Sunteți pe pagina 1din 11

POLUAREA APELOR

Apa este un factor indispensabil vieţii.De aceea, în jurul surselor de apă s-a
dezvoltat o diversitate de biocenoze şi chiar civilzaţia umană a fost atrasă de aceste
zone.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, necesarul minim de apă pentru un
om este de 5 l /zi, din care 1,5-2 l consumă ca atare, iar restul se reţine din alimente,
sau apare din metabolism. Necesarul fiziologic este de 2,5-3 l / zi , diferenţa până la
3-5 l /zi apărând din activităţi fizice şi datorită temperaturii ambiante.Totuşi, omul
utilizează în medie, pe glob 100 l apă/zi pentru operaţii de spălare, pregătirea hranei şi
alte activităţi în gospodărie. Acest consum zilnic are valori diferite de la o regiune la
alta, sau de la un continent la altul. De exemplu este de 3 l /zi în Africa şi de 1000 l/zi
la New York. Consumul de apă a crescut în timp şi 500 km3 în 1974 şi aproximativ
1400 km 3 în anul 2000.

1. RESURSELE DE APĂ ALE ROMÂNIEI

Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă – râuri
interioare, lacuri naturale sau artificiale, fluviul Dunărea (apele Mării Negre nu sunt
luate în considerare datorită dificultăţilor tehnice şi economice de desalinizare )- şi din
apele subterane.
În ciuda aparenţelor din unele zone, România este o ţară bogată în resursele de
apă, ocupând locul 21 în Europa (cf. Statisticii Naţiunilor Unite) în condiţiile în care
dispune de numai 1700 m 3 de apă timp de un an pentru un locuitor.
Aceste resurse nu pot fi utilizate fară importante investiţii pentru lucrări de
amenajare hidrografică şi instalaţii de epurare, deoarece:
- fluviul Dunărea, cea mai importantă resursă de apă, se foloseşte în mică
măsură, datorită poziţiei sale excentrice, la limita sudică a teritoriului;
- râurile interioare sunt dispuse neuniform pe teritoriu, prezentând, în acelaşi
timp, variaţii importante de debite în timp şi în spaţiu;
- poluarea semnificativă a unor râuri importante face prohibitivă utilizarea lor.
Calitatea apei este stabilită cu ajutorul unor indicativi specifici de poluare:
concentraţia de amoniu, azotaţi, azotiţi, substanţe organice, germeni patogeni, etc.
Din punct de vedere al calităţii lor, resursele de apă pot fi clasificate în
4 categorii: de calitatea 1 (ape care pot fi folosite pentru consumul populaţiei)
reprezentând 48-50% din total, de calitatea 2 (ape utilizate în industriile pretenţioase)
costituind 24% din total, de calitatea 3 (utilizate în irigaţii şi utilizări mai puţin
pretenţioase) în proporţie de 10% şi de calitatea 4 (ape degradate) care reprezintă 17-
18% din totalul reţelei naţionale.
Fluviul Dunărea, datorită debitului foarte mare, care antreneauă o diluţie foarte
mare a apelor recepţionate, are o calitate globală ce se înscrie în limitele categoriei 1 şi
2.
Apele subterane au calitatea depreciată considerabil, în ultimii ani, atât sub
aspectul extinderii zonelor, cât şi sub aspectul intensificării poluării. Se constată astfel
imposibilitatea utilizării directe a acestora ca apă potabilă, fiind necesare instalaţii de
tratare costisitoare.
Cauzele principale ale înrăutăţirii globale a calităţii resurselor de apă se pot
sintetiza astfel:
- realizarea unor obiective industriale şi zootehnice gigant;
- promovarea unor tehnologii de producţie puternic poluante, abandonate în
ţările dezvoltate economic(de exemplu: producerea celulozei prin procedeul sulfitic,
de la combinatele de celuloză şi hârtie Dej şi Zărneşti;fabricarea sodei prin procedeul
Solvay, de la Ocna Mureşului şi Govora);
- creşterea rapidă a ponderii poluării difuze, produsă în special prin chimizarea
agriculturii cu îngrăşîminte şi pesticide din ce în ce mai numeroase şi în cantităţi tot
mai mari, ca şi faptul că acest gen de poluare nu poate fi uşor de depistat şi prevenit;
- necorelarea creşterii capacităţilor de producţie şi a dezvoltării urbane cu
modernizarea lucrărilor de canalizare şi realizarea staţiilor de epurare;
- exploatarea necorespunzătoare a instalaţiilor de epurare existente ;
- lipsa unui sistem organizat de colectare, depozitare şi gestionare a deşeurilor şi
a nămolurilor de epurarea apelor industriale uzate.
În raport cu resursele de apă relativ limitate, cerinţele cu apă au cunoscut o
creştere continuă, de la 1,4 miliarde m3 în anul 1950 – la circa 20,40 miliarde m3 în
anul 1989, din care 11% apă potabilă pentru populaţie şi domeniul public, 44% pentru
industrie şi 45% pentru irigaţii, zootehnie şi piscicultură.
Creşterea de peste 15% a cerinţelor de apă reflectă, în parte, dezvoltarea
economico-socială, dar mai ales menţinerea unor situaţii de utilizare neraţională şi de
risipă a apei. Acestea sunt generate atât de perpetuarea unor tehnologii de fabricaţie
mari consumatoare de apă în industrie, în raport cu cele utilizate în alte ţări, respectiv
folosirea unor norme exagerate de apă la irigarea culturilor, de pierderi de apă în
reţelele de distribuţie şi de risipă de apă, cât şi de insuficienţa dotării cu sisteme de
măsurare a cantităţilor de apă prelevate şi evacuate, ca şi de lipsa unui sistem de
pârghii economice.
Evoluţia marcată în domeniul apei reflectă o disproporţie între eforturile de
amenajare a resurselor de apă şi grija insuficientă în folosirea lor.
Creşterea consumului de apă a fost însoţită de creşterea cantităţilor de apă uzată
evacuată, fără a fi corelată cu execuţia instalaţiilor de epurare la capacităţile necesare.
Astfel, în anul 1990, din totalul apelor reziduale evacuate, de circa 10 mld. m3, numai
22% s-au epurat corespunzător, circa 50% s-au epurat ineficient, iar circa 28% s-au
evacuat în receptorii naturali fără epurare.
Tendinţele actuale duc la solicitarea exagerată a resurselor de apă, perturbând
echilibrul acestor resurse, ceea ce ar avea, totodată, efecte nefavorabile asupra însăşi
dezvoltării economico-sociale a ţării.
Elaborarea şi implementarea eficientă a unei politici naţionale pentru utilizarea
raţională a resurselor de apă impune următoarele priorităţi:
- reducerea ritmului de creştere a consumului de apă în toate ramurile economiei
naţionale;
- raţionalizarea şi economisirea în utilizare în scopul reducerii la minim a
necesarului de apă, a cerinţei de apă proaspătă din sursă şi consumul nerecuperabil de
apă;
- recircularea şi reutilizarea apei;
- protecţia apei împotriva poluării;
- sistematizarea reţelelor de distribuţie a apelor;
- legislaţie şi administraţie;
- participarea publicului.

2. SITUAŢIA APELOR DIN ROMÂNIA ROMÂNIEI DIN


PUNCT DE VEDERE AL POLUĂRII

Starea actuală a factorilor de mediu în ţara noastră, deosebit de critică, în


special, în zonele afectate de activităţi antropice, necesită ample acţiuni pentru
reducerea substanţială a potenţialului poluant şi pentru refacerea ecosistemelor
afectate.
Deşi în ultimii 20 de ani au fost alocate fonduri pentru instalaţii antipoluante,
ajungându-se în prezent să funcţioneze peste 4900 de staţii de epurare a apei şi peste
15000 de instalaţii de purificare a gazelor evacuate din procesele tehnologice,
contribuţia acestora la reducerea poluării mediului a fost insuficientă datorită:
- exploatării necorespunzătoare a instalaţiilor, lipsa pieselor de schimb,
reducerea cotelor de energie şi fiabilitatea redusă a unor utilaje;
- lipsa personalului calificat, ca şi retribuirea lui la un nivel minim faţă de alte
ramuri, reprezintă o altă cauză care a contribuit la apariţia unor deficienţe majore în
funcţionarea la parametrii proiectaţi a acestor instalaţii;
- dezvoltarea capacităţii de producţie fără asigurarea concomitentă a realizării
instalaţiilor de epurare şi respectiv de purificare a gazelor nocive.

Datorită acestui fapt, în prezent aproximativ 20% din lungimea cursurilor de apă
supravegheate (~20000 km) sunt degradate.
Din totalul reţelei hidrografice a ţării, distribuţia pe categorii de ape este
următoarea:
- 18% (19700 km) se încadrează în categoria a IV-a de calitate, improprii
pentru orice utilizare;
- 12% se încadrează în categoria a III-a de calitate, care pot fi, cu mari
cheltuieli, utilizabile;
- 30% se încadrează în categoria a II-a de calitate, care prin tratare, pot fi
folosite şi ca sursă de apă potabilă.
Poluarea reţelei hidrografice a dus la dispariţia faunei pe segmente importante
de râu, de exemplu: Ialomiţa 48%, Olt 42%, Tisa 35%, Siret 31%, Argeş 22%, Mureş
22%, Vedea 23%, Prut 20%.
Sursele de poluare a apelor evidenţiate sunt în număr de 6097, din care au
aviz de funcţionare numai 3223, adică 52%.
La ora actuală există 4831 de instalaţii de epurarea a apelor, din care numai
2574, adică 53,2% funcţionează corespunzător.
Pentru a ilustra gradul de poluare al apelor de suprafaţă din ţara noastră,
precum şi a Mării Negre, oferim câteva exemple de situaţii constatate în ultimii ani. În
acelaşi timp, trebuie menţionat faptul că gradul de poluare se menţine ridicat chiar în
condiţiile în care unităţile economice nu mai funcţionează la parametrii proiectaţi.
Oltul este, se spune, o apă moartă. Bârsa îl sufocă, aducându-i substanţele
deversate de Fabrica de celuloză şi hârtie din Zărneşti. Alt afluent, Vulcăniţa, aduce
“otravă” scursă de la Colorom Codlea. Combinatele chimice de la Victoria şi Govora
“contribuie” sârguincioase cu substanţe organo-clorurate, la fel de toxice. Multe
asemenea întreprinderi nu au nici măcar autorizaţii de funcţionare, iar staţiile de
epurare, ce au costat milioane, zac nefolosite de ani de zile.
Mai la nord se înregistrează alte statistici negative. Unităţile miniere şi
metalurgice din Maramureş au evacuat, în fiecare an, 50 mil. m3 de ape uzate, cu un
conţinut de 10000 t suspensii (350t cupru, 240t fier etc.), afectând grav râurile Săsar,
Cavnic, Vişeu, Lăpuş şi Someş. Nu este doar o crimă ecologică, ci şi o risipă uriaşă,
prin poluarea şi nerecuperarea substanţelor utile deversate. Doar două unităţi, S.A.
Phoenix şi S.A. Romplumb, au produs pagube de 700 mil. lei în fiecare an.
Râul Mureş, coloana vertebrală a Transilvaniei, este ameninţat să se rupă
sub apăsarea nemiloasă a industrializării. În aval de oraşul Reghin se deversează cca
250 l/sec. apă uzată. În aval de localitatea Gorneşti, crescătoria de porci amplifică
poluarea, la care se adaugă şocul poluant al oraşului Tg. Mureş, 3,5 m3/oră apă uzată
(menajeră şi industrială), care reprezintă 25-35% din volumul total al debitului râului
şi care conţine: compuşi ai azotului, fosfaţi, detergenţi, fenoli. Aceşti poluanţi crează
un şoc tragic echilibrului ecologic al râului Mureş, alterându-i calităţile. Diminuarea
oxigenului din apă duce la existenţa a doar două grupe de viermi, puţin pretenţioşi la
condiţiile de mediu.
Sistemul actual de dezinfectare a apei Mureş prin clorinare dă naştere la
trihalometani (substanţe cancerigene).
În aval de Tg. Mureş, râul ajunge la un grad de degradare biologică de 45-
50% vara şi 60-70% iarna. Chiar şi după câţiva zeci de kilometri în aval, când râul se
autoepurează parţial, degradarea se păstrează la 35%. În aceste condiţii proliferează o
bacterie filamentoasă care colmatează conductele termocentralei Iernut, recul şi lostriţa
au dispărut din faună, celelalte specii s-au redus: somonul, ştiuca; scoica, care filtrează
40 l/zi de apă, s-a redus la 80 buc./m3 la 1-2 buc./m3.
Combinatul chimic Azomureş nu are tehnica şi tehnologiile proiectate să se
încadreze la standardele internaţionale de protecţie a mediului.
Mediul cel mai poluat continuă să fie apa, în care:
- ionul de amoniu se situează la 17-18 mg/l, faţă de concentraţia maximă admisă
(C.M.A.) de 6 mg/l;
- ionul nitric se situează la 70 mg/l, faţă de 26 mg/l C.M.A.;
- ureea este de 40-50 mg/l, faţă de maxim admis de 2,7 mg/l.

Aceste produse reprezintă 80% din producţia societăţii Azomureş.


Mediile lunare ale concentraţiei ionilor poluanţi cresc în perioadele ploioase,
datorită spălării lor de pe platformă şi antrenării în circuitul natural al apei.
Poluarea accidentală joacă şi ea un rol important în balanţa negativă a agresării
mediului acvatic.
Mediul aerian este şi el afectat. Amoniacul gazos, mai ales pe vreme umedă,
formează o ceaţă deasupra oraşului Tg. Mureş.
Coşurile de dispersie (cu înălţimea h=78-106m) aruncă în atmosferă oxizi de
azot, roşii-portocalii, numiţi “cozi de vulpe”. Deşi sub concentraţia maximă admisă, pe
timp de ploaie, formează acidul azotic care afectează direct culturile vegetale.
Râul Târnava, victimă pe termen lung a poluării de aici, este de mult abiotic.
Coşurile celor două uzine domină cerul nu atât cu înălţimea lor, cât mai ales cu negru
de fum şi noxele ce le degajă continuu.
Noxele de 20-21 g/m3/lună, faţă de 17 g/m3/lună maxim admis, sunt variabile,
funcţie de anotimp.
Repercursiunile poluării asupra copiilor constau în frecvenţa mare a bolilor
pulmonare şi cardio-vasculare, precum şi mortalitatea infantilă crescută.
Recent (după 1989) s-au instalat circa 8000 de electrofiltre, saci filtranţi cu
garanţie calitativă, staţii de epurare a apelor uzate la instalaţia furnal-aglomerare.
Costul amenajărilor antipoluante este foarte mare.
În aceste condiţii, costul de fabricaţie este mult mai mare decât pe piaţa externă,
în ceea ce priveşte negrul de fum. Devine firească întrebarea, de ce nu alternativa cu
achiziţionarea de pe piaţa externă? Am scăpa de poluare. Implicaţiile sociale sunt cele
care dictează această politică.
De sus, dintre Călimani şi Bârgău şi până jos, în Siret, Bistriţa, apa cea repede,
devine aproape otravă. Trece prin două judeţe – Neamţ şi Bacău – şi ajunge la vărsare
corespunzătoare categoriei a III-a de calitate.
Lacurile de acumulare din aval de Piatra Neamţ – Racova, Gârleni şi Lilieci – în
care afluează debitele râului Bistriţa de pe albia veche şi de pe canalul UHE prezintă,
de asemenea, un grad mare de poluare, fiind degradate în cea mai mare parte din timp,
la un debit continuu de peste 40 m3/sec. (înscriindu-se în categoria a III-a de calitate).
Degradarea provine de la afluenţii industriali.
În judeţul Neamţ, aceştia provin de la Fabrica de celuloză şi hârtie din Piatra
Neamţ, de la Platforma chimică Săvineşti – Roznov.
Cursurile de ape din judeţul Bacău, a căror calitate este grav afectată sunt râurile
Bistriţa, Trotuş, Siret.
Sursele principale de poluare sunt: din Bacău, Combinatul de îngrăşăminte
chimice, Combinatul de hârtie şi celuloză; din Oneşti, Combinatul petrochimic,
Combinatul chimic din Borzeşti, Rafinăria Dărmăneşti, Combinatul de prelucrare a
lemnului Comăneşti, Întreprinderea pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor Bacău,
Exploatările de gospodărie comunală a localităţilor urbane din judeţ, Fabrica de postav
din Buhuşi. La acestea se adaugă apele uzate menajere.
În municipiul Bacău, cantitatea de apă este insuficientă pentru populaţie. Se
asigură 33,3 mil. m3/an, ceea ce reprezintă 0,456 m3/loc/zi. Se dă, în permanenţă, în
consum, apă nepotabilă din punct de vedere chimic, situaţie ce nu mai poate fi
corectată, întrucât a fost complet afectată pânza freatică, încă din 1986. Rapiditatea cu
care este influenţată pânza subterană demonstrează că solul din zonă este saturat de
poluanţi şi nu mai poate reprezenta o barieră pentru reţinerea lor prin filtrare.
Valorile indicatorilor chimic curenţi, urmărite în apa distribuită populaţiei
oraşului Bacău, înregistrează o depăşire netă a concentraţiilor maxim admisibile în
substanţe organice, amoniac, nitraţi, nitriţi. Valorile au oscilat, pentru substanţe
organice, între 69,5mg/l, în 1989 şi 28,4mg/l în 1990 (faţă de valoarea admisă 10-12
mg/l), pentru amoniac între 10,5mg/l, în 1986 şi 2,8mg/l în 1990 (nu este admisă
prezenţa lui), pentru nitriţi între 0,76mg/l, în 1986 şi 4,2 mg/l în 1989 (prevederile
STAS = 0 mg/l).
Existenţa amoniului din apa impurificată blochează clorul introdus pentru
dezinfecţie, formând cloramină, clorul nemaifiind eficient.
Problema aprovizionării cu apă a municipiului Bacău nu va fi corespunzător
rezolvată, întrucât evacuările de ape uzate din judeţul Neamţ afectează apa Bistriţei, în
vreme ce evacuările apelor reziduale din Bacău influenţează calitatea apelor râului
Siret, respectiv ale lacului Galbeni folosit pentru aprovizionarea municipiului.
Din cei 611 km din râurile principale ale judeţului Bacău, analizate fizico-
chimic, 42% sunt de categoria I, 20% de categoria a II-a, 23% de categoria a III-a de
calitate, iar 15% sunt degradaţi.
Există şi pericolul contaminării radioactive a pânzei de apă freatică, prin
infiltrarea în sol a apei de ploaie ce solvă parţial radiul prezent în haldele de fesgips,
deşeu de la Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău.
Implicaţiile s-au regăsit mai ales în sănătatea copiilor din Bacău, unde în ultimii
ani nivelul mortalităţii infantile a fost mai mare decât media pe ţară. În 1989,
morbiditatea generală a crescut, înregistrând un indice de 719,8 cazuri la 1000 de
locuitori, incidenţa fiind mai crescută în mediul urban şi în principal în grupa de vârstă
0-14 ani. Pe primul loc se situează afecţiunile aparatului digestiv, urmează bolile
aparatului respirator, bolile infecţioase şi parazitare, bolile pielii şi ţesutului celular
subcutanat. Acţiunea substanţelor organice şi a altora are efecte mutagene şi
cancerigene asupra oamenilor, timp de 10-20 de ani. Au crescut, la copii, anemiile,
infecţiile renale, intoxicaţiile acute cu nitriţi (la sugari). Tot ca efecte, au fost
semnalate distrugeri masive ale florei şi faunei, pierderi masive de substanţe utile
evacuate în apele uzate, acuta lipsă de apă potabilă în municipiul Bacău (de 70%),
calitatea necorespunzătoare a celei existente.
Iată că un râu, în loc să dea viaţă, otrăveşte.
Substanţele ucigătoare se varsă, toate, în Dunăre.
“Dunărea este bolnavă”, spunea comandantul Cousteau, aflat în vizită la
Bucureşti şi nu este de mirare, căci adună tot răul de la munţii Pădurea Neagră încoace.
Iar noi sporim “sinistra zestre”. În judeţul Mehedinţi, pe parcursul a 179km, fluviul
primeşte 11600 tone suspensii şi 1600 tone substanţe biodegradabile pe care le duce
spre mare.
Referitor la Dunăre, nu s-a reuşit menţinerea calităţii apelor care intră în
România la secţiunea Baziaş. Apele din interiorul ţării noastre sunt foarte poluate şi
prin urmare procesul natural de autoepurare nu reuşeşte să menţină calitatea de la
intrarea Dunării pe teritoriul românesc. O dovedesc indicii de calitate de la secţiunea
Baziaş comparativ cu indicii de la nitraţi, nitriţi, fenoli, mai recent şi la metalele grele
şi produsele petroliere. Ultimele depăşind de 20 până la 50 de ori limitele admise.
Nu sunt staţii de epurare la Tulcea, dar nici la Galaţi, Brăila, Călăraşi, astfel
încât apele uzate menajere şi o parte din apele reziduale industriale sunt deversate
direct în Dunăre. Nu există în zonă nici o instalaţie pentru prelucrarea reziduurilor, ori
un accident petrolier s-ar solda cu consecinţe dezastruoase asupra faunei şi florei.
Multiplicarea noxelor şi asaltul factorilor poluanţi asupra mediului pe teritoriul
judeţului Tulcea configurează o stare de lucruri alarmantă. Totul se varsă în Dunăre. Şi
când vorbim de protecţia Dunării trebuie avut î vedere apartenenţa ei la o largă zonă a
Europei Centrale. Afectarea fluviului duce la degradarea Deltei. Ori, Delta Dunării şi
anexele sale genetice au statutul de zonă cu regim special de protecţie. Comitetul
Internaţional UNESCO a recunoscut necesitatea includerii sale în reţeaua
internaţională a rezervaţiilor biosferei. Această zonă ocupă pe teritoriul României,
poziţia numărul unu pe lista obiectivelor cu valoare universală, în baza prevederilor
Convenţiei Internaţionale a patrimoniului natural şi cultural universal.
Sursele de poluare, pentru Dunăre, sunt: combinatele chimice şi metalurgice,
porturile lipsite de orice apărare împotriva reziduurilor petroliere ori de altă natură
provenite de la nave, zootehnia, de unde se evacuează mari cantităţi de dejecţii.
Victimele sunt, în primul rând, lacurile, legate, în majoritate cu Dunărea, prin
braţul Sf. Gheorghe. Aşa, de exemplu, Complexul de porci Baia poluează lacul
Goloviţa, cel de la Satul Nou şi Fabrica de zahăr de la Babadag otrăveşte lacul
Babadag la care se adaugă complexele avicole şi de taurine de la Nalbant, Dăieni etc.
şi, bineînţeles, exploatarea minieră de la Altân-Tepe.

Marea Neagră, ca mare semiînchisă şi unicat hidrogeologic, a făcut, încă de la


începutul secolului obiectul cercetării ştiinţifice.
Odată cu dezintegrarea lagărului comunist, ţările estice au putut atrage atenţia
asupra gravităţii stării ecologice a acestei mări. Comunitatea ştiinţifică internaţională a
devenit tot mai receptivă la problematica acestui important segment planetar. În afară
de ţările riverane şi de cele europene cu tradiţii în cercetarea oceanografică, un rol
important revine şi S.U.A., cu Institutul oceanografic Wood Hole, cu experienţa cărui
s-a reuşit stimularea cercetării şi demararea unui program internaţional privind Marea
Neagră. Programul, inaugurat la Viena, în 1991, a organizat, pentru prima dată, o
expediţie la care au participat toate ţările riverane de la acea dată: Rusia, Ucraine,
România, Bulgaria şi Turcia. S-a realiza, în doar două săptămâni, acoperirea cvasi-
sinoptică a mării în multe planuri de cercetare. În anul 1992, s-au realizat alte două
campanii oceanografice, de aceeaşi anvergură. Procesul continuă.
Problematica Mării Negre nu priveşte numai statele riverane, ci întreaga
comunitate internaţională. Astfel, un prestigios organism internaţional, “Global
Environment Facility” (GEF), compus in Programul ONU pentru protecţia mediului,
Programul ONU pentru dezvoltare şi Banca Mondială, consideră chiar o prioritate
ameliorarea situaţiei ecologice a Mării Negre. GEF a acceptat finanţarea unor
programe internaţionale pentru Marea Neagră, pentru Delta Dunării. Cooperarea
internaţională se impune ca o condiţie fundamentală a unei minime şanse de succes în
ce priveşte ameliorarea situaţiei mediului.
Adevărul despre Marea Neagră este trist, chiar dramatic. Uni experţi vorbesc
deja de o criză ecologică gravă, tot mai evidentă. Creşte continuu poluarea, Dunărea
fiind principalul cărăuş de reziduuri dintr-o Europă puternic industrializată; la capătul
drumului ei se află România şi Marea Neagră. Tot mai frecvent şi pe zone tot mai
întinse, apare fenomenul de hipozie – scăderea concentraţiei de oxigen, element
indispensabil vieţii. În plus, creşte, în anumite lacuri, nivelul hidrogenului sulfurat,
care împiedică viaţa.
Marea Neagră prezintă particularitatea de a avea la suprafaţă un strat de apă
oxigenată, iar în adânc un altul cu hidrogen sulfurat, care nu permite decât existenţa
câtorva specii microbiologice. Scade dramatic biodiversitatea. Stridii nu mai există
demult în dreptul litoralului nostru, midiile aproape au dispărut, peştele s-a împuţinat
dramatic.
Toate acestea au repercursiuni directe asupra calităţii apei şi a plajei.

3.POLUAREA APEI ÎN BUCUREŞTI

- ecologică a zonelor înscrise şi protejarea lor cu perdele de protecţie


(pădure);
- dotarea cu sisteme de monitorizare a calităţii factorilor de mediu;
- amenajarea spaţiilor verzi publice / private şi stabilirea unui raport
ecologic între acestea şi suprafeţele ocupate de construcţii (clădiri, şosele etc.).

În această privinţă, problematica este la fel de complexă. Sursele de apă brută


de suprafaţă din bazinele Argeş, Dâmboviţa şi Ialomiţa, care alimentează capitala, sunt
în general acceptabile calitativ, dar apare adesea necesitatea de sterilizare avansată.
O măsură iminentă este mărirea anticipării informaţiilor referitoare la
poluările accidentale şi aplicarea unei diluţii corespunzătoare, care să evite o clorinare
avansată. Sursele de poluare concentrate şi difuze sunt slab monitorizate în vederea
aplicării unor măsuri ferme, pe lângă instituirea unor zone de protecţie sanitară
riguroasă.
Pericolul potenţial de infestare a surselor de apă pentru Bucureşti este foarte
mare şi el justifică pe deplin conjugarea eforturilor celor două regii implicate R.A.R.
(Regia Apelor Române) şi R.G.A.B. (Regia de Gospodărirea Apelor din Bucureşti).
O problemă ecologică specifică în legătură cu apele subterane din zona
Bucureştiului este aceea de creştere (în ultimii ani) a nivelului apelor freatice, în medie
cu cca. 270 cm, deşi în zonele limitrofe nivelul apei din pânza freatică este într-o
continuă coborâre (de ani de zile). Cauzele acestei creşteri anormale sunt metroul şi
pierderile de apă din reţelele de distribuţie termoficare.
Majoritatea acestor pierderi nu se regăsesc în canalizare, ele conducând pe
lângă zidul metroului la creşterile importante a nivelului din subterane; drenurile de la
metrou funcţionează parţial şi sporadic.
Efectele negative ale acestei creşteri a nivelului pânzei freatice constau în:
- inundarea subsolurilor unor clădiri, cu pericolul imediat – proliferarea
ţânţarilor şi a instabilităţii la seisme;
- inundarea conductelor de alimentare cu apă şi a celor de termoficare;
- pătrunderea excesului de apă freatică din nisipurile de la Colentina prin
lentilele discontinue de argilă în straturile de la Frăţeşti, din care sunt alimentate cu apă
multe obiective, prin cele cca. 400 de foraje existente şi exploatate. Multe din aceste
foraje au fost infestate cu apă din freatic şi s-a interzis folosirea lor (forajele de la
Căminele Politehnicii de la Leu, forajele din zona Sârbi, cele din Crângaşi). Procesul
continuă, este extrem de periculos şi greu de remediat.
Utilizarea tot mai largă a surselor de apă subterană în scop potabil şi industrial
a dus la depistarea unor tipuri de impurificatori specifici unor zone, impurificatori care
ridică probleme noi atât în privinţa determinării naturii poluării, cât şi în privinţa
modalităţilor îndepărtării acestora.
Analiza indicatorilor chimici pentru determinarea caracterului poluant al apei
a pus în evidenţă un conţinut de substanţe organice care depăşesc limitele admisibile
de potabilitate. Se înregistrează, de asemenea, depăşiri ale conţinutului în ioni de
amoniu (3-8 mg NH4/l), fosfat (proveniţi probabil din solul mineral sau din infiltrarea
îngrăşămintelor fosfatice în pânza freatică), fier (peste 0,1 mg/l cf. STAS). Analiza
biologică şi bacteriologică (microscopică) a dus la identificare unor bacterii de tip
“Zooglea” care apar datorită aglomerărilor de substanţe organice care devin substrat de
proliferare a acestor formaţiuni. La suprafaţa acestora s-a evidenţiat existenţa unor
bacterii filamentoase, alge de tip “Bacillariophyta”, “Flagelata”, “Rhizopoda”,
“Ciliata”. S-au pus în evidenţă fero-bacterii şi bacterii sulfat-reducătoare. Valorile
găsite la indicatorul bacteriologic (la 37°C) s-au apropiat / au depăşit limita maximă
admisă pe standardul de potabilitate (STAS 1342-91).
Pentru eliminarea pericolului de poluare bacteriană, s-a recurs la metode
specifice, cu un puternic efect antibactericid, cum ar fi: metoda de oxidare cu
permanganat de potasiu, cu care s-a obţinut o reducere substanţială a conţinutului de
substanţe organice, de la 12,48 mg KMnO4/l la 4,1 KMnO4/l pentru apa potabilă.
Metoda este mai laborioasă, presupunând şi operaţia de filtrare lentă, pe cărbune activ
granulat sau nisip, când s-au obţinut în plus reduceri substanţiale la azotiţi şi amoniu.
Dintre măsurile administrative, prima care se impune a fi luată de R.A.R. este
aceea de repunere în funcţiune la întreaga capacitate a drenurilor de la metrou şi
urmărirea sistematică a forajelor, iar Primăriei, prin R.G.A.B. îi revine sarcina de
refacere a canalizării de alimentaţie şi de termoficare.
Urmărind datele obţinute prin supravegherea şi monitorizarea calităţii apei de
băut s-a putut estima impactul acesteia asupra stării de sănătate a consumatorilor .
În România, protecţia mediului presupune costuri suplimentare de producţie
care pot influenţa negativ performanţele economico-financiare ale unităţilor
productive, performanţe situate în limite critice în cazul multor întreprinderi.
Este important de amintit că Bucureştiul, care se alimentează cu apă din
subteran, din Dâmboviţa şi Argeş, nu are încă finalizată o staţie de epurare şi are în
schimb numeroase zone-problemă (deficitare) în ceea ce priveşte alimentarea şi
evacuarea apelor reziduale (cartierele Chitila, Ferentari şi chiar zona centrală).
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

POLUAREA APEI

PUICA OANA
GRUPA 138
SERIA D
MANAGEMENT

-1999-
BIBLIOGRAFIE:

-ANGELESCU ANCA:”Protecţia mediului ambiant”


-RĂUŢĂ CORNELIU şi CÂRSTEA STELIAN:”Poluarea şi
protecţia mediului înconjurător”
-LESTER BROWN:”Probleme globale ale omenirii”