APA ÎN SISTEMELE BIOLOGICE

Noţiuni de fizică moleculară a lichidelor

Forţe şi legături intermoleculare în lichide.
Moleculele lichidelor interacţionează în general prin forţe de tip Van de Waals.
Legăturile Van der Waals se întâlnesc în cazul dipolilor electrici. Într-un dipol electric
centrul sarcinilor pozitive nu coincide cu cel al sarcinilor negative. Moleculele pot fi
dipoli instantanei pentru un interval de timp foarte scurt, dar, prin mediere în timp, acest
comportament dipolar dispare în cazul moleculelor perfect simetrice. În general,
moleculele se pot comporta ca dipoli permanenţi sau induşi (în prezenţa unor câmpuri
electrice exterioare moleculele nepolare pot deveni dipoli induşi). Dintre dipolii
permanenţi se pot menţiona apa, lipidele, proteinele etc.

Fig. 1
Interacţiile Van der Waals pot fi, în funcţie de caracterul dipolului, de tip:
- dipol instantaneu - dipol instantaneu;
- dipol instantaneu - dipol permanent;
- dipol permanent - dipol permanent.
Energia acestui tip de legături este proporţională cu 1/r6 (r- distanţa dintre
molecule), iar forţa cu 1/r7. Un alt tip de legături întâlnite la lichide sunt cele
coordinative (mai puternice). În acest caz există o suprapunere parţială a norilor
electronici ai moleculelor. Între moleculele lichidelor există şi forţe de repulsie datorate
respingerii sarcinilor de acelaşi fel. Aceste forţe sunt proporţionale cu 1/r13.
În funcţie de natura legăturilor pe care le conţin, lichidele sunt:
- simple (conţin numai legături Van der Waals - exemplu, alcoolul);
- complexe (în afara legăturilor van der Waals conţin şi alte legături, mai ales de
tip coordinativ - exemplu, apa).
Un grup special îl constituie cristalele lichide în care legăturile intermoleculare
realizează structuri ordonate unidimensional şi chiar bidimensional, extinse pe distanţe
mari.

Modele moleculare ale stării lichide

- Modelul cinetico-molecular - lichidele sunt considerate gaze foarte comprimate (sunt
aplicabile numai lichidelor formate din molecule monoatomice).
- Modelul cristalin - lichidul este format din “celule” identice conţinând câte o moleculă
care se mişcă în celulă, independent de mişcările celorlalte molecule. Există celule
ocupate şi neocupate (goluri). Molecula poate trece dintr-o celulă ocupată într-un gol.
Are loc o migrare a golurilor.
- Modelul vacanţelor fluidizate (Eyring) se referă la existenţa unor goluri numite vacanţe
fluidizate. Acestea se mişcă în lichid la fel ca moleculele de gaz perfect (agitaţie

1
termică). Numărul vacanţelor pe unitatea de volum este egal cu numărul de molecule
de gaz perfect pe unitatea de volum, în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură.
Aceste modele se pot aplica, într-o oarecare măsură, numai lichidelor simple.
Apa este un lichid complex pentru care au fost elaborate modele speciale.

Structura şi proprietăţile cristalelor lichide

Printre lichidele complexe există lichide care au proprietăţi comune stării lichide
şi solide - acestea sunt cristalele lichide. Exemple de cristale lichide sunt: mielina din
ţesutul nervos, esteri ai colesterolului, săpunuri etc.
Cristalele lichide sunt substanţe organice la care tranziţia solid - lichid nu se face
direct, ci prin faze intermediare, stabile, în care substanţa este anizotropă, numite
mezofaze sau faze mezomorfe.
Proprietăţile cristalelor lichidelor sunt date de orientarea spaţială a moleculelor
sau a unor agregate moleculare care trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie alungite şi să conţină părţi aşezate într-un plan (ciclul benzenic)
- să aibă un trunchi rigid, format din legături duble sau triple care să definească
axa lungă a moleculei;
- să conţină dipoli electrici permenţi sau induşi;
- să aibă grupări dipolare slabe aşezate la extremităţile moleculei
Aceste condiţii sunt îndeplinite de trei tipuri de structuri moleculare şi anume:
- molecule organice mici: esterii colesterolului;
- agregate elicoidale lungi: ADN şi unele virusuri;
- structuri asociate formate din molecule şi ioni; aceste structuri sunt amestecuri
de amfoliţi (molecule cu un capăt hidrofob şi altul hidrofil) cu solvenţi polari (apa,
de exemplu), obţinându-se o orientare a grupărilor hidrofile şi hidrofobe, la o
anumită concentraţie, rezultând o structură ca a membranei celulare.
În funcţie de modul în care apar mezofazele există:
- cristale lichide termotrope, care se obţin într-un anumit domeniu de
temperatură;
- cristale lichide liotrope, care se obţin numai la anumite concentraţii, intervalul
de temperatură fiind mai larg.

Fig. 2
Membranele celulare au caracteristicile unor cristale lichide liotrope.
Cristalele lichide termotrope sunt clasificate astfel (Fig 2):
- nematice (nema - fir) - moleculele sunt orientate după o anumită direcţie (ca nişte
bastonaşe) - acestea nu prezintă activitate optică;
- smectice (smectos -săpun) - moleculele se dispun după două direcţii, formând straturi
moleculare suprapuse. Moleculele sunt dispuse perpendicular pe strat. Din această
clasă face parte mielina.
-colesterice - se formează straturi suprapuse în care moleculele sunt paralele între ele
şi cu planul stratului; de la un plan la altul ele sunt însă rotite cu un anumit unghi. Sunt
optic active. O proprietate importantă a cristalelor lichide colesterice este, deci,
activitatea optică, care se intensifică în prezenţa câmpurilor electrice. Moleculele se
comportă ca dipoli care se orientează în câmp. Dacă liniile de câmp electric sunt
perpendiculare pe planul de polarizare a luminii, cristalele plasate în câmp electric, care

2
absorb lumina polarizată, apar negre. Pe baza acestei proprietăţi, ele sunt folosite în
sistemele de afişare a datelor. Cristalele colesterice îsi schimbă culoarea în funcţie de
intervalul de temperatură (au proprietăţi termooptice) şi de aceea sunt folosite în
termografie (la măsurarea temperaturii).

Fenomene la nivelul interfeţelor

Interfaţă - suprafaţa care separă două faze aflate în contact. O interfaţă are tendinţa
de a avea o suprafaţă minimă (în baza principiului de minim, orice sistem tinde să-şi
minimizeze energia potenţială) astfel încât, tangenţial la suprafaţa ei, se exercită o
tensiune interfacială. În cazul lichid-gaz, aceasta se numeşte tensiune superficială. O
mărime caracteristică pentru aceasta este coeficientul de tensiune superficială σ:

σ = dF/dl
(forţa pe unitatea de contur) sau:
σ = -dL/dS
(lucrul mecanic necesar pentru a mări stratul superficial cu o unitate; semnul minus
apare datorită convenţiei de semne: lucrul mecanic efectuat asupra sistemului este
negativ, iar mărirea suprafeţei cu o unitate presupune efectuarea de lucru mecanic
asupra sistemului).
La dizolvarea în apă a unor substanţe poate să apară una dintre următoarele trei
situaţii, datorită structurii substanţei respective şi a caracterului hidrobob sau hidrofil,
implicit a modului în care această substanţă interacţionează cu moleculele de apă:
- tensiunea superficială să rămână constantă atunci când solvitul nu modifică
forţele intermoleculare datorită faptului că se încadrează în reţeaua de legături
de hidrogen a apei (zahărul în apă)
- tensiunea superficială creşte uşor ca în cazul soluţiilor de electrolit la care există
o interacţiune puternică între ionii dizolvaţi şi dipolii apei, ceea ce duce la
creşterea forţelor intermoleculare din lichid, crescând astfel tensiunea
superficială. În acelaşi timp ionii sunt atraşi în interiorul lichidului, concentraţia lor
în stratul superficial fiind mică, aşadar putem concluziona că creşterea tensiunii
superifciale este nesemnificativă.
- tensiunea superficială scade. Este cazul substanţelor care conţin grupări
hidrofobe acestea pătrunzând între moleculele de apă şi micşorând astfel forţele
intermoleculare. Se numesc substanţe tensioactive. Simultan cu aceste procese
de pătrundere între moleculele stratului superficial, tot datorită caracterului lor
hidrofob, sunt expulzate către suprafaţa liberă, concentraţia lor aici crescând
semnificativ, determinând astfel o scădere importantă a tensiunii superficiale.
Substanţele tensioactive pot fi ordonate conform legii lui Traube, care arată că
tensioactivitatea unei substanţe este cu atât mai pronunţată cu cât această
substanţă conţine mai multe grupări hidrofobe, iar în cadrul aceleiaşi serii
organice, tensioactivitatea creşte cu lungimea catenei, în cazul acizilor graşi, cu
gradul de nesaturare.
Unul dintre efectele tensiunii superficiale este ascensiunea (depresiunea
capilară). Fenomenele capilare sunt foarte importante într-o serie de procese biologice
(ascensiunea sevei, accidente vasculare de tipul emboliilor gazoase - pătrunderea de
gaze în sânge poate bloca capilarele).

Rolul fenomenelor superficiale la nivelul alveolelor pulmonare. Surfactantul pulmonar

Alveolele pulmonare din jurul unei bronhiole au în medie o rază (dacă le
considerăm sferice) de 0.05 - 0.1 mm. Alveolele pulmonare sunt în număr de circa 100
de milioane, iar suprafaţa totală pe care o ocupă este de 100 m2 (prin comparaţie,

3
pielea are 2 m2). Deci, prin acestea se realizează cel mai important contact cu aerul
atmosferic. Suprafaţa alveolelor variază în cursul ciclului respirator cu cca. 7 m2.
Peretele intern al unei alveole este acoperit de un film lichid foarte subţire (0,5 µm).
Între aer şi acesta există o tensiune superficială.
Apare deci o diferenţă de presiune în interior, conform legii Laplace:

∆p = 2σ/r

Fig. 3
Pentru apă, la o rază cum este cea a alveolelor, ∆p ≅ 12 - 24 Torr. În realitate ∆p
sunt doar de câţiva Torr. Această discrepanţă se datorează existenţei unui agent
tensioactiv - surfactant pulmonar - având drept cel mai important constituent o
fosfolipidă, care reduce tensiunea superficială. Rolul acestui agent tensioactiv este
acela de a face ca ∆p să nu varieze prea mult în cursul ciclului respirator, împiedicând
golirea completă a alveolelor mici în cele mari (din cauza ∆p ∼ 1/r, la contracţie
presiunea ar tinde să crească în cazul în care coeficientul de tensiune superficială ar fi
constant). Prin acţiunea agentului tensioactiv este posibilă egalizarea presiunii la o
valoare medie pentru alveolele de dimensiuni diferite, care trebuie să funcţioneze
simultan. Absenţa sau insuficienţa acestui agent tensioactiv poate duce la grave
accidente respiratorii.

Structura şi proprietăţile moleculei de apă

O moleculă de apă - H2O - conţine 2 atomi de hidrogen şi un atom de oxigen,
dispuşi ca în Fig. 4. Oxigenul este legat covalent de cei doi atomi de hidrogen, unghiul
dintre legături fiind 1050, iar lungimea legăturii de 0,99 Å.
Electronii moleculei de apă, în total 10, sunt repartizaţi în modul următor (Fig. 4):
- 2 electroni în apropierea oxigenului;
- 2 perechi care se rotesc pe două orbite aflate în plan perpendicular pe planul
moleculei de apă, având nucleul de oxigen în focare. Aceştia se numesc electroni
neparticipanţi deoarece nu participă la legătura covalentă;
- 2 perechi de electroni care se rotesc pe două orbite ce înconjoară legătura
dintre oxigen şi hidrogen, în planul moleculei de apă (planul format de cele trei nuclee).
Prin aceşti electroni se realizează legătura covalentă.
Această dispunere a orbitelor determină structura tetraedrică a moleculei de apă, cu
nucleul oxigenului în centru şi cei doi protoni, respectiv cele două perechi de electroni
neparticipanţi în vârfuri (Fig.4).

Fig. 4

4
Structura moleculară a apei solide şi a apei lichide
Legătura de hidrogen
Distribuţia asimetrică a electronilor, cu o densitate maximă în apropierea
nucleului de oxigen, determină o separare parţială a centrelor sarcinilor pozitive,
respectiv negative. În timp ce centrul de masă al sarcinilor pozitive este aproximativ la
mijlocul distanţei dintre cei doi protoni, cel al sarcinilor negative este în zona oxigenului.
Molecula de apă se comportă, deci, ca un dipol, având un moment dipolar de 1,858
Debye ≅ 6,2 ⋅10-30 Cm. De aceea, molecula de apă se orientează în câmp electric şi
apa are o constantă dielectrică mare.
În acelaşi timp, între moleculele de apă apar legături Van der Waals de tip dipol
permanent - dipol permanent. Prin forţele de atracţie care apar între extremităţile
moleculelor cu sarcini de semn opus, se produce o apropiere a moleculelor şi o
suprapunere parţială a norilor electronici, electronii neparticipanţi ai unei molecule se
pot roti şi în jurul unui nucleu de hidrogen al altei molecule. Apare o legătură de
hidrogen (punte de hidrogen) între două molecule vecine. Această legătură este o
legătură coordinativă, în care distanţa dintre nucleul de oxigen al unei molecule şi
nucleul hidrogenului din cealaltă moleculă este de 1,76 Å. Apare un comportament
cooperativ, în sensul că, legarea unei molecule facilitează legarea alteia etc. O
moleculă de apă poate lega coordinativ alte 4 molecule (figura). Pe baza acestei
legături se formează structuri supramoleculare (gheaţa - stare cristalină, apa lichidă -
microcristalină cu diferite grade de asociere).

Fig. 5

Proprietăţile fizice ale apei.

Apa are proprietăţi fizice speciale, care se explică prin caracterul ei dipolar şi prin
capacitatea de a forma legături de H. Dintre cele mai importante pentru sistemele
biologice se pot menţiona:
- căldură specifică mult mai mare decât cea a oricărei substanţe solide sau
lichide; este foarte importantă în procesele de termoreglare la nivelul organismului viu.
De exemplu, eforturi musculare intense ar putea duce la o supraîncălzire.
-conductibilitate termică de câteva ori mai mare decât cea a majorităţii lichidelor :
“amortizor termic” al apei în organism;
- căldură latentă de vaporizare mult mai mare decât a altor lichide: factor
determinant al homeotermiei (răcirea corpului prin evaporare pulmonară şi transpiraţie);
- densitate maximă la 40C - importantă pentru viaţa acvatică;
- constantă dielectrică foarte mare - favorizează disociaţia electrolitică;

5
 - tensiune superficială mare (fenomene interfaciale, capilaritate).

Modele ale structurii apei în starea lichidă.

Trecând de la starea solidă caracterizată printr-o reţea cristalină de prisme
hexagonale (Fig. 6) (fiecare moleculă coordinează alte 4 molecule), în starea lichidă,
apa capătă o structură complexă, în care existenţa legăturilor de H îi conferă anumite
proprietăţi speciale.

Fig. 6
Pentru a le explica s-au elaborat câteva modele care, însă, nu reuşesc să
clarifice complet caracteristicile şi proprietăţile apei. Ele pot fi utile pentru o descriere a
comportamentului apei în unele situaţii. Dintre acestea:
- Modelul reţelei cristaline parţial distruse - datorită agitaţiei termice, unele
legături de H se rup - apar domenii microcristaline între care circulă moleculele libere.
Între 00 - 40C densitatea creşte datorită pătrunderii moleculelor de apă şi printre
ochiurile microreţelelor intacte.
- Modelul grămezilor temporare - se bazează pe ipoteza cooperativităţii
legăturilor de H. Formarea unei legături de H facilitează formarea altora şi invers,
ruperea facilitează desprinderea altor molecule. Apa - grămezi de molecule, formarea şi
distrugerea lor succedându-se cu mare rapiditate .
- Modelul clatraţilor - în anumite condiţii o moleculă de apă se poate comporta ca o
moleculă hidrofobă, devenind centrul unui dodecaedru cu feţe pentagonale, în colţurile
căruia se află molecule de apă - clatrat (Fig. 7).

Fig. 7

- Modelul legăturilor flexibile - rearanjarea moleculelor de apă se face nu prin

ruperea, ci prin îndoirea legăturilor de H.

Structura moleculară a soluţiilor apoase

Modificarea structurii apei în prezenţa solviţilor
Prin dizolvarea unei substanţe în apă (solventul cel mai răspândit), structura
acesteia se poate modifica, în funcţie de tipul solvitului, indiferent dacă între moleculele
acestuia şi moleculele apei există sau nu interacţiuni.

6
 Electroliţii - se disociază la dizolvarea în apă în ioni negativi şi pozitivi, fenomen
favorizat de constanta dielectrică mare a apei (εr = 80). Electroliţii tari sunt complet
disociaţi. Ionii astfel formaţi atrag dipolii apei, astfel că un ion pozitiv atrage polul
negativ (Fig. 8) şi invers.

Fig. 8

Apar structuri radiale (cu simetrie sferică) - apa devenind apă de hidratare.
Procesul se numeşte solvatarea (hidratarea) ionilor. Acest tip de apă are proprietăţi
diferite de cele ale apei obişnuite: densitatea apei creşte prin electroconstricţie, se
modifică temperaturile de solidificare şi fierbere, constanta dielectrică etc.

Moleculele capabile de legături de H, ca şi cele cu moment dipolar permanent,

se integrează cu uşurinţă în reţeaua apei (zaharoza) fără a produce modificări prea
mari de structură.

Moleculele fără moment dipolar permanent interacţionează cu moleculele de apă

prin legături Van der Waals slabe de tip dipol permanent- dipol instantaneu. Moleculele
de acest tip sunt numite molecule hidrofobe. Sistemul apă – solvit, în acest caz, tinde
spre minimizarea energiei sale libere - deci spre realizarea unui număr maxim de
legături între componente. Moleculele hidrofobe nu pot realiza legături cu moleculele de
apă şi, de aceea, un mod de a realiza cât mai multe legături este mărirea numărului de
legături de H între moleculele de apă din jurul moleculelor hidrofobe. Se formează
structuri cristaline (12 feţe pentagonale - dodecaedre, 16 - hexacaidecaedre) numite
clatraţi, în centrul cărora se află câte o moleculă hidrofobă.

Apa capătă o structură asemănătoare gheţii - apă de clatrare. Un alt mod de

mărire a numărului de legături se realizează prin apropierea moleculelor hidrofobe una
de alta. Apar legături hidrofobe care nu sunt rezultatul vreunei atracţii, ci al lipsei de
afinitate pentru apă.
Legăturile hidrofobe sunt foarte importante în realizarea structurii spaţiale a
macromoleculelor dizolvate în apă.
Moleculele amfifile (cum sunt proteinele şi acizii nucleici) conţin atât grupări
polare (hidrofile) cât şi nepolare (hidrofobe). Grupările hidrofile vor forma legături prin
atracţii electrostatice, iar cele hidrofobe se apropie unele de celelalte, realizând legături
hidrofobe. În felul acesta macromoleculele îşi organizează atât propria structură, cât şi
pe cea a moleculelor de apă din jur (se formează apa de hidratare şi apa de clatrare).
Aceasta apă de structură se numeşte apă legată (Fig. 9)

7
 Fig. 9

Disocierea apei

H2O → H+ + OH-

Protonul se poate lega de H2O sau poate trece de la o moleculă la alta (are o mare
mobilitate):

H+ + H2O → H3O+ (hidroniu)

pH -ul

Gradul de disociere al apei pure la 250C:

[H+] = [OH-] = 10-7 moli/l

Logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de H se numeşte pH: pH = 7

(neutru), <7 (acid), >7 (bazic). În organism valoarea medie a pH -ului este 7,4. O
substanta tampon pastreaza pH-ul constant, chiar la adaugarea unor cantitati mari de
acizi sau baze. O astfel de substanţă tampon este sângele cu seroproteinele avand rol
activ.

Structura şi rolul apei în sistemele biologice

Organismul uman are un mare conţinut în apă (65-70%). O mare parte a apei
din organism manifestă proprietăţi fizice deosebite: se evaporă foarte greu, îngheaţă la
temperaturi mult sub 00C, nu dizolvă cristaloizii, nu participă la osmoză - aceasta este
apa legată. Problema apei în structurile vii nu este complet elucidată. Existenţa apei
legate se explică prin prezenţa unui mare număr de specii moleculare,
macromoleculare şi ionice, care structurează apa din jur. O mare parte a apei
intracelulare prezintă un grad superior de odonare. Această ordonare are un rol
important în desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie, contracţie, diviziune, secreţie
etc). O serie de studii au arătat ca apa este “compartimentalizată”: există apă liberă,
apă parţial legată şi apă legată, fiecare din aceste compartimente având proprietăţi
specifice. Dată fiind importanţa apei în desfăşurarea proceselor biologice, există un
mare număr de tehnici care permit studiul proprietăţilor acesteia în organismul viu.

Tehnici fizice de studiu al apei în sistemele biologice

Clasificare:
1. Tehnici distructive
2. Tehnici nedistructive
8
1. Tehnici distructive
- Tehnicile de congelare sunt utilizate pentru determinarea punctului de îngheţ:
apa legată îngheaţă la temperaturi mai scăzute decât apa liberă.
- Tehnicile de deshidratare permit studiul compartimentalizării apei: se pierde
întâi apa liberă şi apoi cea legată.

2. Tehnici nedistructive
- Spectrofotometria în IR (infraroşu) poate da informaţii privind mişcarea moleculelor de
apă legată prin reţeaua de apă lichidă.
- Calorimetria indică modificarea capacităţii calorice a apei în funcţie de gradul ei de
organizare.
- Măsurarea relaxării dielectrice: orientarea dipolilor apei în câmp electric poate da
indicaţii cu privire la interacţiile cu diferite tipuri de solviţi.
- RMN (rezonanţa magnetică nucleară) poate da informaţii despre starea apei (structurii
ei) prin măsurarea timpilor de relaxare magnetică nucleară (nucleul atomic - dipol
magnetic - tranziţiile cuantice ale momentelor magnetice în cazul nucleelor de H2
depind de starea liberă sau legată a moleculelor de apă. Constanta de timp de revenire
dintr-o stare excitată - timp de relaxare).
Tomografia RMN permite stabilirea unor modificări patologice ale structurării
apei.
- Deuterizarea – prin înlocuirea apei (H2O) cu apă grea (D2O) se produc diverse
modificări în structura şi funcţia unor biosisteme. Legăturile de deuteriu sunt mai
puternice decât legăturile de hidrogen - creşte gradul de ordonare în interiorul unor
structuri (de exemplu macromolecule). Deuterizarea induce: blocarea transportului activ
prin membrane, dispariţia contractilităţii, inhibarea diviziunii celulare. Aceste efecte se
numesc efecte izotopice şi ele sunt funcţie de gradul de deuterizare. Se poate studia
compartimentalizarea apei – constantele de viteză ale diferitelor procese în care este
implicată apa diferă în apa grea de cele care au loc în apa normală.