CAPITOLUL I

INFORMAŢIA CONTABILĂ ŞI RAPORTĂRILE

FINANCIARE

1.1 Informaţia contabilă şi sistemul contabil

Sistemul contabil diferă de la o întreprindere la alta, în funcţie de natura

activităţii şi operaţiilor acesteia, de mărimea ei, de volumul datelor prelucrate şi
de necesităţile informaţionale ale conducerii şi utilizatorilor interni.
Într-un sens larg, un sistem contabil prelucrează date relative la toate
activităţile, pentru care conducerea dispune de informaţii numerice, atestate de
documente justificative şi exprimate în etalon bănesc, care trebuie să servească
planificării, controlului şi prezentării situaţiei financiare şi rezultatelor
exploatării întreprinderii.
Există posibilitatea ca o întreprindere care nu-şi contabilizează
corespunzător operaţiile, să se confrunte cu fenomene de sărăcie sau, mai grav,
să-şi irosească o parte din resursele băneşti. În acest caz ea este exploatată de o
manieră ineficace.
Este foarte important ca persoanele care ţin contabilitatea, angajat al
întreprinderii sau contabil autorizat / expert contabil aflat în raporturi
contractuale cu aceasta, să înţeleagă foarte bine terminologia de bază utilizată
pentru realizarea funcţiei contabile.
Termenii utilizaţi cel mai frecvent în realizarea acestei funcţii sunt:
• Fapta: eveniment care are consecinţe pentru întreprindere. O faptă
este în general sursa sau cauza variaţiilor activului, pasivului sau
capitalurilor proprii;

1
 • Operaţie: faptă externă care presupune transferul sau schimbul unei
valori între două entităţi;
• Cont: conturi permanente şi conturi temporare.
Conturile permanente, numite şi conturi de valori, se referă la conturile de
activ, de pasiv şi capitaluri proprii, aşa cum apar ele în bilanţ.
Conturile temporare, numite şi conturi de rezultate, se referă la conturile
de venituri şi de cheltuieli şi fac obiectul contului de profit şi pierdere. În timp
ce conturile temporare se închid periodic (de obicei la sfârşitul exerciţiului),
conturile permanente, chiar dacă procedural suportă o operaţie de închidere,
valorile lor finale devin valori iniţiale pentru perioada următoare.
• Cartea mare: registrul contabil care conţine conturile. O carte mare
generală cuprinde toate conturile de activ, de pasiv extern, de
capitaluri proprii, de venituri şi de cheltuieli.
• Jurnal: registru contabil care conţine înregistrările contabile
aferente operaţiilor şi celorlalte fapte. Sumele acestor înregistrări
sunt reportate apoi în cărţile mari.
• Report: procedeu mecanic (sau electronic) care constă în
transpunerea în conturile cărţilor mari a valorilor înscrise mai întâi
in jurnal.
• Balanţa de verificare: listă a tuturor conturilor soldate şi nesoldate
în cartea mare, în care sunt prezentate, în funcţie de formă,
informaţii privind soldurile, rulajele şi sumele conturilor.
• Inventariere: complex de fapte realizate periodic, de obicei înainte
de închiderea exerciţiului, care constă în punerea de acord a
situaţiei contabile a patrimoniului întreprinderii cu situaţia reală a

2
 acestuia. Acest complex de fapte conţine atât o latură cantitativă cât
şi una calitativă (de evaluare a componentelor patrimoniului).
• Inventar: registru care prezintă toate elementele de activ, de pasiv
extern şi de capitaluri proprii, pentru care sunt menţionate
informaţiile cantitative şi valorice aferente momentului
inventarierii.
• Înregistrări de regularizare: înregistrări efectuate la sfârşitul unei
perioade contabile, ăn vederea actualizării tuturor conturilor în
conformitate cu cerinţele unei contabilităţi de angajamente şi, apoi,
a întocmirii situaţiilor financiare. Altfel spus, regularizările au ca
scop efectuarea unei corecte conectări a cheltuielilor şi veniturilor,
în vederea determinării beneficiului net al exerciţiilor.
În felul acesta, se obţine şi o imagine mai completă a tuturor elementelor
de activ, de pasiv extern, de capitaluri proprii la sfârşitul exerciţiului.
• Înregistrări de anulare: înregistrări efectuate la începutul
exerciţiului următor pentru anularea înregistrărilor de regularizare
relative la cheltuieli de plătit şi venituri de primit.
• Documentele de raportare financiară: pentru majoritatea ţărilor
există patru documente de raportare de bază: bilanţul, contul de
profit şi pierdere, notele explicative şi tabloul de finanţare.
• Înregistrări de închidere: proces prin care toate conturile temporare
(de rezultate) sunt aduse la zero, în vederea stabilirii beneficiului
net sau pierderii nete
• Ciclul contabil: ansamblul etapelor necesare pentru punerea în
operă a procedeelor de bază ale contabilităţii, pe parcursul unui
exercuţiu.

3
 Sintetizând, se poate afirma că, contabilitatea,este un subsistem de
informare care permite să se identifice, să se măsoare, să se clasifice, să se
înregistreze operaţiile şi alte fapte ale întreprinderii, după care să se furnizeze, în
urma unor prelucrări specifice, informaţii susceptibile să satisfacă necesităţile
diferitelor categorii de utilizatori. Funcţia contabilă este prezentă în toate
întreprinderile.
În schimb, serviciile contabile sunt prezente numai în întreprinderile care
depăşesc o anumită mărime.
Funcţia contabilă se referă la contabilitatea financiară. Rolul ei este de a
întegistra în permanenţă fluxurile întreprinderii (operaţii şi alte fapte). Ele sunt
fluxuri economice şi includ: fluxurile de bunuri şi servicii, fluxurile monetare şi
fluxurile financiare.
Funcţia contabilă este o funcţie conexă conatbilităţii de gestiune,
controlului de gestiune şi finanţelor.
Scopul înregistrării fluxurilor este:
- de a prezenta periodic situaţia financiară;
- de a determina periodic rezultatul activităţii;
- de a răspunde obligaţiilor contabile şi fiscale: întocmirea şi
prezentarea documentelor contabile de sinteză, întocmirea
şi prezentarea documentelor necesare plăţii impozitelor,
taxelor şi vărsămintelor asimilate.
- de a furniza informaţii utile conducerii şi terţilor;
- de a analiza informaţiile contabile.
Cât priveşte serviciile contabile ale marilor întreprinderi româneşti, ele îşi
vor reorganiza activitatea, în funcţie de exigenţele impuse de reforma
managerială. Atunci, funcţia contabilă se va găsi în dialog cu gestiunea

4
producţiei, gestiunea comercială, gestiunea financiară, gestiunea trezoreriei şi
gestiunea personalului întreprinderii.
Obiectivele contabilităţii financiare
Deşi gama de obiective ale contabilităţii financiare este foarte diversă, o
analiză temeinică a acestora nu poate neglija faptul că produsele finale ale
oricărui sistem contabil sunt documentele de sinteză, iar oferta de informaţii
contabile depinde de utilizatori şi necesităţile lor informaţionale(cererea). Altfel
spus, că primele vizate sunt obiectivele informării financiare sau obiectivele
situaţiilor financiare.
Organismul american de normalizare(FASB), în cadrul său conceptual,
consideră că situaţiile financiare au vocaţia de a furniza informaţii utile pentru
deciziile de investiţii şi de credit, şi, inteligibile, pentru toţi cei care au
cunoştinţe rezonabile asupra întreprinderii. Aceste cunoştinţe trebuie să fie
susceptibile de a ajuta investitorii în evaluarea fluxurilor monetare viitoare.
Cadrul conceptual american este mai restrictiv şi în prvinţa limitelor
situaţiilor financiare. În speţă, el previne că informaţia contabilă nu este
destinată să fie utilizată direct în evaluarea întreprinderilor, ci, mai degrabă, să
ajute pe cei ce ar vrea să procedeze la aceste evaluări.
Un punct de vedere apropiat de cel al FASB, referitor la obiectivul
principal al informării financiare, îl are şi IASC, care, în cadrul său conceptual,
afirmă că „obiectivul situaţiilor financiare”(documente de sinteză) ale unei
întreprinderi este să furnizeze o informare asupra situaţiei financiare,
perfomanţelor şi evoluţiei situaţiei financiare, care să fie utilă unei game largi de
utilizatori, atunci când aceştia iau deciziile lor economice.
IASC apreciază că situaţiile financiare pregătite în acest scop sunt utile
luării unor decizii referitoare la:

5
 - verificarea gestiunii sau darea de seamă a conducerii;
- determinarea momentului în care să se cumpere, să se
conserve sau să se vândă părţile din capital;
- estimarea capacităţii întreprinderii de a remunera salariaţii
fie prin plata salariilor, fie prin oferirea altor avantaje;
- estimarea garanşiilor pe care întreprinderea le oferă
creditorilor săi;
- determinarea politicilor fiscale;
- determinarea beneficiilor distribuibile şi a dividendelor;
- întocmirea şi utilizarea statisticilor naţionale;
- reglementarea activităţilor întreprinderii.
Conceptul prioritar de utilitate, prezent în sursele indicate mai sus, trebuie
să fie precedat de două mari alte concepte, legate strâns între ele. Conceptul de
utilitate este cuprins într-un lanţ de determinări, care, în ordinea de generalitate,
schematizează următoarele trei obiective ale informaării financiare:

Bunăstarea societăţii

Utilizarea şi repartizarea optimală a resurselor

Informaţie utilă în luarea deciziilor.

6
 O analiză a obiectivelor contabilităţii este realizată şi de universitarii
francezi Bernard Esnault şi Christian Hoaran. Părerea lor este că sistemul
contabil răspunde următoarelor şaşe dificultăţi principale:
- furnizează un mijloc de probă în justiţie;
- permite controlul angajamentelor întreprinderii;
- ajută la luarea deciziilor;
- serveşte la diagnosticul economic şi financiar al întreprinderii;
- alimentează statisticile şi contabilitatea naţională;
- aduce încrederea şi favorizează dialogul social între parteneri în viaţa
afacerilor.

1.2 Bilanţul şi situaţia financiară a întreprinderii

Bilanţul: documentul care permite să se cunoască, la un moment datorii,

patrimoniul unui comerciant, persoană fizică sau juridică, patrimoniu definit ca
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor acestui comerciant.
Deasemenea, bilanţul a fost, şi înca mai este, recunoscut ca un instrument
static.
Abordări contemporane privind bilanţul contabil:
• O primă grupă de abordări este centrată pe conceptul de patrimoniu.
Patrimoniul este format din ansamblul bunurilor(corporale şi necorporale), al
drepturilor şi obligaţiilor ce caracterizează situaţia unei entităţi patrimoniale la
un moment dat”.
Determinarea, structura şi cunoaşterea patrimoniului se realizează cu
ajutorul bilanţului.

7
 Plecând de la conceptul de patrimoniu, bilanţul, la rândul lui, poate fi
interpretat în mai multe moduri.
Din punct de vedere economic, bilanţul prezintă capitalurile titularului de
patrimoniu. Capitalurile sunt reprezentate atât sub aspectul originii lor, respectiv
resursele(aporturi de capital, rezerve, datorii, beneficii), cât şi al modului de
utilizare(bunuri economice, creanţe, pierderi). Acest mod de interpretare
generează ecuaţia economică a bilanţului.
Utilizări = Resurse
Pe plan procedural, această ecuaţie este echivalentă cu ecuaţia:
Active = Pasive
Abodat din punct de vedere juridic, un bilanţ reflectă:
- în activ, drepturile de proprietate şi de creanţă, clasificate
într-o ordine raţională;
- în pasiv, datoriile întreprinderii faţă de terţi şi datoriile
acesteia faţă de aportorii de capitaluri pe bază de risc,
clasificate într-o ordine raţională.
Într-o formă schematizată, bilanţul juridic s-ar prezenta astfel:
ACTIV PASIV

Ceea ce posed(drepturi de
proprietate şi de creanţă)
Ceea ce datorez
asociaţilor(capitaluri proprii)
Ceea ce datorez terţilor(datorii
sau capitaluri împrumutate)

8
 Relaţia de bază care decurge dintr-o astfel de interpretare este:
S = A – D,
în care: S – situaţia netă
A – active
D- datorii faţă de terţi.
Situaţia netă reprezintă valoarea datoriilor întreprinderii faţă de asociaţi
sau, altfel spus, valoarea drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra entităţii
patrimoniale.
Situaţia netă este echivalentă capitalurilor proprii.
• O a doua grupă de abordări este centrată pe finalitatea bilanţului, de a
răspunde nevoilor analizei economico – financiare.
Plecând de la bilanţul întocmit şi prezentat de întreprinderi, printr-o
regrupare după funcţiile acesteia, se poate ajunge la o abordare de tip funcţional.
Prezentarea funcţională a bilanţului

9
 Funcţia
de
Funcţia finanţare
de
investiţii Activ imobilizat
Funcţia
de Capitaluri
trezorerie proprii
Funcţia
de Stocuri (+)
exploata- Creanţe clienţi (-)
re Datorii faţă de furnizori

Datorii
financiare
Titluri de plasament
(+) Disponibilităţi

Printr-o prelucrare adecvată, se poate face trecerea de la bilanţul

funcţional la bilanţul financiar.
Sub aspect financiar, orice bilanţ se descompune în trei mari mase:
- fondul de rulment;
- necesarul de fond de rulment;
- trezoreria.
Fondul de rulment = capitaluri permanente – Active imobilizate
Necesarul de = Stocuri şi creanţe din exploatare – Datorii din exploatare
fond de rulment şi în afara exploatării şi în afara exploatării

10
 Trezoreria = Disponibilităţi – Împrumuturi pe termen scurt şi conturi
bancare creditoare
Aceste trei mase informează asupra echilibrului financiar al întreprinderii
prin relaţia:

Fondul de rulment – Necesarul de fond de rulment = Trezoreria

Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de

activ să fie realizat sau convertit în disponmibilităţi, iar exigibilitatea, la
intervalul de timp necesar pentru ca o datorie să fie achitată.
Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de alua
măsurile necesare, în vederea modificării valorilor şi calendarului mişcărilor de
trezorerie, astfel încât să se poată face faţă nevoilor şi situaţiilor neprevăzute.
OMFP 1752/2005 referitor la prezentarea situaţiilor financiare
prevede următoarea structură minimală a bilanţului(capitolul II, secţiunea
2)

1.3 Contul de profit şi pierdere şi performanţele întreprinderii

Contul de rezultate, document contabil de sinteză, înregistrează

operaţiunile întreprinderii, distingând operaţiunile exploatării de operaţiunile
financiare (ambele referitoare la activitatea curentă a întreprinderii) şi în fine,
operaţiuni extraordinare. Acest cont este astfel organizat încât să poată degaja
marjele şi soldurile semnificative, stabilite pornind de la conturile generale ale
gestiunii, organizate astfel încât ele să permită calcularea în mod direct a valorii
adăugate produse de către întreprindere şi excedentul exploatării, pe baza căruia
se calculează capacitatea de autofinanţare.

11
 Veniturile şi cheltuielile întreprinderii, aferente exerciţiului în curs sau
exerciţiului anterior, sunt înregistrate după natură şi clasate în patru rubrici:
- operaţiuni de exploatare;
- operaţiuni financiare;
- operaţiuni extraordinare;
Simplificat, contul de rezultat se prezintă:

Cheltuieli ale exploatării

Venituri din exploatare

Cheltuieli financiare

Cheltuieli excepţionale

Participaţii Venituri financiare

Impozite

Venituri extraordinare
Beneficii
Contul de rezultat înregistrează variaţiile stocurilor şi nu numai stocul
iniţial şi stocul final; în plus, elementele de stocuri sunt repartizate conform
nivelului lor de integrare în ciclul de exploatare:
- stocuri legate de faza de aprovizionare, relevă funcşia de
consum şi, deci, cheltuielile de exploatare;
- stocuri legate de faza de producţie, relevă veniturile de
exploatare.
Structura ierarhică a contului de rezultat permite determinarea mai multor
nivele ale rezultatului, ceea ce implică operarea corecţiilor de evaluare

12
patrimonială(amortismente şi provizioane) în conformitate cu natura elementelor
vizate.
Esenţialul unei secvenţe a analizei conturilor, care ţine seama de metodele
contabilităţii naţionale şi integrează aportul analizei financiare moderne, se
exprimă printr-o cascadă a soldurilor gestiunii care permite degajarea mai
multor nivele de măsurare a performanţelor întreprinderii în cadrul cărora
excedentul brut al exploatării(E.B.E.) joacă rolul unei verigi fundamentale,
îndeosebi ca punct de plecare al determinării şi afectării surplusului monetar.
Conceptul macroeconomic al valorii adăugate, introdus la nivelul
întreprinderii, măsoară „bogăţia” degajată prin exploatarea factorilor de
producţie.
Orice întreprindere are atât o activitate de negociere şi comercializare, cât
şi o activitate de transformare, de prelucrare.
Secvenţa soldurilor intermediare de gestiune propune un cadru general de
informare pentru analiză, în care aprecierea performanţelor întreprinderii se face
la patru nivele succesive ale rezultatului:
- marja comercială;
- producţia exerciţiului;
- valoarea adăugată;
- excedentul brut al exploatării.

Impozite
Vânzare şi taxe
mărfuri

Cost de Valoarea Cheltuieli

cumpărare adăugată personal
mărfuri brută
Producţie
vândută
Marja Producţie Subvenţii
comercială totală de E.B.E.
exploatare

13
 Producţia
stocată Producţia Materii şi
exerciţiului Consumuri consumabi-
le

Producţia
imobilzată Alte
cheltuieli
externe

Marja comercială constituie indicatorul de gestiune fundamental al

sectorului comercial, fiind diferenţa dintre suma vânzărilor de mărfuri şi costul
de cumpărare.
Raportând marja la preţul de vânzare al mărfurilor se obţine rata marjei.
Producţia exerciţiului cuprinde atât cifra de afaceri, cât şi producţia
totală(variaţia stocurilor) şi imobilizată(lucrări făcute de întreprindere pentru ea
însăşi).
Excedentul brut al exploatării măsoară eficacitatea industrială
(productivă) şi comercială a întreprinderii, sub două aspecte:
- independent de modalitatea de acumulare şi de finanţare a
capitalului economic, E.B.E. constituie resursa
fundamentală obţinută de întreprinderea din exploatare;
- exprimă deasemenea capacitatea întreprinderii de a genera
resurse de trezorerie.
Afectarea E.B.E. ridică problema disocierii între măsura surplusului
monetar degajat de activitatea întreprinderii şi măsura rezultatului în sine.

14
 Rezultatul exploatării corespunde lui E.B.E., corectat cu alte venituri şi
cheltuieli ale gestiunii curente şi dotaţii sau reluări ale amortismentelor şi
provizioanelor aferente exploatării.
Alte venituri ale gestiunii curente(nu sunt elemente ale producţiei
exerciţiului) şi alte cheltuieli ale gestiunii curente(cheltuieli de exploatare fără
caracter de consum intermediar) rpin care se corectează E.B.E. oferă, prin
rezultatul exploatării, o imagine mai corectă a operaţiilor exploatării. El este un
prim nivel al afectării contabile a E.B.E..
OMFP 1752/2005 referitor la prezentarea situaţiilor financiare
prevede următoarea structură minimală a contului de profit şi pierdere
(capitolul II, secţiunea 4)

15