8.10.

2009 Curs 1 CCP

REZISTOARE

Rezistorul, reprezintă o componentă electrică pasivă de tip dipol, realizată în scopul

obţinerii unei impedanţe rezistive cu o comportare cât mai apropiată de cea ideală într-o
bandă de frecvenţă cât mai mare şi concentrată într-un volum cât mai mic.
U
Z=R+ jX = (marime complexa)
I

Z=impedenta R=rezistenta
X=reactanta j=√−1

Parametrul fundamental al rezistorului îl reprezintă rezistenţa sa electrică. În acest

sens, se poate defini rezistorul ca fiind componenta pasivă realizată în scopul obţinerii unei
rezistenţe electrice.
Din punct de vedere ideal, ceea ce este de altfel considerat într-o primă fază în proiectarea
circuitelor electrice, rezistorul este caracterizat numai de rezistenţa sa electrică, de unde şi
denumirea practică incorectă a acestei componente de “rezistenţă”. Rezistorul ideal are o
impedanţă pur rezistivă, Z = R, cu impedanţa independentă de frecvenţa semnalului la care
funcţionează şi cu tensiunea aplicată la borne în fază cu curentul ce o parcurge.
În realitate, ca de altfel orice componentă electrică sau neelectrică, ce este
caracterizată de anumiţi parametri reali, rezistorul va avea o comportare (o influenţă mai
mare sau mai mică, diferită de cea ideală) dependentă de o serie de factori.
Unitatea de măsură pentru rezistenţa electrică este Ohmul (), care reprezintă
rezistenţa electrică a unui element conductor ce fiind parcurs de un curent electric cu
intensitatea de 1A are la borne o cădere de tensiune de 1V. În practică se utilizează atât
multiplii, cât şi submultipli uzuali, notaţi conform normelor internaţionale cu:
m=10-3 K=103
=10-6 M=106
n=10-9 G=109
p=10-12 T=1012
În funcţie de caracteristica electrică, adică dependenţa între tensiunea de la bornele
rezistorului şi curentul electric ce îl parcurge, rezistoarele se clasifică în două categorii.
 Rezistoare liniare, ce au o dependenţă liniară între tensiune şi curent, figura 2.1.a,
numite simplu rezistoare.
 Rezistoarele neliniare, ce au o caracteristică tensiune – curent neliniară, specifică pentru
fiecare tip de rezistor ce face parte din această categorie, figura 2.1.b.
 u u

a) liniară i b) neliniară i
Fig. 2.1. Caracteristica electrică a rezistoarelor.
Având în vedere posibilitatea de modificare a valorii rezistenţei rezistorului liniar de
către utilizator, acestea se împart două clase:
 Rezistoare fixe, care sunt realizate în procesul de fabricaţie pentru o anumită valoare a
rezistenţei, ce nu poate fi modificată de utilizator în timpul folosirii;
 Rezistoare variabile, la care utilizatorul poate modifica în mod continuu valoarea
rezistenţei, într-un anumit interval [Rm, RM], stabilit de producător în procesul de
fabricaţie.

Structura constructivă generală a rezistoarelor.

Sub forma cea mai generală un rezistor fix prezintă structura prezentată în figura 2.5.
Element de protecţie
Zonă Element Zonă
Terminal de rezistiv de Terminal
contactare contactare

Suport
dielectric

Structura constructivă generală a rezistorului.

Excepţia de la structura prezentată o reprezintă rezistoarele de volum, la care nu se
utilizează suportul dielectric.
Elementul rezistiv reprezintă componenta constituentă esenţială a rezistorului, de
care depind aproape toţi parametrii rezistorului.
Materialele utilizate la realizarea elementului rezistiv trebuie să fie caracterizate prin:
rezistivitate ridicată, coeficientul de temperatură şi tensiune al rezistivităţii cât mai mic,
tensiune electromotoare în raport cu cuprul cât mai scăzut, temperatură ridicată de topire,
o bună aderenţă la suportul dielectric. Acestor cerinţe le corespund într-o cerinţă mai mare
sau mai mică materiale ca: aliaje pe bază de cupru, nichel, crom, cobalt, mangan, fier; oxizi
metalici – CrSiO, SnO2; carbonul, etc.
În funcţie de modul tehnologic şi tipul materialelor utilizate la realizarea elementului
rezistiv rezultă şi tipurile de rezistoare. În acest sens se disting:
 Element rezistiv bobinat, obţinut prin bobinarea unui conductor de înaltă rezistivitate pe
un suport dielectric cilindric.
  Element rezistiv pelicular; care poate fi,
- peliculă de carbon obţinută prin piroliză cu o grosime de 0.5…..1.5m;
- peliculă metalică depusă prin printr-un procedeu specific, cu o grosime de 0.01…..0.1
m;
- peliculă din oxizi metalici, depusă prin hidroliză, cu o grosime de 0.5…..1.5m;
- peliculă groasă ( numită şi glazură metalică sau peliculă compozită) depusă prin
serigrafie, cu o grosime de 15…..30m.
 Element rezistiv sub formă de folie metalică.
 Element rezistor de volum, sub forma unei mase compacte, obţinute prin presarea sau
extruderea unui amestec format dintr-un material conductiv şi liant de legătură.
O mare parte din parametrii rezistorului depind în exclusivitate de elementul rezistiv:
rezistenţa nominală, toleranţele t, tj, tg; clasa de stabilitate, coeficientul de variaţie cu
temperatura şi tensiunea, zgomotul, domeniul temperaturilor de utilizare, etc. Mai mult sau
mai puţin depind şi puterea nominală (temperatura maximă), elementele parazite L p, Cp
( forma elementului rezistiv). această dependenţă va fi explicată în paragrafele următoare.
În tabel sunt prezentate câteva caracteristici pentru câteva materiale utilizate la
realizarea rezistoarelor.
Tabel Caracteristici ale unor materiale rezistive, [6], [7].
Caracteristică Aliaj (compoziţie)
Manganin Constantan Kantal Nikothal Crom-
Ni-4% Ni-45% Fe-75% Ni-75% nichel
Cu-84% Cu-55% Cr-20% Cr-17% Ni-80%
Mn-12% Al-4.5% Mn,Si-8% Cr-20%
C0-0.5%
Rezistivitate 0,42 0,5 1,35 1,33 1,.15
(mm2/m)
Coeficientul de 15 20 20 20 130
temp.
(ppm/C)
Temperatura 100 535 150 230 1000
maximă de
utilizare (C)
Tensiune 2 43 3,5 2 -
termoelectro-
motoare faţă de
cupru v/C

Suportul dielectric, numit şi izolant are practic rolul de susţinere mecanică a

elementului rezistiv. Se realizează din materiale izolatoare care trebuie să prezinte o
rezistivitate cât mai ridicată, permitivitate electrică cât mai mică, pierderi cât mai reduse,
rigiditate dielectrică cât mai ridicată. Trebuie să fie bun conductor termic, nehigroscopic,
rezistent mecanic. Pentru rezistoarele, peliculare, trebuie să permită o cât mai bună
aderenţă a peliculei rezistive la substrat. Se utilizează predominant materiale ceramice
( rezistoare peliculare şi bobinate), fibră de sticlă (rezistoare bobinate) şi alumină, nitrură de
aluminiu, acid de beriliu.
O parte din parametrii rezistorului sunt influenţaţi de suportul dielectric. În acest
sens tensiunea nominală este dependentă de tipul materialului (rigiditatea dielectrică) şi
dimensiunile suportului. . Parametrii termici, PN, D, th, Cth, sunt puternic influenţaţi Pentru
acelaşi tip de element rezistiv, creşterea puterii nominale se face prin creşterea
dimensiunilor suportului dielectric, ce a ce conduce în final la creşterea suprafeţei de
convecţie, deci a puterii nominale PN, şi celorlalţi parametri termici. Capacitatea parazită
este de asemenea proporţională cu permitivitatea electrică a suportului dielectric,
depinzând şi de dimensiuni.
Zona de contactare realizează contactarea terminalelor la elementul rezistiv. Se
utilizează materiale conductoare specifice contactării în electronică. Trebuie să prezinte o
rezistenţă electrică şi o tensiune termoelectromotoare cât mai mică. La rezistoarele
bobinate, contactarea se face prin strângerea (sertizarea) unui căpăcel de nichel stanat sau
aurit ( pentru rezistoare de înaltă fiabilitate), la elementul rezistiv. La rezistoarele peliculare
de depune peliculă conductivă care realizează contactarea la elementul rezistiv şi
pregăteşte contactarea terminalului. Cu aliaj de lipit (Sn, Pb) se conectează terminalul la
această peliculă.
Zona de contactare produce o tensiune termoelectrică ne dorită la bornele
rezistorului şi poate duce la creşterea capacităţii parazite.
Terminalul este necesar pentru conectarea componentelor la structura de
interconectare. Se disting două tipuri importante de terminale. Terminale pentru plantare
(inserţie), pe care le putem numi şi “clasice”, formate din conductoare de cupru dublu
stanate, cu diametrul de 0,4; 0,5; 0,6; 0,8; 1mm. Acestea influenţează în mod deosebit
inductanţa parazită a rezistorului. Terminale de tip SMD, specifice tehnologiei pentru
montare directă pe suprafaţă, care sunt sub forma unor regiuni metalice, formate din mai
multe straturi metalice ( exemplu – un strat de Ag-Pd şi un strat de aliaj de lipit Sn-Pd).
Acest tip de terminal influenţează capacitatea parazită a rezistorului.
Elementul de protecţie are rolul de a proteja electric (înlăturarea eventualelor
scurtcircuite la atingerea componentelor), mecanic (înţepături, zgârieturi) şi climatic (în
special împotriva prafului şi umidităţii). Se utilizează materiale izolante, care trebuie să aibă
aceleaşi caracteristici generale ca cele utilizate la realizarea suportului dielectric.
Rezistoarele peliculare sunt în general protejate cu lacuri electroizolante sau răşini
termorigide. Mai rar se utilizează capsule de plastic, capsule specifice circuitelor integrate,
şi chiar capsule metalice. Cele bobinate sunt acoperite cu un ciment siliconic sau introduse
în corp ceramic. Principalii parametrii ai rezistoarelor sunt neglijabil influenţaţi de
elementul de protecţie. Excepţia o constituie corpul ceramic sau metalic care este utilizat şi
în scopul creşterii puterii nominale, (a parametrilor termici în general).

Observaţie. În acest paragraf au fost prezentate pe scurt principalele cerinţe ale părţilor
constituente ale rezistorului.