Sunteți pe pagina 1din 5

III.

82 (trăsături ale romantismului într-un text poetic de Mihai Eminescu: Luceafărul)

Romantismul este mişcarea artistică de la începutul secolului al XIX-lea ce introduce noi


categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul) şi noi specii literare (elegia,
meditaţia, poemul filosofic). Trăsăturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau sentimente
puternice, personajele excepţionale, cultivarea specificului naţional, valorificarea istoriei, a
folclorului, a frumuseţilor naturii, modalitatea stilistică specifică fiind antiteza.
Poezia ultimului deceniu al secolului al XiX-lea este profund marcată de creaţia lui Mihai
Eminescu. „Luceafărul” este expresia desăvârşită a geniului eminescian, apărând ca o sinteză
a gândirii sale poetice, iar legenda Luceafărului este mai mult decât alegoria propriei existenţe
de poet a lui Eminescu, este totodată simbolul unei istorii, pe care el o reconstituie poetic în
poezia mitului românesc, pentru a-I da astfel prestigiul unui destin. După mărturisirea
autorului însuşi, poemul are ca sursă principală de inspiraţie, basmul popular românesc „Fata
în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch, în călătoria sa prin Ţările Române şi
publicat la Berlin în 1861 într-un memorial de călătorie.
Problema geniului este privită de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit
căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de geniu, care este capabil să
depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului.
Poemul romantic, construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume mărginită şi
meschină, incapabilă de a-l înţelege şi ostilă, „Luceafărul” este, în acelaşi timp, un poem
desăvârşit al iubirii ideale, pe care poetul a căutat-o cu sete nespusă toată viaţa, înălţându-se
înspre ea necontenit ca o văpaie din propria-i mistuire. Din punctul de vedere al speciei
literare, „Luceafărul” este un poem filozofic, în care pastelul, idila, elegia şi meditaţia
reliefează, în formule artistice variate, adâncimea simţirii şi a cugetării poetice. Semnificaţia
alegoriei este că pământeanul aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia
compensatorie a materialităţii.
Forma introductivă este aceea tradiţională a basmului popular. Următoarele strofe înfăţişează
iubirea ce se înfiripă între reprezentanţii celor două lumi diametral opuse: „-O, dulce-al nopţii
mele domn, / De ce nu vii tu? Vină!”. Atracţia îndrăgostiţilor unul către celălalt, este sugerată
mai întâi de o chemare, menită să le scoată în relief dorul şi puterea sentimentului. Luceafărul
se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun, ca
un „tânăr voievod”, totodată „un mort frumos cu ochii vii”. În această ipostază angelică,
Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele romantice : „păr de aur moale”,
„umerele goale”, „umbra feţei străvezii”. În contrast cu paloarea feţei sunt ochii, care
ilustrează prin scânteiere viaţa interioară.
Fiinţele superioare au posibilitatea de a-şi depăşi condiţia, de a se metamorfoza. Întocmai ca
în basm, Luceafărul se aruncă în mare şi prefăcut într-un tânăr palid cu părul de aur şi ochii
scânteietori, purtând un giulgiu vânăt pe umerii goi şi un toiag încununat cu trestii, pătrunde
în camera fetei. Mediul fizic al luceafărului, „sfera mea”, este unul ideal, situat în afara
timpului şi spaţiului, deschis spre necuprins, supus mişcării de coborâre şi de înălţare,
asemenea năzuinţei fetei de împărat către idealul erotic, dar şi prin atracţia Luceafărului spre
lumea terestră. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, cea de-a doua metamorfoză
este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata : „O, eşti frumos, cum numa-n vis /
Un demon se arată”. Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: părul negru,
„marmoreele braţe”, „ochii mari şi minunaţi”.
Luceafărul aparţine unui mediu fizic şi moral înalt. „Eu sunt luceafărul de sus”, unde epitetul
locuţional „de sus” nu trebuie să fie interpretat în sens strict fizic, ci în înţeles moral. El nu
precizează doar poziţia spaţială, ca astru, a lui Hyperion faţă de pământ şi faţă de pământeni,
cât mai degrabă sugerează conştiinţa de sine a geniului, orgoliul său. Omul de rând este
incapabil să-şi depăşească propria condiţie. Fata îi cere Luceafărului supremul sacrificiu, iar
hotărârea de jertfă supremă luată de Luceafăr este exemplară pentru ipostaza de erou-titan,
care traversează etape dramatice, specifice patimei spre absolut.
Partea a doua a poemului, cu idila dintre Cătălina si pajul Cătălin, simbolizează repeziciunea
cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii inferioare. Este o alta
ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Diferit sub toate aspectele de Luceafăr, Cătălin devine
întruchiparea mediocrităţii. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în
antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele şi simbolurile romantice erau
desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea.
Partea a treia a poemului proiectează călătoria Luceafărului în Cosmos, prin sferele cereşti şi
convorbirea cu Demiurgul, forţa supremă a universului. Călătoria Luceafărului în spaţiul
cosmic dezvăluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa
abstracţiile.Trăsăturile lumii lui Hyperion sunt infinitul şi eternitatea, ca expresie a setei
geniului de nemărginire, de absolut. Spaţiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă, pe
linia timpului, în cursul căreia el trăieşte în sens istoria creaţiunii.
Este descrisă imaginea spaţiului celest şi a drumului către Demiurg sugerând ideea că
Hyperion este mai presus de spaţiu şi timp. Predicatul „porni” urmat de subiectul
„Luceafărul” dinamizează tabloul, dându-i dintr-o dată amploare. Inversiunea topică : „a lui
aripe”, imperfectul verbelor : „creşteau”, „treceau”, alături de determinările adverbiale şi
substantivele : „în cer”, „căi de mii de ani” sugerează măreţia eroului şi nemărginirea spaţiului
său.
Hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire de dragul fecioarei pământene, concretizează
concepţia poetului despre iubire, privită ca un ideal superior, ca o înaltă aspiraţie care nu
poate fi atinsă decât prin credinţă, devotament şi sacrificiu. Însă cererea lui Hyperion de a
deveni un om muritor e ininteligibilă pentru Demiurg, întrucât Hyperion participă la fiinţa lui
ca o parte a unui tot şi a-i întrerupe existenţa ar însemna să se anihileze pe el însuşi. Mai
departe, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a cuvântului, a
verbului creator: „Cere-mi cuvântul meu de-ntâi/ Să-ţi dau înţelepciune?”; a geniului militar :
„Îţi dau catarg, / Oştiri spre a străbate / Pământu-n lung şi marea-n larg”. Moartea este pentru
Demiurg un sacrificiu absurd. Hyperion rămâne în înaltul cerului, pătrunzând cu detaşare
izbăvirea.
Poem romantic prin temă şi motive, „Luceafărul” dezvăluie tipul eroului de excepţie, al
titanului şi al geniului absolut. „Luceafărul” este un mit liric romantic prin valorificarea
motivului din basmul popular, acela al zburătorului şi prin însuşi ceremonialul erotic,
desfăşurat într-o natură feerică. Ţesătura textului poetic este sprijinită de antiteză, potenţându-
se astfel incompatibilitatea dintre cele două lumi. Din punct de vedere stilistic, Eminescu a
obţinut prin simplificare şi concentrare, o expresie de maximă precizie. Versurile, grupate în
catrene cu perioade iambice de 8-7 silabe înrudite cu ritmul baladelor germane, cuceresc prin
eufonie şi muzicalitate.
Cu o extraordinară capacitate de a înveşmânta cugetarea în „cuvântul ce exprimă adevărul”,
cel mai mare creator de limbă poetică românească creează expresivitate prin asocieri lexico-
sintactice inedite. Substanţa stilului este metaforică. Categoriile gramaticale(substantivul şi
verbul, mai ales) primesc virtuţi poetice deosebite.
Astfel, desprindem mai întâi, în concordanţă cu afirmaţia lui Eugen Simion în „Prefaţă” la
volumul lui Mihai Eminescu, Opere, I, trăsăturile directe, integrate în alcătuirea depărtării, şi
apoi pe cele derivate. Această categorie poetică este plină cu forme şi structuri vizuale, fie de-
a dreptul intuite, fie doar reprezentate. Vizualitatea este cel dintâi liant de întreguri sau de
ansambluri structurale, implicit şi al acelora pe care le oferă depărtarea. La Eminescu, ea se
dirijează nu numai în ordinea spaţiului, alcătuire care se adresează direct ochiului, ci şi a
timpului istoric, geologic cosmologic, pe calea intuiţiilor sale originare. Observăm centrarea
lui Eminescu, ca natură, în zona categorială a depărtării – unde îşi stabileşte focarul întregii
sale radiaţii. Aceasta s-ar cuprinde şi ea, deopotrivă în întregul univers, în vastul volum
interior al poetului. Putem spune că Eminescu priveşte lucrurile nu numai de foarte de sus şi
de foarte departe, ci si de foarte din adânc spiritual.
Prin categoria departelui, Eminescu a îmbogăţit romantismul european, iar prin muzicalitatea
fascinantă a prefigurat simbolismul.
(Anca Banciu, 12 G; coord. prof. dr. Nicolae Scurtu)

III. 83 (temă şi viziunea despre lume într-un text poetic eminescian: Lacul de Mihai
Eminescu)

Dintre elegiile eminesciene ce îmbină în mod armonios sentimentul erotic cu sentimentul


naturii, „Lacul” este una dintre cele mai cunoscute.
Ţinând seama de titlul acesteia, reluat prin inversiune în primul vers, am fi tentaţi sa
considerăm poezia un pastel. La Eminescu nu se poate însă vorbi de pasteluri, în maniera în
care a cultivat Alecsandri această specie, pentru că Eminescu nu este niciodată un
contemplator detaşat de cadrul natural descris, ci este parte componentă a peisajului, iar
reflectarea se face de pe poziţia celui care este în mijlocul naturii.
Specia preferată, pe care o ilustrează şi poezia „Lacul”, este idila care îmbină în mod
armonios sentimentul iubirii cu sentimentul naturii.
Discursul liric dă glas dorinţei de iubire, unui vis de iubire ideală desfăşurată în sânul naturii
care, prin transfigurare devine martor si ocrotitor al idilei.
Compoziţional, poezia formată din cinci catrene este structurată în trei secvenţe poetice
construite simetric. Prima secvenţa este formată din strofa întâi şi primele două versuri din
strofa a doua şi infăţişează cadrul natural real; secvenţa a doua, reprezentată de strofa de
mijloc, prezintă visul de iubire, iar cea de-a treia secvenţă este construită simetric cu prima,
prin revenire la cadrul natural real.
Discursul liric transmite gradat diferite stări sufleteşti. Astfel, in prima parte, folosind verbele
la indicativ prezent, este construit un cadru natural romantic, specific eminescian, creat prin
personificare ca fiind in consonanţă cu trăirile eului liric. Epitetele cromatice („albe”,
„albastru”, „galbeni”) conturează un tablou viu, colorat şi luminos care, personoficat
(„tresarind”, „cutremură”), transmite sentimentul de aşteptare a iubitei, trăit de eul liric. Starea
de încordare proprie eului liric este sugerată prin enumeraţie şi repetiţie: „Şi eu trec de-a lung
de maluri/Parc-ascult şi parcă aştept/ Ea din trestii să răsară.”
Ce-a de-a doua secvenţă poetică, construită in exclusivitate cu verbe la conjunctiv ce
sugerează o stare de incertitudine, de nesiguranţă( „să sărim”, „sa plutim”, „să scap”)
transmite visul de dragoste, speranţa împlinirii unei iubiri ideale, construind unul din cele mai
frumoase pasaje erotice din lirica eminesciană. Confesiunea eului liric este susţinută de verbe
la persoana întâi, plural, acesta imaginându-se într-o consonanţă perfectă cu iubita care însă
nu este definită, fiind numită o singură dată prin pronumele de persoana a treia singular ea.
Natura descrisă in prima strofă ca martoră a idilei, devine acum prin personificare partenerul
îndrăgostiţilor. Epitetele personificatoare antepuse( „blânda lună”, „lin foşnească”,
„unduioasa apă”) sugerează o natură ocrotitoare. Trăirea afectivă creşte în intensitate, stare
intimă sugerată de dativul etic(„să-mi cadă lin pe piept”).
Trezirea din acest vis, revenirea la realitate se face prin intermediul conjuncţiei adversative
„dar” cu care începe ultima secvenţă lirică alcătuită simetric cu prima. Dar, dacă, de exemplu,
prin inversiune în prima secvenţă lirică se aducea în prim-plan natura prin antepunerea
epitetelor „singuratic” şi „în zadar” ca şi cele două verbe „suspin” şi „sufăr” aduc în atenţie
deziluzia, tristeţea şi însingurarea eului liric. Asonanţa creată prin reluarea consoanelor
siflante”s,z” sugerează parcă plânsul interior al eului liric. În consonanţă cu această trăire,
natura personificată simte parcă aceeaşi trăire sufletească sugerată de construcţia metaforică
cu valoare de epitet personificator: ”încărcat cu flori de nufăr”.
În ciuda simplităţii aparente a poeziei, din text se degajă o vrajă aparte datorită muzicalităţii
versurilor, plasticităţii, imaginilor, a îmbinării imaginii vizuale „nuferi galbeni îl încarcă” cu
imaginea auditivă: „Vântu-n trestii lin foşnească” precum şi a atmosferei generate de cadrul
natural. Deşi iubirea rămâne neîmplinită, atmosfera este senină si de calmă resemnare.
Poezia „Lacul” este o creaţie lirică de dragoste si de natură, o idilă cu elemente de pastel în
care se îmbină sentimentul dragostei pentru fiinţa iubită cu adoraţia faţă de frumuseţile
naturii.
(Simona Poşircă, 12G; coord. prof. dr. Nicolae Scurtu)

III. 84 (tema iubirii într-un text de Mihai Eminescu: Stau în cerdacul tău...)

Mihai Eminescu este reprezentantul de seamă al romantismului în literatura română. Astfel,


principalele teme ale liricii sale, teme de factură romantică, sunt: arta poetică, iubirea, natura,
condiţia omului de geniu, efemeritatea fiinţei umane. În poezia eminesciană tema iubirii se
completează cu cea a naturii. Fiind mereu în consonanţă cu sentimentele fiinţei umane, natura
participă afectiv la realităţile sufleteşti evocate. Totodată, în poezia erotică a lui Eminescu pot
fi identificate două etape: prima ilustrează o dragoste ce se poate împlini într-un cadru natural
idilic iar a doua marchează drama neîmplinirii în plan sentimental, reliefând o iubire
imposibilă într-un peisaj natural stingher, schiţat sumar.
Iubirea ca prilej de înălţare spirituală, ca necesitate a sufletului şi implicit ca experienţă
fericită este evocată şi în sonetul „Stau în cerdacul tău…”. Experienţa erotică este, în acest
caz, prezentată într-o tonalitate senină şi se identifică cu momentul contemplării iubitei. Într-
un cadru nocturn plin de feerie, eul liric ia parte la un ritual intim şi misterios. Acesta se află
în cerdacul iubitei, loc fixat încă din titlul poeziei. Prezenţa eului liric este marcată prin
formele verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a: “stau”, “eu”, “tu”, “te uiţi”,”desfaci”,
precum şi prin adjectivele pronominale posesive “(ochii) mei” şi “(mâna) ta”. Astfel, se
remarcă lirismul subiectiv, caracterizat atât prin monolog confesiv (“stau”) cât şi adresat (“ai
obosit”, “desfaci”, “sufli”).
Dragostea este văzută ca o cale de cunoaştere, o permanentă căutare a idealului. Femeia iubită
este unică, este o fiinţă perfectă, atât ca fizic cât şi ca alcătuire sufletească. Ideea frumuseţii
fizice se regăseşte în versurile “În val de aur părul despletind”/ “L-ai aruncat pe umeri de
ninsoare”. Metafora “val de aur” sugerează părul blond auriu care se revarsă peste umeri,
trăsătură specifică idealului feminin eminescian, iar metafora “umeri de ninsoare” se referă la
pielea albă a femeii. Graţia şi gingăşia iubitei sunt dezvăluite de precizarea “Încet te-ardici” şi
“mâna ta cea fină”. În plan spiritual, aceasta este capabilă să încerce experienţa reveriei
meditative, fiind o apariţie solemnă, oarecum învăluită în mister: “Cum tu te uiţi cu ochii în
lumină.”, “Desfaci visând pieptarul de la sân”.
Femeia desăvârşită nu este, în acest caz, o fantasmă, un ideal inexistent, un înger sau o zână
este o prezenţă materială palpabilă, întrucât eul liric o identifică cu fiinţa iubită. Aşadar, ea
desfăşoară ritualul intim în planul realului, idealitatea fiind percepută ca o fiinţă în mişcare.
Privită din cerdac, înăuntru, femeia, cu ochii în lumină, îşi despleteşte părul, lăsându-l să-i
cadă pe umeri, îşi desface pieptarul de la sân, apoi se ridică încet şi stinge lumânarea.
Discursul liric este impresionant, îndrăgostitul fiind fermecat de fiecare gest al iubitei.
Uzitarea verbelor la timpul prezent (“stau”, “te uiţi”, “desfaci”, “tremură”) sugerează
intensitatea sentimentului erotic, eternizând, totodată, iubirea celor doi. Fereastra, mediu
transparent, face posibilă apropierea dintre eul liric şi fiinţa dragă. Astfel, discursul liric nu
este marcat de zbucium sufletesc, nelinişti şi suferinţă, iubirea fiind redată ca experienţă
benefică.
Natura este în concordanţă cu sentimentele îndrăgostitului. Se remarcă elemente nocturne
specifice liricii romantice eminesciene: seninul nopţii, luna, stelele, umbra. Cadrul descris este
dominat de o atmosferă intimă, solemnă şi plină de romantism. Este un spaţiu de basm, ce
vrăjeşte şi îndeamnă la visare: “Noaptea-i senină”, “Crengi mari în flori de umbră”, “stelele
tremură prin ramuri”, “luna bate trist în geamuri”. Personificarea lunii, astrul iubirii, (“luna
bate trist”) semnifică gravitatea scenei, scenă învăluită într-o oarecare tristeţe, dar nu
deznădejde sau disperare ci melancolia din momentul încheierii ritualului erotic. Eul liric
rămâne în întuneric (“În întuneric ochii mei rămân”), rămâne în umbră, neştiut, privirea fiind
singura cale de acces către misterul ritualului. Însă, speranţa împlinirii totale a experienţei
erotice rămâne, aceasta fiind sugerată de seninul nopţii şi de lumina ce învăluie privirea
iubitei. Aşa cum lumina lunii reuşeşte să pătrundă în odaia iubitei, luminându-i chipul,
privirea îndrăgostitului devine limbaj şi cale de acces către fiinţa dragă, în acest fel fiind
satisfăcută necesitatea spiritului de a ajunge la trăirea considerată a fi cea mai înălţătoare,
iubirea.
În concluzie, întreaga poezie susţine ideea dragostei ca experienţă superioară posibilă atât prin
evocarea idealului feminin ca prezenţă concretă, cât şi prin identificarea unei căi de acces la
complexitatea ritualului erotic, privirea, ce deschide posibilitatea cuprinderii totale a
sentimentului iubirii.
Mara Moroşeanu, 12G; coord. prof. dr. Nicolae Scurtu)