarea
creştinismului – de ceea ce au în comun cu el: absenţa interioară a lui
Hristos. Scopul a tot ceea ce oferă Hristos este de a-i pregăti pe
oameni pentru Împărăţia Sa cea Cerească, în timp ce scopul lui
Antihrist este să lege cât mai bine posibil pe oameni de acest pământ.
Această diferenţă, deşi foarte simplă şi clară, poate să fie observată cu
dificultate, de vreme ce Antihrist însuşi – ca mulţi din predecesorii săi –
va fi în aparenţă foarte “duhovnicesc”, legând pe oameni de cele
pământeşti prin chiar manifestarea exterioară a lucrurilor menite să-i
ducă în rai. Imitarea creştinismului va fi observată doar de aceia care
au păstrat o “simţire” despre ceea ce este intrinsec lumesc şi stricăcios
şi ceea ce este ceresc şi veşnic.
“Apostazia” de care vorbea Arhiepiscopul Averchie este chiar pierderea acestui
discernământ şi acestei dorinţe. Din nou, Sf. Efrem Sirul scrie că, atunci
când va veni într-adevăr Antihrist nu va fi văzut aşa cum este de fapt
de cel “care are în minte vicleniile acestei lumi şi iubirea de cele
pământeşti… cel care este totdeauna prins de grijile acestei lumi, chiar
de va auzi nu va crede şi va dispreţui pe cel care va spune aceste
lucruri. Dar drepţii vor fi întăriţi, pentru că ei au dispreţuit toate grijile
acestei vieţi“.
Un creştinism fără “sare” este plin de lumescul care se pretinde
duhovnicesc. Şi să-i acorzi creştinismului atributul de lumesc,
înseamnă să-l faci vulnerabil la chemarea lui Antihrist”.

SA NE AMINTIM CA ADEVARATUL CRESTINISM INSEAMNA LUPTA


“Domnul a zis: <<Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se
lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze>> (Marcu 8:34).
Postul mare este o perioadă de pocăinţă; iar pocăinţa este acea luptă
împotriva patimilor păcătoase şi poftelor, care este atât de grea încât
Domnul, Judecătorul luptei Însuşi, se supune ei până la cruce. Ni se
aminteşte aceasta chiar la mijlocul Postului mare, în Duminica Sfintei
Cruci. Aşa cum Domnul a purtat crucea pentru mântuirea noastră,
astfel fiecare dintre noi trebuie să-şi “poarte crucea” pentru a ajunge la
mântuirea pregătită nouă de Dumnezeul nostru. Fără cruce, fără luptă,
nu există mântuire! Aceasta este ceea ce creştinismul adevărat ne
învaţă. Învăţătura despre luptă, despre purtarea crucii este precum un
fir roşu în toată Sfânta Scriptură şi-n toată istoria Bisericii; şi viaţa
Sfinţilor care au fost bine-plăcuţi Domnului, atleţii duhovniceşti ai
evlaviei creştine, sunt adevăraţi martori la aceasta. Postul mare e pur
şi simplu un exerciţiu repetat anual pentru purtarea crucii în această
viaţă, un exerciţiu în lupta duhovnicească legat, fără putinţa de a fi
separat, de întreaga viaţă a unui adevărat creştin.
Acum însă, în al 20-lea secol al erei creştine, au apărut “înţelepţii”
– “neo-creştinii“, cum se intitulează unii – care nu vor să audă de
aceasta. Predică un tip nou de dragoste siropoasă, sentimentală,
colorată în roz şi o desfătare neînfrânată cu toate plăcerile acestei vieţi
trecătoare. Ignoră total nenumăratele fragmente din Sfânta Scriptură
care vorbesc cu convingere şi elocvenţă despre luptele duhovniceşti,
de a-L urma pe Hristos Mântuitorul în pătimirea Sa, de multele necazuri
care-l aşteaptă pe creştin în această viaţă, începînd cu cuvintele pe
care Hristos le adresează ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: “În lume
veţi avea necazuri” (Ioan 16:33). Şi aceasta este aşa, cum Domnul
Însuşi explica, pentru că adevăraţii creştini “nu sunt din lume” (Ioan
15:19), de vreme ce “toată lumea zace în cel rău” (I Ioan 5:19). De
aceea creştinii nu trebuie să iubească lumea şi “nici lucrurile care sunt
din lume” (I Ioan 2:15); “prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu
Dumnezeu”, şi “cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu
Dumnezeu” (Iacob 4:4).
Aceşti “înţelepţi” moderni eşuează cumva în a vedea Cuvântul lui
Dumnezeu, care nu promite nicăieri creştinilor deplină desfătare
duhovnicească şi binecuvântare cerească în această viaţă
pământească, ci chiar dimpotrivă subliniază faptul că viaţa pe pământ
se va îndepărta din ce în ce mai mult de Legea lui Dumnezeu; că, în ce
priveşte moralitatea, oamenii vor cădea din ce în ce mai jos (vezi II
Timotei 3:1-5); că “toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Iisus
Hristos, vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău
în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi pe ei înşişi” (II Timotei
3:12-13); şi că, în fine, “pământul cu tot ce este pe el, va arde” (II
Petru 3:10). Dar vor apărea “un cer nou şi un pământ nou, în care va
locui dreptatea (II Petru 3:13) – un minunat “nou Ierusalim, coborîndu-
se din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:2), care i-a fost descoperit
lui Ioan, cel care a privit tainele, în timpul descoperirii făcute lui. Toate
acestea nu sunt pe placul “neo-creştinilor”. Ei vor desfătarea aici în
această lume, împovărată de mulţimea păcatelor şi nedreptăţilor; şi
aşteaptă această binecuvântare cu nerăbdare. Una dintre căile cele
mai sigure pentru aceasta, o socotesc a fi “mişcarea ecumenică”,
unirea şi unificarea tuturor popoarelor într-o singură, nouă “Biserică”
care va cuprinde nu numai romano-catolici şi protestanţi, dar şi evrei,
musulmani şi păgâni fiecare menţinîndu-şi convingerile şi greşelile.
Această dragoste “creştină” imaginară, în numele viitoarei bunăstări a
omului pe pământ, nu poate călca în picioare adevărul.
Distrugerea aceastui pământ cu tot ceea ce cuprinde, deşi prevăzută
prin Cuvântul Domnului, este considerată de ei ca ceva îngrozitor, de
parcă nu ar fi consecventă cu atotputernicia lui Dumnezeu şi, aparent,
destul de nedorită. Recunosc în silă distrugerea pământului (cum să nu
accepţi ceva ce a fost prorocit în Cuvântul Domnului?), dar cu
menţiunea că va avea loc într-un viitor îndepărtat şi înconjurat de
ceaţă, nu peste secole, ci peste milioane de ani mai târziu. Care este
motivul? S-ar putea spune, din cauză că sunt slabi în credinţă, sau le
lipseşte în totalitate credinţa în “învierea morţilor, şi viaţa veacului ce
va să vie”. Pentru ei totul este în această viaţă pământească, şi când
aceasta se sfârşeşte, totul se sfârşeşte pentru ei. În câteva puncte -mai
ales în aşteptarea unei vieţi binecuvântate pe pământ – o asemenea
gândire seamănă cu erezia mult-răspândită a primelor secole de
creştinism numită “hiliasm”. Aceasta este aşteptarea unei domnii de
1000 de ani lui Hristos pe pământ; astfel manifestarea contemporană a
acestei erezii poate fi numită “neo-hiliasm“. Trebuie să fim conştienţi şi
să avem în minte că hiliasmul a fost condamnat de al doilea Consiliu
Ecumenic în anul 381; şi să aderi la el acum în secolul 20, chiar în
parte, este de neiertat. Pe lângă aceasta, acest “neo-hiliasm”
contemporan e mult mai rău decât cel vechi pentru că la baza sa stă
necredinţa în “viaţa veacului ce va să vie” şi dorinţa pătimaşă de a se
bucura de desfătări aici pe pământ, folosind toate îmbunătăţirile şi
realizările progresului material al timpului nostru. Această învăţătură
falsă produce un mare rău, adormind vigilenţa duhovnicească a
credinciosului şi sugerîndu-i că sfârşitul lumii e foarte îndepărtat (dacă
va exista vreun sfârşit), şi astfel nu există nici o nevoie să “vegheaţi şi
să vă rugaţi”, cum Hristos Mântuitorul îndeamnă constant pe cei care-I
urmează (Matei 26:41), de vreme ce totul în lume se îmbunătăţeşte din
ce în ce, progresul duhovnicesc ţinînd pasul cu materialismul. Iar
fenomenele groaznice pe care le observăm la momentul prezent sunt
temporare; toate astea s-au mai întâmplat şi toate vor trece până la
urmă, şi o înflorire extraordinară a creştinismului o va înlocui, în care,
bineînţeles, că ecumeniştii vor ocupa locul principal şi de onoare.
Astfel, totul este bine! Nu e nevoie să te chinuieşti pe tine, şi nici o
luptă duhovnicească nu este necesară; posturile pot fi desfiinţate.
Totul se va îmbunătăţi de la sine, până când Împărăţia lui Dumnezeu
va fi în cele din urmă întemeiată pe pământ cu desfătări pământeşti şi
răsplătiri.
Fraţilor! Nu este destul de clar unde zace sursa acestei
amăgitoare învăţături? Cine induce toate aceste gânduri creştinilor de
azi cu scopul de a desfiinţa creştinismul? Ca de o rană infecţioasă, ca
de foc, trebuie să ne temem de acest “neo-hiliasm” care este atât de
opus învăţăturilor cuvântului lui Dumnezeu, învăţăturilor Sfinţilor
Părinţi şi celor de-a lungul istoriei Sfintei noastre biserici, prin care
multe mii de drepţi au fost mântuiţi.
Fără luptă duhovnicească nu există şi nici nu poate exista
creştinism! Prin urmare, calea noastră nu parcurge calea curentelor
moderne, nici a ecumeniştilor, nici a noilor hiliaşti. Credinţa noastră
este credinţa Sfinţilor pustnici, “credinţa apostolică, credinţa părinţilor,
credinţa ortodoxă”, care, “a făcut întreaga lume să fie de neclintit”
(slujba Duminicii Ortodoxiei). La această credinţă şi numai această
credinţă vom adera cu fermitate în aceste vremuri rele în care trăim.
Amin“.

Pseudo-crestinismul
Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sfantului Luca al Crimeei:
Am vorbit cu voi despre faptul că diavolul făureşte un îngrozitor lanţ de
fier din patimile noastre, lanţ care coboară în adânc, trăgându-i acolo
pe cei care, neexersând înfrânarea, dau frâu liber patimilor. Acum
vreau să vorbesc despre un alt lanţ, lanţ de aur, lanţ sfânt, care a fost
făurit pentru noi de către însuşi Domnul Iisus Hristos. L-am numit lanţ
de aur, dar numele acesta este prea mărunt pentru el, fiindcă e
nesfârşit mai preţios decât aurul. Lanţul acesta ne poate ridica uşor la
înălţime, la însuşi Tronul Dumnezeirii. Din ce verigi e făurit lanţul
acesta? Din poruncile fericirilor, pe care le auziţi la fiecare Liturghie şi
pe care trebuie să le păstraţi adânc în inima voastră.
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia
Cerurilor (Matei. 5, 3). Cine sunt săracii cu duhul? Cei ce duhovniceşte
se aseamănă oamenilor sărmani, flămânzi, săraci trupeşte, care nu au
nici un avut; cei care cu sinceritate, din toată inima socot că nu au nici
un fel de calităţi duhovniceşti şi morale. Dacă fac vreun lucru bun,
aceştia cred, plini de smerenie, că nu l-au făcut ei, ci harul lui
Dumnezeu, care este cu ei (vezi l Cor. 15, 10).
Smeriţi sunt cei care nu se îngâmfă, nu se înalţă pe sine mai
presus de nimeni, ci se socot mai prejos decât toţi şi mai răi decât toţi.
Smeriţi sunt cei despre care vorbeşte însuşi Dumnezeu prin gura
prorocului Isaia: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi
blând, şi care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2). Smerenia este
cel dintâi lucrul cel mai însemnat şi de temelie, pe care îl cere
Dumnezeu de la noi; este primul pas, prima verigă a lanţului de aur. De
ea este legată şi cea de-a doua verigă: Fericiţi cei ce plâng, că
aceia se vor mângâia (Matei. 5, 4). Cei smeriţi plâng cu uşurinţă;
trufaşii nu plâng niciodată pentru păcate.
Dar pentru ce plâng cei smeriţi? Ce lacrimi sunt plăcute înaintea lui
Dumnezeu? Oare toate lacrimile sunt deopotrivă? Dar oamenii plâng
deseori cu lacrimi de invidie, de răutate, de ură. Nu despre acest plâns
nenorocit vorbeşte Hristos; El vorbeşte de cei ce plâng gândindu-se la
mulţimea păcatelor pe care le-au săvârşit, la greutatea lor care îi
apasă, la vinovăţia lor înaintea lui Dumnezeu, la nevrednicia lor.
Aceasta este întristarea cea după Dumnezeu, de care vorbeşte Sfântul
Apostol Pavel în a doua Epistolă către corinteni (v. 2 Cor. 7, 10).
De preţ sunt înaintea lui Dumnezeu şi lacrimile celor ce nu pot
îndura nedreptăţile lumii, care se chinuie şi suferă trăind între oameni
înverşunaţi în stricăciunea şi desfrâul lor, cum s-a chinuit dreptul Lot
când trăia în Sodoma.
Dacă din ochii voştri vor curge asemenea lacrimi curate, dacă
sufletul nostru va fi sfâşiat de propria noastră nevrednicie, de răutatea
şi nedreptatea lumii, atunci se va împlini asupra noastră cuvântul lui
Hristos: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Vor fi mângâiaţi
cu mare, veşnică mângâiere la Dumnezeu.
În continuare care verigă vine? Fericiţi cei blânzi, că aceştia vor
moşteni pământul (Matei. 5, 5). Cine sunt aceşti blânzi, şi ce pământ
vor moşteni ei? Bineînţeles că nu acest pământ, fiindcă el va arde cu
toate lucrurile de pe el (v. 2 Petru. 3, 10), ci un alt pământ, unul nou:
vor moşteni viaţa veşnică pentru faptul că în viaţa lor, în toate ale lor
s-au asemănat însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care ocărât fiind,
nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui
Care judecă cu dreptate (l Petru. 2, 23). Fericiţi cei care nu răspund la
jignire cu jignire. Fericiţi cei a căror inimă este moale ca ceara, nu tare
precum piatra, aşa cum este inima celor trufaşi. Fericiţi cei blânzi,
fiindcă blândeţea este potrivnică trufiei. Blândeţea este urmarea
sărăciei duhului şi a lacrimilor curate.
În acest duh fericit se trezeşte o nesăţioasă foamete şi sete de
dreptatea veşnică, de dreptatea cea mai înaltă. Fericiţi cei ce
flămânzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura
(Matei. 5, 7) – vor afla în viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu
dreptatea, care este aşa de puţină pe pământ.
Iar cei ce însetează de dreptate cunosc că greutatea nedreptăţii este
întemeiată pe nemilostivirea oamenilor faţă de aproapele lor – şi în
inima lor ia naştere o nouă verigă a lanţului de aur: Fericiţi cei
milostivi, că aceia se vor milui (Matei. 5, 7).
În continuare? În continuare ni s-a făgăduit: Fericiţi cei curaţi cu
inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei. 5, 8). Pe însuşi
Dumnezeu îl vor vedea cei în a căror inimă nu este murdărie, nu este
urâtă şi scârboasă minciună, curvie, clevetire, ură, ale căror inimi sunt
totdeauna liniştite, blânde, curate. Aceşti fericiţi nu mai pot vedea
oameni care se ceartă şi se învrăjbesc – ei devin făcători de pace.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema (Matei. 5, 9).
Împăcându-i pe alţii şi păstrând pace cu toţi în inimile lor, ei se
împotrivesc însă cu tărie răului, suferind din această pricină orice
necazuri. Şi când în inima omului lanţul de aur se va lungi în aşa fel că
omul va deveni în stare să primească liniştit, fără cârtire, chiar bucuros
prigoanele pentru dreptate, pentru Hristos, el va auzi: Fericiţi cei
prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia Cerurilor
(Matei. 5, 10).
Şi, în fine, încununarea tuturor virtuţilor: Fericiţi veţi fi când vă
vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă
veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Matei. 5, 11-12).
Iată unde înalţă acest sfânt lanţ de aur: în împărăţia lui Dumnezeu, în
împărăţia Cerurilor.
Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai,
priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai
înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă
desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu
cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe
calea virtuţii?
Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale,
cu care semănaţi în multe privinţe:

„Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei
încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească.
Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire
grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se
vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie
să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu
sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti
credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se
va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos
de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta.
Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să
strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se
vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau
să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la
rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.
Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile
te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc
după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole
şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor
stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu
râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie
pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un
comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine
paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la
tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa
noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare
osândă îţi aduce.
Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios,
când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu
„credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om:
fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur,
nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul
ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca
un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi
veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul
cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în
tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între
catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici
între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste
scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici
nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei
pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi
decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi
dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru
mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia
sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”

Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o


mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu
sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea
noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se
ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la
biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc
inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de
neîndurat?
Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii.
Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-
o şi înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să
o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt
aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni din
casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie
omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de
Biserică.
Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii! Un
băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere,
a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut
că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar
când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se
zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi
cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa
trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi
sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei păr este
deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la
biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului,


podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel
tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit,
care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (Epistola Intaia a
Sfantului Apostol Petru 3, 3-4).
Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să
fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.
Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de
şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă.
Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la
înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile
veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să
facă fapte bune!
Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos
ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în
împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt.
7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini,
El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la
Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care
cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi
Sângele Meu!
Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele
Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să
trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu
face decât să le sporească osânda. (…)”

Sfantul Nicolae Velimirovici


Cu cine vreti sa fiti: cu intunecata si puturoasa Europa sau cu Hristos?
Dacă istoria ultimelor trei veacuri - al XVIII-lea, al XIX-lea si al XX-
lea - ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească
desăvârsit, atunci nu ar fi un alt nume mai bun decât cel de "protocolul
judecătii dintre Europa si Hristos": fiindcă în ultimele trei sute de ani nu
s-a întâmplat nimic în Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-
Dumnezeu. În judecata aceasta între Hristos si Europa, în realitate, se
întâmplau următoarele:
Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui si că trebuie
să rămână credincioasă Lui si Evangheliei Lui. La aceasta, Europa
învinuită răspunde:
- Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopedistii francezi. Si nimeni nu
poate fi silit să creadă un lucru sau altul.
Europa îngăduie toate religiile ca superstitii populare, de dragul
intereselor sale imperialiste, dar ea însăsi nu urmează nici o religie.
Când îsi va împlini scopurile sale politice, atunci îsi va încheia repede
socotelile cu aceste credinte desarte populare.
Hristos întreabă cu durere:
- Cum puteti voi, oamenii, să trăiti numai cu interesele voastre
imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană
trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei si fii ai lui Dumnezeu, iar voi
fugiti si urmăriti să vă faceti deopotrivă cu animalele de sub jug.
La aceasta, Europa răspunde:
- Esti depăsit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia
si biologia. Acum cunoastem că nu suntem urmasii Tăi si ai Tatălui Tău
ceresc, ci ai urangutanului si gorilei, ai maimutei. Noi acum ne
desăvârsim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoastem alti
dumnezei afară de noi însine.
Hristos grăieste:
- Voi sunteti mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul
barbariei la lumina cerească si voi mergeti din nou înapoi în întuneric, ca
orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat
dragostea Mea, atunci când toti Îngerii îsi întorceau capetele, neputând
suferi putoarea iadului vostru. Atunci, deci, când erati întuneric si
împuticiune, am fost singurul care am stat să vă curătesc si să vă
luminez. Să nu fiti, deci, acum necredinciosi, căci vă veti întoarce din
nou în întunericul acela nesuferit si în împuticiune.
Europa, zâmbind subtire, strigă:
- Fugi de la noi. Nu te recunoastem. Noi urmăm filosofia elină si civilizatia
romană. Vrem libertate. Noi avem Universităti. Stiinta este steaua
noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate,
egalitate. Ratiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu esti un
asiatic. Noi te tăgăduim. Esti numai un basm vechi al bunicilor nostri.
La care, Hristos, cu lacrimi în ochi:
- Iată, Eu plec, dar voi veti vedea. Ati lăsat calea lui Dumnezeu si
ati plecat pe calea lui Satan. Binecuvântarea si fericirea s-au luat de la
voi. În mâna Mea se află viata voastră si moartea voastră, fiindcă M-am
dat pe Mine Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă
voi pedepsi, ci păcatele voastre si căderea voastră de la Mine,
Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Părintelui Meu către toti
oamenii si am vrut să vă mântuiesc pe toti prin dragoste.
La care Europa:
- Care dragoste? Ură sănătoasă si bărbătească împotriva tuturor
celor ce nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea
Ta este numai un basm. În locul basmului acestuia, noi am ridicat
steagul nationalismului, si internationalismului, si etatismului, si
progresismului, si evolutionismului, si scientismului, si culturismului. În
aceasta se găseste mântuirea noastră: iar Tu pleacă de la noi.
Fratii mei, în vremurile noastre, această discutie în contradictoriu a luat
sfârsit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din tinutul
Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război,
urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte
de crestinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai
că de o sută de ori mai înfricosătoare. Hristos Si-a luat crucea si
binecuvântarea Sa si a plecat. A rămas în urmă întuneric si putoare. Iar
voi hotărâti-vă acum cu cine vreti să fiti: cu întunecata si puturoasa
Europă, sau cu Hristos?
Despre inaintemergatorii Antihristului
Ah, fraţii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar
veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii
mari. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat şi mai mult,
iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea,
iar fiul n-a vindecat boala cea ruşinoasă a părintelui său, care era
asupra sa, ci a înrăutăţit-o, şi ea l-a molipsit şi pe nepot, de trei ori mai
tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim.
Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a
clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea
împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul.
Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit; iar Domnul a spus că judecă
păcatele părinţilor până în a treia şi a patra spiţă. Nu vedeţi că
Dumnezeu judecă pe nepoţi pentru păcatele bunicilor europeni? Nu
vedeţi biciul asupra nepoţilor, din pricina datoriilor neplătite ale
bunicilor?
Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea.
Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european
antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfârşitul veacului al XIX-
lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii
bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala moştenită.
Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, aceştia sunt
purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai
greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful… nu în vechea Romă păgână,
ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai
biruiţi. Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului,
când Pius s-a numit pe sine infailibil şi când Nietzsche a făcut public
cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer - şi nu
numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de
durere şi de ruşine - căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o
nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof. În
epoca lui Nero, măcar unul din această treime nu era ateu - filosoful.
Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el a osândit pe Hristos la moarte.
Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el a răstignit pe Hristos. Veacul al
XX-lea e veacul Sinedriului alcătuit din Iudele botezate şi cele
nebotezate. Aces t Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie şi că n-a
înviat. Pentru ce, atunci, vă mai miraţi, fraţilor, că asupra omenirii
europene au venit biciuiri nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor,
de pe urma revoluţiilor şi a războaielor?

Danion Vasile
Vremurile noastre indică apogeul lepădării de Dumnezeu
Vedem că vremurile noastre indică apogeul lepădării de
Dumnezeu. Ne apropiem de sfârşitul lumii. Vorbind despre
confruntarea din secolul al XIX-lea dintre Europa şi credinţa creştină,
Vlădica Nicolae (Velimirovici) întreba: „Cine este atunci biruitor, dacă
nu cezarul, pontiful şi filosoful Europei descreştinate? Biruitorul este
mujicul rus şi ţăranul din Balcani, după cuvântul lui Hristos: Cel ce este
mai mic între voi toţi, acesta este mare (Luca 9, 48). Cine a fost cel
mai necunoscut, mai neînsemnat şi mai mic în veacul al XIX-lea, în
vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius şi a neajunsului
Nietzsche, dacă nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, şi ţăranul din
Balcani, luptător împotriva semilunii şi liberator al Balcanilor?
Câmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc şi înţelepciunea drăcească -
asta înseamnă cezarul, papa şi filosoful veacului al XIX-lea. Ţăranul
ortodox al Balcanilor înfăţişează ceva cu totul potrivnic acestora: mai
întâi vitejia purtătoare de cruce, al doilea - clerul mucenicesc, şi apoi
pescăreasca înţelepciune apostolică. Şi despre el e vorba în cuvintele
rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mă
mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al Cerului şi al pământului, că ai
ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor
(Matei 11, 25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? Le-a
descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească şi înţelepciunea
dumnezeiască. Le-a descoperit, adică, ceea ce este cu totul potrivnic
faţă de cezarul apusean, de papă şi de filosof: tot atât de potrivnic pe
cât este ziua faţă de noapte”.
Unde este astăzi acest ţăran ortodox? Unde este astăzi ţăranul care
are vitejia purtătoare de cruce şi înţelepciunea apostolească? Aproape
că nu mai poate fi găsit. Ce vedem astăzi la ţăranul din Balcani?
Superstiţii sau necredinţă, fugă după desfrâul oraşului, băutură,
lăcomie. Ţăranul de astăzi îi oferă preotului un rol decorativ, căutându-l
doar la nunţi şi botezuri sau înmormântări. Nu este greu să vedem că,
în loc să îşi păstreze credinţa, ţăranul a căutat să îl copieze pe orăşean.
Şi l-a copiat, mai ales în cele rele.
Nu putem generaliza, dar nici nu putem trece cu vederea starea de fapt: şi
anume că ţăranul, pe care Sfântul Nicolae îl vedea în ceata biruitoare,
este astăzi îngenuncheat. A trecut în tabăra învinşilor, a celor învinşi
de conducătorii lumeşti, de filosofii apostaţi şi de prietenii acestora.
Dacă până şi cel care până mai ieri ducea o viaţă bineplăcută lui
Dumnezeu, ţăranul ortodox din Balcani, s-a îndepărtat de Biserică şi de
Hristos, este semn că sfârşitul lumii este aproape.
Dacă Sfântul Nicolae a vorbit în termeni atât de duri despre
secolul trecut, oare cum ar fi vorbit despre secolul XXI? (Şi dacă,
vorbind despre el în aceiaşi termeni în care a vorbit despre cel
anterior, întreaga mass-media l-ar fi considerat extremist, oare cum l-
ar fi considerat dacă ar fi făcut-o în termeni mai duri? Oricum, ar trebui
să ne fie clar că Sfântul Nicolae nu s-ar fi temut să spună lucrurilor pe
nume. De altfel, nici pe vremea sa glasul mass-mediei nu era
îngăduitor faţă de cei care priveau lumea din perspectiva Sfintei
Evanghelii…)
Sfântul Nicolae observa că „fraţii noştri cei botezaţi, care au fost
atraşi de ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai
înţelepţi decât Hristos şi ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte
oameni lipsiţi de înţelepciune şi necivilizaţi: dar şi asupra lor s-a
adeverit cuvântul Apostolului Pavel: Zicând că sunt înţelepţi, au
înnebunit (Romani 1, 22); fiindcă au lepădat înţelepciunea cea
duhovnicească după Hristos, Care umblă în veşmântul smereniei şi al
dragostei, şi s-au înveşmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli,
cu înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi
răutate”.
Şi asta nu e totul. Noi, ortodocşii, în loc să ne păstrăm neîntinaţi
de noroiul apusenilor, în loc să strălucim prin focul credinţei noastre,
ne-am deschis larg braţele să primim în minţile noastre cugetările
mincinoase ale acestora: „Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat
lui Hristos şi Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai
de pe urmă cerşetor, în timp ce pe primele locuri au aşezat pe marii lor
oameni, pe politicieni, pe literaţi, pe romancieri, pe oamenii de ştiinţă,
pe finanţişti, ba chiar şi pe turişti, şi pe sportivi. Toate privirile
noroadelor acestora erau aţintite asupra acestor oameni mari, asupra
acestor zei moderni, în timp ce doar foarte puţini îşi mai întorceau
privirile spre Hristos, biruitorul morţii”.
Vrem sau nu, din ce în ce mai puţini ochi se îndreaptă către Hristos, şi
din ce în ce mai multe spre oamenii mari, care încearcă să îl substituie.
Unde Îl aşază pe Hristos aceşti oameni? Acolo unde L-au aşezat idolii lor:
pe „cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de
pe urmă cerşetor”… Cuvinte dureros de adevărate.
Conflictul între lumea modernă şi Hristos se apropie de apogeu.
Vorbind despre apostazia Europei, Sfântul Nicolae Velimirovici spune
că Europa ar putea fi denumită „Demonia. Ar numi-o albă din cauza
albeţii pielii, iar Demonia din pricina negrelii sufletului ei: fiindcă
Europa a tăgăduit pe singurul Dumnezeu şi a luat tronul şi vrednicia
cezarilor romani. Şi, la fel ca cezarii romani înainte de distrugerea
Romei, aşa şi ea a încredinţat toate noroadele pământului că fiecare
poate să se închine la zeii săi aşa cum ştie şi cum poate, căci ea va
îngădui aceasta, dar că noroadele au datoria mai întâi să se închine ei,
având-o ca zeitate ultimă - fie sub numele de Europa, fie sub numele
de Cultură.
În felul acestea, fraţii mei, a înviat întocmai ca un vârcolac, în zilele
noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel
Mare, care prigonea cu foc şi sabie pe creştini şi împiedica pe Hristos
să pătrundă în Europa. Numai că Demonia albă a căzut într-o boală mai
grea decât vechea Romă. Pentru că, dacă Roma cea închinătoare la
idoli era chinuită de un singur drac, Demonia albă este chinuită de
şapte duhuri rele, mai crunte decât dracul acela al Romei. Iată deci
noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă mucenicie pentru
creştinism. Să fiţi gata a primi mucenicia pentru Hristos din partea
Demoniei albe”.
Dacă ar trăi astăzi, Sfântul Nicolae ne-ar preveni: „fiţi, deci,
pregătiţi pentru prigoana ce va veni din mâinile unei lumi
demonizate…”. Nu este astăzi Europa singurul demon între îngeri… De
fapt, de la jumătatea secolului trecut până astăzi s-a înmulţit mult
lucrarea celor care slujesc diavolilor, iar a celor care Îi slujesc lui
Dumnezeu abia se mai face simţită.

Arhimadritul Iustin Popovici


Pozitia Bisericii fata se stapanire
Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni
(Fapte 5, 29)

"Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul,


lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp
nu sunt împotriva lui Dumnezeu si a poruncilor Lui. Dar când oamenii
se ridică împotriva lui Dumnezeu si a poruncilor dumnezeiesti, Biserica
trebuie să se împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică
mai e si asta? Oare reprezentantii Bisericii, dacă nu procedează astfel,
oare mai sunt ei reprezentantii apostolicesti ai Bisericii? A se îndreptăti
în acest caz cu asa-zisa iconomie bisericească înseamnă nu altceva
decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu si Biserica Sa. O astfel de
iconomie este pur si simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o vesnicie în timp, în această lume vremelnică.
Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă vesnicul
ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei
dumnezeiască, vesnicele ei unelte dumnezeiesti. Nu se schimbă,
fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Carele asa este si asa lucrează.
(...)
Stăpânirea vine de la Dumnezeu, si până când ea rămâne în
Dumnezeu si sub Dumnezeu si cu Dumnezeu - este binecuvântată.
Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violentă - prin aceasta
supunându-se pe sine puterii antidumnezeiesti - diavolului.
Aceasta este învătătura dreptmăritoare si apostolică, patristică,
evanghelică despre natura si valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta si
infailibila învătătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, asa a fost de la
început si până acum, si de acum în vecii vecilor. Si cine sunt martorii
ei? Toti Sfintii Apostoli, toti Sfintii Părinti, toti Sfintii Mucenici. În mod
deosebit Sfintii Mucenici, începând cu Sfântul si întâiul Mucenic Stefan,
si până la noii nostri mucenici si câti alti sfinti mucenici ai vremurilor
noastre#. Ei toti au pătimit pentru Domnul Hristos, toti laolaltă, de la
împărati, regi si cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile acestei lumi,
luptătoare contra lui Dumnezeu. Si acesti sfinti mărturisitori nu se
numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toti sunt sfinti si nemuritori, ca
martori ai adevărului divino-uman: crestinii trebuie să se împotrivească
poruncilor nelegiuite si necredincioase ale împăratilor, domnitorilor,
stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, si oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credintei lui Hristos
reprezintă o întruchipare vie si o personificare nemuritoare a
preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: Trebuie să ascultăm de
Dumnezeu mai mult decât de oameni. Fiecare dintre ei s-a tinut de
această Atot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima,
cu tot cugetul. De aceea au si fost supusi la chinuri, la răutăti, de
aceea au fost omorâti de către stăpânitorii apostati din veac în veac.
(...)
Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni
(Fapte 5, 23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este
adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfintii Apostoli
până în zilele noastre, si de azi înainte până la sfârsitul acestei lumi
pământesti. Privitor la această rânduială, la această cale, la acest
adevăr, nu sunt cu putintă nici concesiile, nici compromisurile, nici
retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un Sinod Ecumenic, dacă
s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.
Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu - acesta este principiul coexistentei dintre Biserică si stat. Nu
colaborare, ci coexistentă între Biserică si stat. Nu colaborare, cu atât
mai mult atunci când Cezarul prigoneste toate cele ce sunt ale lui
Dumnezeu si nu vrea să stie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu,
ci tinteste doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc
conditiile principale pentru colaborare. Sau coexistenta egală în
drepturi a asezămintelor, si a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii
cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii care tăgăduiesc si
prigonesc pe Dumnezeu si cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură
impun pe potrivnicul lui Dumnezeu si cele potrivnice lui Dumnezeu. În
acest caz, Biserica si statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale.
A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem - statul (comunist).
Acestui idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul: constiinta,
credinta, memoria, trupul, cele văzute si nevăzute. Noul idol suprem,
noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi
idoli.
Acestia sunt "stiinta" pozitivistă, filosofia materialistă, etica comunistă,
estetica anarhistă, literatura social-realistă si celelalte. Toti trebuie să
se închine acestor idoli si să se aducă ca jertfă pe sine si tot ce le
apartine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur si simplu idolatrie vampirică,
politeism păgânesc vampiric, fetisism vampiric. În locul Unicului si
Singurului Dumnezeu si Domn Iisus Hristos cel Adevărat, o masă de
idoli, zeităti si zeisori impostori. În aparentă se fortează să pară atei,
iar în realitate sunt niste închinători la idoli, niste politeisti. Ei îsi
mesteresc într-una noi idoli, incluzându-i în noul lor panteon, în
sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă, la rândul ei, se străduieste
din răsputeri să-l convingă si să-l silească pe fiecare să se închine
noilor zei, să le aducă jertfe, să mentină cultul personalitătii. În acest
fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viată
păgânesc, a cunostintei păgânesti, a modului de viată păgânesc. Si
astfel se petrece viata însăsi în neiertate slujiri idolesti potrivnice lui
Dumnezeu (I Petru 4, 3). (...)
Faptul că mai suntem în viată tine doar de milostivirea lui
Dumnezeu si de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se
învârteste cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educatia
ateistă: "Hristos este mort", "Hristos este o înselăciune". Iată
programul de educatie. Oare asa ceva poate fi acceptat, oare cu asa
ceva se poate colabora? Si după aceea să te mai consideri crestin? Nu!
Noi anuntăm si declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea
mai nerusinată si cea mai mârsavă hulă pe care mintea omenească a
formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai
încântătoare Fiinte omenesti de sub Cer care a păsit pe pământ. Vom
sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată
puterea noastră, si aceasta cu pretul oricăror pedepse cu moartea
îndreptate asupra noastră de către toti luptătorii împotriva lui Hristos
din întreaga lume..."

Cuviosul Filotei Zervakos


SE IMPUNE SA SPUI ADEVARUL CAND E NESOCOTITA SFANTA
TRADITIE!
”Păstorii au deschis larg uşile ca să intre nestingheriţi lupii”

Numai prin smerenie, pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, la credinţa


ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri şi dezbateri,
prin dialoguri nefolositoare şi lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice.
Dacă nu vor renunţa la mândrie şi nu se vor smeri, dacă nu se vor
pocăi şi nu se vor întoarce la Dumnezeu, toate străduinţele,
stăruinţele, ostenelile şi eforturile pentru unire se vor dovedi
zadarnice, nefolositoare, poate chiar vătămătoare, cauza şi pricina
dezbinărilor, schismelor şi războaielor…
Nici un credincios creştin ortodox conştient, întreg la minte şi cu puţină
frică de Dumnezeu nu va accepta vreodată unirea cu ereticii papistaşi,
nesocotitori ai celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi ai Tradiţiei
apostolice şi ai Sfinţilor Părinţi [...] Să cugete bine patriarhul şi să nu se
înşele crezând că unirea Bisericilor e uşoară şi că adevăraţii ortodocşi îl
vor urma şi că va putea să le înşele conştiinţa încât să nesocotească
lesne Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane ale Sfinţilor Apostoli şi Părinţi
purtători de Dumnezeu. Aceştia, ca să sprijine credinţa ortodoxă şi pe
una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, s-au nevoit, s-au
ostenit, au asudat, au postit, au privegheat, au suferit chinuri,
prigoane, întemniţări, moarte şi vor accepta acum tradiţiile impuse de
papă?
Păstorii cei buni, dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii, pentru a o păzi
curată şi neprihănită de mulţimea de rătăciri şi erezii pe Mireasa lui
Hristos, Biserica (aşa cum au primit-o de la Mirele Hristos), s-au nevoit,
au fost huliţi, acuzaţi, întemniţaţi, prigoniţi, au suferit multe chinuri si
dureri, iar unii au fost chiar omorâţi. Dar prin credinţa fierbinte in
Dumnezeu şi întăriti de puterea si harul Sfântului Duh i-au izgonit
departe de Biserică pe lupii cei molipsitori, ereticii, şi i-au anatemizat
pentru vecie. Iar Dumnezeu i-a slăvit pe ei, pe pămant si în cer. Si cu
toate că Sfinţii Parinti, păstorii cei buni si adevărati i-au izgonit departe
de Biserică pe lupii cei molipsitori, eretici, Patriarhul Ecumenic
Athenagora il invită pe papa cel eretic, duşmanul Bisericii Ortodoxe,
calcatorul si nesocotitorul Sfintei Tradiţii, îl îmbrăţişeaza, il roagă, ii
recunoaşte întâietatea, ii deschide uşa Bisericii Ortodoxe si ii zice
„intră tu primul, si eu, al doilea, te voi urma cu turma mea!”. Vai, vai
suflete al meu! Ofteaza plangi, jeluieşte ca odinioară Ieremia, nu
pentru Ierusalimul pământesc, oraşul sangelui, care îi omora pe
prooroci si ii ucidea cu pietre pe trimişii lui Dumnezeu (cf. Matei 23,
27). Plângi pentru Mireasa aleasă a lul Hristos, cea neprihănită şi
desavârşită, una, sfânta, sobornicească şi apostoleasca Biserică, maica
duhovnicească a creştinilor ortodocsi, cea pe care ne-au facut-o
cunoscută Sfinţii Apostoli, mucenicii, proorocii, ierarhii, dascălii, sfinţii,
cuvioşii şi drepţii.
Pentru aceasta plângi, căci episcopii şi păzitorii ei au adormit, iar
păstorii ei au deschis larg uşile ca să intre nestingheriţi lupii cei
molipsitori si să jertfească, sa rapească şi să împrăştie oile pentru care
Hristos Şi-a vărsat Sangele Sau [...]
Domnul însă nu doarme: „Iata, nu va dormita, nici nu va adormi
Cel ce păzeşte pe Israel” (Psalmi 120, 4). Dar noi dormim. Ne-a cuprins
somnul nepăsării şi dacă nu ne vom trezi, ne va da morţii celei veşnice
şi vom rămâne, ca fecioarele neînţelepte, în afara cămării Mirelui. Iar
lupii cei văzuţi şi nevăzuţi ne vor înghiţi. Ca să nu rămânem în afara
cămării Mirelui Hristos şi ca să nu fim înghiţiţi de vrăjmaşii noştri văzuţi
şi nevăzuţi, care se-nvârt în jurul nostru, să-l ascultăm pe
dumnezeiescul Apostol Pavel care ne spune limpede: căci este chiar
ceasul să vă treziţi din somn: noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape;
să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele
luminii (Romani 13,11-12).
Dacă îndepărtăm somnul nepăsării care ne-a cuprins şi stăm cu
grijă şi luare-aminte şi cerem ajutorul lui Dumnezeu cu credinţă şi
zdrobire a inimii, îl vom primi, căci puternic este Domnul şi ne va păzi
pe noi şi Biserica Sa şi pe toţi vrăjmaşii noştri îi va împrăştia şi nimici.
Dar ca să primim ajutorul lui Dumnezeu trebuie, pe lângă rugăciune, să
fim statornici şi viteji, să mărturisim credinţa ortodoxă şi să spunem cu
mult curaj celor care se grăbesc şi îndeamnă la o falsă unire şi
celorlalţi prieteni ai papei şi trădători ai ortodoxiei, cuvintele acelea de
aur ale înţeleptului şi Sfântului Iosif Vrienios rostite către trimişii papei:
„Incă uneltiţi în ascuns ca să ne înşelaţi pe noi, sau nu
ştiţi că orice rău mare dintr-unul mic începe şi aşa se face
mare şi întotdeauna amăgirea vine de la cei ce socotesc
lucrurile cu indiferenţă şi din consimţământul acestora la mici
greşeli venim şi cădem în cele mari. Că nu ne vom lepăda de
tine, iubită Ortodoxie, nu te vom minţi, slavă strămoşească. Nu
te vom lăsa pe tine, maică evlavie. Intru tine ne-am născut,
întru tine trăim şi întru tine vom adormi. Iar dacă o va cere
vremea, vom muri pentru tine şi de o mie de ori”.
Să-l ascultăm şi pe Cuviosul şi Sfântul Părinte al nostru Meletie
Mărturisitorul şi să aflăm ce ne spune despre cei care nesocotesc
Sfânta Tradiţie:
“Nu-i ascultati nici pe pustnici, nici pe preoţi, şi nici pe cei ne
propovăduiesc învăţături nelegiuite, şi povăţuiesc în chipul cel
rău, şi nici pe aceştia şi nici chiar pe episcopi să nu-i ascultaţi,
dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos.
Să fim lucrători, şi să cuvântăm, şi să stam împotriva celor ce
îndeamnă la rătăcire în chip viclean. Nu este cu dreptate şi cu
cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă
poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea
ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde
este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce bine-
credincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se
linişteasca? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se
învoieşte acestor rele. Şi aceasta ne-o arată Inainte-
Mergătorul Domnului şi vitejii Macabei, care pentru o mică
porunca a legii s-au primejduit până la moarte şi n-au părăsit
nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de
multe ori este lăudat şi lupta se arată mai bună decat
vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva
împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor şi să se
despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei“.
Nici un creştin ortodox întreg la minte, conştient, cu putere de
deosebire şi frică de Dumnezeu nu va accepta o astfel de unire
mincinoasă, care ne desparte de Dumnezeul şi ne uneşte cu falşii
învăţători, cu ereticii lucrători ai întunericului. Noi, ortodocşii de
pretutindeni, adunaţi într-o singură limbă, într-un suflet, într-o voce şi
inimă, urmaşi ai slujitorilor Cuvântului şi ai slăviţilor propovăduitori,
înţelepţilor apostoli şi ai purtătorilor de Dumnezeu Părinti şi păstrători
ai învăţăturilor şi tradiţiei lor, glasuim acestora: “nu primim şi nu
suntem de acord sub nici un motiv…”
Vă întreb, deci, Preafericiţilor, Papa Paul al Romei şi Athenagora,
Patriarh al Constantinopolului, spuneţi-mi, toate cele câte le-au
statornicit ca să fie păzite cei 367 părinţi purtători de Dumnezeu
adunaţi la al II-lea Sinod Ecumenic în Canonul I şi Sfintele Sinoade
Ecumenice inainte de acesta sunt adevărate sau nu? Şi dacă sunt
adevărate, de ce nu le urmaţi?
Invăţaţi nu de la mine, ci de la Sfinţii Părinţi care s-au adunat la
cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, de la dumnezeiescul Apostol
Pavel, glasul lui Hristos, că dacă nu urmaţi şi nu păziţi cele câte aceştia
ne-au vestit, propovăduit, sfătuit şi ne-au lăsat scris şi prin viu grai,
atunci vă aflaţi sub osânda anatemei. Şi ca să scăpaţi de această
osândă grea, vă povăţuieşte iarăşi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos
să vă smeriţi, să vă pocăiţi, să mărturisiţi mândria şi neascultarea
voastră. Şi prin smerenie, pocăinţă, întoarcere, supunere şi ascultare
de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi de Sfânta Tradiţie, (fără
dialoguri neisprăvite şi neînţelepte şi discuţii fără rost), veţi scăpa de
legătura anatemei şi atunci va veni mult dorita unire
Pentru a ne feri de cursele diavolului trebuie să priveghem şi să ne rugăm,
cum spune Domnul, să fim trezvitori şi să avem grijă, cum zice
Apostolul Petru, să păstrăm Tradiţia cea scrisă şi nescrisă pe care am
primit-o şi ne-a fost învăţată, cum glăsuieşte Apostolul Pavel şi să
păzim mărturisirea şi promisiunile pe care le-am dat la Sfântul Botez:
„Mă lepăd de satana şi de toate lucrările lui si de toată slujirea lui”.
Slujirea lui satana şi cursele lui sunt când preoţii se rad, când îşi
dezbracă reverenda şi rămân în pantaloni, imitându-l pe urmaşul
mincinos al lui Hristos, papa si pe actorii de teatru şi dansatorii de pe
scene. Şi în sfarsit, dacă vrem să ne ferim de capcanele diavolului, să
învatam smerenia de la Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul si
izbăvitorul sufletelor noastre. Doar aceasta ne va pazi nevătămaţi de
cursele diavolului. Sfântul Antonie cel Mare, omul lui Dumnezeu,
întemeietorul monahismului, a zis: „Am văzut în vedenii cursele
diavolului întinse peste tot pământul şi am întrebat oftând: «care va fi
scăparea noastră?» Şi am auzit voce nevăzută zicând: «smerenia!»”. Şi
deoarece din cauza nepăsării şi neatenţiei suntem lipsiţi de aceasta, să
ne rugăm cu credinţă, evlavie, pocăinţă şi trezvie, cu suspine şi lacrimi
la dătătorul celor bune, al virtuţilor şi tuturor darurilor, să ne dea
smerenie adevărată şi pocăinţă sinceră. Şi scăpând astfel de cursele
întortocheate ale satanei celui viclean şi de toate uneltirile acestuia, şi
izbăviţi prin smerenie şi pocăinţă, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu
vom ajunge fără ocolişuri şi fără primejdii la limanul limpede şi lipsit de
valuri al raiului şi la împărăţia şi viaţa de veci cea nesfârşită, unde vom
afla odihna sufletelor noastre. Amin.
Dar poate că unii admiratori ai papei şi ai patriarhului Athenagora
vor întreba: „Cine eşti tu, neînvăţatule, ţăranule, călugăre învechit care
îndrăzneşti să ceri socoteală celor doi cârmuitori ai Bisericilor? Celor
doi înţelepţi, infailibilului Papă Paul şi Prea Fericitului Patriarh
Athenagora!” La acestea răspund: „Sunt cel mai mic şi cel mai păcătos
dintre toţi şi am văzut că nu sunt nici înţelept, nici savant. Ştiu că nu
cunosc nimic, doar pe Iisus Hristos răstignit pe cruce, Dumnezeu
desăvârşit şi om desăvârşit, care S-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8),
învăţându-ne smerenia şi spunând: «Invăţaţi-vă de la Mine, că sunt
blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.» (Matei
11, 29) şi «dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim şi adevărul nu
este întru noi»(Ioan 1,10).
Când Hristos spune: „Cine dintre voi vrea să fie primul, să fie mai mic
decât toţi”, iar Patriarhul Athenagora zice papei: „Tu eşti primul în
cinstire şi eu al doilea”, spuneţi-mi, vă rog, pe cine să aleg, să ascult,
să cred? Pe Hristos, Adevărul însuşi, ori pe papă şi pe patriarh, care pe
nedrept se numesc fără de păcat şi preasfinţi? Dacă ziceţi: pe cei lipsiţi
de importanţă nu vă ascult şi nici nu vă cred, sunteţi amăgiţi şi vă
sfătuiesc să vă pocăiţi, să mărturisiţi adevărul, că nici papa nu e lipsit
de păcat şi nici patriarhul nu este preasfânt, şi trebuie să se pocăiasca,
să se spovedească şi să se smerească. Daca oamenii nu au smerenie,
rangurile nu îi fac desăvârşiţi şi preasfinţi, ci mândri, amăgiţi şi eretici.
De la Hristos cel smerit şi blând, Adevărul Insuşi, am învăţat să spun
şi să apăr adevărul. De la Apostolul Pavel, glasul lui Hristos, am învăţat
să nu discut cu lucrătorii întunericului, înainte de a cerceta. De la
proorocul David am învăţat să „rostesc împotriva împăraţilor… şi am
zis nelegiuiţilor, nu mai călcaţi legea, şi păcătoşilor, nu mai
păcătuiţi…”. Şi de la cel mai sfânt dintre drepţii Legii Vechi, Sfântul
Ioan Botezătorul, am învăţat să spun: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia
Cerurilor este aproape”.
Dar ne vor întreba cei de mai sus: „Dacă Domnul a zis «nu judecaţi ca să
nu fiţi judecaţi», cum îndrăzneşti să îi judeci?” Dacă rosteam sau
scriam papei sau patriarhului: „Eu sunt judecător şi vă voi judeca şi
osândi”, atunci as fi fost călcător al poruncii lui Dumnezeu, aş fi fost
vrednic de condamnat, căci nici mie şi nici altcuiva nu-i este permis să-
şi judece aproapele. Dar să spui şi sa aperi adevărul, când vezi că sunt
nesocotite cuvintele legile, învăţăturile, poveţele şi poruncile lui
Dumnezeu, dogmele, Sfintele Canoane şi Sfânta Tradiţie, nu numai că
nu este interzis, ci se şi impune să faci aceasta.
Atunci când Irod şi-a lăsat soţia legitima, si nesocotind Legea Iui
Dumnezeu a luat-o pe femeia lui Filip, fratele său, cel mai mare dintre
cei născuţi din femeie şi dintre prooroci, Sfântul Inainte Mergător, care
locuia în pustia Iordanului, auzind acestea a părăsit pustia şi liniştea, şi
s-a ridicat împotriva lui Irod, fără să-i fie teamă de puterea
împărătească şi i-a spus cu curaj şl îndrăzneală: „Impărate, Legea lui
Dumnezeu nu îţi permite să iei pe femeia fratelui tău!” Nu i-a zis: „Eu
sunt judecător şi am venit să te judec”. I-a adus aminte de Legea lui
Dumnezeu ca să-l înspăimânte şi să înceteze fărădelegea. In felul
acesta, mulţi Sfinţi Părinţi din pustii şi mănăstiri, Antonie, Eftimie,
Teodor Studitul şi mulţi alţii, chiar şi stâlpnicii, în vremuri şi împrejurări
diferite, văzând că Biserica Ortodoxă este războită de împăraţi,
arhierei, preoţi, monahi şi mireni eretici, au părăsit pustiile şi
mănăstirile lor şi s-au dus grabnic în oraşe, ca ostaşi şi războinici buni
şi bravi ai legiunii Domnului.
Şi, înarmaţi cu armura Duhului Sfânt, s-au ridicat împotriva
împăraţilor şi stăpânilor, cercetând cu îndrăzneală rătăcirile şi ereziile,
nepăsându-le de ameninţările şi chinurile tiranilor, de întemniţări şi
prigoniri, preferând să moară pentru adevăr şi ortodoxie. Şi dacă nu
existau astfel de luptători viteji (nu numai în pustii şi mănăstiri, dar şi
în oraşe): patriarhi, arhierei, preoţi, clerici şi mireni, învăţători şi
teologi, apărători ai adevărului şi ai credinţei noastre ortodoxe, care să
se războiască cu minciuna şi amăgirea, cu ereziile şi ereticii, astăzi nu
ar fi existat ortodoxia şi învăţătura sănătoasa.
De aceea trebuie să ne rugăm şi să-L imploram pe Atotputernicul,
Preabunul, Preamilostivul si Preaîndurătorul Dumnezeul şi Părintele
nostru Ceresc sa arate şi astfel de oameni luptători care să izbăvească
Biserica Ortodoxă de cei care o războiesc dinăuntru şi din afară,
vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, şi să nu ne părăsească din pricina
păcatelor noastre celor multe. Să scape corabia Bisericii, care acum
este înconjurată de primejdii, şi să o călăuzească drept şi fără ocolişuri
la limanul liniştit şi fără valuri al raiului şi al vieţii veşnice [...]
Aşa şi eu, cel mai mic şi mai păcătos, imitandu-i pe toţi aceştia,
din anul 1912 şi până astăzi, timp de 52 de ani, de când am fost
învrednicit cu harul lui Dumnezeu la marea treaptă a preoţiei, dându-
mi seama că trebuie să am o purtare demnă de această alegere şi să
nu apar nerecunoscător şi nemulţumitor faţa de Dumnezeul şi Părintele
nostru Ceresc şi faţă de Maica duhovnicească, Una Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească Biserică, nu am încetat, cu slabele mele
puteri, să mă lupt, să predic şi să mărturisesc cuvântul lui Dumnezeu,
nu numai aici, în Paros, ci şi în alte insule, oraşe, sate, comune şi
mitropolii ale Greciei, unde a fost nevoie şi unde m-au chemat
mitropoliţii şi credincioşii fraţi creştini, dar şi în afara Greciei, în
Palestina, Egipt, Arabia, sau la Constantinopol. Am scris mai mult de
cinci mii de epistole ce conţineau poveţe părinteşti şi sfaturi către toţi
fiii duhovniceşti pe care mi i-a dat Dumnezeu, din Grecia, Europa,
America, Africa şi Australia şi către credincioşii fraţi creştini. Am scris
epistole de povăţuire către împăraţi nelegiuiţi, către patriarhi,
preşedinţi, arhierei, nu pentru a-i judeca şi condamna, ci din dragoste
pentru aceştia.

Andrei-Nicolae M.
Nu există mai multe căi, există numai una: UN SINGUR ADEVĂR!
Dumnezeu este Adevărul. Iar Adevărul nu poate fi interpretat. Orice adevăr
interpretat nu mai este, de fapt, adevăr. Există un Dumnezeu şi o
singură credinţă: ortodoxia (dreapa credinţă). Tot restul religiilor
reprezintă doar interpretări, adică înşelări.

Religia reprezintă dialogul dintre oameni şi Dumnezeu. Religia cea


adevarată este aceea iniţiată de Dumnezeu! Puţini oameni însă
realizează că acest dialog a fost pornit de la Dumnezeu către om. Să
ne aducem aminte de Adam şi de Eva: ce i-a spus Dumnezeu lui
Adam? Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el,
vei muri negreşit! Auzi ce zice Sfânta Scriptură: vei muri negreşit! Cu
toate acestea ei nu au murit în ziua aceea, ci cu mult mai târziu. Însă
au murit duhovniceşte, au căzut din harul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu
ce face? Îi ia la bătaie? Îi pedepseşte? Nicidecum: El ia iniţiativa ca ei
să se vindece: Adame, unde eşti? Cum adică? Nu ştia Dumnezeu unde
e Adam? Ştia şi unde este, ştia şi ce-a făcut. Parafrazez: Ce-ai făcut, ce
s-a întâmplat, de ce te ascunzi de Mine? Ştia Bunul Dumnezeu de ce se
ascunde Adam, dar l-a întrebat totuşi, i-a dat răgaz ca să Îi spună
Adam singur, i-a dat ocazia şi şansa să-şi recunoască greşeala, să se
pocăiască pentru ce a făcut. Adam în schimb, a dat vina pe altcineva:
pe Eva. Adică nu i-a părut rău, nu şi-a recunoscut greşeala, nu şi-a
asumat-o, ci a dat vina pe altcineva: Nu eu sunt de vină, ea e de vină!.
Și Eva tot la fel, a dat vina pe şarpe.
Aşa că repet: Religia este iniţiată de Dumnezeu: Adame, unde eşti?
Căutarea începe de la Dumnezeu, este revelată de la Dumnezeu către
om și nu invers. Aceasta este singura cale spre ortodoxie (dreapta
credintă): dinspre Dumnezeu care revelează spre om, care receptează:
omul se ascunde de Dumnezeu şi Dumnezeu vine în căutarea omului!
Din câte ştiți, în afară de această religie ortodoxă (primită direct
de la Dumnezeu) au existat o pluralitate de religii; pluralitatea de
religii, pluralitatea de credinţe ce arată? Drumul invers: de la om la
Dumnezeu. Întradevăr se caută şi în acele religii reluarea legăturilor cu
Dumnezeu, dar o caută omul după propriile sale putinţe, idei şi prin
propriile sale manevre magice: se spune în Sfânta Scriptură:
Dumnezeii oamenilor sunt demoni! - adică sunt idoli, iar idoli înseamnă
închipuire: Aşa îmi închipui eu că este Dumnezeu, aşa îmi închipui eu
că se comportă, aşa îmi închipui eu. Şi cine este împăratul închipuirilor
şi amăgirilor? Ia gândiţi-vă: diavolul. Că eu mă îmbrac cumva aşa – știţi
– fistichiu şi merg pe stradă şi mi se pare că nu-i nimeni ca mine. Sau
nu ştiu ce descoperire fac, sau nu ştiu câte cărţi citesc şi mă cred nu
ştiu ce. Dar astea sunt închipuiri ale orgoliului, ale mândriei, sunt
înceţoşări mincinoase pornite de la diavol şi acceptate de mine.
Seminţe de adevăr există şi în religiile create de om, dar sunt numai
seminţe, şi restul e malformat de închipuiri. Singurul adevăr integral şi
neştirbit este acela direct de la Dumnezeu.
Restul sunt eforturile omului de a ajunge la Dumnezeu. Dar omul nu poate ajunge la
Dumnezeu, ci numai Dumnezeu la om.
Aşa S-a trimis pe Sine Dumnezeu, prin Fiul Lui, Iisus Hristos: aşa
a fost reluată legătura dintre Dumnezeu şi om, că S-a unit Dumnezeu
cu omul, măi oameni buni, în pântecele Fecioarei s-a unit Dumnezeu
cu omul, s-a împăcat Dumnezeu cu omul în momentul în care a zis
Fecioara Maria Fie mie după Cuvântul Tău. S-a milostivit Dumnezeu de
om prin naşterea Mântuitorului, prin care a trimis calea: calea de a ne
mântui, de a ajunge la Dumnezeu, asemenea lui Dumnezeu, în
Dumnezeu – adică acasă, măi oameni dragi.
(În acest paragraf am fost inspirat şi am parafrazat sau chiar citat din unele
învăţături ale preotului Dan Bădulescu, cel care înainte să descopere
calea, a fost chitarist în celebrele formaţii românesti Sfinx şi Roşu şi
negru, motiv pentru care vă recomand să citiţi şi studiul său teologic
asupra muzicii.)
Atunci s-a împlinit menirea religiilor, atunci a arătat Dumnezeu că nu mai
este nevoie de nicio religie, că El a arătat Calea înapoi, Dumnezeu s-a
făcut Om din solidaritate cu suferinţele noastre şi ca să ne arate cum
trebuie să facem noi faţă suferinţelor noastre, cum să ne întoarcem la
El. Ortodoxia nu este doar o religie, ortodoxia este Calea. Ortodoxia nu
este religie, ci credinţă, Adevărul revelat chiar de Dumnezeu: un
Domn, o Credinţă, un Botez. Şi veţi spune: de ce ortodoxia? Că sunt şi
alte credinţe creştine. Vă spun foarte pe scurt: nu e nevoie decât să
studiaţi istoria. Biserica lui Hristos a fost întemeiată la propriu de Sfinţii
Apostoli, cei care au primit direct învăţătura lui Iisus. Ea a mers pe linie
apostolică şi s-a transmis prin Sfinţii Părinti: Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur şi mulți alţii.
Erezii au existat încă din secolele III-IV, dar ruptura a fost în 1054:
Marea Schismă. Biserica primară s-a rupt în două: cea ortodoxa a
rămas ca pe vremea apostolilor, cea catolică a început să facă tot felul
inovaţii după capul oamenilor, pentru a fi pe dragul timpurilor, mai
mult decât al Legii lui Dumnezeu. Din catolici s-au desprins protestanţii
(luterani, calvini, anglicani), ca revoltă faţă de despotismul catolic, iar
din protestanţi, rând pe rând, toate sectele creştine de care auziţi
astăzi.
Biserica Ortodoxă a rămas neschimbată de la Apostoli şi până
acum! Acesta este adevărul. Ce face unul şi altul, un preot sau altul, un
călugar sau altul sunt particularităţi şi înşelări la care au căzut pradă
unii, chiar şi din cler.
Fiecare are liber arbitru să creadă ce vrea: dacă alege în mod comod să
priceapă Învăţătura Mântuitorului dupa faptele unuia sau altuia, atunci
nu întelege ce e aceea Biserică. În Biserică te duci să iei contact cu
Dumnezeu şi să primeşti de la Dumnezeu mângâiere, nu ca să judeci
sau să fii cu ochii în patru după vorbăreţele băbuţe sau după greşelile
preoţilor.
Un semn apocaliptic este acela că se doreşte în numele unei simpliste
păci înşelătoare şi inexistente crearea ecumenismului: este ultima
luptă de distrugere împotriva Bisericii lui Hristos. împotriva Bisericii
Ortodoxe. Acum e vremea alegerii; a început, fie că ne place, fie că nu
ne place. În timpul acesta necunoştința este un păcat. Viaţa aici nu
este ca să ne desfătăm sau să încercăm să creăm raiul pe pământ, ci
ca să ne mântuim. De la începutul lumii au tot existat chiar din timpul
Vechiul Testament popoare care au încercat să aducă raiul pe pământ
şi nu au reuşit, pentru simplul motiv că Raiul nu este pe pământ, el
este deja creat şi nu poate nici măcar fi închipuit de om si nici atins în
timpul acestei vieţi înrobite de păcat. Toate sistemele politice de
oricând au fost iniţiate şi create ca nostalgie a omului după paradisul
pierdut, care întotdeauna ascunde o latentă şi inconştientă dorinţă
religioasă (Mircea Eliade, Aspecte ale mitului). Problema e că toate
sistemele politice au pornit de la fantezii umane şi diverse utopii şi
închipuiri, adică minciuni, dragii mei, iar cel mai mare maestru
plagiator şi mincinos este diavolul. El amestecă în capul omului
adevărul cu minciuna, ca omul să nu mai distingă nici pe una, nici pe
alta. Iar omul este vinovat că primeşte acestea cu bună ştiinţă, chiar
dacă nu recunoaşte. Orice om simte la un moment dat când greşeşte,
depinde doar de el să se oprească sau nu. Omul în ignoranţa şi
neștiinţa sa a uitat că locul în care a fost alungat Lucifer şi toată ceata
lui e aici pe pământ. Ceata îngerilor căzuţi a fost alungată în iad şi pe
pământ. Dar iadul nu le e pe plac nici măcar dracilor, veţi afla aceasta
citind orice Evanghelie. Noi trăim efectiv între diavoli. Prinţul
văzduhului, al aerului e însuşi îngerul căzut Lucifer. E greu să crezi aşa
ceva în epoca asta mincinoasă a televizorului si a filmelor science
fiction. Că, măi oameni dragi, cea mai mare viclenie şi amăgire a
duşmanului e aceea să facă omul a crede că duşmanul nu există.
Aşadar, oricât ne place sau nu ne place asta, oricât am vrea să vedem
noi viaţa așa – știţi – umanist, în roz, trebuie să conştientizăm şi să
recunoaştem că aceasta este un loc de luptă, nu de desfătare. Omul –
care are suflarea lui Dumnezeu în el şi al cărui trup e făcut spre a fi
casă Sfântului Duh – locuieşte efectiv înconjurat de forţe malefice pe
care nu le poate înţelege, dar pe care le poate birui. În aceasta stă
înţelepciunea: omul e făcut de Dumnezeu ca să fie biruitor! Iar
mântuirea lui stă în a-şi birui propriile pofte şi patimi (demoni) care vin
din căderea sa şi de a birui pe duşmanul lui Dumnezeu – care stă la
pândă încercând să zădărnicească încercările omului de a se mântui.
De aceea nu ne putem mântui decât cu ajutorul lui Dumnezeu, prin
Hristos Fiul Lui, prin Calea pe care El ne-a arătat-o nouă. Aşa că,
Dumnezeu a dat omului puterea de a birui pe diavol, l-a facut pe om în
firea lui să fie învingător, biruitor! Dar pentru aceasta repet: este
nevoie ca omul să fie sincer cu el însuşi şi să recunoască atunci când
greşeşte, să-și recunoască greşeala şi faţă de sine şi faţă de aproapele.
Depinde doar de el dacă doreşte să se oprească sau nu din greşeală. E
nevoie cel puţin să îşi dorească cu adevărat, că restul, ce nu poate el,
pune Dumnezeu pentru el.
Cum spuneam unui suflet foarte drag mie acum cateva zile: noi ne căutăm pe
noi înşine de parcă nu ne-am avea, dar ne avem, e o păcăleală
demonică să credem că nu ne avem: facem cu viaţa noastră ce vrem,
după cum vrem, după cum alegem. Nu pe noi înşine ne căutăm, ci pe
Dumnezeu! Ne căutam liniştea, fericirea, odihna – pe Dumnezeu! In loc
sa il lasam pe El sa ni le dea, suntem caposi, incercam sa ni le obtinem
noi singuri. Dar acest lucru nu e cu putinta,doar Dumnezeu ni le poate
da. Dar sa facem voia Lui, nu voia noastra saraca si nepriceputa!
Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La
oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu
putinţă.
Matei 19, 26
Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu
neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.
luca 18, 27
Dacă am încerca să ne facem stăpâni pe noi înşine cu puterea şi
prin ajutorul lui Dumnezeu, n-am mai greşi aşa des. Imaginaţia nu e un
lucru pe atât de bun cât aţi putea crede – dimpotrivă: înainte de
cădere, Adam şi Eva nu aveau imaginaţie, ci pur şi simplu erau; ei nu-şi
închipuiau că sunt, sau ce sunt sau ce ar vrea să fie. Ei nu-şi pierdeau
timpul cu păcăleala asta – ei pur şi simplu erau.
Noi din cauza imaginaţiei traim mai mult în teorii, dar de a fi, nu prea
suntem. Aceea înseamnă că trăim în minciună, că ne păcălim singuri,
că suntem buni numai în teorie, numai în capul nostru: aici e marea
viclenie a satanei: ne uităm la un film, vedem o nedreptate în film şi
plângem, dar când vedem aceeaşi nedreptate lângă noi, pe stradă,
trecem pe lângă ea fluierând. Trăim virtual, în capul nostru – ne
imaginăm că trăim! Şi aceea înseamnă moarte duhovnicească:
înseamnă că nu mai suntem, ci ni se pare doar!
Noi uităm că nu Dumnezeu a făcut moartea: Domnul e dătător de
viaţă, nu de moarte! Moartea am inventat-o noi în cârdaşie cu
necuratul. Şi cum s-au lăsat protopărinţii noştri minţiţi, mai rău decât,
ei ne lăsăm noi păcăliţi. Noi nu suntem treji, noi suntem sedaţi.
Dumnezeu îţi oferă trezirea Lui, zguduirea Lui, înţelepciunea şi
protecţia Lui. Dar noi alegem comoditatea, adică minciuna. Noi vrem
magie, nu mântuire: aprind trei lumânări, zic două invocări, fac nu ştiu
ce mantre budiste şi gata! Ca să te mântuiesti e mai greu: trebuie să
urmezi Calea lui Dumnezeu, a Fiului Său Iisus Hristos, să ai frângere de
inimă, adică să te munceşti şi să-ţi cercetezi inima, lucru care, din
cauza păcatelor doare. E greu, dar e o cale pe care poate merge
oricine pentru că e calea iubirii. Dar oamenii sunt mincinoşi: e prea
grea, de unde au dedus ei că asta trebuie să însemne că nu e
adevărată. Cam după principiile hedoniste - tot ce ne place înseamnă
că e şi bun. Ori, nu-i aşa. Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu
prin sine însuşi. Iar atunci când nu vrem să mai părem răi, facem totul
pentru a dovedi că exista în jurul nostru alţii mai răi decât noi. Cu alte
cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni.
Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce-i place (monah Savatie
Baștovoi). Și, cu toate acestea, fiecare ştie când greșește, şi
continuându-şi greşeala cu bună ştiinţă e ca şi cum și-ar asasina
sufletul, îl mortifică, se auto-asasinează, Îl loveşte pe Dumnezeu, Îl
(re)-Răstigneşte pe Hristos. Ştiti? – Fiecare va trăi sau va muri cu
înţelesurile sale.Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi
nu se opresc. (monah Savatie Baștovoi)
De ce vă scriu? Pentru a vă pune pe gânduri, pentru că mă trezesc
şi e de datoria mea să vă anunţ, pentru că ţin la voi şi ţin la toţi
oamenii, iar la aceia la care nu pot ţine, mă rog lui Dumnezeu să-mi
dea putere spre a-i înţelege. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi! Să
vă avertizez că lumea este mincinoasă, minţită de însuşi stăpânul ei,
diavolul. Tot răul pe care îl face necuratul în lume este prin gândul
omului şi ca să te lupţi cu el nu poţi singur, decât cu ajutorul lui
Dumnezeu şi prin Dumnezeu, iar Dumnezeu ne-a dat mijloace să ne
protejeze de puterea diavolului: botezul, spovedania, împărtăşania,
liturgia şi celelalte.
Sper ca v-am născut întrebări, să punem întrebari nu e rău, este
bine. Dacă întrebăm sau ne întrebăm înseamna că ne interesează,
înseamnă a căuta Adevărul. Cel ce caută, cu adevarat va găsi. Dar
când găseşti, cel mai important este să accepţi ce-ai găsit, iar ce
găseşti nu e chiar ceea ce vrei să gaseşti. Rugăciunea m-a învăţat cel
mai bine că ceea ce ne dorim este cu totul alta sau foarte rar una cu
ceea ce ne trebuie. Ceea ce ne dorim noi nu e totuna cu ceea ce avem
nevoie. Cel mai greu îi este omului să accepte ceea ce cu adevărat îi
trebuie sau are nevoie, în detrimentul a ceea ce vrea. De aceea, iudeii
L-au omorât pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos: mila lui Dumnezeu,
ridicarea păcatului stramoşesc era ceea ce ne trebuia ca să ne
mântuim, dar nu era ceea ce iudeii îşi doreau cel mai mult: un
eliberator politic de sub puterea Romei.
Sper şi mă rog la Dumnezeu să mă ierte pentru îndrăzneala pe
care am avut-o de a scrie acestea şi să vă ierte şi să vă lumineze şi pe
voi, să ne aducă pe toţi pe calea Lui cea care pare anevoioasă, dar
care e plină de trezire şi bucurie și mângaiere nespusă. Aduceţi-vă
aminte vă rog, că aşa cum Îl căutaţi voi pe El, El ne caută şi mai tare,
că dacă pe noi ne doare când nu ne aude, cu-atât mai tare Îl doare pe
El când nu Îl auzim; cum ne e dor de El aşa şi Lui Îi este dor de noi, pe
toţi ne cheamă şi pe toţi ne iubeşte și pentru fiecare om care se
pierde, Se mâhneşte. Încercaţi să nu Îl mai priviţi pe Dumnezeu ca pe
un judecător sadic, nu e aşa. El este bun şi plin de milă, dar şi înţelept.
El este bun, dar în aceeași măsură şi drept. Nu este ceva abstract în
sensul în care încearcă new-age-ul sau alte religii să Îl facă: suntem
făcuţi după chipul şi asemănarea Lui, deci ne asemănăm cu El. Adică
putem fi asemenea Lui, e în puterea noastră să fim: iertători ca El, buni
ca El. Să nu-L mai întristăm. Ce ziceţi?
E Tatăl nostru, măi oameni buni, e cu fiecare dintre noi şi şi-a pus
speranţa în noi. Să nu-L mai întristăm, vă rog, vă rog eu tare, că plange
sufletul în noi, vă rog să nu-L mai întristăm!

Parintele Arsenie Papacioc


Marturisirea Adevarului
Danion Vasile.: În ziua de astăzi se spune că e bine să facem pace unii
cu alţii, să fie înţelegere între confesiuni, înţelegere între religii. Că
Dumnezeu primeşte rugăciunile oamenilor, indiferent de religia în care
se află.
Parintele Arsenie: Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea
pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul
cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărţit? Şi
acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace – dar în
adevăr! Îi primim cu toată plăcerea.
Eram în preajma hramului. Şi a sosit un preot din Paris, probabil cu
gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era şi P.S. Serafim,
în casa arhierească. Şi a venit acolo, acest părinte, şi s-a prezentat
când a intrat – că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de
persoane distinse din Constanţa. Eram la o gustare, că a doua zi era
hramul, obiceiul locului. Şi ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine şi la
P.S. Serafim. Şi: „Arsenie! Arsenie! Arsenie!…” Făcea teatrul ăsta. Zic:
„nu-mi place deloc”. Ce să spună el Apusului din partea părintelui
Arsenie? Să vină la răsărit, fără pretenţii şi smeriţi. „Păi, (ei – n.n.) zic
că au dreptate”. Dreptate şi dracu’ zice că are. Ăsta nu e un argument.
În sfârşit, nu mă lăsa deloc.
D. V.: Era catolic?
Pr. A.: Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua
zi la noi, la… a venit un catolic să slujească şi nu i-am dat voie. Şi i-am
spus multe lucruri, şi i-am spus şi lucrul acesta: „Napoleon a omorât un
demnitar. Şi i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l-aţi
făcut că l-aţi omorât, aţi făcut şi o nedreptate.»” Deci, aia era mai
important decât moartea unui om. Şi aşa este! Nu putem să susţinem
un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio
greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: „Hai să ne
împăcăm!” N-a făcut nicio greşeală. Să vedem de unde au plecat ei,
primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vrea! Şi acum să punem o
întrebare: „dacă vii să ne împăcăm, renunţi la filioque? Renunţi la
primatul papal? Renunţi la indulgenţe? Renunţi la imaculata
concepţie?” Nu renunţi la nimic. Deci, vizibil, vor să pună mâna… Dar
ceea ce este important… Dacă ai ochi de văzut, să vezi că îi roade
ceva. Îi roade dorinţa de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în
pace - pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu
vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu
multă plăcere. Adevărul este singurul care odihneşte. Dacă nu eşti în
adevăr, nu eşti în Dumnezeu. Şi e numai unul adevărul. Eu sunt
Adevărul şi Viaţa. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E
vorba de credinţă, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale
şi nu mai ştiu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au
fost anatemizaţi. Patriarhii Sinoadelor ecumenice, pe Nestorie l-au
anatemizat şi anatemizat a rămas. Pur şi simplu nu i-a mai convenit, la
1054, cu acel Umberto, să ne pună anatema pe sfânta masă. Şi
demonstrativ şi îndrăzneţ. Măcar că Roma era primus inter pares la
sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poţi. Şi în
sfârşit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei (Ratzinger –
n.n), prin care a fost declarată (Biserica Catolică drept – n.n) singura
Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine
suntem? Şi cu cine vreţi să vă împăcaţi, dacă voi sunteţi singurii,
singura Biserică? Şi suntem obligaţi să stăm drepţi la astfel de afirmaţii
şi astfel de dorinţe bolnave.
D. V.: Dar ce trebuie să facem?
Pr. A.: Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema:
apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e
moarte, e laşitate.
D. V.: Şi cum scăpăm de frica de moarte?
Pr. A.: Dragă, viaţă înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl
înfruntăm. Mă culc liniştit, şi ăsta nu e lucru puţin, ca un creştin să
doarmă liniştit în privinţa adevărului. Şi noi suntem cei care trebuie să
mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă? Nu, ci
pe cei care au susţinut un punct de vedere greşit? Nestorie, şi ceilalţi,
nu-i luăm pe toţi. Pentru că cuvântul ăsta (Filioque – n.n.), cu Sfântul
Duh, că vine de la Fiul,… s-a discutat în toate sinoadele, şi nici unul n-a
acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile
astea… Ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e
tata, e fiul, şi e şi nepotul acuma. E de o fiinţă Tatăl, cu Fiul, cu Sfântul
Duh. În trei chipuri, în trei feţe, în trei persoane. Sigur că lumea care
crede într-un Dumnezeu o să întrebe: „cum sunt trei?” Ei, Sfântul
Spiridon – care e (prăznuit – n.n.) chiar astăzi – a dovedit (adevărul prin
minunea – n.n.) cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut nici un fel
de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susţine adevărul. Ce teologie ceri?
Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Ioan
cel Nou (care a teologhisit apărând adevărul în faţa celor prigonitorilor
musulmani – n.n). Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate
să-l apere oricine ar fi creştin.
D. V.: Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon?
Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt
oameni simpli astăzi, care au curăţia credinţei lui?
Pr. A.: Păi, fără discuţie. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia
rânduieşte lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toţi Sfinţii
Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice… Sfântul Atanasie era mai teologit,
şi era diacon. Şi avea libertatea să apere adevărul chiar dacă nu era
arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl
poate apăra oricine. Că acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e
mulţime, unde e gălăgie, unde e „Hai, dom’ne, să ne-mpăcăm!” Repet:
„Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică,
ca să zică: «Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greşit şi eu, şi tu…»”
D. V.: Aşa pun mulţi problema: au greşit catolicii, am greşit şi noi,
hai să cădem la pace!”
Pr. A.: Adică, să-mpărţim pomana, ştii? Să-mpărţim colacii. Nu-i
aşa, poziţia demnă. Şi acuma, i-aş întreba chiar pe ei, să spună ei,
teologi şi papi şi ce sunt: „unde e adevărul?” Dar hai să ne-mpăcăm,
nu? La un pahar de bere… sunt foarte siguri că, mai dă un rând, nu?
D. V.: Dar ne acuză că suntem tradiţionalişti, că suntem fanatici.
Pr. A.: Este o poziţie revoltătoare, chiar. Aşa. A început să miroase
greu şi ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei,
vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar
aşa… Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu
santinele, cu puşti, şi mă ducea la el – la Aiud era. Eu eram lângă Aiud,
acolo. Şi m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Şi i-am spus:
„Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală primară. Şi nu
mărturisesc ochii mei şi ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există!
Inima, sentimentele, comparaţie între valori, între culori, între… Dar
dumneavoastră, ce motiv aveţi de spuneţi că nu există?” Dar pentru
asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai… Zice: „Păi
ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele Crucii…” „Ce, în numele
crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele
crucii?” Şi el a fost biruit şi am spus: „Şi de ce nu credeţi?” Şi mi-a spus
aşa – şi-a dat seama că era înfrânt: „Şi acuma, care e ultimul cuvânt?”
„Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercaţi să
muriţi pentru ce spuneţi?” „Luaţi-l de aici!” – asta a fost ieşirea
tiranului: „Luaţi-l de aici!” Eu am fost bucuros că nu m-a împuşcat pe
loc, ştii? Că asta era situaţia la Aiud. Asta era una din marile probleme
care frământa: nu erai sigur că trăieşti până mâine. Mărturiseam prin
morse, prin perete, şi le spuneam: „Dacă muriţi până mâine, e valabilă
dezlegarea mea.” Le dădeam dezlegarea prin perete, aşa. „Dar dacă
nu muriţi şi daţi de un preot, mărturisiţi-vă păcatele, că …” – nu era cu
mâna pe cap, nu era… Înţelegeţi? Stare de spirit… Vreau să spun, în ce
stare de spirit trăiam. Asta era. Aşa că moartea era foarte binevenită.
Şi acum, la fel. Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii
mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar cel puţin lucrurile se văd,
pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceţi? Vorbim de conştiinţa noastră,
nu vorbim numaidecât de adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de
vorbă cu conştiinţa proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât
Sfinţii Părinţi? Ce caută filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade
– în primul şi al doilea – (învăţătura despre n.n.) Sfânta Treime: Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere
adevărul? Chiar la moarte a zis: „Mă duc la Treimea mea.”
D. V.: Pe cei care apără învăţătura ortodoxă, ceilalţi îi acuză că sunt
fundamentalişti: „Eşti extremist, eşti mândru!” Îi pun într-o situaţie
delicată.
` Pr. A.: Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie a la
Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem
mândri că apărăm adevărul. Poţi să-mi spui orişicum ai vrea! Dar nu
noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveţi, dom’ne, ce v-a apucat? De
la 1054, până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială
de la 1700: ne-au păcălit, să ţinem administrativ de ei. Ei, uitaţi-vă
acuma: sunt mai catolici decât… mă rog, catolicii! Greco-catolici…
D. V.: Sunt mai agresivi în manifestări.
Pr. A.: O maică m-a întrebat care drac e mai (rău – n.n)… Toţi dracii
sunt ai dracului, aia e!
D. V.: Ce să facem cu lipsa de dorinţă de a cunoaşte învăţătura
Sfinţilor Părinţi? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice.
Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască…
Pr. A.: Asta să îi spuneţi patriarhului, nu mie.
I. L.: Adică, şi-n facultăţile de teologie, la ce se învaţă acolo…Ştiţi?
Asta e problema.
Pr. A.: Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoţie: sunt şi călugăr,
sunt şi creştin. Sunt şi puşcăriaş. Sunt şi pustnic. Am dreptul să apăr
adevărul. Dar chiar dacă aş fi oaie, cu glas aş apăra adevărul. Zic oaie,
pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul şi s-a
culcat. Şi n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am
văzut altă oaie că a făcut aşa. Zic: „Mămică, de ce a făcut aşa?” „Se
închină, mamă, se închină!” A, zic eu, dacă oaia aia mă învaţă pe mine,
aia e făcută de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi oricine e creaţia lui
Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e…
D. V.: Aţi spus că sunt călugăr, puşcăriaş,… Dar ce ne facem, că
mor bătrânii, care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit
pe Hristos fără frică…
Pr. A.: Pomeniţi-i la morţi! Ce să facem? Păi, e lucrarea lui
Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de
ani – să susţinem adevărul! Puteţi să mâncaţi orice, să beţi orice, dar
să fiţi în adevăr.
D. V.: Părinte, dar există o ruptură a acestei continuităţi duhovnic
– ucenic, ucenic – ucenic şi tot aşa. S-a rupt, pur şi simplu, linia
mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic
pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generaţia de azi e în criză. Are
nevoie de modele şi …
Pr. A.: Întrebarea matale înseamnă că eşti ucenicul ăla. Recunoşti, zici:
„Ce ne facem?” Ceea ce înseamnă că simţi răul pe spinare.
I.L.: Cum?
Pr. A: Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îţi dai seama că e o
neregulă. Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta:
„întâi să te pui la punct tu”. Tu, care vezi lucrurile astea, stai aşa. Şi
propovăduieşte adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te
ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturiseşti adevărul şi nu crezi în el.
(Asta –n.n.) e mai grozav decât ateismul, să-L recunoşti pe Dumnezeu
şi să nu-L asculţi. Să-L recunoşti (aparent – n.n.) în sinea ta şi în
realitate să nu-L recunoşti.
D. V.: În fapte, nu. E foarte important ce ziceţi, pentru că, pe de o parte,
sunt unii care ţin de valorile morale, dar se îndepărtează de învăţătura
dogmatică, şi alţii, în extrema cealaltă, ţin de învăţătura dogmatică,
dar nu trăiesc cum trebuie ortodoxia.
Pr. A.: Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la
punct, şi dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e
biserica, la ăla care e pus la punct. Unde e adevărul, acolo e biserica.
Şi dacă un ins o susţine acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica
întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că eşti un
microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos.
D. V.: Care sunt primii paşi pentru a se pune cineva la punct? A
înţeles cum stau lucrurile, a înţeles care e adevărul. Cum să se pună la
punct?
Pr. A.: Îşi face o cruce ortodoxă în faţa lor. „Dom’ne, eu sunt
ortodox” – dar să faci cruce! Nu cu toată mâna (ca şi catolicii – n.n.). Şi
chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de
către Duhul Sfânt (Tatăl, Sfântul Duh – toată înălţimea, Tatăl, Sfântul
Duh – toată adâncimea; Fiul – toată lăţimea, Sfântul Duh – invocarea
Sfintei Treimi). De aceea şi fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună
că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn,
fuge şi de invocarea semnului.
D. V.: Numai că oamenii sunt dezinformaţi. Li se spune, de
exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele
Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: „Ecumenismul este
erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei…”
Interviul există, e şi pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniştii zic:
„Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist.”
Pr. A.: Păi, dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl şi Fiul nu e
Fiul, Sfântul Duh nu e Sfântul Duh, – eşti liber! Însă, răspund: nu putea
un Stăniloae să fie ecumenist. Eu am stat de vorbă cu el, şi chiar ne
întâlneam, şi cu el, şi cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit
împreună în pustii.
D. V.: Şi de Părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar
un articol pe tema asta - Părintele Cleopa, model de ecumenism.
Pr. A.: Dragă, dacă se hotărăşte aşa, şi Sfântul Nicolae este
ecumenist.
I.L.: Părintele Stăniloae a spus că „ecumenismul e produsul
masoneriei. Şi a avut dreptate Părintele Iustin Popovici, când a spus că
e pan-erezia vremurilor noastre”. Şi unii au spus că i s-a luat un
interviu forţat (interviul Părintelui Stăniloae este înregistrat). Că,
domne’, i-au luat un interviu forţat şi l-au obligat să zică treaba
aceasta. Şi nu este ceea ce credea Părintele Stăniloae. Asta este
problema.
Pr. A.: Nu putea (fi ecumenist – n.n.)! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot
spune nişte lucruri şi slăbiciuni ale părintelui Stăniloae… Dar nu
denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârşit;
pe mine m-a condamnat la 40 de ani; Părintele Stăniloae – şase ani,
cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăştia toţi, câte cinci-şase ani. Mie
atunci mi-a dat 40 de ani. M-a mişcat într-o formă veselă, când am
auzit, dar m-a costat, acolo te trata ca pe un puşcăriaş, ca pe o fiară
mare. 40 de ani! Şi chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca şi
mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan, care comanda operaţia asta:
„Ce ai făcut, mă?” Eu, de colo, zic: „N-am făcut nimic, mă!” zice: „Mă,
dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani! Nu-ţi dădea 40!” Şi s-a dat
de gol, ştiţi? Şi el singur vedea, el conducea, cum ar zice, mascarada
asta. Am spus, în cameră acolo era şi (părintele – n.n) Stăniloae, şi
Voiculescu, şi Mironescu, şi (părintele – n.n) Benedict (Ghiuş)…
D. V.: Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au necazuri: sunt
daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi – le e frică că
pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să
biruie această teamă?
Pr. A.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu
numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, şi este
vorba de o intervenţie oarecare, de un examen oarecare, atunci apără-
te pentru locul ăla. Dar dacă nu se poate, în final, să te aştepţi… şi cu
nici un chip… pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie,
îngrozitor, vorba lui Coşbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşni-
cia ei.” Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veşnicii albe, şi ai
renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu
asta, adică cu viaţa de pe pământ. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: „şi
veţi trece de la moarte la viaţă”. Viaţa atunci începe. Vă daţi
dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci
când aperi adevărul – faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu,
sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte… Şi pentru ce (să
ne fie teamă - n.n.)? Dragii mei, teama de moarte este o mare
greşeală. Teama de moartea fizică, murim în câteva clipe. A murit
cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai
terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o
cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?
D. V.: Totuşi, oamenii nu-şi dau seama că preţul compromisului e
riscul de a-ţi asuma iadul. Adică, nu-şi dau seama că pot ajunge în iad.
Pr. A.: Păi, nu prelungim discuţia. Sigur că da, ce mai! Întrebarea
se pune: „care este adevărul?” Să ştie (oamenii – n.n.) adevărul tot:
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cine n-a apărat adevărul? Să-i cunoască
(oamenii – n.n.) pe Părinţii lor. Lumea nu cunoaşte frumuseţea
Ortodoxiei, de aia tot discută atât de mult, şi o compară. Nu cunoaşte
frumuseţea şi adâncurile ei. Nu au o credinţă trăitoare. E o credinţă
mâzgălită. (Ei – n.n.) aşteaptă Paştele cu fripturi şi cozonaci. Nu îl
aşteaptă cu frumuseţea Învierii.
D.V.: Ce să facă un călugăr care e ameninţat că va fi dat afară din
mănăstire dacă apără Ortodoxia?
Pr. A.: Ei, ferice de el! Dar el e ca un ortodox acolo, nu s-a dus ca un catolic. Şi
ăia care-l dau afară, îi aşteaptă şi pe ei o răspundere, nu-i chiar glumă.
Un singur cuvânt… Cum zice Sfântul Grigorie de Nazianz: „De orice
cuvânt în plus vom da răspuns.” Cu atât mai mult şi de orice cuvânt
ruşinos. Şi, zic eu, şi cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Păi, a
nu apăra adevărul e groaznic! E o suferinţă teribilă! N-aţi văzut cei
patruzeci de mucenici? Unul care a ieşit (din ceata lor – n.n.), s-a topit.
Iar altul, care a văzut cununile – dar se pune întrebarea dacă a văzut
cununile! – s-a dus el în iezerul ăla. Câţi nu văd cununile! Cine
îndrăzneşte să spună, la judecata cea din urmă, că n-a ştiut? N-ai ştiut?
Ce n-ai ştiut? N-ai ştiut de ce bat clopotele? N-ai ştiut care e adevărul?
De ce n-ai întrebat? Ce voiai să mai fi spus Hristos? N-a spus tot? Eu
sunt Cel Ce sunt. Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Şi Nu ştii că Tatăl e întru Mine
şi Eu întru Tatăl? Ce mai venim cu argumente, cu Evanghelia lui Iuda,
cu nu ştiu ce… nu vedeţi ce luptă se dă în respectivul moment istoric,
pentru uciderea (adevărului –n.n.)… Pentru că diavolul, în lupta lui
finală, dorinţa lui aprigă este să nu recunoaştem că suntem făcuţi după
asemănare cu Dumnezeu. Nu-i convine dracului că noi suntem
asemănarea lui Dumnezeu. Şi suntem: chip şi asemănare. Fiinţa
umană este dincolo de închipuiri. Zice Sfântul Grigorie de Nyssa,
fratele Sfântului Vasile (cel Mare – n.n.) că Dumnezeu are încă multe
taine ascunse despre fiinţa umană, necunoscute nici de îngeri, de
nimeni. Pentru că (omul – n.n.) e făcut chip şi asemănare. Nu l-a făcut
dintr-un cuvânt, cum a făcut scaune, domnii, începătorii, arhangheli,
îngeri, nu! L-a cioplit, l-a făcut după chip şi asemănare. De ce nu dăm
mai multă atenţie acestui cuvânt scripturistic? Creaţia lui Dumnezeu…
chip şi asemănare. Şi atunci nu-i convine satanei să fim noi chip şi
asemănare, să avem asemănare cu Dumnezeu, pentru că el şi-a
pierdut toate aceste drepturi. El n-a fost creat după chip şi asemănare.
A fost creat ca o creaţie ascultătoare, şi gata!
D. V.: Bun, călugărul să mărturisească!
Pr. A.: Orice creştin (să mărturisească – n.n.)…
D. V.: Dar dacă există preoţi care sunt ameninţaţi că dacă apără
credinţa ortodoxă în faţa ereziilor contemporane, vor caterisiţi. Ce să
facă preotul care e ameninţat cu caterisirea? „Dacă nu taci şi dacă mai
vorbeşti despre catolici sau despre ecumenism, vei fi caterisit!” Ce să
facă?
Pr. A.: Nu vă supăraţi: cine, ce să facă?
D. V.: Preotul care e ameninţat cu caterisirea: „Dacă nu taci, vei fi
caterisit”. Ce atitudine să aibă?
Pr. A.: V-am spus: să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Că
viaţa înseamnă moarte continuă, apărând adevărul. Nu apărăm un
cozonac frumos de Paşte. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica şi
veşnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apărăm
adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai spus, ori anatemizat, ori… ce, ne
jucăm? Să fim gata de jertfă! Care ostaş se duce pe front şi nu se
gândeşte: „Măi, poate mă loveşte vreun glonţ!” Uite, eu am fost
înţepat cu baioneta la un centimetru de burtă. Dar a scăpat ăla puşca
din mână, eu am scos baioneta care era înfiptă în mine, cu puşcă cu
tot, şi ăla a căzut în şanţ. Puteam să-l omor. I-am spus: „Prostule, ce
făceai?” Îl condamna că l-am dezarmat. Vă întreb: cine a biruit, ăla că
a băgat baioneta în mine, sau eu, că am suportat? Mi-a fost un frate
împuşcat. Şi am ajuns pe urmă eu în situaţia de puteam să-l omor pe
acela (pe ucigaş – n.n.) în piaţă, în faţa tuturor, că fratele nu era orice
persoană, era însemnat, dar am zis aşa: dacă-l omor, sunt dator la
fratele meu şi la Dumnezeu. Dacă nu-l omor, ei sunt datori la mine. Mai
bine să fie ei datori la mine. Şi nu l-am omorât. I-am trimis vorbă să
stea liniştit, că nu i se face nimic - îi pun şi pază, dacă vrea. A murit el
la doi ani, de tortură… Dar vă întreb: cine a biruit, ei sau fratele meu,
care e mort? Şi după aia şi noi, ca să urmăm ce lege se cuvine.
D. V.: Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului
Prodromu, zicea aşa, că în vremurile de astăzi, e nevoie ca mirenii să
aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi ameninţaţi cu
afurisirea; preoţii să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă
vor fi caterisiţi. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un preot,
până la urmă, un episcop o să aibă şi el curajul de a spune adevărul
despre ecumenism.
Pr. A.: Ei, nu mergem pe şirul… să facem un lanţ prea mare, cu zale
multe, ştiţi? Domne’, aperi adevărul. Nnu ştiu ce va fi, dar adevărul
trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile
ştiu, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă.
Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi. Păstrează-
ţi mai departe poziţia, că nu mai contează viaţa. Nu vezi cum se pune
problema? „Domne’, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că
tu ai ieşit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează
viaţa? Pe vremea sfântului Constantin cel Mare erau atâţia mucenici.
La anul 300 erau atâţia mucenici. Şi întreb: cine a biruit? A biruit Arie,
care a bârfit adevărul? Cine a biruit? Turcii sau Ştefan cel Mare, cine a
biruit?
D. V.: Da, dar ca să aperi adevărul, trebuie să-l cunoşti. Însă, în ziua
de azi în care se merge chiar şi spre o cenzurare a cărţilor bisericeşti.
Pr. A.: Dragă, îl cunoaşte! Cine nu e ortodox? Pot să spun: eu sunt
catolic? Uite, eram la Paşcani… şi am auzit niţică gălăgie în spatele
gării. Şi m-am dus acolo. Era un grup foarte mare de oameni, cu un
predicator oarecare. Eu, cu chipul meu, când m-am apropiat, nu i-a
convenit ăluia. Dar eu i-am spus: „Cine sunteţi, domnule? Ce e aici?” Şi
am făcut cruce, ştiţi? „Lume bună, zic, puneţi-l să-şi facă cruce -mi-am
dat seama ce e! (sectant, adică – n.n.) - să-şi facă cruce dacă predică”.
Că nu ştie multe românul, dar ştie să facă cruce. Ăsta a fost şi motivul
la catolici, când au intrat la 1700: n-au putut să-şi facă crucea altfel. Şi
atunci au zis: „faceţi crucea cum fac grecii, şi ţineţi administrativ de
noi”. Iar ăla, când a auzit, a fugit, şi-a dat seama. Dar eu i-am spus:
„Dumneata ia, caută în Testament, în locul cutare, unde spune de
cruce, că e nebunie pentru alţii, iar pentru noi este salvare”. Dar el
zice: „Caută în Evanghelia matale!” – că el ştia că noi (ortodocşii – n.n.)
nu le avem (la noi – n.n.). Eu aveam Noul Testament printr-o
întâmplare. Când a văzut că scot Noul Testament, a fugit, şi-a dat
seama că sunt „de meserie”! Adică, un fel de „uite, nu e”! Aşa.
D. V.: Dar din Molitvelnic s-a scos slujba de primire a catolicilor în Biserica
Ortodoxă. Ce să facem cu această lipsă reală?
Pr. A.: Dom’ne, să te pui la punct tu, întâi. Asta să faci. Şi mai
departe, spui care-i adevărul. Cum mă întrebi mata pe mine, întrebi
mata şi pe alţii, sau te întreabă pe mata alţii, şi tot aşa. Apără
adevărul! Ce poţi să faci acum? „Lume bună, eu sunt ortodox, şi asta e
foarte mare lucru”…
Soluţia este moarte continuă, moarte continuă. Când Mântuitorul s-a
apropiat de Nazaret, a zis că „Mergem pe ţărmul celălalt”, şi S-a culcat
în corabie, ştiţi. În timpul ăsta, valuri acopereau corabia, şi ceilalţi:
„Doamne, Doamne, scoală, că pierim!” „Vă şi vedeaţi în fundul mării,
cu Mine cu tot! N-am spus Eu că e bine s-o luăm pe aici, n-am spus?”…
Dar vreţi fără valuri, vreţi fără apă? Vreţi fără niţel rece pe spinarea ta
caldă? Nu se poate fără jertfă. Toată frumuseţea Învierii. Grozavă! Că
nu-i vorba că… dar toată creaţia a trăit momentul Învierii. N-ar fi fost
aşa de frumoasă Învierea, dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Să ştii să
mori şi să înviezi în fiecare zi… Amin!
I. L.: O întrebare, Sfinţia voastră, în legătură cu cartea Singur
Ortodoxia. Au spus unii că v-au fost luate interviurile forţat.. Un mic
cuvânt despre acest lucru.
Pr. A.: Dragă, în momentul în care am semnat, înseamnă că am
ştiut ce am spus. Că au spus că n-ar început şi sfârşit - dar are
conţinut. Ia uite! Să judecăm de formă lucrurile, nu fondul lucrurilor?…
Şi cine zice lucrul ăsta? Cine e împotrivă şi cine vrea să-şi piardă
scaunul. Ştii? Nu e… Aşa e pe toate părţile. Şi lasă-te în voia lui
Dumnezeu. Pentru că, vă repet: bucuria că aperi adevărul n-o
cunoaşteţi, cât de grozav e de odihnitoare şi cât e de… Şi ai un nume,
o identitate, nu mergi pe inerţie. Cum am fost ieri, mergem şi astăzi.
Aoleu, să nu mă loveşti… Ştiţi cum e? Se poate întâmpla să nu păţeşti
lucru mare. Dar pe un iepure îl gonea ogarul, îl urmărea vânătorul, şi s-
a băgat în mărăcini şi stătea liniştit acolo, ferit. Dar o furnică nu-l lăsa
deloc. El nu putea să se mişte, dar ea îl tot pişca: „pişcă-mă,
nemernico, că numai tu lipseai acum…” În felul acesta, ştii, câte o
furnică din asta te deranjează. Asiguraţi-vă viaţa voi întâi! Lasă furnica,
te zgândăreşte acolo, dar nu mori! Iar dacă mori, e fericirea ta, ai
trecut de la moarte la viaţă ca un mărturisitor, nu ca un puturos sau ca
un laş. Pentru că, vă spun: aţi văzut ce a păţit ăla care a renunţat la cei
40 de mucenici? S-a topit! „Căldură ai vrut, căldură îţi dau!” Nu ne
jucăm cu asta. Pentru adevăr, în esenţă, trebuie să ştii să mori. Nu
contează deloc că .Mai ştii momentul istoric când Dumnezeu îţi dă ţie,
într-o formă vizibilă, câştig de cauză? Dar e foarte mult la Împărăţia
Cerurilor (să duci lupta – până la biruinţă – n.n.), te lasă pe tine, dar te
ajută nevăzut. Puterile astea ascunse de noi nu se cunosc de oameni,
nici de noi înşine, dar vă repet, iar vă repet: bucuria aceasta e atât de
însemnată, de odihnitoare, de cerească, de veşnică… Dragii mei, e
puţin lucru? Mori pentru adevăr. Nu e un adevăr susţinut de doi, îl
susţine Biserica întreagă, Ortodoxia, chiar numele ei. De ce s-a dat
aşa? Ortodoxia? Dreapta credinţă! Dar îi roade ceva (pe heterodocşi –
n.n.)… gânduri de cucerire. Dacă a venit papa la noi, în România, n-a
venit să vadă că bisericile sunt pline, şi că e credinţă şi e credinţă, şi că
e un popor trăitor. A făcut demonstrativ o Liturghie, să vadă. Lasă, că
au greşit pe toate feţele lucrurilor… pentru că e obişnuit, românul
nostru e un fel de sancta simplicitas, ştiţi? Sunt oameni simpli, dar ia
uite cum se-nchină. Ia uite, aia n-o face” „Ia uite, aia n-o face!” „La
cununie; vă declar soţ şi soţie.” Şi-atâta tot!
D. V.: Legat de rugăciune… Sunt unii care zic: „hai să practicăm
rugăciunea lui Iisus, şi aşa, prin rugăciunea lui Iisus ne vom înfrăţi:
ortodocşii cu catolicii cu protestanţii, că ne uneşte mistica, ne uneşte
trăirea lui Dumnezeu”. Poate să-i unească rugăciunea lui Iisus pe
ortodocşi şi pe catolici?
Pr. A.: „Nu te supăra…”, nu poţi să stai, să te rogi, ei se roagă în
limba lor… Ei se roagă demonstrativ… Ne rugăm să ne ajute
Dumnezeu să răscolim cerul? Să-L punem în situaţia, cum se zice:
„Doamne, scoală-te şi nu mă lăsa! Nu dormi, Doamne!”
D. V.: Ca-n Psaltire!
Pr. A.: Cât trăiţi, nu se potriveşte. Dar mai e un lucru, domne’! De
ce nu ne deşteptăm şi noi? Ei demonstrativ vor să facem lucrul ăsta.
Au un scop. Avem o mărturie: la 1700. Uite, dom’ne, de ce a făcut-o.
Pentru că sunt o singură biserică, zic ei. A greşit enorm papa ăsta, şi a
dat în cap tocmai ecumenismului. „A, sunteţi o singură biserică? Dar
noi ce suntem? De ce mă numeşti soră? Şi până acuma, ce suntem? Şi
la 1054, când ai trecut prin toate sinoadele ecumenice, până la 787.
Chiar la Sinodul VI, în problema monotelită, a fost ca mucenic papa
Martin. Deci am trăit aceste lucruri până la 1054. Cine v-a format?
Sinoadele ecumenice, nu putem trece peste ele cu nici un chip. Când s-
a hotărât la Sinodul II ecumenic, Simbolul credinţei… şi munca şi
strădania Sfântului Grigorie (de Nazianz – n.n.) … şi s-a discutat şi la
Sinodul III, cu „Theotokos”, şi la Sinodul IV, s-a discutat că Sfântul Duh
purcede de la Tatăl… Şi nu e în nici un chip altceva decât o singură
putere în trei feţe. O singură putere, nu Tatăl cel mai tare, Fiul mai tare
şi Duhul mai mic. Nu există! Când ai zis Sfântul Duh, ai cuprins toată
Sfânta Treime. Că dacă ţi-a scos (cineva – n.n.) un ochi, suferă şi
celălalt, suferă tot. Aşa că nu permitem, chiar la sfârşitul veacurilor, la
malul lucrurilor, cum am zice, să ne pierdem Ortodoxia, să ne pierdem
credinţa. Ruşine mare-mare laşitatea asta, să o faci (pierderea
credinţei – n.n.) de frică! Dragii mei, ce „frumoasă e moartea cuvioşilor
Lui!” De la Psalmi… Ei, dacă puteţi să nu muriţi, nu ziceţi nimic. Dar
(tăcând – n.n.), moartea neadevărului (intră – n.n.) în tine… Ai apărat
adevărul… N-ai apărat dragă vreun porc mistreţ, n-ai apărat vreo
căprioară că era în bătaia vânătorilor. Ai apărat cerurile cerurilor. Pe
Stăpânul cerurilor cerurilor. Nu ştiaţi tot ce am vorbiţi? Ştiam… dar eu
mi-am dat drumul (la cuvânt – n.n.) că ştiam că sunteţi ortodocşi. Nu
se poate fără jertfă, să ştiţi. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu. Nu
se poate fără cruce, dragii mei. Dar e corect vorbit: moartea înseamnă
viaţă. Moartea continuă înseamnă viaţă. Cruce. Şi mai înseamnă cruce
să duci ce nu-ţi convine. Dar te stăpâneşte credinţa, învăţătura
credinţei. Credeţi dumneavoastră că te întreabă moartea câte diplome
ai? Te întreabă cui ai slujit, sfinte sau prostule. Eu, peste câţiva ani
împlinesc o sută. Ce-ar fi să mă vând ca un prost, acuma, de frica unei
săbii? Nu, domne’! Nu! Doamne, primeşte-mă şi pe mine în împărăţia
Ta! Doamne, am murit pentru Tine, dacă suntem credincioşi… Vă daţi
seama? Ce zice Hristos? Că am apărat adevărul! O fărâmă de adevăr,
măcar! Că dracul asta şi vrea. Zice: „dă-mi un deget”. Hoţ! Că dacă
stăpâneşte un deget, stăpâneşte tot! Ce caută în casa ta putoarea
asta? Dacă bagi acolo o fărâmă de hoit, îţi impute toată casa. Şi asta
vrea dracul. Şi pe urmă se serveşte de fire. Că dacă firea ta nu … Păi,
nu ne-a făcut Dumnezeu, ne-a făcut liberi? Ne-a dat înger păzitor. Nu i-
am spus noi înger păzitor. Dumnezeu i-a spus înger păzitor. Păzitor: nu
doarme în post. E păzitor! Şi spune cum să nu mori, dacă Nu-i chiar
glumă, dragii mei! Vă rog să ţineţi adevărul. Dacă am reuşit să vă
întind aripile, sunt bucuros. Iar bucuria e mai mare, când ştii că e şi
altul bucuros ca tine.

ACTELE PROCESULUI SFÂNTULUI MAXIM


MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI
Audierea de la palat (655)

Relatare a acţiunii juridice ce a avut loc între domnul avvă Maxim şi cei
dimpreună cu el şi arhonţii (din Senat) în Consiliul Secret:

1. În ziua în care domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el au fost


aduşi pe mare în acest oraş imperial (Constantinopol), pe la apusul
soarelui, venind doi „mandatores” (trimişi) împreună cu zece
„execubitores” (soldaţi din garda imperială) i-au ridicat din navă
dezbrăcaţi şi desculţi şi, despărţindu-i unii de alţii, i-au ţinut în arest în
diferite „excubita” (unităţi de gardă). Şi după câteva zile i-au adus la
palat şi-l introduc pe bătrânul în locul unde era adunat Senatul şi o
mare mulţime, îl pun să stea în picioare în mijlocul arhonţilor aşezaţi
jos, iar sakellarul (trezorier al casei imperiale, sakellarul era în Bizanţ
echivalentul unui ministru al finanţelor, al administraţiei publice şi al
controlului funcţionării instituţiilor imperiale. În procesele de înaltă
trădare intentate papei Martin, lui Maxim şi însoţitorilor săi, el joacă şi
rolul de prim-procuror imperial. Potrivit „Memorialului lui Teodor
Spudeul” care, pentru a-i sublinia cruzimea, îi dă porecla de
„Bukoleon” – Taurleu – el se numea probabil Leon) îi spune cu multă
mânie şi furie:
- Creştin eşti tu?
Iar el a zis:
- Cu harul lui Hristos Dumnezeul a toate sunt creştin.
Iar acela a zis:
- Nu-i adevărat.
Răspuns-a robul lui Dumnezeu:
- Tu zici că nu sunt. Dar Dumnezeu ştie că sunt şi rămân creştin.
Atunci acela i-a zis:
- Dacă eşti creştin, cum îl urăşti pe împăratul (Constans II, 641-
668)?
Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus:
- De unde se vede aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca şi
iubirea (agape) de altfel, e o dispoziţie ascunsă a sufletului.
Iar acela a zis:
- Din câte le-ai făcut te-ai arătat limpede tuturor că urăşti pe
împăratul şi statul lui, fiindcă tu singur ai predat sarakinilor (arabilor)
Egiptul, Alexandria, Pentapole, Tripolis şi Africa.
El însă a spus:
- Şi care e dovada acestor lucruri?
Atunci l-au adus pe Ioan, fost sakellar al lui Petru, fostul strateg al Numidiei
Africii, care a zis:
- Acum 22 de ani (în 633), bunicul (Heraclie) împăratului de acum, a
poruncit răposatului Petru să ia armată şi să plece în Egipt împotriva
sarakinilor. Şi el ţi-a scris, grăind cu tine ca şi cu un rob al lui
Dumnezeu şi încrezându-se în tine ca într-un bărbat sfânt, (întrebându-
te) dacă-l sfătuieşti să plece. Iar tu i-ai scris răspunzându-i şi zicându-i
să nu facă nimic asemănător, pentru că lui Dumnezeu nu-i place să se
dea ajutor statului romanilor pe vremea împărăţiei lui Heraclie şi a
neamului său.
Atunci robul lui Dumnezeu i-a zis:
- Dacă spui adevărul, negreşit că ai şi scrisoarea lui Petru către
mine şi a mea către el.[1] Să fie aduse aici şi mă voi supune
pedepselor prevăzute în lege.
Acela a zis:
- Eu n-am nici o scrisoare, nici nu ştiu dacă ţi-a scris cumva. Dar toţi cei
din tabără vorbeau în acel timp aceste lucruri.
Atunci robul lui Dumnezeu a zis:
- Dacă întreaga tabără grăia aceste lucruri, cum de numai tu
singur mă calomniezi pe mine? M-ai văzut tu vreodată pe mine sau eu
pe tine?
Iar acela a zis:
- Niciodată.
Atunci, întorcându-se către Senat, robul lui Dumnezeu a spus:
- Judecaţi dacă este drept a aduce astfel de acuzatori sau martori,
„căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care
măsuraţi vi se va măsura” (Mt. VII, 20), zice Dumnezeul a toate.
2. După aceasta l-au adus pe Serghie Magudan, care a zis:
- Acum 9 ani (în 646) răposatul avvă Toma venind de la Roma mi-a
spus: papa Teodor (642 – 649) m-a trimis la patriciul Grigorie rebelul[2]
să-i spun să nu se teamă de nimeni, fiindcă robul lui Dumnezeu avva
Maxim a văzut un vis cum că în ceruri, la răsărit şi la apus, erau
popoare de îngeri şi cei de la răsărit strigau: „Constantine Auguste, tu
vincas (Auguste Constantine, tu să învingi!)” iar cele de la apus
strigau: „Grigorie Auguste, tu vincas (Auguste Grigorie, tu să învingi!)”
şi glasul celor de la apus întrecea în tărie glasul celor de la răsărit.
Atunci sakellarul a strigat:
- Dumnezeu te-a trimis să fi ars în oraşul acesta (Constantinopol).
A zis atunci robul lui Dumnezeu:
- Mulţumesc lui Dumnezeu Care printr-o pedeapsă fără voie mă
curăţeşte de relele făcute cu voia. Însă „vai lumii din pricina smintelilor
ei! Căci este necesar să vină smintelile, dar vai celui prin care vine
sminteala!” (Mt. XVIII, 7). Într-adevăr nu trebuia să fie grăite unele ca
acestea în prezenţa unor creştini, nici să rămână nepedepsiţi cei care
au plăsmuit unele ca acestea spre a plăcea unor oameni care azi sunt,
iar mâine nu mai sunt. Acesta trebuia să spună aceste lucruri încă pe
când trăia Grigorie şi atunci trebuia să-şi facă cunoscut împăratului
devotamentul lui faţă de el. Drept ar fi însă, şi v-ar ajuta şi pe voi, ca
defăimătorul meu dinaintea acestuia să fie silit să meargă şi să-l aducă
aici pe patriciul Petru, acesta să aducă pe avva Toma, iar acela pe
răposatul papă Teodor; şi atunci în prezenţa tuturor aş zice patriciului
Petru: „Spune, domnule patriciu, mi-ai scris mie sau eu ţie cândva
despre cele de care a vorbit aici sakellarul tău?” Iar dacă ar răspunde
afirmativ, mă voi supune pedepse
. Asemenea şi răposatului papă i-aş zice: „Spune, stăpâne, ţi-am povestit
eu vreodată vreun vis?” Şi chiar dacă acela m-ar acuza de aceasta,
vina ar fi a aceluia şi nu a mea, care l-aş fi văzut; fiindcă visul este un
lucru involuntar, iar legea pedepseşte numai actele voluntare, în cazul
în care acestea sunt contrare ei.
I-a zis atunci Troilos:
- Îţi baţi joc, avvo? Nu ştii unde te afli?
- Nu-mi bat joc, a zis el, ci deplâng faptul că am fost ţinut în viaţă până
acum ca să fac experienţa unor asemenea plăsmuiri.
A zis atunci patriciul Epifanie:
- Ştie Dumnezeu, bine face că-şi bate joc de acestea, dacă nu
sunt adevărate. După care, sakellarul i-a spus iarăşi cu mânie:
- Simplu spus: toţi mint, numai tu singur spui adevărul?
Răspunzând şi amestecând cu lacrimi cuvântul său, robul lui
Dumnezeu a zis:
- Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, aveţi putere de viaţă şi de moarte.
Însă dacă aceştia grăiesc adevărul, atunci şi satana este prin fire
Dumnezeu. Dar dacă nu este, cum nici nu este de altfel, nici aceştia nu
spun adevărul. Să nu mă învrednicesc a vedea împreună cu creştinii
arătarea Dumnezeului Celui mai presus de fiinţă, a Făcătorului,
Ziditorului şi Creatorului, a Proniatorului, Judecătorului şi Mântuitorului
a toate, dacă i-aş fi povestit vreodată un asemenea vis sau aş fi auzit
pe un altul povestindu-l, fără numai în ceasul acesta pe domnul
Serghie, devotatul împărăţiei.
3. Apoi au produs pe un al treilea calomniator: pe Teodor, fiul lui Ioan, fost
„candidatos”, numit şi Chila, ginerele de acum al domnului Platon patriciul
(fost exarh al Ravennei, între anii 645-649, consultant pentru Italia al
împăratului Constans II, Platon apare şi în procesul papei Martin), care
a zis:
- Având noi la Roma o discuţie despre împărat, a lungit cuvântul
făcând glume şi ironii.
Robul lui Dumnezeu însă i-a zis:
- N-am discutat cu tine decât numai o singură dată, împreună cu
preacuviosul prezbiter, domnul Teoharist, fratele exarhului, şi aceasta
din cauza primikirului (primul notar şi şeful cancelariei) care m-a
îndemnat la aceasta printr-o scrisoare. Iar dacă voi fi găsit mincinos,
îmi asum toate consecinţele.
4. După aceasta, aduc pe un al patrulea (calomniator), pe
Grigorie, fiul lui Fotin, care a zis:
- M-am dus odată în chilia avvei Maxim la Roma şi, zicând eu că
împăratul e şi preot, a zis avva Anastasie, ucenicul lui, că „nu merită să
fie socotit preot”.
Şi îndată robul lui Dumnezeu îi zice:
- Teme-te de Dumnezeu, domnule Grigorie, căci în discuţia aceasta
confratele meu Anastasie n-a spus absolut nimic despre aceste lucruri.
Şi, aruncându-se la pământ, a grăit Senatului astfel:
- Îngăduiţi robului vostru şi vă voi spune toate aşa cum s-au grăit
şi să mă contrazică dacă voi minţi. Venind la Roma, domnul meu
Grigorie a socotit că merită să vină în chilia robului vostru. Văzându-l,
m-am aruncat, cum îmi este obiceiul, la pământ şi m-am închinat lui, l-
am sărutat şi, după ce s-a aşezat, i-am zis: „Care e cauza afectuoasei
veniri a stăpânului meu?” Iar el a zis: „Bunul şi de Dumnezeu întăritul
nostru stăpân (împăratul), preocupându-se de pacea sfintelor lui
Dumnezeu Biserici, a făcut o poruncă către de Dumnezeu cinstitul
papă, împreună cu o danie către biserica Sfântului Petru, îndemnându-l
să se unească cu întâi-stătătorul bisericii Constantinopolelui, mesaj şi
danie pe care bine-credincioasa sa maiestate imperială a socotit
vrednic să le trimită prin intermediul smereniei mele”.
Şi eu am zis: „Slavă lui Dumnezeu care te-a făcut vrednic de o
asemenea slujire. Dar în ce mod a poruncit de Dumnezeu încoronata
sa seninătate să se facă venirea?”
Iar tu ai zis: „Precum ştii, pe baza Typos-ului”[3].
Atunci am spus: „Este cu neputinţă, pe cât socot, să se facă acest lucru,
pentru că romanii nu vor suferi ca glăsuirile purtătoare de lumină ale
Părinţilor să fie suprimate dimpreună cu rostirile necurate ale ereticilor,
nici ca lumina să dispară împreună cu întunericul.[4] Pentru că obiectul
închinării noastre nu va mai fi nimic dacă se va face vreo suprimare a
cuvintelor învăţate de Dumnezeu“.
Atunci ai zis: „Typos-ul nu face o suprimare a rostirilor sfinte, ci doar o tăcere,
ca să ajungem la pace prin «iconomie»“.
Şi eu am spus: „Pentru dumnezeiasca Scriptură tăcerea este şi o
suprimare, fiindcă Dumnezeu Însuşi a zis prin David: «Nu sunt graiuri
nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. XVIII, 3). Deci, potrivit
Scripturii, dacă nu se grăiesc şi nu se aud, atunci cuvintele despre
Dumnezeu nici nu există în genere”.
Şi atunci ai zis: „Nu mă băga în hăţişuri de pădure. Mie îmi este
de ajuns Sfântul Simbol (al credinţei niceo-constantinopolitane)”.
„Şi cum poţi să te mulţumeşti cu Sfântul Simbol – am zis – dacă
primeşti Typos-ul?”.
„Dar ce lucru vătămător este – ai zis – în a primi Typos-ul şi a rosti
şi Simbolul?”.
Iar eu am zis: „Pentru că Typos-ul suprimă în chip vădit Simbolul”. Şi
tu ai zis: „Pentru Dumnezeu, dar cum?”.
„Rosteşte-mi Simbolul – am spus – şi vei cunoaşte cum este
suprimat el de către Typos.“
Şi ai început să zici: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl
Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi
nevăzute”. „Opreşte-te puţin – am zis – şi află cum anume este
tăgăduită credinţa de la Niceea. Căci dacă e lipsit de o voire şi o
lucrare naturală, în cazul în care El a făcut cerul şi pământul voind liber
aceasta şi nefiind constrâns de vreo necesitate exterioară, dacă David
în Duhul grăieşte adevărul atunci când spune: «Domnul în cer şi pe
pământ toate câte a voit a făcut, în mări şi în toate adâncurile» (Ps.
CXXXIV, 6), atunci Dumnezeu n-ar putea fi Făcător. Iar dacă, de dragul
«iconomiei», împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa
mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă «iconomie» este de
fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire. Fiindcă
mâine iudeii cei cu nume rău vor zice şi ei: «Să facem şi noi pace şi
unire între noi prin «iconomie», să suprimăm noi circumcizia şi voi
Botezul şi nu ne vom mai război unii cu alţii!».
Acest lucru l-au propus în scris oarecând marelui Constantin şi arienii zicând:
«Să suprimăm şi pe homoousios (de o fiinţă) şi pe heteroousios (de
altă fiinţă) şi să se unească Bisericile!»[5]
Dar de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi n-au primit aceasta, ci mai
degrabă au preferat să fie prigoniţi şi să moară decât să treacă sub
tăcere expresia care înfăţişează Dumnezeirea cea una şi mai presus de
fiinţă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.
Iar acestea s-au întâmplat deoarece Marele Constantin s-a aflat sub influenţa
celor ce propuneau astfel de lucruri, precum se istoriseşte de mulţi
care au scris cu iubire de osteneală cele petrecute pe atunci. Dar nici
un împărat nu a reuşit să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii noştri
Părinţi să se împace prin expresii intermediare (de compromis) cu
ereticii de pe vremea lor[6], ci ei s-au folosit de expresii clare, proprii şi
corespunzătoare dogmei aflate în cercetare, spunând deschis că
preoţilor (episcopilor) le revine cercetarea şi definirea dogmelor
mântuitoare ale Bisericii universale“.
Şi atunci tu ai zis: „Ce deci? Nu este orice împărat creştin şi
preot?”
Iar eu am zis: „Nu este, fiindcă nu stă în preajma jertfelnicului, iar
după sfinţirea Pâinii nu el o înalţă zicând: «Sfintele Sfinţilor!», nici nu
botează, nici nu săvârşeşte mirungerea, nici nu hirotoneşte ori face
episcopi, preoţi sau diaconi; nici nu sfinţeşte biserici, nici nu poartă
simbolurile preoţiei: omoforul şi Evanghelia, cum le poartă pe cele ale
împărăţiei: coroana şi purpura”. „Atunci cum spune Scriptura – ai zis –
că Melchisedec este şi Împărat şi Preot (Fc. XIV, 18; Evr. VII, 1)?”
Iar eu am zis: „Melchisedec a fost o prefigurare unică a Unului Dumnezeu a
toate Care, fiind prin fire Împărat, S-a făcut după fire Arhiereu pentru
mântuirea noastră. Iar dacă spui că şi altcineva este împărat şi preot
«după rânduiala lui Melchisedec (Ps. CIX, 4; Evr. VII, 17; V, 10)» atunci
îndrăzneşte de spune despre el şi celelalte şi zi că este «fără tată, fără
mamă, fără neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii
(Evr. VII, 3)». Observă deci răul care ia naştere de aici, pentru că atunci
unul ca acesta va fi găsit că este un alt «dumnezeu înomenit» şi
lucrând după rânduiala lui Melchisedec şi nu după rânduiala lui Aaron
mântuirea noastră. Dar ce să mai lungim atât vorba? La sfânta Anafora
(euharistică rostită) deasupra Sfintei Mese, împăratul este pomenit
după arhierei, diaconi şi tot cinul preoţesc, împreună cu laicii, fiindcă
zice diaconul: «Încă şi pe laicii cei adormiţi în credinţă: Constantin,
Constans şi ceilalţi» şi aşa şi pe împăraţii în viaţă îi pomeneşte după
toţi cei sfinţiţi cu harul preoţiei.[7]“
5. Zicând el acestea, Mina (monah şi cleric, Mina intervine în procesul
politic al Sfântului Maxim în calitate de consilier teologic al Senatului) a
strigat:
- Spunând tu aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică.
Atunci el i-a spus:
- Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor
Părinţi face «schismă» în Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii
cel ce se arată suprimând dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu
este cu putinţă însuşi faptul de a exista o Biserică?[8]
Întorcându-se, sakellarul a spus cu strigăt oamenilor exarhului:
- Spuneţi exarhului: mai trebuie oare să laşi în viaţă un astfel de
om acolo unde stăpâneşti?
Şi scoţându-l afară, îl introduc pe (Anastasie) ucenicul lui şi-i cer
să vorbească împotriva povăţuitorului său cum că i-ar fi făcut necazuri
lui Pyrrhus. Iar el le-a răspuns cu voce stinsă adevărul, cum că nimeni
nu l-a cinstit pe Pyrrhus aşa cum l-a cinstit el. I s-a poruncit atunci să
strige (cu voce tare). Şi întrucât n-a primit să se înstrăineze de vocea
cucernică ce se cuvine monahilor, a poruncit să fie bătut de cei de faţă.
Şi lovindu-l cu pumnii, l-au lăsat pe jumătate mort.
Şi pe când erau duşi ei în temniţă, îl ia în primire acum pe
bătrânul (Maxim) Mina, zicându-i în prezenţa arhonţilor:
- Dumnezeu te-a azvârlit şi adus aici ca să primeşti şi tu câte ai făcut
altora ducându-i în rătăcire (amăgindu-i) pe toţi spre dogmele lui
Origen.
Iar robul lui Dumnezeu i-a spus în prezenţa tuturor:
- Anatema asupra lui Origen şi a dogmelor lui şi a oricui gândeşte ca
el!
Atunci patriciul Epifanie a zis:
- S-a desfăcut şi destrămat, domnule avvă Mina, reproşul adus de
tine împotriva lui, căci chiar dacă era origenist, după ce l-a anatemizat,
s-a eliberat pe sine de un asemenea reproş. Eu, cel puţin, nu mai
accept să se spună aşa ceva despre el.
Şi fiecare dintre ei a fost dus în locul unde era ţinut sub pază.
6. În aceeaşi zi, pe la aprinsul sfeşnicelor, Troilos patriciul şi Serghie
Eukratas, cel peste masa împărătească, au venit la robul lui Dumnezeu
bătrânul Maxim şi şezând i-au poruncit şi lui să şadă şi i-au zis:
- Spune-ne, domnule avvă, discuţia care a avut loc în Africa şi la Roma
între tine şi Pyrrhus cu privire la dogme şi cum l-ai convins să
anatemizeze dogma lui şi să fie de acord cu a ta?
Şi el le-a relatat în ordine toate câte le păstra memoria lui. Şi a
mai zis aceasta:
- Eu n-am o dogmă proprie, ci pe cea comună a Bisericii universale.
Fiindcă n-am lansat vreo expresie ca să fie numită dogma mea proprie.
Iar după relatare i-au spus:
- Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului?
- Nu sunt în comuniune cu el, a zis el.
- Din ce cauză nu eşti în comuniune cu el? au zis ei.
Iar el a răspuns:
- Pentru că prin cele nouă Capitole (puncte) de unire întocmite la
Alexandria (în iunie 633) şi prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraş de
Serghie (638) ca şi prin Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6-
lea al indicţiei (în 647-648), acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade
Ecumenice; şi pentru că pe cele ce le-au dogmatizat prin Ekthesis le-au
abrogat prin Typos depunându-se din treaptă (caterisindu-se) pe ei
înşişi de tot atâtea ori. Prin urmare, cei osândiţi de ei înşişi şi de către
cei din Roma şi caterisiţi, pe lângă aceasta şi de Sinodul care a avut loc
aici în anul al 8-lea al indicţiei (Sinodul Lateran, în 649), ce fel de
liturghie vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor
săvârşite de unii ca aceştia?[9]
Atunci i-au spus:
- Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?
Iar el le-a zis:
- Cei trei tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii,
n-au osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale
altora, ci cum să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui
Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel, aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a
osândit pe nimeni din cei care nu se rugau lui Dumnezeu, acceptând
decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi cele ale lui preferând mai
degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să fie biciuit de
conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea Dumnezeu
nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi
mântui! Prefer însă mai degrabă să mor decât să am conştiinţa
tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa.
7. Atunci i-au spus:
- Şi ce vei face dacă romanii se vor uni cu bizantinii? Căci iată că
ieri au sosit apocrisiarii (emisarii) Romei şi mâine se vor împărtăşi cu
patriarhul; şi va fi evident pentru toţi că tu i-ai întors de la credinţă pe
romani; căci negreşit când ai fost luat pe sus tu de acolo, ei s-au unit
cu cei de aici.[10]
El însă le-a zis:
- Chiar dacă cei care au venit se vor împărtăşi, nu vor aduce nici un
prejudiciu scaunului Romei, pentru că n-au adus nici o scrisoare pentru
patriarh; şi nu sunt deloc convins că romanii se vor uni cu cei de aici
dacă ei nu vor mărturisi că Domnul şi Dumnezeul nostru vrea şi
lucrează mântuirea noastră după fiecare din firile din care, în care şi
care este El.
Şi ei i-au spus:
- Dar dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce faci?
Şi el le-a zis:
- Duhul Sfânt îi anatemizează prin Apostolul Pavel chiar şi pe îngerii
care ar inova ceva pe lângă ceea ce s-a propovăduit[11] (Ga I, 18)
Şi ei au spus:
- Este aşa de necesar să se vorbească de „voinţe” şi „lucrări” în
Hristos?
Iar el a răspuns:
- Este absolut necesar dacă vrem să fim drept-cinstitori ai lui
Dumnezeu potrivit adevărului. Fiindcă nimic din cele ce sunt nu
subzistă fără o lucrare (energie) naturală. Căci Sfinţii Părinţi spun
limpede că nici o fire (natură) nici nu există, nici nu este cunoscută
fără energia care o caracterizează în mod fiinţial. Iar dacă o fire nici nu
este, nici nu e cunoscută fără energia care o caracterizează în mod
fiinţial, cum este cu putinţă ca Hristos să existe şi să fie cunoscut ca
Dumnezeu şi om adevărat prin fire fără energia Lui divină şi cea
umană? Fiindcă, după Sfinţii Părinţi, leul care şi-a pierdut răgetul nu
mai e leu şi câinele care şi-a pierdut lătratul nu mai e câine (SF.
DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numele divine). Şi orice alt lucru care
şi-a pierdut ceva constitutiv lui în mod natural nu mai este ceea ce era.
Atunci ei au spus:
- Ştim într-adevăr că aşa stau lucrurile. Dar să nu-l întristezi pe
împăratul care a făcut Typos-ul numai pentru pace, iar nu pentru
suprimarea a ceva din cele înţelese în Hristos şi care pentru pace a
poruncit „iconomia” tăcerii asupra expresiilor care creează diviziune.
Atunci aruncându-se la pământ, robul lui Dumnezeu a zis cu lacrimi:
- Bunul şi evlaviosul stăpân (împărat) nu se cade să se supere pe
smerenia mea. Fiindcă nu pot să întristez pe Dumnezeu tăcând asupra
celor ce El Însuşi a poruncit să fie grăite şi mărturisite. Dacă potrivit
dumnezeiescului Apostol El Însuşi este Cel Ce „a aşezat în Biserică mai
întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând, dascăli” (Ef IV,
11), atunci este evident că El este Cel Ce a greşit prin aceştia. Dar
întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Sfinţii
Dascăli şi Sfintele Sinoade ne învaţă că Dumnezeul întrupat vrea şi
lucrează după divinitatea şi umanitatea Sa. Pentru că nu este lipsit de
nimic din cele prin care este cunoscut ca Dumnezeu şi din cele prin
care este recunoscut ca om, afară de păcat (Evr IV, 15). Iar dacă e
desăvârşit după fiecare din acestea, ca Unul Ce nu este lipsit de nimic
în fiecare din ele, atunci este limpede că acela care nu mărturiseşte că
este Ceea Ce este împreună cu toate însuşirile naturale inerente Lui,
după fiecare din cele în care şi care El este, falsifică cu totul taina Lui.
8. După o scurtă tăcere, plecându-se unii spre alţii, au zis:
- De unde poţi arăta că întâi-stătătorii scaunului Constantinopolului
resping Sinoadele Ecumenice?
Iar el le-a zis:
- Faptul a fost arătat deja în parte din cele grăite de mine la Roma
cu domnul Grigorie, secretarul; acum, dacă stăpânul doreşte să-i fie
arătate mai pe larg, să poruncească să i se dea permisiune
nevrednicului vostru rob şi atunci voi indica nişte cărţi, pentru că ale
mele mi-au fost ridicate, şi voi face limpede acest lucru pentru toţi fără
nici un fel de argumente sucite.
După care, grăind multe altele, au întors discuţia spre exerciţii şi
teorii scripturistice, naturale şi tehnice, în care delectându-se au
devenit mai veseli în dispoziţie şi au început a spune:
- Ştie Domnul că ne-am folosit şi de acum nu vă vom mai supăra.
9. Domnul Serghie însă i-a spus:
- De multe ori am venit în chilia ta de la Sfântul Sava (din Roma) şi am
ascultat învăţătura ta; şi Hristos îţi va ajuta şi nu vei mai fi supărat.
Într-un singur lucru însă îi întristezi pe toţi, pentru că pe mulţi îi faci să
se separe de comuniunea cu Biserica de aici (din Constantinopol).
- Există cineva, a spus robul lui Dumnezeu, care spune că eu am
zis: „Să nu stai în comuniune cu Biserica bizantinilor”?
Domnul Serghie a răspuns:
- Însuşi faptul că tu nu eşti în comuniune este pentru toţi ca un
glas mare să nu stea nici ei în comuniune.[12]
Atunci robul lui Dumnezeu a spus:
- Nu există nimic mai silnic decât o conştiinţă care te acuză şi
nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără.
Auzind domnul Troilos că Typos-ul a fost anatemizat în tot apusul, i-a
spus robului lui Dumnezeu:
- Bine este ca reputaţia evlaviosului nostru stăpân (împărat) să fie
insultată?
Robul lui Dumnezeu a răspuns:
- Dumnezeu să-i ierte pe cei ce l-au silit pe stăpânul nostru să facă
Typos-ul şi pe cei ce au îngăduit aceasta.
Atunci i-a zis:
- Cine sunt cei ce l-au silit şi cine cei care au îngăduit aceasta?
Iar el a răspuns:
- Oamenii Bisericii l-au silit iar arhonţii Senatului au îngăduit. Şi iată că
acum întinăciunea s-a extins de la cei responsabili asupra celui
nevinovat şi curat de orice erezie. Dar sfătuiţi-l pe împărat să facă ceea
ce a făcut bunicul lui de evlavioasă memorie (Heraclie). Pentru că
acesta, simţind că unii din apus dădeau vina pe el, s-a eliberat pe sine
de oprobriul Bisericii printr-o ordonanţă (????????) (din 640-641) în
care a scris: „Ekthesis-ul nu este al meu, fiindcă nu eu l-am dictat nici
n-am poruncit să fie alcătuit, ci Serghie patriarhul l-a compus cu cinci
ani înaintea întoarcerii mele din răsărit; el mi-a cerut, când am ajuns
eu iarăşi în acest preafericit oraş, să-l propun (în 638) cu semnătură în
numele meu, iar eu am acceptat cererea lui. Acum însă, cunoscând că
unii se luptă între ei pentru el, fac cunoscut şi declar că nu-mi aparţine,
nu este al meu.” Această ordonanţă a făcut-o către răposatul papă
Ioan IV (640-642) care condamnase Ekthesis-ul în scrisoarea pe care o
scrisese pe atunci lui Pyrrhus. (Cf. scrisoarea papei Ioan IV către
împăratul Constantin III, păstrată în traducerea latină a lui Anastasie
Bibliotecarul) Şi de atunci opinia generală este pretutindeni că
Ekthesis-ul este al lui Serghie. Aceasta să o facă şi cel ce împărăţeşte
acum în chip evlavios peste noi şi reputaţia sa va rămâne neîntinată de
orice fel de reproş.
Atunci, clătinându-şi capetele, au tăcut, spunând numai acestea:
- Toate acestea sunt cu anevoie de făcut şi fără ieşire.
Şi grăind acestea şi altele diverse, primind închinăciune şi
închinându-ne la rândul lor, s-au retras veseli şi bine dispuşi.
10. În sâmbăta cealaltă i-au adus iarăşi la palat şi l-au introdus mai
întâi pe ucenicul bătrânului, Anastasie Monahul, venind acolo şi cei doi
patriarhi. (Petru al Constantinopolului, 654-668 şi Macedonie al
Antiohiei, refugiat între 639-662 la Constantinopol) Şi au adus drept
acuzatori ai bătrânului pe Constantin şi Mina, cerând ucenicului să
consimtă în cele grăite împotriva lor. Dar ucenicul, Anastasie Monahul,
a grăit Senatului cu toată îndrăzneala, fără teamă, astfel:
- Introduceţi pe Constantin în sala consiliului secret al palatului? Nu
e nici preot, nici monah, ci un tribun muieratic şi de operetă. Era
cunoscut africanilor şi romanilor ce fel de femeiuşti păscând a venit el
acolo. Toţi ştiau vicleniile pe care le făcea ca să ascundă acest fapt;
uneori zicea că sunt surorile lui alteori că le-a luat pentru că nu erau în
comuniune cu scaunul Constantinopolului ca să nu fie întinate de
comuniunea cu ereticii. Şi, iarăşi, dac-i lipseau desfătările şi găsea un
ţinut unde nu era cunoscut, făcea acelaşi lucru de dragul câştigului
ruşinos şi al plăcerii murdare. Este o mare ruşine pentru cei ce vor să
trăiască demn chiar şi faptul de a discuta cu el.
După acestea, întrebat fiind dacă a anatemizat Typos-ul, a spus
fără frică:
- Nu numai că l-am anatemizat, dar am compus şi o cărticică (libel)
împotriva lui.
- Ce deci? Nu recunoşti că ai făcut rău? i-au spus arhonţii.
Iar el a zis:
- Să nu-mi dea Dumnezeu să spun că s-a făcut rău ceea ce am
făcut bine şi după rânduiala bisericească.
Şi după ce a fost întrebat multe altele şi a răspuns după cum i-a
dat lui Dumnezeu, a fost scos din secret.
11. Şi l-au introdus pe bătrânul Maxim, iar domnul Troilos i-a zis:
- Spune, avvo, vezi, spune adevărul şi se va îndura de tine stăpânul
(împăratul). Fiindcă dacă trecem prin ancheta legală şi se va găsi
adevărată chiar şi numai una din acuzaţiile aduse împotriva ta, legea
te condamnă la moarte!
Iar el le-a zis:
- Am spus-o deja şi o spun iarăşi că dacă şi numai una singură din
cele spuse e adevărată, atunci şi satana este Dumnezeu. Dar dacă el
nu este Dumnezeu ci apostat, atunci şi acuzaţiile aduse împotriva mea
sunt mincinoase şi lipsite de temei. Dacă însă porunciţi să se facă
ceva, faceţi-o. Cinstind pe Dumnezeu nu voi fi nedreptăţit.
Atunci Troilos i-a zis:
- N-ai anatemizat Typos-ul?
Şi el a răspuns:
- Am spus de multe ori că l-am anatemizat.
- Ai anatemizat Typos-ul? Pe împărat l-ai anatemizat.
Răspuns-a robul lui Dumnezeu:
- Eu pe împărat nu l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa
ortodoxă a Bisericii.
- Unde a fost anatemizat? l-a întrebat.
- De către Sinodul de la Roma în biserica Mântuitorului (San
Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa Maria
Maggiore).
Atunci eparhul (prefectul) i-a spus:
- Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?
- Nu.
- De ce?
- Pentru că a respins Sinoadele Ecumenice.
- Dacă a respins Sinoadele Ecumenice, cum se face că ele sunt
menţionate în diptice (la Liturghie)?
- Şi care e folosul unor nume dacă sunt respinse dogmele?
- Poţi să dovedeşti aceasta?
- Dacă mi se dă permisiunea şi porunciţi, pot să dovedesc foarte
uşor aceasta.
Şi tăcând ei, sakellarul i-a spus:
- De ce pe romani îi iubeşti, iar pe greci îi urăşti?
Robul lui Dumnezeu a răspuns şi a zis:
- Poruncă avem să nu urâm pe nimeni. Pe romani îi iubesc ca pe
unii de aceeaşi credinţă cu mine iar pe greci ca pe unii de aceeaşi
limbă cu mine.
Sakellarul i-a spus iarăşi:
- Câţi ani zici că ai?
- Şaptezeci şi cinci.
- De câţi ani este cu tine ucenicul tău Anastasie?
- De treizeci şi şapte.
Atunci un cleric a strigat:
- Ţi-a dat şi ţie Domnul tot ceea ce ai făcut tu răposatului
Pyrrhus. Acestuia nu i-a răspuns nimic.
12. În timp ce se grăiau acestea în sala consiliului secret nici unul
dintre patriarhi n-a spus absolut nimic. Dar când s-a făcut vorbire
despre Sinodul de la Roma, Demostene (scriptorul şi colaboratorul
sakellarulului, care apare şi în procesul papei Martin I) a strigat:
- Sinodul acesta n-a fost ratificat pentru că cel ce l-a convocat (adică
papa Martin I) a fost depus.
Atunci robul lui Dumnezeu a răspuns:
- N-a fost depus, ci prigonit (persecutat). Ce act sinodal şi canonic s-a făcut
privitor la cele făcute şi care să conţină în mod sigur depunerea lui?
Dar chiar şi dacă ar fi fost depus în mod canonic, aceasta nu aduce nici
un prejudiciu celor întărite în mod ortodox şi potrivit dumnezeieştilor
canoane (în Sinod) şi cu care consună şi cele scrise de cel între sfinţi
papă Teodor (642-649).
Auzind acestea, Troilos a spus:
- Nu ştii ce vorbeşti, avvo. Ce s-a făcut, s-a făcut.
Acestea sunt cele discutate şi spuse şi câte le-a reţinut memoria.
În acest punct procedurile iniţiate împotriva lor au luat sfârşit, iar ei l-
au scos pe sfântul bătrân din Consiliul Secret ducându-l înapoi în arest.
13. În ziua următoare, care a fost o duminică, oamenii Bisericii au
făcut sfat şi l-au convins pe împărat să-i condamne la acest exil aspru
şi inuman, despărţindu-i pe unul de altul: pe sfântul bătrân la Bizya,
castru din Tracia, iar pe ucenicii lui la Perberis, dincolo de care nu se
mai întinde Imperiul Roman. Şi i-au trimis în acest exil nepregătiţi,
dezbrăcaţi, fără hrană, lipsiţi de orice resurse necesare pentru trai, şi
nu în apropiere de mare ca să nu poată primi vizita unor oameni
milostivi. Şi aşa sunt ei acum acolo goi şi fără hrană, având doar
nădejdea în Dumnezeu, îndemnându-i pe toţi creştinii şi strigând
acestea:
„Rugaţi pe Domnul ca Dumnezeu să facă mila Lui cu smerenia
noastră şi să ne înveţe că aceia care navighează împreună cu El fac
experienţa unei mări sălbatic dezlănţuite, când luntrea este aruncată
încoace şi încolo de vânturi şi valuri fără a fi însă scufundată. Pentru că
El îngăduie ca ei să sufere încercarea unei mari furtuni punând la
încercare dispoziţia lor interioară faţă de El, ca ei să strige cu glas
mare: «Doamne, scapă-ne, că pierim!»(Mt, VIII, 25), ca să înveţe să
atribuie numai Lui toate cele ale mântuirii lor şi să nu se mai încreadă
în ei înşişi, iar atunci vor afla linişte adâncă, vântul şi valurile potolindu-
se. Fiindcă El îi trimite în mijlocul lupilor (Mt, X, 16) şi le porunceşte să
intre pe poarta cea strâmtă şi să meargă pe calea cea îngustă (Mt, VII,
13-14), le pune înainte foame şi sete, goliciune, lanţuri şi închisori,
izgoniri şi bice, cruce şi piroane, scuipări, palme şi pumni, ocări şi
batjocuri, suferinţă, patimă şi morţi de multe feluri, al căror sfârşit însă
e Învierea cea a tot strălucitoare care aduce cu sine pacea pentru toţi
cei prigoniţi pentru El, bucuria pentru care au fost strâmtoraţi şi în
necazuri pentru El, înălţarea la ceruri şi aducerea la tronul cel mai
presus de fiinţă al Tatălui şi şederea «mai presus de toată începătoria,
puterea şi domnia de sus, şi de tot numele ce poate fi numit în veacul
de acum, cât şi în veacul ce va să vină» (Ef, I, 21); pe care fie să le
dobândim toţi, cu rugăciunile şi mijlocirile Preaslăvitei, Preacinstitei şi
Preamăritei prin fire şi cu adevărat Născătoarei de Dumnezeu şi
Pururea Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor Apostoli, Proroci şi Mucenici.
Amin!”

Discuţiile de la Bizya şi Rhegium


(august – septembrie 656)

Tomos conţinând dogmele discutate între cel întru sfinţi Maxim şi


Teodosie episcopul Cezareei Bithyniei şi arhonţii de la palat care erau
împreună cu el.[13]

1. Am socotit necesar să vă fac cunoscute în mod limpede vouă


tuturor celor ce stăruiţi în ortodoxie cele discutate despre preacurata
noastră credinţă a creştinilor şi despre inovaţia introdusă în ea de cei
potrivnici acesteia între avva Maxim şi Teodosie, episcopul Cezareei
Bithyniei ca, putând să cunoaşteţi mai exact cele privitoare la acestea,
să slăviţi mai mult pe Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru Care dă
cuvânt cu înţelegere întru deschiderea gurii lor (Ef, VI, 19) celor ce se
tem de El, ca nu cumva vrăjmaşii adevărului care răspândesc cele
contrare acestuia să tulbure inimile voastre.
2. Aşadar, în ziua a 24-a a lunii august, anul al 14-lea al indicţiei
care a trecut (656), au venit la el în exilul în care era sub pază, adică în
castrul Bizya, mai sus-menţionatul episcop Teodosie, trimis, cum
spunea, în numele lui Petru, întâi-stătătorul Constantinopolului, ca şi
consulii Pavel şi Teodosie, trimişi, cum spuneau, ca reprezentanţi ai
împăratului. Şi intrând la numitul monah Maxim în locul unde era
închis, au şezut şi i-au poruncit şi lui să şadă, împreună cu ei fiind,
evident şi episcopul Bizyei.
3. Şi-i zice Teodosie episcopul:
- Cum îţi este, domnule avvă?
MAXIM: Cum a prehotărât Dumnezeu înaintea tuturor veacurilor
desfăşurarea proniatoare a vieţii mele, aşa îmi este!
TEODOSIE: Ce deci? Dumnezeu a prehotărât înaintea tuturor veacurilor
cele privitoare la fiecare din noi?
MAXIM: Dacă a precunoscut, negreşit a şi prehotărât (Rm, VIII,
29).
TEODOSIE: Ce înseamnă faptul că „a precunoscut” şi „a
prehotărât”?
MAXIM: Preştiinţa este a gândurilor, cuvintelor şi faptelor care
atârnă de noi, iar predestinaţia este a celor ce ni se întâmplă şi nu
atârnă de noi.
TEODOSIE: Care sunt cele ce atârnă de noi şi care cele ce nu atârnă de
noi?
MAXIM: Pe cât se pare, stăpânul meu care cunoaşte toate acestea
discută cu robul său pentru a-l pune la încercare.
TEODOSIE: Pe adevărul lui Dumnezeu, te-am întrebat neştiind
acestea şi vrând să aflu diferenţa dintre cele ce atârnă şi cele ce nu
atârnă de noi şi cum unele sunt sub preştiinţa lui Dumnezeu, iar
celelalte sub predestinaţia Lui.
MAXIM: Atârnă de noi toate cele voluntare, adică virtuţile şi viciile
(relele). Nu atârnă însă de noi venirile peste noi ale modurilor
pedepselor care ni se întâmplă sau ale celor contrare. Fiindcă nu
atârnă de noi nici boala care ne pedepseşte, nici sănătatea care ne
aduce bucurie, deşi cauzele care le produc sunt în noi. De pildă: o
cauză a bolii este dezordinea vieţii, după cum o cauză a sănătăţii e o
viaţă bine ordonată; o cauză a Împărăţiei cerurilor e paza poruncilor,
după cum una a focului veşnic e călcarea acestora.[14]
TEODOSIE: Ce deci? De aceea te chinuieşti atunci în exilul acesta,
pentru că ai făcut oarecare lucruri vrednice de acest chin?
MAXIM: Mă rog ca Dumnezeu să mărginească prin acest chin
pedepsele celor ce au păcătuit prin călcarea preadreptelor Sale
porunci.
TEODOSIE: Pentru mulţi chinul nu este oare din pricina unei puneri
la încercare (dokime; Rm, V, 3-4)?
MAXIM: Punerea la încercare este proprie sfinţilor pentru ca prin chinul
lor în viaţa oamenilor să se arate dispoziţiile lor interioare faţă de ce
este bine prin fire şi împreună cu ele să se arate şi virtuţile lor ignorate
de toţi, ca la Iov şi Iosif. Fiindcă unul a fost ispitit ca să se arate
bărbăţia lui ascunsă, iar celălalt a fost încercat pentru arătarea
înfrânării lui sfinţitoare. Şi oricare dintre sfinţii care au fost chinuiţi fără
voie în veacul acesta, a fost chinuit printr-una sau alta din „iconomiile”
de acest gen, pentru ca prin neputinţa îngăduită să vină asupra lui să
calce în picioare balaurul cel trufaş şi apostat, adică pe diavolul (Lc, X,
19), căci în fiecare din sfinţi răbdarea este rodul încercării (Rm, V, 4;
Iac, I, 3)[15]
4. TEODOSIE: Pe adevărul lui Dumnezeu, frumos ai vorbit şi
recunosc folosul pe care l-am avut din cuvintele tale. Aş fi căutat să
discut cu tine pururea despre astfel de lucruri, dar pentru că atât eu,
cât şi iluştrii patricii am parcurs o distanţă atât de mare şi am venit la
tine pentru un alt subiect, te invităm să primeşti cele ce-ţi vor fi
propuse de noi şi să faci bucurie astfel la toată lumea.
MAXIM: Care sunt aceste propuneri, stăpâne, şi cine şi de unde sunt eu,
ca pentru consimţământul meu la propunerile voastre să se facă
bucurie la toată lumea?
TEODOSIE: Pe adevărul Domnului nostru Iisus Hristos, cele ce-ţi
vom spune eu şi stăpânii mei, iluştrii patricii, le-am auzit din gura
stăpânului nostru patriarhul şi a evlaviosului stăpân a toată lumea
(împăratul).
MAXIM: Porunciţi, stăpânii mei, şi spuneţi ce voiţi şi ce aţi auzit?
TEODOSIE: Împăratul şi patriarhul vor să afle prin noi de la tine din
ce cauză nu stai în comuniune cu scaunul Constantinopolului.
MAXIM: Aveţi pentru aceasta un mandat scris de la
preaevlaviosul împărat sau de la patriarh?
TEODOSIE: Nu se cade, stăpâne, să nu ai încredere în noi. Fiindcă,
deşi sunt umil, sunt totuşi episcop, iar stăpânii mei de aici fac parte din
Senat, şi n-am venit să te ispitim, ferească Dumnezeu!
MAXIM: În orice chip veţi fi venit la robul vostru, eu vă voi spune
fără nici o teamă cauza pentru care nu stau în comuniune cu scaunul
Constantinopolului, chiar dacă altora le revine să mă întrebe din ce
cauză, şi nu vouă, care cunoaşteţi negreşit mai bine decât mine cauza.
Cunoaşteţi inovaţiile făcute începând din anul al 6-lea al indicţiei
care a trecut (din anul 647-648; aluzie la Ekthesis) şi începute la
Alexandria prin cele Nouă capitole promulgate (în 633) de Cyrus, care
nu ştiu cum de a ajuns întâi-stătător (patriarh) acolo, „capitole” care au
fost întărite de scaunul Constantinopolului; cunoaşteţi şi celelalte
schimbări, adaosuri şi micşorări făcute în sinod de cei care au fost mai
înainte întâi-stătători (patriarhi) ai Bisericii Bizanţului: Serghie (610-
638), Pyrrhus (638-641 şi 654), Pavel (641-653), inovaţii pe care le
cunoaşte întreaga lume. Din această cauză nu stă robul vostru în
comuniune cu Biserica Constantinopolului. Să fie ridicate prilejurile de
poticneală aşezate de bărbaţii mai sus-numiţi, împreună cu cei ce le-au
pus, cum a spus Dumnezeu: „Şi pietrele din drum aruncaţi-le” (Ir, L.
26) şi voi merge fără nici un îndemn de la oameni pe calea dreaptă a
Evangheliei, netezită şi liberă de orice spini ai răutăţii eretice. Până
însă ce întâi-stătătorii Constantinopolului se fălesc cu pietrele de
poticneală puse şi cu cei ce le-au pus pe ele, nu există nici un
argument sau mod care să mă convingă să stau în comuniune cu ei.
TEODOSIE: Dar ce lucru rău mărturisim ca să te separi de
comuniunea noastră?
MAXIM: Pentru că spunând că există o singură lucrare (energie) a
divinităţii şi umanităţii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, confundaţi discursul despre Dumnezeu (????????) cu discursul
despre Întrupare (??????µ??). Căci dacă se cade să credem Sfinţilor
Părinţi care spun că „cele ce au o singură energie au şi o singură
fiinţă”, voi faceţi atunci din Sfânta Treime „pătrime”, dat fiind că atunci
trupul Cuvântului devine conatural cu El şi iese din identitatea lui după
natură cu noi şi cu cea care L-a născut. Şi iarăşi: suprimând lucrările şi
decretând că există o singură voinţă a divinităţii şi umanităţii Lui,
negaţi distribuirea celor bune ale Lui. Căci dacă nu ar avea nici o
lucrare, potrivit celor ce au prescris şi ordonat această dogmă, este
evident că nu s-ar putea milostivi de noi, chiar dacă ar voi, fiind lipsit
de lucrarea celor bune, dat fiind că fără o lucrare naturală, nici o fiinţă
nu poate prin fire să lucreze sau să facă ceva.[16]
De altfel, în acest chip faceţi ca trupul Lui să fie prin voinţa lui con-
creator împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul al tuturor veacurilor şi al
celor din ele, iar Dumnezeirea care este prin fire creatoare sau, mai
adevărat spus, fără de început în ce priveşte voinţa – pentru că voinţa
divină e fără de început – o faceţi să fie ceva recent prin fire, lucru care
întrece nu numai toată nebunia, dar este şi o lipsă de evlavie faţă de
Dumnezeu. Fiindcă nu spuneţi simplu numai „o singură voinţă”, ci mai
spuneţi şi că aceasta este „divină”. Dar nimeni nu poate gândi un
început sau un sfârşit al voinţei divine, pentru că acest lucru nu este
propriu nici naturii divine căreia îi aparţine voinţa fiinţială.
Introducând iarăşi o altă inovaţie, suprimaţi pe de-a întregul toate
proprietăţile caracteristice şi constitutive ale divinităţii şi umanităţii lui
Hristos, atunci când prin legi şi edicte (??µ??? ??? ??????) decretaţi că
nu trebuie să se mai vorbească nici de o voinţă, nici de două voinţe,
nici de o lucrare, nici de două lucrări în Hristos, ceea ce este propriu
doar unui lucru neexistent. Fiindcă nici o fiinţă nu este lipsită, dacă e
spirituală, de putinţa de a voi şi de a lucra; dacă e sensibilă, de o
lucrare sensibilă; dacă e vegetală, de lucrarea creşterii şi hrănirii; iar
dacă e cu desăvârşire neînsufleţită, de lucrarea şi capacitatea zisă
„habitus”; şi ele arată toate fiinţele care sunt astfel fiind în stare să fie
percepute de simţurile celor sensibile, întrucât lucrarea acestora este
aceea de a cădea sub simţul vederii prin apariţia lor, sub simţul auzului
prin sunet, sub cel al mirosului printr-o exalaţie de vapori conaturală,
sub cel al gustului, prin unele savori şi sub cel al pipăitului prin
consistenţa lor. Fiindcă aşa cum spunem că faptul de a vedea este o
lucrare a vederii, aşa şi faptul de a fi văzut este o lucrare a celor
văzute şi aşa mai departe în acelaşi fel pentru toate celelalte. Aşadar,
dacă nici o fiinţă nu este cu totul lipsită de lucrare naturală, iar Domnul
şi Dumnezeul nostru – miluieşte-mă Doamne! – nu are nici o voinţă sau
lucrare naturală potrivit fiecăruia celor din care, în care şi care este El,
cum mai puteţi fi sau să vă numiţi cinstitori de Dumnezeu, voi cei care
ziceţi că Cel închinat de voi nu este în nici un chip voitor şi lucrător?
Fiindcă noi am fost limpede învăţaţi de Sfinţii Părinţi care zic: „Ceea ce
n-are nici o putinţă nici nu este ceva, nici nu există vreo afirmare a lui
în genere”. (Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numele divine)
TEODOSIE: Nu lua ca o dogmă propriu-zisă ceea ce s-a făcut prin
„iconomie”.
MAXIM: Dacă Typos-ul care prescrie să nu se vorbească de nici o
voinţă sau lucrare a Domnului – a căror suprimare indică de fapt
inexistenţa celui lipsit de acestea – nu este o dogmă propriu-zisă
pentru cei care-l primesc, atunci din ce pricină m-aţi predat fără de
cinste unor neamuri barbare şi fără Dumnezeu? Din ce cauză am fost
condamnat să locuiesc în Byzia, iar tovarăşii mei unul în Perberis iar
altul în Mesembria?
TEODOSIE: Pe Dumnezeu Care mă va judeca, am spus-o şi când s-a
făcut şi o spun şi acum: Typos-ul s-a făcut în chip rău şi spre dauna
multora. Motivul edictării lui a fost sfada şi lupta ortodocşilor între ei pe
tema voinţelor şi lucrărilor şi, pentru ca toţi să trăiască în pace, unii au
considerat că astfel de expresii trebuie să fie reduse la tăcere.
MAXIM: Şi care credincios va accepta „iconomia” care reduce la
tăcere expresiile pe care Însuşi Dumnezeul a toate a rânduit în
Iconomia Lui să fie rostite de Apostoli, Proroci şi Dascălii Bisericii? Să
observăm, domnule mare, la ce rău conduce acest punct pe care l-am
atins. Pentru că, dacă Dumnezeu a aşezat în Biserică în primul rând
apostoli, în al doilea rând proroci, iar în al treilea rând învăţători spre
desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11), spunând în Evanghelie Apostolilor şi
prin ei şi celor de după ei: „Ceea ce vă spun, spun tuturor” (Mc, XIII,
37), şi iarăşi: „Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cel ce
vă dispreţuieşte pe voi, pe Mine Mă dispreţuieşte” (Mt, X, 40; Lc, X,
16), este limpede şi evident că acela care nu primeşte pe apostoli, pe
proroci şi pe învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela
dispreţuieşte pe Însuşi Hristos.
Să observăm însă şi alt lucru: Dumnezeu a ales şi a ridicat
apostoli, proroci şi învăţători spre desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11-12),
diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, proroci şi învăţători
mincinoşi împotriva dreptei cinstiri a lui Dumnezeu ca să lupte şi să
combată atât Legea Veche, cât şi Evanghelia. Iar apostoli, proroci,
învăţători mincinoşi cred că sunt doar ereticii ale căror cuvinte şi
gânduri sunt perverse (Fa, XX, 30). Deci, aşa cum cel care primeşte pe
adevăraţii apostoli, proroci şi învăţători primeşte pe Dumnezeu, tot aşa
şi cel care primeşte apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi primeşte pe
diavolul. Aşadar, cel ce respinge pe sfinţi împreună cu ereticii cei
spurcaţi şi necuraţi - primiţi pe cel ce grăieşte adevărul! – acela
condamnă în chip vădit împreună cu diavolul şi pe Dumnezeu.
Aşadar, dacă discutând inovaţiile făcute pe vremurile noastre
găsim că ele ajung de fapt la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva
sub pretextul „păcii” să ne aflăm bolnavi de „apostazie” propovăduind-
o pe cea despre care dumnezeiescul Apostol a spus (2Tes, II, 3) că va fi
înainte – mergătoare a venirii lui antihrist.[17] Acestea vi le-am spus
fără teamă şi reţinere, stăpânii mei, ca să vă feriţi atât pe voi înşivă,
cât şi pe noi. Vreţi ca, având toate acestea scrise în cartea inimii, să
vin să mă cuminec în Bisericile care propovăduiesc aceste lucruri şi să
intru în comuniune cu cei care respingând, chipurile, pe diavolul,
resping de fapt pe Dumnezeu? Să mă ferească Dumnezeu Care pentru
mine S-a făcut om afară de păcat! (Evr, IV, 15)
Şi punând metanie, a zis:
- Dacă vreţi să faceţi ceva robului vostru, faceţi, dar eu nu voi
intra nicicând în comuniune cu cei ce primesc unele ca acestea.
Uimiţi de cele spuse şi plecându-şi capetele, ei au tăcut o bună bucată
de vreme, după care, ridicându-şi capul şi aţintindu-şi privirea asupra
avvei Maxim, Teodosie episcopul a spus:
- Noi îţi răspundem în numele stăpânului nostru împăratul că,
dacă intri în comuniune cu noi, va abroga Typos-ul.
MAXIM: Suntem încă foarte departe unii de alţii. Ce facem cu
expresia ratificată sinodal de Serghie şi Pyrrhus cum că în Hristos
există „o singură voinţă” cu eliminarea oricărei lucrări? (Poziţia
Ekthesis-ului din 638)
TEODOSIE: Acest document a fost dat jos şi deci abrogat şi respins.
MAXIM: A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din
suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri edictată prin
dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649)
(Pentru Sf. Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod
Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Ef, II,
14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.
TEODOSIE: Sinodul din Roma n-a fost ratificat pentru că s-a făcut fără un
ordin al împăratului.
MAXIM: Dacă ordinele împăraţilor şi nu credinţa ortodoxă
confirmă sinoadele care se fac, atunci să fie primite şi sinoadele ariene
făcute împotriva lui „??µ???????” pentru că ele s-au făcut din porunca
împăraţilor; mă refer la cel din Tyr (335), la cel din Antiohia (341), din
Seleucia (359), din Constantinopol pe vremea lui Eudoxie Arianul (360),
cel din Niceea Traciei (între 357-360), cel din Sirmium (357), iar, la
mulţi ani după aceasta, la cel de-al doilea sinod („tâlhăresc”) de la Efes
(449) pe care l-a prezidat despotic Dioscor; căci pe toate acestea le-a
reunit ordinul unor împăraţi şi, totuşi, toate au fost condamnate pentru
ateismul impioaselor dogme ratificate de ele. Dar de ce nu respingeţi
atunci şi sinodul (Antiohia, 264) care l-a depus pe Pavel al Samosatei
pe vremea Sfinţilor şi fericiţilor Părinţi Dionisie papa Romei (260-267),
Dionisie al Alexandriei (248-264) şi Grigorie Taumaturgul care a
prezidat acest sinod, pentru că nu s-a făcut din ordinul împăratului? Ce
canon statuează că trebuie rat
ficate numai acele sinoade care s-au întrunit din ordinul împăratului sau că toate
sinoadele trebuie să se întrunească numai din ordinul împăratului?
Regula evlavioasă a Bisericii le-a recunoscut drept sinoade sfinte şi
aprobate pe cele pe care le-a judecat atare corectitudinea dogmelor.
[18] Dar, aşa cum se ştie bine stăpânul meu şi cum învaţă şi pe alţii,
canonul (Canonul 5 al Sinodului I Ecumenic – 325; cf. can. 19 al
Sinodului IV Ec.; canonul 34 şi 37 apostolic, etc.) prevede, fără să se
facă nici o menţiune de vreun ordin imperial ca anual să aibă loc în
fiecare eparhie două sinoade pentru asigurarea credinţei mântuitoare
şi îndreptarea tuturor punctelor care nu sunt în armonie cu
dumnezeiasca lege a Bisericii.
TEODOSIE: E aşa cum spui. Rectitudinea dogmelor aprobă
sinoadele. Dar nu primeşti „libelul lui Mina”[19] care a dogmatizat o
singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos?
MAXIM: Ferească Domnul Dumnezeu! Voi nu primiţi, ci îi respingeţi
pe toţi dascălii care au luptat după Sinodul de la Calcedon – 451 –
împotriva nebuniei lui Sever, iar eu să primesc „libelul lui Mina” care s-
a făcut după acest Sinod şi care pledează deschis pentru Sever,
Apolinarie, Macedonie, Arie şi toată erezia şi prin toate cele
dogmatizate în el acuză sau mai degrabă respinge acest Sinod?
TEODOSIE: Ce deci? Nu primeşti defel „lucrarea unică”?
MAXIM: Care dintre dascălii aprobaţi ai Bisericii vorbeşte de o
„lucrare unică”?
Şi Teodosie a adus citatele atribuite pseudonim de ei Sfinţilor
Iulius al Romei, Grigorie Taumaturgul şi Atanasie cel Mare şi le-a citit.
MAXIM: Să ne temem de Dumnezeu şi să nu voim să-L mâniem
prin producerea de citate eretice! Căci nu este un secret pentru nimeni
că acestea aparţin impiosului Apolinarie. Dacă ai altele, arată-le.
Pentru că proferându-le vă veţi convinge şi mai mult că într-adevăr
sunteţi bolnavi de opinia rea (?????????) a impiosului Apolinarie şi a
celor ce cugetă asemenea cu el.
Atunci episcopul Teodosie a mai adus alte două citate sub numele lui
Hrisostom pe care citindu-le avva Maxim a spus:
- Acestea sunt ale lui Nestorie care s-a îmbolnăvit de boala dogmatizării
unei dualităţi personale în Hristos.
Iar episcopul fierbând de mânie, i-a spus îndată:
- Domnule monah, satana a grăit prin gura ta.
MAXIM: Să nu se supere stăpânul meu pe robul său.
Şi îndată a început să-i dovedească că acele citate sunt ale lui
Nestorie şi să-i arate în ce tratate ale acestuia se află ele.
TEODOSIE: Dumnezeu ştie, frate, citatele acestea mi le-a dat
patriarhul. Însă, iată, tu zici că unele sunt ale lui Apolinarie, iar altele
ale lui Nestorie.
Şi producând un citat al Sfântului Chiril care spune: „arătând
Hristos prin amândouă firile o lucrare unică şi comună”, i-a zis:
- Ce zici de acestea?
MAXIM: Sunt unii care arată că acest pasaj a fost adăugat împotriva
adevărului în „Tâlcuirea evangheliei după Ioan” făcută de acest Sfânt
Părinte de către monofizitul Timotei Elur (+477). Dar să admitem că
ele sunt aşa cum spuneţi: Să cercetăm deci înţelesul expresiilor
patristice şi să cunoaştem adevărul.
TEODOSIE: Nu îngădui să se facă acest lucru, căci trebuie să
primeşti doar expresiile simple, aşa cum sunt.
MAXIM: Spune-mi, rogu-te, care e diferenţa dintre expresiile simple şi
cele cu multe sensuri?
TEODOSIE: E ca tu să primeşti expresia aşa cum este şi să nu mai
cercetezi înţelesul ei!
MAXIM: Este limpede că şi cu privire la expresii, introduceţi legi noi
şi străine Bisericii. Dacă, după voi, nu trebuie să cercetăm expresiile
Scripturilor şi Părinţilor, respingem de fapt întreaga Scriptură, atât cea
veche, cât şi cea nouă. Să-l ascultăm însă pe David care zice: „Fericiţi
cei ce cercetează mărturiile Lui şi-L caută cu toată inima” (Ps, CXVIII,
2) întrucât nimeni nu poate să-L caute pe Dumnezeu fără o cercetare.
Şi iarăşi: „Înţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată
inima mea” (Ps, CXVIII, 34), întrucât căutarea duce la cunoaşterea legii
iar prin dorinţa de cunoaştere convinge pe cei vrednici să o păzească
în inima lor prin împlinirea sfintelor porunci aflate în ea. Şi iarăşi:
„Minunate sunt mărturiile Tale, pentru aceea le-a cercetat pe ele
sufletul meu” (Ps, CXVIII, 129). Pentru ce cuvântul Proverbelor (I, 6)
vrea ca noi să cercetăm „parabolele”, „enigmele” şi „cuvintele
obscure”? Pentru ce, vorbind în parabole, Domnul vrea ca ucenicii să le
înţeleagă învăţându-i înţelesul parabolelor (Mt, XIII, 18; Lc, VIII, 11)?
Pentru ce porunceşte: „Cercetaţi Scripturile!” (In, V, 39) ca unele ce
dau mărturie despre El? Ce vrea să înveţe corifeul Apostolilor Petru
atunci când spune: „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au
cercetat-o cu de-amănuntul prorocii” (I Ptr, I, 10)? Ce vrea să înveţe
dumnezeiescul Apostol Pavel atunci când spune: „Iar dacă Evanghelia
noastră este acoperită, este pentru cei pierduţi, căci dumnezeul
veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor ca să nu-i lumineze
lumina Evangheliei slavei cunoaşterii lui Hristos” (II Cor, IV, 3-4)? Pe cât
se pare, vreţi ca noi să ne asemănăm iudeilor care, aplecându-şi
mintea numai asupra expresiilor simple, adică asupra literei, au căzut
din adevăr, având un văl pe inimile lor, ca să nu înţeleagă pe Domnul
Care e Duhul cel ascuns în litera despre care s-a scris că „ucide”, dar
„Duhul face viu” (II Cor, III, 6). Să fie încredinţat stăpânul meu că eu nu
voi suferi să primesc o expresie (????) fără înţelesul (???????) care zace
în ea, ca să nu devin iudeu pe faţă.
Auzind acestea Teodosie a zis:
- Trebuie să vorbim de o singură lucrare ipostatică a lui Hristos.
MAXIM: Să observăm mai îndeaproape răul născut de aici şi să
fugim de această expresie străină, căci ea aparţine numai ereticilor
politeişti. Căci dacă numim ipostatică o unică lucrare a lui Hristos, dar
Fiul nu coincide vreodată după ipostas cu Tatăl şi cu Duhul, e evident
că nu coincide nici după lucrarea ipostatică. Iar atunci vom fi
constrânşi să atribuim lucrări ipostatice, ca şi Fiului, atât Tatălui, cât şi
Duhului şi atunci, după voi, fericita Dumnezeire va avea patru lucrări:
trei care disting Persoanele în care Ea există şi una comună indicând
comunitatea de natură a celor Trei Ipostasuri. Şi dacă primim
învăţătura lor, atunci potrivit Părinţilor suntem bolnavi de tetrateism;
fiindcă ei susţin că orice lucrare / energie este naturală, nu ipostatică.
Şi dacă acest lucru este adevărat, cum şi este, atunci ne vom înfăţişa
spunând că există patru naturi, patru dumnezei diferind unii de alţii
atât după ipostasă cât şi după natură. Dar cine a văzut sau contemplat
o energie proprie a celor strânse sub aceeaşi specie şi orânduite prin
natura lor sub definiţia comună a speciei? Căci niciodată ceea ce este
comun după natură nu devine propriu doar cuiva, unuia anume. Pentru
că semnele distinctive ipostatice, ca de pildă: nasul acvilin sau nasul
cârn, ochii albaştri sau calviţia şi altele de acest gen sunt accidente
distinctive ale indivizilor care diferă între ei prin număr. Fiindcă orice
om lucrează întrucât este ceva prin natura sa şi nu întrucât este cineva
prin ipostasul lui; el lucrează potrivit definiţiei (raţiunii) lui gândite şi
enunţate despre el atât într-un mod foarte propriu, cât şi comun, ca de
pildă: potrivit faptului că este o fiinţă vie, raţională şi muritoare, adică
potrivit definiţiei noastre generale. Căci toţi participăm la aceeaşi
viaţă, la aceeaşi raţionalitate, la acelaşi flux şi reflux al substanţelor
vitale, la aceeaşi capacitate de a şedea şi de a sta în picioare, de a grăi
şi de a tăcea, de a vedea, auzi şi pipăi; care toate ţin de definiţia
noastră comună. Aşadar, nu se cuvine a inova expresii care nu au forţă
nici scripturistică, nici patristică, nici naturală, ci una străină,
excogitată prin distorsiuni ale oamenilor. Arată-mi însă că această
expresie se află la un Părinte oarecare şi vom cerceta din nou gândul
celui ce a rostit-o.
TEODOSIE: Dar ce? Nu trebuie să se vorbească deloc de „o singură
lucrare în Hristos”?
MAXIM: Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, noi nu primim să
se spună nimic asemănător, ci suntem obligaţi să credem şi să
mărturisim că, aşa cum în Hristos există două naturi din care este El,
aşa sunt şi voinţele şi lucrările naturale corespunzătoare Lui Care prin
fire este deodată Acelaşi Dumnezeu şi om.
TEODOSIE: Într-adevăr, stăpâne, şi noi mărturisim atât naturile, cât
şi lucrările diferite, adică cea divină şi cea umană şi că Divinitatea Lui
este înzestrată cu voinţă, cum şi umanitatea Lui este înzestrată cu
voinţă; pentru că sufletul Lui nu era fără voinţă. Dar nu spunem că
sunt două, ca să nu introducem prin aceasta ideea că El S-ar lupta cu
Sine Însuşi.
MAXIM: Ce deci? Când spuneţi două naturi, le introduceţi luptându-se
între ele din cauza numărului?
TEODOSIE: Nu.
MAXIM: Ce, dar? Când numărul este atribuit naturilor nu le divizează,
dar când este rostit despre voinţe şi lucrări are semnificaţia unei
diviziuni?
TEODOSIE: Negreşit pentru acestea numărul are semnificaţia unei
diviziuni şi Părinţii nu l-au atribuit voinţelor şi lucrărilor vrând să evite
diviziunea, ci au vorbit despre „una” şi „alta”, „divină” şi „umană”,
„dublă” şi „duală”. Şi eu grăiesc aşa cum au grăit ei şi spun ce au spus
ei.
MAXIM: Pentru Dumnezeu! Dacă cineva îţi spune „una şi alta”, câte
le-ai înţelege că sunt? Sau dacă îţi spune „divină şi umană”, câte le-ai
înţelege că sunt? Sau dacă îţi spune că este „dublă sau duală”, câte ai
înţeles că sunt?
TEODOSIE: Ştiu cum înţeleg, dar nu spun două.
Atunci întorcându-se spre arhonţi, avva Maxim a spus:
- Pentru Dumnezeu! Dacă aţi auzi spunându-se „una şi una” sau „una
şi alta” sau „doi ori doi” sau „doi ori cinci” ce aţi răspunde că înţelegeţi
celor ce vă spun acestea?
- Pentru că ne-ai făcut să jurăm, am răspunde: când auzim „una şi
una”, înţelegem două, tot aşa când auzim „una şi alta”, iar când auzim
„doi ori doi” înţelegem patru iar „doi ori cinci” înţelegem zece (Iată ce
înseamnă să spui că 2+2 = 4!, n.mea).
Şi, ruşinat de răspunsul acelora, Teodosie a spus:
- Eu nu voi spune ceea ce n-a fost spus de Părinţi.
Şi îndată avva Maxim, luând cartea ce conţinea actele Sfântului
Sinod apostolic de la Roma (din Lateran, 649), le-a arătat că Sfinţii
Părinţi vorbesc explicit de două voinţe şi lucrări ale Mântuitorului şi
Dumnezeului nostru Iisus Hristos; carte pe care luând-o de la el şi
consulul Teodosie a citit şi el toate citatele Părinţilor.
Atunci răspunzând Teodosie episcopul a spus:
- Dumnezeu ştie, dacă acest sinod n-ar fi aruncat anateme şi
asupra unor persoane, l-aş fi primit mai mult decât orice om.[20] Dar
ca să nu pierdem timpul aici, dacă Părinţii au spus aşa ceva, atunci
spun şi eu şi o fac şi în scris, că există două naturi, două voinţe şi două
lucrări. Ci intră în comuniune cu noi şi să se facă unire.
MAXIM: Stăpâne, eu nu îndrăznesc să primesc de la voi un
consimţământ scris despre aşa ceva, fiind un simplu monah. Dar dacă
Dumnezeu v-a împuns la inimă să primiţi expresiile Sfinţilor Părinţi,
trimiteţi voi, adică: împăratul, patriarhul şi sinodul lui, cum cere
canonul, înscrisul privitor la acestea la Roma.[21] Fiindcă eu nu voi
intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la
Sfânta Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost
anatemizate, deoarece mă tem de osânda anatemei.
TEODOSIE: Dumnezeu ştie, nici eu nici altcineva nu-ţi reproşează
această teamă. Dar, pentru numele Domnului, dă-ne un sfat, dacă e cu
putinţă să se facă acest lucru.
MAXIM: Ce sfat aş putea să vă dau despre aceasta? Duceţi-vă,
cercetaţi dacă s-a întâmplat vreodată aşa ceva, adică să fi fost absolvit
cineva după moarte de o acuzaţie privitoare la credinţă sau de o
osândă pronunţată împotriva lui. Şi împăratul şi patriarhul să accepte
să imite pogorârea condescendentă a lui Dumnezeu şi să facă primul o
ordonanţă sub formă de rugăminte, iar celălalt o suplică sinodală către
papa Romei, şi negreşit se va găsi o modalitate bisericească care
permite aceasta, se va împăca cu voi pe această temă din pricina
dreptei mărturisiri a credinţei.
TEODOSIE: Aceasta se va face negreşit. Dar dă-mi cuvântul că, dacă
mă vor trimite, vei veni cu mine!
MAXIM: Stăpâne, îţi este mai de folos să iei cu tine pe tovarăşul
meu de robie din Mesembria (Anastasie Apocrisiarul) decât pe mine,
căci acela cunoaşte şi limba latină şi ei îl cinstesc după vrednicie ca pe
unul ce a fost pedepsit atâţia ani pentru Dumnezeu şi a ţinut cu tărie
dreapta credinţă care domneşte în scaunul lor.
TEODOSIE: Am avut diferite ciocniri între noi şi nu-mi este plăcut să mă
duc cu el.
MAXIM: Stăpâne, atunci când se va hotărî să se facă acest lucru,
se va găsi o ieşire potrivită pentru cei ce vor lua această hotărâre; şi
dacă porunciţi, vă voi însoţi.
Atunci s-au sculat toţi cu bucurie şi cu lacrimi, s-au pus în genunchi şi
au făcut o rugăciune şi fiecare din ei a sărutat Sfintele Evanghelii,
cinstita Cruce şi icoana Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos şi cea a Doamnei noastre care L-a născut, a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, strângându-şi mâinile spre întărirea celor
spuse.
5. După care, discutând între ei despre vieţuirea potrivit lui
Dumnezeu şi paza dumnezeieştilor porunci, întorcându-se spre avva
Maxim, Teodosie episcopul a spus:
- Iată că s-au soluţionat toate scandalurile şi s-a făcut şi se va
face, prin Dumnezeu, pace. Dar, pentru numele Domnului, să nu-mi
ascunzi: nu vorbeşti şi tu într-un fel oarecare şi spui că există o singură
voinţă şi o singură lucrare în Hristos?
MAXIM: Nu se poate ca eu să fi spus cândva aceasta. Şi vă spun şi de
ce: pentru că această expresie care spune că există o singură voinţă şi
o singură lucrare a celor două naturi e străină Sfinţilor Părinţi. Apoi
pentru că acela care zice în orice fel aceasta se găseşte întâlnind de-a
dreptul absurditatea. Fiindcă dacă spun că această voinţă şi lucrare
unică e „naturală”, atunci mă tem de contopire, iar dacă spun că e
„ipostatică”, separ pe Fiul de Tatăl şi de Duhul şi mă arăt introducând
în Treime trei voinţe şi trei ipostase care nu sunt în acord între ele. Iar
dacă spun că voinţa şi lucrarea unică e „a unuia singur”, atunci sunt
silit să spun, chiar dacă nu vreau, că există o voinţă ca a Unui singur
Tată şi una ca a Unui singur Duh, iar cuvântul se va găsi atunci căzând
în politeism. Iar dacă spun că e „relaţională”, atunci introduc diviziunea
personală a lui Nestorie. Şi dacă spun că e pe lângă natură, atunci
corup existenţa celui ce voieşte, căci faptul de a fi pe lângă natură este
o corupţie pentru natură, precum spuneau Părinţii.
TEODOSIE: Trebuie să spunem că există numai o singură voinţă din
cauza unirii Mântuitorului, precum au scris, înţelegând bine lucrurile,
pe cât socot, Serghie şi Pyrrhus.
MAXIM: Dacă porunceşti, stăpâne, primeşte două vorbe ale mele
pe această temă. Dacă din cauza unirii Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru s-a făcut, precum au scris Serghie, Pyrrhus şi Pavel, o singură
voinţă, atunci, după ei, Fiul va avea o voinţă diferită de cea a Tatălui,
Care are o singură voinţă cu Fiul din cauza naturii şi nu a unei uniri,
dacă unire şi fire nu înseamnă acelaşi lucru. Dacă însă, după ei, din
cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a Mântuitorului nostru, aceasta
va avea negreşit drept cauză unirea şi nici una din naturile din care
este El; iar voinţa va aparţine, după ei, relaţiei şi nu naturii, întrucât
cuvântul adevărului ştie că unirea e o relaţie şi nu o natură. Iar dacă
din cauza unirii s-a făcut, precum spuneam, o singură voinţă a
Mântuitorului, atunci prin care voinţă zic ei că s-a făcut această unire?
Căci, dacă se îngrijesc de adevăr şi fug de absurditate, n-ar putea
spune că s-a făcut prin ea însăşi. Dacă însă din cauza unirii s-a făcut o
singură voinţă a Mântuitorului, atunci este evident că înainte de unire
Acesta fie avea mai multe voinţe, fie n-avea absolut nici una. Iar dacă
avea mai multe voinţe, asta înseamnă că a suferit o diminuare a
multor voinţe care au fost restrânse una singură şi atunci este limpede
că a suferit o schimbare: cea a reducerii voinţelor celor multe care
preexistau în El în chip natural. Dacă însă mai înainte era cu totul lipsit
de voinţă, asta înseamnă că El a arătat că unirea e superioară naturii,
pentru că din aceasta I s-a furnizat o voinţă de care natura era lipsită;
şi iarăşi Hristos se arată suferind schimbare, ca Unul Ce a câştigat prin
relaţie ceea ce nu-I era inerent prin sine natură. Dacă din cauza unirii
s-a făcut o singură voinţă în Mântuitorul nostru după fiecare din cele
din care este El, atunci prin voinţă Dumnezeu a ajuns să fie ceva
recent, rămânând însă Acelaşi din cauza unirii veşnic prin fire şi a ajuns
prin voinţă om fără de început, rămânând însă recent prin fire, lucru cu
neputinţă, ca să nu spun lipsit de evlavie. Iar dacă din cauza unirii s-a
făcut o singură voinţă a naturilor, atunci de ce nu s-a făcut din aceeaşi
cauză şi o natură unică a naturilor?
6. Retezând în acest punct mişcarea argumentării, Teodosie episcopul
a spus:
- Atunci ce s-a făcut prin unire, dacă prin ea nu s-a făcut nimic din
acestea?
MAXIM: Ea a arătat pe Însuşi Dumnezeu Cel netrupesc prin natură
întrupat în chip nemincinos şi a înfăţişat pe Ziditorul a toate devenit
prin natură în chip limpede om nu printr-o schimbare de natură sau
printr-o micşorare a uneia din naturi, ci printr-o asumare adevărată a
unui trup înzestrat cu suflet raţional, adică a unei umanităţi integre şi
fără lipsuri şi curată prin natură de orice vină a păcatului strămoşesc.
Şi, în virtutea schimbului, fapt cu adevărat şi uimitor şi uluitor pentru
toţi şi toate, rămânând în întregime Acelaşi Dumnezeu întreg în cele
omeneşti şi întreg în interiorul celor proprii Lui şi în întregime om întreg
în cele dumnezeieşti, fără a cădea din nimic din cele proprii umanităţii;
căci potrivit învăţăturii de Dumnezeu grăitorilor noştri Părinţi, prin
unire a avut loc o întrepătrundere reciprocă (perichoresis) a naturilor şi
proprietăţilor lor naturale inerente şi nu o strămutare (metachoresis)
sau cădere, fapt care este propriu celor ce fac în mod pervers din unire
o contopire şi care pentru aceasta o amestecă cu tot felul de inovaţii şi,
din lipsa unei solidităţi a învăţăturii lor, îi persecută pe cei bine-
credincioşi.
7. Auzind acestea, Teodosie episcopul împreună cu restul celor veniţi cu el
au părut că primesc cele spuse. Şi acelaşi episcop i-a spus iarăşi avvei
Maxim:
- Fă iubire. Ce este ceea ce ne-ai spus, cum că nimeni nu
lucrează întrucât e cineva, adică potrivit ipostasei, ci întrucât e ceva,
potrivit naturii? Fiindcă acest lucru îmi vine în minte, dacă mă gândesc
bine, din cele ce ai spus.
MAXIM: Nimeni nu lucrează întrucât este cineva, ca ipostasă, ci
întrucât este ceva, ca natură; de exemplu: şi Petru şi Pavel lucrează,
dar nu întrucât sunt Petru şi Pavel, ci pentru că sunt oameni, căci
amândoi sunt oameni prin natura lor, în virtutea raţiunii comune şi
definitorii a naturii lor, iar nu prin ipostasă, sau prin calitatea proprie
fiecăruia în parte. Tot astfel şi Mihail şi Gavriil lucrează, dar nu întrucât
sunt Mihail şi Gavriil, ci întrucât sunt îngeri, căci amândoi sunt îngeri. Şi
tot aşa, în orice natură ce este enunţată despre mai mulţi indivizi care
diferă după număr vedem că lucrarea lor este comună şi nu
individuală. Aşadar, cine spune că lucrarea e ipostatică acela introduce
şi ideea că însuşi natura, care e unică, devine infinită prin lucrări şi
diferită în sine însăşi după mulţimea indivizilor pe care-i conţine sub
ea, fapt pe care dacă-l luăm de bun corupem împreună cu natura şi
însăşi raţiunea modului ei de a fi.
8. Şi după ce au fost zise şi acestea, când s-au îmbrăţişat pentru
a se despărţi, Teodosie consulul a zis:
- Iată că toate s-au făcut bine. Va accepta însă împăratul să facă
o ordonanţă sub formă de rugăminte (paraklitikin keleusin)?
MAXIM: O va face negreşit dacă va voi să imite pe Dumnezeu şi să
se smerească împreună cu El pentru mântuirea noastră comună, a
tuturor, socotind întru sine că dacă Dumnezeu Cel Ce mântuieşte prin
fire n-a făcut mântuirea până nu a voit să Se smerească, cum atunci
omul care este prin fire mântuit se va mântui sau va mântui dacă nu se
smereşte?
Şi Teodosie consulul i-a spus:
- Nădăjduiesc, dacă Dumnezeu îmi va ţine memoria, să-i ţin şi lui
acest cuvânt şi se va convinge.
Şi îmbrăţişându-se unii pe alţii au plecat cu pace, episcopul
dându-i avvei Maxim o mică sumă de bani trimisă lui, o tunică şi o
cămaşă. Dar tunica i-a luat-o pe loc episcopul Bizyei, iar la Rhegium i s-
a luat nu numai mica sumă de bani ci şi tot ceea ce mai avea primite
ca binefacere împreună cu restul lucrurilor şi hainelor lui vrednice de
milă.
9. După plecarea bărbaţilor menţionaţi, în ziua de 8 septembrie în
anul al 15-lea al indicţiei de faţă (656), Pavel consulul a ieşit iarăşi în
Bizya la avva Maxim purtând cu el un ordin cu următorul cuprins: „Îţi
poruncim excelenţei tale să te duci la Bizya şi să-l aduci pe Maxim
monahul cu multă cinste şi consideraţie pentru bătrâneţea şi
neputinţele lui pentru că a fost cunoscut şi scump bunicilor noştri şi să-
l aşezi în sfânta mănăstire a Sfântului Teodor ce se află aproape de
Rhegium. Să vii apoi să ne informezi şi noi vom trimite în numele
nostru doi patricii care ne iubesc din suflet şi care sunt iubiţi de noi şi
care sunt însărcinaţi să discute cu el cele hotărâte de noi. Să mergi şi
să ne vesteşti apoi venirea lui.” Şi acesta (Pavel consulul), aducându-l
şi aşezându-l în sus numita mănăstire, s-a dus să-l vestească pe
împărat.
10. Iar în ziua următoare au venit la el patricii Epifanie şi Troilos cu
mult fast şi pompă împreună cu Teodosie episcopul şi au intrat la el în
partea bisericii mănăstirii rezervată catehumenilor. Şi după obişnuita
salutare s-au aşezat silindu-l şi pe el să şadă. Şi începând primul
cuvântul, Troilos i-a spus:
- Stăpânul nostru ne-a poruncit să venim la tine şi să-ţi spunem
ce a hotărât de Dumnezeu întărita sa maiestate imperială. Dar mai
întâi spune-ne: vei executa ordinul împăratului sau nu?
Maxim a spus:
- Stăpâne, să ascult mai întâi ce porunceşte evlavioasa sa
maiestate şi apoi voi răspunde cum se cuvine. Căci ce răspuns pot să
dau la ceea ce nu cunosc?
Troilos a insistat zicând:
- Nu putem să spunem ceva dacă nu ne spui înainte dacă vei
executa sau nu ordinul împăratului.
Şi cum i-a văzut insistenţi şi privind cu ochi răi ezitarea lui şi că
răspundeau repezit împreună cu toţi cei aflaţi împreună cu ei, oameni
înalţi în demnităţi lumeşti, răspunzând avva Maxim a zis:
- Pentru că nu suferiţi să spuneţi robului vostru cele hotărâte de
stăpânul şi împăratul nostru, iată răspund, în auzul lui Dumnezeu şi al
Sfinţilor Îngeri şi al vostru al tuturor, că orice mi se va porunci despre
orice fel de lucru ce se distruge şi piere o dată cu veacul acesta, voi
executa cu toată râvna (aplicarea cuvântului Mântuitorului – Daţi
Cezarul ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu
-n.mea).
Şi îndată ridicându-se Troilos a zis:
- Rugaţi-mă şi eu tot plec; căci acesta nu va face nimic.
Şi făcându-se mult tumult şi multă tulburare şi confuzie, le-a
spus lor Teodosie episcopul:
- Spuneţi-i răspunsul şi luaţi bine aminte ce spune: pentru că nu
este rezonabil să plecăm astfel, fără să spunem nimic şi fără să auzim
nimic.
Atunci Epifanie patriciul a spus:
- Iată ce-ţi face cunoscut prin noi împăratul: „Pentru că întreg
apusul şi toţi cei deturnaţi din răsărit privesc la tine şi toţi se
răzvrătesc din cauza ta nevrând să se împace cu noi în credinţă, să te
împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza
Typos-ului edictat de noi. Şi atunci vom veni noi înşine la Poarta de
Bronz (Chalke) şi te vom saluta şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom
aduce cu toată cinstea şi slava în Marea Biserică (a Sfintei Sofii) şi vom
sta împreună cu tine în locul unde stau de obicei împăraţii (faimosul
„Omphalos” situat în mijlocul bazilicii Sfintei Sofii, loc sacru rezervat
împăratului când asista la ceremoniile liturgice, se poate vedea marcat
pe pavajul ei până astăzi) şi vom face îndată Synaxa euharistică şi ne
vom cumineca cu Sfintele şi Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine
ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, după care te vom proclama părinte
al nostru. Şi se va face bucurie nu numai iubitorului de Hristos Oraş
imperial al nostru, ci şi întregii lumi (un
vremelnic conducător al unei biserici ortodoxe afirma, şi el, că nu bucură
pe Dumnezeu declaraţiile anti-ecumeniste – n.mea). Căci ştim sigur că
dacă tu intri în comuniune cu sfântul scaun patriarhal de aici, se vor
uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale s-au rupt de
comuniunea cu noi”.
11. Întorcându-se spre episcop, avva Maxim i-a spus cu lacrimi:
- Mărite domn, cu toţii aşteptăm ziua judecăţii. Ştii cele hotărâte
şi stabilite de noi pe Sfintele Evanghelii, pe Crucea cea făcătoare de
viaţă şi pe Icoana Dumnezeului şi Mântuitorului nostru şi Preasfintei
Maicii Sale Pururea Fecioare din care S-a născut.
Şi pogorându-şi faţa în jos Teodosie episcopul i-a spus cu voce
blândă:
- Şi ce pot face eu, dacă prea evlaviosului împărat i s-a înfăţişat
altceva?
Şi avva Maxim i-a zis:
- Atunci de ce tu şi cei împreună cu tine v-aţi atins de Sfintele
Evanghelii, dacă soluţionarea celor grăite nu stătea în puterea voastră?
Cu adevărat nici toată puterea cerurilor nu m-ar putea convinge să fac
aceasta. Căci ce cuvânt de apărare aş putea avea, nu faţă de
Dumnezeu, ci în faţa conştiinţei mele, pentru faptul de a fi trădat
printr-un jurământ pentru slava oamenilor, care prin raţiunea ei de a fi
n-are de fapt nici o existenţă, credinţa care-i mântuie pe cei ce o
iubesc?
12. La aceste cuvinte, sculându-se în picioare şi furia stăpânindu-i pe toţi,
l-au copleşit şi imobilizat smulgându-i barba şi părul, împingându-l şi
lovindu-l cu pumnii şi palmele şi acoperindu-l din creştet şi până în
vârful unghiilor cu scuipări, a căror ploaie n-a încetat până ce n-au fost
umplute de ele toate hainele cu care era înveşmântat.
Şi sculându-se Teodosie episcopul a zis:
- Nu trebuia să se procedeze astfel; trebuia doar să ascultăm
răspunsul lui şi să mergem să raportăm bunului nostru stăpân. Căci
chestiunile canonice se administrează într-un alt mod.
Şi de-abia i-a convins episcopul să se liniştească, s-au aşezat
iarăşi bătându-şi în continuare joc de el prin mii de ocări şi blesteme
necugetate.
Iar Epifanie a grăit cu mânie şi asprime:
- Spune, bătrânule preaticălos şi lacom, ai spus aceste cuvinte
socotindu-ne pe noi, oraşul nostru şi pe împărat ca pe nişte eretici? În
realitate suntem mult mai creştini şi ortodocşi decât tine. Noi
mărturisim că Domnul şi Dumnezeul nostru are şi voinţă divină şi
voinţă umană şi suflet raţional; şi că orice natură raţională are negreşit
prin natură putinţa de a voi şi de a lucra, pentru că mişcarea este
proprie vieţii, iar voinţa e proprie minţii. Iar pe El Îl cunoaştem a fi
înzestrat cu voinţă nu numai în Divinitatea, ci şi în umanitatea Lui. Nu
negăm nici chiar cele două voinţe şi lucrări ale Lui.
Răspunzând, avva Maxim a spus:
- Dacă aceasta e credinţa voastră şi credeţi aşa, precum cred firile
îngereşti şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să intru în
comuniune cu voi pe baza Typos-ului, al cărui singur scop e suprimarea
acestor lucruri?
EPIFANIE: Acest lucru s-a făcut printr-o „iconomie”, ca poporul să nu
se vatăme cu astfel de expresii foarte subtile.
Răspunzând, avva Maxim a spus:
- Dimpotrivă, orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a
credinţei, nu însă prin suprimarea ei pe care-o conţine Typos-ul.
TROILOS: Şi la palat ţi-am spus că el nu suprimă nimic, ci
porunceşte să se treacă sub tăcere aceste expresii, ca să avem cu toţii
pace.
MAXIM: Tăcerea asupra acestor cuvinte este suprimarea acestor
cuvinte. Căci zice Duhul Sfânt prin Prorocul: „Nu sunt graiuri, nici
cuvinte al căror glas să nu se audă” (Ps, XVIII, 3). Aşadar, cuvântul care
nu este rostit, nici nu mai există.
TROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.
MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci
când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi
mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt, X, 32). Iar
dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre
dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rm, X, 10).
Aşadar, dacă Dumnezeu şi prorocii şi apostolii lui Dumnezeu poruncesc
ca taina cea mare, înfricoşătoare şi mântuitoare a toată lumea să fie
mărturisită cu glasurile sfinţilor, nu trebuie în nici un chip să fie redus
la tăcere glasul care propovăduieşte această taină, ca să nu se
micşoreze mântuirea celor ce tac.[22]
Răspunzând cu glas foarte aspru, Epifanie i-a zis:
- Ai semnat „libelul”?[23]
Şi avva Maxim a spus:
- Da, l-am semnat.
- Şi cum ai îndrăznit – a zis Epifanie – să semnezi şi să
anatemizezi pe cei ce mărturisesc şi cred ca şi firile îngereşti şi Biserica
universală? Cu adevărat, după judecata mea, ar trebui să te aducem în
oraş şi să te expunem legat în for, să aducem mimi şi comediante şi
desfrânatele din piaţă şi tot poporul, ca fiecare să te pălmuiască şi să
te scuipe în faţă.
Răspunzând la acestea, avva Maxim a spus:
- Să se facă aşa cum aţi spus dacă i-am anatemizat pe cei ce
mărturisesc că există două naturi în Hristos şi cele două voinţe şi
lucrări naturale corespunzătoare Celui Care este cu adevărat şi prin
natură Dumnezeu şi om. Citeşte, stăpâne, „actele” şi „libelul” şi, dacă
găsiţi cum aţi spus, faceţi ce vreţi. Căci eu şi tovarăşii mei de robie câţi
am semnat i-am anatemizat pe cei ce zic o singură voinţă şi lucrare, ca
şi Arie şi Apolinarie şi nu mărturisesc că Domnul şi Dumnezeul nostru
este inteligent prin natură după fiecare din cele din care, în care şi care
este El, drept pentru care El vrea şi lucrează mântuirea noastră prin
fiecare din acestea.
Iar ei i-au zis:
- Dacă ne mai lăsăm duşi de acesta, nu mai mâncăm şi nu mai
bem. Să ne sculăm, să prânzim şi să mergem. Să spunem ce-am auzit.
Căci acesta s-a dat pe sine însuşi lui satan.
Şi sculându-se, au prânzit şi au intrat cu mânie (SIC!) în
privegherea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci (13-14
septembrie 656)[24].
13. Ziua următoare, dis-de-dimineaţă, Teodosie consulul a revenit
la avva Maxim şi i-a ridicat toate lucrurile pe care le mai avea zicându-i
în numele împăratului: „Pentru că n-ai voit cinste, ea se va depărta de
la tine (Ps, CVIII, 17). Du-te acolo unde te-ai socotit că eşti vrednic şi ia
osânda ucenicilor tăi, a celui din Mesembria şi a celui din Perberis, care
a fost notar al răposatei noastre bunici”.
Erau acolo şi Troilos şi Epifanie care i-au spus:
- Negreşit îi vom aduce şi pe cei doi ucenici ai tăi, pe cel din
Mesembria şi pe cel din Perberis, şi-i vom ancheta şi pe ei şi vom
vedea care va fi rezultatul în ce-i priveşte. Dar să ştii bine, domnule
avvă, că dacă vom avea un mic răgaz de la tulburarea actuală pe care
o avem cu neamurile barbare, – pe Sfânta Treime! – nu ne vom mai
armoniza cu voi, ci vom pune mâna şi pe papa (Eugeniu I, 654-657)
care se umflă acum în pene şi pe toţi cei care vorbesc acolo şi pe restul
ucenicilor tăi şi vă vom topi pe toţi ca într-un cuptor, fiecare în locul
potrivit lui, cum a fost topit Martin.[25]
Şi luându-l numitul consul Teodosie l-a predat soldaţilor şi l-au
dus până la Salembria. (Actualul oraş Silivri, Turcia, pe ţărmul Mării
Marmara)
14. Acolo au rămas două zile până ce unul din soldaţi a plecat în
tabără şi a spus întregii trupe: „Monahul care blasfemiază pe
Născătoarea de Dumnezeu a venit aici”, ca să instige armata împotriva
avvei Maxim ca unul ce ar blasfemia pe Născătoarea de Dumnezeu. Şi
după două zile întorcându-se soldatul, l-a luat în tabără şi, împuns de
Dumnezeu, generalul, sau mai exact locţiitorul generalului, a trimis la
el pe şefii companiilor, preoţi şi diaconi şi pe evlavioşii păzitori ai
stindardelor. Văzându-i venind, avva Maxim s-a sculat şi a făcut
metanie. Aceştia i-au răspuns la salut şi s-au aşezat poruncindu-i şi lui
să şadă. Şi un bătrân foarte cinstit i-a spus cu mult respect: „Părinte,
pentru că unii dintre noi s-au scandalizat de sfinţia ta cum că nu
numeşti Născătoarea de Dumnezeu pe Doamna noastră, Preasfânta
Pururea Fecioară, te jur în numele Sfintei, Celei de o fiinţă şi de viaţă
făcătoarei Treimi, să ne spui adevărul şi să depărtezi sminteala de la
inimile noastre, ca să nu ne vătămăm pe noi înşine, scandalizându-ne
pe nedrept.”
Şi punând metanie, avva Maxim s-a sculat şi, întinzându-şi
mâinile spre cer, a zis cu lacrimi: „Cine nu spune despre Doamna
noastră, preasfântă, preacurată şi cinstită de toată firea îngerească, că
a fost cu adevărat şi Mamă naturală a lui Dumnezeu Cel ce a făcut
cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ea, să fie anatema şi
katathema de la Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi
adorată, de la corul Puterilor cereşti, al apostolilor şi prorocilor şi de la
nesfârşitul popor al mucenicilor şi de la tot duhul cel săvârşit întru
dreptate, acum şi pururea şi în vecilor. Amin.”
Şi plângând s-au rugat pentru el zicând: „Dumnezeu să-ţi dea
putere, părinte, şi să te învredniceşti să sfârşeşti fără poticneală
alergarea aceasta! (II Tim, IV, 7)”
Iar pe când s-au spus aceste cuvinte, mulţi soldaţi s-au strâns ascultând
multele cuvinte frumoase ce s-au discutat acolo. Şi văzând unul din
domesticii generalului că se adunase armată multă şi că se zideau şi
blamau cele ce se făceau cu el, bănuind Dumnezeu ştie ce, a poruncit
să-l ia cu forţa de acolo şi l-a azvârlit la două mile de tabără, până ce
se va face adunarea şi vor veni cei ce trebuiau să-l ducă la Perberis.
Clericii însă, învinşi de dragostea dumnezeiască, au făcut cele două
mile pe jos şi venind l-au îmbrăţişat şi s-au rugat pentru el. Şi
ridicându-l cu mâinile lor l-au pus pe un dobitoc şi s-au întors cu pace
la locurile lor. Iar el a fost dus în Perberis în arestul în care este deţinut
acum.
15. Să se ştie şi aceasta, că la Rhegium, explicându-se faţă de
avva Maxim, Troilos a spus că într-adevăr consilierul Ioan i-a scris
despre acordul care le-a fost propus şi că „până să se facă aceasta,
neorânduiala ucenicilor lui a împiedicat totul.” Cred însă că numitul
consilier Ioan nu i-a scris lui Troilos, ci lui Mina monahul şi acesta a
spus celor de la palat.
Fragment privitor la cel de-al doilea proces al Sfântului Maxim şi al tovarăşilor
săi în faţa unui sinod ţinut la Constantinopol în mai-iunie 662

16. Iar după acestea i-au adus la Constantinopol şi au făcut un


proces împotriva lor. Şi după ce i-au anatemizat şi afurisit pe cel întru
Sfinţi Maxim, pe fericitul Anastasie, ucenicul său, pe preasfântul papă
Martin, pe Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului şi pe toţi ortodocşii
care cugetă la fel cu aceştia, l-au adus şi pe celălalt fericit Anastasie şi,
lovindu-l cu aceleaşi anateme şi ocări, l-au predat arhonţilor din Senat
grăind aşa:
„Şi tu, Anastasie, care ai îmbrăcat haina întunecată a blestemului
public al anatemelor, ai fost scos de sub ascultarea canonică, ca unul
ce ai fost deferit stării gheenei pe care ai ales-o. Ilustrul şi cinstitul
sacru Senat, instanţa juridică prezentă împreună cu noi, aplicându-ţi,
după cum vor hotărî, pedepsele prevăzute de legile politice de stat
pentru blasfemiile şi comportamentele tale tiranice atât de mari.”
17. A treia sentinţă împotriva lor
„Prezentul sinod, cu împreună-lucrarea preaputernicului Hristos,
adevăratul Dumnezeul nostru, a hotărât canonic măsurile ce trebuie
luate împotriva voastră, Maxime, Anastasie şi Anastasie; pentru că s-a
hotărât ca cele făptuite şi grăite de voi fără evlavie să fie supuse
asprelor pedepse ale legilor, măcar că nu există pedeapsă vrednică
pentru ofensele şi blasfemiile voastre. Lăsându-vă pentru o mai mare
pedeapsă dreptului Judecător şi golind de valabilitate pentru viaţa
voastră prezentă rigoarea legilor, drept pentru care v-aţi câştigat
dreptul de a rămâne în viaţă, hotărâm pentru voi ca preaslăvitul eparh,
aici de faţă, să vă ia îndată la el în pretoriul său de guvernator peste
mulţi, să vă bată peste spate cu vine de bou, pe voi, pe Maxim,
Anastasie şi Anastasie, după care va tăia din rădăcină organul
neînfrânării voastre, adică limba voastră blasfemiatoare, apoi va tăia
prin fier şi nelegiuita voastră mână dreaptă care a slujit gândului
vostru blasfemiator. După aceasta, plimbându-vă, lipsiţi de aceste
spurcate mădulare ce vă vor fi smulse, prin toate cele douăsprezece
districte ale acestei doamne a oraşelor (Constantinopol), vă vor preda
exilului veşnic şi arestului perpetuu pentru tot timpul vieţii care vă va
mai fi rămas ca să vă plângeţi rătăcirile blasfemiatorii ale blestemului
pe care l-aţi iscodit împotriva noastră şi care s-a întors acum asupra
capului vostru.”
Luându-i deci eparhul şi aplicându-le pedeapsa le-a tăiat mădularele
şi plimbându-i în jurul întregului oraş i-a exilat surghiunindu-i în
Lazica”.

NOTE:
[1] Aceste scrisori probabil n-au existat. Ni se păstrează însă două importante
epistole şi în acelaşi timp tratate de hristologie antimonofizită –
epistola 12 şi 13 – fragmente dintr-o a treia şi un tratat despre calculul
pascal adresate de Sfântul Maxim „ilustrului patriciu Petru”, care pare
să fie acelaşi personaj cu strategul Numidiei de aici.

[2] În 646, Grigorie, exarhul Africii, iniţiase o rebeliune împotriva împăratului


Constans II, murind însă în 647 în luptă cu invadatorii arabi. În iulie
645, Grigorie prezidase la Cartagina faimoasa dispută între Maxim şi
fostul patriarh Pyrrhus, în care acesta a fost convins pentru scurtă
vreme să renunţe la erezia monotelită.

[3] Decret imperial din octombrie 647, redactat de patriarhul Pavel II al


Constantinopolului şi publicat în numele împăratului Constans II, care
interzicea sub pedepse grave să se mai vorbească despre numărul
lucrărilor şi voinţelor în Hristos.

[4] Aluzie la condamnarea monotelismului şi monoenergismului şi la


dogmatizarea diotelismului şi bioenergismului.hristologic de către
Sinodul de la Lateran din octombrie 649, prezidat de papa Martin I.

[5] Scrisoarea lui Arie şi Euzoios către împăratul Constantin în Istoria


bisericească a lui Socrate

[6] Pe urmele Sfinţilor Părinţi anteriori, Sfântul Maxim se arată aici un


adversar hotărât al aplicării abuzive la chestiuni de dogmă şi credinţă a
principiului canonic al «iconomiei», respectiv al acomodării
conjuncturale pe care voia să o impună prin Typos puterea politică în
numele «simfoniei» şi «armoniei» reclamate de interesele salvării
unităţii şi a înseşi existenţei Imperiului. În credinţă şi dogme nu poate
exista decât «acrivie» – exactitate, rigoare – niciodată «iconomie»,
respectiv concesie, compromis. Typos-ul sacrifica astfel credinţa şi
adevărul de dragul unităţii şi păcii Imperiului şi Bisericilor care trebuiau
realizate cu orice preţ şi cu orice mijloace, inclusiv ale represiunii
poliţieneşti şi compromisului cu erezia şi ereticii. Faţă de acest
«ecumenism» teologic şi politic, ca şi faţă de protagoniştii lui
oportunişti, Sfântul Maxim adoptă o atitudine riguros ortodoxă,
intransigentă şi sacrificială în acelaşi timp, cu o valoare exemplară
pentru ortodocşii din toate epocile istorice, mai ales în cele de confuzie
şi derută spirituală.

[7] Întreagă această discuţie reprezintă o succintă şi remarcabilă punere


la punct de principiu creştină a adevăratei relaţii între Biserică şi stat,
între sacerdotium şi imperium în viziunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe. Departe de a accepta pretenţiile teocratice ale bazileilor,
funcţiile religioase şi caracterul sacerdotal al împăratului – cum o
făceau membrii oportunişti ai administraţiei imperiale şi ai ierarhiei
bisericeşti – Sfinţii Părinţi vor contesta profetic aceste pretenţii
imperiale inacceptabile reafirmate cu vigoare de bazilei în timpul
crizelor ariene, monofizite, monotelite şi iconoclaste. Gestul profetic al
Sfântului Maxim va fi reluat în termeni aproape identici în secolele VIII
şi IX de Sfinţii Ioan Damaschin – +749 – şi mai ales Teodor Studitul –
+826.

[8] Mai bine schismă – ruperea comuniunii – pentru dogme, pentru


Ortodoxie şi Adevăr, fără de care nu există în principiu Hristos şi
Biserică, decât «comuniune» şi «iubire» în erezie şi heterodoxie, în
care există doar congregaţii religioase ca asociaţii umane.

[9] Absenţa dreptei-credinţe atrage după ea şi pierderea harului şi deci


nevalabilitatea Euharistiei şi a Tainelor săvârşite de heterodocşi sau
eretici. Această atitudine rigoristă a Sfântului Maxim face plauzibil
evenimentul descris în „Viaţa” siriacă care ne relatează faptul că, la
instigarea Sfântului Maxim, călugăriţele unei mănăstiri din
Constantinopol, unde fusese deţinut sfântul – se pare că înaintea
acestui proces – au călcat în picioare „euharistia” săvârşită de preotul
lor în comuniune cu patriarhul eretic al Constantinopolului, drept
pentru care au fost arse pe rug.

[10] Aluzie la emisarii Bisericii Romei veniţi să negocieze – după condamnarea


definitivă în martie 654 a sfântului papă martir Martin I la exil în
Crimeea, condamnare acceptată însă mult prea uşor – sfinţirea noului
papă ales, Eugeniu I, om conciliant, a cărui alegere fusese organizată
de exarhul imperial. „Faptul că Sfântul Martin I e încă în viaţă şi
protestează în scrisori contra acestei proceduri le ridică acestora, cum
remarcă mai încolo Sfântul Maxim, orice drept de a angaja scaunul
Romei în materie dogmatică. Comuniunea lor cu patriarhul monotelit
Petru – 654÷668 – nu-i angajează decât pe ei înşişi. Totodată, se vede
că la Constantinopol era binecunoscut rolul hotărâtor al Sfântului
Maxim la Sinodul Lateran care condamnase în 649 oficial atât
monotelismul, cât şi Typos-ul.” – GARRIGUES, Le Martyre; „„Roma
acceptă o apropiere care seamănă cu un compromis în chiar momentul
în care episcopul ei legitim e deportat, iar teologul ei cel mai ferm era
în proces. Nu se va pierde ocazia de i se arăta grotescul situaţiei şi de
ai se reproşa faptul de a fi, în sensul strict al cuvântului, mai papist
decât papa” – GARRIGUES, Maxim le Confesseur, la Charite, avenir
divin de l’homme).

[11] Referinţa la Ga I, 18 îl arată pe Sfântul Maxim departe de


recunoaşterea harismei unei pretinse infailibilităţi scaunului Romei ca
atare.

[12] „Indiciu al imensului credit spiritual de care se bucura Sfântul Maxim la


Constantinopol şi în Imperiu, fapt care explică şi încrâncenarea pe care au
depus-o autorităţile politice şi religioase mai întâi încercând să-l
înduplece, apoi să-l reducă la tăcere şi să-l lichideze” – GARRIGUES, Le
Matyre…

[13] (La sfârşitul primului proces, Sf. Maxim e exilat la Bizya. În faţa
fermităţii Romei care a respins „synodica” patriarhului Petru şi a
ameninţării arabe, palatul şi ierarhia imperială încearcă o ultimă
tentativă de compromis cu Sf. Maxim trimiţând la el un episcop însoţit
de doi patricieni).

[14] Episcopul Teodosie nu era familiar cu atare dezvoltări asupra predestinaţiei,


chestiune ce nu fusese abordată de Părinţii Răsăriteni. Trebuie văzută
aici o urmă a cunoaşterii de către Sf. Maxim a operelor lui Augustin în
timpul repetatelor sale şederi în Caratagina? În orice caz, el dă
predestinaţiei un cu totul alt sens decât Augustin. Dacă Dumnezeu
cunoaşte dinainte toate lucrurile prin atotputernicia Sa, predestinaţia
Sa nu priveşte decât derularea naturală a lucrurilor în succesiunea
cauzelor şi efectelor, lăsând intactă libertatea ipostatică a omului în
faţa lucrurilor şi suferinţelor ce i se întâmplă. Mai mult, această
sinergie ipostatică sau ratarea ei are consecinţe naturale diferite şi
influenţează deci asupra cursului evenimentelor. – Alain Riou, Le
Monde et l’Eglise selon Maxim le Confesseur.

[15] Episopul Teodosie prinde din zbor definiţia anterioară a Sf. Maxim pentru a
o întoarce împotriva lui, zicând că potrivit ei, suferinţele sale actuale ar
fi consecinţe ale unui păcat anterior; prin aceasta el vrea să insinueze
că această greşeală trecută e chiar atitudinea lui în conflictul dintre
Roma şi Constantinopol … Dar în răspunsul său, Sf. Maxim precizează
că, dacă încercarea este efectiv consecinţa naturală a unei greşeli,
aceasta nu este cu necesitate a sa, ci a celor ce au păcătuit. Este astfel
îngăduit şi predestinat de Dumnezeu ca sfinţii să sufere consecinţele
dureroase ale păcatelor altora … Prin kenoza lui, sfântul poate
enipostazia în încercările pricinuite de păcătoşi puterea distrugătoare a
păcatului semenilor. Prin suferinţa sa, el deschide lumii păcătoase
iertarea; realizează lucrarea cea mai tainică care există: neutralizează
ceea ce în mod natural ar fi trebuit să aibă consecinţe catastrofale; mai
mult, face din aceasta însăşi calea mântuirii lumii. În kenoza lui, el
realizează astfel o diaconie eclezială; abolind categoriile naturale care
îi opun pe cei păcătoşi, el îi mântuie şi adună în catolicitatea
comuniunii sfinţilor. Acesta e „capătul” pe care nu l-a ales el, dar pe
care-l asumă de bunăvoie în Providenţa divină şi prin care se
împlineşte în el preamărirea lui Dumnezeu Care a murit şi este viu. –
Alain Riou, Le Monde et l’Eglise selon Maxim le Confesseur).

[16] Întreagă această argumentaţie teologico-filozofică a Sf. Maxim


împotriva monoenergismului va fi reluată în sec. XIV de Sf. Grigorie
Palama – +1359 – şi Tomosul Sinodului palamit de la Constantinopol
din 1351, care vor considera dogma despre energiile necreate şi
împărtăşirea lor omului drept o simplă „explicitare” – ????????? – a
dogmei hristologice ortodoxe dioenergiste şi diotefite, precizate de Sf.
Maxim şi oficializate de Sinodul V Ecumenic – 681 – Cf. „mărturisirea
de credinţă a Sf. Grigorie Palama” traducere şi studiu dogmatico-istoric
de dr. Ioan I. Ică jr.

[17] Acest pasaj, alături de alte câteva atestă că Sf. Maxim avea o lectură
eshatologică a evenimentelor istorice ale epocii sale. Alungat din
liniştea mănăstirii sale palestiniene de invaziile perşilor din 614 sau
626 şi aruncat pe marea dezlănţuită care era Imperiul bizantin în
secolul VII, Sf. Maxim se deschide tot mai mult dimensiunii
eshatologice a acestor evenimente înfricoşătoare. Ameninţarea vine,
într-adevăr, de pretutindeni: fugind din Constantinopolul asediat de
perşi şi avari, el va întâlni în Africa ascensiunea fulgerătoare a
islamului, pe evreii care profitau de dezastrele imperiului creştin
pentru a se răzbuna pentru umilinţele la care erau supuşi, intrigile
prefecţilor imperiali care slăbeau administraţia şi armata şi mai cu
seamă erezia prezentă peste tot în Orientul Apropiat unde biserica era
deja definitiv sfâşiată în ciuda eforturilor disperate ale ierarhiei
imperiale gata la toate compromisurile verbale pentru a salva mai
degrabă unitatea politico-religioasă decât unitatea credinţei. Foarte
repede Sf. Maxim înţelege că în acest cataclism istoric e derizorie
ridicarea de baraje pentru a conjura inevitabilul; în această zguduire
trebuie citită urma eshatologică a venirii lui Dumnezeu care trebuie
privită în unicul mod cu putinţă de a primi pe „Cel ce vine”: prin
mărturisire şi martiriu... Sf. Maxim a văzut în monotelism o fugă
speculativă din faţa evenimentului tragic al invaziei – persane şi arabe
– sau o formulă politico-religioasă destinată să conjure iminenţa
eshatologică a sfârşitului lumii. În 646 Sf. Maxim a înţeles că
prăbuşirea politică în faţa arabilor e legată de o eshatologie aparţinând
unei Iconomii superioare: e judecata pe care o reprezintă pentru
Biserică erezia şi că mărturisitorul trebuie să manifeste venirea
Domnului înaintând până la martiriu. – GARRIGUES, Le Martyre..

[18] „Corectitudinea dogmelor” asigură deci ortodoxia sinoadelor, nu


convocarea sau măcar ratificarea lor de către împărat sau papă, cum
susţineau adepţii ecleziologiei imperiale bizantine şi, ulterior,
teoreticienii ecleziologiei papale până astăzi.

[19] E vorba de un fals fabricat de patriarhul Serghie pentru a acredita formula


monoenergistă atribuind-o patriarhului Mina – 536÷552 – şi Sinodului V
Ecumenic – 553. Cu ajutorul lui însă, patriarhul Serghie l-a câştigat
pentru monotelism pe episcopul Cyrus din Phasis care, ajuns în 630
patriarh al Alexandriei, va încheia pe baza formulei monoenergiste
„unirea” cu monofiziţii de la Alexandria – 633 – declanşând începutul
controverselor. „Libelul lui Mina” va fi prezentat de monoteliţi ca
argument sinodal şi la Sinodul VI Ecumenic, care însă, după o anchetă
în biblioteca patriarhală, l-a declarat inexistent în arhive, deci apocrif,
confirmând verdictul anterior al Sfântului Maxim, extrem de atent în ce
priveşte detectarea originii dubioase şi a neautenticităţii citatelor
„patristice” invocate de monoenergişti şi monoteliţi în sprijinul opiniei
lor, citate falsificate sau fabricate de-a binelea.

[20] Aluzie la canonul 18 al Sinodului Lateran care anatemiza împreună cu Teodor al


Faranului şi Cyrus al Alexandriei – 631÷643 – şi pe patriarhii
Constantinopolului Serghie – 610÷638 – Pyrrhus – 638÷641 – şi Pavel –
641÷653

[21] Aceeaşi atitudine a avut-o Sfântul Maxim în iulie 645 şi faţă de ex-
patriarhul monotelit Pyrrhus pe care l-a învins în dispută publică la
Cartagina: condiţiile reconcilierii lui cu Biserica Ortodoxă sunt un
pelerinaj la mormintele Apostolilor la Roma şi o mărturisire de credinţă
– libellus – ortodoxă dată episcopului Romei

[22] Nu există compromis şi „iconomie” în chestiunile de credinţă de care


depinde mântuirea veşnică a sufletelor oamenilor. Credinţa trebuie
mărturisită exact, explicit şi pe faţă, iar nu vag, implicit, cu
subînţelesuri şi compromisuri inacceptabile ale Ortodoxiei cu
heterodoxia sau erezia. Soluţia diplomatică a autorităţilor imperiale şi
ecleziastice bizantine, care urmăreau prin formule miracol de
compromis sau prin tăceri echivoce salvarea unităţii Imperiului cu
preţul ereziei. Sfântul Maxim le opune soluţia eshatologică şi ascetică a
mărturisirii şi martiriului.

[23] E vorba de libelul sau petiţia monahilor greci din Roma către Sinodul
Lateran (octombrie 649) prin care aceştia cereau condamnarea Typos-
ului. Avem aici confirmarea faptului că semnătura „Maximus
monachus” care apare alături de cea a lui „Anastasius monachus” sub
libelul prezent în Actele Sinodului Lateran – Mansi, X, 910 – sunt chiar
cele ale Sfântului Maxim şi ucenicului său credincios. R. Riediger a
demonstrat încă din 1980 faptul că Sfântul Maxim a avut o contribuţie
hotărâtoare şi atotprezentă în redactarea Actelor şi Canoanelor
Sinodului Lateran care trebuie enumerate printre operele lui şi
considerate drept opera sa teologică.

[24] Notaţia nu este numai cronologică, ci şi liturgică. Umilirea şi


batjocura, preludiu al martiriului pe care Sfântul Maxim îl va suferi în
ziua următoare, vor avea loc în ziua în care Biserica prăznuieşte
Înălţarea Sfintei Cruci. Simbolic, ea se situează deci în orizontul
liturghiei eshatologice a Crucii.
[25] Tentativele de reconciliere eşuând, emisarii revin la ameninţări şi
dezvăluie motivul ascuns al vizitei lor: refuzul papei Eugeniu I de a
primi „synodica” monotelită a patriarhului Petru. Numai dificultăţile
militare ale imperiului cu arabii au făcut ca Eugeniu I să nu aibă parte
de acelaşi tratament violent ca şi Sfântul Martin I, arestat în iunie 653,
judecat şi maltratat în decembrie 654 la Constantinopol şi mort la 16
septembrie 654 în exil în Chersonesul Crimeei.

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul


MIZERIA DIN LUME ŞI CHEFUL CELOR CU RADIO

Cinstitele Lăcaşuri
Acum se pustiesc
Căci oamenii acuma
La Radio se silesc.

În ocna sovietă
Se chinuiesc mereu
Acei care din râvnă
Iubesc pe Dumnezeu!

Pe front sub mii de gloanţe


Cad sute de ostaşi,
Lăsând femei vădane
Cu bieţii copilaşi.

Cutremurul pe ostrov
Îl face cimitir,
Curmând la mii de oameni
Al vieţuirii fir.

În schimb auzi la Radio


Cum cântă măscării
Şi celor graşi la ceafă
Le face jucării!

În casa cea săracă


La sobă pe cuptor
Orfanii fără pâine
Îşi plâng pe tatăl lor.

Copila cea orfană


Rămasă prin streini,
Plângând aşteaptă milă
În poartă la vecini.
Dar Radioului nu-i pasă,
El cântă la vecini,
Făcând pe cei din casă
La inimă “haini”.

Acel sărac oftează


Şi nu poate dormi,
Datornicii cer banii
Şi nu-i poate plăti!

În târg pe piatra goală


Un cerşetor zăcând,
Zadarnic cere milă
Cu lacrimi, tremurând.

În fundul puşcăriei
Se-nchide pe nedrept
Creştinul cel cu râvnă,
Fiind bătut în piept.

Iar colo lângă groapă,


Alături de sicriu,
Amar se tângueşte
O maică fără fiu!

La Radio cântă marşuri


În piaţă la oraş,
Ducând în nesimţire
Pe omul pătimaş.

În patul suferinţii
Bolnavul cel sărac
Nu are mângâiere
De hrană, nici de leac.

Iar muzica la Radio


Ca nişte boi răgând,
Le dă curaj la oameni
În chefuri petrecând.

Proptindu-se în cârje,
Beteagul din război,
Alunecă şi cade
Pe stradă în noroi.

Iar Radio lângă dânsul


Cântând caraghios,
Îl face să înjure
Pe cel care l-a scos.

Acel robit de patimi


Căzând din darul sfânt
Nu află astăzi sprijin
La cei de pe pământ!

Iar Radioul dănţuieşte


Acum la mânăstiri,
Făcând să pierdem rostul
Sărmanei mântuiri!

Pe calea mântuirii
Un suflet apucând,
Programul de la Radio
Îi vine lui în gând!
La patru după masă
Concert îi rânduit
Şi nu am vreme astăzi
Să merg la spovedit!

Duminică la nouă
Sunt cântece hazlii
Ocazia nu pierde
Cu sfinte Leturghii.

La praznicele Sfinte
Se fac excursii mari
Şi lasă tinerimea
Streină de altar.

În posturi “lumea nouă”


Petrece mai vârtos
Şi balul ca o slujbă
Îl pregăteşte jos.

În timp ce face slujbă


Sfinţitul Slujitor,
La crâşmă îl ascultă
Râzând cu Radioul lor.

În vremea când se roagă


Un suflet credincios
Alături zbiară Radioul
Un cântec ruşinos!
Iar când petrec la groapă
Plângând pe adormit,
În drumul lor le cântă
Acum de dănţuit.

Cuvântul cărţii sfinte


Acum a amuţit,
De când le cântă Radio
La cei ce s-au sfinţit.

Duminica la slujbă
Creştinii nu prea vin,
Iar cinematograful
Îi totdeauna plin.

Biserica adesea
Nu are cântăreţi
Iar noaptea la petreceri
Se cântă fără preţ.

Mizeria din lume


Sporeşte azi mereu,
Căci azi puţini din oameni
Mai cred în Dumnezeu!

Pe căile pierzării
Cei mulţi călătorind,
Acompaniamentul
De Radio au slujind.

Mizeria din lume


S-adună mai cu spor
În cântecul de Radio
Spre iadul pierzător.

În toată lumea astăzi


Răsună glasul lui,
Ca un concert funebru
Pierzării omului!

Corabia vieţii
Se luptă azi în larg
Avându-şi cârma ruptă
Şi pânza la catarg.

Din Miază-Noapte valuri


Lovesc acum cumplit
Corabia în coaste
- Cu omul buimăcit -

În loc să se grijească
De pânza pentru vânt,
Sărmanul om ascultă
A Radioului cânt!

Şi cântecul de Radio
Pe om l-a fermecat
Şi duhul nesimţirii
Îl ţine încleştat!

Şi după imnuri sfinte,


Auzi la Radio iar
Cântări neruşinate
Slujind lui Veliar.

Ieromonahul Savatie Bastovoi


Trista cugetare despre dragoste
Avem atîtea pricini de întristare şi altele care vin din urmă, încît a
trebuit să inventăm televizorul, discotecile şi terasele cu muzică. A
trebuit să inventăm internetul şi telefonia mobilă, avioanele şi plaja.
Dacă am da toate acestea la o parte pentru cîteva zile lumea s-ar
surpa, răpusă de tristeţe. Dar s-ar ridica mult mai sănătoasă şi mai
frumoasă decît este.
Mă întristează mai ales lipsa de înţelegere, provenită dintr-o
slăbire bolnăvicioasă a dragostei. Nu mai este bunăînţelegere nici între
oamenii acestei lumi, nici în adunarea bisericească. Fiecare e mai bun
doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci cînd vrem să nu
mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alţii mai răi ca
noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi
şi mai buni. Dar aceasta este o minciună.
A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău
şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu
mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar
mai bine zis ce -i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile
sale.
Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi nu se opresc.

Fericitul Filotei Zervakos


Despre vremurile cele de pe urma
Satana face ultimul asalt si in acesti ani in care ne gasim, mare necaz si
stramtorare vor veni in lume... Asadar, mare manie are sa vina. Multe rautati se intampla
in lume, indeosebi doua: desfraul si avortul.
Dumnezeu este indelung-rabdator, iar o mie de ani sunt inaintea lui Dumnezeu ca
o ora. Rabda indelung, dar si rabdarea Sa are margini. Nu e cu putinta ca Dumnezeu, care
totdeauna pedepseste pacatul, sa ingaduie a se face atatea pacate, fara sa le pedepseasca...
Numai sa fim pregatiti. S-avem credinta in Dumnezeu, in El sa ne punem nadejdea si
dragostea si El nu ne va parasi. Fie ca nimic sa nu ne desparta de iubirea lui Hristos.
Acum ne aflam in pragul marii manii; se apropie sfarsitul sfarsitului. Sfintii Parinti ai
Bisericii noastre au socotit moartea si a doua venirea Mantuitorului necesare pentru
mantuirea omului, iar cei care le-au avut intotdeauna in minte, au fost izbaviti de
chinurile vesnice. Din nefericire, oamenii au exemple rele din partea mai marilor
societatii si ai Bisericii, care si-au invartosat inimile mai rau decat evreii.
Vai si amar de vietuitoriii acestei lumi! Cata intristare va sa vina peste oameni,
daca stapanitorii lor sunt slujitori si robi ai antihristului!
Pentru ca aceia care au fost inrolati de Stapanul Imparatiei Cerurilor sa lupte, s-au
molesit. si nu numai ca au slabit, ci s-au adancit in somnul greu al trandaviei si al
nepasarii.
E vremea sa va treziti din somn. Sculati-va, aruncati departe somnul nepasarii, ca
sa nu va gaseasca vrajmasul dormind si sa va omoare. Treziti-va, caci ne indreptam spre
sfarsit, spre moarte, pentru ca ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie. Treziti-
va ca sa luptati in putinul timp care v-a mai ramas, caci "vine ceasul cand nimeni nu va
mai putea lucra"...

Mitropolit Hierotheos Vlachos


Secularismul. Un cal troian in Biserica
Secularismul este pierderea vietii adevarate a Bisericii, instrainarea membrilor
Bisericii de duhul autentic. Secularismul este respingerea ethosului eclezial si infiltrarea
asa-numitului duh lumesc in viata noastra. S-a subliniat ca Secularismul membrilor
bisericii este unul dintre cele mai serioase pericole. Biserica are cativa "dusmani". Cel
mai rau si cel mai periculos este secularizarea, care perverteste esenta Bisericii. Desigur,
Biserica insasi nu se afla in nici un pericol real, pentru ca este binecuvantatul Trup al lui
Hristos, dar pericolul exista pentru membrii Bisericii.
Ca sa fim exacti, vom spune ca secularismul, care consta in falsificarea caii vietii
si a credintei adevarate, se inrudeste cu patimile si, in mod firesc, sta ascuns in Biserica
de la inceputurile existentei sale. In rai, Adam a incercat sa interpreteze cu mintea sa
poruncile lui Dumnezeu. Chiar si dupa Pogorarea Duhului Sfant, au existat cazuri in care
s-a vadit modul omenesc de gandire si de viata al unor crestini. Gnosticii si altii
reprezinta dovezile evidente ale acestei cai.
Dar secularismul a inceput mai cu seama dupa incetarea persecutiilor. In timpul
persecutiilor, crestinii credeau si traiau cu adevarat. Cand crestinismul a devenit religie
oficiala de stat a inceput falsificarea credintei si a vietii crestine. Anahoretismul si mai
tarziu monahismul s-au dezvoltat ca o reactie la aceasta secularizare. Asa cum arata
Sfintele Scripturi, mai ales Epistolele Sfintilor Apostoli, in Biserica primara toti crestinii
traiau monahal.
Secularismul a fost o urmare a faptului ca oamenii au fost atrasi la crestinism din
oportunism. Monahismul a venit ca o reactie la aceasta atitudine. Monahismul nu este
ceva strain de Biserica, ci mai degraba traieste potrivit Evangheliei, pe care unii crestini
vroiau sa o traiasca desavarsit si astfel au ales aceasta cale de viata. Se poate argumenta
ca pana si cel mai excentric monah este o reactie sanatoasa la duhul secular care ii
imbolnaveste pe crestinii epocii noastre.
Când teologia noastră nu este legată de aşa-numita viaţă isihastă,
când nu este ascetică, atunci este seculară, este teologie scolastică,
este teologie varlaamită – chiar dacă ni se pare că combatem teologia
occidentală şi ne străduim să fim ortodocşi.(...)O altă cale de a
experimenta varlaamismul şi scolasticismul este că am limitat teologia
la estetică. Am transformat-o în estetică. Putem scrie câteva cărţi şi
întreprinde lungi analize asupra artei ortodoxe, putem studia şcolile de
iconografie, putem accepta marile valori ale artei bizantine, în timp ce
tratăm cu dispreţ şi nu ţinem seama de nevoinţă, de metoda isihastă,
care este temeiul oricărei arte ortodoxe. Purificarea, iluminarea şi
îndumnezeirea reprezintă baza tuturor artelor, actelor şi tainelor
Bisericii Ortodoxe.

Cuvinte din Predanie


Sfantul Maxim Marturisitorul
Dar nu scriu acestea vrand sa fie necajiti eretici, sau bucurandu-ma de necajirea
lor, ci mai curand impreuna veselindu-ma de intoarcerea lor.
Caci ce e mai placut celor credinciosi decat sa vada copiii risipiti ai lui Dumnezeu,
adunati impreuna? Nu le scriu aici indemnandu-ma sa preferati asprimea iubirii de
oameni, n-as putea sa fiu atat de salbatic, ci rugandu-va sa faceti si sa lucrat cele bune
tuturor oamenilor cu luare aminte, si cu multa cercare, si facandu-va tuturor toate, dupa
cum are nevoie fiecare dintre voi.
Numai un lucru il doresc de la voi, va rog: sa fiti aspri si neindurati fata de orice
ar putea sa ajute la mentinerea credintei lor nebunesti. Caci socotesc ura de oameni si
despartire de dragostea Dumnzezeiasca incercare de a da tarie spre mai multa stricaciune,
celor cuprinsi in ea.
Intrebat fiind, pentru ce nu este in comuniune, in rugaciune, pentru ce nu se
impartaseste cu cei ce propovaduiesc eresul, si pe acestia ii mustra, raspuns-a Sfantul:
Chiar daca toata lumea ar incepe sa se impartaseasca, eu nu pot sa ma
impartasesc, pentru ce stiu ca Duhul Sfant, prin Apostolul Pavel, a dat anateme chiar pe
ingeri, daca ar fi propovaduit intr-alt chip aducand ceva nou in credinta.
Voiesc mai bine a muri, decat sa-mi tulbur constiinta mea, gresind cu ceva
inaintea dreptei credinte.
Ei (cei care sustin eresul), ce singuri de la sine sunt blestemati si lepadati, si de
preotie sunt instrainati, aceia ce fel de taina savarsesc? apoi, ce Duh vine asupra acelora
care se hirotonisesc de unii ca aceia?

Canonul 15, Sinodul de la Constantinopole (861)


Cei ce se despart pe sinesi de impartasirea cea catre intaiul sezator al lor, pentru
oarecare eres osandit de Sfintele Sinoade, sua de Sfintii Parinti, de acela adica eresul in
public il propovaduiesc, si cu capul descoperit il invata, unii ca acestia nu numai
Canonicestii certari nu sunt supusi, ingradindu-se pe sine si despre impartasirea numitului
Episcop mai inainte de Sinodiceasca cercetare, ci si de cinstea cea cuvenita celor
Dreptslavitori se vor invrednici
Ca nu au osandit Episcopi, ci minciuno-episcopi, si minciuno-invatatori. Si nu cu
schisma au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbavi Biserica, de schisme si de impartiri.
Talcuire, din Pitalion:
Daca intai sezatori cei numiti a fi eretici, si eresul lor l-ar propovadui intr-o
aratare, si supusii lor pentru aceasta se despart de ei, si mai inainte de Sinodiceasca
judecata, pentru eresul acela, unii ca acestia despartindu-se de aceia, nu numai nu se
osandesc, ci si de cinstirea cea cuvenita, ca niste Dreptsavitori, sunt vrednici.
Ca nu au pricinuit schisma Bisericii cu osandirea aceasta, ci mai ales o au slobozit
de schisma si eresul minciuno-episcopilor acelora si minciuno-invatatorilor acelora.

Sfantul Teodor Studitul (+826)


Atunci cand Credinta e primejduita, poruna Domnului este de a nu pastra tacere.
Daca e vorba de Credinta, nimeni nu are dreptul sa zica: "Dar cine sunt eu? Preot , oare?
N-am nimic de a face cu acestea. Sau un carmuitor? Nici acesta nu doreste sa aiba vreun
amestec. Sau un sarac care de-abia isi castiga existenta? Nu am nici cadere nici vreun
interes in chestiunea asta."
Daca voi veti tacea si veti ramane nepasatori, atunci pietrele vor striga, iar tu
ramai tacut si dezinteresat?
Sfantul Ioan Gura de Aur a spus deschis ca dusmani ai lui Hristos nu sunt numai
ereticii ci si cei aflati in comuniune cu ei.
Avem porunca de la insusi Apostolul Pavel ca, atunci cand cineva invata ori ne
sileste sa facem alt lucru decat am primit, si decat este scris, acela urmeaza a fi osandit,
ca nefacand parte din clerul sfintit.

Sfantul Fotie cel Mare patriarh de Constantinopole (secolul IX)


Cea mai buna comuniune este comuniunea in credinta si in dragostea cea
adevarata.
Nu exista nimic mai minunat decat Adevarul! Exista doar o Biserica a lui Hristos,
apostolica si soborniceasca. Nu mai multe nici macar doua. Iar celelalte sunt sinagogi ale
celor ce viclenesc si sinod al razvratitilor. Noi dreptcredicniosii crestini, acestea gandim,
asa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie sa pazesti fara nici o exceptie si, mai presus
de toate, cele ale credintei. Pentru ca daca ai devia cat de putin, pacatuiesti pacat de
moarte. Si acestea care au fost hotarate la Sinoadele ecumenice si de obste, trebuie ca toti
sa ne pazeasca. Si toti cat pazesc cele pe care fie unu dintre Parinti le-a scris in chip
particular fie un Sinod local le-a statornicit, au dreapta judecata. Dar pentru cei care nu le
primesc este infioratoare neglijenta.

Sfanta Scriptura

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl


va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe
celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui
mamona.
Matei, 6, 24
Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine
risipeşte.
Matei 12, 30
Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece.
Matei 24, 35
Mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din
lege o cirta sa cada.
Luca, 16, 17
Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi
pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se
vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci,
foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema
în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta
mare se va chema în împărăţia cerurilor
Matei, 5, 18-19

PARTEA A DOUA
Rugaminti

“Totul în Biserica este bun si se face dupa rânduiala.”


Sfantul Vasile cel Mare

Despre Sfanta Cruce

Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru
noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.
Corinteni I, 1, 18
"Din coasta lui Adam a intrat stricaciunea in lume, iar din coasta lui Hristos a
izvorat viata in lume. In paradis a rasarit moartea, iar pe cruce a fost desfiintata si s-a
deschis raiul. Ia ca temelie nezdruncinata Crucea si cladeste pe ea toate celelalte puncte
de credinta.”
Sfantul Chril al Ierusalimului

Nu va faceti semnul crucii in deradere, ca rad dracii si plange sufletul in noi; si


mai ales nu va rusinati sa faceti semnul crucii. Crucea o facem asa, ca asa i-a invatat
Duhul Sfant pe Sfintii Parinti. Si iata cum se face ea:
Cele trei degete astfel împreunate se pun pe frunte, apoi coboară spre
abdomen; de acolo, mâna merge către umărul drept, iar apoi ea merge
orizontal către umărul stâng. În timp ce se face semnul crucii, se
rosteste “în numele Tatălui” (când mâna e pe frunte), “si al Fiului”
(când mâna coboară pe abdomen), “si al Sfântului Duh” (când mâna se
duce de la un umăr la celălalt), „Amin” (cand mana o retragem de la
umarul stang). Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta
Treime. Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt si ambele în
podul palmei reprezintă cele doua firi, umană si divină, reunite în
persoana Domnului Iisus Hristos.
Deci nu spunem „Amin” cand mana este la umarul stang, nu facem cruci mici
strambe si rapide de parca am canta la mandolina, n-o facem cu limba in gura sau cine
stie cum.
Semnul Sfintei Cruci îl însoteste pretutindeni pe credincios. Cand facem Sfanta
Cruce sa cugetam la Bunul Dumnezeu, la Mantuitorul hristos si la patimile Lui si la
Sfantul duh datatorul de viata - intr-un cuvant Sfintei Treimi, adica lui Dumnezeu Celui
in Trei Ipostasuri.. Sau macar sa ne gandim ca dam slava lui Dumnezeu. Insemnarea cu
semnul crucii este o deprindere crestineascä foarte veche, chiar din timpul Sfintilor
Apostoli. Facem semnul crucii insotind orice rugaciune rostita cu glas tare sau in gând si
când trecem pe lânga bisenica, pe lânga troita, pa langa orice loc sfant; cand incepem
rugaciunea, in timpul ei, si cand o terminma; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie,
ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne
incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea
Lui, in toata ziua; cand ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mahnire,
primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini,
dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: "Inainte si
in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile
noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci" (P.L.
II, col. 99).
Semnul Crucii este marturia vazuta a credintei noastre. Ca sa vezi daca cineva
este crestin ortodox, roaga-l sa-si faca semnul Sfintei Cruci. Daca îl va face sau nu, si
cum îl va face, ne va lumina întru totul. Evanghelia ne spune ” Cel ce este credincios în
foarte putin si în mult este credincios” (Lc. 6,11)
Semnul crucii are o putere foarte mare. Sunt multe întâmplari zugravite în vietile
sfintilor care ne arata cum semnul Sfintei Cruci facut peste trupul cuiva, chiar si o singura
data, sparge legaturile diavolilor. Din aceasta pricina cei care îsi fac crucea neglijent, fara
evlavie, îi fac pe diavoli sa salte de

Rugaciunea Sfintei Cruci


Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de
la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară, cum piere fumul; cum se
topeşte ceara la faţa focului, aşa să piară diavolii de la faţa celor ce-L
iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul crucii şi zic cu
veselie: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului,
care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a
Domnului nostru Iisus Hristos, şi S-a pogorât la iad şi a călcat puterea
diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită crucea Sa, spre alungarea
a tot pizmaşul. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului!
Ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, şi cu
toţi sfinţii în veci. Amin

Despre rugaciune
Rugaţi-vă neîncetat.
Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui
Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.
Tesaloniceni I, 5, 17-18
Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de
cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea
pentru toţi sfinţii.
Efeseni, 6, 18
Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni,
mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi
care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită
întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit
înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii
să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.
Timotei I, 2, 1-4
De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu
ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu
suspine negrăite.
Romani 8, 26

Rugaciunea este cel mai important lucru. Fara rugaciune nu putem inainta in
nimic. Inainte de orice trebuie sa avem in fata rugaciunea.
Spuneti va rog mult, dragii mei, rugaciunile din suflet, ca si cum ati fi in momentul
mortii, si nu ca pe niste mantre pagane sau ca pe niste automatisme. Spuneti-le din tot
sufletul si cugetul vostru, asa cum v-ati dori sa le spuna Ingerii lui Dumnezeu pentru
mantuirea voastra in fata Mantuitorului nostru milostiv, in ziua mortii si in ziua Judecatii
noastre. Dar fiti cu grija sa nu deznadajduiti: nu veti reusi, poate, din prima sa va rugati
cu tot sufletul. Rugati-va cu nadejde, rugaciunea se dobandeste, ea este un dar de la
Dumnezeu. O clipa poate sa fie un timp si o suspinare poate sa fie o rugaciune, spune
parintele Arsenie Papacioc. Iar Sfantul Ioan de Krostadt indeamna: "In rugaciune tine-te
de regula urmatoare: Mai bine sa spui cinci cuvinte din inima decat nenumarate cu limba.
Cand bagi de seama ca inima e rece si n-ai chef sa te rogi, opreste-te incalzeste-ti inima
cu oarecare imagine vie - de pilda cea a ticalosiei tale, a saraciei si orbirii tale
duhovnicesti - sau prin gandul la marile binefaceri din fiecare clipa ale lui Dumnezeu fata
de tine si de tot neamul omenesc, mai ales fata de crestini, iar apoi roaga-te fara graba, cu
simtire calda. Chiar daca nu vei reusi sa citesti toate rugaciunile, n-o sa fie nici un necaz,
iar folosul din rugaciunea nepripita si calda va fi mult mai mare decat daca ai citi toate
rugaciunile dar in graba si fara simtire. Voiesc cinci cuvinte a grai cu mintea mea decat
zece mii de cuvinte cu limba. Se intelege, a fi foarte bine, daca am putea spune cu simtire
la rugaciune si zece mii de cuvinte."
Cand vine sau vi se porneste din inima indemnul sa va puneti la rugaciune, nu
pregetati. La rugaciune ne cheama, Ingerul Pazitor si Duhul Sfant din noi. Rugaciunea
este chemarea Domnului, graiul dintre noi si Dumnezeu.

Sfantul Ioan de Kronstadt


Rugaciunea - stare inaintea Sfintei Treimi si a soborului locuitorilor
ceresti
"Cand chemi in rugaciune pe Domnul Dumnezeu Cel in Trei Fete, adu-ti aminte
ca il chemi pe Parintele Cel fara de inceput a toata faptura, al ingerilor si oamenilor, ca de
tine, cel ce-l chemi se minuneaza toate puterile ceresti si te privesc cu dragoste pentru
faptul ca chemi cu credinta, cu dragoste si cu evlavia cuvenita pe Facatorul Cel de obste
al lor si al nostru, pe Atottiitorul si Domnul , pe Care ei il iubesc fara de masura, inaintea
Caruia se cucernicesc nespus. O, ce inalta fericire, ce marire, ce vrednicie de a-L chema
pe Vesnicul Parinte! sa pretuiesti neincetat si neschimbat aceasta preainalta fericire pe
care ti-a daruit-o nesfarsita bunatate a Dumnezeului tau si nu te lasa furat de ganduri in
timpul rugaciunii tale. La tine ia aminte Dumnezeu, la tine iau aminte ingerii si sfintii
oameni a lui Dumnezeu. (am lacrimat scriind aceste randuri)"
Cand te rogi in singuratate, si se trandaveste duhul tau, si va incepe sa se
plictiseasca, si sa se ingreuneze de singuratate, adu-ti aminte, atunci ca si intotdeauna, ca
spre tine cauta cu ochi mai luminosi ca soarele Dumnezeul Cel in Trei Ipostasuti, toti
sfintii ingeri, ingerul tau pazitor si sfintii oameni a lui Dumnezeu. Adevarat, fiindca ei
sunt cu totii una in Dumnezeu, si unde este Dumnezeu acolo sunt si ei. Incotro se intoarce
soarele, intr-acolo si razele lui toate. Intelege ce spun. Roaga-te totdeauna cu inima
aprinsa - iar pentru asta nicicand nu te ghiftui cu mancare si bautura. Adu-ti aminte cu
cine stai de vorba! Oamenii uita foarte des cucine stau de vorba la rugaciune, cine e
martorul rugaciunii lor. Ei uita ca stau de vorba cu Cel privighetor si Atotvazator ca la
impreuna-vorbirea dintre ei si Dumnezeu iau aminte toate puterile ceresti si toti sfintii
oameni ai lui Dumnezeu.
Cand te rogi Stapanei sau vreunui sfant, intipareste-ti in minte gandul ca esti o
piatra a unei biserici in care Stapana este piatra din capul unghiului zidirii, incepatoarea
zidirii intelegatoare (Acatistul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu icos 10) si sa stii ca e
strans legat launtrc cu toti locuitorii cerului ca piatra din cladire, desi esti moale si nu
tare. Astfel vazand lucrurile vei intelege de ce rugaciunile ajung atat de usor la sfinti: noi
toti suntem sub un singur Cap - Hristos (vezi Efesni 1,22), si toti suntem insufletiti de un
singur duh a lui Dumnezeu.
La sfarsitul rugaciunilor pe care le faci acasa dimineata si seara cheama-i pe sfintii
patriarhi prooroci apostoli ierarhi mucenici marturisitori cuviosi doctori fara de arginti
pentru ca vazand in ei intruparea a toata fapta buna sa te faci si tu urmator lor in toata
fapta buna. Invata de la patriarhi credinta copilareasca si ascultarea fata de Domnul, de la
prooroci si de la Apostoli - ravna pentru slava lui Dumnezeu si pentru mantuirea
sufletelor omenesti, de la ierarhi - ravna de a propovadui cuvantul lui Dumnezeu si
indeobste, de a lucra prin scrieri la proslavirea pe cat e cu putinta a numelui lui
Dumnezeu, la intarirea credintei, nadejdii si dragostei intre crestini; invata e la mucenici
si marturisitori sa fii tare in credinta si in cucernicie in fata oamenilor necredinciosi si
necucernici, de la cuviosi rastignirea trupului cu patimile si poftele, rugaciunea si
cugetarea la Dumnezeu, de la doctorii fara de arginti - neagonisirea si ajutorarea fara
plata a celor aflati in nevoi.
Rugaciunea este respiratie duhovniceasca; rugandu-ne, respiram duh sfant: in
duhul sfant rugandu-va (Iuda 1,20). Asadar, toate rugaciunile Bisericii sunt respiratie a
Duhului Sfant, vazduh duhovnicesc si totodata lumina duhovniceasca, foc duhovnicesc,
mancare duhovniceasca si imbracaminte duhovniceasca.
In rugaciunile si in cantarile Bisericii, pe toate intinderea lor Se misca duhul adevarului.
Tot ce vine in cap din alta parte impotrivindu-se si hulind, este de la diavolul, parintele
minciu7nii, clevetitorul; rugaciunile si cantarile sunt respiratia Duhului Sfant.
Nu ai cunoscut ca Eu sunt in Tatal si Tatal in Mine? (In 14,9-10). Nu stii, oare, ca in
timpul rugaciunii Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt in tine si tu in ei?.
Rugaciunea este materia pe care o respira sufletul precum vazduhul este materia fireasca
pe care o respira trupul. Noi respiram prin Duhul Sfant. Fara Duhul Sfant nu poti spune
din toata inima nici macar un singur cuvant al rugaciunii. Rugandu-te stai de vorba cu
Domnul fata catre fata, si daca ai gura inimii deschisa prin credinta si prin dragoste e ca si
cum ai trage atunci din El bunatatile duhovnicesti ale Duhului Sfant pe care le-ai cerut.
Cand te scoli la rugaciune impovarat de pacate multe si stapanit de deznadejde, incepe sa
te rogi cu nadejde, arzand cu Duhul, si aminteste-ti ca insusi Duhul lui Dumnezeu, ne
ajuta in neputintele noastre, mijlocind pentru noi cu suspinuri negraite. Cand iti vei
aminti cu credinta de aceasta lucrare a Duhului Sfant in noi, lacrimi de umilinta vor
izvora din ochii tai si in inima vei simti pace, dulceata, indreptatire si bucurie in Duhul
Sfant, vei striga prin cuvantul inimii: avva Parinte!

Danion Vasile
Bolnavul si puterea rugaciunii
(scrisoare catre un om bolnav)

"Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma


relaxez uitându-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, îmi e mai bine sa stau asa,
asteptând sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou
bine."
"Sunt din ce în ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la
biserica. Îmi e tare rau, dar când ma rog simt o liniste si o pace binecuvântata. Ma
straduiesc sa îmi fac canonul în fiecare zi. Multa putere îmi da rugaciunea?"
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar îmi pun nadejde mare în puterea
rugaciunii. Ma rog pâna nu mai rezist, pâna simt ca îmi plezneste capul. Termin repede
canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de câteva ore rugaciunea
mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat
de parerile lor. Ba chiar postesc cât pot?"
Vreau sa îti scriu câteva idei despre canonul de rugaciune al bolnavului. Motivul
pentru care fac asta este ca am constatat cu tristete ca unii bolnavi rastalmacesc cuvintele
Sfintilor Parinti privitoare la aceasta problema. Rastalmacind învatatura patristica despre
boala îsi fac rau singuri. Celor care o rastalmacesc în cunostinta de cauza nu am ce sa le
scriu. De altfel, cred ca acestia nici nu s-ar osteni sa citeasca ceva care le-ar contrazice
pozitia în care se complac.
Stiu însa ca exista si oameni care înteleg gresit anumite învataturi ale Sfintilor
Parinti nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca li s-au parut atât de simple si de clare
încât nu au considerat ca mai este nevoie de lamuriri suplimentare.
"Rugaciunea este ajutorul cel mai tare al bolii" - Sfântul Isaac Sirul [8; 72].
Poate un credincios sa conteste o astfel de afirmatie? Da. Si pentru a arata în ce
mod o poate face, voi reproduce un citat din învatatura Sfântului Tihon de Zadonsk "Ce
rugaciune îi trebuie bolnavului? Multumire si suspinare". Acestea înlocuiesc orice
nevointa. Deci, fiti senina!" [21; 32-33].
Stiu ca oamenii care merg la biserica de multa vreme nu gasesc nici o contradictie
între cuvântul Sfântului Isaac Sirul si cel ale Sfântului Tihon. Dar ceilalti? "Ori
rugaciunea e ajutor al bolii, ori boala tine loc rugaciunii, nu? Ce sa întelegem?"
Câteva citate din sfaturile Sfântului Teofan Zavorâtul ne ajuta sa ne lamurim:
"Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca
sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti îndatorata sa mergeti.
Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta în putere, asta nu
înseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg" [21; 35].
"Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa încât ati ramas la pravila de
chilie. Împliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei
noastre, nu pentru rugaciunea în sine, care se poate face si fara pravila... Stati cu gândul
la Liturghie - nu ca un savârsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gândul) la
Liturghia savârsita de altul" [21; 33].
"Ce mare lucru ca trebuie sa stati în chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din
lenevie, ci din boala)? Când va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II
Cor. 6, 16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni" [21; 33].
Trebuie totusi sa observam modul în care cei slabi în credinta pot rastalmaci
cuvintele Sfântului Teofan. Înainte de aceasta însa voi preciza ca pozitia Sfântului Teofan
nu este deloc originala, ci este o pozitie care se regaseste în dintre scrierile sau cuvintele
Sfintilor Parinti. Nu are rost sa aduc multe dovezi în acest sens. Consider ca este de ajuns
sa reproduc un singur citat, al Sfântului Ioan din Gaza, citat în care întâlnim aceeasi
învatatura duhovniceasca: "Despre psalmodie sau liturghie, nu te necaji. Caci nu ti le cere
Domnul odata ce esti bolnav. Cel ce ia aminte la sine îsi pricinuieste el însusi suferinta
nevointei pentru Domnul si pentru mântuirea sa... Dar tu ai suferinta bolii în locul
suferintei nevointei. În privinta bolii, nu te descuraja, caci nu te va parasi Domnul, ci o va
folosi cum singur El stie spre folosul tau, ca sa nu suferi peste putere" [22; 116].
Întelesul unor astfel de cuvinte pare foarte clar si pentru cei întariti în credinta si
pentru cei care le rastalmacesc fara voie. Celor dintâi explicarea lor le poate parea inutila,
si greseala pozitiei celorlalti li se pare evidenta. Totusi, nadajduiesc ca primii vor întelege
rostul pentru care scriu rândurile de fata.
Scrisoarea mea începe cu trei afirmatii care nu seamana între ele. Cea de-a treia
afirmatie îi apartine unei persoane care da dovada de râvna exagerata, de râvna care e
fiica a mândriei. Parintele Serafim Rose, urmând predaniei Sfintilor Parinti, atragea
atentia asupra faptului ca cel care pacatuieste din râvna exagerata se afla într-o pozitie
mai periculoasa decât cel care pacatuieste pentru ca iubeste pacatul. Râvnitorul este
înselat de diavol si se încapatâneaza sa ramâna în înselarea sa, fiind convins ca toti
ceilalti vor sa îl rupa de sfintenie. Pe când pacatosul, într-un moment de pocainta, poate
întelege caderea în care se afla si se poate ridica din cadere. (Sa nu se înteleaga însa ca
cei care cad în pacate de-a dreapta, din pricina râvnei fara masura, sunt pierduti. Chiar
daca le este greu sa îsi înteleaga greseala, nu sunt predestinati la iad.)
Oamenii care se regasesc în cea de-a treia afirmatie sunt lipsiti de masura. Tot
parintele Serafim atragea atentia asupra faptului ca cei care ajung la o astfel de pozitie
extremista sunt mai ales cei proaspat convertiti la Ortodoxie (parintele vorbea chiar
despre sindromul convertitului nebun: diavolul, vazând cum un suflet vrea sa îi scape din
gheare, îl îndruma pe drumul pacatelor de-a dreapta, drum care nu de putine ori se
termina la spitalele de psihiatrie.) În momentul în care se îmbolnavesc, astfel de
convertiti sunt ispititi sa refuze sprijinul medicului, sa refuze sa ia medicamente pe motiv
ca se trateaza prin rugaciune, ?
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar îmi pun nadejde mare în puterea
rugaciunii. Ma rog pâna nu mai rezist, pâna simt ca îmi plezneste capul. Termin repede
canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de câteva ore rugaciunea
mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat
de parerile lor. Ba chiar postesc cât pot?"
Despre cei care se regasesc în aceasta a treia afirmatie nu vreau sa spun decât ca
prin postul exagerat îsi distrug trupul - si aceasta este o alta forma de sinucidere, iar prin
faptul ca se forteaza sa se roage mai mult decât le sta în putere îsi vatama mintea: astfel,
de la boala trupeasca pot ajunge la boli sufletesti, mult mai greu de vindecat. Am auzit de
astfel de cazuri, am auzit de oameni care dupa ce au ajuns la spitalul de psihiatrie au
regretat amarnic ca au calcat cuvântul duhovnicului si s-au zbatut sa cucereasca culmile
sfinteniei în câteva zile. Urcusul lor a fost superficial, si a lasat rani foarte urâte. Nu scriu
foarte mult despre aceasta afirmatie pentru simplul motiv ca nu are foarte multi partizani.
(Si bine ca nu are mai multi?) Ar fi nepotrivit sa tratez la fel de amplu trei pozitii care nu
au segmente egale de simpatizanti.
Prima pozitie îi apartine unei persoane care, citind cuvinte ca cele ale Sfântului
Teofan, a considerat ca boala este o cruce privilegiata si a renuntat la rugaciune:
"Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma
relaxez uitându-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, îmi e mai bine sa stau asa,
asteptând sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou
bine."
Sa analizam putin aceasta pozitie. Cum e omul bolnav? Aceasta întrebare nu o
putem pune asa cum am întreba care sunt caracteristicile ursului polar. Ursul îl stim din
carti sau din emisiuni de televiziune. Pe când boala am trait-o cu toti, mai mult sau mai
putin, pe propria piele.
De obicei, bolnavul este un om mai plictisit, nemultumit de faptul ca suferinta îi
rastoarna anumite planuri. Este un om mai irascibil. Un om care pâna ce nu îsi recapata
sanatatea are o stare generala proasta. Un astfel de om cauta ca sanatatea sa îi vina cât
mai repede, sa îi pice din cer. De parca Dumnezeu ar fi vinovat de faptul ca i-a trimis
boala, din ratiuni superioare, si omul asteapta ca tot El sa îi aduca sanatatea. Ca si cum
boala ar fi o întâmplare nefericita, ca si cum nu si-ar avea sens. Cuvintele Sfântul Teofan
- "boala tine loc de canon?" - îi merg la inima. Cum sa se mai roage când este plictisit,
când este nervos, când este obosit? Cum sa se roage când deznadejdea i-a patruns în
suflet?
Nu este nevoie de prea multe cuvinte ca sa se înteleaga faptul ca nici aceasta
pozitie nu este buna. Si totusi, ce voi face, îl voi contrazice pe Sfântul Teofan Zavorâtul
si pe cei de-un cuget cu el? Departe de mine gândul acesta.
Nu îl voi contrazice pe Sfântul Teofan, ci voi încerca sa lamuresc cuvintele sale,
si astfel se va vadi faptul ca prima pozitie nu se regaseste în aceste cuvinte decât la o
privire superficiala. Întâi de toate trebuie precizat cui anume i se adreseaza Sfântul
Teofan: unei persoane întarite în credinta, unei persoane care întelege viata crestina ca pe
o lupta pentru mântuire. Precizarea aceasta este foarte importanta. Pentru a explica de ce,
fac o paranteza: daca un baschetbalist are piciorul rupt, antrenorul îi va spune sa faca tot
posibilul pentru ca piciorul sa i se refaca în cel mai scurt timp. Daca îi cunoaste râvna, nu
îi spune: "Fa toate celelalte exercitii, ca sa nu îti pierzi conditia fizica?" Antrenorul stie ca
sportivul nu va lasa timpul sa treaca degeaba. De ce? Pentru ca pentru orice sportiv
timpul înseamna enorm. Si, daca iubeste sportul cu pasiune, daca sportul e viata lui,
sportivul nu îsi va cruta puterile. Scriu asta din experienta. Am facut baschet la Dinamo,
si am ajuns chiar ca la unele meciuri sa fiu capitan al echipei de Juniori 3. Dar de baschet
m-am apucat pe vremea când aveam mâna dreapta (eu sunt stângaci) în curs de refacere
dupa o paralizie careia doctorii nu îi mai vedeau vindecarea. Ma antrenam cu greu, mâna
ma durea, dar nu aveam ce face. Vroiam sa fiu cel mai bun. Si asta presupunea efort si
rabdare. Vecinii care ma vedeau facând exercitii la bara din fata blocului nu îsi imaginau
ca mâna mea se va reface complet. Dar, dupa mult efort, s-a refacut.
Daca un sportiv aflat la începutul drumului si îsi rupe piciorul, antrenorul îi va
spune cu lux de amanunte tot ce trebuie sa faca pentru a folosi timpul la maxim.
As compara sportivul al carui picior e rupt cu bolnavul care primeste de la
duhovnic sfaturi primitoare la canon: pe cel care se afla la începutul vietuirii sale crestine,
duhovnicul îl va sfatui cu grija sa se roage cât îi sta în putere, îi va vorbi despre marele
folos al rugaciunii? Pe sportivul avansat antrenorul nu îl va sfatui sa îsi înmulteasca
eforturile, ci îl va sfatui sa aiba masura, îl va sfatui sa nu exagereze cu exercitiile, pentru
a nu-si îngreuna refacerea. Tot asa, pe crestinul sporit în vietuirea duhovniceasca
parintele nu îl va sufoca prin vreun canon foarte greu, ci va cauta sa îi tempereze râvna.
Iata ce scrie tot Sfântul Teofan: "Alt folos este si acela ca, daca ati fi fost
sanatoasa, daca v-ati fi hotarât sa va dati osteneala pentru mântuirea dumneavoastra, ati fi
fost nevoita sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele
bisericesti de obste si înca alte lucruri anevoioase sa întreprindeti. Acum însa, în loc de
toate acestea, vi se cere rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic nu va
tulburati. Atâta doar: sa tineti sufletul în starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e
întreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu întru toata deplinatatea" [21; 22].
Ce vedem? Ca viata crestina este pentru omul sanatos o viata de mare nevointa.
De fapt viata crestina este o cruce. Prin boala crestinul nu se întâlneste în mod brusc cu
crucea, ci doar - pentru o vreme - înlocuieste o cruce cu alta, care poate fi mai grea. Poate
ca ar fi bine sa îti mai reproduc un ultim citat din Sfântul Teofan, care va nuanta ideea pe
care încerc sa ti-o prezint:
"Nu e nimic ca nu faceti toate mataniile dupa pravila. Puteti sa nu treceti aceasta
în lista de pacate, ci curatiti ceea ce ati trecut deja. Împliniti pravila facând rugaciunea lui
Iisus în tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti câte puteti; de nu, stati în
picioare. Daca nu puteti sta în picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati întinsa. Atâta
doar: nu încetati a fi cu mintea împreuna cu Domnul" [21; 29].
Nu tine boala loc de canon? Atunci de ce Sfântul Teofan nu îi spune sa renunte sa
mai faca matanii? De ce încearca doar sa o consoleze ca nu e un pacat ca nu face toate
mataniile dupa pravila? Cine citeste cu atentie aceste cuvinte ale Sfântului Teofan
întelege ca nu exista nici cea mai mica contradictie între ceea ce pareau a fi cele doua
puncte de vedere ale sfintilor Bisericii privitoare la rugaciunea bolnavului.
Am precizat ca nu era vorba de doua puncte de vedere, ci de aceeasi învatatura
prezentata însa unor oameni aflati pe trepte duhovnicesti diferite. Prin faptul ca
duhovnicul nu da acelasi canon unui copil de zece ani, unui om de treizeci de ani si unui
batrân de optzeci nu trebuie sa se înteleaga ca exista trei învataturi diferite despre
spovedanie. (De altfel, nici doctorul nu le prescrie copiilor medicamentele pe care le
prescrie adultilor.)
Este foarte important ca atunci când citim carti duhovnicesti sa fim foarte atenti la
toate elementele prezentate în text, nu sa izolam în mod sectar vreunul dintre ele si sa ne
laudam ca ne-am însusit cine stie ce învatatura înalta despre mântuire. Daca vom încerca
sa plinim masura de post pe care un parinte din Pateric o rânduia ucenicilor sai riscam sa
ne pierdem si mântuirea, si mintile. (Am spus ca nu vreau sa fac prea multe referiri la
râvna exagerata, asa ca nu mai dau detalii). Am încercat sa scot în evidenta faptul ca este
foarte important sa luam aminte la faptul ca nu putem considera sfaturi date la un
moment dat unei persoane anume ca fiind reprezentative pentru întreaga învatatura a
Bisericii privitoare la un anumit subiect.
(Ca o întarire a celor prezentate mai sus: spunând ca rugaciunea care îi trebuie
bolnavului este multumirea si suspinarea, Sfântul Tihon nu a recomandat bolnavilor sa
renunte la rugaciune - desi crucea bolii este grea, ea nu tine locul rugaciunii. Numai la o
citire superficiala se poate întelege asa. De fapt, bolnavul care suspina nu poate sa nu
cârteasca daca nu primeste putere de la Dumnezeu prin rugaciune. Ca suspinarea sa nu
izgoneasca multumirea este nevoie de rugaciune. Fara rugaciune, bolnavul nu poate
cunoaste linistea. Sfântul Tihon încerca sa explice ca nu este bine ca bolnavul sa caute o
pravila de rugaciune foarte aspra, boala însasi fiind un canon. Dar acest canon, chiar daca
în unele situatii face imposibila prezenta la slujbele Bisericii, nu exclude rugaciunea.)
Întrucât am aratat erorile primei si celei de-a treia pozitii prezentate la începutul
acestei scrisori, parasim tarâmul polemicii pentru a încerca sa aducem câteva completari
si explicatii privitoare la cea de-a doua pozitie, care îi apartine unei persoane întarite în
credinta si care da dovada de dreapta socoteala: "Sunt din ce în ce mai bolnav, dar cu
ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Îmi e tare rau, dar când ma rog simt
o liniste si o pace binecuvântata. Ma straduiesc sa îmi fac canonul în fiecare zi. Multa
putere îmi da rugaciunea?"
Sunt constient ca foarte putini oameni au o astfel de atitudine în fata bolii. De ce?
Pentru ca foarte putini oameni au o atitudine crestina fata de lume atunci când sunt
sanatosi. Cine nu vrea sa traiasca o viata crestina când este sanatos nu duce o viata
crestina atunci când se afla pe patul de boala. Este adevarat ca unii se pocaiesc atunci
când ajung în suferinta, dar totusi ei constituie cazuri deosebite care nu se pot generaliza.
Daca în spitale pocainta ar fi un fenomen de masa, problema s-ar putea pune altfel. Dar,
pe masura ce credinta este înlocuita de apostazie, scade proportional si numarul celor
pentru care suferinta este înteleasa ca o chemare la pocainta?
Ma vad pus în urmatoarea dilema: cititorilor care duc o viata crestina nu am ce
sfaturi privitoare la rugaciunea la vreme de boala sa le dau, pentru ca ei stiu - poate mai
bine decât mine - ce au de facut. Cei care au devenit interesati de tema rugaciunii abia
când au ajuns pe patul de boala nu stiu ce sa le spun mai întâi. Asta pentru ca sunt foarte
multe învataturi despre rugaciune, prezentate în amanuntime de catre sfintii Bisericii si
parintii contemporani, care le-ar fi de mare folos. Îmi este foarte greu sa sintetizez în
câteva fraze o învatatura prezentata în numeroase volume de mare pret. Si nu e locul aici
nici macar sa rezum învatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune. De aceea îi îndemn pe
cei interesati de aceasta tema sa citeasca chiar textele sfintilor sau ale cuviosilor parinti
din vremurile noastre. Aceste texte sunt pline de putere, sunt pline de hrana cu care se
poate hrani orice suflet flamând.
Eu voi prezenta doar câteva idei, poate nu cele mai importante, dar cele care mie
îmi sunt clare si pe care le consider de folos.
Ce canon de rugaciune trebuie sa faca bolnavul? Cunoaste Biserica un canon
standard care sa poata fi spus de orice bolnav
Singurul canon universal, daca putem vorbi de asa ceva, este cel pe care l-a
pomenit Sfântul Teofan: "Sa tineti sufletul în starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca
va e întreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu întru toata deplinatatea."
Înainte de orice altceva, acest lucru trebuie sa îi fie clar bolnavului: ca daca
puterile fizice i-au slabit, totusi mintea îi este întreaga (nu ma refer la cei cu boli psihice).
Si lupta cu patimile este o lupta foarte grea, dar i se cere fiecarui crestin - deci si
bolnavului. Lupta de pazire a mintii în vreme de boala, când deznadejdea si întristarea
vor sa puna stapânire pe inima, este deci absolut necesara pentru oricine vrea sa se
mântuiasca.
Cât priveste canonul de rugaciune primit de la duhovnic, as putea repeta câteva
sfaturi pe care le-am auzit la rândul meu: în primul rând crestinul trebuie sa înteleaga
canonul nu ca pe o pedeapsa pentru pacatele sale, ci ca pe un leac potrivit cu boala pe
care o are. Cu cât sufletul s-a murdarit mai tare prin pacate, cu atât boala se vindeca mai
greu, si este nevoie de un tratament mai dur. Când ranile sunt adânci, tamaduirea dureaza
mai mult. Crestinul trebuie sa priveasca la canonul pe care îl are nu ca la un dusman, ci ca
la un prieten. Chiar daca de multe ori este ispitit sa faca orice altceva în locul canonului,
crestinul trebuie sa stie ca fara vindecarea sufletului nu va vedea Împaratia Cerurilor.
Daca este încercat de o boala usoara, care nu îi îngreuneaza rugaciunea, bolnavul
nu are nici un motiv sa nu îsi faca în fiecare zi canonul.
Daca boala este grea, si savârsirea canonului este peste puterile bolnavului, acesta
trebuie sa faca atât cât îi sta în putinta. De exemplu, daca un crestin care a primit canon sa
faca în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului si un numar de matanii îsi rupe piciorul,
este de la sine înteles ca nu va putea face mataniile. Dar nu are nici un motiv sa renunte la
Paraclis.
Daca poate lua legatura cu duhovnicul sau (ori fata catre fata, ori telefonic sau
prin scris), bolnavul îi poate spune acestuia ca boala îl împiedica sa faca o parte din
canon (sau, în cazuri mai grele, chiar tot canonul). Duhovnicul poate rândui scurtarea
canonului sau schimbarea acestuia în functie de capacitatea bolnavului de a-l împlini.
Sunt si situatii în care un crestin, atunci când ajunge grav bolnav, primeste de la
parintele sau un canon mult mai greu decât avea de obicei (când se afla în preajma unei
operatii, ori când se afla în situatii limita în care este nevoie de mai multa rugaciune?).
Daca nu poate lua legatura cu parintele sau duhovnic, bolnavul poate cere sfatul
unui alt preot. Nu se pune problema ca acesta va dezlega ce a legat celalalt duhovnic, ci,
pâna ce bolnavul va putea ajunge la parintele sau, se va putea folosi de sfaturile unui alt
slujitor al altarului (despre exceptiile de la aceasta situatie nu voi vorbi aici).
În cazul în care bolnavul nu poate lua legatura cu duhovnicul sau sau cu vreun alt
preot, situatia lui este delicata prin faptul ca se afla în fata unui alt examen (of, si câte
examene ne ofera viata?): el trebuie sa fie de o sinceritate maxima cu el însusi - sa se
gândeasca bine daca poate sau nu sa faca canonul, sau cât anume poate sa faca din canon.
Parintele Paisie Aghioritul spune ca "trebuie ca fiecare sa-si încerce rezistenta sa
si astfel sa ia aminte. Mai ales atunci când omul este la o vârsta înaintata, este trebuinta
de mai multa atentie, pentru ca unei masini vechi, daca va alerga cu aceeasi viteza cu care
alerga atunci când era noua, îi vor sari si rotile si carburatorul... În perioada în care ma
durea mijlocul, nu puteam rosti rugaciunea lui Iisus stând în picioare. Când am vazut ca
situatia s-a îmbunatatit putin, m-am ridicat si am început sa fac rugaciunea în picioare si
metanii, dar a început sa ma doara din nou. M-am asezat putin. Apoi mi-am spus: "Hai sa
mai încerc". Dar din nou a început sa ma doara. Dupa aceea nu am mai continuat, dar
eram împacat cu constiinta" [13; 234-235].
Silirea fortata poate avea urmari negative (am mai scris doar despre asta). Dar sa
luam aminte la faptul ca parintele nu s-a lenevit sa se ridice la rugaciune. Ci a facut tot ce
i-a stat în putinta. Dar, în cele din urma, biruit de neputinta trupeasca, a renuntat sa se mai
roage stând în picioare. Ce e important? Ca avea constiinta împacata.
E greu sa avem constiinta împacata si când suntem sanatosi, dar când suntem
bolnavi. Totusi, prin constiinta ne vorbeste Dumnezeu. Si daca, atunci când suntem
bolnavi, încercam sa sufocam glasul constiintei lepadând rugaciunea din comoditate, ne
lepadam prin aceasta si de Domnul rugaciunii, de Dumnezeul Caruia ar fi trebuit sa Îi
aducem rugaciuni.
Nu se afla în aceasta situatie cei ale caror dureri sunt mucenicesti, cei care sunt cu
adevarat rastigniti de durerile bolii. Rabdarea lor este cea mai curata rugaciune. Dar nu
multi bolnavi se afla într-o situatie atât de grava. Ba chiar unii nu cunosc deloc astfel de
dureri îngrozitoare, chiar daca bolile îi încearca ani îndelungati.
Vreau sa mai scriu un lucru care mi se pare important: este bine ca oricine vrea sa
biruiasca starea de plictiseala, de tristete sau chiar de deznadejde care îl poate cuprinde
atunci când vrea sa se apuce de canon sa încerce sa goneasca aceasta stare. Parintii
duhovnicesti recomanda într-o astfel de situatie o anumita pregatire pentru canon: ea
poate consta ori în citirea unui capitol din Noul Testament sau a unui fragment dintr-o
carte duhovniceasca, ori rostirea unei rugaciuni pe care crestinul o face cu mai multa
tragere de inima. Rostirea mecanica a canonului nu este de folos ("Si ce sa fac atunci, sa
nu îmi fac canonul deloc?" Nu, este mai bine sa fie facut canonul, chiar si mecanic, decât
sa se renunte la el. Numai ca este si mai bine ca în timpul rugaciunii crestinul sa ia aminte
la cuvintele pe care le rosteste. Chiar daca îi e greu, totusi acest efort îi aduce cununa.)
Dumnezeu nu ne vrea niste papagali care sa repete formule mântuitoare, ci vrea sa
întelegem ca suntem fiii Sai si ca trebuie sa ne adresam Parintelui nostru în asa fel încât
rugaciunea sa fie nu numai o rugaciune a gurii, ci sa fie o rugaciune în care mintea si
inima se deschid lucrarii harului dumnezeiesc.
De când m-am apucat sa îti scriu aceasta scrisoare mi-am pus întrebarea daca e
bine sa îti spun ceva despre asa numita rugaciune a lui Iisus. Este bine ca despre ea sa
scrie cei care sunt sporiti pe calea practicarii ei. Eu nu îndraznesc sa îti scriu aproape
nimic despre ea. Îti voi reproduce doar un citat din cartea Pelerinul rus, una dintre cele
mai frumoase si mai miscatoare carti ortodoxe. Poate ca ai citit-o deja, poate nu. Dar
citatul pe care îl voi reda aici este bine sa ramâna bine întiparit în mintea fiecarui crestin,
si cu atât mai mult în cea a bolnavului care, stând pe patul de boala, are mai mult timp la
dispozitie pentru a se ocupa cu aceasta rugaciune. (Pentru cine nu stie, rugaciunea lui
Iisus este formata din cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-
ma pe mine, pacatosul? Pe treptele înalte ale rugaciunii, aceasta devine neîncetata si în
urma rugaciunii mintea coboara în inima; parintii duhovnicesti învata ca mirenii nu
trebuie sa caute treptele înalte ale rugaciunii, ci trebuie sa rosteasca rugaciunea cu gura,
pâna ce mintea le va fi curatita. Sarirea etapelor este fatala, ducând la nebunie si la
ratacire.)
"Roaga-te oricum, însa mereu, si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu
duhul, caci rugaciunea va rândui toate si te va întelepti. Tine minte puterea rugaciunii
despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintâi spune ca
"rugaciunea, chiar atunci când este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata
numaidecât?". Iar al doilea vorbeste astfel: "Ca sa ne rugam într-un fel oarecare, sta în
puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!".
Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce îti sta în putere; adu-I la început drept
jertfa macar cantitatea, adica un numar cât mai mare de rugaciuni, si puterea lui
Dumnezeu se va revarsa în neputinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si, facându-
se una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, înflacarata, asa cum se cuvine.
(?)
Iata, rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mijloc atotcuprinzator spre
mântuirea si desavârsirea sufletului? Dar cu indicarea rugaciunii este aici strâns unita si
conditia ei: "Neîncetat va rugati!", asa cum porunceste cuvântul Domnului. Ca urmare,
rugaciunea îsi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele doar atunci când va fi rostita
des, neîncetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o îndoiala de vointa noastra
libera, pe câta vreme osârdia, desavârsirea, ca si curatenia rugaciunii sunt un dar de sus"
[33; 196-197].
Cred ca este bine sa îti scriu totusi un sfat pe care l-am primit de la un parinte care
a murit destul de tânar si care înainte de a muri a stat o vreme în spital. El îi sfatuia pe
bolnavi sa rosteasca rugaciunea lui Iisus cu gura cât mai mult: "Când sunteti sanatosi,
aveti de alergat în multe parti. Va este greu sa prindeti momente atât de linistite ca cele
din spital. Încercati sa goniti singuratatea prin rugaciune. Chiar daca pentru o vreme
rugaciunea lui Iisus va fi plictisitoare, chiar daca va va durea gura de prea multa repetare,
nu renuntati.
Nu se poate ca la rugaciunea lui Iisus, pe care o puteti spune si câteva ore pe zi, sa
aveti aceeasi luare-aminte pe care o aveti la acatiste, la paraclise sau la alte canoane care
nu va iau mai mult de o ora pe zi. Dar Dumnezeu nici nu cere sa va fortati la rugaciunea
lui Iisus. Ea difera de celelalte rugaciuni si canoane. Daca multi au regretat faptul ca au
încercat sa sara direct la stari înalte - la rugaciunea mintii sau la cea a inimii - nimeni nu a
regretat faptul ca s-a nevoit vreme îndelungata cu rugaciunea cu gura. Multora, aceasta
nevointa le-a schimbat viata? Duhovnicii nu interzic ucenicilor sa rosteasca rugaciunea
cu gura. Da, pentru rugaciunea mintii este nevoie de sfatul si de binecuvântarea unui
duhovnic iscusit, pentru ca sa nu se cada în înselare, dar rugaciunea cu gura, chiar daca
este lipsita de mari mângâieri, este lipsita si de pericole? Si, daca omul va spori în
rugaciune, îl va ajuta Dumnezeu sa gaseasca un povatuitor iscusit, ca sa îi arate care sunt
etapele urmatoare?" (Parintele care a spus aceste cuvinte avea obiceiul sa daruiasca
metanii altora, pentru ca siragul de metanii - sau metanierul de mâna - are rolul de a ajuta
mintea sa nu se împrastie. Daca bolnavul vrea sa rosteasca rugaciunea lui Iisus i-ar prinde
bine un metanier.)
Cam atât am vrut sa îti scriu. Este usor sa scrii despre rugaciune, dar este mai greu
sa te rogi, sa duci povara rugaciunii. Dumnezeu sa te lumineze si sa te calauzeasca pe
calea rugaciunii, ajutându-te sa nu te poticnesti. Iar daca te vei poticni, sa te ajute sa te
ridici si sa mergi mai departe?
Sfantul Teofan Zavoratul
Despre nesimtirea si raceala inimii
Nu rareori se intampla ca oamenii care merg pe calea bunei vieturi crestinesti,
brusc, si dupa cat se pare, fara nici un motiv, sa inceapa sa simta in ei o paralizie a tuturor
puterilor sufletesti, in urma careia le apare raceala fata de toate nevointele duhovnicesti
de pana atunci. Celor ce se intreaba cum si de ce se intampla acest lucru si cum sa lupte
cu el, Preasfintitul Zavorat zice:
Acest lucru li se intampla tuturor din cand in cand.(...) mijloacele de izbavire nu
sunt foarte complicate: A rabda si a te ruga!
Sfantul Marcu Ascetul pomeneste trei vrajmasi ai rugaciunii: nestiinta impreuna cu
uitarea; lenevia impreuna cu nepasarea si nesimtirea impreuna cu impietrirea.
Este posibil ca Dumnezeu Insusi sa trimita acestea pentru invatare de minte - sa
nu ne punem nadejdea in noi insine. Cateodata luam multe asyupra noastra si asteptam
mult de la eforturile, mijloacele si istenelile noastre. Dar, iata, Domnul ia harul si ne lasa
singuri spunand parca: ''Poftim, incearca-ti puterile!'' cu cat exista mai multe daruri
naturale, cu atat mai necesara este aceasta invatare de minte. Daca intelegem acest lucru,
rabdam.
Acestea sunt trimise si ca pedeapsa pentru pornirile patimase, ingaduite si neosandite de
noi si neacoperite de pocainta.
Pornirile acestea sunt pentru suflet exact ceea ce este pentru trup hrana proasta,
care ori ingreuiaza, ori slabeste, ori indobitoceste. trebuie sa cercetam cu atentie sa vedem
daca nu cumva exista asa ceva in suflet. Cel mai mult nesimtirea si raceala vin in urma:
maniei, a nedreptatii, a supararii, a osandirii, a trufiei si a celor asemenea lor. Un singur
lucru ne ramane - a ne rugam(...) pentru izbavirea de aceasta uscaciune. In perioada
racelii si a nesimtirii, in minte sunt greu de tinut cuvintele rugaciunii, totusi este posibil.
Trebuie sa luptam impotriva sinelui. Tocmai ostenirea sinelui va fi mijlocul de a-L
indupleca pe Domnul spre mila si de a inapoia harul. DAR NU TREBUIE
NICIDECUM SA RENUNTAM LA RUGACIUNE!
Sfantul Macarie spune: Domnul vede cat de sincer iti doresti binele acesta si ti-l
trimite. Iar rugaciunea impotriva racirii inimii [sa o faci], cu cuvantul tau, inainte de
pravila si dupa pravila…, ca si cum aduci inaintea fetei Lui un suflet mort: “Vezi ,
Doamne, cum este sufletul meu! Zi, asadar, un cuvant si se va vindeca!”. Cu aceleasi
cuvinte si in timpul zilei sa I te adresezi mai des lui Dumnezeu.
Cel mai important este sa nu lasati sufletul sa se raceasca. Tineti gandurile sfinte
in minte si simtiti-le, in acelasi timp, in inima.
Raceala este o stare amarnica si primejdioasa. La Domnul ea sta in randul
mijloacelor de calauzire, invatare si indreptare. Insa poate sa fie si ca pedeapsa. Cauza
acesteia este pacatul vadit, dar, atunci cand nu-l puteti vedea, trebuie sa cautati pricinile
in simtamintele si dispozitiile launtrice:
- nu cumva vi s-au strecurat ingamfarea ca nu sunteti ca ceilalti?
- nu cumva va multumiti cu oranduiala de viata pe care o duceti?, si v-ati culcat
pe o ureche spunand ca nu mai trebuie sa va ingrijiti de nimic?
- nu cumva aveti de gand sa pasiti singuri pe calea mantuirii si sa ajungeti sus
numai prin mijloacele voastre?
Sfintii Parinti spun: ''Nu te masura pe tine!'' cea mai buna masura pentru sine este
''Nu am nimic Doamne, da-mi sa pun inceput bun! Doamne cu judecatile pe care le stii,
mantuieste-ma'' si alungati orice gand care va spune sa va masurati si,''Uitand cele ce sunt
in urma'' oricare ar fi ele catre cele dinainte sa tindeti. Vrajmasul va indeamna sa va
masurati pentru ca ingamfarea sa strice tot. Sa spuneti totdeauna in sinea voastra:
''NU AM NIMIC, NU AM DE CE SA MA MASOR!''
Osteniti-va sa va adunati gandurile mai mult pe ideea ca inca nu ati inceput lucrul.
Apoi adaugati convingerea potrivit caruia chiar daca a-ti ajunge pe cai inalte, niciuna nu
este sigura fata de cadere.
Sa nu credeti ca va veti aprinde singuri pe voi insiva, Domnul va va aprinde cand
va veni vremea. Iar lucrul vostru este OSTENEALA SI IAR OSTENEALA. La aceasta
osteneala launtrica sa adaugati rugaciunea catre Domnul, anume pentru izbavirea de
aceasta rana. Lasati toate celelalte lucruri si pastrati numai aceasta rugaciune impotriva
racelii. SI SA NU VA DATI PACE PANA CAND NU VA VETI INCALZI!. Incalzirea
vine prin atingerea Domnului de inima voastra, iar caldura neincetata este vederea
Domnului in inima. Sa va daruiasca Domnul acest bine.
Sfantul Isaac Sirul spunea: ''Nu fii tulburat in cuget si nu incuraja slabirea
sufleteasca, ci rabda, citeste cartile invatatorilor, sileste-te la rugaciune si asteapta ajutor.
El va veni atat de curand incat nici nu-ti vei da seama.''
Nu fiti nepasatori si nu va descurajati.
Faceti ca trupul sa simta ca o mana grea sa afla peste el. Ura si dusmanie
neimpacata fata de trup sa aveti si voia lui sa o persecutati. Indata ce trupul slabeste,
simtamandu-l duhovnicesc invie. Foarte mult inseamna sa nu-l lasati sa se prabuseasca,
sa tineti in bunastare toate madularele lui prin incordarea launtrica am muschilor. Acest
lucru mentine cu putere voiniciunea Duhului si ajuta sufletul sa stea in stare de trezvie.
Nimic nu este spre placerea trupului, ci numai spre sanatate, caci trupul niciodata nu este
satul. Puneti-va ca lege: sa plecati de la masa putin infometati. Sclava cea rea - trupul - va
simti ca asupra sa se afla o mana puternica!
Miscarilor rugaciunii niciodata sa nu va opuneti si nimic sa nu preferati inaintea
ei, dimpotriva, sa fiti gata sa jertfiti totul pentru ea. Caci ea este imparateasa. Si punctul ei
de sprijin este Duhul umilit.

Sfântul Teofan Zăvorâtul


Pravila de rugăciune
După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi
proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul
părinte Partenie. Stareţul le-a spus:
„Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un
singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi
neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu”.

In ceasurile in care lumea oarba petrece in veselii zgomotoase si nebunesti, robii


lui Hristos plang in linistea chiliilor, revarsandu-si rugaciunile pline de osardie inaintea
Domnului.
Fiii lumii dupa ce isi petrec noaptea intr-o nebuneasca priveghere, intampina ziua
urmatoare cu duhul intunecat si scarbit, iar robii lui Dumnezeu intampina acea zi cu
veselie si cu duh imbarbatat, stapaniti de constiinta si de simtirea unei neobisnuite
capacitati pentru cugetarea de Dumnezeu si pentru a reimprospata lucrurile bune, intrucat
noaptea care a trecut ei au petrecut-o cu nevointa rugaciunilor. Domnul, in timpul
rugaciunilor Sale a ingenunchiat, deci nici tu crestine nu trebuie sa neglijezi
ingenuncherile, daca ai puteri suficiente pentru a le savarsi. Prin plecarea noastra cu fata
la pamant, dupa lamurirea Sfintilor Parinti, se inchipuie caderea noastra iar prin ridicarea
de la pamant, Rascumpararea noastra.
Inainte de a incepe pravila de seara, este deosebit de folositor sa facem un numar
de metanii, dupa putere; caci in urma lor trupul ti se va incalzi, iar inima va primi un
simtamant de tristete binecuvantata, iar prin una si prin cealalta se va pregati o citire plina
de osardie si de luare aminte a pravilei.
In vremea savarsirii pravilei si a metaniilor nu trebuie sa ne grabim deloc. Atat
pravila cat si inchinaciunile trebuie sa le savarsim cat se poate de incet. E mai bine sa
citim mai putine rugaciuni si sa batem mai putine metanii, pentru luare aminte, decat
multe, si fara de luare aminte.
Alege-ti o pravila corespunzatoare puterilor tale sau cea data de duhovnic. Ceea
ce a spus Domnul despre Sambata (cum ca ea este pentru om, iar nu omul pentru ea), se
poate si trebuie raportat catre toate nevointele binecuvantate, iar printre ele si catre
pravila de rugaciune. Pravila de rugaciune este pentru om, iar nu omul pentru pravila. Ea
trebuie sa-1 ajute pe om sa ajunga la sporirea in cele duhovnicesti, nu sa-i serveasca drept
o povara cu neputinta de purtat, care zdrobeste puterile trupesti si tulbura sufletul. Cu atat
mai mult, ea nu trebuie sa slujeasca drept un prilej de mândrie si de o pagubitoare
părere de sine, de pierzatoare osandire si injosire a semenilor.
O pravila de rugaciune aleasa cu chibzuinta, corespunzatoare puterilor si felului
de viata, serveste drept un mare ajutor pentru cel ce se nevoieste pentru mantuirea sa.
Savarsind-o in anumite ceasuri, dobandim o deprindere, o cerinta fireasca si necesara. Cel
ce a capatat aceasta fericita deprindere, de indata ce se va apropia de obisnuitul loc de
savarsire a pravilei, sufletul i se umple de o dispozitie catre rugaciune. El n-a inceput sa
pronunte nici un cuvant din rugaciunile citite de el, iar din inima se si revarsa umilinta si
mintea se adanceste in intregime in camara dinlauntru.
“Prefer, a spus un oarecare Parinte, o pravila de scurta durata dar mereu
indeplinita decat una e lunga durata dar in scurta vreme parasita. Iar o astfel de soarta o
au intotdeauna pravilele de rugaciune ce nu sunt pe masura puterilor”.
In timpul primului avant de ravna si fierbinteala, nevoitorul le indeplineste un
timp oarecare, dar desigur ca dând atentie mai mult cantitatii, decat calitatii mai tarziu
puterile ii slabesc din cauza nevointelor ce intrec fortele trupesti, ceea ce il sileste sa-si
scurteze din ce in ce mai mult pravila.
Vai! Si adeseori nevoitorii, randuindu-si fara nici o chibzuiala o pravila
impovaratoare, trec de la pravila cea atat de grea direct la lepadarea oricarei pravile. Dupa
lepadarea pravilei si chiar dupa scurtarea ei, năpădeste numaidecat asupra
nevoitorului o tulburare. Din tulburare, el incepe sa simta un
dezechilibru sufletesc. Din dezechilibru se naste trandavia care,
intarindu-se, produce o slabire si o iesire din fire, iar din lucrarea lor,
nevoitorul fara judecata incepe sa se dea in mainile unei vieti desarte
si risipite, cazand cu indiferenta in cele mai grosolane greseli. Vai!
Dupa ce ti-ai ales o pravila de rugaciune pe masura puterilor si necesitatilor
sufletesti, lupta-te cu tine sa o implinesti, cu grija si fara abatere, caci aceasta este de
trebuinta pentru mentinerea puterilor morale ale sufletului tau, asa cum este de trebuinta
pentru mentinerea puterilor trupesti, un aer curat si o hrana sanatoasa suficienta ce se
intrebuinteaza zilnic in anumite ceasuri.
“In ziua Judecatii Sale, Domnul nu ne va osandi pentru ca am lasat psalmii – zice
Sfantul Isaac Sirul – nu pentru ca am lasat rugaciunile, ci pentru ca am dat putinta
demonilor sa intre liber in noi. Demonii, cand vor afla un loc, vor intra si vor inchide
usile ochilor nostri. Atunci ei indeplinesc prin noi, care ne facem uneltele lor, in chip
silnic si necurat, cea mai cumplita razbunare, tot ce nu este ingaduit de Dumnezeu”.
Vai! Din pricina ca am lasat o mica pravila, pentru ca cei care o indeplinesc, se
invrednicesc de apararea lui Hristos – noi ne facem supusi diavolilor, dupa cum este scris
de un oarecare intelept: “Cel ce nu-si supune voia sa lui Dumnezeu, se va supune
vrajmasilor sai”. Aceste pravile, care ti se par mici, ti se vor face niste ziduri impotriva
celor ce staruie sa ne robeasca.
Savarsirea acestor pravile inlauntrul chiliei este stabilita cu intelepciune de cei ce
au asezat Tipicul Bisericesc, dupa o descoperire de sus, pentru paza vietii noastre.
Marii Parinti ai Bisericii, care dintr-un prea mare belsug de lucrare a darului au
petrecut intr-o neincetata rugaciune, nu-si lasau nici pravila lor, pe care s-au obisnuit sa o
săvarşeasca in anumite ceasuri din zi si din noapte. Multe din dovezile
de acest fel le vedem in vietile lor. Antonie cel Mare, savarsindu-si
pravila la ceasul al noualea (ceasul al noualea bisericesc corespunde
ceasului al treilea de dupa amiaza) s-a invretlnicit de o descoperire
dumnezeiasca.
Cand Preacuviosul Serghii Radonejschi se ocupa cu citirea rugaciunilor sale, in
timpul Acatistului Maicii Domului i s-a aratat Prea Sfanta Fecioara insotita de Apostolii
Petru si Ioan.
Citirea plina de rugaciune din Acatistul Prea Dulcelui Iisus, in afara de vrednicia
sa proprie, serveste drept o admirabila pregatire pentru exercitarea cu rugaciunea lui
Iisus, care se citeste astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma
pe mine pacatosul”. Aceasta rugaciune alcatuieste aproape unica indeletnicire pentru
nevoitorii sporiti care au ajuns la simplitate si curatenie, pentru care orice multa cugetare
si multa cuvantare le este drept risipire impovaratoare. Acatistul arata cu ce ganduri poate
fi insotita rugaciunea lui Iisus, care pentru un nou incepator pare extrem de uscata. El, in
toata intinderea lui, zugraveste numai cererea pacatosului ca Domnul Iisus Hristos sa-1
miluiasca; dar acestei cereri i se dau felurite forme corespunzatoare cu munca mintii
noilor incepatori. Asa li se da pruncilor hrana, care mai intai este inmuiata.
Iubite frate, supune-ti libertatea in folosul pravilei, caci ea, lipsindu-te de
libertatea pierzatoare, te va lega numai pentru ca sa-ti aduca libertatea duhovniceasca,
libertatea lui Hristos. La inceput lanturile ti se vor parea grele, mai tarziu insa, se vor face
scumpe pentru cel legat de ele.
Toti sfintii lui Dumnezeu au luat asupra lor si au purtat jugul cel bun al pravilei de
rugaciune. Urmeaza si tu lor, calca si tu pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, Care
luand trup omenesc si aratandu-ne prin El Insusi Chipul de purtare, a lucrat asa cum lucra
Tatal Lui, vorbea ceea ce Ii poruncea Tatal, avand drept scop implinirea intru totul a voii
lui Dumnezeu. Voia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh este una. Cu privire la oameni,
ea se cuprinde in mantuirea oamenilor.
Prea Sfanta Treime, Dumnezeul nostru, Slava Tie! AMIN.

CELE SAPTE PLANSURI ALE SFANTULUI EFREM SIRUL


Rugaciuni pe care le rostesc cei ce vor sa-si schimbe voia lor cea plecata catre patimi si
dezmierdari

PLANSUL DE LUNI SEARA


Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate si necurate, Stapane al tuturor,
iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase; si sa nu te ingretosezi de mine ca de unul ce sunt
nevrednic si nepriceput. Nici sufletul meu, care de iad se apropie, nu-l judeca nevrednic
de mangaierea Ta. Cauta-ma pe mine ca pe oaia cea pierduta, caci m-am facut pustiu de a
ma indrepta catre toata osardia si tot gandul cel bun. Caci, dupa ce m-am orbit cu
dulcetile si cu dezmierdarile, am intunecat sufletul meu si de betia patimilor este innegrita
inima mea.
Marturisesc Tie Doamne, Mantuitorul lumii, toata amaraciunea, rautatea si
dobitocia mea. Voi spune, iarasi, din inima, toata bunatatea si veselia Ta pe care Tu,
Doamne, din nemarginita iubire le-ai revarsat peste mine. Din pricina mea Te-am
intaratat, Doamne; m-am aratat fara osardie catre facerea de bine, m-am gandit des la rau
si lesne am savarsit tot pacatul. Iar Tu, Stapane, ai trecut cu vederea toata rautatea mea
din pricina nemarginitei intinderi a indurarii Tale, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se
inalta prin darul Tau, Stapane, dar se smereste iarasi pentru pacatele mele. Ma trage pe
mine, iarasi, darul Tau catre viata, iar eu, mai vartos, catre moarte cu staruinta ma duc.
O, cat de cumplita e obisnuinta patimilor ! Cum leaga mintea cu legaturi de
nedezlegat! Si eu, pacatosul, ma leg cu ele de buna mea voie. Si inca ma si bucur cand
ma vad legat. Cufundat sunt in adanc: si-n fiecare zi ma bucur de lanturile vrajmasului si
ma indulcesc intr-insele. Ne leaga cu legaturi pe care nu vrem sa le vedem, si de-a pururi
ne intinde curse, in care ma prind. Pentru ca el insusi cunoaste cugetul si pornirea. Si
fiindca este mai tare, intr-o clipita ma leaga.
Acesta este plansul, aceasta este tanguirea, pentru ca ma ferec eu singur, ca si cu
niste obezi, cu voile mele. Caci putand sa zdrobesc legaturile intr-o clipita de ochi si sa
ma fac slobod de toate cursele, nu vreau s-o fac. Ma las biruit de trandavie si de
obisnuinta patimilor. Cu voia ma supun lor. Acest lucru, de rusine plin,este mai greu de
plans. Pentru ca merg cu voile mele la vrajmasul meu si el imi leaga sufletul si ma
omoara in patimi, bucurandu-se. Si putand sa sfarm legaturile, iata ca nu poftesc! Este
oare alta rusine mai cumplita decat aceasta a mea? O, nu !
Nimic nu este mai de rusine decat ca cineva sa faca voile vrajmasului sufletului
sau ! Si asa, aflandu-ma eu, ticalosul, si cunoscand legaturile mele, le ascund din falsa
evlavie.
Iar cugetul meu ma mustra si ma omoara in adancul sufletului: "pentru ce nu te
trezesti ticalosule?".
Oare nu stii ca langa usa este infricosata zi a judecatii?
Scoala-te ca un puternic! Rupe-ti legaturile! In tine este puterea dezlegarii ca si
puterea legarii. Asa ma mustra pururea, in adancul sufletului, sfanta stiinta. Si eu nu
vreau sa ma izbavesc din legaturile curselor. Ma tanguiesc si suspin in fiecare zi, si iarasi
in chip zilnic ma descopar legat. Vrednic de jale si ticalos sunt eu, nesporit in lucrul cel
bun al vietii mele, fiindca nu ma tem de cursele mortii.
Trupul imi este imbracat cu chip de cucernicie, de ochii privitorilor mei, dar
sufletul imi este ferecat, ca in niste obezi, de ganduri necuvioase. Pe dinafara ma fac
cucernic cu multa sarguinta dar inauntru sunt uraciune in fata lui Dumnezeu. Imi
indulcesc graiul cu oamenii, cautand sa par bun, in timp ce sunt amar si rau cu voirea.
Si ce oare voi face in ziua cunostintei? Atunci cand judecatorul Dumnezeu va da
pe fata totul inaintea judecatii? O! Ce mare frica ticaloseste inima mea, fiindca ma strang
eu insumi in lantul nemarginitelor faraldelegi!
Eu insumi stiu ca acolo ma voi munci daca nu voi imblanzi aici, cu lacrimi, pe
Judecatorul. Pentru aceasta, ma rog sa nu Iti incui indurarile, Stapane, intru urgie; ca Tu
Insuti astepti intoarcerea mea, pentru ca nu voiesti sa vezi pe cineva arzand, ci voiesti ca
toti oamenii sa se mantuiasca in viata cea vesnica. Indraznesc deci, la indurarile Tale,
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad inaintea Ta, rugandu-ma. Cauta spre
mine si ma miluieste! Scoate din temnita faradelegilor sufletul meu!
Straluceste-mi in minte raza de lumina, mai inainte de a ne duce la judecata ce va
sa-mi fie infricosata. Frica mare ma apuca pe mine, ticalosul si inversunatul. Cum ma duc
eu acolo, cu totul gol de fapte bune! Frica si cutremur ma cuprinde, Doamne, cand ma
vad pe mine fara de osardie spre bunatate. Si cu ganduri potrivnice ma svarcolesc intr-
una, plecandu-mi dracilor, care, cu dezmerdarile patimilor, spre pierzare pururea ma
amagesc. Ma aseman prea bine negustorului trandav si lenes, care, in fiecare zi, isi
pagubeste capitalul cu castigul. La fel si eu ticalosul, ma pagubesc zilnic de bunatatile
mele cele ceresti intru multe invaluiri, care mi trag spre rau, caci simt in mine cum, in
fiecare ceas, eu ma fur singur. Si vrand, ma aflu intru acelea pe care le urasc. Ma
inspaimant eu insumi de voirea mea, care, in multe chipuri, se arunca intru necazuri in
pricina ca pacatuiesc. Si ma inspaimant iarasi de pocainta mea, care nu are temelie tare pe
stanca cea izbavitoare care ma poate mantui. O, cum nu ma lasa in pace vrajmasul
sufletului!
Cum pune in fiecare zi temelia zidirii pe care, cu mainile mele, iarasi o risipesc!
N-am pus inceput bun pocaintei sufletului. Sunt un rob al trandaviei. Cu insasi
voia mea si cu multa osardie slujesc vrajmasului. O, cine va da capului meu apa cea fara
de nume care sa-l spele? Si cine ochilor mei izvoare de lacrimi cu care sa plang totdeauna
catre induratul Dumnezeu? Sa cer dar de la el sa trimita har mie, pacatosului, Si sa ma
scape de marea cea innebunita, care, cu valurile pacatului, inviforeaza necontenit inima
mea.
Caci voile mele au biruit ca niste rani care nicidecum nu primesc doctorii de
vindecare.
Femeia cea pacatoasa, inteleapta s-a aratat fiindca s-a temut si s-a sarguit si-a urat
lucrurile pacatului, aducandu-si aminte de rusinea cea vesnica ce va sa fie si de chinuirea
cea nesuferita a muncii iadului.
lar eu, pentru patimile pacatului,in fiecare zi rugandu-ma, nu ma indepartez de
dansele, ci raman de-a pururea nebun,intru obiceiul cel rau. Spre nadejdea de pocainta
imi este asteptarea, furandu-ma cu desarta-i fagaduinta si zicand: ma pocaiesc, in vreme
ce eu niciodata nu ma pocaiesc cu adevarat. Ma pocaiesc numai cu graiul in timp ce cu
lucrurile, mult stau in urma de adevarata pocainta. Deci imi uit firea, facand cunostinta cu
raul si, intaratand pe Domnul, neintrerupt pacatuiesc. Izvor de pocainta nu am aflat caci
cu intarire am facut pacatul, si nu fara de voie am pacatuit. Si Iuda, vanzatorul, loc de
pocainta nu a aflat, caci cu Domnul fiind, a pacatuit si stia ceea ce facea, fiindca avea
cunostinta Domnului. Deci pentru pacatele noastre,intru cunostinta facute, ce voi astepta
eu, ticalosul?
Si daca cel ce numai gandeste raul intocmai e cu cel ce-a lucrat, apoi eu ce
raspuns voi da pentru nenumaratele multimi, ale faradelegilor mele? Ham, gandind rasul
tatalui sau, lepadat a fost. Cei ce s-au unit, in car de foc s-au inghitit nimic zicand sau
facand. Si cei din vremea lui Ilie, asemenea au patimit. Si Saul cu gandurile slujirii de
idoli numai invoindu-se, s-a lepadat de Dumnezeu. Si Aristotel, numai sfatuind pentru
pacat, a murit. Si fiii lui Aron, gresind, s-au sfarsit. Si Anania si Safira, cu nebagare de
seama petrecand, vreme de pocainta n-au aflat.
Dar eu cel ce fac intru cunostinta fapta mea, privesc la invoirea mea si zic ca
astept cu credinta hotararea dreptatii ce mi se cuvine.
Pentru ce ma las amagit de chipul smereniei mele cand eu sunt eu totul strain de
faptele cele bune si cele potrivnice fac inaintea lui Dumnezeu? Fariseii au suferit
mustrare atunci cand Mantuitorul Hristos le arata pe fata minciuna portului si-a chipului
lor !
Iar eu adesea ma plictisesc de mustrarile cugetului si caut sa mi-l adorm spre a
scapa de ele. Atunci amar este adevarul celor ce cauta sa-l ascunda. Ci eu vin acum,
Doamne, sa-mi descopar chipul si se vor arata viermii, si voi dezveli fata si ochii, si vor
vedea cei de fata fatarnicia mormantului si minciuna faptei mele se va descoperi si vor
privi toti fata mea de fariseu. Caci chiar aici, in lume, ea se face vazuta, nu numai dincolo
in vesnicie, unde o va arde focul.
Tinde-i mana de ajutor celui ce se tavaleste Doamne! Caci voind a ma scula nu
pot, pentru ca sarcina pacatelor mele s-a ingreunat peste masura si obiceiul cel rau ma
opreste, legandu-ma. Vad si ca intr-o negura umblu, si intru mult intuneric misc mana
mea, si ca un slabanog sunt. Mi se pare ca sunt sarguitor si iata ca ma plictisesc curand.
Ma rog sa ma izbavesc, si cu toate ca postesc, vad ca sunt impiedicat de duh
vrajmas. Vreau sa ma blagoslovesc mult, dar cu inima nu-L iubesc pe Dumnezeu.
Cum voi indrazni sa cer iertare pentru pacatele, mele, cand petrecerea de mai
inainte eu nu o uit; sau cum ma voi dezbraca de omul cel vechi, care se strica, cand
poftele amagirii celei vechi nu ma leapada ?
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa indurarile Tale sterge
faradelegile mele.
Gura mea netrebnica striga catre Tine, Stapane, si inima mea necurata si sufletul
meu intru pacate intinat. Auzi-ma pentru bunatatea Ta, si rugaciunea mea nu o lepada.
Caci nu lepezi rugaciunea mea, ci a celor ce nu se pocaiesc intru adevar. Dar pocainta
mea, Doamne, nu este curata! Un ceas ma pocaiesc si doua Te intarat. Intareste sufletul
meu pe piatra pocaintei. Lumineaza, cu darul Tau, intunericul din mine.
Pleaca-Te, bunule Dumnezeu, catre plansul inimii mele, dar nu pentru dreptatile
mele, caci nu au nici o bunatate, ci pentru multa si negraita Ta bunatate si pentru
indurarile Tale!
Ridica din nou, Doamne madularele mele pe care le-a frant pacatul! Si lumineaza
inima mea pe care a intunecat-o pofta cea rea!
Izbaveste-ma, Doamne, de tot lucrul cel rau cu care se straduieste sa ma surpe pe
mine potrivnicul. Nu-Ti intoarce fata de la mine.
Sa nu-mi zici mie: " Adevar zic tie, nu te cunosc pe tine ".
Mantuieste, Doamne, din moarte, sufletul necajit! Tu, cel ce ai stapanire peste
viata si peste moarte! Caci Tu ai zis, Stapane: " Cere si ti se va da! "
Curata-ma, Doamne, de tot pacatul, mai inainte de sfarsit. Si daruieste-mi,
iubitorule de oameni, in toata viata aceasta care mi-a mai ramas, sa izvorasc lacrimi din
inima spre curatirea intinaciunii mele celei sufletesti, ca sa pot sterge de aici din datoriile
mele cele multe, macar putine greseli, si sa ma mantui acolo prin acoperamantul mainii
Tale celei atotputernice, atunci cand va tremura tot sufletul de Slava Ta cea Infricosata.
Asa, Stapane, Fiule al lui Dumnezeu, auzi-Ma si primeste rugaciunea pacatosului
robul Tau !
In dar mantuieste-Ma pe mine cu Darul Tau !
Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeule esti si Tie slava inaltam, Tatalui si
Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor - Amin. -

PLANSUL DE MARTI SEARA


Vai mie, in ce fel de deznadajduim stau, in ce fel de rusine zac ! Nu este omul cel
dinlauntru, precum este cel vazut. Caci macar ca vorbesc despre sfintenie, cugetarea
uratelor patimi este in mine ziua si noaptea. Si macar ca ridic in slavi curatenia prin
graiurile mele, totusi in inima mea, ma gandesc la necuratenie.
Vai mie, ce fel de judecata imi este gatita ! Pentru ca numai chip de sfintenie am,
iar nu si putere. Cu ce fala ma voi apropia oare eu, care de atatea rautati sunt vinovat, de
Domnul Dumnezeul meu, Cel Ce-mi cunoaste si cele ascunse ale inimii mele. Ma tem,
stand la rugaciune, sa nu se pogoare foc din cer si sa ma arda pe mine, precum, oarecand,
pe cei care in pustie, cu foc de la Dumnezeu, Domnul i-a ars.
Dar eu ce voi astepta de la cele ale mele, care cu multa si nemasurata greutate de
pacate sunt infasurate?
S-a infocat inima mea, s-a schimbat gandul meu cel dreptcredincios, s-a intunecat
mintea mea. De-a pururea ma intorc ca un caine in varsatura sa.
Nu este in mine nici o indrazneala catre Cel Ce cearca inima si rarunchii. Mintea
nu-mi este curata si lacrimile imi lipsesc in rugaciune. Caci daca vreau sa suspin, fata mi
se apleaca scufundata in rusine. Bate-mi, o, Doamne, pieptul care este locas al patimilor
si al gandurilor rele !
Slava Tie, Facatorule de bine al sufletelor si trupurilor noastre. Mari si multe sunt
indurarile Tale peste noi pacatosii, Doamne!
Sa nu ma lepezi pe mine cu cei ce zic Tie "Doamne, Doamne", dar cu inima nu
implinesc voia Ta, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de
Dumenezeu. Caci Tu cunosti, Doamne, patimile cele ascunse intru mine. Tu stii ranile
sufletului meu. Vindeca-ma, Doamne! Imi vei zidi casa sufletului la care se ostenesc toti
ziditorii, caci ma pregatesc catre impotrivirea patimilor. Cand ma apuc de lupta, insa,
atunci reaua mestesugire a dusmanului imi slabeste taria sufletului prin placeri, si fara sa
fie nimeni care sa ma sileasca, ca pe un robit ma trage catre ele.
Ma sarguiesc sa ma smucesc din vapaia care ma arde si din neiscusinta, dar,
impreuna cu ea ma scufund. Cert pe cel bolnav, in timp ce eu sunt mai bolnav ca dansul.
Doctor al patimilor vreau sa ma fac eu, ticalosul, si iata ca eu insumi ma dau lor robit.
Lumineaza-mi Doamne, ochii inimii ca sa-mi cunosc multimea patimilor.
Darul Tau sa umbreasca peste mine, Stapane. Lumineaza-mi mintea cea
intunecata, salasluind in mine lumina dumnezeirii ! Caci Tie nimic nu-Ti este cu
neputinta.
Cine nu ma va plange pe mine oare, cand, pentru o mica placere, focul cel nestins
l-am cumparat si de Imparatia cea vesnica m-am lepadat?
M-am robit patimior, eu ticalosul!
Cu slobozenia sufletului meu, dobitoc m-am facut. Si nu pot sa caut catre Domnul
cel milostiv. Am ingropat in lene darurile Stapanului, cele de viata purtatoare, si am iubit
mai mult saracia patimilor! Strain m-am facut de faptele cele bune, in tara departata a
rautatii ducandu-ma.
Pe jumatate sunt mort, in viata fiind.
Plangeti-ma, lucratori infrinati, pe mine, care sunt indaratnic si indracit cu
pacatele si iubitor de dezmierdari! Plangeti-ma, cei miluiti, pe mine, care L-am amarit pe
Cel Ce m-a miluit! Plangeti-ma, cei ce ati iubit cele bune si ati urat cele rele, pe mine,
care am iubit cele rele si am urat cele bune. Plangeti-ma, cei cu viata imbunatatita, pe
mine, cel ce numai cu chipul sunt imbunatatit, dar cu faptele sunt patimas si nebagator de
seama. Plangeti-ma, cei ce bine ati placut lui Dumnezeu, pe mine, care am placut
oamenilor. Plangeti-ma, cei ce dragostea cea desavirsita catre Dumnezeu si catre
aproapele o aveti, pe mine, care numai cuvintele iubesc, dar cu lucrurile stau departe de
adevarata dragoste. Plangeti-ma, cei ce aveti rabdare, si aduceti roade prisositoare
Bisericii Domnului, pe mine, cel nerabdator si neroditor. Plangeti-ma cei ce fara de rusine
si cu indrazneala va rugati lui Dumnezeu, pe mine, cel ce ma rusinez a cauta la fata
Domnului. Plangeti-ma, cei ce aveti blandete, pe mine, cel ce sunt strain de blandete.
Plangeti-ma, cei smeriti si curati cu inima, pe mine, cel ingamfat si mandru si
necuviincios. Plangeti-ma, cei ce necastigarea apostolilor ati castigat, pe mine, cel
indracit, cel ce cu materia sunt ingreunat. Piangeti-ma, cei ce aveti in minte pe
Judecatorul si Judecata cea de dupa moarte, pe mine, cel ce marturisesc ca o pomenesc,
dar impotriva ei traiesc. Plangeti-ma, mostenitorii Imparatiei Cerurilor, pe mine,
mostenitorul gheenei focului.
Rugati-va, Sfinti ai lui Dumnezeu, pentru sufletui meu cel inviforat. Intru ceea ce
puteti, Sfinti ai lui Dumnezeu, ajutati-mi !
Caci stiu ca daca veti ruga pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, toate se vor ierta
noua, pentru noianul bunatatii Sale!
Si precum Dumnezeu este iubitor de oameni, asa si voi sa nu treceti cu vederea
rugaciunea mea, a pacatosului ! Caci eu n-am indrazneala, din pricina multelor mele
pacate rele. Lucrul vostru este, o, Sfinti ai lui Dumnezeu, a va ruga pentru cei pacatosi !
Iar la Dumnezeu, lucrul este ca pe cei deznadajduiti sa-i miluiasa
Rugati-va vietii pentru cel mort! Sa trimita Domnul darul Sau si sa opreasca
alunecarea sufletului meu smerit! Stapane al tuturor, primeste rugaciunea pacatosului !
Indulceste sufletul amarat de pacat ! Impartasesc celui insetat din izvorul vietii si il
povatuiesc cand inima ca intr-un lant de fier imi e tinuta. Sa ma intampine indurarile
Tale, Doamne, prin indurarile Sfintilor Tai, inainte de a ma trage impreuna cu cei ce
lucreaza faradelegea ! Acolo se vor descoperi cele intru intuneric si cele intru lumina,
lucrate de mine.
Vai mie, ce fel de rusine ma va cuprinde, cand ma vor vedea osandit pe mine, care
ma socotese acum fara prihana.
Lucrarea cea duhovniceasca am parasit-o, eu ticalosul, si patimilor m-am supus.
Vai mie suflete, pentru ce innegresti soarele cu negura patimilor? Pentru ce nu se
risipeste negura cand vine de fata raza? Pentru, ce alegem mai curand stricaciunea decat
nestricaciunea? Pentru ce ne framantam cugetul pe pamant cu patimile?
Haina cea dumnezeiasca am netrebnicit-o, si nevrednic de Nunta cea imparateasca
m-am facut. De bunavoie ne-am daruit pacatelor vrajmasului si vietii noastre robi ne-am
facut.
Ce vei zice, suflete al meu Judecatorului, in ziua cea infricosata si groaznica ? Am
flamanzit pentru Tine, sau inselat sau gol m-am facut, sau m-am smerit? Te-am iubit pe
Tine cu tot sufletul meu? Cu indrazneala striga suflete, catre Domnul ! Primeste darul
Lui, tu, cel ce esti slobod.
Pentru ce tot amani intoarcerea cand El te cheama? Pentru ce apuci pierzania si nu
mantuirea? Pentru ce nu-ti asculti cugetul cat mai ai inca vreme; pana ce esti domn al
gandurilor, pana nu se osteneste trupul si mintea inca e vie, pana nu va zacea in puterea
altora binele tau, pana ce mai poti prinde inca Darul cu puterea crediniei si nu, cu
indoiala, sa te prazi tu singur.
Pana cand lacrimile tale sunt vestite intoarcerii, intampina, stai vitejeste impotriva
patimilor. Lupta cu tarie, cu toata puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu. arunca-te cu vitejie
asupra lui Goliat, sa nu te apuce mai inainte talharul, sa nu te rapeasca mai inainte
ucigasul. Ca nu cumva slujitorii Imparatiei sa te incuie afara. Se cuvine sa ne temem si cu
toata strajuirea sa ne pazim. Se cade sa nu ne aratam mincinosi ai marturisirii noastre.
Ca vamesul suspin, ca si curva lacrimez, ca talharul slobod glas, ca si fiul cel
curvar strig catre Tine, Iubitorule de oameni, Hristoase, Mantuitorul lumii, Lumina cea
adevarata. Intareste sufletul meu cel slabit si robit cu betia dezmierdarilor !
Tamaduieste ranile acestea, precum si abaterile mintii mele!
Spala-ma cu scumpul Tau Sange pe mine, cel inegrit, Rascumparator al
pacatului ! Acum este vremea bine primita ! Acum este zi de mantuire. Cu multumirea
milei Tale, intoarce-ma, Unule, indelung Rabdatorule! Si ma slobozeste de toata
desfatarea cea dezmierdatoare. Sa nu ma arda cuptorul patimilor. Ci, cu roua milei Tale
sterge sufletul meu!
Vai mie, ca mi-ai daruit, Doamne, lumina cunostintei si eu o lepad, netrebnicul.
De cate daruri ma mai umpli pe mine pacatosul, Stapane, iar eu ticalosul sunt nemultumit
si nerecunoscator cu voia ! Totdeauna ma indulcesc cu darul Tau, totdeauna ma intaresc
si totdeauna il lepad intru amaraciunea mea si iar ma schimb. Imi aduc aminte, Prea
Bunule, de moarte, de muncile cele vesnice; ci ma tragi pe mine totdeauna catre viata, sa
ma mantuiesc, iar eu in rautatea mea raman de-a pururi. Pentru aceasta nu voi avea nici
im raspuns acolo ! Bat sa mi se deschida usa milei Tale, Doamne; ingaduie-mi ca
rugandu-ma sa-mi dobindesc cererea ! Ca nu fara rusine caut sa ma miluiesc. Fii indelung
rabdator asupra mea, razvratitul ! Si izbaveste-ma de pacatele care m-au inconjurat,
ridica-ma sanatos din adancul faradelegilor !
Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul cel rau mai inainte de a ma apuca sfarsitul.
Caci in Iad cine se va marturisi Tie? Albeste-mi vestmantul cel intinat mai inainte de a
veni porunca cea infricosata si a ma lua nepregatit si nerusinat. Izbaveste-mi sufletul
necajit din gura leului si miluieste-l pe dansul cu darul si indurarile Tale.
Pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si ale
tuturor Sfintilor, ca binecuvantat esti in vecii vecilor - Amin. -

PLANSUL DE MIERCURI SEARA


Dorul de-a grai catre Tine, Doamne, ma sileste sa-Ti vorbesc, dar nevrednicia si
pacatosena mea imi poruncesc sa tac. Durerile si necazurile vietii ma indeamna sa
cuvantez, dar faradelegile trecutului imi spun sa fiu mort. Sufletul meu geme din adancuri
si ochii mei lacrimi poftesc. Gresit-ai, suflete !
Pocaieste-te ! Caci iata, zilele noastre ca umbra trec si infricosate si groaznice
locuri va sa treci, sufletul meu! Nu intarzia multa vreme amanand zi de zi intoarcerea ta
la Domnul !
Umileste-te, sufletul meu, de toate bunatatile cate le-ai luat de la Domnul si nu le-
ai pazit. Umileste-te pentru toate cate ai lucrat si Dumnezeu indelung a rabdat pentru tine
ca nu intru intunericul cel mai dinafara sa te dai inaintea infricosatului Divan al lui
Hristos. Vai mie, pacatosului, ca am intinat si de-a pururi intarzii curatenia inimii mele
din pricina trandavirii.
Indrazneala inimi mele a fost rusinata adanc de lene si de fatarnicie, iar pofta cea
rea, ca un stapan robului, imi porunceste. Si eu, intocmai ca un prunc, cu frica o ascult.
Ma rataceste si ma pierde pe mine, iara eu ma bucur.
Vai mie, Doamne, caci Darul Tau ma trage pe mine la viata iara eu, mai vartos,
spre moarte ma trag.
Dimpotriva si-ntocmai cu ingerii, Te sirguiesti ca sa ma faci!
Iar eu, intru rautate, pe mine ma micsorez . Inmultitu-s-au pacatele mele, si de-a
pururea se inmultesc si nu este margine intru multimea lor. Si cine va plange pentru
mine? Numai Tu singur, Mantuitorule, de-a Ta bunatate indemnat fiind, cauti spre mine,
cel necajit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stapane, cind gura mi-am umplut-o cu ocari? Sau
cum Te voi iubi cand sunt plin de patimi ? Sau cum va salaslui in mine adevarul cand eu
cu minciuna pe mine m-am ocarat? Sau cum Te voi chema pe Tine, cand poruncile Tale
nu le-am pazit ? Caci dupa ce-am luat cunostinta adevarului m-am facut rapitor,
prigonitor, rau sfatuitor, aspru si cu cugetele asupra aproapelui aruncandu-ma. Nemilostiv
spre saraci, manios, lenes si de haina stralucitoare iubitor. Si inca si acum ma aflu intru
ganduri intinate, intru intaratati, intru iubire de placere, intru slava desarta, intru mandrie,
intru voirea cea rea, intru prigonire, intru manie.
Nimic fiind, ma socotesc pe sine-mi ca sunt ceva. Mintind, de-a pururea impotriva
celor mincinosi strig. Intind biserica trupului meu cu ganduri si cu fapte curvesti,
impotriva curvarilor propovaduiesc. Judec pe cei ce gresesc, insumi de greseli fiind plin.
Judec pe deosebitori si furi, insumi fiind fur si deosebitor. Luminat oamenilor vreau sa
ma arat, inauntrul sufletului fiind necurat. In biserica si la masa in fata vreau sa stau.
Femeilor vreau sa ma arat vesel si inaintea strainilor ma inalt. Si intre ai mei, cuminte si
intelept, iar intre cei intelepti, desavirsit ma socotesc. Si catre cei credinciosi numai
intelept ma am pe sine-mi, iar pe cei fara de minte si neinvatati, ca pe niste dobitoace ii
defaim. Cand sunt vrednic de ocara, ma mandresc. Cand gandesc sa fiu cinstit, ma
dispretuiesc. Daca mi se cere sa fiu drept, ma razvratesc. Iar cand cele adevarate mi se
spun, urasc. Mustrat fiind de fratele meu, ma manii. Iar voind sa ma impotrivesc ispitei,
obosesc. Nu voi a cinsti pe cel vrednic si nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a ma
osteni. Daca nu-mi slujeste cineva, ma manii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucreaza.
Si daca nu ma lauda pe mine cineva, il graiesc de rau. Cand il vad pe fratele meu in
nevoi, nu-l cunosc, iar cand e sanatos si-n cinste, il vizitez. Pe cei mai mari ca mine ii
defaim, iar pe cei mai mici ii trec cu vederea. Cand izbutesc sa ma stapanesc de la vreo
fapta rea, ma trufesc. Daci voi ispravi, postul si privegherea, cu nesupunere si cu graire
de rau, ca intr-o cursa ma prind. Iar cand intru rugaciune stau si staruiesc, nu iert. Cand
face cineva o fapta buna, nu o vad. Dar e destul cu o mica fapta sa greseasca si-l mustru.
Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, insa de faptele cele desarte ale lor,
ma las robit
Pe dinafara ma arat smerit si bland, dar pe dinlauntru sunt mandru si neindurat.
Cu pareraa sunt ca si cum n-as dori nimic, dar in fundul inimii sunt bolnav de dragoste de
argint. Si ce sa mai vorbesc despre chipul in care imi folosesc vremea, caci numai cu
parerea m-am lepadat de lume, pe cand inlauntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Barfirile
cele din adunari, cercetarile, gandurile ascunse ale oamenilor, pomenirile cele desarte,
vorbirile cele fara de folos de la mese, nesatiul darurilor si al luarilor, certurile cele
pierzatoare, iata lucrurile pe care le fac cu cugetul meu.
Aceasta este viata mea. Acesta este cugetul cu care ma lupt impotriva mantuirii
mele. Si trufia, si slava desarta a mea nu ma lasa sa-mi privesc ranile ca sa ma vindec.
Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de pacate cu care vrajmasul ma cuprinde. Si
intru acestea aflandu-ma si ramanand eu, ticalosul, cu slava sfinteniei caut sa ma infasor.
Petrecand in pacate, vreau sa fiu socotit un drept. Si ce raspuns pot sa dau pentru
toate astea? Ca diavolul este cel care m-a sfatuit. Dar nici lui Adam un astfel de raspuns
nu i-a folosit. Sau poate vreau sa ma indreptatesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scapat
de-a Domnului dreapta hotarare. Ce raspuns voi da eu cand ma va judeca Dumnezeu?
Nu este nici un raspuns pentru lenevirea mea. Ma tem sa nu fiu si eu dintre aceia
pe care i-a zugravit Pavel drept vase ale urgiei pe care diavolul le cere in stapanire, pe
care, pentru nebagare de seama, in patimi si in necinste i-a lasat Dumnezeu. O, cat imi
este de frica sa nu cada o astfel de hotarare asupra mea !
Doamne, Tu mie, pacatosului, mi-ai pus pocainta. Si pururea vrei sa ma
mantuiesti pe mine, nevrednicul. Inviaza, Datatorule de viata, sufletul meu cel omorat cu
pacatele. Spala-mi orbirea cea invechita a ticaloasei mele inimi. Si plangi ! Caci cu
adevarata lepadare de lume inca nu m-am lepadat si de lanturile trufiei mele inca nu m-
am scuturat. Din postul cel adevarat al Bisericii n-am gustat. Si cu slava cea inselatoare a
lumii sunt infasurat. Pragurile facerilor de bine nu le-am trecut si bucuriile cele adevarate
ale dragostei nu le-am cunoscut. La indrazneala facerilor de bine n-am pasit. Iar pentru
greselile lui, pe fratele meu l-am osandit. La lumina cunoasterii adevarului n-am ajuns,
dar pe altii despre mantuire vreau sa-i invat. Toate Ti le-a dat Tie Prea Bunul Dumnezeu,
o suflete: cunostina, pricepere, intelepciune. Cunoaste-ti folosul ! Cum te socotesti a da
lumini aproapelui, intunecat fiind? Fa-te tie doctor, o suflete! Suspina ! Lacrimeaza ! Si
spala-ti prin post cuviincios necuratia pacatelor!
Dumnezeule Cel prea bun si inalt, Care singur ai, Stapane, stapanire peste viata si
moarte, daruieste-mi, mie pacatosului, in ceasul acela infricosat al venirii Tale, indurarile
Tale cele multe, ca sa nu fiu parat acolo, inaintea strasnicului Tau Divan, si sa nu fiu de
ocara inaintea privitorilor : ingeri, arhangheli, prooroci, apostoli, patriarhi, ucenici,
pustnici si drepti. Mantuitorul meu, pedepseste-ma aici, unde de dulceata pacatului m-am
indulcit, ca un parinte bun si iubitor de fii. Si acolo iarta-mi, ca un Dumnezeu ceresc,
singur si fara de pacat. Caci tot pacatul eu, ticalosul, l-am lucrat. Si daca pornesc sa ma
pocaiesc, nu am lacrimi.
Vai mie ! Cu ce ochi voi mai vedea eu, pacatosul si trandavut strasnicul Tau
Divan pe care, Doamne, sezand, ma vei vadi pe mine.
Te stiu Judecator infricosat intru Slava dumnezeirii, vrand sa ma mustri pe mine.
Toata viata mea, vrednicul de jale, cu inversunare am cheltuit-o totdeauna si in noroiul
dezmierdariior m-am tavalit. Toate greseliie ascunse in adancul sufletului meu, Tu singur
le cunosti, Ziditorul meu!
Nimenea nu este ca mine, un locas al pacatului. Nimenea asa ca mine n-a intaratat
bunatatea Ta, Stapane, pornirile rautatii intru toate urmand. Dar pentru ca esti adanc fara
de fund al tuturor milelor, arde adancul pacatelor mele ! Si sa nu-mi rasplatesti mie cu
rasplatiri vrednice de cele ce-am lucrat. Sa nu ma osandesti ln vapaia gheenei, caci
nesuferita este urgia Ta, Doamne.
Caci cine va putea suferi oare, ingrozirea ei? Pentru ca focul nu se stinge si
viermele nu doarme. Teme-te de ingrozirea iadului, o suflete al meu! Leapada somnul cel
greu al lenevirii si dormirea cea pierzatoare a trandavirii. Aproape este sfarsitul ! Langa
usa, Judecata. Oare ce ne va intampina dupa ce se va desparti sufletul de trup ? Adunati-
va impreuna cu mine, Cuviosi si Drepti, cei ce cu nevointa cea buna v-ati nevoit si ca pe
un mort plangeti-ma sau ca pe un jumatate viu si jumatate mort indurati-va, fiindca eu
sunt plin de rusine si nu am indrazneala pentru pacatele facute de mine intru cunostinta.
Varsati peste mine mila voastra ca pe o tainica lucrare a milostivului Dumnezeu,
Mantuitorul nostru.
Rugati-va Lui ca in dar sa ma intoarca si nu nevrednic sa ma aflu in ceasul venirii
Lui. Si sa nu aud nicidecum acea infricosata hotarare: " Du-te de la mine, blestematule,
lucrator al nedreptatii, caci nu te cunosc !". De aceea, Te rog pe Tine, Lumina cea
adevarata, Nastere binecuvantata din Sfantul Tau Parinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce
sezi de-a dreapta Slavei Lui necuprinse, Fiu al lui Dumnezeu prea dulce, Hristoase al
meu!
Sa nu ma lepezi pe mine cel urat. Caci mult se veseleste vrajmasul meu cand vede
ca deznadajduiesc din pricina rautatii si se bucura cind in deznadejde ma dau lui orbit.
Tu, cu milostivirea Ta, rusineaza nadejdea lui si ma smulge din dintii si din lanturile
lucrarii lui, care, cu mult mestesug, a tabarit Doamne, asupra mea.
Daruieste-mi lumina launtrica ca sa cunosc deplin mestesugurile lui. Caci
nenumarate sunt alunecarile pe care mi le pune inainte: semintele, vatamarile, multa
castigare, trufia, placerile cele trupesti, teama de post, fuga de rugaciune, lene si odihna
multa pentru zburdalniciile trupului. Pe cat se sarguieste ca sa ma piarda pe mine, de atita
ma lenevesc pentru a ma mantui. Si pe cat acela ma pandeste si ma vaneaza, pe atat eu nu
ma bag in seama si ma las prins.
Ia aminte, suflete ! Grijeste-te si nu dormi ! Nu lua aminte la greselile altora, ci
mai vartos cerceteaza-ti greselile tale. Nu umbla sa scoti paiul din ochiul fratelui si al
aproapelui, ci osteneste-te zi si noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-ti scoti barna din
ochii tai. Sarguieste-te ! Apuca a te judeca inainte de Hristos, Cel Ce pentru tine s-a
rastignit cu trupul pe cruce, caci de nu ne vom judeca aici cu asprime pe noi insine, cum
vom putea scapa dincolo de judecata cea groaznica si de osanda lui Dumnezeu?
Indura-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta ! Si ma mantuieste pe mine
pentru bunatatea Ta, cu solirile Prea Curatei noastre Stapane, de Dumnezeu Nascatoare,
si ale tuturor Sfintilor Tai. Ca binecuvintat esti in vecii vecilor . - Amin. -

PLANSUL DE JOI SEARA


Iata, iarasi cad la usa Stapanului meu cu cucernicie, inchipuindu-ma si strigand cu
frica. De folos ii este robului a nu fugi de mainile stapanului sau dupa ce-a gresit lui ci
mai vartos a starui langa dansul. Auzi, Stapane, suspinul meu si, primeste graiul cererii
mele pe care il aduc eu, pacatosul, cu cucernicie.
Varsa peste mine, ticalosul, macar o picatura din nesfarsitul noian al indurarii
Tale, ca sa am putina osardie spre a ma indrepta pe sine-mi. Caci daca nu vei da lumina
Darului Tau sufletului meu, nu voi mai putea sa-mi cunosc pacatosenia.
Vai mie, caci apucand inainte, pacatul a aflat loc de odihna intru inima mea si ma
innegreste si ma cufunda, silindu-ma pururea a-L intarata pe Domnul Dumnezeu.
O, vai mie, ticalosul ! Cum nu ma infranez eu de focul cel nestins si cum nu ma
cutremur, eu de muncile cele vesnice !
Caci iata: a pus lege in mine si fara intrerupere ma trage intru pierzare. Caci
macar ca ma mustru adesea si pacatele nu incetez sa le marturisesc, totusi raman cu
sufletul intru cele rele.
Vazand nu vad, fiindca pacatuiesc. Nu ma ostenesc cu sufletul ca, in adevar, sa
ma indrept, ci, zi cu zi si fara intrerupere, pocainta mea o prihanesc. Rob sunt pacatului,
si nevrand fac raul, ca un ostasit de pacat, lui ma supun. Si putand a fugi de el, m-am
facut birnic lui, fiindca l-am lasat sa ajunga imparat in mine.
Platesc leafa trupului ingrijindu-mi patimile. Si macar ca-mi dau seama ca ii sunt
rob, cand mi se porunceste de catre el ascult fara intarziere, fug de mania ce va sa fie, dar
ca un caine legat in fier ma supun in graba celui ce-mi porunceste. Urasc adica pacatui,
fug de faradelege, dar raman in patima, caci sunt robit. Ca un siroi curg asupra mea
patimile, ca o fantana adinca . se aduna in mine indemnurile lor. Inlauntrul cugetului de
multa vreme le-am unit cu mine si nu imi vine sa primesc despartire de ele. Ma sarguiesc
sa-mi schimb vrerea, dar iata ca-mi sta impotriva asezarea cea dintii a patimilor mele. Imi
ajuta necontenit sa ma imbogatesc in patimi si datoria cea veche nu-mi ingaduie sa o
platesc. Vreau sa-i dau inapoi si el imi mai adauga. Si oricat ma-s sili ca sa platesc dintr-
ansa, el adauga necontenit tot altele, ca sa-mi arate intruna ca din a lui platesc. Si vazind
el ca necurmarea datoriei ma pleaca pe mine sa fiu ticalos, aseaza in mine zilnic pofte noi
si ma face sa uit patimile, ca sa nu le marturisesc. Ma intimpina cu patimi straine, si
implinindu-le pe acestea, le uit pe cele ce au venit asupra-mi si necontenit descopar ca
sunt dator.
Alerg la patimi ca la niste prieteni si, imprumutandu-ma de la dansele, le am ca
niste stapani. Si cele pe care cu putin inainte ma sarguiau ca sa ma izbavesc, iata ca acum
ma fac, printr-insele, rob desavarsit vandut.
Ma chinuiesc sa tai si sa rup legaturile lor si iata ca patimi noi ma cuprind si ma
tin. Ma lupt si ma ostenesc sa scap intru totul de stapanirea lor si la apropierea de lupta
ma simt si ma descopar un ecou al lor.
O, cumplita stapanire in mine a legaturilor pacatului ! O, stapanire a raului, a
vicleanului balaur. Ma zbat sa scap de el si mai mult ma prinde, ba inca si mintea mi-am
vandut-o pacatului. De somn ma las cuprins, cand vreau sa lupt. Nici macar sa ma rog nu-
mi ingaduie vrajmasul, ci ca intr-o funie de arama imi tine legata mintea si voind sa fug,
nu lasa legatura. Intemeind pacatul, tot mai adanc in mine trage zavorul puternic pe usa
cunostiiniei. Si pentru ca nu cumva sa se uneasa cu Dumnezeu, aseaza drept paznic la usa
duhul rau . El mi-aduce mereu inainte tot felul de ganduri proaste, si ma pleaca sa cred ca
nu e judecata pentru dansele, pentru ca nimeni nu le tine minte. Iar eu pun inainte oglinda
cugetului si stiu ca deasupra mea este spanzurata osanda. Cu aceasta ma tine pe mine, cu
aceasta ma leaga, cu aceasta ma vinde si ma cumpara, cu aceasta imi porunceste sa ma
supun, dupa cum zice apostolul: " Iar omul cel trupesc vandut pacatului " (Romani). Caci
pacatul, in trupul meu fiind, imi stapaneste mintea si sufletul, din pricina trupului pe care
il unelteste si-l necajeste mereu si-l impileaza. Nici a fugi nu poate, nici sa ma ajute. Vai
mie, mort sunt eu, cel vinovat ! Si. orb, cel ce vad ! Ca un caine m-am facut eu, omul. Si
eu, cel ce gandesc, m-am pogorat in rand cu necuvantatorele.
Miluieste-te pe sine-ti, o, suflete al meu ! Sarguieste-te, inainte de despartire, sa
nu ne incuiem afara impreuna cu fecioarele cele nebune ! Caci nu le e cu putinta a
mosteni viata celor morti in pacat. Si nici a castiga cununa alergarii celei bune, celor ce
au dormitat.
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa marea Ta mila si, dupa multimea indurarilor
Tale, sterge faradelegea mea. Caci daca ma vei ajuta sa ma izbavesc din ticaloasa robie a
patimilor, atunci numai voi putea sa Te slavesc ca pe Dumnezeul meu. Si daca numai Tu
vei vrea, ma vei mantui! Si numai daca ma vei binecuvinta Tu, ma voi izbavi.
O, Doamne Dumnezeule! Cred ca poti toate acestea si nu deznadajduiesc. Stiu ca
dupa multimea indurarilor Tale, vei curati multimea pacatelor mele. Stiu ca pe toti i-ai
miluit si-i miluiesti pe cei ce se intorc catre Tine din toata inima ! Marturisesc ca si eu m-
am indulcit de Darul Tau, am pacatuit ca nimeni altul. Tu, cel ce pe morti i-ai sculat,
ridica-ma pe mine, cel ce sunt mort cu pacatul.
Tu, cel ce pe orbi i-ai tamaduit, lumineaza si ochii cei intunecati ai inimii melei
Tu, cel care din gura sarpelui pe Adam l-ai izbavit, trage-ma si scoate-ma si pe mine din
noianui faradelegilor mele.
Caci oaia Ta sunt si mancat de leu m-am facut cu pacatele, dar fiu ma voi face,
daca ma voi tamadui cu darul Tau.
Lepadat m-am facut ca un lepros, dar Tu, daca vei voi, sa ma curati ! Stiu, vai, ca
intru cunstinta am pacatuit ! Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic.
Miluieste-mi si pe mine care sunt netrebnic! Lup, era Pavel oarecand, gonind oile Tale.
Fiara era rupand oile Tale, dar pastor l-ai facut cu darul Tau, tamaduind si grijind oile
Tale. Stiu ca el intru necunostinia a pacatuit. Dar pe mine. Doamne, cela ce cu cunostinta
am gresit, miluieste-ma cu darul Tau cel covarsitor ! Vai mie ! Ma sfiesc de cei ce acum
se sfiesc de mine, ca nu cumva sa ma rusinez de dansii pentru pacatele mele cele ascunse!
Ma rusinez de cei ce m-au nascut pe mine. Ca vaduva din Evanghelie, care suparand pe
Judecatorul cu staruinta ei si-a dovedit cererea, vreau sa ma fac. Si ca prietenul cel
indraznet vreau sa ma arat catre Tine, prea bunule si singurul Stapan, ca sa intorci sufletul
meu cel ce in pacat s-a robit. Acela paine a cerut spre mangaiere, iar eu dezlegarea
sufletului de osteneala cer. Acela hrana trupeasca a cerut, iar eu chemarea inapoi a
sufletului cersesc. Asculta, ca un bun si prea bun, glasul plangerii si al lacrimilor mele si
intoarce-ma ca sa fac rod bun de pocainta.
Racoreste-mi arsita constiintei mele, innoindu-ma pe mine cel invechit cu
patimile pacatului, ca, de robia acestora dupa ce ma voi izbavi, sa rasuflu cu usurare
vazduhul slobozeniei mele si cu bucurie si veselie sa slavesc bunatatea Ta !
Stiu, o Stapane, ca milostiv esti, Doamne, si voiesti ca sa ma schimbi. Astepti cu
nespusa bucurie si bunatate rodul voirii mele. Si gata esti ca sa ma miluiesti o, nemarginit
de bunule Doamne ! Dar vrei sa vezi asezamantul meu. Caci miluind, voiesti sa ma
inveti. Si iertandu-ma, voiesti sa ma castigi partas al imparatiei Tale.
Vai de simtirea mea ! Vai de ticalosia mea ! O, grasul si pamantescul suflet ! O,
inima razvratita ! O, gura. plina de amaraciune ! O, gitlej, mormant deschis ! Pentru ce
nu-ti aduci aminte o, suflete, de calea netrecuta a despartirii tale? Pentru ce nu te gandesti
catre calatoria aceea? Pentru ce iti tragi asupra-ti pedepsele cele vesnice? Ce faci o,
suflete, petrecand ca un animal fara de pricepere ?
Vai, mie cum aleg intunericul mai mult decit lumina!
Cum pe placerea care astazi este, dar maine nu mai e, o iubesc mai mult decat
bunatatile cele vesnice si negraite.
Vai mie, cum voiesc, decit podoaba aceea in chipul soarelui, mai mult pe cea
intunecata si innegrita s-o imbrac.
Cum, decat imparatia Cerurilor, mai mult cinstesc locuinia cea intunecata si
innegrita a iadului eu, pacatosul, singur si intru cunostinta voind sa ma ranesc.
Vino-ti in fire, suflete ! Teme-te de Dumnezeu! Slujeste-L ! Slujeste-I intru toate
faptele bune, ca sa nu primesti din mana Lui indoite pedepse. Iubeste pe Dumnezeul tau
si umbla in calea Lui cu dreapta credinta. Intelege o, suflete, ca veacul acesta se
aseamana locului de lupta al balaurului... Balaurul cel tare, negresit se nevoieste sa
biruiasca. El se surpa si e batjocorit de unii care vedem ca se incununeaza prin inselarea
lui. Altii prin amaraciunea pricinuita de el, veselia vesnica o dobandesc, altii, prin
placerea lor, amaraciunea vietii vesnice vedem ca o afla. Unii, prin lepadarea de sine, pe
diavol il biruiesc. Iar pe altii, care se infasoara in sine, cu inlesnire el ii biruieste. Celor ce
iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul lor, razboiul cu diavolul li se pare usor. Dar celor ce
iubesc lumea, razboiul greu si nesuferit le este.
Intelege, suflete ticaloase, ca bucuria veacului acesta si desfatarea si odihna lui,
pline de scarbe si amaraciune sunt. Iar necazurile si rastignirile luptei bucurie negraita si
viata vesnica pricinuiesc.
Intoarce-te, o, suflete ! Nevoieste-te intru liniste! Ca ceasul mortii si al despartirii
sa nu te prinda nepregatit. Intelege o, suflet al meu, care iti este chemarea. Cum iti este
priceperea, cum mergi, pentru cine si pana cand? Toti la sfarsitul lucrurilor celor
pamantesti au sosit, deci sfarsitul va sosi si la a ta neingrijire.
Intoarce-te o, suflete, la Domnul ! Intoarce-te cat mai ai timp !
Incredinteaza-ti viata cu hotarare in mamile lui Dumnezeu !
Lucreaza cu El si pentru El ! Si pregateste-te ca sa intri in a Lui slava atunci cand,
din indurare, va binevoi sa te cheme la El, caruia i se cuvine toata slava, cinstea si
inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor - Amin -

PLANSUL DE VINERI SEARA


Sufletul meu necajit se apropie de Tine, Sfinte Stapane! Cu lacrimi iti vorbeste
Tie despre vrajmasul cel pierzator. Si cu smerenie cade inaintea Ta, rugandu-se din
pricina potrivnicului care-l necajeste.
Deci, de vreme ce vine la Tine, auzi-l pe el degraba! Si alergand la Tine cu dorire,
cerceteaza-l cu sarguinta ! Daca il vei trece cu vederea, el necajit fiind; va pieri. Iar daca
pentru indurarile Tale il vei auzi si-l vei cerceta, se va afla. Daca vei cauta spre el se va
mantui. Daca il vei auzi, va prinde putere. Sa nu-l treci cu vederea pe el ca sa nu- apuce
vrajmasul. Sa nu pomenesti intaratarile mele cele prea rele cu care am intaratat Darul
Tau, Stapane, milostive. Sa nu-mi rasplatesti dupa toate faptele mele. Ci mai vartos
daruieste mie, pacatosului, putina vreme spre a afla pocainta adevarata, Iubitorule de
oameni, Bunule. A suferit Darul Tau o multime de nelegiuiri ale tineretilor mele, ca acum
sa sufere si lepadarea, intaratarea si indrazneala mea.
Nu pot sa uit, o, Doamne, ca Tu insuti Te-ai jurat asupra-Ti ca nu voiesti moartea
pacatosului, ci mai vartos sa se pocaiasea de pacatele lui prin indurarile Tale. Darul Tau,
Stapane, Iubitorule de suflete, totdeauna biruieste cu indurarile si milostivirile Tale.
Miluieste si mantuieste pe cei ce Te doresc! Si iarasi, indurarile Tale, pretutindeni
propovaduiesc prin Evanghelii, prin Apostoli si prin toate scripturile Sfintilor Parinti si
Dascali. Stiind pilda curvarului, a lui Zaheu, a Canaainencei, a celei ce-i curgea sangele,
a slabanogului, a orbului, a fiicei lui Iair si-a tuturor celor mai inainte scrisi, venind la
Tine, ma rog: deschide-mi usa milostivirilor Tale si primeste-ma si pe mine ! Indulceste-
mi mintea, ca de multe ori cad intru faradelegile mele cele dintai zacand ca in noroi in
gandurile cele intinate. Si vrand sa se coboare Darul Tau in mintea mea, afla mirosul urat,
respingator, al gandurilor mele cele intinate. Indata se indeparteaza de mine, neafland o
inima pregatita in care sa poata indrepta si sa slujeasca.
Spala-mi, Doamne, inima cu a Ta apa prea luminoasa ca sa-mi vin in simtire!
O, bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu ! Cum doresti sa indemni pe
toti oamenii sa se mantuiasca !
Cruta, Doamne, pe netrebnicul tau rob. Cruta milostive Hristoase Mantuitorule,
zidirea Ta. Caci daca Tu, Doamne, nu ma vei inlelepti pe mine ticalosul si nu-mi vei da
lumina inimii, nu voi putea, din cauza rautatii, sa-mi inteleg lenevirea si pierzania. Cata
vreme sunt robit de amarul vrajmas care ma necajeste, voi striga cu lacrimi, ziua si
noaptea catre bunatatea Ta : izbaveste-ma pe mine din cursele lui, care in fiecare ceas, cu
ginduri desfranate si cu fel de fel de placeri, imi necajeste sufletul.
Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile marii, sa-l certe si pe el si sa-l
goneasca de la mine, netrebnicul robul Tau.
Trimite-mi, Stapine, degraba Darul Tau, sa alunge de la mine pe balaurul cel mare
impreuna cu toate gandurile grozave si rele. Fiindca strapunsaturile sagetilor lui s-au
facut putreziciuni intru inima mea. Si eu in tot chipul le ascund intru a mea nebunie.
Doctorul cel bun striga catre mine. El plati nu ia, sange nu varsa, dar lenevirea
mea nu-mi da voie sa ma duc la El. Vine El sa ma tamaduiasca si ma afla mancandu-mi
ranile. Dupa ce le-am mancat, ma caiesc, insa cainta mea nu e adevamta.
Izvor al tuturor tamaduirilor si Parinte al indurarilor Tu esti, prea bunule si
milostive Dumnezeule, Cel ce daruiesti de-a pururi cele bune celor care cer de la Tine.
Caci eu insumi am cerut adesea nenumaratele Tale vindecari si darurile cele bune pe care
mi le-ai daruit zi de zi. Nemasurata este adancirea milostivirii Tale care vindeca pe toti
care vin la Tine.
Pentru aceasta fara de sfiala rog bunatatea Ta, mult suferitorule de rau, Doamne,
sa vina iar peste mine Darul Tau, sa-mi adune mintea si sa-mi vindece ranile cele grele.
Caci iata, invaluiri si griji vremelnice ma tulbura si ma fac sa nu ma mai ingrijesc de
bunatatile Tale cele vesnice. Fii indelung rabdator asupra mea ! Nici cerul, nici pamantul,
nu vor putea sa-ti multumeasca dupa vrednicie pentru tamaduirile pe care Tu le reversi
asupra noastra. Caci cu ce cinste vrednica vor putea oare sa Te rasplateasca? Prin lacrimi
le daruiesti si prin plans le inmultesti, Tu; in mijlocul nostru. O, putere a lacrimilor !
Daruieste-mi, Doamne, mie, nevrednicului, lacrimi de pocainta ca sa-mi spal
pacatele si sa-mi luminez inima, sa-mi sterg datoriille cele multe prin putine lacrimi. O,
de-as putea sa-mi spal zapisul pacatelor cu lacrimile mele, sa sting cu ele focul ochillor
mei ce arde pentru mine in adancurile iadului. Caci cei care pling aici se vor izbavi de
plansurile vesnice.
Dar eu cum stau Doamne? Imi adun necontenit gandurile de pretutindeni, si inca
nu m-am slobozit de lucrarile duhurilorcelor rele ce vor sa ma opresc in vazduh din
pricina lor. Si inca nu mi-am cunoscut multimea nemarginita a pacatelor mele. Caci cele
ce ma cufunda in pacat, rodesc inca in sarmanul meu trup.
O, pana cand eu, ticalosul, ma voi imbata fara de vin de-ale mele pacate? Ca un
rob rau, asa-mi bantuiesc si-mi vrajmasesc eu singur mantuirea. Ca si cum altii ar trebui
sa vina si sa ia asupra lor ostenelile mele. O, cum nu priveghez si cum totdeauna intarat
indelung rabdarea Ta, Doamne ! Inaintea ochilor pururea am amaraiciunea mea. Si Tu
toate le rabzi indelung, pentru bunatatea Ta, Doamne. Daruieste-mi doctorie de intoarcere
ca sa ma vindece de amaraciunile mele.
Ajuta-ma, Doamne, sa ma pot infrana. Daruieste-mi umilinta inimii ca sa-mi
petrec in pocainta toate zilele vietii mele.
Lumineaza ochii cei intunecati ai inimii mele, ca sa vin cu osardie sa lucrez in
Biserica Ta. Caci mi-am pierdut vremea vietii in pacate si desertaciune. Ceasul al
unsprezecelea a sunat pentru mine, o suflete! Carmuieste-mi, Doamne, corabia vietii mele
! Si daruieste-mi din plin, o Doamne, pricepere si intelepciune ca sa-mi calauzesc
calatoria vietii. Caci ceasul despartirii a venit, o suflete, pentru mine.
Si foarte m-am infricosat intelegandu-mi saracia. In loc sa ma bucur, eu mai
vartos m-am infricosat. Infricosata cu adevarat este, o suflete, sosirea ceasului mortii
pentru cei pacatosi, trandavi si pentru cei ce nu se sarguiesc sa petreaca in curatenie viata
aceasta vremelnica. Doar lucratorii cu rugaciune si cu post se pot bucura in ceasul de
despartire. Caci vad inaintea ochilor osteneala cea mare a pustnicilor: privegherile,
ajunarile, metaniile, rugaciunile, lacrimile; si sufletul lor salta vrand sa piece din casa
trupului, la loc de odihna. Pe cand pacatosului ii este scarba de vremea despartirii, el vede
inaintea ochilor lenea sa si tradavia. Insa nu i se mai da voie sa graiasca ceva, in stradania
lui de implinire a poruncii, dupa cainta ce este atunci in inima lui. Inima lui s-a impietrit
de atata lenevire si nu mai e in stare sa se intoarca in clipa aceea.
Vai mie, suflete ! Pentru ce nu te ingrijesti de viata ta?. Pentru ce te risipesti atata
in lumea care te inconjoara? Fara de veste se va face chemarea ta si ce vei face acolo,
daca aici nu lucrezi nimic? Inaintea Divanului Judecatorului celui infricosat ce vei
raspunde?
O, cum te fura vrajmasul si tu nu pricepi! Cum te jefuieste pe tine de bogatia cea
cereasca si tu nu cunosti, mandrule si risipitorule!
Indelung rabdatorule, Fiu al lui Dumnezeu, bunule, milostivule si prea blandule
Hristoase, sprijineste-ma ! Daruieste-mi, Mantuitorule, cugetare statornica la viata ce va
sa fie ca sa indeplinesc bine voia Ta. Macar la batranete fa-ma, Doamne, ajutor si
impreuna lucrator al Darului Tau ! O, cum oare voi putea sa stau inaintea infricosatului
Tau Scaun eu, risipitorul ? Cum ma voi afla eu, nerabdatorul si cel fara de roada,
impreuna cu cei desavarsiti; cu cei ce au adus roada in voia Bisericii Tale. intru ce fel de
osanda voi fi aruncat eu, Doamne, atunci cand sfintii se vor cunoaste unii pe altii intru
camarile cele ceresti? Cind voi vedea pe Cuviosi, pe Drepti pe imparati, intru lumina
neinserata pe veci ducandu-se? lar pacatosii cei rai, mandri si trufasi, cei ce-au benchetuit
fara de grija, mergand sa arda in focul nestins.
O, suflete nepricepute, o suflete fara simtire, care ti-ai urat viata cea vesnica! Pana
cand obiceiul cel rau, cu pofte blestemate, te va robi pe tine? Oare nadajduiesti, in
levenirea ta, ca intarzie de-a veni sfarsitul tau? Nu ! Caci va veni la tine ca un fulger !
Atunci cand nu te astepti, il vei auzi cum te striga sa-ti platesti vama. Privegheaza, o,
suflete, cu lacrimi rugandu-te !
Striga din toata inima spre a te gasi intors spre rugaciune in ceasul despartirii, al
mortii tale, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu
si pururea Fecioara Maria, si ale tuturor Sfintilor Tai ca bine esti cuvantat in vecii vecilor
- Amin -

PLANSUL DE SAMBATA SEARA


Si astazi, Doamne, cu fata rusinata si-n pamant plecata, indrazesc catre Tine,
Stapanul ingerilor si Ziditorul tuturor, eu ca ce sunt pamant si cenusa, ocara oamenilor si
defaimarea norodului, vierme si nu om. Sunt mustrat si prihanit cu totul, plin de durere si
de intristare.
Cum voi cauta catre bunatatea Ta, Stapane? Ce fel de limba necredincioasa si
intinata voi indrazni sa misc catre Tine? Si cum voi face inceputul marturisirii mele?
Peste masura am intinat eu, ticalosul, numele Tau. Si mai ticalos decat curvarul din
Evanghelie am vietuit curveste. Caci pe acela ce este intru mine dupa chipul Tau l-am
intinat si l-am lasat fara paza.
Care pacate ale mele, eu ticalosul, voi cere mai intaii sa mi le ierti? Pe cele intru
cunostinta, cu neasemanare neiertate? Sau a tuturor calcaturilor de porunci pe care, cu
gandurile mele si cu simturile, nevraind le-am savarsit?
Stiu, Doamne, ca, pentru multele intinari ale sufletului meu si pentru necuratia
mea, nu sunt vrednic de chemarea Ta. Nu pot sta intru rugaciune inaintea Ta. Nu pot sa
caut si sa privesc la inaltimea cerurilor, caci pornirile rele, fara randuiala uneltind, intru
totul sufletul l-au intinat. Haina cea de nunta a Botezului mi-am manjit. Caci toata mintea
s-a framantat in gandurile dracilor. Prin toate lucrurile si gandurile, pururea Te amarasc.
Iar pe vrajmasul meu, care se lupta cu mine de-a pururi, il trag catre mine si lui ii slujesc.
Cugetul ma mustra, fata mi se rusineaza in inima mea. Osandit de mine insumi, astept
judecata Ta.
O, cum ma da pe fata inversunarea din mine! Si cum, fara intrerupere, in noroi ma
tavalesc. De-a pururi cu ganduri desfranate ma pangaresc. Caci din pruncie chiar m-am
facut vas pacatului. Si acum, in fiecare zi, stiind ca ma asteapta Judecata, eu totusi
pacatuiesc. Nu vreau sa ma impotrivesc poftelor trupului. Ci intocmai, intotdeauna, ma
ratacesc si patimilor robesc.
Vai mie Doamne! - indelunga Ta rabdare cat de rau am cheltuit-o. Vai mie!
Vremea vietii am petrecut-o in desertaciuni. Doamne, sa nu ma mustri cu mania Ta! Sa
nu dai la vedere toate lucrurile mele cele urate si necuviin- cioase ca sa le afle toata
lumea. si nici inaintea ingerilor, spre osana vesnica sa nu ma dai. Stiu ca de toata rusinea
si de toata osanda sufletului sunt vrednic, Stapane! O, cum voi putea plange orbirea
sufletului meu? Cum voi plange atata necunostinia? Cum voi plainge voirea mea atat de
patimasa si nepocaita?
Alaturatu-m-am cu dobitoacele cele fara de minte si m-am asemanat lor. Gol m-
am facut eu, ticalosul, prin a mea trandavie caci strain sunt de cei ce intru rugaciune si
intru priveghere s-au nevoit. Cauta spre mme, Stapane, cu mila dintru inaltimea cea
sfanta a Ta. Vezi neindreptarea sufletului meu celui ticalos si cu judecatile Tale
miluieste-ma si ma indreapta.
Ca si cum as sta inaintea Sfantului Scaun al Slavei Tale, ca si cum m-as fi atins de
prea curatele Tale picioare, asa ma rog si ma daruiesc Tie cu inima zdrobita.
Miluieste-ma, Milostive, pe mine, faptura Ta. Intoarce-ma pe mine cu Darul Tau.
Stiu ca toate le poti si cu neputinta nimic nu este inaintea.Ta. Sa nu astepti vointa mea cea
stricata, caci nu am osardie spre a ma indrepta. Plangeti toata firea cea vazuta si nevazuta,
pentru mine, cel care intru pacate si-n patimi de tot am imbatranit. Plangeti pentru mine,
cel care pentru cei ce ma vad sunt intreg si intelept, dar pe dinlauntru de-a pururea
curvesc.
O, suflete ticalos, s-a apropiat dezlegarea ta de trup! Pentru ce te veselesti de
privirile cele straine de tine, de care vrei sa te lasi? Cu care lucruri ai veselit pe Domnul,
pe Nascatoarea de Dumnezeu, pe Sfinti si pe vecinii tai?
Trezeste-te, suflete ticalos, ca sa nu te afli in scarbe si-n suspine! Ca sa nu plangi
fara de folos in vecii vecilor. Caci de ar veni atunci toate in mintea ta, nu te vei ajutora.
acum este vremea rascumpararii, pe care toti au folosit-o.
Trimite-mi puterea Ta, Doamne, spre ajutor.Intoarce-ma si miluieste-mi inima,
care s-a facut pestera si locas dracilor. Nu sunt vrednic sa-ti cer iertare, Doamne, ca de
multe ori m-am fagaduit sa ma pocaiesc Tie si mincinos al fagaduintei m-am facut. De
multe ori m-ai ridicat si eu iarasi am cazut. Pentru aceasta atrag osanda asupra mea si
marturisesc ca sunt vrednic de toata munca si pedeapsa. Caci de cate ori mi-am luminat
mintea cea intunecata si ai adunat din ratacire gandurile mele si eu iarasi, cu sufletul meu,
vin spre cel rau.
Totul ma inspaimanta si ma cutremur cand ma gandesc cum m-a biruit patima.
Cum voi povesti darurile ce mi s-au dat mie de la Darul Tau Doamne, pe care eu,
ticalosul, le-am lepadat si le lepad din pricina lenevirii mele! Caci Tu Stapane, cu
nenumarate daruri m-ai umplut pe mine, iar eu, ticalosul, Ti-am rasplatit cu cele
potrivnice.
Si Tu, Doamne, cel ce firesc ai indelunga rabdare si adincul milostivirii, sa nu ma
parasesti ca sa fiu taiat precum smochinul cel neroditor. Sa nu te grabesti a ma secera din
viata crud si fara de vreme. Sa nu ma rapesti pe mine nefiind pregitit. Sa nu ma ridici pe
mine mai inainte de a-mi aprinde candela. Sa nu ma iei pe mine neavand imbracaminte de
nunta. Ci ca un bun iubitor de oameni, miluieste-ma pe mine, si daruieste-mi ani de
pocainta. Si nu pune sufletul meu gol, la jalnica mustrare inaintea infricosatului Tau
Divan. Caci daca dreptul abia se mantuieste, apoi eu cel necredincios pacatos unde ma
voi arata? Si daca stramta si necajita este calea ce duce in viata, atunci eu, cel ce am
benchetuit desfatandu-ma si inaltandu-ma, cum ma voi invrednici bunatatilor celor
vesnice? Tu Doamne, Mantuitorul meu, Fiu al adevaratului Dumnezeu, in dar intoarce-
ma de la rautatea ce este in mine si din pierzare.
La mila Ta nazuiesc eu, ratacitul. Primeste suspinele mele ca pe lacrimile curvei.
Caci Tu, stii, Stapane, cat de lesne e alunecarea spre pacat a firii omenesti!
Adu-ti aminte ca din tinerete se pleaca mintea omului spre cele rele. Sa nu te
manii asupra noastra, ci deschide-mi usa milei Tale.
Sa nu biruiasca trandavia mea iubirea Ta de oameni, sa nu biruiasca lenevia mea
sarguinta Ta. Primeste, Stapane, si auzi intinata si nevrednica mea rugaciune. Cela ce nu
Te intorci de la rugaciunea pacatosilor. Cela ce dai mana celui ce zace jos. Povatuieste-
ma pe mine la frica Ta! Da-mi lacrimi de umilinta !
Am ridicat ochii cei duhovnicesti ai sufletului meu catre Tine, Doamne. Sa nu ma
lepezi de la fata Ta, ca Binecuvantat este numele Tau in vecii vecilor - Amin -

PLANSUL DE DUMINICA SEARA


Ca inaintea infricosatului Tau Divan, Doamne, sunt eu osanditul si fiind mustrat
de privelistea cea ingrozitoare a faptelor mele si vazand dreapta hotarare rostita de gura
Ta care ma asteapta, strig eu cu lacrimi: Drept esti, o Judecatorule, si dreapta este
judecata Ta! Caci intocmai cum mi se cuvine, primesc eu de la Tine !
O, luminilor, prea sfinti Ingeri, picati lacrimi asupra mea!
Caci mila lui Dumnezeu am nesocotit-o statornic, si nu m-am umilit pre mine
precum a vrut El. Deci, cu adevarat, dupa dreptate sunt pedepsit. Cand Domnul, mila Sa
mi-a pus-o inainte, eu, necugetand, n-am luat-o in seama. Deci cu dreptate, se intoarce
acum de la mine. Si cu ce urgie imi vor grai atunci ingerii: " S-a dus vremea de pocainta.
Acum este rasplatirea " ? Mangaierea a slabit. Pocainta si lacrimile sunt nelucratoare.
Muncile se inmultesc. Suspinele mele nu se aud.
Acum este tanguirea nesfarsita. Acum du-te, ia-ti rasplata pentru lucrurile tale
cele amare si cumplite, arzandu-te ca o materie a firii celei neadormite si-a viermelui
celui amar!
Ca un fiu al intunericului, desfateaza-te ! Ai iubit intunericul cel vesnic,
indulceste-te de fetele cele negre, pentru ca ai urat lumina cea de-a pururea nemuritoare !
Acolo va fi plansul cel neincetat si scrasnirea cea dureroasa. Vai mie, sufletul meu
ticalos, ca esti gol cu totul de fapte bune !
Cum vei vedea pe Judecatorul cel nemitarnic, Arhanghelii stand si cantandu-I toti
pamantenii stiindu-i, de infricosatul Scaun tremurand toti? Caci Judecatorul este fara de
mila celor ce n-au lucrat aici mila. Vai mie atunci, suflete necajit! Caci nu va fi glas, nici
ascultare. Vesnic se vor veseli cei drepti, vesnic se vor munci ceilalti. Pentru ca pe
Dumnezeu cel vesnic nu L-am ascultat.
Deci de nevoie este de-aici sa strigam spre Dumnezeu si oamenilor sa le vestim.
Chezasi, pentru aceasta sunt Cuviosii si Dreptii. De aceea, si eu Doamne, vestesc Numele
Tau. Iarta-ma pe mine netrebnicul, robul Tau !
Sa nu treci cu vederea ticaloasa mea rugaciune. Mainile mele, intinate, catre tine
le intind. Sa nu ma lepezi pe mine cel incarcat de patimi! Ci cauta spre mine cu iubire de
oameni si cu blanda Ta milostivire. Pe mine, cu dezmierdarile de tot m-am intinat. Si
frumusetea sufletului intru totul am necinstit-o. Cugetelor celor trupesti m-am robit. Si
stapanirea mea cea dintai am pierdut-o. Vrajmasul sfatuindu-ma, nebuneste pe el l-am
ascultat. Si pe idolii patimilor, in suflet i-am inaltat. Poftele pantecului le-am implinit si
stralucirea mintii, de tot am innegrit-o. In cinstea de fiu adevarat fiind, dobitoacelor celor
necuvantatoare m-am asemanat.
Frica strasnica si cutremur ma tin cand vad inainte taierea mortii care vine asupra
tuturor in chip tainic si ma gaseste pe mine, vai, tot neindreptat.
Pentru aceea, din adancuri strig catre Tine, Doamne, si cad inaintea Ta cu lacrimi.
Fii mie milostiv si iubitor de oameni, caci spre Tine am nadejdile mele. Ajuta-ma sa scap
de urgia de dincolo!
Binevoieste ca sufletul meu cel impietrit sa castige inaintea Ta puterea de a rodi
fapte bune! Gandurile cele sterpe scutura-le cu focul Sfantului Tau Duh ! Sa nu ma tai ca
pe pomul eel neroditor si in focul cel nestins, Doamne, sa nu ma trimiti ! Sa nu faci din
mine paie ale vapaii iadului, ci ca pe niste grau, Dumnezeul meu, primeste-ma in
hambarul Tau.
Genunchii inimil mele imi plec eu, ticalosul. Caci nu indraznesc sa caut la ceruri.
Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate, Cel Ce esti fara de pacat, Ziditorule si
Imparate al tuturor si Atotputernice. Surpa-l pe vrajmasul meu din tot felul de faradelegi
izbavindu-ma. O, cum se bucura ingerii si muritorii vazand intoarcerea mea!
Am calcat toate poruncile Tale. M-am amagit cu fapte urate. Sa nu Te ingretosezi
de mine, preabunule Stapane ! Izbaveste-ma de robia vicleanului! Cu inima infricosata,
Te rog pe Tine, Doamne, Cel Ce cu voia Ta m-ai auzit si m-ai iubit atat de mult, incat
pentru mine te-ai intrupat si moarte ai suferit.
O, cum am putut uita dragostea Ta ! Cum am putut sa ma fac rob tuturor
dezmierdarilor, spurcandu-mi trupul si sufletul in tot felul si-n tot locul? Pentru aceasta
strig: Pacatuit-am, Doamne, si pururea pacatuiesc ! De aceea, inaintea Ta, eu stau acum
osandit. Ci da-mi dezlegare de rautatile mele, ca un Dumnezeu milostiv si indurat!
Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, Maica lui Dumnezeu, Usa cea cereasca si
Chivot sfant, mantuire intemeiata te am pe tine. Maintuieste-ma, Stapana, in Dar!
Legiuni de Ingeri, in cer, de multe ori suspina pentru mine, ca nu cumva sa se
rapeasca fara de veste sufletul meu si sa merg in curgerile focului. Legiutori, Apostoli
infricosati sezand pe scaune cu Judecatorul, Ingeri cu palose inarmati si infricosatori, vor
desparti inimile pacatosilor.
Atunci se va taingui toata suflarea caci nu vor avea margine, vai, muncile cele
cumplite. Apuca mai inainte de toate acestea, suflete. Urmeaza plansul desfranatei si
striga dimpreuna cu dansa:
" Izbaveste-ma, Mantuitorule, de infricosata groaza a muncilor celor vesnice! Pe
Tine te lauda neincetat Heruvimii si necontenit Serafmiii cei cu sase aripi. Te canta
Cetele cele ceresti si iti slujesc si se inchina Tie, Treime in Unime. Lumina nenascuta
esti, Parinte, si dimpreuna, fara de inceput, Il ai pe Fiul Tau. Si de-a pururea impreuna
vecuitor Il ai pe Duhul Sfant, Care daruieste tuturor suflare de viata, ca un milostiv,
indurat si bun.

Cu rugaciunile Mucenicilor si ale Proorocilor, ale apostolilor, ale Cuviosilor si ale


Ierarhilor, primeste si glasul nostru, Parinte ceresc. Slava Tie, Doamne, caruia Ti se
cuvine Slava si stapaniirea, impreuna cu prea sfantul, bunul si de viata facatorul Tau Duh,
acum si pururea si in vecii vecilor! - Amin -

Aceste plansuri sa-ti dea putere


Sa-i faci pe altii, citind, sa spere
Deschide-le ochii sa-L vada
Deschide-le si inima sa creada

Atunci vei afla Mantuirea


Credinta, Speranta, Iubirea

Despre Biserica

Mergeti la Biserica, atat cat mai puteti merge! Nu conteaza ce face preotul si cum
slujeste, acolo e Insusi Hristos. Spunea un sfant ca atunci cand preotul nu slujeste cum
trebuie, atunci slujeste un Inger in locul sau. Mergeti la biserica si ascultati de preoti,
ascultati cele bune pe care vi le zic, si nu va uitati in viata lor si la faptele lor, ca nu prin
comparatie ne va judeca Domnul. Dati ascultare totala lor, pana in momentul in care v-ar
pune sa va lepadati de credinta (incurajare la erezii, ecumenism, rugaciune in comun cu
ereticii si paganii, lucruri imorale etc). Iar pe voi, dragi preoti, va rog din suflet sa
protejati pe cat posibil pe fii dumneavostra duhovnicesti, tineti-va de Canoanele
Apostolice si ignorati spiritul acesta apostatic al vremii, sa ne intoarcem la izvoarele
limpezi si cristaline ale Ortodoxiei pe cat e cu putinta, ganditi-va ca suntem celule vii
trupul lui Hristos ca fii ai maei noastre, Biserica - si il durem pe bunul Mantuitor cu toate
greselile noastre. Va rog, si aparati cu orice chip ADEVARUL, chiar de ar fi sa fiti
caterisiti. Iata ce spune trist un ierarh contemporan:
Ma ingrijoreaza faptul ca, pe fondul unei bunastari a Bisericii (ortodoxe), unii
ierarhi si preoti tind sa minimalizeze o marturisire de credinta ferma. Comoditate,
diplomatie, indiferenta, interes, nepasare, amestecate la un loc, creioneaza chipul euro-
ierarhului ortodox: “Sa nu deranjam pe nimeni!”. Nici chiar pe dracu’. Nu ne mai pasa
de cine cum si in ce mai crede. De sus, din Deal nu se vede la orizont cum multe suflete
se pierd de la Adevar. Si incet, incet asist cum Biserica devine o institutie care
elaboreaza “proiecte sociale”, declaratii, realizari de seama, pelerinaje turistice, etc…
Tare mi-e teama ca nu cumva si Sf. Taine sau Sf. Liturghie sa devina “proiecte”.
In rest … “Trustul Fericirii” din deal emite in eter!
preot D. Popescu
Nu fiti nepasatori si impietriti, doara de mantuirea noastra, a fiilor vostri
duhovnicesti depinde pana la urma si mantuirea dumneavoastra. Va rog, luptati pentru
Credinta si nu ne lasati pe noi, cei mai nestiutori si slabi, in izbeliste. Va rog, si cu
dragoste si grija imi cer iertare. Doamne-ajuta!
Pentru a afla totul Despre Sfanta Liturghie, despre toata insemnatatea ei si
despre cum uneste ea Biserica de aici de pe pamant de biserica cereasca, citit cartea
Sfanta Liturgie in Invatatura Bisericii si a Sfintilor Parinti, Editura Anestis.

In continuare invatatura despre Biserica, extras din "Carte de invatatura


dcrestina ortodoxa".
Invatătura ortodoxă despre Sfânta Biserică este cuprinsă pe scurt
în articolul 9 din Simbolul credintei: (Cred) «si intr-una, sfântă,
sobornicească si apostolească Biserică». Asa mărturisim credinta
noastră în asezământul sfânt întemeiat de Mântuitorul Iisus Hristos
pentru mântuirea noastră si, în acelasi timp, arătăm si însusirile Sfintei
Biserici.
Credem si mărturisim că întemeietorul Sfintei Biserici este Iisus
Hristos Domnul. După pogorârea Duhului Sfânt, acest asezământ duce
până la sfârsitul veacurilor propovăduirea dumnezeiestii învătături,
propovăduite de Mântuitorul si împărtăsind credinciosilor harul sfintitor
prin Sfintele Taine si indrumându-i necontenit pe calea adevăratei vieti
crestine.
Sfânta Biserică este obstea celor care s-au botezat, au crezut, cred
si mărturisesc pe Iisuis Hristos de Fiu al lui Dumnezeu si Mântuitor. In
înteles mai larg, ea îi cuprinde astfel si pe cei dinaintea venirii lui
Mesia, care au asteptat întru nemicsorată nădejde venirea Lui. Din
Biserică fac parte toti cei uniti prin aceeasi credintă în Hristos, care se
împărtăsesc din aceleasi Sfinte Taine, săvârsite de ierarhia
sacramentală (episcopul si preotul). Intre Biserica de pe pământ
(Biserica luptătoare) si Biserica din cer (Biserica triumfătoare) este nu
numai o solidaritate, ci si o continuitate. Devenim membri Bisencii prin
harul Sfintelor Taine, indeosebi prin Sfântul Botez, Mirungere si prin
Sfânta Euharistie sau Impărtăsanie Prin Sfantul Botez noi ajungem
mădulare ale Bisericii, murind si inviind în chip tainic cu Hristos. Prin
Sfânta Taină a Mirungerii dobandim harul cresterii în Hristos prin Duhul
Sfânt iar prin Sfanta Impărtăsanie ne unim cu Hristos si devenim
purtatori de Hristos, mâncând trupul si sângele Său. Mintuitorul insusi
zice : «Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, intru Mine
petrece si Eu întru el» (Ioan VI, 56). Nu fac parte din Biserica luptătoare
ereticii, schismaticii si cei care s-au lepadat de credintă, care singuri s-
au asezat în afara Bisericii. Membrii Bisericii triumfătoare (sau ceresti)
sunt dreptii, sfintii si îngerii.
Pregătind-o prin alegerea apostolilor (Fapte XX, 28) si punindu-i
bazele prin Cruce si înviere, Mântuitorul Hristos a intemeiat în chip
văzut Biserica Sa în ziua Cincizecimii Atunci S-a pogorât Sfântul Duh în
chip de limbi de foc asupra sfintilor apostoli, peste fiecare în parte,
îmbrăcându-i cu putere pe ei si pe cei botezati după predica lor, si au
devenit locasuri ale Duhului Sfânt (Fapte II, 1-4, 41-47 ; IV, 5 ; 2 Cor
VI,^6). Legatura Bisericii cu Mântuitorul Hristos, este o legătura
organica El fiind capul ei; iar Duhul Sfânt este sufletul ei, Oare o
sfinteste prin harul si darurile Sale.
Biserica este locas si centru prin care Mântuitorul Hristos desfasoara lucrarea Sa
mântuitoare în lume. Si după cum Mântuitorul a răscumpărat si mântuit firea
păcătoasă prin întreita Sa slujire (de profet sau invătător, de arhiereu
si împărat), tot astfel si Bisericii Sale i-a lăsat o întreită putere si
misiune: de a propovădui nealterat adevărul dumnezeiesc, cuprins in
Sfanta Scriptură si Sfânta Traditie, de a curăti si sfinti pe credinciosi
prin Tainele si ierurgiile sale si de a-i conduce pe calea mintuirii spre
viata vesnică. Acest lucru se vede clar din porunca-dată, după înviere,
sfintilor apostoli, de către Mintuitorul: «Mergând, învătati toate
neamurile, botezându-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului
Duh, învătându-le sa pazească toate câte v-am poruncit vouă, si iată
Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfarsitul veacului» (Matei XXVIII,
19—20). Intreita putere a fost dată apostolilor si prin ei urmasilor lor,
episcopi si preoti.
Puterea si dreptul de a propovădui Evanghelia, de a săvârsi Sfintele
Taine si de a păstori pe credinciosi apartine membrilor ierarhiei
sacramentale, în baza hirotoniei lor. Acest lucru îl arată sfântul apostol
Pavel corintenilor prin cuvintele : «Asa să ne socotească pe noi fiecare
om: ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1
Cor. IV, 1).
Trebuie să fie lămurit lucru, pentru credinciosii Sfintei Biserici, că
numai în sanul ei, iar nu în afară de ea, Mântuitoml Iisus Hristos
impărtăseste, prin Sfântul Duh, harul Său mântuitor. In Sfânta Biserică
ne împărtăseste El acest har, întrucât ea este maica noastră
duhovnicească ; ea ne naste la viata în Hristos, prin Sfântul Botez,
făcându-ne fii ai lui Dumnezeu după har. Sfântul Ciprian zice că «nu
poate avea pe Dumnezeu de Tată, cine nu are Biserica de mamă».
Mântuitorul Iisus Hristos este Capul Sfintei Biserici, iar Sfânta Biserică este
trupul Lui, după cum bine aflăm din Sfânta Scriptură: «Hristos este
Capul Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor si este» (Efes. I, 22—23 ; V,
23 ; Col. I, 18—20). Este deci usor de înteles că nimeni nu se poate
împărtăsi de mântuire, dacă nu este mădular al trupului lui Hristos,
adică al Bisericii. Căci Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică sunt de
nedespărtit. Asa precum Mântuitorul Iisus Hristos este singurul
învătător al credinciosilor, singurul mijlocitor între Dumnezeu si
făpturile Sale, singurul «dat între oameni, în care trebuie să ne
mântuim noi» (Fapte IV, 12), tot asemenea nimeni nu poate să se
împărtăsească de mântuire, decât fiind mădular al trupului lui Hristos,
adică al Sfintei Biserici.
Adevărul mântuirii în Sfânta Biserică este mare si taina lui este
adancă; de primirea si urmarea lui atârnă însăsi mântuirea noastră.
Pentru a apropia acest adevăr de întelegerea noastră, Mântuitorul Iisus
Hristos se slujeste de asemănarea cu vita si mlăditele, zicând :
«Rămâneti în Mine si Eu în voi. Precum mlădita nu poate să aducă
roadă de la sine, dacă nu rămâne în vită, tot asa nici voi, dacă nu
rămâneti în Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele. Cel ce rămâne în
Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteti
face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădita
si se usucă» (Ioan XV, 4—6). Precum mlădita se usucă dacă este ruptă
de vită, de la care primeste hrană prin sevă, tot asa si sufletul moare
duhovniceste, adică îsi pierde mântuirea, dacă se rupe de Sfânta
Biiserică, de trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, care îl hrăneste
prin harul dumnezeiesc. Harul din Sfânta Biserică este asemenea
sângelui cald din trupul omenesc viu, care hrăneste toate mădularele
trupului. Daca un mădular se desprinde de trup, atunci de îndată se
lipseste de viată, căci nu mai curge în el sângele trupului si asa este de
lepădat. Tot asa si credinciosul, care se desparte de Sfânta Biserică, în
care este harul dumnezeiesc, moare sufleteste, pentru că nu mai are
viată duhovnicească din trupul tainic al lui Hristos, din Sfânta Biserică.
Deci din Sfânta Biserică fac parte toti cei botezati cu botezul crestin,
adică în numele Sfintei Treimi, care cred în Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, oare se împărtăsesc de aceleasi Sfinte Taine, care aduc
aceeasi închinare lui Dumnezeu si stau sub cârmuirea văzută a unei
ierarhii bisericesti sacramentale.
Nu numai dreptii, ci si păcătosii fac parte din Sfânta Biserică, asa cum
intr-o casă mare nu sunt numai vase de aur si de argint, ci si de lemn
si de lut; si unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste» (2 Tim. II,
20) ; dar păcătosii sunt membri sau mădulare bolnave ale ei. Si nu
numai credinciosii vii, ci si cei morti, care au adormit întru dreapta
credintă, sunt membri ai Sfintei Biserici. Cei vii alcătuiesc Bisenca
văzută, din viata aceasta pământească, adică Biserica luptătoare : iar
cei morti întru credintă alcătuiesc Biserica biruitoare sau triumfătoare,
nevăzută sau cerească, pentru că au trecut de pragul acestei vieti de
luptă. Dar în Hristos sunt una, cum ne invată apostolul, că în El toate s-
au împreunat, «cele din ceruri si cele de pe pământ» (Efes. I, 10).
Sfânta Biserică nu este nici numai văzută, nici numai nevăzută. Ea
este văzută, pentru că este aici pe pământ si văzuti sunt membrii ei
din viata aceasta. Văzute sunt sfintele locasuri, ierarhia bisericească si
credinciosii, sfintele slujbe, sfintele cărti, ca : mărturisirea de credintă,
rânduielile si canoanele bisericesti etc. Iar nevăzută este Sfânta
Biserică-mamă, precum nevăzut este întemeietorul si Capul ei,
Mântuitorul Iisus Hristos ; nevăzuti sunt cei care au trecut din această
viată si sfintii îngeri, nevăzut este harul Sfântului Duh, care lucrează în
ea.
Nu fac parte din Sfanta Biseiică cei care din voia lor s-au rupt de ea
prin învătături desarte, prin eresuri si schisme sau dezbinări.
Intemeind Sfânta Biserică, Mântuitorul Iisus Hristos a asezat în ea si o
bună rânduială, anume ca unii din membrii ei să conducă, iar altii să
asculte, păstrând cu totii legătura dragostei si a păcii între ei si cu El.
Conducătorii sunt clericii sau ierarhia bisericească ; ei propovăduiesc
cuvântul adevărului, pentru a-i face părtasi pe credinciosi de harul
dumnezeiesc si pentru a păstori obstea credinciosilor ; ei sunt păstorii
sufletesti ai laicilor sau mirenilor credinciosi, cum citim în Sfânta
Scriptură: «Luati aminte de voi însivă si de toată turma întru care
Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriti Biserica lui
Dumnezeu, pe care a câstigat-o cu însusi sângele Său» (Fapte XX, 28 ;
1 Petru V, 1—2).
In chip văzut, ea este condusă de ierarhia bisericească, de sinodul
sau soborul episcopilor, care hotărăste cele privitoare la bunul mers al
Sfintei Biserici. Dacă la sinodul episcopilor iau parte episcopi din toată
lumea crestină, el se numeste sinod sau sobor a toată lumea, sau
sinod ecumenic.
Sinoadele au lucrat si lucrează, iau hotărâri si conduc Sfânta Biserică
sub călăuzirea Sfântului Duh. Mântuitorul Hristos însusi este pururea în
Sfânta Biserică (Matei XXVIII, 20) si o conduce prin Sfântul Duh (Ioan
XV, 26). Sfintii apostoli s-au socotit doar slujitori ai Sfintei Biserici (1
Cor. III, 5—11) si tot asemenea sunt si episcopii, urmasii lor, si preotii, în
conducerea ei.
Potrivit învătăturii ortodoxe, Sfanta Biserică are patru insusiri, cum
se arată în Simbolul Credintei (articolul 9) : ea este una, sfantă,
sobornicească si apostolească.
Sfânta Biserică este una, pentru că unul este Capul si întemeietorul
ei, Domnul nostru Iisus Hristos (Efes. I, 22—23 ; V, 23; Col. I, 18) ; unul
este Sfântul Duh, Care o însufleteste cu harul dumnezeiesc; una este
tinta ei de a-i aduna pe toti credinciosii la un loc si a-i sfinti (Ioan XI,
51—52 ; VII, 11 si 20—23) ; una este învătătura adevărată si tot una este
calea cea dreaptă care duce la mântuire. Mântuitorul Iisus Hristos a
întemeiat o singură Sfântă Biserică si nu voieste să fie mai multe.
Biserica este sfântă, pentru că sfânt este întemeietorul ei,
Mântuitorul Iisus Hristos, Care a sfintit-o pe ea cu Sângele Său (Efes. V,
25—27) si i-a dat puterea să-i sfintească pe oameni prin harul
dummezeiesc; sfântă este si învătătura Bisericii (Ioan XVII, 17).
Sfintenia Bisericii nu se pătează întru nimic prin aceea că în ea se
găsesc si păcătosi, fiindcă nu membrii Bisericii sfintesc Biserica, ci
Biserica îi sfinteste pe membrii ei; Sfânta Biserică nu are scântenia de
la membrii ei, ci de la Mântuitorul Iisus Hristos, prin Sfantul Duh.
Sfânta Biserică este sobornicească sau universală, pentru că,
chemarea ei este să se întindă peste tot si să-i cuprindă în sânul ei pe
toti, (Matei XXVIII, 19 ; Luca XXIV, 47 ; Fapte I, 8) fără deosebire de
neam sau rasă, făcând din toti una. Ea este întemeiată pentru toate
locurile, pentru toate vremurile, pentru toti oamenii care vor să vină la
«cunostinta adevărului». Ea rămâne în tot timpul si în tot locul aceeasi,
neclintită în învătarea adevărului dumnezeiesc deplin, stând pe temelia
Sfintei Scripturi, a celor 7 sinoade sau soboare ecumenice si a Sfintei
Traditii în opozitie cu Bisericile sau comunitătile eretice.
Sfânta Biserică este apostolească, pentru că este întemeiată si
asezată pe mărtuna sfintilor apostoli «piatra din capul unghiului fiind
Insusi Iisus Hristos» (Efeseni II, 20) ; ea are învătătura Mântuitorului
Iisus Hristos ajunsă la noi prin sfintii apostoli si prin urmasii lor si tine
neschimbate rânduielile acestora (2 Petru III, 2; luda 12). In acest
înteles zicem că Sfânta Biserică este zidita pe «temelia apostolilor»,
întemeietorul si Capul ei fiind Mântuitorul Iisus Hristos.
Sfânta Biserică Ortodoxă reprezintă adevărata Biserică, pentru că,
prin dreapta ei credintă, ea păstrează neschimbate si fără nici o
abatere învătătura si rânduielile asezate de Mântuitorul Iisus Hristos,
asa cum le-au transmis sfintii apostoli, si cum le-au statornicit si
lămurit apoi sfintii părinti în soboarele lor.

Despre superstitii

Va rog din suflet, nu mai priviti Biserica ca un instrument de magie si slujbele ca


ritualuri magice. Nu va mai imbulziti si nu va mai calcati in picioare sa atingeti moastele
Sfintilor, ca astfel nu le aduceti venerare, ci ii intristati.
Trebuie să precizăm că Biserica Ortodoxă canoniseşte superstiţia,
la fel ca magia şi vrăjitoria prin afurisire, cum prevede Pravila
Bisericească. Despre superstiţioşi Mântuitorul spune: „Nimeni nu poate
sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau
de unul se va alipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Matei 6, 23), lucru
întări şi de Sfântul apostol Pavel: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi
paharul demonilor” (I Corinteni 10, 21). Iată ce consecinţe grave pot
avea indiferenţa, ignoranţa şi superstiţia.

Despre voia lui Dumnezeu

Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului şi nu simţi scârbă pentru


mustrările Lui, căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un
părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag.
Solomon 2, 11-12

Nu cartiti la greutatile vietii - ele sunt daruri, fie ca sunt necazuri, boli, suferinte,
nedreptati din partea oamenilor.Rabdati-le si bucurati-va de ele. Acelea le ingaduie
Dumnezeu spre povata noastra sau spre a ne spala de anumite pacate. Eu vad in surprizele
vietii - fie ele si neplacute- scanteia divina. Faptul ca sunt surprins, adica uimit, imi aduce
aminte de miracolul vietii, ca e Acolo Dumnezeu si ne aduce aminte de El. Ne pune in
simtiri. In orice surpriza si surprindere vad scanteia divina si chiar daca uneori surpriza
pare neplacuta, trebuie sa invatam sa ne bucuram de ea: si in cea mai trista surprindere si
mai ales prin aceea, Dumnezeu ne trimite o bucurie, un dar. Trebuie doar sa o accepti si
iti vei da seama. Iar daca e sub forma unei suferinte, aceea este un margaritar de mare
pret. Ca zicea un mare traitor si sfant, de fiecare data cand scapa de napaste si necazuri:
"De ce m-ai parasit Doamne? Ca demn sunt numai de pedeapsa! Ori vei vrea sa ma
pedepsesti dupa moarte? Pacatul meu este prea mare, Doamne, indura-te de mine,
Domnul meu, si trimite-mi incercarile Tale. Nu ma parasi, Doamne."

Despre milostenie

Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti


fapta lui cea bună.
Solomon, 19, 17
Bun este bărbatul care se îndură şi împrumută; îşi rânduieşte
vorbele sale cu judecată, că în veac nu se va clinti.
Psalmi, 111, 5
Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău,
sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună.
II Corinteni, 9, 7
Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi
Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol
şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am
venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic
vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-
aţi făcut.
Matei, 25, 37-40
Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute
de la tine, nu întoarce faţa ta.
Matei 5, 42
1Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi
avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de
la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi
păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi
întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut,
fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi
fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
Luca, 6, 33-35
Mare bucurie e in ceruri cand se face milostenie. Dar ce inseamna milostenie?
Daca ajuti un om ajutati-l va rog pana la sfarsit. Nu il priviti de sus pe acela pe care il
ajutati, aceea nu e milostenie. Ajutati-l pana la sfarsit! Nu alegeti calea caldicica. Nu va
spalati pe maini de cersetor, aruncandu-i un ban, ci mai degraba luati-l la voi si hraniti-l.
Intrebati-l de problemele lui, unde traieste, daca are cu ce se imbraca si daca are parinti si
tratati-l ca pe egalul vostru sau chiar ca pe un mai mare decat voi. Nu-i da-ti un ban ca sa
va simtiti voi constiinta impacata ca ati ajutat cu ceva - ca acela, ca spun drept, nu e
ajutor, e fatarnicie; si nu de putine ori e chiar pacat, ca cine stie ce face cu banii! Mai bine
luati-l fara teama in casa voastra si spalati-l, puneti-l la masa cu voi si faceti asta cu
emotie si respect: acolo este Hristos. Ajutati pe acesti sarmani si napastuiti, si nu va uitati
la ei ca au patimi, ca patimi mai mari ca ei avem cu totii. Vorbiti cu ei si consideratii
prieteni. Nu stiti ce este in sufeltul lor si cum de au ajuns in situatia in care sunt. Primiti-i
in caminul vostru, aflati-le familia, ajutati-i, cunoasteti-i. Nu de putine ori veti descoperi
ca sunt oameni sensibili, simtitori si din pacate chinuiti. Nu-i judecati, ci iubitii!
Sprijiniti-i pe umerii vostri si dati-le mangaierea voastra. Bucurati-va cand va cer, chiar
daca va cer si de mai multe ori pe zi: Domnul i-a scos in fata voastra.
Dar milostenie e si atunci cand sari in ajutorul oricui, ca sa faci bine. Cand
mangai si ingrijesti un bolnav, cand povatuiesti un nestiutor, cand ajuti un strain, cand
mangai un napastuit. Fiti milostivi, bucurati-va de cei care va cer ajutorul - Domnul ii
trimite la voi fiindca va iubeste si nadajduieste ca voi ii veti ajuta. De fiecare data cand
faceti un bine Domnul zambeste si se mira cu bucurie intreg cerul si toate Puterile Ceresti
si toti Sfintii oameni ai lui Dumnezeu, si Ingerii si Maica Domnului si Mantuitorului
Nostru.

Iubeste-ti vrasmasii

Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept,


întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia
haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi
cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se
împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta. Aţi auzit că s-a zis: "Să
iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă:
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă
prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să
răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste
cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce
răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă
îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi
neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru
Cel ceresc desăvârşit este.
Matei 5, 39-48
Mai clar decat o spune Insusi Mantuitorul nu se poate spune. Sa nu uitati, va rog,
ca a vorbi de rau sau a barfi pe cineva e aceeasi cu uciderea. Incercati din tot sufletul sa
iubiti pe vrasmasul vostru si mare bucurie veti avea. Incercati!
Spune Sfantul Siluan Athonitul:
O, nemăsurată e milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi!
Mulţi bogaţi şi puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe
Preacurata Lui Maică, dar nu bogăţiei i Se arată Dumnezeu, ci sufletului
smerit.
Şi la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un şarpe în aur, şi
noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea
vieţii.
Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaştem multe din întocmirile
acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaşte
cu mintea toată făptura.
Dar însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura ne-a
dat să-L cunoaştem prin Duhul Sfânt. în Ace- laşi Duh Sfânt cunoaştem
pe Maica lui Dumnezeu, pe îngeri şi pe sfinţi, şi sufletul nostru arde de
iubire pentru ei.
Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe
Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât
sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.
Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii pierire
şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la
Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va
vărsa lacrimi pentru întreaga lume.
Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te
întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea
arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de
el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”
Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier.
Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hris-tos, care are grija de
toţi.
Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dumnezeu.
Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe
vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.
Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te
cunoască şi să înveţe iubirea Ta.

Iubeste-ti aproapele

Sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti este o porunca, nu un sfat. Trebuie macar
sa incerci, mori incercand.
Spune parintele Arsenie Papacioc:
Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovati noi că nu stim să iubim
si nu stim s-o apreciem! Ce-am făcut noi pentru lumea asta, dacă este
vorba să intrăm în amănuntele drumului mântuitor? Ce-am făcut noi
pentru lumea aceasta - asta ni se cere!
Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu stiinta lui
Dumnezeu, ca tu să-l ajuti sau să te folosesti. Te folosesti, că poate are
o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este
o mare greseală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Il rabdă
Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi si tu
si să te încununezi!
Nu certati pe cei din jur si rabdati-i, va rog sa faceti asa si sa fiti rabdatori, ca
altfel ii veti speria. Fiti voi exemple prin comportament, ci nu prin vorba. Dumnezeu sa
ne lumineze!

Sfantul Ignatie Briancianinov


Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca
Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de rava trupeasca si sufleteasca, ce se
infatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet.
Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor,
lauda mult o asemenea ravna, nepricepand ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia.
Aceasta ravna ei o preamaresc ca ravna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica,
pentru Dumnezeu. Ea consta in osandirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a
celorlalti, pentru greselile lor in privinta moralei si pentru cele impotriva bunei oranduieli
si intocmiri bisericesti. Amagiti fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravnitorii lipsiti
de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne urmeaza Sfintilor Parinti si
sfintilor mucenici, uitand ca ei - ravnitorii - nu sunt sfinti, ci pacatosi.
Daca sfintii ii mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui
Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfantului Duh, nu insuflarii
propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele
sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai intelept si mai virtuos
decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice.
Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mantuitorului: "De ce vezi paiul din ochiul
fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama ? Sau cum vei zice fratelui tau:
Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul tau ? Fatarnice, scoate intai
barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Matei 7,
3-5).
Daca vrei sa fii un fiu credincios si ravnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ti telul
prin implinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu indrazni sa-l lauzi ! Nu
indrazni sa-l inveti ! Nu indrazni sa-l lovesti si sa-l mustri ! Acestea nu sunt fapte ale
credintei, ci ale ravnei lipsite de judecata, ale parerii de sine, ale trufiei.

Cercetati Scripturile

Va rog cercetati Scripturile, mai ales Noul Testament. De acolo veti afla cuvantul
Domnului, mangaierea, poruncile si indemnurile Lui. Cercetati scrierile Sfintilor Parinti
si aflati oranduielile crestinesti asa cum ni le-a revelat Bunul Mantuitor si Duhul Sfant
prin prooroci.
Ascultati de proorocii nostri ortodocsi, de toti, si de cei din vechime si de cei de
acum. Intrebati in rugaciune si vi se va raspunde tainic in suflet, dar nu de putine ori si
din gura aproapelui sau prin diferite intamplari. Fiti doar cu ochii deschisi si cautati
neincetat. Tineti cautarea vie in voi si da-ti slava lui Dumnezeu.
Aveti grija de Sfintele Taine: botezati si fiti nasi dupa randuiala, dupa cum
alegeti-va nasii dupa credinta, ci nu dupa portofele. Nasul are îndatorirea sa îngrijească
de viata sufletească a finului său, învătându-l, la vremea cuvenită,
adevărurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun
credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar si finul este dator cu
ascultare si cu respect fată de nas, în aceeasi măsură cum îi ascultă pe
părintii săi trupesti.
Voi prezenta in continuare Sfintele Taine, din diverse materiale duhovnicesti
adunate si de mare folos pentru orice crestin si pe intelesul tuturoR. O atentie deosebita
voi arata Tainei Spovedaniei, numita si Taina Pocaintei. Pocainta este cel mai important
lucru. Sa acercetati cu luare-aminte acest capitol, care prin continut a fost dorit a fi unul
cat mai complet si de primeneala pentru crestinul pornit pe calea pocaintei sincere,
adevarate.

Cele sapte Sfintele Taine:


TAINA SFANTULUI BOTEZ
TAINA SFANTULUI MIR
TAINA SFINTEI IMPARTASANII
TAINA SPOVEDANIEI
HIROTONIA (PREOTIA)
NUNTA
TAINA SFINTULUI MASLU

Taina Botezului

Cati în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbrăcat.


Galateni 3, 27.
Scufundându-te în apă, unde-ti pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să
te lipsesti de viata din aer. Iar a te lipsi de viată, e tot una cu a muri.
Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungând iar la
lumină, inseamnă că te doresti fierbinte după altă viata, iar după ce ai
dobândit-o trăiesti numai din ea. Din această pricină si cerem în slujba
Botezului ajutorul Făcătorului a toate, iar o nastere din nou e cu mult
mai însemnată decât cea dintâi. Acum si chipul lui Dumnezeu se
întipăreste mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar
statura lui e făcută acuma si mai întocmai după modelul dumnezeiesc,
căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite.
Nicolae Cabasila, Viata in Hristos.

Botezul este Sfânta Taină care prin întreita cufundare în apă şi


invocarea numelui Sfintei Treimi se şterge celui botezat păcatul
strămoşesc şi celelalte păcate săvârşite până în acel moment (dacă cel
botezat este adult), se naşte la o viaţă nouă, spirituală, şi devine
membru al Bisericii lui Hristos. Botezul este numit şi "uşa tainelor",
fiindcă numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după har şi
mădulare vii ale trupului Sau mistic şi numai astfel, botezaţi fiind,
putem primi şi celelalte Taine. Botezul este întemeiat ca Taină de către
Mântuitorul prin cuvintele: "Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei
28,19).
Săvârşitorii Tainei Sfântului Botez sunt episcopii şi preoţii, căci lor
le-a încredinţat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârşi Sfintele
Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza şi diaconul, iar în cazuri cu
totul deosebite poate face acest lucru şi un simplu credincios, având
însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în
numele Sfintei Treimi. In acest caz, dacă cel botezat trăieşte, trebuie
chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului şi
administrarea Tainei Mirungerii şi a împărtăşaniei. Formula botezului
este: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, Amin, şi-al
Fiului, Amin, şi-al Sfântului Duh, Amin, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin”. Botezul nu se repetă.

Recomandări înainte de botez:


În ziua întâi după ce femeia lăuză a născut, moaşa, sau cineva din
familie aduce la biserică într-o sticlă apă curată pentru sfinţire. După
sfinţire, apa este folosită de femeia lăuză spre „a o gusta, sau o va lua,
sau se va stropi, spre alinarea duhurilor, spre iertarea păcatelor spre
depărtarea tuturor relelor, spre tărie şi spre vindecare”.
În a opta zi, preotul este chemat la casa unde s-a născut pruncul şi citeşte
rugăciunile la femeia lăuză, după care citeşte şi rugăciunea de
însemnare a pruncului când i se pune numele. Părinţii împreună cu
naşii vor alege un nume de sfânt ales din calendarul creştin ortodox.
Este recomandat a i se pune copilului doar un nume.
Botezul grabnic sau de urgenţă:
Se cuvine a şti că, dacă pruncul născut este slab şi nu suge, ci
trage să moară, nu trebuie să aştepte, cum rău zic unii, până la a
şasea sau a opta zi, spre a-l boteza; ci în ceasul în care s-a născut,
spălându-l, un bărbat sau orice persoană botezată îndată să-l şi boteze,
spre a nu muri nebotezat. Dacă va trăi pruncul, acesta se va aduce la
biserică, unde preotul va continua rânduiala botezului.
Naşii de botez:
Părinţii pruncului născut trebuie să rânduiască naşii de botez de
credinţă ortodoxă şi cucernici. Naşii de botez vor învăţa pe de rost
Simbolul de credinţă (Crezul), pe care îl vor rosti la momentul potrivit.
Naşul are îndatorirea să îngrijească de viaţa sufletească a finului său,
învăţându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei credinţe spre a
face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar şi
finul este dator cu ascultare şi cu respect fată de naş, în aceeaşi
măsură cum îi ascultă pe părinţii săi trupeşti.
Recomandări după botez:
La 8 zile după botez, mama împreună cu pruncul botezat vor veni
la biserică, pentru a li se citi: mamei rugăciunile de curăţire, iar
pruncului rugăciunile de îmbisericire. Va fi de faţă şi naşul, care va ţine
în mână lumânarea ce a avut-o pruncul la botez.
De va fi băiat, preotul îl duce în sfântul altar şi-l închină la cele
patru laturi ale sfintei mese, iar de va fi fată, o duce până la uşile
împărăteşti şi o închină la icoanele catapetesmei şi la iconostas.

Sfintul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici ; este usa prin care se întră
în Sfânta Biserică. Si numai ajungând membri ai Bisericii lui Hristos ne
putem învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine.
Taina Sfântulul Botez a fost asezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin
cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a
grăit după învierea Sa din morti.
Dar Taina Sfântului Botez nu este numai usa prin care se intră în Sfânta
Biserică a lui Hristos, ci si pentru câstigarea impărătiei lui Dumnezeu,
asa cum ne încredintează însusi Mântuitorul, zicând : «De nu se va
naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui
Dumnezeu.» (Ioan III, 5).
Si înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul Ioan, a botezat la
Iordam. Dar botezul lui nu era Taină, ci inchipuia doar curătirea. de
păcate prin credintă si pocăintă; el era mai mult un îndemn la
pocăintă, un semn văzut si pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum
mărturiseste chiar sfântul Ioan Botezătorul: «Eu unul vă botez cu apă
spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât
mine ; Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea. Acesta vă va boteza
cu Duh Sfânt si cu foc» (Matei III, 11). Mai târziu, si sfântul apostol
Pavel, întâlnind în calea sa pe unii care primiseră botezul lui Ioan, i-a
întrebat: «Primit-ati voi Duhul Sfânt când ati crezut ? lar ei au zis către
el: Dar nici n-am auzit, dacă este Duh Sfânt. Si el a zis : Deci în ce v-ati
botezat ? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis : Ioan a botezat cu
botezul pocăintei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină
după el, adică in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat în numele
Domnului Iisus» (Fapte XIX, 1—5), adică au primit Botezul crestin.
Sfântul Botez instituit de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn
pregătitor pentru cele ce ar fi să vină, ci este o Sfântă Taină a Bisericii
lui Hristos.
Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei
ori în apa sfintită a celui ce se botează si în rostirea cuvintelor :
«Botează-se robul lui Dumnezeu. (N) In numele Tatălui, amin, si al
Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii
vecilor, amin».
Apa care se foloseste la Taina Sfântului Botez trebuie să fie naturală, curată,
cu nimic amestecată.
Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt : iertarea păcatului strămosesc
si a tuturor păcatelor săvârsite înainte de Botez în situatia celor ce se
botează mai târziu ; renasterea, sau nasterea la o viată nouă
duhovnicească, viată de curătie si sfintenie ; de asemenea, primirea în
sânul Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fiii ei,
putându-se împărtăsi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile
sufletesti pe care Sfânta Biserică le dăruieste membrilor ei (cum s-a
mai arătat). De aici si denumirile date Tainei Sfântului Botez: «baie»,
«izvor sfânt», «luminare», «renastere», «nastere din nou», «sfintire»,
«pecetea lui Hristos», «baia vietii"-, «baia renasterii»i «baia pocăintei».
Daca botezul ne curăteste în primul rând de păcatul strămosesc,
oare trebuie să uităm că si copiii se nasc cu acest păcat ? Stim ce
spune psalmisitul: «Intru fărădelegi m-am zămislit si în păcate m-a
născut maica mea» (Ps. L, 6). Stim ce spune si sfântul apostol Pavel :
«De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat
moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au
păcătuit» (Rom. V, 12). Acest lucru cunoscându-l, că toti ne nastem cu
păcatul strămosesc, avem noi siguranta că un prunc va trăi până la
vârsta când poate să cunoască si să mărturisească credinta în Hristos,
pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi să riscăm ca el să moară
nebotezat, sub osânda păcatului strămosesc ?
Iar dacă ne referim la vremurile străvechi, la Traditia Bisericii,
vedem că de atunci, din secolele I—II si III se practica botezul copiilor.
Sfintii părinti arată în scrierile lor că Biserica a primit de la apostoli
obisnuinta de a administra botezul si pruncilor.
In ceea ce priveste faptul că pruncii nu pot să-si mărturisească
credinta crestină, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la
botez, care mărturisesc pentru acestia credinta crestină rostind Crezul
si care îsi iau indatorirea ca finii lor să fie crescuti de ei în credinta
Bisericii.
Există un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI,
25), cunoscut în cele dintâi veacuri crestine, întelegând prin el moartea
martirică, în persecutii, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Sfintii părinti îl
socotesc asemenea Botezului din apă si din Duh, umeori chiar mai de
pret decât acesta (sfântul Grigorie Teologul).
Mai cunoastem si Botezul dorintei care constă în dorinta arzătoare a cuiva
de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducând o viată de pocăintă si în
virtute. Dacă dintr-o pricină oarecare fără voia lui nu ajunge să
primească botezul prin apă si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul
dorintei.
Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un
botez» (Efes. IV, 5)... «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor»,
rosteste cel ce primeste Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul
Credintei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naste trupeste decât o
singură dată, tot asemenea nasterea sufletească nu poate fi decât una
singură.

Taina Mirungerii
Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvire de păcate prin Sfântul Botez si
i-ai dat lui înnoirea vietii, însuti, Stăpâne Doamne, binevoieste să
strălucească pururea lumina fetii Tale în inima lui ; apără pavăza
credintei lui nebântuită de vrăjmasi, păzeste într-insul nespurcată si
neintinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat, păstrând într-
insul, cu harul Tău, nestricată pecetea cea duhovnicească ; si fii
milostiv acestuia si nouă, după multimea îndurărilor Tale. Că s-a
binecuvântat si s-a preaslăvit preacinstitul si de mare cuviintă numele
Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii
vecilor. Amin.
Din rânduiala Tainei Sfântului Botez

Asa cum pruncul nou-născut are nevoie de hrană pentru a creste si a


se întări în cele trupesti, cel născut prin Taina Sfântului Botez are
trebuintă de crestere si întărire duhovnicească în viata cea nouă, viata
în Hristos Domnul. Iar această intărire, care vine de la Sfântul Duh, i se
dă celui botezat prin a doua Taină a Sfintei Biserici, prin Sfântul Mir
(Mirungerea).
Taina Sfântului Mir (Mirungerea) este instituită de Domnul nostru Iisus
Hristos care făgăduieste sfintilor apostoli că le va trimite Duhul Sfânt:
«Si iată, Eu trimit peste voi făgăduinta Tatălui Meu ; voi însă, sedeti în
cetate până ce vă veti imbrăca cu putere de sus» (Luca XXIV, 49 ; vezi
si Ioan XIV, 16—17, 26; XV, 13—15; Matei X, 20). In chip mai lămurit,
pentru întelegerea noastră, mai vădit si mai strălucit avea să se arate
instituirea acestei Sfinte Taine în ziua Cincizecimii, in ziua Pogorârii
Sfântului Duh cu toate darurile Sale.
Sfintii apostoli au împărtăsit Taina Sfântului Mir celor botezati, cum
citim în Sfânta Scriptură : «Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a
primit cuvântul lui Dummezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care,
coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt, căci nu se
pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati în
numele Domnului Iisus. Atunci îsi puneau mâinile peste ei, si ei luau
Duh Sfant» (Fapte VIII, 14—17).
Aflăm asadar că, incă de la inceput, Taina Sfântului Mir era, ca si
în vremea noastră, nedespărtită de Taina Sfântului Botez. De
asemenea, că ea se împărtăsea prin punerea mâinilor numai de către
sfintii apostoli asupra celor botezati. Astfel, si în Efes, sfântul apostol
Pavel a impărtăsit Sfânta Taină a Mirului unora pe care i-a botezat cu
botezul lui Iisus — Botezul crestin — si care nu avuseseră până atunci
decât botezul lui Ioan (Fapte XIX, 1—6).
Sfintii apostoli împărtăseau Duhul Sfânt celor botezati atât prin
punerea mâinilor (Fapte VIII, 14—16 ; Evrei VI, 2 ; Fapte XIX, 1—6), cât si
prin ungerea sau pecetluirea cu Sfântul Mir a celor botezati: «Iar Cel ce
ne întăreste pe noi împreună cu voi în Hristos si ne-a uns pe noi este
Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit si ne-a dat arvuna Duhului în inimile
noastre» (2 Cor. I, 21—22 ; Efes. IV, 30) ; «Iar voi ungere aveti de la Cel
Sfânt si stiti toate... ungerea pe care ati luat-o de la El rămâne întru voi
si nu aveti trebuintă ca să vă învete cineva» (1 IoanII,-20, 27).
Cu trecerea vremii, numărul credinciosilor a sporit, iar sfintii apostoli
nu au mai putut ajunge peste tot, ca să-si pună mâinile asupra tuturor.
De aceea s-a îndătinat săvârsirea Tainei Sfântului Mir prin ungere de
către urmasii lor, adică de către episcopii si preotii Bisericii, cum se
face si azi.
Despre toate acestea ne încredintează si Sfânta Traditie prin mărturii din
secolele II, III si IV: «După ce am iesit din baia Botezului, ne ungem cu
ungere sfântă, după ritualul vechi, precum si la preotie se ungeau cu
untdelemm din corn. Ungerea ni se face matenal, dar ea poartă roade
duhovnicesti, după cum si la Botez, afundarea este un act material, dar
roadele sunt duhovnicesti, că suntem curătiti de păcate... Apoi vine
punerea mâinilor, cu care unindu-se binecuvântarea, se cheamă si se
coboară Sfântul Duh» (Tertulian). «Vouă, după ce ati iesit din
cristelnita sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preinchipuirea aceleia cu
care a fost uns Hristos ; iar aceasta este Sfântul Duh» (Sfântul Chiril al
Ierusalimului).
Partea văzută a Sfintei Taine a Mirungerii o constituie ungerea în
formă de cruce cu Sfântul Mir a părtilor mai însemnate ale trupului si a
organelor simturilor, cu rostirea, de fiecare dată, a cuvintelor: «Pecetea
darului Duhului Sfânt. Amin».
Sfântul Mir se prepară din untdelemn, vin si 38 diferite aromate si se
sfinteste de către un sobor de episcopi, în Joia Patimilor. Amestecul
acestor aromate simbolizează bogătia si felurimea darurilor Sfântului
Duh de care se împărtăsesc primitorii acestei Taine.
Săvârsitorul Tainei Mârungerii este episcopul sau preotul. Sfânta
Taină a Mirungerii împărtăseste primitorilor harul Sfântului Duh, care
luminează mintea pentru întelegerea si mărturisirea adevărului
crestin ; ea întăreste voia pentru propăsirea în toate cele bune, dând
astfel celor botezati tăria de a fi adevărati crestini sau locasuri
vrednice ale Sfântului Duh. Darurile acestea sunt vii si lucrătoare în
sufletul crestinului care rămâne în Biserică si participă la viata Bisericii.
Sfânta Taină a Mirungerii nu se repetă. Chiar dacă se obisnuieste
ca cei care s-au lepădat de credinta crestină ori au părăsit Sfânta
Biserică si vor să se întoarcă din nou la ea, să fie iarăsi unsi, aceasta
nu înseamnă o repetare a Sfintei Taine, ci numai reintărirea lor în
dreapta credintă.

Taina Sfintei Împărtăşanii (Euharistia)

Trupul Tău cel Sfânt, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,


să-mi fie spre viata de veci si Sângele Tău cel scump spre iertarea
păcatelor. Si să-mi fie mie împărtăsania aceasta spre bucurie, spre
sănătate si veselie. Iar la înfricosătoarea si a doua venire a Ta,
învredniceste-mă pe mine păcătosul ca să stau de-a dreapta măririi
Tale, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor
Tăi. Amin.

Pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului este necesar,


pe de o parte, ca omul să se spovedească, iar pe de altă parte să-şi
curăţească trupul şi sufletul prin post, cel puţin câteva zile, prin
rugăciune şi prin fapte bune. Prin urmare, credinciosul se va pregăti
atât sufleteşte, prin evitarea, pe cât posibil, a grijilor lumeşti, prin
lepădarea păcatelor şi prin împăcarea cu toţi semenii, cât şi trupeşte,
prin post alimentar, prin abstinenţa de la relaţiile trupeşti şi printr-o
igienă corespunzătoare a trupului.
Prezentarea în faţa Sfântului Altar a credinciosului în vederea primirii
Sfintei Taine, se face respectând următoarele cerinţe: bărbaţii vor fi
îmbrăcaţi decent şi vor fi bărbieriţi, femeile vor avea ţinuta decentă şi
capul acoperit.
Împărtăşirea cu Sfintele Taine va fi precedată de împlinirea unui
canon rânduit de preotul duhovnic la spovedanie şi din citirea din
cartea de rugăciuni a celor 12 rugăciuni de dinainte de împărtăşanie.
Nu se pot împărtăşi persoanele care au de ispăşit un canon şi au
fost oprite de preotul lor duhovnic.
De îndată ce va primi Sfânta Împărtăşanie, credinciosul va aduce
laudă lui Dumnezeu şi va citi rugăciunile de mulţumire, rânduite în
cartea de rugăciuni.
După ce a primit Sfânta Împărtăşanie, credinciosul va evita să
sărute mâna preotului sau icoanele, cu atât mai puţin să mănânce
peşte sau alte alimente nepotrivite, pentru ca nu cumva vreo părticică
din Sfintele Taine rămasă pe buze sau în gură să fie aruncată afară.
După împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos
se ia anaforă.
De la vârsta de şapte ani omul nu mai poate primi Împărtăşania
decât precedată de Spovedanie.
Biserica primeşte la Sfânta Împărtăşanie pe copilului în vârstă de
până la 7 ani fără ca acesta să fi fost spovedit înainte, considerând că
păcatele acestuia sunt mici şi Dumnezeu, prin rugăciunile preotului, le
iartă. Cu toate acestea copilul trebuie să ţină ajun (să nu mănânce
nimic din seara precedentă). După vârsta de 7 ani, toţi copii se vor
împărtăşii după rânduiala respectată de toţi credincioşii.

Dupa savarsirea Tainelor botezului si mirungerii, născut la viata cea nouă,


viata în Iisus Hristos, întărit in ea prin pecetea darului Sfântului Duh, de
acum fiu al Sfintei Biserici, credinciosul se poate învrednici si de
primirea celorlalte Sfinte Taine. Asa i se dă lui Taina Sfintei
împărtăsanii sau Cuminecături, prin care, sub chipul pâinii si al vinului
primeste însusi Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos spre
iertarea păcatelor si spre viata de veci.
Această Sfântă Taină se mai numeste si Sfânta Euharistie ceea ce
înseamnă multumnire, pentru că atunci când a asezat-o, la Cina cea de
Taină, Mântuitorul Hristos a multumit Părintelui ceresc înainte de a
frânge pâinea si a o da sfintilor apostoli. Dar ea este si o jertfă de
multumire către Dumnezeu adusa de Sfanta Biserică, de credinciosii ei,
prin episcop sau preot.
Sfânta Impărtăsanie ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul Iisus
Hristos, dar îi uneste si între ei prin aceeasi credintă si prin dragoste
crestinească ; ei sunt una si aceeasi obste crestinească în fata
aceluiasi sfânt altar, împărtăsindu-se de toate darurile dumnezeiesti
din unul si aceiasi potir.
Sfânta împărtăsanie nu este numai o Taină, ci si o jertfă reală,
nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu, Jertfa trupului si a sângelui lui
Iisus Hristos. Acelasi Hristos S-a jertfit pe cruce si Se jertfeste în Sfânta
Euharistie. Deosebirea este că jertfa de pe cruce este sângeroasă, pe
cand cea din Sfânta Euharistie este nesângeroasă, însă strâns unită cu
cea de pe cruce pe care o actualizează până la sfârsitul veacurilor
Sfânta Impărtăsanie este cea mai mare Taină, fiindcă prin ea noi
nu primim numai harul dumnezeiesc, ci pe însusi izvorul harului, pe
Iisus Hristos, împărtăsindu-ne cu Trupul si Sângele Său.
Mântuitorul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii sau împărtăsanii în Joia
înaintea mintuitoarelor Sale Patimi, la Cina cea de Taină. Atunci, luând
pâinea si binecuvântând-o, a frant-o si, dând-o ucenicilor Săi, a zis:
«Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu. Si luând paharul si
multumind, le-a dat, zicand : Beti dintru acesta toti, că acesta este
Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsă spre iertarea
păcatelor» (Matei XXVI, 26—28). După aceea le-a poruncit : «Aceasta să
faceti întru pomenirea Mea» (Luca XXII, 19).
Sfânta Taină a împărtăsaniei se savarseste numai de episcop si
preot, în virtutea puterii date lor de Mântuitorul Hristos, prin sfintii
apostoli (Luca XXII, 19) si numai în cadrul Sfintei Liturghii; ea este
miezul si centrul Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. Darurile ce se aduc
spre prefacere în Trupul si Sângele Domnului sunt painea din grâu
curat si dospită si vinul, tot curat, din struguri.
Prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului, în vremea Sfintei
Liturghii, are loc atunci când preotul sau episcopul, ridicând mâinile, fruntea si inima
către cer se roagă fierbinte :
"Incă aducem Tie această slujbă duhovnicească si fără de sânge,
si Te chemăm, Te rugăm si cu umilintă la Tine cădem : Trimite Duhul
Tău cel Sfânt peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse înainte si fă,
adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este in
potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul
Tău cel Sfânt".
In acest timp, la strană se cântă «Pe Tine Te lăudăm», iar credinciosii
îngenunchează, căci acum se săvârseste prefacerea, iar nu atunci când
se rostesc cuvintele de instituire a Sfintei Taine : «Luati mâncati... Beti
dintru acesta toti...». Cum se petrece acest lucru, mintea noastră nu
poate pricepe; se face în chip tainic, mai presus de întelegerea
noastră.
In încercările lor de a deslusi măcar în parte această lucrare întru
totul tainică, până si cei mai mari si mai alesi cugetători crestini nu au
găsit cuvinte potrivite.
Dar trebuie să luăm aminte, înainte si mai presus de toate, că ceea
ce se săvârseste la Sfânta Liturghie nu este doar o asemănare cu ceea
ce s-a făcut la Cina cea de Taină, ci Insusi Mântuitorul Iisus Hristos este
prezent aici sub chipul pâinii si al vinului. El, Hristos Domnul, ne-a grăit
limpede despre aceasta incă înaintea Sfintelor Sale Patimi, zicând :
«Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viată vesnică, si
Eu îl voi invia în ziua cea de apoi» (Ioan VI, 54). Căci «adevărat,
adevăiat zic vouă, dacă nu veti manca Trupul Fiului Omului si nu veti
bea Sângele Lui, nu veti avea viată în voi» (Ioan VI, 53).
La primirea Sfintei Cuminecături sunt chemati toti fiii Sfintei Bisenci;
ei se pot împărtăsi cu Trupul si Sângele Domnului, dacă mai întâi si-au
mărturisit pacatele si au fost dezlegati de preotul duhovnic. După
primirea Sfintei Cuminecături se cuvine să nu mai sărute icoana, sau
mâna episcopului sau preotului, să-si păzească limba de orice vorbă
desartă, de blestem, de clevetiri, cinstind astfel Dumnezeiescul Trup si
Sânge pe care l-au primit.
Mari, multe si minunate sunt roadele Sfintei Cuminecături pentru viata
duhovnicească a credinciosului crestin. Căci cel ce se împărtăseste cu
Trupul si Sângele Domnului se uneste tainic cu Domnul si, prin
aceasta, îsi umple sufletul cu har si cu toate bunurile duhovnicesti pe
care le aduce o asemenea unire. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea
Sângele Meu rămâne intru Mine si Eu întru El» (Ioan VI, 56), ne grăieste
Mântuitorul. El îsi sporeste viata duhovnicească : «Cel ce Mă mănâncă
pe Mine va trăi prin Mine» (Ioan VI, 57), adaugă Hristos Iisus. Si ce-i
poate fi mai de folos credinciosului crestin, decât trăirea lui cu Hristos
si în Hristos.
Sfântul Ignatie Teoforul spune că Sfânta Cuminecătură «este leacul
nemuririi, dându-ni-se «spre iertarea păcatelor si spre viata de veci».
Ea păstrează si strânsa legătură cu întregul Trup al Sfintei Biserici, în
care Mântuitorul Iisus Hristos se află prezent fără întrerupere.
Dat fiind roadele Sfintei Cuminecături, Sfânta Biserică porunceste fiilor
ei să se pregătească si să se împărtăsească cât mai des cu Trupul si
Sângele lui Hristos. îndeosebi, în cele patru posturi mari de peste an, în
preajma unei călătorii mai îndelungate, la caz de suferintă si boală, ca
si înainte ca mirii să se învrednicească de Sfânta Cununie. Eiectele
binefăcătoare ale Sfintei împărtăsanii apar numai în sufletele celor care
au primit-o cu vrednicie. Celor nepregătiti si nevrednici le aduce
osândă de la Dumnezeu (1 Cor. XI, 27—29).

RUGĂCIUNI
Inainte de primirea Sfintei Impărtăsanii

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, slăbeste, lasă, milostiveste-


Te si-mi iartă mie păcătosului, netrebnicului si nevrednicului robului
Tău căderile în păcat, smintelile si greselile mele, toate câte am
păcătuit fată de Tine, din tineretile mele până în ziua si ceasul de
acum, fie cu stiintă, fie din nestiintă, cu cuvântul sau fapta, sau cu
gândul, sau cu cugetul, cu deprinderile si cu toate simturile mele. Si
pentru rugăciunile aceleia ce fără de prihană Te-a născut pe Tine, ale
preacuratei si pururea Fecioarei Maria, Maicii Tale, singura nădejde
neinfruntată si ocrotitoarea si izbăvitoarea mea, invredniceste-mă fără
de osândă să mă împărtăsesc cu preacuratele, nemuritoarele, de viată
făcătoarele si înfricosătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor si
spre viata de veci, spre sfintire, spre luminare, spre tărie, spre
vindecare si spre sănătatea sufletului si a trupului si spre stergerea si
pierderea cu totul a cugetelor, a gândurilor si a deprinderilor mele
celor rele si a nălucirilor de noapte ale duhurilor celor viclene si
întunecate. Că a Ta este împărătia si puterea, slava, cinstea si
închinăciunea, împreună cu Tatăl ,si cu Duhul Sfânt acum si pururea si
în vecii vecilor. Amin.

După primirea Sfintei Impărtăsanii

Multumesc Tie, Doamne Dumnezeul nostru, că nu m-ai lepădat pe mine


păcătosul, ci partas a fi Sfintelor Tale Taine m-ai învrednicit. Ci,
Stăpâne, iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit si ai înviat si ai
dăruit nouă aceste infricosătoare si de viată făcătoare Taine, spre
binefacerea si sfintirea sufletelor si a trupurilor noastre, dă să-mi fie si
mie acestea spre tămăduirea sufletului si a trupului, spre izgonirea a
tot potrivnicul, spre luminarea ochilor immii mele, spre întărirea
sufletestilor mele puteri, spre credintă neinfruntată, spre dragoste
nefătarnică, spre desăvârsirea întelepciunii, spre paza poruncilor Tale,
spre adăugirea dumnezeiescului Tău har si spre dobândirea împărătiei
Tale. Ca întru Sfintenia Ta cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul
Tău pururea si să nu mai viez mie, ci Tie, Stăpânului si Binefăcătorului
nostru. Si asa, iesind dintru această viata întru nădejdea vietii celei
vesnice, să ajung la odihna cea de-a pururea, unde este glasul cel
neâncetat al lăudătorilor si bucuria cea fără de sfârsiit a celor ce văd
frumusetea cea nespusă a fetei Tale. Că Tu esti dorirea cea adevărată
si veselia cea nespusă a celor ce Te iubesc, Hristoase, Dumnezeul
nostru, si pe Tine Te laudă toată făptura în veci. Amin.

Taina Spovedaniei (a Mărturisirii)

Recunoaşterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea


lor, prin viu grai, în fata preotului duhovnic. Păcatul apasă conştiinţa
noastră ca o piatră şi o răneşte dureros. Dar prin mărturisire, sufletul
se uşurează, inima dobândeşte linişte, conştiinţa câştigă împăcare şi
rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite si prin
aceasta îşi sporesc frumuseţea, asemenea si durerile se cer mărturisite
si astfel sufletul se uşurează.
Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărturisit în
fata preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu
mai greşi, cu credinţa puternică în Hristos si cu nădejdea în îndurarea
Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru,
pentru a nu ne despărti de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacob ne
îndeamnă, zicând : «Mărturisiti-vă unul (credinciosul) altuia (preotului)
păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca să vă vindecati, că mult
poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob V, 16). Asadar, când
ne simtim apăsati de păcate, când suntem bolnavi sufleteste, să
alergăm la preotii Sfintei Biserici si lor să ne mărturisim, ca prin
rugăciunea si dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V,
14—15). Si în alt loc ni se grăieste despre îndatorirea crestină de a ne
mărturisi păcatele: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi
însine si adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El —
Iisus Hristos — este credincios si drept, ca să ne ierte păcatele si să ne
curătească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit,
îl facem mincinos, si cuvântul Lui nu este Intru noi» (1 Ioan I, 8—10).
Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci
căinta, adică părerea de rău si durerea sufletească pe care o simte
crestinul pentru păcatele săvârsite în felurite chipuri.

Cum ne pregătim pentru spovedanie?


Cerinţele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-
o pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post si rugăciune. Căci
postul smereşte trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului
în fata lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în cei măsură ne-am
împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către
aproapele, către familie, către noi înşine, către ţară, si aşa să păşim
către Sfânta Taină a Spovedaniei. Ştiut este că Sfânta Mărturisire se
administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De
aceea si grăieşte Sfântul Apostol Pavel: «Să se cerceteze omul pe sine
si aşa să mănânce din pâine si să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică
să ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după
vrednică mărturisire.
Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite si după cea mai bună
socotintă a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de
dezlegare, un canon de pocăinta, ca de pildă : rugăciuni, metanii,
participarea la sfintele slujbe si îndeosebi la Sfânta Liturghie din
duminici si sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite
mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-
a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre
însănătosire duhovnicească, spre întărire în virtute si îndepărtare de
păcat.
Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepretuit. Căci ea ne dezbracă de
haina întinată a păcatelor si ne îmbracă în haina cea nouă a virtutilor
crestine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc ; din starea de
păcat si de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne
deschide calea spre desăvârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curătia
sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vietii spre câstigarea fericirii
vremelnice si vesnice.
Soroacele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru,
pentru viata noastră duhovnicească, să ne spovedim cât mai des, dar
mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Cuminecătură.

NU UITA:
Lacrimile spala pacatule si sunt socotite ca al doilea botez.
Daca ai cazut, nu deznadajdui, ci indata, ridica-te.
Deseori, insasi caderea noastra poate sa ne fie cel mai puternic prilej de a destepta
in noi cainta si intoarcerea spre drumul curatiei, sfinteniei si desavarsirii noastre.
Ca sa te spovedesti, trebuie sa ai un duhovnic, pe care sa-l cauti si sa-l alegi numai
din pricini duhovnicesti. Duhovnicul, pe langa savarsitorul Tainei de dezlegare, este si
doctor sufletesc si cu cat ne cunoaste mai bine, cu atat ne poate ajuta mat mult.
Cel ce acopera la spovedit sau nu spune vreun pacat de moarte, de care-si aduce
aminte, face un nou pacat de moarte si in loc de folos are paguba.
Daca ai totusi un pacat de moarte pe care nu l-ai marturisit la spovedanie, fiindca
l-ai uitat fara voia ta, atunci este destui daca-l marturisesti la spovedania urmatoare. Daca
nu l-ai marturisit de rusine, sau pentru ca nu ti-ai facut bine cercetarea cugetului, atunci
trebuie sa spui duhovnicului pacatul pe care l-ai ascuns, sa spui la cate spovedanii nu l-ai
marturisit si sa faci o marturisire desavarsita.

Marturisirea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele


crestinilor care se căiesc sincer si le mărturisesc la scaunul
spovedaniei, în fata preotului.
Ea are diferite numiri. Se numeste pocăintă, pentru că cel ce o primeste
trebuie să regrete în mod sincer, păcatele săvârsite si mărturisite
preotului duhovnic; mărturisire sau spovedanie, întrucât crestinul îsi
mărturiseste păcatele în fata preotului; al doilea Botez, pentru că prin
ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare,
dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura
păcatelor; împăcare, pentru că ne împacă cu Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a îngăduit această Taină sfintilor Săi apostoli când
le-a spus : "Oricâte veti lega pe pământ, vor fi legate si in cer si oricâte
veti dezlega pe pământ, vor fi dezlegate si in cer" (Matei XVIII, 18; XVI,
19). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa inviere din morti, când
arătându-Se apostolilor le-a zis : «Pace vouă! Precum M-a trimis pe
Mine Tatăl vă trimit si Eu pe voi. Si zicând aceasta, a suflat asupra lor
si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si
cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21—23). Puterea de a lega si
dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a arătat
(Lu