Sunteți pe pagina 1din 8

Curs termodinamica biologica – MG 2008 – 2009

ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ BIOLOGICĂ

Termodinamica studiaza relaţiile între căldură (Q) şi lucru mecanic (L), în sens mai larg,
este ştiinţa care studiază transformările reciproce ale diferitelor forme de energie în
sistemele naturale şi în cele construite de om. Termodinamica biologică se ocupă cu
studiul transformărilor de energie în sistemele biologice.

Sisteme termodinamice
Sistem - ansamblu de componente aflate în interacţiune, delimitat de mediul
extern care îl înconjoară.
Sistem termodinamic - sistem macroscopic alcătuit dintr-un număr foarte mare de
particule (atomi şi molecule), aflate în interacţiune energetică atât între ele cât şi cu
mediul exterior.

Clasificarea sistemelor termodinamice:


- deschise - schimbă cu exteriorul atât energie cât şi substanţă
- închise - schimbă cu exteriorul numai energie
- izolate - nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul, de care sunt separate prin
pereţi adiabatici.
Sistemul izolat este o abstractizare, caz limită, util numai pentru simplificarea
unor raţionamente. În natură nu există sisteme izolate.

Starea sistemului termodinamic - este reprezentată de totalitatea parametrilor săi


de stare (mărimi fizice măsurabile).

Parametrii de stare sunt de două feluri:


- intensivi - au în orice punct al sistemului valori definite, care nu depind de dimensiuni
(presiunea, concentraţia, temperatura);
- extensivi - depind de dimensiunile sistemului şi de cantitatea de substanţă existentă în
sistem (volumul, masa, numărul de moli).

Starea de echilibru termodinamic - este caracterizată de următoarele proprietăţi:


- parametrii de stare sunt constanţi în timp;
- parametrii intensivi sunt constanţi în spaţiu (omogenizare);
- dezordinea este maximă (entropia termodinamică este maximă);
- schimburile de energie şi substanţă, atât între componentele sistemului, cât şi cu
mediul înconjurător încetează;
- producerea de entropie încetează.

Starea staţionară se caracterizează prin următoarele:


- parametrii locali sunt constanţi în timp;
- parametrii intensivi nu sunt constanţi în spaţiu;
- schimburile de substanţă şi energie între componentele sistemului şi cu mediul extern
nu încetează;
- producerea de entropie este minimă, fără a fi egală cu zero.

Procese termodinamice - treceri ale sistemului termodinamic de la o stare


(staţionară sau de echilibru termodinamic) la altă stare (staţionară sau de echilibru
termodinamic) prin modificarea în timp a parametrilor termodinamici. Ele pot fi :

1
Curs termodinamica biologica – MG 2008 – 2009
- reversibile - sunt procese cvasistatice; în orice moment sistemul este în echilibru
termodinamic. Dacă se schimbă semnul parametrilor termodinamici, sistemul evoluează
de la starea finală spre starea iniţială pe acelaşi drum;
- ireversibile – sunt, în general, procese necvasistatice. Revenirea la starea
iniţială (dacă este posibilă) se face pe alt drum şi pe seama unei intervenţii active din
exterior (nu poate decurge de la sine).
- ciclice – starea finala si starea initiala ale sistemului sunt identice; aceste
procese pot fi ireversibile

PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII
În urma eşecurilor de a construi o maşină care, odată pornită, să funcţioneze la
nesfârşit fără a consuma energie (perpetuum mobile de speţa I) s-a ajuns la concluzia
că nu se poate “crea” energie, ci pentru furnizarea unei energii este necesară
consumarea alteia. În 1840, H. Hess a formulat regula după care căldura eliberată sau
absorbită într-o reacţie chimică nu depinde de etapele intermediare prin care poate
decurge această reacţie ci numai de starea iniţială şi cea finală a reactanţilor. Între 1842
şi 1850 o serie de cercetători (J.R. Mayer, J. Joule, H. Helmholtz) au descoperit
echivalenţa dintre lucru mecanic şi energie şi au determinat echivalentul mecanic al
caloriei.

Principiul I al termodinamicii sau principiul conservării energiei, postulează


existenţa unui parametru caracteristic oricărui sistem, numit energie internă (U) a
sistemului, parametru care exprimă capacitatea totală a sistemului de a efectua acţiuni
de orice tip şi are o valoare bine determinată în fiecare stare a sistemului. Conform unei
alte formulări a principiului I, variaţia energiei interne a unui sistem la trecerea dintr-o
stare în alta (∆U) este egală cu suma algebrică dintre cantitatea de căldură (Q) şi toate
formele de travaliu (mecanic, chimic, osmotic, electric etc) schimbate de acest sistem cu
exteriorul.
∆U = Q + Σ Li
sau conform convenţiei de semn în care se consideră negativ lucrul mecanic primit şi
pozitivă căldura primită:
∆U = Q - Σ Li
Într-o altă formulare, care se referă la sistemele izolate, principiul I se enunţă
astfel: în orice proces care are loc într-un sistem izolat nu se pierde, nu se creează
energie, ci aceasta trece dintr-o formă în alta şi de la o parte a sistemului la alta. Deci, în
sistemul izolat: ∆U = 0
Energia internă a unui sistem reprezintă suma energiilor cinetice şi potenţiale ale
particulelor ce alcătuiesc sistemul (în aceasta nu este inclusă energia cinetică şi
potenţială a sistemului, luat ca întreg, în raport cu exteriorul). Cantitatea de căldură Q
reprezintă variaţia energiei interne prin mişcări dezordonate ale moleculelor (agitaţie
termică), iar lucrul mecanic L - variaţia energiei interne prin mişcări ordonate la scară
macroscopică (variaţii de volum contra unei presiuni exterioare, variaţii de suprafaţă
contra unei tensiuni superficiale, transport de sarcină electrică într-o diferenţă de
potenţial etc.)

În cursul transformărilor chimice, variaţia energiei interne poate fi măsurată în


mod practic prin intermediul schimbului de căldură al sistemului considerat cu exteriorul,
atunci când acesta nu efectuează nici un lucru mecanic, volumul său rămânând
constant (într-un proces izocor).

2
Curs termodinamica biologica – MG 2008 – 2009
Entalpia
Pentru procesele care au loc în atmosferă liberă, aşa cum sunt cele din sistemele
biologice, presiunea este constantă (condiţii izobare). În acest caz, în locul energiei
interne U se introduce mărimea numită entalpie, H:
Dacă scriem expresia principiului I:
∆U = Q - L = Q - p∆V
cantitatea de căldură Q va fi:
Q = ∆U + p∆V = ∆(U + pV) = ∆H
deci:
∆H = Qizobar (căldura schimbată de sistem izobar)
Mărimea H = U + pV se numeşte entalpia sistemului şi este foarte utilă în studiul
termodinamic al reacţiilor chimice. Când ∆H > 0 sistemul primeşte căldură (reacţii
endoterme) şi când ∆H< 0 sistemul cedează căldură (reacţii exoterme).

APLICAREA PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII ÎN BIOLOGIE


Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice
sunt procese termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a căror energie
internă poate să crească sau sau să scadă în funcţie de diferite condiţii (vârsta, starea
fiziologică etc.). Pentru a aplica corect principiul I în cazul organismelor, trebuie să se
ţină seama de faptul fundamental că ele sunt sisteme deschise care iau şi degajă în
exterior energie, astfel încât problema conservării energiei se pune numai pentru
sistemul format din organismul respectiv împreună cu mediul său înconjurător.

Bilanţul energetic al organismului


Aplicând principiul I în cazul unui organism, se poate formula următorul bilanţ
energetic:

energia preluată din mediu = travaliul mecanic efectuat + căldura degajată + energia
depozitată în rezervele organismului.

Testul clinic al intensităţii metabolismului bazal, prin care se stabileşte valoarea


de referinţă la care să fie raportat efectul diferiţilor factori care influenţează metabolismul
energetic, este un exemplu de asemenea bilanţ în condiţii simplificate. Subiectul este în
repaus (nu efectuează lucru mecanic) şi nu a mâncat 12 ore (nu preia energie din
mediu)(figura). În acest caz, bilanţul energetic se poate scrie:

căldura degajată = - energia depozitată = energia utilizată

PRINCIPIUL al II-lea AL TERMODINAMICII (principiul cresterii entropiei)


Principiul al II-lea al termodinamicii generalizează constatarea practică a
imposibilităţii ca o maşină termică să transforme integral o cantitate de căldură în lucru
mecanic (perpetuum mobile de speta a II-a), randamentul de transformare fiind
întotdeauna subunitar.
Există mai multe formulări ale principiului II. În varianta care indică sensul
spontan al desfăşurării proceselor termodinamice, principiul II se numeşte principiul
creşterii entropiei. Conform acestei variante, procesele ireversibile care se desfăşoară
spontan în sistemele termodinamice izolate au acel sens care duce la creşterea
entropiei.
Entropia este un parametru de stare care măsoară gradul de dezordine a unui
sistem termodinamic. Ea poate fi definită în două moduri, unul macroscopic
(Clausius)(1) şi unul microscopic (Boltzmann)(2).
3
Curs termodinamica biologica – MG 2008 – 2009
(1) Conform modului în care a fost introdus iniţial acest concept, dacă o cantitate
de căldură ∆Q este absorbită reversibil de către un sistem, la temperatura T (izoterm),
se defineşte o funcţie de stare S, care creşte cu ∆S, în modul următor:
∆S = ∆Q/T
(2) Boltzmann a arătat că entropia exprimă în mod nemijlocit alcătuirea atomo-
moleculară a sistemului şi anume, gradul de ordonare a ansamblului de particule din
care este alcătuit. Dacă avem N particule identice (atomi, molecule) distribuite pe M
nivele energetice distincte, câte Ni pe fiecare nivel, entropia ansamblului va fi:
S = - k Σ( Ni/N) ln (Ni/N)
-23
unde k = 1,38 ⋅ 10 J/K (constanta lui Boltzmann), iar Ni/N = pi - probabilitatea de
ocupare a nivelului i, cu ΣNi = N (atunci când N este foarte mare). În funcţie de
probabilitatea de ocupare a nivelului se poate scrie:
S = -kΣ pi ln (pi)
Într-un sistem foarte ordonat sunt posibile foarte puţine stări, doar câteva
probabilităţi sunt diferite de zero şi S va avea o valoare foarte mică. Într-un sistem
dezordonat există o distribuţie haotică a particulelor, numărul de stări posibile este foarte
mare şi S va avea o valoare maximă. Pentru un sistem total dezordonat N1 = N2 = ... =
Ni = 1, şi în acest caz:
S = k ln N
N - probabilitatea termodinamică a stării - numărul de aranjamente ale particulelor care
dau aceeaşi stare.
În cazul unui sistem perfect ordonat (cristal perfect) :
S = - k ln N/N = 0

ELEMENTE DE TERMODINAMICA PROCESELOR IREVERSIBILE


Termodinamica clasică se ocupă cu relaţiile existente între parametrii unui sistem
atunci când acesta se găseşte în stare de echilibru termodinamic, deci când nu se
desfăşoară nici un fel de proces, sau atunci când sistemul trece printr-o succesiune
continuă de stări de echilibru, suferind o transformare reversibilă. Dar procesele
reversibile reprezintă doar o noţiune ideală, o abstractizare, ce nu îşi poate găsi decât
corespondente aproximative în natură. În particular, toate sistemele biologice sunt
“deschise”, având loc permanent schimburi de substanţă şi energie cu exteriorul, iar
aceste schimburi reprezintă în mod esenţial procese ireversibile. Datorită acestui fapt,
aplicarea efectivă a termodinamicii în biologie a fost posibilă numai după apariţia
termodinamicii proceselor ireversibile. Se impune, deci, trecerea în revistă a unor noţiuni
legate de această parte a termodinamicii.

Procese reversibile şi ireversibile


Pentru sistemele în care au loc procese reversibile, variaţia entropiei este
determinată numai de schimbul de căldură cu exteriorul. În cazul unui astfel de proces:
dS = (dQ/T)rev
Pentru un sistem izolat: dS = 0
Dacă ne referim la procesele ireversibile (reale) variaţia entropiei sistemului este
întotdeauna mai mare decât cea produsă de schimbul de căldură:
dSirev > (dQ/T)rev
Se poate defini astfel o cantitate de căldură dQ (Q - căldură necompensată) care
a rezultat în sistem prin degradarea energiei libere (datorită faptului că au loc procese
ireversibile), care este întotdeauna pozitivă, şi care se adaugă la căldura schimbată cu
exteriorul:
dS = (dQ/T)irev + dQ/T, cu dQ > 0

4
Curs termodinamica biologica – MG 2008 – 2009
Variaţia entropiei unui sistem în care au loc procese ireversibile constă, deci, din
schimbul de entropie cu exteriorul deS, datorită schimburilor de căldură (dQ)irev şi din
producerea de entropie în sistem diS datorită ireversibilităţii proceselor care au loc în el
(dQ /T).
dS = deS + diS
cu condiţia ca diS > 0
Pentru un sistem izolat deS = 0, dar dS = diS > 0. Deci, entropia unui sistem izolat
nu se modifică într-un proces reversibil şi creşte într-un proces ireversibil. Într-un sistem
izolat entropia creşte în timp, evoluţia sistemului fiind către starea de entropie maximă,
în care toată energia internă a sistemului a fost degradată la căldură, fără a mai putea fi
convertită într-o formă de travaliu util.

Energia liberă şi entalpia liberă


Din energia internă U a unui sistem, numai o parte poate fi convertită în lucru
mecanic: ∆U = ∆F + T∆S
T∆S ≥ 0 se degradează în mod ireversibil în căldură. Dacă scriem:
∆U = ∆(F + TS)
se defineşte ca energie liberă mărimea F (free energy) cu:
U = F + TS
Această mărime exprimă capacitatea efectivă a sistemului de a efectua diferite
acţiuni.
În sistemele izolate, în care U = ct., ∆U = 0 şi :
∆F = - T∆S < 0 deoarece ∆S > 0.
Deci, o formulare mai completă a principiului II ar fi:
Toate procesele care au loc în sisteme izolate decurg în sensul creşterii entropiei
şi al scăderii energiei libere (al scăderii capacităţii de a efectua lucru mecanic).
Capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic în condiţii izobare este
numită entalpie liberă (Gibbs) G:
H = G + TS

Funcţia de disipare Rayleigh şi sursa de entropie


Dacă vom considera energia internă U a unui sistem izolat:
U = F + TS
şi calculăm izoterm variaţia ei în timp:
dU/dt = dF/dt + TdiS/dt = 0
dF/dt = - TdiS/dt
Expresia :
Φ = T diS/dt
se numeşte funcţia de disipare a lui Rayleigh, în care mărimea :
σ = diS/dt
se numeşte sursă de entropie.
Deci, intensitatea producerii de entropie în unitatea de timp exprimă viteza de
scădere a energiei libere a sistemului în urma degradării ei de către procesele
ireversibile.

5
Curs termodinamica biologica – MG 2008 – 2009

Fluxuri termodinamice şi forţe termodinamice

În sistemele fizice, orice proces constă din trecerea fie a unei cantităţi de
substanţă, fie de căldură, fie de electricitate etc., de la o regiune la alta a unui sistem.
Pentru a exprima cantitativ aceste deplasări se introduce noţiunea de flux
termodinamic. Fluxul termodinamic reprezintă variaţia în unitatea de timp a cantităţilor
de substanţă, căldură, electricitate etc., care traversează unitatea de arie. Fluxul de
substanţă se notează cu Js şi are ca unitate Kg/m2s sau Kmol/m2s, fluxul de electricitate
Je(unitate C/m2s), fluxul de căldură Jq (J/m2s) etc., în general Ji. Fluxurile se numesc
influxuri, dacă deplasarea se face spre interiorul sistemului şi efluxuri, dacă se face spre
exterior. Fluxurile sunt determinate de existenţa unor gradienţi (diferenţe ale unor
parametri intensivi de stare) de concentraţie, temperatură, potenţial electric etc., între
diferitele regiuni ale sistemului. Aceşti gradienţi sunt desemnaţi drept “forţe
termodinamice” şi se notează cu Xi (Xc, XT, XV). De exemplu:
Xc = ∆c/∆x (gradient de concentraţie)
XV = ∆V/∆x (gradient de potenţial)
Ei joacă acelaşi rol în termodinamică ca şi forţa în mecanică. Din diferitele ecuaţii
care descriu procese de transport (legea lui Ohm, legea Poiseuille etc.) se constată că
fluxul este proporţional cu forţa termodinamică:
J ∼ X sau J = LX
L se numeşte coeficient fenomenologic.
Într-un sistem pot exista simultan mai multe tipuri de procese şi acestea nu sunt
independente. Uneori, un proces atrage după sine alt proces, deci apare o cuplare a
proceselor. De exemplu, dacă într-o soluţie există un gradient de temperatură, forţa
termică XT determină fluxul de căldura Jq. Dar acesta duce la un transport al moleculelor
înseşi ca purtători ai acestei energii. Deci forţa XT a antrenat şi un flux de substanţă Js
(de difuzie). Jq tinde să egaleze temperaturile dar Js determină apariţia unui gradient de
concentraţie Xc. Acesta, la rândul sau, determină apariţia unui flux conjugat Js care să
egaleze concentraţia ş.a.m.d. Deci, într-un sistem pot exista mai multe forţe Xi care
determină fluxurile respective Ji. Ji depind de toate forţele termodinamice din sistem :
Ji = f(Xi)
astfel încât relaţia de proporţionalitate J = LX devine în cazul general:
J1 = L11X1 + L12X2 +...
J2 = L21X1 + L22X2 +...
...............................
Ji = Σ LijXj
Lij sunt coeficienţii fenomenologici, iar ecuaţiile se numesc ecuaţiile fenomenologice
lineare.
Pe baza unor constatări experimentale şi a unor consideraţii statistice, Onsager a
găsit o relaţie de simetrie între coeficienţii fenomenologici:
Lij = Lji (de exemplu L12 = L21 etc.).
Fluxurile termodinamice sunt asociate cu procese termodinamice ireversibile,
generatoare de entropie. Se demonstrează că intensitatea producerii de entropie,
numită sursă de entropie σ = dS/dt, poate fi reprezentată printr-o sumă de produse ale
fluxurilor şi forţelor conjugate.
σ = (1/T)Σ JiXi
Φ = Σ JiXi
Observaţie. La aplicarea ecuaţiilor de mai sus, trebuie să se ţină seama de exprimarea
corectă a expresiilor fluxurilor şi forţelor termodinamice, prin introducerea unui coeficient
adecvat care să asigure coerenţa relaţiilor (corectitudinea dimensională).

6
Curs termodinamica biologica – MG 2008 – 2009
Ecuaţiile fenomenologice permit verificări ale corectitudinii măsurării fluxurilor şi
forţelor termodinamice ce acţionează într-un sistem şi estimarea sensului de evoluţie a
sistemului la un moment dat.

APLICAREA PRINCIPIULUI II ÎN BIOLOGIE


Stări staţionare şi procese cuplate în sistemele biologice
Starea de echilibru termodinamic
Întotdeauna, existenţa unei forţe determină apariţia unui flux care tinde să o
anuleze. Astfel, un gradient de temperatură determină un flux de căldură de la
temperatura superioară la cea inferioară până când acestea se egalează şi gradientul
dispare. Când într-un sistem care evoluează spontan (fără intervenţii din exterior), adică
într-un sistem izolat, există la un moment dat mai multe forţe, în el se vor produce
fluxurile corespunzătoare până când toate forţele devin nule. Aceasta este starea de
echilibru termodinamic în care, încetând toate procesele din sistem (J1 = J2 = ...= 0),
încetează şi producerea de entropie Φechilibru = 0, iar valoarea entropiei devine şi se
menţine maximă. De exemplu, dacă între două compartimente separate de o membrană
permeabilă se creează un gradient de concentraţie al unei substanţe (Xc - forţa
termodinamică) va apărea un flux Jc de particule (difuzie) care tinde să egalizeze
concentraţiile. Se ajunge la un echilibru termodinamic:
Xc = dc/dx Jc = dν/dt → σ ∼ XcJc > 0
La echilibru:
Xc = 0 Jc = 0 σ = 0 S = maximă

Starea staţionară
Când, însă, un sistem deschis nu este lăsat să evolueze spontan, ci prin
intervenţia unor cauze externe anumite forţe din sistem sunt menţinute la valori
constante, sistemul nu va putea ajunge în starea de echilibru, deci disiparea de energie
şi producerea de entropie nu sunt zero, dar au valoarea minimă posibilă în condiţiile
date. Aceasta este starea staţionară, numită uneori şi starea de echilibru dinamic, în
care toate caracteristicile sistemului, deci şi entropia, sunt constante în timp.
S staţionar = ct. dS staţionar/dt = 0
Cum însă:
dS/dt = deS/dt + diS/dt
rezultă:
deS staţionar/dt = - diS staţionar/dt

Prin urmare, un sistem aflat în stare staţionară elimină în exterior toată


entropia ce se produce prin procesele ireversibile care au loc în el, entropia sa
rămânând astfel constantă. În stări “aproape de echilibrul termodinamic” în care sunt
valabile relaţiile lui Onsager, producerea de entropie are o valoare minimă în situaţia
impusă de condiţiile la limită.
Starea staţionară, de mare stabilitate, se realizează în organism prin mecanisme
homeostatice. Prin aceste mecanisme, organismul îşi menţine constanţi, cu consum de
energie metabolică, parametrii mediului său interior.
Procese cuplate şi procese cuplante
Conform principiului II al termodinamicii, prin procesele care au loc într-un sistem
diS > 0. Este, însă, posibil ca în acelaşi sistem să se desfăşoare simultan mai multe
procese, dintre care unele pot determina scăderea entropiei diS(1) < 0, dar cu condiţia
ca altele să crească entropia diS(2) > 0, astfel încât, în ansamblu, să fie o producere, nu

7
Curs termodinamica biologica – MG 2008 – 2009
un consum de entropie. Procesele prin care entropia creşte, se numesc procese
cuplante, iar cele prin care entropia scade sunt procese cuplate.
Acest mecanism explică aparenta funcţionare antientropică a organismelor vii, cel
puţin în prima parte a vieţii lor. Astfel, acestea se organizează, mărindu-şi gradul de
ordine, iar entropia lor în loc să crească, scade. Dar organismul viu nu este un sistem
izolat. Dacă vom lua în considerare sistemul alcătuit din organismul viu împreună cu
mediul său înconjurător, vom observa ca entropia lui scade pe seama creşterii entropiei
mediului. Organismele vii preiau din mediu (sub forma de hrană) molecule complexe cu
entropie scăzută şi elimină în exterior moleculele simple ce rezultă din arderea acestora.
Se spune că organismul preia din mediu entropie negativă (numită şi neg-entropie) şi
elimină în mediu entropie pozitivă.
O formulare locală a principiului II spune că desfăşurarea unui proces ireversibil
într-un domeniu cât de mic al unui sistem termodinamic este însoţită întotdeauna de
producere de entropie chiar în acel loc. În organismul viu, procesele anabolice, cu
biosinteza de produşi complecşi, macromolecule şi structuri biologice complexe, sunt
procese cuplate consumatoare de entropie, pe când cele catabolice, de degradare a
substanţelor organice prin ardere, sunt procese cuplante, generatoare de entropie.
Produşii de ardere sunt eliminaţi prin respiraţie, excreţie etc., crescând entropia
mediului. În ansamblu, deci, sistemul organism - mediu nu încalcă principiul II al
termodinamicii.
Pe baza acestor considerente termidinamice, se poate spune ca procesul de
îmbătrânire a organismului se datorează unei evoluţii înspre creşterea entropiei
acestuia.

Starea departe de echilibru


Pe măsura scăderii entropiei unui sistem se produce o structurare din ce în ce
mai avansată a acestuia. Se pot produce două tipuri de structuri: structuri de echilibru,
care odată apărute se menţin indefinit fără schimb de substanţă sau energie cu
exteriorul (de exemplu cristalele), şi structuri disipative, care apar şi se menţin numai
în condiţiile unui schimb continuu de energie (şi uneori de substanţă) cu exteriorul (ele
pot exista numai pe seama unei permanente disipări de energie).
Dacă într-o stare staţionară apar fluctuaţii mari ale forţelor termodinamice,
depăşind o anumită valoare critică, acestea nu mai pot fi compensate şi sistemul
evoluează către un nou regim, calitativ diferit de starea staţionară, corespunzător
producerii minime de entropie. Se spune că apare un regim “departe de echilibru”. Într-
un asemenea regim, apare în mod spontan un proces de autoorganizare, ducând la
formarea unor structuri disipative. Ecuaţiile fenomenologice lineare nu mai sunt valabile
ca în cazul structurilor de echilibru. În organismele vii, prin aceste mecanisme se asigură
reglarea funcţiilor metabolice (bucle autocatalitice - produşii de reacţie catalizează sau
inhibă propria sinteză - şi cataliza încrucişată - două lanţuri de reacţie îsi activează
reciproc sinteza).

În concluzie, se poate afirma că din punct de vedere termodinamic biosistemele


care sunt sisteme deschise, traversate în permanenţă de fluxuri de materie şi în care au
loc procese ireversibile disipative de energie, constituie structuri disipative, cu un înalt
grad de ordonare spaţială şi cu o dinamică temporară specifică a proceselor care se
desfăşoară în interiorul lor. Asemenea structuri apar şi se menţin numai în condiţii
departe de echilibru, pe seama disipării de energie, provenită din exterior. În
organismele vii se pot întâlni atât stări staţionare aproape de echilibru, cât şi regimuri
departe de echilibru.