Sunteți pe pagina 1din 12

Curs nr.

5.4. DEFECTE DE STRUCTURA A LEMNULUI


Defectele de structură a lemnului reprezintă devieri de la structura normală a acestuia. Ca defecte de acest tip se
menŃionează devierile fibrelor, neregularitatea lăŃimii inelelor anuale, excentricitatea, inimile concrescute, lunura.

5.4.1. Devieri ale fibrelor


Fibrele lemnului, în sensul de ansamblu al elementelor anatomice longitudinale ale lemnului de răşinoase (traheide) şi
de foioase (fibre, vase), utilizat în limbajul tehnic şi comercial, sunt în mod normal drepte şi paralele cu axa longitudinală a
trunchiului, ramurilor şi rădăcinii. Ca urmare a abaterilor de la această stare, se pot întâlni devieri ale fibrelor, ca fibra
răsucită sau fibra torsă, fibra înclinată, fibra ondulată sau fibra creaŃă, fibra încâlcită, buclele.
Fibra ondulată sau fibra creaŃă (fig. 5.18) este o anomalie a lemnului constând în dispunerea fibrelor, dar şi a altor
elemente anatomice ale acestuia, după linii uşor sinuoase, relativ regulate, devierea producându-se în plan radial şi
tangenŃial.
Fibra ondulată se întâlneşte ceva mai des la paltin şi frasin şi uneori
la mesteacăn, nuc, pin, fag. Ea apare şi la o serie de specii exotice.
Paltinul cu fibră ondulată, numit şi paltin creŃ, este folosit de sute de
ani pentru construcŃia instrumentelor muzicale din familia viorii. De reŃinut
că aici este avut în vedere îndeosebi lemnul de paltin de munte, dar şi cel
de paltin de câmp şi de jugastru, specii care pot prezenta şi ele această
anomalie. Lemnul cu fibră ondulată interesează totodată în lucrările de
marchetărie.
Cercetări întreprinse la paltinul de munte au arătat că anomalia se
localizează de multe ori la baza trunchiului, dar se poate întâlni şi mai
sus, până în apropierea primei ramuri groase. ExistenŃa acesteia s-ar
recunoaşte după cutele orizontale, suprapuse, ale cojii arborilor, vizibile
în dreptul zonei afectate (v. 6.7.3.2).
Prin desenul vălurat pe care îl creează, fibra ondulată conferă
lemnului în care apare un aspect estetic foarte apreciat, astfel că în cazul
furnirului tăiat plan, ca şi al pieselor prelucrate având suprafeŃe radiale
sau tangenŃiale, această anomalie, departe de a constitui un defect
propriu-zis, reprezintă un factor de calitate, care le ridică valoarea de
Fig. 5.18. Fibra ondulată (creaŃă) întrebuinŃare. De reŃinut că desenul format, mai expresiv îndeosebi pe
suprafaŃa radială, se prezintă sub forma unor benzi mate, ce alternează
cu benzi strălucitoare, orientate perpendicular pe axa longitudinală a trunchiului. Benzile pot avea lăŃimea de la câŃiva
milimetri până la peste 1 cm, în general fiind mai largi la arborii cu inele anuale late şi mai înguste la cei cu inele anuale mici.
Lemnul cu fibră ondulată este mai dur, mai rezistent la compresiune, forfecare şi despicare şi se prelucrează mai
greu. RezistenŃa sa la încovoiere este mai mică.
Fibra ondulată se exprimă prin dimensiunile zonei ocupate în cuprinsul pieselor de
lemn brut rotund, iar în cazul unei piese prelucrate, prin aprecierea ariei ce îi revine şi
respectiv a întinderii ei (pe întreaga suprafaŃă sau numai pe o parte a suprafeŃei piesei).
Fibra înclinată (fig. 5.19) este un
defect ce se observă pe secŃiunile radiale
ale pieselor ecarisate şi reprezintă
devierea într-un singur plan a fibrelor şi
inelelor anuale faŃă de axa longitudinală a
acestora. Ea se întâlneşte la piese
rezultate prin debitarea buştenilor cu
conicitate şi curbură mari, sau la piese
obŃinute din lemn cu fibră dreaptă tăiate Fig. 5.19. Fibră înclinată
după un plan înclinat faŃă de direcŃia
fibrelor.
RezistenŃa lemnului cu fibră înclinată scade odată cu creşterea devierii fibrelor. În
Fig. 5.20. Trunchi de stejar acelaşi timp, ea d
cu fibră răsucită (torsă) epinde de felul solicitării. Cea mai mare scădere a acesteia se constată în cazul
solicitării la tracŃiune paralelă cu fibrele, după care urmează rezistenŃa la încovoiere
statică. Cea mai mică influenŃă se înregistrează la solicitarea la compresiune paralelă
cu fibrele. Un alt neajuns al prezenŃei fibrei înclinate îl constituie faptul că feŃele pieselor cu acest defect sunt aspre şi se
finisează cu dificultate.
Mărimea fibrei înclinate se determină prin raportul, în procente, dintre devierea fibrei de la o linie paralelă cu axa
longitudinală a piesei şi lungimea din piesă corespunzătoare acestei devieri.
Fibra răsucită sau fibra torsă (fig.5.20) reprezintă devierea elicoidală a fibrelor în jurul axei longitudinale a lemnului
rotund, acestea rămânând paralele între ele. Stabilirea direcŃiei de deviere, spre stânga sau spre dreapta, se face privind
trunchiul dinspre bază spre vârf. Recunoaşterea fibrei răsucite se poate face urmărind mersul crăpăturilor ritidomului în cazul
lemnului rotund cu coajă, sau mersul fisurilor consecutive uscării la cel fără coajă.
Fibra torsă alternantă, denumită şi fibră împletită, rezultă prin suprapunerea unor zone de lemn cu direcŃii opuse de
deviere a fibrei. Ea contribuie la creşterea valorii estetice a lemnului.
Fibra răsucită se întâlneşte aproape la toate speciile, dar este prezentă cu o frecvenŃă mai mare la pin silvestru, molid,
brad, stejar, carpen. La paltin, plop tremurător, plop negru, salcie, apare mai rar. Ramurile arborilor pot şi ele să prezinte
acest defect.
Arborii dominanŃi sunt mai des afectaŃi de fibră răsucită decât cei dominaŃi. Totodată, s-a observat o creştere a devierii
fibrei la arborii cu sistemul radicelar superficial, frecvent supuşi acŃiunii vântului, vegetând pe soluri bogate în schelet, deficitare
în ceea ce priveşte umiditatea.
La arborii bătrâni răsucirea fibrei este mai accentuată decât la cei tineri, fapt pentru care la periferia secŃiunii
transversale a trunchiului devierea este mai mare decât la interior. De asemenea, ea creşte dinspre baza spre vârful
arborilor.
Prin debitarea în cherestea a lemnului rotund cu fibră răsucită rezultă piese cu feŃe aspre, greu prelucrabile, îndeosebi
la finisare, uşor deformabile la uscare, cu predispoziŃie la crăpare şi cu fibrele retezate. Furnirul prezintă deficienŃe
asemănătoare, având şi el o valoare scăzută. La despicare se obŃin suprafeŃe mai mult sau mai puŃin elicoidale.
Lemnul cu fibră răsucită are rezistenŃe mecanice mai mici decât cel cu structură normală, mai cu seamă începând de
la o mărime a acesteia de 9%. Cea mai accentuată descreştere se înregistrează la solicitarea la întindere paralelă cu fibrele
şi cea mai mică la compresiune paralelă cu fibrele.
Scade de asemenea mult rezistenŃa la încovoiere
statică.
Fibra răsucită se determină prin raportul, în
procente, dintre mărimea devierii de la o linie paralelă
cu axa lemnului rotund şi lungimea de 1 m (fig. 5.21),
precizându-se şi direcŃia de răsucire.
Fibra încâlcită este o anomalie caracterizată
prin devierea locală, dezordonată, a fibrelor şi
elementelor anatomice ale lemnului. Ea se întâlneşte
mai ales în cazul excrescenŃelor.
Fig.5.21.. Fibră răsucită (torsă), elemente de calcul Lemnul cu fibră încâlcită are densitatea şi
duritatea mai mari ca lemnul normal. De asemenea
este uşor deformabil. RezistenŃele la tracŃiune şi compresiune paralelă cu fibrele, ca şi rezistenŃa la încovoiere statică sunt
mai mici, în timp ce rezistenŃele la despicare şi încovoiere dinamică sunt mai mari. Prelucrarea mecanică este îngreunată,
rezultând suprafeŃe aspre, chiar şi în cazul lemnului rindeluit. Pe de altă parte, fibra încâlcită poate imprima lemnului un
aspect estetic mult preŃuit în industria mobilei, ca şi în producŃia diverselor obiecte de interior.
Fibra încâlcită se estimează la fel ca fibra ondulată.
Buclele (fig. 5.22) reprezintă devieri locale ale fibrelor şi inelelor anuale în jurul
nodurilor, cojii înfundate sau rănilor cicatrizate, fiind vizibile pe secŃiunile longitudinale
ale pieselor debitate. Aceste defecte sunt prezente la toate speciile.
Datorită buclelor, piesele de cherestea suferă deformaŃii. De asemenea, apar
dificultăŃi la prelucrare, precum şi la finisare, şi scad rezistenŃele mecanice. Buclele
scad totodată în mod semnificativ rezistenŃele la compresiune paralelă cu fibrele, la
încovoiere statică şi la încovoiere dinamică.
Buclele se estimează prin mărimea devierii limitei inelelor anuale pe faŃa piesei
ecarisate sau prin raportul, în procente, al acestora faŃă de lăŃimea piesei.

5.4.2. Neregularitatea lăŃimii inelelor anuale Fig. 5.22. Buclă

Neregularitatea lăŃimii inelelor anuale este un defect de structură, ce constă în variaŃia lăŃimii unuia sau mai multor
inele de creştere, faŃă de lăŃimea medie a acestora, pe secŃiunea transversală a lemnului.
Defectul poate fi provocat de lucrări silviculturale, spre exemplu de răriturile de intensitate ridicată, care conduc la accelerarea
puternică a creşterii în diametru a arborilor rămaşi şi la apariŃia pe secŃiunea transversală a acestora a unor inele anuale mult mai
late decât cele anterioare. O consecinŃă similară au tratamentele în cadrul cărora intensitatea creşterii în diametru a arborilor este
brusc modificată prin punerea lor în lumină. Pentru ca neregularitatea lăŃimii inelelor anuale să fie evitată, conducerea arboretelor
trebuie deci să fie astfel efectuată încât să se asigure arborilor, în tot cursul vieŃii lor, condiŃii de creştere pe cât posibil mai uniforme.
Neregularitatea lăŃimii inelelor anuale poate însă avea şi alte cauze. Astfel, în condiŃiile unor ani secetoşi, se poate ca, după un
număr de inele corespunzătoare anilor normali din punct de vedere al stării vremii, să apară inele anuale înguste. Acelaşi efect îl pot

33
avea anii cu defolieri puternice produse de insecte. LăŃimi variabile ale inelelor de creştere se înregistrează, de asemenea, în
staŃiuni caracterizate prin neuniformitatea condiŃiilor de stare a vremii de la un an la altul.
Neregularitatea lăŃimii inelelor anuale provoacă variaŃii ale densităŃii, durităŃii, contragerii şi umflării, acestea având la
rândul lor efect negativ asupra prelucrabilităŃii şi omogenităŃii calităŃii, ca şi asupra aspectului general al suprafeŃelor, inclusiv
asupra culorii lemnului. Se precizează că linia care separă zonele cu inele anuale de lăŃime diferită constituie o linie de
minimă rezistenŃă.
Alte consideraŃii privind neregularitatea lăŃimii inelelor anuale au fost semnalate anterior (v. 2.6.1.3).

5.4.3. Lemnul de reacŃie


Lemnul de reacŃie, în legătură cu care anterior s-au făcut unele precizări (v. 2.3), este denumirea dată lemnului de
compresiune şi lemnului de tensiune, două defecte caracterizate prin modificări profunde de structură, produse de greutatea
proprie (în cazul trunchiului înclinat şi al ramurilor), forŃa vântului, tensiunile de creştere, presiunea osmotică ş.a. PrezenŃa
acestuia influenŃează în mod negativ proprietăŃile şi utilizările lemnului. Are consecinŃe nedorite asupra proprietăŃilor papetare şi
produselor finite realizate din acesta, întrucât proporŃia componenŃilor săi chimici diferă de cea a lemnului normal avut în vedere
la stabilirea tehnologiei de fabricaŃie a lor.
Lemnul de compresiune (fig. 5.23) se formează sub acŃiunea unor
solicitări continui de compresiune, de exemplu în partea de trunchi opusă vântului
puternic, dominant, dintr-o anumită direcŃie, sau în jumătatea inferioară a secŃiunii
transversale a ramurilor aplecate. După Kollmann şi Côté (1968), pe secŃiunea
transversală a trunchiului defectul este frecvent localizat în sfertul de suprafaŃă
care prezintă cea mai mare excentricitate. El se recunoaşte după îngroşarea
anormală a zonelor de lemn târziu din inelele de creştere, zone care capătă şi o
culoare roşie-brună, mai închisă. Se întâlneşte la specii răşinoase, ca molid, brad,
pin silvestru, larice.
Lemnul de compresiune prezintă deosebiri importante faŃă de lemnul cu
structură normală. În zona în care apare acest defect, inelele anuale sunt de
2,5-5 ori mai late, motiv pentru care lemnul de compresiune este uneori însoŃit şi
de alte defecte, cum sunt excentricitatea sau ovalitatea. Traheidele, rotunjite, cu
spaŃii intercelulare în jurul lor, sunt cu 10-40% mai scurte. PereŃii celulari, de
circa două ori mai groşi, au un conŃinut de celuloză mai redus cu circa 10% şi
sunt mai bogaŃi în lignină.
Fig.5.23. Lemn de compresiune
Datorită pereŃilor celulari mai groşi şi ca urmare a conŃinutului sporit de
lignină, densitatea, duritatea pe secŃiune transversală, rezistenŃa la
compresiune paralelă cu fibrele şi rezistenŃa la încovoiere statică se măresc. În acelaşi timp, lungimea mai mică a
traheidelor, prezenŃa spaŃiilor intercelulare şi conŃinutul mai redus de celuloză conduc la micşorarea rezistenŃei la tracŃiune
paralelă cu fibrele şi a rezistenŃei la încovoiere dinamică.
Contragerea perpendiculară pe fibre este aproape de două ori mai mică decăt la lemnul cu structură normală. În
schimb, contragerea pe direcŃie longitudinală, cauzată de înclinarea mult mai mare a microfibrilelor, este de 4-5 ori mai mare,
astfel că lemnul ecarisat suferă deformări şi crapă uşor.
Lemnul de compresiune se exprimă prin raportul, în procente, dintre aria suprafeŃei pe care o ocupă efectiv şi aria
suprafeŃei pe care apare.
Lemnul de tensiune (tracŃiune) este apropiat ca origine de cel de compresiune, formându-se în zona supusă la
întindere prin încovoiere a trunchiului şi ramurilor, la unele specii foioase, îndeosebi la fag şi plop.
PrezenŃa lemnului de tensiune se recunoaşte în cazul lemnului de fag, proaspăt doborât, ca urmare a unei culori mai
deschise, cu nuanŃe argintii sau sidefii. La contactul cu aerul şi sub acŃiunea luminii, ca şi din cauza pierderii umidităŃii,
zonele de lemn de tensiune capătă o culoare brună închis.
La capetele pieselor de lemn rotund, lemnul de tensiune apare sub forma unor zone arcuite, cu suprafaŃa scămoşată.
Pe suprafaŃa radială, acesta iese ceva mai bine în evidenŃă la speciile cu inele anuale bine distincte, ca stejar şi frasin,
având forma unor benzi înguste; la speciile cu inele anuale slab distincte, ca mesteacăn, paltin, este mai dificil de remarcat.
Lemnul de tensiune ia naştere ca urmare a unei diferenŃieri particulare a celulelor cambiale din trunchi şi ramuri şi are
caracteristici anatomice, fizice, chimice şi mecanice diferite în comparaŃie cu lemnul normal. ConŃinutul de fibre (fibre
libriforme) este sporit. În schimb, proporŃia şi mărimea vaselor din componenŃa lui sunt mai mici. Totodată, la circa 50% din
speciile foioase, lemnul de tensiune prezintă fibre cu un strat intern gelatinos, constituit în cea mai mare parte din celuloză
cristalină, lipsit de lignină.
Lemnul de tensiune prezintă deosebiri privind densitatea şi contragerea (Wicker, 1979, Panshin şi De
Zeeuw, 1981). Creşterea densităŃii, cu o cotă de 10-30%, se datoreşte unei proporŃii de participare mai mari a fibrelor, ca şi a
pereŃilor mai groşi ai acestora. În ceea ce priveşte contragerea, s-a remarcat că pe direcŃie longitudinală aceasta este de
două ori mai mare decât la lemnul normal, în timp ce pe direcŃie perpendiculară pe fibre este ceva mai mică, fără să ajungă
însă la descreşterea remarcată la lemnul de compresiune. Totodată, prezenŃa acestui defect conduce la apariŃia de crăpături
ale lemnului la doborârea arborilor, ca şi la deformări ale pieselor ecarisate, în procesele de debitare şi uscare. Au de

34
asemenea de suferit starea suprafeŃei rezultate la prelucrarea lemnului, ca şi culoarea acestuia (Kubler 1987). Deteriorarea
stării suprafeŃei lemnului este pusă în legătură cu ponderea mai mică a liantului reprezentat de lignină în structura de
ansamblu a pereŃilor celulari ai fibrelor, ceea ce face ca microfibrilele celulozice să prezinte o slabă aderenŃă între ele. Drept
urmare, în timpul prelucrărilor mecanice acestea se desprind, rezultând suprafeŃe scămoşate, greu de finisat (de reŃinut
totodată că fibrele smulse înfundă spaŃiile dintre dinŃii ferăstrăului, îngreunând procesul de tăiere şi sporind consumul de
forŃă necesar).
Lemnul de tensiune se exprimă în acelaşi mod ca cel de compresiune.

5.4.4. Excentricitatea
Excentricitatea (fig. 5.24) este un defect de structură, rezultând din poziŃia laterală
a măduvei faŃă de centrul secŃiunii transversale a sortimentelor de lemn rotund. Ea se
întâlneşte de regulă în partea inferioară a trunchiului, la toate speciile, dar mai cu seamă
la răşinoase şi respectiv, la arborii de molid situaŃi pe soluri umede.
Excentricitatea este însoŃită adeseori şi de alte defecte, cum sunt de exemplu
ovalitatea şi curbura.
Din cauza deplasării măduvei, inelele anuale au lăŃimea inegală de-a lungul
circumferinŃei lor, în partea secŃiunii transversale unde deplasarea este mai mică ele fiind
mai înguste, iar în partea opusă mai late. SecŃiunea transversală însăşi poate fi împărŃită
în două sectoare, unul în care inelele anuale sunt înguste şi unul în care inelele anuale
sunt late. Uneori, în sectorul în care inelele anuale sunt late, poate exista lemn de
compresiune. DiferenŃa de lăŃime dintre inelele anuale este cu atât mai ridicată cu cât
deplasarea măduvei este mai mare.
Defectul se datoreşte coroanei asimetrice, produsă la rândul ei de distribuŃia
neregulată în spaŃiu a arborilor. O altă cauză este acŃiunea vântului puternic, bătând
predominant dintr-o anumită direcŃie.
Excentricitatea este considerată o anomalie foarte gravă, datorită căreia buştenii
în cauză, uneori de secŃiune circulară şi la prima vedere apŃi pentru cele mai valoroaseFig. 5.24. Excentricitate
întrebuinŃări, nu mai pot căpăta aceste direcŃii de utilizare. Determinând o puternică neomogenitate a structurii lemnului,
excentricitatea provoacă deformarea pieselor rezultate prin prelucrarea acestuia, ca şi o slăbire a rezistenŃelor mecanice.
Mărimea excentricităŃii este dată de raportul, în procente, dintre distanŃa a de la centrul geometric al secŃiunii
transversale la centrul măduvei şi diametrul secŃiunii D.

5.4.5. Inimi concrescute


Inimile concrescute (inima dublă, inima multiplă) (fig. 5.25) rezultă în urma concreşterii a două sau mai multe tulpini, la
început fiecare cu măduva şi sistemele de inele anuale proprii şi ulterior, toate la un loc prezentând inele anuale comune.
SecŃiunea transversală, iniŃial aproximativ ovală, tinde să devină circulară, întrucât în porŃiunea dintre tulpini inelele anuale
sunt mai late. Între tulpinile concrescute, pe o anumită porŃiune, se poate găsi coajă, aceasta reprezentând un element de
discontinuitate.
Datorită acestui defect de structură, sortimentele debitate se deformează şi
crapă uşor. Prelucrarea mecanică este îngreunată şi se produc pierderi mari de
material lemnos. Pe de altă parte coaja înglobată în interior, ca şi apa de precipitaŃii,
care poate stagna în cavitatea dintre tulpinile concrescute, pot favoriza instalarea
putregaiului.
Inimile concrescute se estimează,
ca defect, în cazul lemnului rotund, prin
distanŃa de la o măduvă la cealaltă a
tulpinilor unite, iar la piesele ecarisate, prin
lungimea pe care o ocupă în cadrul
Fig. 5.25.Inimi concrescute acestora. Totodată, se ia în considerare
prezenŃa eventualei coji înglobate.

5.4.6. Lunura
Lunura (fig. 5.26) este un defect de structură a lemnului, ce rezultă din
prezenŃa în cuprinsul zonei de duramen a unuia sau mai multor inele anuale cu
proprietăŃile alburnului. Pe suprafeŃele radiale ale pieselor ecarisate, lunura Fig.5.26. Lunură
apare sub forma unor dungi de culoare mult mai deschisă decât restul lemnului
înconjurător. Ea se întâlneşte îndeosebi la stejar şi gorun, dar mai poate fi remarcată la frasin, precum şi la alte specii
foioase.

35
Lunura ar fi cauzată de gerurile mari din timpul iernii, datorită cărora un număr de inele anuale degeră şi celulele lor
parenchimatice îşi pierd proprietatea de a secreta substanŃe de duramenificare. IniŃial, aceste inele nu se disting din masa
alburnului, dar după un număr de ani, când pătrund în duramen, devin vizibile.
Lemnul de lunură are proprietăŃi inferioare celui de duramen.Totodată, se contrage mai puŃin şi este uşor permeabil
pentru lichide. RezistenŃa sa la acŃiunea ciupercilor este mai redusă, putrezind uşor. Pentru toate aceste motive, la
prelucrarea lemnului, lunura se îndepărtează din masa acestuia, înregistrându-se în acest mod mari pierderi de material.
Lunura se estimează, în cazul sortimentelor de lemn rotund, prin diametrul său exterior şi lăŃimea inelelor anuale pe
care le cuprinde. Se poate de asemenea măsura lăŃimea zonei de lemn din afara lunurii.

5.5. CRĂPĂTURI
Crăpăturile sunt discontinuităŃi longitudinale în masa lemnului, rezultate prin separarea Ńesuturilor acestuia sub
acŃiunea tensiunilor interne care ating limita rezistenŃei la tracŃiune perpendiculară pe fibre.
Crăpăturile pot să apară la arborii în picioare, la ele adăugându-se ulterior cele care se formează în lemnul brut rotund
doborât şi materialul ecarisat.

Fig. 5.27.
Crăpături de inimă
(crăpături radiale):
1 - simple; 2,3 - multiple; 4 - cadranură.

5.5.1. Crăpături formate la arborii în picioare


În această categorie se încadrează crăpăturile de inimă, crăpăturile inelare şi crăpăturile de ger, crăpăturile de trăsnet,
crăpăturile de secetă, crăpăturile interne transversale.
Crăpături de inimă (crăpături radiale) (fig. 5.27) apar la aproape toate speciile, dar mai cu seamă la pin, larice, fag
şi îndeosebi în arborete trecute de vârsta exploatabilităŃii, slăbite. Ele pornesc de la baza trunchiului şi urcă până la înălŃimea
de 10 m sau chiar mai mult. Pot să nu aibă continuitate deplină pe întrega lungime a lemnului, fiind formate din porŃiuni
intermediare. Pe secŃiunea transversală se întind de-a lungul razei sau diametrului, fără a ajunge la periferie, având lăŃimi şi
deschideri de mărimi diferite. Pot fi observate la capetele buştenilor, mai cu seamă la capătul gros, în timp ce în cazul
materialului ecarisat sunt vizibile atât la capetele cât şi pe suprafeŃele laterale ale pieselor. La uscarea lemnului, deschiderea
lor se măreşte. Se produc ca urmare a acŃiunii vântului, precum şi datorită tensiunilor interne care iau naştere la reducerea
umidităŃii până la valori aflate sub punctul de saturaŃie a fibrei
Crăpăturile de inimă pot fi simple sau multiple. Crăpăturile de inimă simple (fig. 5.27, 1) se dezvoltă pe rază sau
diametru, fiind situate într-un singur plan de-a lungul întregului buştean. Crăpăturile de inimă multiple (fig.5.27, 2) sunt
formate din câte două sau mai multe crăpături, ce apar la capătul buşteanului în planuri diferite, ca şi cele dispuse pe un
diametru, cuprinse de asemenea în planuri diferite, ca de exemplu în cazul lemnului cu fibră răsucită (fig.5.27, 3).
Un tip de crăpătură de inimă multiplă este cadranura (fig 5.27, 4), defect având aspectul unui cadran de ceas cu mai
multe ace. Adesea, cadranura are trei sau patru crăpături, care pornesc din măduvă. Des întâlnită la arbori vârstnici de stejar
şi nuc, prezintă totodată numeroase fisuri după diferite direcŃii, ca şi un început de putregai.
Crăpătura de inimă simplă se măsoară determinându-i lăŃimea maximă b la suprafaŃa sortimentului cu precizia de 1
mm. La crăpăturile de inimă multiple se măsoară dimensiunea b a suprafeŃei în care se înscriu (fig. 5.27,2). Exprimarea se
poate face în unităŃi de lungime sau în părŃi din diametrul D al capătului pe care apar.
Crăpătura inelară (rulura) (fig.5.28) este o crăpătură de capăt, rezultând în urma desprinderii parŃiale sau complete a
două inele anuale consecutive şi are o extensiune mai mare sau mai mică în lungul trunchiului. În cazul lemnului brut rotund se
prezintă sub forma unei crăpături circulare continui sau de arc de cerc, în timp ce în cazul pieselor de lemn ecarisat, au forma de
arc de cerc pe capetele acestora şi de crăpături longitudinale pe feŃele laterale.
Când Ńesuturile sunt întrerupte pe întreaga circumferinŃă a inelului anual, defectul se numeşte rulură totală (completă)
(fig. 5.28,2), iar când întreruperea se produce doar pe o anumită parte a circumferinŃei inelului anual, acesta poartă
denumirea de rulură parŃială (fig. 5.28, 1).

36
Crăpătura inelară apare mai cu seamă la molid,
brad, ulm, stejar, frasin, nuc, ca urmare a solicitărilor
la încovoiere sau la torsiune produse de vânt,
desprinderea Ńesuturilor fiind legată de existenŃa
neuniformităŃilor de structură şi proprietăŃi fizico-
mecanice, cauzate de modificarea bruscă a lăŃimii
inelelor anuale, prin punerea arborilor în lumină.
Crăpăturile inelare, în general, au consecinŃe
nedorite, conducând la micşorarea randamentului la
debitare a buştenilor. Cele situate în zona centrală a
trunchiului, afectând o parte de slabă rezistenŃă a
trunchiului, sunt din punct de vedere practic mai puŃin
Fig. 5.28. Crăpătură inelară (rulură): importante decât cele situate în restul secŃiunii
1 - parŃială; 2 - totală (completă) transversale. În interiorul crăpăturilor inelare se pot
uneori acumula cantităŃi de sevă, care ulterior se
infiltrează în lemnul din jur şi îl pătează.
Rulura totală Rt se exprimă prin raportul dintre diametrul corespunzător inelului anual pe care se găsesc d şi
diametrul piesei de lemn brut rotund D, iar cea parŃială R p prin raportul dintre dimensiunea minimă a suprafeŃei în care se
înscrie b şi diametrul capătului unde apar D, conform relaŃiilor:
d
Rt = ; (5.3)
D
b
Rp = . (5.4)
D
Crăpătura de ger (gelivura) este o crăpătură radială a trunchiului, dezvoltată în lungul acestuia, uneori cu mers
elicoidal, prezentă de regulă la specii foioase (cvercinee, nuc, frasin, ulm, paltin, plop), mai rar răşinoase, produsă după unii
autori iarna, din cauza tensiunilor generate de contragerea lemnului la scăderea puternică şi bruscă a temperaturii. În lemn,
aceste crăpături pot ajunge în profunzime până la măduvă. Se formează de regulă spre baza trunchiului.
Se disting crăpături de ger deschise (fig 5.29), vizibile de la exterior şi crăpături de ger închise, care nu ajung la periferia
secŃiunii transversale a trunchiului. La crăpăturile de ger deschise, marginile capătă cu vremea forma de val (creastă),
bombându-se spre exterior, ca urmare a creşterilor anormale, de cicatrizare, ale arborilor. Creste longitudinale, dovezi ale
existenŃei unor crăpături de ger, se pot întâlni şi la arbori cu gelivuri închise, datorită tendinŃei acestora de acoperire a rănilor
formate.
În cazul arborilor cu crăpături de ger închise lemnul este sănătos, în timp ce în cazul celor cu crăpături de ger
deschise, mai vechi, datorită expunerii îndelungate la acŃiunea directă a factorilor mediului înconjurător, la nivelul pereŃilor
crăpăturii lemnul se înnegreşte şi totodată se crează condiŃii favorabile dezvoltării ciupercilor xilofage, care mai târziu se vor
propaga treptat şi în porŃiunile învecinate. La speciile răşinoase pereŃii gelivurilor pot fi acoperiŃi cu răşină. Crăpătura de ger
mai poate fi însoŃită de rulură, precum şi de coajă înfundată, aceasta din urmă făcându-şi apariŃia dacă, după o vreme,
discontinuitatea a fost acoperită cu Ńesuturi noi.
Pentru estimarea crăpăturilor de ger, se măsoară adâncimea acestora pe
capătul lemnului rotund, lăŃimea lor pe acelaşi capăt şi lungimea pe faŃa laterală. Ele
se exprimă în unităŃi de lungime sau în părŃi din dimensiunile corespunzătoare ale
lemnului.
Crăpătura de trăsnet. Se prezintă ca o discontinuitate relativ îngustă, cu
mersul în general în spirală, în jurul trunchiului, începând de la coroană până la
rădăcină. Lemnul este de regulă despicat până la inimă şi adesea fragmentat atât
radial cât şi tangenŃial. Uneori, suprafaŃa crăpăturilor de trăsnet este carbonizată.
Arborii loviŃi de trăsnet de multe ori pot muri. Deşi uneori poate fi afectată iniŃial
numai coaja, dezvoltarea ulterioară a arborilor are de suferit.
Crăpătura de secetă este asemănătoare gelivurii, însă nu prezintă crestele
de cicatrizare caracteristice acesteia. Se produce ca urmare a contragerii
accentuate a lemnului, când, în verile călduroase şi uscate, umiditatea acestuia
scade la valori inferioare punctului de saturaŃie a fibrei. Exemplarele tinere de molid
prezintă astfel de crăpături spre baza trunchiului, la înălŃimi cuprinse între circa 2 şi
5 m, fiind expuse mai târziu atacurilor de insecte şi de ciuperci xilofage.
Crăpăturile interne transversale sunt fisuri dezvoltate pe direcŃie
Fig. 5.29. Crăpătură de ger transversală, îndeosebi în partea inferioară a trunchiului, arborele prezentând la
(gelivură) deschisă exterior, în dreptul lor, o umflătură alungită orizontal. Pe suprafaŃa pieselelor
ecarisate, crăpăturile interne transversale apar ca linii subŃiri, mai deschise la

37
culoare decât restul lemnului. Cauza defectului o constituie comprimarea lemnului prin încovoiere, sub acŃiunea forŃei
vântului sau a greutăŃii coroanei încărcată cu zăpadă. Alteori, acestea se datoresc şocului violent suferit de arbori la
doborâre când, datorită denivelărilor terenului, în lemn se nasc tensiuni mari.

5.5.2. Crăpături formate la sortimentele de lemn rotund


În cazul sortimentelor de lemn rotund şi ecarisat, pe lângă crăpăturile provenite de la arborii în picioare se pot forma
crăpături noi. Acestea din urmă se datoresc, pe de o parte, tensiunilor interne de creştere, care se eliberează cu ocazia
doborârii arborilor şi trecerii lemnului prin diferite faze de prelucrare şi, pe de altă parte, tensiunilor interne de uscare, care
apar în special în timpul depozitării. O cauză a crăpăturilor poate fi şi manipularea necorespunzătoare a pieselor de lemn.
Crăpăturile formate la sortimentele de lemn rotund se pot
produce la capetele acestuia, precum şi pe suprafaŃa lui laterală.
Crăpăturile la capăt (frontale) (fig. 5.30) sunt de mai multe
tipuri: crăpături după rază; crăpături după diametru; crăpături în
formă de V (fig. 5.30,1); crăpături în trepte, radiale (fig. 5.30,2);
crăpături radiale în inelul anual (fig. 5.30,3); crăpături după inelul
anual (fig. 5.30,4).
Crăpăturile laterale sunt cele care apar pe suprafaŃa laterală a
lemnului rotund, sau atât pe suprafaŃa laterală cât şi în continuare pe
capătul acestuia. Ele pot fi superficiale sau profunde. Crăpături
laterale superficiale se consideră cele prezente la piesele cu
diametrul sub 70 cm şi care au adâncimea mai mică decât 1/10 din
acest diametru, ca şi cele prezente la piesele cu diametrul peste 70
cm şi care au adâncimea mai mică de 7 cm. Crăpăturile laterale Fig. 5.30. Crăpături la capăt (frontale):
profunde sunt cele prezente la piesele cu diametrul sub 70 cm şi care 1 - în formă de V; 2 - în trepte;
au adâncimea mai mare decât 1/10 din acest diametru, ca şi cele 3 - radiale în inelul anual;
prezente la piesele cu diametrul peste 70 cm şi care au adâncimea mai 4 - după inelul anual.
mare de 7 cm.

5.6. DEPUNERI ANORMALE


Pungile de răşină (fig. 5.32) sunt cavităŃi cu oleorezine, înguste, cu
lăŃimea şi lungimea de la câŃiva mm până la câŃiva cm, dispuse între inelele
anuale sau în cuprinsul acestora. Forma lor pe secŃiunea tangenŃială este
ovoidală. Pe secŃiunile transversală şi radială apar ca nişte crăpături sub formă
de arc de cerc şi respectiv sub formă de linii verticale. În dreptul lor, inelele
anuale date ulterior sunt uşor deviate spre în afara tulpinii. Sunt prezente la
speciile răşinoase cu canale rezinifere, îndeosebi la molid.
Pungile de răşină sunt frecvent întâlnite pe partea însorită a
trunchiului, la arbori aflaŃi la liziera pădurilor, în terenuri deschise, la marginea
drumurilor. S-a mai remarcat, că pungi de răşină, de dimensiuni mici, se
formează şi ca urmare a înŃepăturilor produse de insecte. PrezenŃa pungilor Fig. 5.32. Pungă de răşină
de răşină s-ar datora totodată şi lovirii arborilor.
Pentru estimarea defectului, se măsoară lungimea acestuia, în
mm. Se precizează, totodată, numărul pungilor de răşină pe metru sau
pe lungimea piesei întregi.
Lemnul umed (inima udă) – fig. 5.33 - reprezintă porŃiuni din
duramenul sau lemnul matur al unor arbori proaspăt doborâŃi, având
o umiditate mai mare decât lemnul din jur şi care se distinge şi
printr-o culoare mai închisă. Se întâlneşte în partea inferioară a
trunchiului, până la 3-5 (uneori 10-11) m înălŃime, pe secŃiunea
transversală remarcându-se sub formă de pată. În timpul iernii, fiind
îngheŃat, lemnul umed are forma unor pete sticloase. Specii
forestiere cu lemn umed sunt molidul, bradul, pinul silvestru, plopii -
în general, ulmul. La molid şi pin, lemnul umed are umiditatea de 3-4 Fig. 5.33. Aspectul inimii ude patologic, în
ori mai mare decât cea a lemnului sănătos. Odată cu uscarea secŃiunea transversală, la baza trunchiului unui
materialului doborât, zonele cu lemn umed se deschid la culoare şi brad atacat de vâsc
capătă numeroase crăpături fine.
După Barbu (1991), la brad, inima udă patologic este prezentă, în diferitele zone ale Ńării, la aproape 90% din
exemplarele de peste 80 ani cu diferite vătămări. Defectul se exprimă prin lăŃimea minimă a suprafeŃei în care se înscrie, sau
în părŃi din diametrul capătului pe care se găseşte.

38
Zona îmbibată cu răşină este o porŃiune de lemn îmbibată cu oleorezine, mai închisă la culoare, rezultând ca urmare a
secreŃiei în exces a acestor substanŃe pentru vindecarea rănilor arborilor traumatizaŃi.
Comparativ cu lemnul normal, zona îmbibată cu răşină prezintă valori sporite ale densităŃii şi puterii calorice. Este mai
rezistentă la putrezire.
Defectul, a cărui estimare se face ca şi în cazul lemnului umed, este puŃin important, datorită dimensiunilor mici ale
zonelor respective.

5.7 DEFECTE DE RĂNIRE.


Rănile sunt leziuni ale arborilor, constând în distrugeri de Ńesuturi şi dislocări ale elementelor şi formaŃiilor anatomice
din conexiunile lor normale. Defectele de rănire, din rândul cărora în paragraful de faŃă se vor prezenta cicatricea, coaja
înfundată, lemnul mort, cancerul, rănile datorate incluziunilor de corpuri
străine, rănile de elagaj, arsurile scoarŃei, apar ca urmare a activităŃii omului,
sau sunt produse de vânat ori de animalele ce păşunează în pădure, de
factori meteorologici ş.a. Un grup important de răni ale arborilor în picioare
sunt crăpăturile cauzate de factori exclusiv naturali, menŃionate anterior (v.
5.5.1).
Cicatrice. Cicatricea este o zonă cu structură neregulată a lemnului,
alcătuită din Ńesuturile nou apărute în locurile rănite. La marginile unei răni
(fig. 5.34), odată produse, cambiul şi parenchimul din scoarŃa rămasă
formează, prin diviziuni repetate, un manşon, respectiv un Ńesut
parenchimatic, iniŃial omogen (calus). În cuprinsul acestuia, ulterior apare un
strat de felogen şi treptat ia naştere valul de acoperire, care la mijloc prezintă
o zonă cambială, ce generează spre exterior liber şi spre interior lemn.
Avansând spre centrul rănii, după un timp, valurile de acoperire se întâlnesc,
iar zonele lor cambiale se unesc, dând în final inele anuale continui. Rezultă
Fig. 5.34. Rană de elagaj de stejar în în acest mod un Ńesut de cicatrizare, lemnul care anterior ajunsese prin
curs de cicatrizare: rănire în contact cu aerul atmosferic fiind astfel acoperit.
r - rană; v - val de acoperire O cicatrice poate fi situată la suprafaŃa lemnului, ori poate fi înglobată
parŃial sau total în lemn. Cicatricile înglobate total sunt vizibile numai pe
secŃiunea transversală a lemnului rotund, celelalte fiind observabile şi pe
suprafaŃa lui laterală, ca deformaŃii locale ale cojii.
Defectul se exprimă prin dimensiunile zonei cu structură neregulată în
valori absolute sau în părŃi din dimensiunile sau aria laterală a piesei,
precizându-se totodată numărul lor pe unitatea de lungime ori suprafaŃă.
Coaja înfundată este defectul ce constă în înglobarea unei porŃiuni de coajă
moartă în masa lemnului. Aceasta ia naştere din coaja necrozată prin rănire
(fig.5.35) sau din cea cuprinsă între inimile concrescute (v. 5.4.5), acoperite ulterior
prin straturile anuale de masă lemnoasă. Având proprietăŃi diferite de cele ale
lemnului, coaja înfundată reprezintă o discontinuitate cu consecinŃe negative,
întrucât reduce rezistenŃa în punctele în care apare şi poate da naştere la putregai.

Lemnul mort (fig.5.36) este o zonă necrozată, având lemn nealterat, de


culoare mai închisă şi cu numeroase fisuri, înconjurată de Ńesuturi de cicatrizare,
sub formă de valuri de acoperire. Se întâlneşte în locurile în care coaja a fost
Fig. 5.35. Coajă înfundată jupuită, lovită sau pârlită puternic de soare ori de foc, în timpul vieŃii arborelui,
împrejurări soldate cu încetarea activităŃii cambiului. La speciile de răşinoase,
lemnul mort este însoŃit de depuneri de răşină. Sortimentele de lemn rotund cu lemn mort au deformări locale şi în plus, sunt
afectate de coloraŃii anormale şi putregai.
Defectul se estimează prin adâncimea, lăŃimea şi lungimea porŃiunii ocupate,
exprimându-se în unităŃi de lungime sau în părŃi din dimensiunile corespunzătoare ale
sortimentului.
Cancer. Defectul, ce afectează
toate speciile, este o rană
necicatrizabilă, produsă de bacterii şi
ciuperci. Uneori este provocat de
acŃiunea repetată a gerurilor târzii
asupra Ńesuturilor de cicatrizare. Poate fi
deschis, când se prezintă ca o
adâncitură înconjurată de valuri de
Fig. 5.36. Lemn mort
Fig. 5.37. Boala (maladia) T acoperire, sau poate fi închis. În dreptul

39
său, trunchiul este deformat, iar lemnul, cu compoziŃia chimică modificată, are fibră încâlcită şi la speciile răşinoase este
îmbibat cu răşină.
Răni datorate incluziunilor de corpuri străine. Lemnul poate prezenta răni vizibile sau nevizibile, cauzate de corpuri
străine, ca sârmă, cuie, schije, gloanŃe, pietre ş.a., încorporate total sau parŃial în cuprinsul acestuia. La unele specii, ca de
exemplu la fag, incluziunile de corpuri străine pot produce alterarea lemnului. Neajunsuri destul de mari se înregistrează
totodată la debitarea buştenilor în cherestea, întrucât acestea pot produce deteriorări importante pânzelor tăietoare, pentru
remedieri fiind necesare întreruperi de lucru. Pentru depistarea incluziunilor metalice s-au conceput diferite tipuri de detectoare
speciale, cu ajutorul cărora lemnul este controlat înainte de debitare.
Arsuri ale scoarŃei. Arsura scoarŃei este un defect de rănire a arborilor, constând în crăparea şi desprinderea cojii
trunchiului sub formă de plăci, de-a lungul unei fâşii longitudinale de lăŃime variabilă, lemnul ajungând la zi. Este întâlnită la
arborii cu coaja netedă (fag, carpen, stejar roşu), crescuŃi în masiv şi expuşi brusc insolaŃiei. Cicatrizarea arsurii are loc mult
mai lent decât în cazul altor răni.
Defectul rezultat ca urmare a necrozării cojii de fag şi cunoscut sub numele de boala (maladia) T se prezintă ca o
cicatrice longitudinală încorporată în lemn, în schema din figura 5.37 porŃiunea de cambiu distrusă fiind redată prin bara
transversală a literei T. Rana produsă de valorile mari de temperatură rămâne deschisă timp de mai mulŃi ani până să se
închidă.

5.8. COLORAłII ANORMALE


ColoraŃiile anormale ale lemnului sunt o categorie de defecte constând în existenŃa pe suprafaŃa şi în cuprinsul
acestuia a unor porŃiuni cu aspect cromatic diferit de cel al lemnului sănătos din specia considerată, fără semne vizibile de
descompunere. Ele sunt cauzate obişnuit de ciuperci şi bacterii, care consumă seva din lemn şi conŃinutul celulelor
parenchimatice.
În funcŃie de culoarea, mai deschisă ori mai închisă, pe care lemnul sau produsele din lemn o capătă, modificările
cromatice ale acestora poartă denumiri diferite. Modificarea culorii naturale spre nuanŃe mai deschise, de alb până la galben
deschis, se numeşte decolorare, în timp ce modificarea culorii naturale spre nuanŃe mai închise, mergând până la brun, se
numeşte discolorare.
ColoraŃiile anormale frecvent întâlnite sunt duramenul fals, albăstreala şi încinderea.

5.8.1. Duramenul fals


Duramenul fals este denumirea generică a unor defecte ale lemnului sub
formă de coloraŃii anormale ale zonei centrale a trunchiului, în general neuniforme
şi cu contur neregulat, ce apar atât la specii forestiere care în mod obişnuit nu au
duramen, cât şi la specii cu duramen. În această categorie de defecte se
încadrează inima roşie a fagului, inima stelată a fagului, inima de ger a fagului,
inima brună a frasinului, inima roşiatică a stejarului, inima negricioasă a paltinului,
inima cenuşie a teiului şi plopului.
Inima roşie a fagului este o coloraŃie anormală, de regulă neuniformă, a
părŃii centrale a trunchiului, roşie-deschis până la roşie-brună, uneori cu nuanŃe
violacee sau cenuşii-negricioase, delimitată prin linii mai închis colorate, având pe
secŃiunea transversală a acestuia un contur neregulat, larg ondulat, cu abateri faŃă
de mersul inelelor anuale şi prezentând unele caracteristici distincte ale lemnului.
Frecvent prezentă la Fagus sylvatica, dar şi la F. orientalis, inima roşie a
fagului este răspândită atât în Ńara noastră, cât şi în restul arealului natural
european al celor două specii. Defectul a fost cercetat, la noi, de Rădulescu,
Vintilă, Predescu, Ghelmeziu (citaŃi de Suciu, 1975), Filipovici (1964).
Inima roşie a fagului ar afecta 15-50 % din numărul de exemplare dintr-un
arboret, ponderea sa în volumul trunchiului arborilor oscilând între 20 şi 70%
(Georgescu, 1957). Pentru pădurile de fag din Banat, s-a stabilit că ea este rareori
semnalată la arbori cu vârsta mai mică de 80 ani (pe Valea Cernei, la altitudinea de
600-700 m), în schimb este omniprezentă, în regiune, la arborii trecuŃi de 120 ani
(Filipovici, 1964).
Defectul se dezvoltă în trunchiul unui arbore de jos în sus, uneori începând
chiar de la bază şi continuând până la coroană (fig. 5.38). Cea mai mare proporŃie
care îi revine pe secŃiunea transversală se înregistrează la înălŃimi cuprinse, după
diferiŃi autori, între 3 şi 10 m.
Fig. 5.38. Trunchi de fag cu inimă
Privitor la cauzele apariŃiei inimii roşii la fag, de-a lungul timpului s-au emis mai
multe ipoteze. Cercetările au scos însă în evidenŃă că în cazul dat este vorba de roşie (zona haşurată)
duramen fals, întrucât, aici, substanŃele de duramenificare (flobafene, taninuri
complexe) sunt depuse numai în celulele parenchimatice ale inimii roşii, or în

40
duramenul normal, cum este cel al stejarului, acestea sunt depuse şi în celulele prosenchimatice ca şi în spaŃiile intercelulare
(Nečesany, 1958, citat de Filipovici, 1964). Se consideră de asemenea că defectul s-ar datora acŃiunii ciupercilor pătrunse în
lemnul arborilor în picioare prin cioturile ramurilor uscate, ca şi prin rănile tulpinii şi rădăcinii. SubstanŃele secretate de
miceliul ciupercilor, ajunse în fluxul de sevă şi apoi în restul Ńesuturilor, ar excita celulele vii, acestea ajungând să producă
substanŃele de duramenificare. După alŃii, ciupercile doar ar accelera formarea substanŃelor de duramenificare şi depunerea
lor în pereŃii celulari, ele neconstituind în fapt o cauză directă a apariŃiei defectului.
Datorită dispunerii neregulate în trunchi a zonelor respective, defectul a mai fost numit inimă roşie mozaicată, duramen
mozaicat. Ipoteza a fost verificată experimental, prin injectarea de oxigen în xilem, rezultând că, în zonele rănite, au loc
depuneri intense de tile în vase şi de substanŃe colorate în Ńesuturile cu rol de depozitare a substanŃelor de rezervă.
ProprietăŃile lemnului de inimă roşie a fagului au făcut obiectul a numeroase cercetări, rezultatele fiind în unele cazuri
contradictorii. Lemnul de inimă roşie are un conŃinut de lignină mai ridicat (circa 42%, faŃă de circa 30% cât are restul
lemnului), iar în cazul arborilor în picioare şi al materialului proaspăt doborât, o umiditate mai mică. Densitatea şi unele
rezistenŃe mecanice sunt mai mari decât în cazul lemnului fără inimă roşie (Ghelmeziu, 1958). RezistenŃa la încovoiere
dinamică este ceva mai mică. Lemnul de inimă roşie se comportă la fel de bine ca şi lemnul obişnuit în timpul operaŃiilor de
prelucrare şi are o rezistenŃă ceva mai bună la atacul ciupercilor. Permeabilitatea sa este mai scăzută, din care cauză se
impregnează foarte greu, la presiuni mari. Pentru plastifiere se impune prelungirea duratei de tratare termică. PrezenŃa
substanŃelor de duramenificare şi obturarea cu tile a vaselor conduc la creşterea durabilităŃii, din această cauză rezistând
mai mult timp decât alburnul în construcŃiile provizorii la realizarea cărora este uneori folosit. Inima roşie are consecinŃe
negative asupra aspectului lemnului şi prezintă un miros neplăcut, rânced, care dispare la uscare şi revine la umezire. Prin
aburire, proces care se efectuează la fel de bine ca în cazul lemnului alb, dispare complet deosebirea de culoare faŃă de
acesta din urmă.
Având în vedere că inima roşie este caracteristică îndeosebi arborilor de fag vârstnici, pentru limitarea prezenŃei
acesteia unii autori (Bouchon, Dhôte şi Lanier, 1989) recomandă aplicarea de măsuri silviculturale care să conducă la
realizarea unor diametre sporite la vârste cât mai mici, la exploatarea arboretelor lungimea trunchiului rămânând astfel, ca
importanŃă, pe planul al doilea.
Inima roşie a fagului se estimează, în cazul lemnului rotund, măsurând pe capătul pe care apare, diametrul celui mai
mic cerc în care aceasta se poate înscrie. Ea se exprimă în unităŃi de lungime sau în părŃi din diametrul piesei. În cazul
pieselor ecarisate, defectul se determină măsurând adâcimea, lăŃimea şi lungimea zonei ocupate, exprimându-se în
procente din suprafaŃa corespunzătoare a sortimentului.
Inima de ger a fagului numită şi duramen de ger este o coloraŃie anormală, brună-roşiatică, a părŃii centrale a
trunchiului, ce înconjoară inima roşie sau este înglobată în aceasta şi are un contur neregulat, format în general din linii
frânte. In contact cu aerul, inima de ger a fagului devine cenuşie, culoare ce se atenuează sau dispare când lemnul se
usucă. Culoarea brună-închis a liniei de contur ce mărgineşte duramenul de ger se păstrează şi după uscare. Defectul se
întâlneşte la arbori având vârsta de peste 60-80 ani.
Inima de ger a fagului ocupă în trunchi o poziŃie centrală, spre deosebire de inima roşie care poate fi situată şi
excentric. Spre deosebire de inima roşie care, pornind de la o rană, coboară spre baza arborelui, inima de ger începe de la
bază, prelungindu-se către vârf şi de asemenea, coborând în rădăcinile groase.
Defectul este cauzat de gerurile excesive din timpul iernii. Se consideră că temperaturile extrem de scăzute afectează
celulele vii din centrul trunchiului, iar acestea, având un conŃinut de amidon redus, sunt mai puŃin protejate decât celulele vii
din zona periferică, suferind din această cauză vătămări şi, ulterior, secretând substanŃele de duramenificare şi formând, într-
o mică proporŃie, tile în vase (Georgescu, 1957). Ulterior, prin
depunerea de noi substanŃe de duramenificare şi formarea de noi tile,
inima de ger s-ar transforma în inimă roşie.
Inima stelată a fagului (fig. 5.39) este o coloraŃie anormală a
părŃii centrale a trunchiului, de la brun-roşiatică până la cenuşiu-
negricioasă, cu contur stelat, de regulă distinct delimitat, prin linii
închise la culoare. Are cauze şi unele caracteristici asemănătoare
inimii roşii, de care se deosebeşte prin aspectul general, precum şi
prin faptul că poate presupune un stadiu incipient de alterare a
lemnului, cu consecinŃe negative privind proprietăŃile mecanice. Prin
aburire, inima stelată îşi schimbă în mică măsură aspectul, care
rămâne astfel în continuare diferit de cel al alburnului.
Inima brună a frasinului este un defect ce constă în coloraŃia
anormală, brun-negricioasă, a părŃii centrale a trunchiului. După
Kollmann (1941), între lemnul din alburn şi cel conŃinând această
coloraŃie nu există deosebiri semnificative privind densitatea şi
rezistenŃa la solicitări statice şi dinamice
Fig. 5.39. Inima stelată a fagului
Înnegrirea lemnului de stejar (sau inima brună a stejarului)
este o coloraŃie anormală ce afectează partea inferioară a trunchiului, preponderent la exemplarele provenite din lăstari. Este
provocată de ciuperca-ficat Fistulina hepatica (Sch.) Fr., al cărei atac este asemănător celui cauzat, în faza de început, de

41
iasca moale, galbenă, a foioaselor, respectiv de ciuperca Grifola
sulphureus (Bull.) Pil., motiv pentru care este considerată în mod
eronat de către unii, ca o etapă către putregaiul produs de aceasta
din urmă.
Inima negricioasă a paltinului reprezintă o coloraŃie
anormală negricioasă, localizată în partea interioară a trunchiului,
în unele cazuri excentric, având conturul neregulat, uneori stelat.
Inima cenuşie a teiului şi inima cenuşie a plopului sunt
coloraŃii anormale cenuşii ale zonei centrale a trunchiului, lemnul
cu aceste defecte păstrându-şi neschimbate proprietăŃile
caracteristice.

5.8.2. Albăstreala
Albăstreala (fig.5.40) este o coloraŃie anormală a alburnului,
albăstruie până la negricioasă cu nuanŃe albăstrui sau verzui,
Fig.5.40. Alburn de molid atacat de albăstreală întâlnită mai cu seamă la specii răşinoase, ca molid, pin, mai rar
brad şi uneori la specii foioase, ca paltin, tei, fag ş.a., fiind
provocată de ciuperci, a căror acŃiune nu afectează rezistenŃele
mecanice ale lemnului. ColoraŃia îşi poate face apariŃia la arborii în picioare, precum şi după doborârea acestora, în buşteni.
Nu sunt ocolite piesele debitate, iar mai târziu tâmplăria de binale (uşi, ferestre), acoperişurile. În depozitele de buşteni şi de
cherestea situate în locuri neaerisite, infecŃia poate căpăta o mare extindere.
Ciupercile care produc această coloraŃie anormală sunt foarte numeroase. Cele mai cunoscute specii din familia
Ophiostomaceae (clasa ascomycetelor inferioare), sunt Ophiostoma piceae (Münch) H. et P. Sydow - specializată pe molid
şi brad, O. pini (Münch) H. et P. Sydow - specializată pe pin, O. coeruleum (Münch) H. et P. Sydow - caracterizată prin cea
mai mare răspândire.
În primele faze ale atacului, pe secŃiunea transversală a trunchiului apar, în alburn, pete izolate, sub formă de
sectoare de cerc cu vârful îndreptat spre duramen, hifele propagându-se mai întâi prin celulele razelor şi apoi invadând
treptat restul Ńesuturilor. Ulterior, alburnul poate fi cuprins de albăstreală în întregime. Pe secŃiunea longitudinală, coloraŃia se
remarcă sub forma unor dungi, pe alocuri întrerupte.
Sunt infectaŃi cu ciuperci de albăstreală în special arborii slăbiŃi fiziologic, cei cu dezechilibru în ceea ce priveşte
economia apei, ori cei atacaŃi de insecte. Miceliul ciupercilor se hrăneşte cu substanŃele din sevă, precum şi cu conŃinutul
celulelor, acestea din urmă fiind omorâte. Hifele trec de la o celulă la alta prin punctuaŃii, rareori perforând pereŃii celulari. În general
se consideră că vătămările suferite de pereŃii celulari în timp de 4-6 luni nu scad rezistenŃele mecanice ale lemnului decât în măsură
foarte redusă, fapt care justifică încadrarea albăstrelii în rândul coloraŃiilor anormale.
O contribuŃie însemnată la răspândirea ciupercilor care produc albăstreala au insectele. Acestea nu numai că
vehiculează sporii preluaŃi din atmosferă sau de la arborii bolnavi dar, în acelaşi timp, drenând prin galeriile realizate o parte
din apa aflată în lemnul arborilor atacaŃi şi înlesnind accesul aerului în locul acesteia, asigură crearea mediului favorabil
creşterii miceliului.
Când lemnul este în stare verde, la speciile cu lemn uşor şi poros pericolul atacului ciupercilor este mai mare decât la
speciile cu lemn greu şi mai puŃin poros, din cauza prezenŃei în masa celui dintâi a unui conŃinut mai mare de aer.
Lemnul cu albăstreală este apt pentru orice fel de utilizări, mai puŃin pentru cele de ordin decorativ, din cauza
modificărilor cromatice suferite. De reŃinut că, în plus, ciupercile responsabile de albăstreală îngreunează vopsirea lemnului
şi au capacitatea de a se menŃine în viaŃă, datorită fie existenŃei în lemn a unei anumite umidităŃi, fie eventualei reumeziri a
lui, iar ulterior pot perfora pelicula aplicată. RezistenŃa la solicitări mecanice a lemnului cu albăstreală, aşa după cum s-a
arătat, este asemănătoare lemnului sănătos. O anumită descreştere se produce în cazul rezistenŃei la încovoiere dinamică şi
durităŃii. Lemnul cu albăstreală este mai sensibil la atacul ciupercilor de putregai. Totodată, lemnul prezentând acest defect este
relativ uşor impregnabil prin vid-presiune, fapt remarcat în cazul materialului provenit de la arborii de molid uscaŃi în picioare.
Prevenirea producerii albăstrelii trebuie să constituie în practică o preocupare de prim ordin, în acest scop fiind
necesar să se aplice o serie de măsuri, îndeosebi pe timp de vară, când ciupercile care produc această coloraŃie se
răspândesc extrem de rapid (în timpul iernii ciupercile se află în repaus şi nu prezintă nici un fel de pericol). Arborilor doborâŃi
în sezonul cald, aflaŃi la sol, li se pot păstra, la nevoie, un timp coaja şi ramurile, permiŃându-se astfel accelerarea uscării
lemnului şi aducerea umidităŃii acestuia la valori improprii dezvoltării ciupercilor. De mare importanŃă pentru prevenirea
apariŃiei defectului sunt scoaterea din pădure în cel mai scurt timp a lemnului exploatat, expedierea şi prelucrarea sa
neîntârziată, ca şi depozitarea în condiŃii corespunzătoare a materialului debitat. Buştenii care nu pot fi supuşi imediat
debitării se pot păstra stivuiŃi, în locuri bine aerisite, sau se pot conserva pe cale umedă. O altă soluŃie o constituie aplicarea
de substanŃe fungicide pe secŃiunile transversale, ca şi pe porŃiunile lor laterale fără coajă. Cea mai sigură cale de evitare a
albăstrelii, ca şi a celorlalte coloraŃii anormale, rămâne însă exploatarea şi prelucrarea lemnului până la începerea sezonului
cald.

42
5.8.3. Încinderea
Încinderea este coloraŃia anormală gălbui-roşiatică, roşiatică, până la brună cu diferite nuanŃe, relativ uniformă, întâlnită
îndeosebi în cazul lemnului de fag, dar şi la alte specii foioase (mesteacăn, carpen, paltin, tei, plop, salcie). Ea afectează
lemnul doborât în timpul sezonului cald, fiind prezentă pe capetele sortimentelor de lemn brut rotund, ca şi în părŃile laterale
fără coajă ale acestuia. ColoraŃia respectivă afectează lemnul rotund rămas multă vreme în pădure sau în depozitele
fabricilor, fără aplicarea măsurilor de conservare ce se impun.
Încinderea se propagă în cuprinsul lemnului pe direcŃie longitudinală, de la capetele buştenilor, sub formă de fâşii ce se
îngustează treptat, precum şi pe direcŃie radială, din părŃile laterale către centru.
RezistenŃa mecanică la solicitări statice a lemnului cu încindere este doar puŃin diminuată în comparaŃie cu cea a
lemnului sănătos, fiind astfel justificată încadrarea ei în categoria coloraŃiilor anormale. În schimb, rezistenŃa la încovoiere
dinamică scade destul de mult, la fag micşorându-se de exemplu cu până la 30 %. Sunt de asemenea afectate capacitatea
lemnului de a se curba, ca şi însuşirile lui estetice. Pe ansamblu, lemnul cu încindere rămâne un produs de calitate
inferioară. Din cauza gomelor şi tilelor, el se impregnează greu cu substanŃe fungicide. Aspectul pieselor de cherestea cu
încindere, proaspăt debitate, se poate ameliora prin aburire.
Încinderea este urmată de răscoacere, aceasta din urmă reprezentând cea de a doua fază a procesului de degradare.
În timp ce încinderea nu conduce la modificări de ordin structural, răscoacerea, aşa după cum este unanim recunoscut,
apare ca o consecinŃă a activităŃii ciupercilor xilofage. Ea afectează pereŃii celulari şi antrenează o micşorare accentuată a
rezistenŃelor lemnului. Răscoacerea este urmată de cea de a treia fază şi ultima a procesului de degradare, respectiv de
putrezire. Se menŃionează că atunci când ciupercile care atacă lemnul viu sau mort beneficiază de condiŃii optime de
dezvoltare, succesiunea celor trei faze de degradare a lemnului se desfăşoară foarte rapid, astfel că în 3-5 săptămâni lemnul
sănătos poate deveni complet inutilizabil.
Calea cea mai sigură pentru evitarea încinderii şi, implicit, a răscoacerii, este execuŃia pe timp de iarnă a exploatării
lemnului. Când exploatarea se efectuează în timpul sezonului cald, deprecierea sortimentelor de lemn rotund ca urmare a
acestor procese poate fi prevenită aplicând o serie de măsuri recomandate pe baza rezultatelor cercetărilor experimentale
întreprinse (Vintilă, 1959, 1962, 1963, 1978). În cazul lemnului de fag, piesele de lemn rotund cu diametrul până la 15 cm se
stivuiesc spaŃiat, pentru accelerarea uscării, coborându-le astfel umiditatea la o valoare inferioară celei necesare ciupercilor
lignicole pentru a se dezvolta, respectiv sub 25-30%. În ceea ce priveşte lemnul rotund cu diametrul peste 15 cm, în cazul
acestuia se adoptă măsuri de conservare pe cale umedă (imersie, stropire cu apă, aplicare de paste antiseptice şi
hidrofuge), pentru menŃinerea umidităŃii la valori care împiedică prezenŃa aerului în lemn şi inhibă dezvoltarea ciupercilor.
Lemnul care nu se poate transporta la timp la fabricile prelucrătoare pentru a fi debitat, ca şi cel aflat pentru mai multă
vreme în depozitele acestora se protejează aplicându-i paste antiseptice şi hidrofuge.
Arborii doborâŃi de vânt se pot lăsa o vreme întregi în pădure, coaja acestora protejându-se prin umbrire.

5.8.4. Alte coloraŃii anormale


Petele de mucegai sunt coloraŃii anormale, uneori sub formă de depuneri compacte, albastre-verzui, albastre, verzi,
negre, roz ş.a., cauzate de specii de ciuperci inferioare şi întâlnite pe lemnul de răşinoase şi foioase, ca şi pe produsele din
lemn, când acestea se află în stare umedă, în locuri neaerisite. După îndepărtarea depunerilor de mucegai uscate, lemnul
rămâne pătat, petele fiind de obicei cenuşii.
Unele ciuperci de mucegai se dezvoltă la suprafaŃa lemnului, în timp ce altele pot pătrunde câŃiva milimetri în
adâncime. Discolorarea superficială, este cauzată de spori, ca şi de miceliul expus la lumină şi aer. Discolorarea pe
adâncime limitată, de ordinul milimetrilor, este cauzată fie de pigmenŃii secretaŃi de acestea şi impregnaŃi în pereŃii celulari,
fie de hifele lor colorate.
Genuri importante de ciuperci de mucegai sunt Penicillium, Aspergillus, Trichoderma, Alternaria, Paecillomyces,
Cladosporium, Aureobasidium, Bispora, Neurospora, Mucor, Chaetomium. Anumite specii din genul Chaetomium, în condiŃii
de umiditate excesivă, ar produce degradarea lemnului (Berinde, 1986).
şColoraŃia de plutire este o coloraŃie anormală, gălbuie, uniformă, a lemnului de răşinoase plutit şi supus uscării.
Apare ca o consecinŃă a reacŃiilor chimice care au loc în celulele alburnului din cauza lipsei oxigenului. Este un defect de
suprafaŃă, nedepăşind adâncimea de 1-3 mm în lemn.
Petele de tanin au culoarea roşiatică-brună sau albăstrui-brună şi rezultă ca urmare a oxidării substanŃelor tanante
aflate în lemn. Apar frecvent la stejar, lemnul, pătruns până la adâncimea de circa 5 mm, păstrându-şi integral însuşirile
fizico-mecanice, mai puŃin culoarea.

43