Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

 „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă lailuzia cunoaşterii absolute a omului”.

 

(N. Manolescu)

 

S-a născut la 9 aprilie 1894 în Bucureşti. Părinţii formau o familie defuncţionari, dar încă din prima copilărie rămâne orfan: „copilăria mi-a fostumbrită de dispariţia părinţilor. Tatăl a murit înainte de a mă naşte eu. M-amvăzut fără rude, fără familie, crescut de capul meu”.A absolvit şcoala primară în 1905, se dovedeşte un copil timid, terorizat, înclinat spre obiectul matematică. Urmează cursurile liceale între anii 1905–1910 timp în care începe să colaboreze la reviste, ca: „Sămănătorul”, „Facla”, „Flacăra”. La facultatea de filozofie îl are ca profesor pe P.P.Negulescu.În 1916 pleacă pe front, timp în care publică poezia „Ciclul morţii” şinuvela „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Revine din război,lucrează la examenul de doctorat cu o lucrare din filozofia lui Kant. Publică pânăla sfârşitul vieţii poezii, romane, piese de teatru şi studii de estetică şi filozofie.În 1918 vine din război cu o infirmitate ce l-a marcat toată viaţa (surd). Moarela 14 mai 1957.

Originalitatea operelor lui Camil PetrescuFiind un discipol al lui Eugen Lovinescu, Camil Petrescu a fost îndrumat la cenaclul „Zburătorul” către alte resorturi ale vieţii, decât cele rurale. Luând modelul literaturiifranceze, cu deosebire a scriitorului Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”, CamilPetescu nu scrie în maniera lui Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu. Opera lui esteinfluenţată de filozofie dar şi de frământările interioare ale intelectualului; de aceea el însuşi mărturiseşte că nu poate scrie decât ceea ce simte persoana lui: „eu nu pot sădescriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea cegândesc eu … Din mine însumi nu pot ieşi, eu nu pot vorbi decât la persoana întâi”.De aceea Camil Petrescu este considerat prozatorul interbelic ce a introdus înproza românească noi elemente ale esteticii romanului.Prin cele două romane ale sale „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

r 

ăzboi

” 

şi „Patul lui Procust

” 

, ca şi prin eseistica privitoare la această specie literară,Camil Petrescu a înnoit în mod fundamental romanul românesc, care, în perioadainterbelică, ajunge să se sincronizeze cu creaţiile de nivel universal.Romanul apare în anul 1930. Alcătuit din două părţi ce tratează experienţefundamentale ca „Dragostea şi Războiul”, romanul are ca narator la persoana întâi pe însuşi protagonistul său,

Ştefan Gheorghidiu

.Romancier prin excelenţă citadin, Camil Petrescu aduce masiv în literatura română „intelectualul lucid”, care gândeşte şi se framântă căci, spune unul dintre eroii săi,”câtăluciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă”.Dacă prima parte a romanului pare a fi integral o fictiune, partea a doua sealcătuieşte dintr-o experienţă de viaţă trăită direct şi consemnată în jurnalul autorului.Scrisă în întregime la persoana întâi, romanul devine un lung monolog liric în careeroul se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine şiincertitudine în planul erotic şi în viaţa ameninţată de moarte.

 

La începutul primei părţi a romanului, aflăm despre Ştefan Gheoghidiu că esteconcentrat cu regimentul în munţi, aproape de Dâmbovicioara, în aşteptareadeclanşării războiului. Student la filozofie, Ştefan Gheoghidiu se căsătoreşte cu ocolegă de facultate, Ela, cu care trăieşte la început o dragoste autentică, de desăvârşite împliniri.Scriitorul precizează de la început starea eroului: „pentru mine însă aceastăconcentrare era o lungă deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul unsingur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite”.El face eforturi disperate să obţină o permisie de două zile pentru a merge laCâmpulung, chemat de urgenţă de soţia lui, cu care se împăcase de curând.O discuţie la popotă pe tema dragostei, a fidelităţii femeii, a răspunderilorconjugale, îl irită pe tânărul sublocotentent, care reacţionează cu o violenţă abiastăpânită, ce-i uluieşte pe cei de faţă. Zbuciumul său interior se condensează în câtevacuvinte: „dacă mîine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez”.Romanul începe propriu-zis, prin capitolul al doilea, intitulat „Ne-a acoperitpământul lui Dumnezeu”, în care se succed secvenţe din romanul iubirii şi al căsnicieisale, aşa cum s-au înregistrat în memoria eroului narator, în conştiinţa sa lucidă. Decieroul trăieşte două realităţi: realitatea timpului cronologic (frontul) şi realitateatimpului psihologic (trăirile interioare trecute). La Camil Petrescu timpul este subiectiv.Critica literară a apreciat de la început substanţa psihologică a romanului, planulinterior (sentimente, gânduri) şi planul exterior, obiectiv, al lumii (oameni, fapte, întămplări).„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman de experienţăşi de cunoaştere. Cunoaştere prin întoarcere înăuntru, căci scriitorul este o naturăreflexivă, care disecă, analizează cu luciditate viaţa interioară, fiindcă „atenţia şiluciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşteşi durerea de dinţi”.Intrarea în nararea primei experienţe de cunoaştere, iubirea trăită sub semnulincertitudinii, se face direct, semnalând drumul zbuciumat al căutării adevărului, alclasificării interioare: „eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la şcoală şibănuiam că mă înşală”.Primirea, pe neaşteptate, a unei părţi dintr-o moştenire lăsată de un unchi bogat,Tache, schimbă cursul existenţei conjugale a celor doi studenţi săraci, în defavoareacuplului, însă. Ceea ce era neînsemnat, în afara preocupărilor lui Ştefan Gheorghidiu,devine pentru Ela, sotia lui, interes deosebit, intrând în contradictie cu idealul lui defeminitate: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare”.Reacţiile Elei în probleme pragmatice îl contrariază: „Aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, dinstrămoşi, în ea”.Văzut ca un roman al geloziei, dar şi ca o aspiraţie spre o iubire ideală, izvorâtădin setea de idealitate, de absolut, romanul sugerează, prin fineţea observaţieipsihologice, însuşi misterul uman.Student la filozofie, înzestrat intelectual, Ştefan Gheorghidiu are lumea lui, a cărţii,nu este compatibil cu lumea unchiului său, Tache, şi a oamenilor de afaceri.Recunoscându-şi orgoliul său nemăsurat în pla interior, sufletesc, Ştefan Gheorghidiuprecizează: „Ca personalitate socială mă simt într-o situaţie falsă şi nesigură, când măsalută prea respectuos, chiar un servitor. Parcă merg pe călcâie”.