Sunteți pe pagina 1din 7

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care

documentele antice, ca şi arheologia, îi


consemnează ca autohtoni.

În timp ce ionienii, aheii, dorienii (- emigraţi din sudul


României -), etruscii, romanii şi celelalte
popoare italice (- plecaţi tot din România; tracii
troieni ajunşi in Latium după un periplu prin
Asia Mică -) sunt venite de undeva, în timp ce
ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice,
germane şi slave s-au preumblat mult până ce
şi-au găsit un popas; nici o atestare
documentară scrisă sau amintiri păstrate în
pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai
ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau
revenire a dacilor în spaţiul în care au fost
cunoscuţi dintotdeauna.

- Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în


Maramureş spunea: “Marmureş este satul
primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te
copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate
din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din
făptura omului. Este un complex de realităţi
care converg în a simţi aici că te afli în satul
primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de
nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din
cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că
oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest
sentiment. Aici, În Maramureş, este omul
primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă,
în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.” -

În context, este interesant de reţinut că dacii erau


unicul popor din Europa care folosea pentru
Dunăre două nume, ambele de origine dacică:
Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la
Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la
Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai
era numită, de elenii migraţi din zonă şi
Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai
spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile
lui Achiles .

Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu


este de dată mai recentă, fiind introdus pentru
prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele
cu galii.

Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca


limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc
accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre
au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau
din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca
geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt
de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia
până în vechea Tracie.

Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe


versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se
vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie
Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din
izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui
Achilles) şi se vărsa în Marea Sarmantică, peste
care s-a format Bărăganul de astăzi şi care mai
păstrează ultimele rămăşiţe ale acestei mări,
sub forma lacurilor sărate. În aceea vreme,
lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura
apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea
un aspect aparte, de unde şi denumirea de
“Fluviul Ocean”

În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele


superioare montane ale celor două bazine
hidrografice, s-a produs fenomenul geo-
hidrologic cunoscut în literatura de specialitate
sub denumirea de “captarea izvoarelor”.

Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele


lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub
forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi
Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din
apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe
care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”,
după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui
Achylles”.

Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii


descrise şi prezentate drept componente ale
actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea,
care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se
vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui
Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea
primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are
acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră.

Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a


epocii geologoce a cuaternarului, deci acum
circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe
meleagurile noastre încă de acum cel puţin
1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor
descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui
Grăuceanu, jud. Vâlcea.
A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000
de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.

Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu


putea asigura transmiterea, de-a lungul
timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al
naturii.

Numai această continuitate, nicodată întreruptă,


putea naşte unitatea de cultură, unică în
Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam
la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit
de sute de mii de ani.

- Probabil veţi gândi că autorul acestor rânduri, bate


câmpii, implicit şi eu, pentru că am postat şi
deci îmi asum acest articol.

Dar lucrurile nu sunt aşa, în sensul că pentru cele


spuse de autor există dovezi în afără de
aceasta, a existentei celor doua râuri Donaris şi
Istros, care curgeau de o parte şi de alta a
lanţului de munţi, neântrerupt din Polonia până
în Balcani, acest fapt generând câte o mare de
fiecare parte a acelor munţi.

La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor ce


au venit în Scytia să fure lâna de aur a regelui
Aiete. După ce răpesc lâna de aur, Argonauţii
voind să se întoarcă în Elada prin Marea
Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea
intrarea în mare; văzând asta, pornesc în
direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la
izvoarele Istrului, îşi iau corabia în spate şi trec
munţii şi dealurile până ajung în celălalt Istru,
pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea
Adriatică) şi spre Grecia.

Şi aceststă legendă face referire la cele două fluvii


din care va lua naştere Dunărea, din care unul
curgea spre răsărit, iar celălalalt spre sud.

Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii


înainte de formarea Dunării actuale, este încă o
dovadă că aceştia sunt originari din nordul
Dunării.

O altă dovadă a păstrării memoriei celor doua râuri


separate, este mitul sumerian numit “Zborul lui
Ethan spre Cer”, în care regele Ethan este
ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus,
vulturul arătându-i “Marea de lângă cetatea
munţilor” de la diferite înălţimi.

Această mare de lângă cetatea munţilor nu


corespunde decât unei zone , anume cetăţii
naturale, numită Ardeal, iar marea din
apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică
sau Marea Sarmantică ce acoperea Bărăganul,
de aici venind numele Okeanos Potamos, adică
Fluviul Ocean atribuit Dunării de greci.

Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri,


pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii
de la Tărtaria cu scrierea lor, cu credinţele lor,
cu obiceiurile şi legendele lor.

Paul Lazăr Tonciulescu a găsit aproape 100 de


cuvinte comune între română şi sumeriana;
Sumeria în Asia şi Simeria în România.
În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a
României, există o legendă despre un uriaş
numit Caraiman, ce avea puterea să creeze
fiinţe vii, să înverzească câmpiile, să producă
cutremure şi furtuni; acest uriaş a făcut să se
scurgă marea de pe câmpiile acestei tării.

În “Dacia Preistorică” aflăm următoarele:

“Dar slujba nu mi-i face

Eu trăsnetului şi fulgerului te-oi da

În Caraiman ăl mare pe Divan”

“Pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un munte numit


Căliman. Sub acest munte, un vîrf mai puţin
înalt portă la poporul român numele de
“Scaunul Domnului”, er în limba Secuilor
“Istenszeke”, adică “Scaunul lui Dumnedeu”.”

Această legendă a uriaşului Caraiman probează


existenţa altor legende care vorbesc despre
timpurile când ţara noastră era acoperită de o
mare. Veridicitatea acestor legende este
dovedită de urmele de creaturi marine, găsite
chiar şi pe dealurile şi munţii din România. -

Numai această conştiinţă a determinat şi le-a


menţinut, în stare trează sau latentă, uneori
atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor,
îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare .
Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm
supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe
inerente din partea unor popoare care s-au topit,
mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui
popor împlântat dintotdeauna în acest pământ
din care a şi răsărit.

Iată,deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci


istorie adevărată, ca şi coloanele lui Achylles şi
Fântânile lui Achylles, pentru că sunt toponime
create de oamenii locului, pe seama unor
realităţi trăie.

Toate acestea confirmă atât caracterul de autohtoni


ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă
pe acelaşi teritoriu.

Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea

“Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi”