Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

„Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă la

iluzia cunoaşterii absolute a omului”.
(N. Manolescu)

S-a născut la 9 aprilie 1894 în Bucureşti. Părinţii formau o familie de

funcţionari, dar încă din prima copilărie rămâne orfan: „copilăria mi-a fost
umbrită de dispariţia părinţilor. Tatăl a murit înainte de a mă naşte eu. M-am
văzut fără rude, fără familie, crescut de capul meu”.
A absolvit şcoala primară în 1905, se dovedeşte un copil timid, terorizat,
înclinat spre obiectul matematică. Urmează cursurile liceale între anii 1905–
1910 timp în care începe să colaboreze la reviste, ca: „Sămănătorul”, „Facla”,
„Flacăra”. La facultatea de filozofie îl are ca profesor pe P.P.Negulescu.
În 1916 pleacă pe front, timp în care publică poezia „Ciclul morţii” şi
nuvela „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Revine din război,
lucrează la examenul de doctorat cu o lucrare din filozofia lui Kant. Publică până
la sfârşitul vieţii poezii, romane, piese de teatru şi studii de estetică şi filozofie.
În 1918 vine din război cu o infirmitate ce l-a marcat toată viaţa (surd). Moare
la 14 mai 1957.

Originalitatea operelor lui Camil Petrescu

Fiind un discipol al lui Eugen Lovinescu, Camil Petrescu a fost îndrumat la cenaclul
„Zburătorul” către alte resorturi ale vieţii, decât cele rurale. Luând modelul literaturii
franceze, cu deosebire a scriitorului Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”, Camil
Petescu nu scrie în maniera lui Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu. Opera lui este
influenţată de filozofie dar şi de frământările interioare ale intelectualului; de aceea el
însuşi mărturiseşte că nu poate scrie decât ceea ce simte persoana lui: „eu nu pot să
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce
gândesc eu … Din mine însumi nu pot ieşi, eu nu pot vorbi decât la persoana întâi”.
De aceea Camil Petrescu este considerat prozatorul interbelic ce a introdus în
proza românească noi elemente ale esteticii romanului.
Prin cele două romane ale sale „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” şi „Patul lui Procust”, ca şi prin eseistica privitoare la această specie literară,
Camil Petrescu a înnoit în mod fundamental romanul românesc, care, în perioada
interbelică, ajunge să se sincronizeze cu creaţiile de nivel universal.
Romanul apare în anul 1930. Alcătuit din două părţi ce tratează experienţe
fundamentale ca „Dragostea şi Războiul”, romanul are ca narator la persoana întâi pe
însuşi protagonistul său, Ştefan Gheorghidiu.
Romancier prin excelenţă citadin, Camil Petrescu aduce masiv în literatura română
„intelectualul lucid”, care gândeşte şi se framântă căci, spune unul dintre eroii săi,”câtă
luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă”.
Dacă prima parte a romanului pare a fi integral o fictiune, partea a doua se
alcătuieşte dintr-o experienţă de viaţă trăită direct şi consemnată în jurnalul autorului.
Scrisă în întregime la persoana întâi, romanul devine un lung monolog liric în care
eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine şi
incertitudine în planul erotic şi în viaţa ameninţată de moarte.
 La începutul primei părţi a romanului, aflăm despre Ştefan Gheoghidiu că este
concentrat cu regimentul în munţi, aproape de Dâmbovicioara, în aşteptarea
declanşării războiului. Student la filozofie, Ştefan Gheoghidiu se căsătoreşte cu o
colegă de facultate, Ela, cu care trăieşte la început o dragoste autentică, de desăvârşite
împliniri.
Scriitorul precizează de la început starea eroului: „pentru mine însă această
concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un
singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite”.
El face eforturi disperate să obţină o permisie de două zile pentru a merge la
Câmpulung, chemat de urgenţă de soţia lui, cu care se împăcase de curând.
O discuţie la popotă pe tema dragostei, a fidelităţii femeii, a răspunderilor
conjugale, îl irită pe tânărul sublocotentent, care reacţionează cu o violenţă abia
stăpânită, ce-i uluieşte pe cei de faţă. Zbuciumul său interior se condensează în câteva
cuvinte: „dacă mîine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez”.
Romanul începe propriu-zis, prin capitolul al doilea, intitulat „Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu”, în care se succed secvenţe din romanul iubirii şi al căsniciei
sale, aşa cum s-au înregistrat în memoria eroului narator, în conştiinţa sa lucidă. Deci
eroul trăieşte două realităţi: realitatea timpului cronologic (frontul) şi realitatea
timpului psihologic (trăirile interioare trecute). La Camil Petrescu timpul este subiectiv.
Critica literară a apreciat de la început substanţa psihologică a romanului, planul
interior (sentimente, gânduri) şi planul exterior, obiectiv, al lumii (oameni, fapte,
întămplări).
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman de experienţă
şi de cunoaştere. Cunoaştere prin întoarcere înăuntru, căci scriitorul este o natură
reflexivă, care disecă, analizează cu luciditate viaţa interioară, fiindcă „atenţia şi
luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte
şi durerea de dinţi”.
Intrarea în nararea primei experienţe de cunoaştere, iubirea trăită sub semnul
incertitudinii, se face direct, semnalând drumul zbuciumat al căutării adevărului, al
clasificării interioare: „eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la şcoală şi
bănuiam că mă înşală”.
Primirea, pe neaşteptate, a unei părţi dintr-o moştenire lăsată de un unchi bogat,
Tache, schimbă cursul existenţei conjugale a celor doi studenţi săraci, în defavoarea
cuplului, însă. Ceea ce era neînsemnat, în afara preocupărilor lui Ştefan Gheorghidiu,
devine pentru Ela, sotia lui, interes deosebit, intrând în contradictie cu idealul lui de
feminitate: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare”.
Reacţiile Elei în probleme pragmatice îl contrariază: „Aveam impresia că
întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din
strămoşi, în ea”.
Văzut ca un roman al geloziei, dar şi ca o aspiraţie spre o iubire ideală, izvorâtă
din setea de idealitate, de absolut, romanul sugerează, prin fineţea observaţiei
psihologice, însuşi misterul uman.
Student la filozofie, înzestrat intelectual, Ştefan Gheorghidiu are lumea lui, a cărţii,
nu este compatibil cu lumea unchiului său, Tache, şi a oamenilor de afaceri.
Recunoscându-şi orgoliul său nemăsurat în pla interior, sufletesc, Ştefan Gheorghidiu
precizează: „Ca personalitate socială mă simt într-o situaţie falsă şi nesigură, când mă
salută prea respectuos, chiar un servitor. Parcă merg pe călcâie”.
 Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” dezvăluie tragismul confruntării
cu moartea. Scriitorul notează elemente ale realităţii de război, elemente exterioare, el
însuşi privindu-se din exterior, ca un obiect. Scriitorul vede şi aude: „Şoseaua crapă în
explozii cumplite, şuierăturile groaznice au ceva de şarpe de fier, nervii plesnesc,
pământul şi cerul se despică, totul e ridicat la dimensiuni cosmice… e ca la începutul
lumii”.
În condiţiile frontului, pentru individul redus la câteva reacţii, timpul exterior şi cel
interior coincid. Frontul este o altă dimensiune a vieţii în conştiinţa individului; „De pe
scena istorică, războiul se mută pe aceea a conştiinţei individului”. (N. Manolescu)
Experienţa frontului a fost decisivă. Drama iubirii lui este acum intrată definitiv în
umbră. Îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, lucruri personale: „adică tot
trecutul”.
Prin cele două ipostaze pe care le trăieşte eroul, romanul este un „neîntrerupt
marş, tot mai adânc în conştiinţă”. (Perpessicius)
Claritatea şi sobrietatea stilului, fraza scurtă şi nervoasă, susţin stilul analitic,
intelectualizat al scriitorului.
Romanului nu îi lipseşte latura de observaţie socială. Figuri pregum Nae
Gheorghidiu (avocat lipsizt de scrupule, parvenit, politician veros), ori Tănase Vasilescu
(analfabet), sunt figuri pline de culoare ale societăţii bucureştene interbelice.
Construcţia simetrică operei, prin compoziţie şi echilibru, „partea a doua rezolvă pe
cea dintâi din perspectiva unei experienţe totale, tragedia colectivă”.
Nu poate fi considerat un învins: o dată lămurit, îşi domină gelozia care ameninţă
să îl dezumanizeze şi se înalţă deasupra societăţii dominate de legile ei strâmbe.