Sunteți pe pagina 1din 11

Curs nr.

5
5.9. DEFECTE DE DISTRUGERE CAUZATE DE FACTORI BIOTICI. AGENłI DISTRUCTIVI. MĂSURI DE
PREVENIRE SI COMBATERE
O categorie importantă de defecte ale lemnului, care se adaugă celor menŃionate anterior, sunt cele de distrugere
cauzate de factori biotici (bacterii, ciuperci, plante parazite, insecte, dăunători marini), în urma cărora sunt afectate grav
structura, compoziŃia chimică şi integritatea acestuia.

5.9.1. Degradarea lemnului de către bacterii


Bacteriile joacă un rol important în producerea defectelor de distrugere a lemnului. Uneori, încă la arborii în picioare ele
sunt prezente în lemn, asociate în zonele colorate ale acestuia cu fungii imperfecŃi. Ele pot totodată constitui cauza iniŃială a
unor putregaiuri în cazul lemnului aflat în contact cu pământul, deschizând drumul ciupercilor. Conduc de asemenea la
putrezirea lemnului cufundat în apă (în absenŃa oxigenului) şi participă alături de unele ciuperci la producerea putregaiului
moale. Pătrunderea bacteriilor în lemn are loc prin deschiderile naturale ale acestuia, ca şi prin răni, umectarea ridicată a zonei
atacate permiŃând deplasarea liberă a lor în profunzime şi favorizând producerea infecŃiei. Comparativ cu Ńesuturile mature,
Ńesuturile tinere sunt mai uşor atacate. Spre deosebire de ciuperci, pentru a prolifera în condiŃii optime, bacteriile au nevoie de
un mediu uşor alcalin.

5.9.2. Defecte cauzate de ciuperci


Pe lângă faptul că participă la producerea coloraŃiilor anormale, ciupercile constituie, de asemenea, unul din
principalii factori de distrugere propriu-zisă ai lemnului. În cazul coloraŃiilor anormale, acŃiunea lor se limitează la consumarea
substanŃelor nutritive din celulele de parenchim, pereŃii celulari rămânând intacŃi sau fiind afectaŃi într-o foarte mică măsură. În
cel de al doilea caz, ele descompun materiile lignocelulozice din alcătuirea pereŃilor celulari, lemnul suferind modificări din ce în
ce mai adânci ale compoziŃiei chimice şi în final, prin putrezire, pierzându-şi complet integritatea. O formă uşoară de modificare
a compoziŃiei chimice a lemnului, înregistrată la unele specii, este răscoacerea. În cazul putrezirii, lemnul suferă o modificare
profundă a compoziŃiei chimice.
Cea mai mare parte a putregaiurilor încep printr-o răscoacere. Între putregai şi răscoacere, la speciile la care aceasta din
urmă se poate instala, există o multitudine de stadii intermediare.

5.9.2.1. Răscoacerea (sufocarea)


Răscoacerea, purtând şi numele de sufocare, este un defect al speciilor foioase, lemnul atacat prezentând pete
albicioase pe un fond brun-roşcat, delimitate prin linii în general negricioase, care îi dau aspectul marmorat. Uneori, lemnul cu
răscoacere este afectat şi de un început de putregai.
Răscoacerea apare în continuarea încinderii şi este provocată fie de speciile de ciuperci xilofage întâlnite şi la aceasta
din urmă, fie de o serie de noi specii, care se instalează în mod succesiv. Prin aplicarea măsurilor practice recomandate pentru
evitarea încinderii, poate fi prevenită şi apariŃia răscoacerii.
Liniile care mărginesc petele de pe suprafaŃa lemnului afectat de răscoacere pot delimita zona de răspândire a
ciupercilor la contactul cu lemnul sănătos, zonele aferente unor specii diferite de ciuperci sau zonele aferente unor tulpini
diferite aparŃinând aceleiaşi specii. Se întâmplă totodată ca peste unele linii de demarcaŃie mai vechi să-şi facă apariŃia linii de
delimitare noi, ce corespund altor specii de ciuperci.
Atacul produs de specia Stereum purpureum, ale cărei fructificaŃii, roşii-purpurii închis, ajung să tapiseze secŃiunile
lemnului, este considerat drept principala cauză a răscoacerii la fag (Venet şi Keller 1986). Acestei specii îi urmează în curând
altele, care contribuie la accentuarea degradării lemnului.
Din cauza deprecierilor produse de ciupercile xilofage (perforaŃii multiple ale pereŃilor celulari, coroziunea peretelui
secundar, degradarea pectinelor din lamela mijlocie), lemnul cu răscoacere are valori sensibil mai mici ale rezistenŃei la
solicitări mecanice, comparativ cu lemnul sănătos. El este însoŃit de modificarea uşoară a compoziŃiei chimice şi de schimbarea
accentuată a consistenŃei.
La lemnul de fag cu răscoacere, culoarea nu se uniformizează în urma aburirii.

5.9.2.2. Putregaiul

5.9.2.2.1. Elemente generale. Clasificare. Exprimare cantitativă


Elemente generale. Ciupercile care cresc şi se dezvoltă pe lemn se numesc lignicole.
Prin putrezire se înŃelege modificarea profundă a compoziŃiei chimice a lemnului, însoŃită de schimbarea culorii,
consistenŃei şi proprietăŃilor sale. RezistenŃele mecanice, care încă din primele faze ale atacului ciupercilor xilofage încep să se
micşoreze, în stadiul de putrezire se pierd în totalitate. Putregaiul este stadiul avansat de degradare a lemnului, ca urmare a
putrezirii.
Sporii, cu ajutorul cărora ciupercile se reproduc, se formează în număr considerabil, existând specii la care, pe un singur
exemplar, aceştia se pot cifra la câteva zeci de miliarde. În aceste condiŃii, ei se află peste tot în atmosferă, de unde şi
posibilitatea de a se instala şi da infecŃii imediat când întâlnesc o porŃiune descoperită de lemn. Un rol important în răspândirea
sporilor îl au insectele, care îi transportă pe corpul lor şi îi introduc în lemn fie prin înŃeparea acestuia, fie prin simpla lor
deplasare în interiorul galeriilor săpate. În condiŃii favorabile, sporii germinează, generând hifele şi respectiv miceliul.
Răspândirea ciupercilor se poate de asemenea realiza prin intermediul miceliului (acesta având capacitatea de a trece
de pe un lemn bolnav pe un lemn sănătos), cu ajutorul rizomorfelor (un tip de miceliu sub formă de cordoane, ce dau din
exemplarele infectate şi cresc prin alungirea lentă a vârfului) ş.a.
Ciupercile care produc putrezirea lemnului sunt, în general, ciuperci superioare din clasa Basidiomycetes, ordinul
Hymenomycetales, familiile Polyporaceae şi Agaricaceae. Speciile în cauză se pot recunoaşte după felul putregaiului produs şi
după particularităŃile corpurilor fructifere.
În lemn, hifele ciupercilor trec de la o celulă la alta de regulă prin punctuaŃii, dar şi prin perforaŃiile special create în pereŃii
celulari. Spre deosebire de perforaŃiile produse pe cale mecanică, de către ciupercile de colorare, cele produse de către
ciupercile de putregai rezultă prin dizolvarea substanŃelor din componenŃa pereŃilor celulari, cu ajutorul enzimelor secretate de
către acestea prin vârfurile hifelor. Enzimele cele mai importante fac parte din grupul hidrolazelor (care catalizează reacŃii de
hidroliză), alături de ele întâlnindu-se totodată oxidaze, peroxidaza, catalaza.
Pentru caracterizarea rezistenŃei lemnului la acŃiunea distructivă a ciupercilor, prezintă importanŃă comportarea
îndeosebi a peretelui secundar, acesta având de departe ponderea cea mai mare în structura pereŃilor celulari. Or, el este uşor
descompus de ciuperci. PerforaŃiile din peretele secundar pot fi sub forma unor simple orificii, foarte fine, dar pot avea şi o
formă romboidală sau ovoidal-alungită, cu dimensiuni mari, comparabile cu grosimea peretelui celular, când se numesc caverne.
În cazul pinului atacat de ciuperca Trametes pini, lemnul timpuriu prezintă caverne cu dimensiuni cuprinse între 1,8 şi 2,2
µm pe pereŃii tangenŃiali şi între 1,1 şi 2,2 µm pe cei radiali; în lemnul târziu aceste formaŃii sunt ceva mai mici (Liesse şi
Schmid, 1966). Cavernele sunt aşezate pe suprafaŃa peretelui celular în şiruri, urmând orientarea microfibrilelor (Bailey
şi Vestal, 1937).
Sub acŃiunea ciupercilor xilofage, în timpul vieŃii arborilor se pot produce, local, distrugeri totale ale lemnului, formându-
se scorburi.
Putregaiurile progresează rapid în general la valori termice favorabile creşterii plantelor (10-32°C). Procesul de
degradare este ceva mai lent în afara acestor limite şi încetează când temperatura scade sub 2°C sau depăşeşte 38°C. În
ceea ce priveşte umiditatea, ea trebuie să depăşească punctul de saturaŃie a fibrei, condiŃie uşor realizabilă chiar în cazul
lemnului uscat, dacă acesta, ca urmare a păstrării necorespunzătoare, ajunge în contact cu apa din precipitaŃii sau cu cea de la
nivelul solului (vaporii de apă din aerul înconjurător, singuri, nu permit realizarea unei umidităŃi a lemnului satisfăcătoare pentru
instalarea procesului de putrezire). Lemnul uscat pe cale naturală, a cărui umiditate este în mod obişnuit mai mică de 20%, nu
prezintă riscul de a putrezi, iar dacă iniŃial a manifestat un început de putregai, îşi va stopa procesul de degradare. Nu
putrezeşte de asemenea lemnul saturat cu apă, datorită absenŃei aerului, fapt care explică durabilitatea stâlpilor de fundaŃie
îngropaŃi sub nivelul apei freatice şi care stă la baza procedeelor de conservare a lui pe cale umedă.
Aspectul general al putregaiurilor diferă în funcŃie de specia lemnoasă atacată şi de agenŃii care îl produc.
Unul şi acelaşi putregai poate fi produs de mai mulŃi agenŃi, care pot acŃiona concomitent sau succesiv. Când mai multe
ciuperci acŃionează concomitent, ele îşi pot delimita zonele de acŃiune din lemn cu ajutorul substanŃelor secretate de hife.
Clasificarea putregaiurilor. Ca urmare a unor considerente de ordin practic privind sortarea lemnului, putregaiurile se
clasifică în raport cu mai multe criterii şi anume în funcŃie de localizarea în arbore (putregai de rădăcină, putregai de tulpină),
de localizarea în lemnul brut rotund (putregai interior, putregai exterior), de stadiul atacului (putregai incipient, putregai
avansat), de culoare (putregai alb, putregai brun, putregai pestriŃ), de textura pe care o capătă lemnul atacat (putregai cu
structură cubică, putregai fibros, putregai alveolar), de umiditatea şi consistenŃa lemnului atacat (putregai uscat, putregai umed,
putregai mucilaginos).
Putregaiul de rădăcină este situat la baza arborelui, în rădăcină şi în partea de trunchi aflată imediat deasupra acesteia
(fig. 5.41,a), în timp ce putregaiul de tulpină afectează trunchiul şi baza coroanei (fig. 5.41,b).
Putregaiul interior prezintă caracteristic faptul că este situat în partea dinăuntru a secŃiunii transversale a trunchiului şi
respectiv a sortimentelor de lemn rotund.
Putregaiul exterior se caracterizează prin localizarea în zona periferică a secŃiunii transversale a trunchiului şi respectiv a
sortimentelor de lemn rotund.
Putregaiul incipient reprezintă stadiul de început al degradării, când proprietăŃile lemnului atacat diferă puŃin de acelea
ale lemnului sănătos.
Putregaiul avansat reprezintă un stadiu înaintat al degradării, lemnul devenind moale, sfărâmicios.

45
Putregaiul alb rezultă ca urmare a degradării mai intense a ligninei decât a
celorlalte componente chimice din pereŃii celulari, astfel că în urma pierderii

Fig. 5.42. Putregai cu structură cubică (a) şi putregai fibros (b)

substanŃelor încrustante, aceştia rămân numai cu scheletul celulozic. La început, se


remarcă prin prezenŃa unor benzi albe, precum şi a unor cavităŃi lenticulare cu
resturi celulozice nedescompuse, tot albe, fapt pentru care, în final, când este
afectată întreaga masă a lemnului, acesta are o culoare generală deschisă.
Culoarea albicioasă este dată nu numai de celuloză, ci este cauzată mai ales sub Fig. 5.41. Putregaiul de rădăcină (a) şi
influenŃa enzimelor oxidative secretate de ciuperci. Din cauza cavităŃilor conŃinând putregaiul de tulpină (b)
resturile celulozice, acest defect se mai numeşte şi putregai de coroziune.
Putregaiul alb este cel mai frecvent întâlnit şi afectează îndeosebi lemnul speciilor foioase şi mult mai rar pe cel al speciilor
răşinoase.
Putregaiul brun, denumit şi putregai roşu sau de distrucŃie este prezent ceva mai des la speciile răşinoase. Este cauzat
de ciuperci care descompun mai cu seamă celuloza şi hemicelulozele. La început este roşiatic şi mai târziu brun, culoarea
datorându-se ligninei, a cărei structură se păstrează relativ intactă. Ciuperca se extinde în lemn prin raze, prin punctuaŃii, ca şi
prin perforaŃiile pe care le produce, transversal, în microfibrilele celulozice. Hifele fungice pătrund mai întâi în lumenul celulelor,
după care acŃionează asupra pereŃilor, descompunerea avansând spre periferia celulei, până la lamela mijlocie, care rămâne
un timp neatinsă. Atacul asupra celulozei începe cu micşorarea gradului de polimerizare la valoarea de 250. În acest proces
sunt distruse zonele amorfe, mai accesibile ale microfibrilelor celulozice, mărindu-se în schimb gradul de cristalinitate a lor.
Urmează apoi faza hidrolitică, în care are loc descompunerea fragmentelor de celuloză cu grade de polimerizare redusă. Pe
lângă degradarea celulozei, putregaiul brun produce, de asemenea, demetoxilarea într-o anumită proporŃie a ligninei.
RezistenŃa la solicitări mecanice a lemnului se micşorează destul de repede, încă de la primele faze ale atacului. Totodată, din
cauza contragerii accentuate suferite, lemnul atacat crapă longitudinal şi transversal, fragmentându-se în bucăŃi prismatice. În
stare uscată, la apăsare se sfărâmă uşor. Putregaiul brun este foarte rezistent la acŃiunea substanŃelor protectoare folosite la
tratarea lemnului.
Putregaiul pestriŃ rezultă în urma atacului ciupercilor atât asupra celulozei şi hemicelulozelor din pereŃii celulari, cât şi
asupra ligninei şi are culoarea generală brun-roşcată, cu pete albicioase, mici, dese.
Putregaiul cu structură cubică (fig. 5.42,a) se caracterizează prin dispariŃia structurii fibroase a lemnului, acesta
prezentând în schimb crăpături transversale, radiale şi tangenŃiale care îl divid în bucăŃi prismatice, frecvent cubice. Colorat
diferit, în funcŃie de specie, se sfărâmă uşor între degete, transformându-se în praf.
Putregaiul fibros (fig. 5.42,b) se caracterizează prin aceea că păstrează structura fibroasă a lemnului, care în urma
degradării îşi schimbă culoarea şi se înmoaie.
Putregaiul alveolar se distinge prin faptul că distrugerea materiei lemnoase se produce în zone mici, insulare, în masa
acesteia formându-se alveole, distribuite relativ regulat şi tapisate în interior cu miceliu, de culoare îndeosebi albicioasă.
Putregaiul uscat este cel specific ciupercii de casă (Merulius lacrymans), iar putregaiul umed este cauzat de alte ciuperci
decât aceasta.
Putregaiul moale, numit astfel de Savory (1954) şi cunoscut la noi şi sub denumirea de mucilaginos (Vintilă, 1978), este
cauzat de ciuperci ascomycete şi fungi imperfecŃi (Chaetomium globosum, Ch. elatum, Ch. foenicolum, Lecythophora mutabilis,
specii de Stachybotris, Trichoderma, Orbicula, Bispora ş.a.). Se dezvoltă pe lemnul permanent udat cu apă (turnuri de răcire,
conducte de apă, piloni portuari, nave) sau aflat multă vreme în contact cu pământul umed. Lemnul este atacat la suprafaŃă,
zonă ce devine moale şi capătă culoarea cenuşie până la brună închis şi chiar neagră, în timp ce în interior structura acestuia
rămâne intactă. Când se usucă, suprafaŃa atacată se divide perpendicular şi paralel cu fibrele, şi este sfărâmicioasă. În cazul
putregaiului moale, degradarea are loc prin perforarea pereŃilor verticali ai fibrelor şi traheidelor, spre deosebire de degradarea
produsă de alte ciuperci sau de bacterii atacul netransmiŃându-se prin intermediul razelor. Mai întâi este descompusă celuloza
şi după aceea, foarte lent, lignina. Cu ajutorul enzimelor secretate, în pereŃii celulari lignificaŃi agenŃii distructivi produc cavităŃi
ce merg paralel cu microfibrilele celulozice ale acestora. Dimensiunile cavităŃilor, la început mai mici, cu timpul se majorează. În
general, ele sunt mai mari în fibrele speciilor foioase şi în traheidele din lemnul târziu al speciilor răşinoase. Cea mai afectată
parte a peretelui celular este stratul S2 , care în final este distrus. Lamela mediană şi stratul S3 sunt mult mai rezistente. Faptul
că lemnul timpuriu şi târziu al speciilor foioase şi lemnul târziu al speciilor răşinoase au o mai mare susceptibilitate la
producerea putregaiului umed este pus în legătură cu conŃinutul mai redus de lignină al acestora. Comparativ cu speciile
bazidiomicete, ciupercile de putregai moale îşi pot desfăşura activitatea în condiŃii de mediu mult mai precare (temperatura:
5...60°C, pH: 3...9). Pe de altă parte, rezistenŃa lemnului la atacul putregaiului moale, iniŃial sporită prin tratarea cu fungicide, cu

46
timpul se diminuează, mai cu seamă când protecŃia a fost realizată cu produse pe bază de cupru - crom - arsen (Hale şi Eaton,
1988).
În cazul putregaiului moale instalat pe lemnul folosit la placarea faŃadelor expuse la intemperii, în condiŃii climatice foarte
umede din centrul şi nordul Europei, hifele pot străbate peliculele de vopsea, conducând la răspândirea atacului (Kühne,
Leukens, Sell, şi Wälchli, 1970).
Exprimarea cantitativă a putregaiului. Exprimarea cantitativă a putregaiului se face în mod diferit, după cum lemnul
este rotund sau prelucrat, precum şi în funcŃie de locul unde acesta apare.
• În cazul sortimentelor de lemn rotund, putregaiul interior se estimează raportând diametrul sau aria suprafaŃei atacate
la diametrul sau aria secŃiunii transversale a pieselor; putregaiul exterior se exprimă prin adâncimea de pătrundere pe direcŃie
radială în valori absolute sau în părŃi din diametrul secŃiunii transversale.
Normele în vigoare prevăd ca, la livrarea către beneficiar, mărimea cu care volumul lemnului trebuie diminuat să se
calculeze Ńinându-se cont de următoarele elemente :
- la piesele cu putregai interior la ambele capete: de diametrul mediu al părŃii interioare atacate, măsurat la ambele
capete şi lungimea piesei;
- la piesele cu putregai interior numai la un capăt şi având diametrul zonei atacate mai mare de 8 cm: de diametrul mediu
al zonei respective şi lungimea pe jumătate a piesei;
- la piesele cu putregai exterior: de suprafaŃa atacată şi adâncimea medie a porŃiunii putrede, determinată prin sondaje;
- la piesele cu putregai exterior pătruns spre centru în formă de con: de suprafaŃa porŃiunii laterale atacate şi adâncimea
pe jumătate a lemnului putred.
• În cazul sortimentelor de lemn prelucrat, putregaiul se măsoară prin adâncimea, lăŃimea, lungimea sau aria zonei
afectate, ori cel puŃin prin una din dimensiuni şi se exprimă în valori absolute ori în procente, în raport de dimensiunile sau aria
suprafaŃei pe care apare.

5.9.2.2.2. Ciuperci de distrugere a lemnului arborilor în picioare: Măsuri de protecŃie


Produc defecte de distrugere a lemnului la arborii în picioare ciupercile Armillaria mellea, Fomes annosus, Fomes
fomentarius, Grifola sulphureus, Phellinus hartigii, Phellinus igniarius, Phellinus pini, Pleurotus ostreatus ş.a.
Armillaria mellea (Fr.) Karst., gheba de rădăcini sau putrezirea albă a coletului. Ciupercă extrem de periculoasă şi larg
răspândită, gheba de rădăcini atacă numeroase specii răşinoase şi foioase, provocând uscarea în vetre (insulară) a arborilor
dintr-un arboret, vetrele având suprafeŃe relativ mari. Parazitează rădăcinile, urcând şi la înălŃimea coletului, miceliul, vizibil, de
culoare albă, propagându-se între coajă şi lemn, sub formă de benzi sau pelicule. Cu ajutorul rizomorfelor, lungi de mai mulŃi
metri şi având un înveliş protector de culoare neagră, poate totodată contamina arborii sănătoşi din jur, inclusiv puieŃii,
străpungându-le rădăcinile pe cale enzimatică, fără a fi necesar ca în prealabil acestea să fie rănite. Gheba de rădăcini se
poate de asemenea dezvolta pe cioate şi rădăcini moarte, ca şi pe diferitele resturi de lemn întâlnite în pădure, având deci şi
caracter saprofit, ceea ce o face să rămână periculoasă şi după înlăturarea arborilor bolnavi. După ce invazia miceliului a avut
loc, întregul aparat foliaceu al arborilor se îngălbeneşte brusc (în cazul altor agenŃi, îngălbenirea este treptată), pentru ca atunci
când miceliul cuprinde întreaga circumferinŃă, arborii atacaŃi să se usuce, datorită asfixiei rădăcinii. Urmează ultima fază a
atacului, când, după moartea arborilor, din zona cambială miceliul pătrunde în alburn şi duramen, prin intermediul razelor,
provocând putrezirea albă a lemnului. În această fază poate produce multe fructificaŃii. Miceliul tânăr este fosforescent,
fenomen care la uscarea acestuia dispare.
Corpurile fructifere apar toamna, grupate în tufe la baza arborelui atacat, rolul lor în diseminarea ciupercii fiind însă
neglijabil.
Împotriva ghebei de rădăcini se pot aplica măsuri preventive urmărind împiedicarea extinderii infecŃiei, ca de exemplu
cojirea buturugilor, extragerea exemplarelor contaminate şi curăŃirea parchetelor de resturile de exploatare, mobilizarea în
adâncime a solului pentru distrugerea rizomorfelor, izolarea prin şanŃuri a vetrelor infectate.
Fomes annosus (Fr.) Cooke = Trametes radiciperda Hart., iasca de rădăcini, putrezirea roşie a rădăcinilor de răşinoase,
putrezirea bazei tulpinii răşinoaselor sau uscarea în vetre a răşinoaselor. Ciuperca produce una dintre cele mai periculoase boli
ale arborilor forestieri, Fomes annosus având totodată o foarte largă răspândire geografică şi atacând multe specii forestiere.
La noi, iasca de rădăcini este cunoscută ca producând mari vătămări mai cu seamă în cazul pinului, după acesta urmând
molidul, laricele, duglasul, bradul, fagul, plopul.
Studiul epidemiologiei speciei Fomes annosus (fig.5.43) demonstrează că, în cazul acesteia, răspândirea infecŃiei prin
spori joacă un rol mult mai important decât la Armillaria mellea, lor datorându-li-se începutul atacului. AntrenaŃi de vânt, sporii
pot ajunge la suprafaŃa cioatelor proaspete sau la rănile rădăcinilor ori din dreptul coletului arborilor, unde germinează,
realizând astfel o infecŃie primară. Miceliul care ia naştere invadează întregul sistem radicelar şi la contactul cu alte rădăcini din
jur, poate transmite infecŃia mai departe, la exemplarele vecine sănătoase, producându-se pe această cale infecŃia secundară.
În aceste condiŃii, în cazul unor arborete parcurse cu rărituri, arborii atacaŃi pot să apară diseminaŃi pe întreaga suprafaŃă, de la
ei maladia propagându-se în continuare în jurul fiecăruia, în vetre. De la rădăcini, miceliul trece în partea inferioară a fusului.
Arboretele de molid sunt atacate la vârste de peste 50-60 ani, atacul prezentând particularitatea că, până la apariŃia
corpului de fructificaŃie, nu este pus în evidenŃă de nici un fel de simptom. InfecŃia începe de la rădăcină, care însă fiind atacată
numai în partea centrală, rămâne în viaŃă.
Este atacată apoi inima fusului, îndeosebi la bază (infecŃia urcă obişnuit până la circa 3 m înălŃime), fiind astfel afectată
partea cea mai valoroasă a lemnului dintr-un arbore. Atât la molid, cât şi la brad, atacul poate ajunge la înălŃimi şi mai mari,
uneori chiar până în coroană. Putrezirea are loc în mai multe faze (Georgescu, 1957). Mai întâi, se dezvoltă un putregai brun,
tare la început, când lemnul îşi mai păstrează încă structura. Ulterior, putregaiul devine alveolar şi în final moale, iar ca urmare

47
a unirii alveolelor, în lemn apar goluri, arborii devenind scorburoşi. Dat fiind faptul că alburnul nu este atacat, în vetrele formate
de arborii infectaŃi exemplarele bolnave sunt aparent sănătoase. Spre deosebire de cazul atacului produs de gheba de rădăcini,
acum îngălbenirea frunzelor se produce treptat, începând de la bază spre vârful coroanei, ceea ce face ca arborii să moară
lent.
La pin, miceliul colonizează totalitatea rădăcinilor infectate, mai ales cambiul. Apoi, urcă către colet, antrenând
distrugerea completă a sistemului radicelar. Boala se soldează cu asfixia rădăcinilor, ca şi în cazul atacurilor produse de gheba
de rădăcini. Se înregistrează înroşirea acelor şi o debilitare progresivă a arborilor, în final producându-se moartea acestora. În
consecinŃă, la această specie putrezirea părŃii centrale a fusului nu ar avea loc.
Corpurile de fructificaŃie pot fi întâlnite pe cioate, pe rădăcinile groase sau subŃiri şi chiar la suprafaŃa solului, în ultimul caz
aflate însă în legătură cu rădăcina arborelui.
Diseminarea sporilor se produce tot anul, prezentând un maxim la începutul primăverii şi unul toamna (Sylvestre-Guinot şi
Delatour, 1978). În sol, pătrund până la adâncimea de circa 90 cm şi îşi pot păstra vitalitatea mai multe luni de zile. CondiŃiile optime

Fig. 5.43. Propagarea infecŃiei care cauzează putrezirea roşie a rădăcinilor de


răşinoase:
1,2 - arbori şi cioate cu corpuri de fructificaŃie; 3 diseminare;
4 - cioate din rărituri; 5 - infecŃie primară; 6 - infecŃie secundară

pentru producerea atacului sunt întrunite pe soluri uşoare, permeabile, bogate în substanŃe minerale, cu pH > 6 (Bailly, 1990).
Pentru combatere se poate recurge la tratarea suprafeŃei cioatelor imediat după doborârea arborilor, folosind ca
antiseptice soluŃii pe bază de azotit de sodiu sau uree. InfecŃiile mai pot fi prevenite prin evitarea cu desăvârşire a rănirii
arborilor, ca şi prin execuŃia oricăror lucrări de doborâre în afara perioadelor de vârf ale diseminării sporilor. La nevoie, se
recurge la scoaterea cioatelor, care pot constitui multă vreme adevărate focare de infecŃie primară şi secundară.
În FranŃa, unde Fomes annosus produce pagube considerabile în molidişuri, se întreprind cercetări experimentale vizând
identificarea unor clone cu sensibilitate redusă la atacul agentului patogen respectiv.
Măsuri de protecŃie împotriva ciupercilor de distrugere a lemnului arborilor în picioare. Pentru evitarea atacurilor
ciupercilor de distrugere a lemnului arborilor în picioare şi menŃinerea unei stări fitosanitare bune a arboretelor, se pot aplica
măsuri preventive constând în:
- strângerea şi valorificarea resturilor de exploatare;
- cojirea lemnului doborât, îndeosebi a celui de răşinoase, în cazul când acesta urmează să rămână după exploatare un
timp în pădure;
- execuŃia sistematică a lucrărilor de igienă, prin acestea fiind extraşi arborii uscaŃi sau în curs de uscare, rupŃi, doborâŃi
de vânt ori zăpadă, cu crăpături, atacaŃi de insecte sau cu putregai, răniŃi;
- evitarea rănirii arborilor;
- execuŃia îngrijită a elagajului artificial;
- menŃinerea unei consistenŃe pline a arboretelor, pentru a facilita producerea elagajului natural, fără cioturi de
dimensiuni mari, evitând riscul infecŃiilor cu agenŃi patogeni.
Combaterea se realizează prin extragerea arborilor atacaŃi în cel mult 30 zile după depistarea atacului, sau în cazul
arboretelor puternic vătămate prin includerea acestora în rândul arboretelor urgent exploatabile.

5.9.2.2.3. Ciuperci de distrugere a lemnului doborât şi a celui folosit în aer liber, inclusiv în construcŃiile în
aer liber.
Defectele de distrugere a lemnului doborât şi sortimentelor de lemn folosite în construcŃii în aer liber sunt produse de
Coriolus versicolor, Fomes fomentarius, Lentinus lepideus, Lenzites abietina, Lenzites sepiaria, Pleurotus ostreatus ş.a.
Coriolus versicolor (L.) Quél. = Trametes versicolor (L.) Pil., iasca de ciot a foioaselor. Se întâlneşte în mod obişnuit pe
buştenii aflaŃi în pădure şi pe cioatele speciilor foioase uneori pătrunzând însă prin răni şi în arborii în picioare, fiind considerată
una dintre speciile xilofage cele mai răspândite. Produce o putrezire albă-gălbuie a lemnului, limitată în cazul speciilor cu
duramen numai la alburn. La carpen şi fag este atacat lemnul din zona centrală a secŃiunii transversale, acesta putrezind
complet în decursul unui singur an.

48
Corpurile fructifere au forma unor pălării semicirculare, subŃiri, iniŃial moi, apoi, după ce se usucă, tari. Pe faŃa superioară
prezintă o serie de zone concentrice diferit colorate, brune ruginii, cenuşii, galbene, cu luciu metalic, iar pe faŃa inferioară pori
gălbui, foarte fini şi deşi. Sunt aşezate grupat, în număr mare, suprapuse, pe buşteni şi cioate, pe arborii în picioare fiind
dispuse în dreptul rănilor.
Pentru prevenirea atacului, lemnul trebuie scos din pădure şi prelucrat pe cât posibil imediat după doborârea arborilor.
Lentinus lepideus (Buxb.) Fr. = Lentinus squamosus (Schaeff.) Quél. Ciuperca atacă lemnul de răşinoase prelucrat şi
utilizat în medii cu umiditate ridicată (traverse de cale ferată, stâlpi, alte sortimente folosite în aer liber), lemnul utilizat în lucrări
miniere, în pivniŃe. Este de asemenea prezentă pe cioate. Produce un putregai brun, cu crăpături longitudinale şi transversale.
Se caracterizează printr-o putere mare de distrugere, ca şi prin rezistenŃă la temperaturi ridicate şi uscăciune.
InfecŃia are loc ca urmare a contactului sporilor cu lemnul umed. Atacul se produce în partea centrală a secŃiunii
transversale în lemnul slab impregnat, ca şi în lemnul impregnat în profunzime dar deteriorat, de exemplu prin găurire. Întrucât
este afectată mai întâi partea din mijloc a sortimentelor, atacul nu poate fi remarcat decât mai târziu, când lemnul capătă
culoarea închisă şi încep să apară crăpăturile. În spaŃii închise, uneori la suprafaŃa pieselor se formează un strat fin de miceliu,
de culoare iniŃial albă apoi brună.
Corpurile fructifere apar din luna mai până în octombrie, având o dezvoltare normală pe porŃiunile lemnului aflate în
lumină şi aer uscat. Au o pălărie galben-brună cu solzi roşiatici-purpurii pe partea superioară şi cu lamele albicioase cu
marginile ferăstruite pe partea inferioară, a cărei mărime poate ajunge la 10 (15) cm diametru. Piciorul, atunci când există, este
lung, aşezat excentric, şi poate fi orientat lateral. În tinereŃe corpurile fructifere sunt cărnoase, fiind comestibile, iar mai târziu se
usucă şi devin lemnoase. Când se formează în locuri întunecoase şi umede, corpurile fructifere iau forme anormale, pălăria
prezentând ramificaŃii şi piciorul alungindu-se în mod exagerat.
Pentru prevenirea atacului se impune impregnarea cât mai profundă a materialului lemnos, depăşind grosimea
alburnului, eventualele operaŃii de găurire, scurtare ş.a., care ar deschide căi de acces infecŃiei, fiind obligatoriu efectuate
înaintea acesteia. Combaterea atacurilor incipiente se poate face uscând piesele de lemn şi aplicând substanŃe de protecŃie.

5.9.2.2.4. Ciuperci de distrugere a lemnului din interiorul construcŃiilor (ciuperci de casă)

În interiorul construcŃiilor lemnul este atacat de Coniophora cerebella, Merulius lacrymans, Poria vaporaria ş.a.
Merulius lacrymans (Wulf.) Schum. = Merulius domesticus Falck, buretele de casă, ciuperca de pivniŃă, putrezirea roşie a
lemnului din construcŃii. Răspândită în întregul continent european, cu deosebire în Ńările nordice, ciuperca produce pagube extrem de
mari lemnului din construcŃii, mai ales în cele situate în zone umede, în păduri, pe malul râurilor etc. Ea întâlneşte condiŃii optime de
viaŃă în subsoluri cu infiltraŃii de apă şi atmosferă umedă, în spaŃii întunecoase şi calde, fără curenŃi de aer, rar vizitate. Atacă lemnul
din pereŃi, tavane, duşumele, care vin în contact cu apa provenită din precipitaŃii sau scursă din conductele defecte. Descompune
celuloza, pe care o foloseşte ca substrat nutritiv, lăsând intactă lignina. Pe lângă lemnul masiv, distruge orice alt material pe bază de
lemn (PAL, PFL ş.a.), precum şi cărŃi, covoare, împletituri de nuiele, blănuri. Pe lângă că se poate instala pe o gamă destul de mare de
materiale, ciuperca se caracterizează printr-un grad mare de periculozitate şi pentru faptul că are proprietatea de a umezi părŃile de
lemn uscat, în acest scop folosind apa rezultată din procesul de descompunere a celulozei şi transportată prin hife de la distanŃă.
Odată cu distrugerile provocate lemnăriei, conduce la igrasia zidurilor, ceea ce favorizează proliferarea unor noi dăunători.
Se instalează în special pe lemnul de răşinoase, mai rar pe cel de stejar, răspândirea ciupercii făcându-se prin spori,
precum şi cu ajutorul rizomorfelor. Cu ajutorul acestora din urmă, trece prin lemn, prin fisurile din ziduri, colonizând materialul
lemnos din întreaga clădire, de la subsol până la acoperiş. Dezvoltarea ciupercii este favorizată în condiŃiile unui mediu acid
(pH = 2,5-5), mediul alcalin nefiindu-i prielnic. Umiditatea lemnului prea ridicată (peste 55%) nu-i prieşte. Optimul sub raport
termic se realizează la 18-22°C.
Produce putregaiul brun, cu structură cubică, lemnul putrezit, apăsat între degete, transformându-se în pulbere. Ca
urmare a atacului generalizat, construcŃiile din lemn se pot prăbuşi.
Corpul de fructificaŃie apare de la sfârşitul verii până toamna târziu, pe lemnul putrezit şi are forma unei cruste, iniŃial
cărnoase, apoi de consistenŃa pielii, groase de circa 1 cm, destul de uşor de desprins de pe suportul pe care se găseşte.
Ocupă suprafeŃe rotunde sau ovale, de la câŃiva centimetri până la 1 m2 sau mai mult. Central, prezintă o suprafaŃă
mucilaginoasă, cu proeminenŃe şi adâncituri numeroase şi are culoarea gălbui-ruginie, datorită sporilor. Marginea, de lăŃime
neregulată, albă sau gălbui-deschis, cu picături de lichid cu aspect de lacrimă, de la care şi-a împrumutat numele, este sterilă.
Ciuperca nu formează tuburi.
Pentru prevenirea instalării buretelui de casă, construcŃiile trebuie amplasate pe terenuri ridicate, bine drenate. Pentru
umplutură se utilizează pământ uscat, bine îndesat, evitându-se zgura, care fiind poroasă şi higroscopică, favorizează dezvoltarea
miceliului. Se execută lucrările de izolaŃii hidrofuge necesare la acoperişuri, împotriva pătrunderii apelor de precipitaŃii în construcŃie;
la fundaŃii şi la pereŃii de subsol, împotriva acŃiunii apelor provenite din infiltraŃii sau din pânzele de apă subterană freatice. Materialul
lemnos folosit va fi perfect sănătos şi uscat în mod corespunzător. De mare importanŃă este tratarea pieselor de lemn cu substanŃe
fungicide, cunoscând că infecŃia începe în toate cazurile cu instalarea sporilor la suprafaŃa acestora. Se pot folosi bicromat de
potasiu, sulfat de cupru soluŃie 4 %, petrol, motorină, aplicarea efectuându-se prin pensulare sau pulverizare. Se recomandă de
asemenea aerisirea din timp în timp a încăperilor, mai ales vara şi tratarea spaŃiilor cu pericol de infecŃie mărit cu dioxid de sulf,
pentru a împiedica germinarea sporilor.
Combaterea atacului presupune din capul locului înlocuirea în întregime a materialului lemnos compromis şi arderea
acestuia. Lemnul sănătos, care s-a aflat în contact cu cel atacat, se arde la suprafaŃă cu o lampă de benzină, distrugându-se
astfel sporii şi miceliul aderent, generatori de infecŃii, după care se acoperă cu o peliculă de vopsea de ulei. Piesele de lemn

49
noi, înainte de a fi introduse în operă se tratează cu substanŃe fungicide, cum s-a arătat mai înainte. În cazul când combaterea
nu este bine realizată, după 2-3 ani atacul reapare.

5.9.3. Defecte cauzate de plante parazite


Unele defecte ale lemnului sunt produse de vâsc (vâscul alb, Viscum album L.) şi de vâscul de stejar (Loranthus
europaeus L.). Primul are trei forme şi anume: f. abietis, care vegetează numai pe brad şi molid; f. pini, răpândită pe pinul
silvestru şi pinul negru; f. mali, care atacă un număr destul de mare de specii foioase ca tei, jugastru, paltin, mesteacăn, plop,
salcie, măr, păr, sorb ş.a. Vâscul de stejar, care spre deosebire de vâscul alb are frunze căzătoare, parazitează toate speciile
genului Quercus şi uneori castanul bun, fagul, teiul alb, mesteacănul.
Haustorii, utilizaŃi de către planta parazită pentru extragerea apei şi sărurilor minerale de la arbori, ajunşi în zona
cambiului, nu pot pătrunde în lemn, însă ca urmare a formării de inele anuale în afara locului până la care aceştia au pătruns,
se adâncesc cu timpul în mod pasiv tot mai mult în masa acestuia. Mai mult, ca o reacŃie a arborilor, are loc o îngroşare a
inelelor anuale, care este cu atât mai accentuată cu cât numărul şi diametrul haustorilor sunt mai mari. Îngroşările se pot
produce pe toată circumferinŃa sau numai în anumite porŃiuni ale ei, în funcŃie de amploarea atacului, întâlnindu-se în toate
locurile de prindere a parazitului, îndeosebi pe ramuri, dar şi în partea superioară a trunchiului. Ajunse la mărimi excepŃionale,
îngroşările pot cauza ruperea şi căderea ramurilor, a vârfului sau chiar a părŃii de coroană de deasupra locului atacat. Atacul
poate de asemenea conduce la uscarea arborilor.

5.9.4. Defecte cauzate de insecte


Elemente generale. Lemnul arborilor în picioare, cel doborât, proaspăt sau uscat, prelucrat, utilizat în construcŃii, ori
încorporat în diverse produse finite, poate fi atacat de un mare număr de insecte xilofage, cărora le oferă hrană, loc de
înmulŃire, de creştere şi dezvoltare, de adăpost.
Atacând lemnul, insectele produc vătămări rozând galerii, care reprezintă defecte ce îi afectează rezistenŃele mecanice,
degradându-l şi uneori chiar făcându-l să nu mai poată fi folosit decât drept combustibil. Galeriile sunt în legătură cu mediul
înconjurător prin orificii de intrare, de ieşire, de aerisire. Materialul rezultat la roaderea galeriilor este în continuare prelucrat de
către insecte pe cale mecanică (fărâmiŃat prin mestecare cu ajutorul mandibulelor), chimică (folosind enzime).
Arborii în picioare atacaŃi sunt în general cei slăbiŃi, cu o stare de vegetaŃie lâncedă, aceştia constituind medii favorabile
pentru instalarea dăunătorilor. De regulă, mai puternic expuse sunt arboretele de răşinoase şi arboretele tinere, cele de foioase,
precum şi cele vârstnice dovedindu-se mai rezistente. Vătămările produse, agravate uneori şi de atacul altor agenŃi, se pot solda,
în final, cu moartea arborilor. În cazul unor asemenea arbori, valoarea lemnului este întotdeauna inferioară, cauza constituind-o nu
numai deprecierile pe care acesta le prezintă, ci şi pericolul potenŃial al atacului unor agenŃi saprofiŃi, instalaŃi deja în cuprinsul său.
Pentru asigurarea unei stări de sănătate corespunzătoare a arboretelor, de mare importanŃă este aplicarea tuturor
măsurilor de igienă fitosanitară ce se impun, acestea permiŃând creşterea rezistenŃei arborilor la acŃiunea factorilor vătămători.
De reŃinut că, în pădure, insectele xilofage se combat în genere dificil, pentru că locul unde acestea îşi desfăşoară activitatea
vitală nu este uşor accesibil.
Foarte periculoase sunt insectele care au capacitatea de a trăi şi a se înmulŃi în lemnul uscat, dat fiind faptul că odată cu
materialul care le adăposteşte pot să ajungă în interiorul clădirilor şi să infesteze întreaga construcŃie. Cele care atacă numai
lemnul în sevă sunt mai puŃin periculoase, întrucât chiar dacă pătrund în clădiri odată cu materialul introdus în operă, înmulŃirea
lor nu se poate perpetua, deoarece noua generaŃie de adulŃi îşi va căuta un alt loc pentru depunerea ouălor.
Insectele care degradează lemnul se dezvoltă cu mare intensitate pe timp călduros şi uscat. Temperatura optimă pentru ca
ele să îşi poată desfăşura activitatea vitală este cuprinsă între 18 şi 24 °C, iar umiditatea relativă optimă a aerului măsoară 60-80 %.
În raport de specia din care fac parte, insectele xilofage pot ataca lemnul în stadiile de larvă sau de adult, precum şi în
ambele stadii. De asemenea, ele se pot încadra în grupul insectelor care atacă arborii sănătoşi (dăunători primari) sau al celor
care atacă arborii deja vătămaŃi, debilitaŃi din diferite cauze (dăunători secundari).
Insectele care produc vătămări rozând galerii între scoarŃă şi lemn, afectând în acest fel funcŃiunile vitale ale arborilor, se
numesc dăunători fiziologici, iar cele care sapă galerii în lemn poartă numele de dăunători tehnici.
În funcŃie de numărul de specii de plante pe care se dezvoltă, insectele pot fi monofage când se dezvoltă pe o sigură
specie gazdă, oligofage când se dezvoltă pe mai multe specii înrudite şi polifage când se dezvoltă pe mai multe specii foarte
diferite.
În activitatea pe care o desfăşoară, insectele manifestă legături cu alte grupe de organisme pe care le stimulează sau de
care sunt stimulate. Spre exemplu, atacând între scoarŃă şi lemn sau atacând lemnul în profunzime, insectele pot vehicula în
aceste părŃi ale arborilor unele microorganisme patogene, astfel că pe lângă vătămările directe pe care le produc acestea au şi
o acŃiune dăunătoare indirectă. Sunt de asemenea cunoscute unele relaŃii de simbioză ale insectelor. De exemplu, în galeriile
pe care le rod, Xyleborus monographus, Xyloterus domesticus, Xyloterus lineatus ş.a. introduc spori ai ciupercii Monilia
candida, al cărui miceliu, cunoscut sub numele de ambrozie, serveşte ca hrană larvelor sale. La rândul lor, termitele realizează
o simbioză cu bacterii şi protozoare flagelate, care trăiesc în intestinul lor posterior şi le ajută la digerarea lemnului.
Clasificarea galeriilor produse de insecte. În vederea normării condiŃiilor de admisibilitate a galeriilor de insecte în
diferitele sortimente de lemn, acestea se pot clasifica în raport cu mai multe criterii:
- în funcŃie de localizarea lor pe secŃiunea transversală a lemnului, se disting galerii în alburn şi galerii în duramen;
- în funcŃie de adâncimea de pătrundere în lemn, se deosebesc galerii superficiale care pătrund pe o adâncime de
maximum 3 mm, galerii puŃin profunde care pătrund la peste 3 mm dar nu depăşesc adâncimea de 15 mm şi galerii profunde
care pătrund la peste 15 mm adâncime;

50
- în raport cu diametrul pe care îl au, se disting galerii mici al cărui diametru maxim este de 3 mm şi galerii mari având
diametrul mai mare de 3 mm.
Alte criterii în funcŃie de care se pot clasifica galeriile de insecte sunt:
- forma în secŃiune transversală (galerii circulare, galerii ovoidale);
- direcŃia de pătrundere în lemn în raport de suprafaŃa acestuia (galerii drepte care pătrund pe direcŃie perpendiculară şi galerii
piezişe care pătrund pe direcŃie oblică);
- prezenŃa sau absenŃa dăunătorului în interiorul lor (galerii active, galerii inactive);
- prezenŃa sau absenŃa, în interiorul lor, a particulelor de lemn;
- eventuala tapisare cu materii negricioase sau brune, reprezentând, cel puŃin în parte, micelii ale ciupercilor (galerii
negre, galerii normal colorate).
Caracteristicile galeriilor depind de specia de insecte considerată.
Galeriile superficiale nu au, în mod direct, o influenŃă negativă deosebită, din cauza lor neavând de suferit nici
randamentul la prelucrare şi nici însuşirile fizico-mecanice ale pieselor ecarisate obŃinute, întrucât după debitare ele se
regăsesc în rămăşiŃele de prelucrare a buştenilor. ImportanŃa acestor vătămări nu trebuie totuşi desconsiderată, având în
vedere că insectele care le produc rămân periculoase, prin aceea că pot asigura răspândirea altor dăunători. În acelaşi timp,
afectând integritatea scoarŃei, ele fac posibil accesul aerului şi vaporilor de apă, creând condiŃii favorabile de viaŃă pentru noi
agenŃi.
Estimarea defectelelor cauzate de insecte se efectuează determinând diametrul şi adâncimea de pătrundere a
galeriilor, ca şi numărul de găuri pe unitatea de lungime sau de suprafaŃă a piesei, indicându-se, dacă este posibil, direcŃia
acestora şi dăunătorul care le-a produs.
Metode de combatere. Metoda de combatere integrată, utilizată astăzi în protecŃia pădurilor şi bazată pe principii
ecologice, îmbină toate mijloacele de luptă împotriva insectelor, urmărind menŃinerea acestora la un nivel la care nu se
înregistrează pierderi economice (Marcu şi Simon, 1995). Se au astfel în vedere măsuri preventive, prin care se preîntâmpină
apariŃia şi înmulŃirea în masă a insectelor dăunătoare, precum şi metode de combatere propriu-zisă, pe cale mecanică, chimică
şi biologică.
Metoda chimică, prezintă unele avantaje (garanŃia efectului scontat, simplitatea modului de obŃinere a substanŃelor
utilizate ş.a.), ce o fac indispensabilă, în ciuda efectului negativ de poluare a mediului înconjurător. Se impune însă ca
substanŃele întrebuinŃate să aibă toxicitate ridicată faŃă de insectele vizate, dar să nu fie toxice pentru celelalte componente ale
biocenozelor forestiere sau pentru om, să aibă remanenŃă redusă, să fie uşor biodegradabile în produşi netoxici. Se
menŃionează în acest sens că, în ultima vreme, au fost puse la punct o serie de insecticide pe bază de fosfor (organofosforice),
de piretrine, carbamice, ce răspund într-o largă măsură acestor cerinŃe.

5.9.4.1. Insecte care aduc vătămări lemnului arborilor în picioare sau proaspăt doborâŃi, în
sevă
Principalele insecte care aduc vătămări lemnului arborilor în picioare, sau proaspăt
doborâŃi, în sevă, fac parte din ordinele Coleoptera (gândaci), Lepidoptera (fluturi),
Hymenoptera (viespi şi furnici).
Cerambyx cerdo L. (fam. Cerambycidae) - croitorul mare al lemnului de stejar.
Croitorii, în general, sunt gândaci cu corpul alungit, cu antene mai lungi decât corpul.
Vătămările sunt produse numai de larve şi galeriile sunt pline cu rumeguş.
Croitorul mare al lemnului de stejar (fig. 5.44) este considerat cel mai important
dăunător tehnic al stejarului. Destul de răspândit, atacă arbori de stejar, cer, gorun, de peste
80 ani, uneori de fag, carpen, fiind căutate de regulă exemplare izolate, aflate în plin soare. Fig. 5.44. Cerambyx
Poate produce însă vătămări şi la arbori recent doborâŃi. Este un dăunător cu caracter cerdo L., croitorul mare al
secundar, atacând mai cu seamă arbori bolnavi, dar uneori poate prezenta şi caracter lemnului de stejar
primar.
Gândacul, de 30-50 mm lungime, negru, cu vârful elitrelor roşcat. Durata unei generaŃii este de 3 (5) ani. Ouăle sunt
depuse pe scoarŃă în partea inferioară a trunchiului, din ele dând larve care la maturitate ajung până la 80-90 mm lungime.
Sunt alb-gălbui la culoare, prevăzute dorsal cu plăci chitinoase.
În primul an, galeriile sunt localizate între scoarŃă şi lemn. Ulterior, ele pătrund adânc în lemn,
ajungând până la 50 cm lungime. În secŃiunea transversală sunt eliptice, de lăŃimea unui deget. Au
pereŃii adesea negricioşi, datorită ciupercilor instalate şi sunt pline cu rumeguş. Unul şi acelaşi trunchi
poate avea mai multe larve şi deci mai multe galerii.
Arborii atacaŃi, care pot rămâne 15-20 ani în picioare fără a se usca, se recunosc după
scurgerile de sevă brună-negricioasă de pe trunchi, ca şi după rumeguşul din dreptul găurilor roase
în scoarŃă şi găurile mari de zbor.
Cel mai bun mijloc de prevenire a atacului acestui dăunător este acela de a menŃine în jurul
arborilor vârstnici un subarboret de 3-4 m înălŃime, cunoscând că ouăle nu sunt depuse pe trunchiurile
umbrite. Combaterea insectei se face prin extracŃia arborilor atacaŃi în lunile mai-iunie, înainte de
producerea zborului, iar în cazul depozitelor de buşteni, prin stropiri ale acestora cu soluŃii insecticide Fig. 5.46. Monochamus
(Georgescu, 1957). sartor F., croitorul
Monochamus sartor F. (fam. Cerambycidae) - croitorul mare al lemnului de răşinoase (fig. mare al lemnului de
5.46). Atacă în special molidul, uneori pinul. Gândac lung până la 32 mm, negru cu luciu metalic, răşinoase
cu elitre mult mai lungi decât late, punctate. Larvele, date din ouăle depuse în crăpăturile scoarŃei,
51
pot ajunge la circa 40 mm lungime, sunt
albe, cu capul cafeniu şi, lateral, au peri
cafenii. Ele rod galerii la început în şi sub
scoarŃă. Mai târziu galeriile pătrund în lemn,
mergând radial 3-4 cm, după care se
curbează spre suprafaŃa lemnului. Insecta
are generaŃia de un an. Sunt atacaŃi arborii
vârstnici de molid şi uneori de pin.
Vătămările produse sunt atât
fiziologice (gândacii se hrănesc cu scoarŃa
ramurilor tinere ale molizilor bătrâni), cât şi
tehnice, uneori lemnul atacat nemaifiind apt
Fig. 5.61. Atacul insectei
decât pentru foc.
Camponotus herculeanus
Pentru combatere, este recomandată
doborârea arborilor infestaŃi şi
fasonarea lemnului până a începe
zborul gândacilor, adică cel târziu
până în iunie.
Insectele din familia
Cossidae sunt fluturi, în general
mari. Vătămarea este produsă de
omizi. Rumeguşul şi reziduurile
alimentare sunt îndepărtate din
galerii. ExistenŃa unui lichid vâscos
trădează prezenŃa insectei. Fig. 5.56. Cossus cossus L.,
Fig. 5.57. Aspectul vătămării produse de Cossus cossus L., sfredelitorul sfredelitorul roşu al sălciilor
Cossus cossus roşu al sălciilor (fig. 5.56). Atacă de
preferinŃă arbori de plop şi salcie, dar şi de alte specii foioase, ce cresc izolaŃi, în plină
lumină, din cauza vătămărilor suferite aceştia treptat putându-se usca. GeneraŃia este de doi ani. La început, omida tânără roade galerii
între scoarŃă şi lemn, apoi, în primăvara care urmează, pătrunde în lemn, galeriile mergând acum în toate direcŃiile, până în axul trunchiului
(fig. 5.57). Lungimea unei galerii săpate în lemn ajunge la 1 m şi diametrul la 15 mm. IniŃial de culoare roz, la maturitate, când poate
măsura până la 10 cm lungime, omida are spatele vişiniu închis şi partea ventrală gălbuie. Ea poate fi recunoscută şi după mirosul specific
de oŃet, emanat. Când nu dispune de hrană suficientă, omida poate părăsi trunchiul atacat, pentru a se deplasa, pe sol, la un alt exemplar.
Adultul este un fluture de dimensiuni mari, cu anvergura până la 12 cm, culoarea corpului şi
aripilor lor fiind brună-cenuşie.
Combaterea se realizează prin extragerea arborilor atacaŃi, sau efectuând
injectări în galerii cu insecticide de respiraŃie (de exemplu, sulfură de carbon,
cloropicrină), găurile fiind apoi astupate cu lut.
Sirex gigas L. (fam. Siricidae), viespea lemnului de răşinoase (fig. 5.59).
Dăunător tehnic mai cu seamă la molid şi brad, mai rar la pin sau alte specii răşinoase,
ce atacă arbori dominaŃi, bolnavi, slăbiŃi sau recent doborâŃi şi chiar cojiŃi, în toate
cazurile având însă lemn sănătos, încă în sevă. Cheresteaua umedă din depozite, ca
şi lemnul încă neuscat din structura diverselor construcŃii, pot fi de asemenea atacate.
Lemnul uscat nu mai este atacat, chiar dacă este reumezit, însă insectele pe care le
adăposteşte rămân în continuare active. Speciile
foioase sunt atacate doar după ce lemnul lor este
aproape complet distrus de către ciupercile xilofage.
Viespea adultă prezintă un puternic dimorfism sexual,
Fig. 5.59. Sirex gigas L. (fam.
exceptând capul şi toracele care au aceeaşi culoare,
Siricidae), viespea lemnului de
neagră, cele două sexe deosebindu-se destul de mult.
răşinoase
Femela este mai mare decât masculul (24-45 mm faŃă
de 20-32 mm) şi totodată are abdomenul negricios la mijloc şi galben la extremităŃi, în timp ce la
acesta din urmă abdomenul este roşcat, cu ultimul segment negru la capăt. Larva este albă,
cilindrică, ultimul inel abdominal terminându-se cu un spin curbat în sus. Din ouăle pe care
viespea le depune direct în alburn, cu ajutorul oviscaptului, ascuŃit şi lung cât corpul său, ies
larve, care rod galerii circulare, lungi până la 20 cm, ce merg la început spre măduvă şi apoi se
reîntorc pe o direcŃie oblică spre periferie. Capătul galeriilor, unde are loc împuparea, ajunge Fig. 5.60. Camponotus
astfel să se situeze aproape de suprafaŃa lemnului. Rumeguşul nu este îndepărtat din galerii. herculeanus L. (fam.
GeneraŃia este de doi ani, uneori mai lungă, depinzând de umiditatea lemnului. Din cauza Formicidae), furnica
atacurilor repetate, arborii în picioare pot avea larve din mai multe generaŃii, spre deosebire de mare neagră de pădure
buşteni, care nu pot fi atacaŃi decât o singură dată.
Pentru prevenirea atacului, lemnul rotund trebuie cojit cât mai repede şi conservat prin imersie în apă. Combaterea se
face prin tratare termică (aburire, uscare) sau prin gazare. Larvele din lemn pot fi distruse prin impregnarea acestuia în
profunzime cu substanŃe antiseptice.

52
Camponotus herculeanus L. (fam. Formicidae), furnica mare neagră de pădure (fig. 5.60). Furnică de dimensiuni mari,
femela ajungând la 18 mm, masculul la 12 mm şi lucrătoarea (apteră) la 14 mm, reprezentând un dăunător tehnic important. Corpul
este închis la culoare, slab păros şi aripile transparente. Sunt atacaŃi arbori în picioare, bătrâni, bolnavi, dar uneori şi sănătoşi,
precum şi arbori doborâŃi, în special de specii răşinoase.
Vătămările (fig. 5.61) sunt produse de insecta adultă, care pătrunde în lemn la baza trunchiului, prin găurile produse de
alte insecte, ca şi prin rănile şi cioturile întâlnite, rozând galerii până la înălŃimea de 10 m şi îndepărtând rumeguşul rezultat.
Atacul vizează doar construirea cuibului, dat fiind faptul că hrana o constituie secreŃiile dulci ale unor afide, precum şi seva
arborilor. Este afectat exclusiv lemnul timpuriu, mai moale, în timp ce zonele de lemn târziu, mai tari, rămân intacte, luând cu
timpul forma unor pereŃi cilindrici, concentrici, separaŃi de spaŃii goale. Atacul se localizează în partea centrală a trunchiului,
partea periferică cu umiditate mai ridicată fiind evitată. În galeriile roase de furnici se instalează ciuperci xilofage.
Combaterea constă în doborârea arborilor atacaŃi, scoaterea imediată din pădure a materialului lemnos şi arderea lui.
O altă specie de furnici, care atacă tot speciile răşinoase, dar are dimensiuni ceva mai mici, este Camponotus ligniperda
Latr. Modul de viaŃă şi vătămările produse sunt asemănătoare.

5.9.4.2. Insecte care aduc vătămări lemnului brut în timpul depozitării, precum şi celui
încorporat în construcŃii sau prelucrat
Lemnul brut depozitat, precum şi cel încorporat în construcŃii sau prelucrat poate suferi
vătămări datorită unor insecte din ordinele Coleoptera şi Isoptera (termite).
Anobium punctatum De Geer = A. striatum, Oliv., A. domesticum Geoff. (fam. Anobiidae),
denumit cariul mobilei (fig. 5.62). Insectele din familia Anobiidae sunt gândaci de talie mică, de
culoare castanie, ai căror adulŃi şi larve trăiesc în lemnul uscat din construcŃii, galeriile pe care le rod
fiind pline cu o pulbere fină alb-gălbui, îndesată (de la care îşi trag numele de prăfuitori). În perioada
în care încăperile se încălzesc, activitatea vitală a insectelor se întrerupe, ulterior, când încălzirea
încetează şi umiditatea aerului creşte din nou, ea fiind reluată.
Cariul mobilei este cel mai cunoscut dintre speciile din familia Anobiidae. Atacă lemnul de Fig. 5.62. Anobium
foioase şi răşinoase încorporat în diferite obiecte din clădiri, mai ales în subsoluri şi pivniŃe, priindu-i o punctatum De
umiditate ceva mai mare a aerului. Poate de asemenea să distrugă placajele încleiate cu lianŃi Geer, cariul
naturali, precum şi materialele celulozice, cum sunt de exemplu cărŃile. Gândacii sunt mici, mobilei
nedepăşind lungimea de 5 mm, au culoarea corpului castanie şi prezintă elitre cu perişori fini,
brăzdate cu o serie de dungi longitudinale punctiforme brune. Larvele, de culoare alb-gălbuie, au
aproximativ aceeaşi mărime ca şi insecta adultă. CondiŃiile pentru dezvoltarea acestora sunt optime când lemnul are umiditatea
apropiată de punctul de saturaŃie a fibrelor, umiditatea relativă a aerului este ridicată, depăşind 55-60% şi temperatura măsoară
22-23°C. GeneraŃia este de un an, mai rar de 2 sau 3 ani. Larvele, care pot aparŃine mai multor generaŃii, rod în lemn galerii
neregulate, fine, pline cu un rumeguş foarte mărunt.
Piesele de mobilier atacate de insectele din familia Anobiidae se pot trata injectând abundent insecticide cu efect de
contact şi de respiraŃie în găurile de zbor, precum şi în zonele adiacente acestora. Obiectele mai mici se pot introduce în pungi
de material plasatic sau recipienŃi cu închidere ermetică, alături de ele punându-se substanŃe care emană gaze toxice, în acest
mod fiind distruse ouăle, larvele, pupele, insectele adulte. Încăperile cu diferite obiecte din lemn, cărŃi ş.a., pot fi şi ele supuse
gazării. Larvele sunt de asemenea sensibile la tratamentul cu căldură.
Termitele, denumite şi furnici albe (fig. 5.65), sunt insecte extrem de vătămătoare ale lemnului de lucru şi din construcŃii.
Ele sunt specifice regiunilor tropicale şi subtropicale, dar şi-au extins arealul, pătrunzând în alte zone geografice odată cu
materialul exportat.
În Europa ar exista patru specii de termite, una din familia Kalotermitidae,
respectiv Kalotermes flavicollis F. şi trei din familia Rhinotermitidae, respectiv
Reticulitermes lucifugus Rossi., R. clypeatus Lash. şi R. flavipes Kollar. Totodată, în
FranŃa ar mai fi răspândită subspecia R. lucifugus santonensis Feytud (Dominik şi
Starzik, 1983). Specia R. clypeatus ar fi prezentă şi în România (Hrdy, 1961).
Termitele, ca regulă generală, sunt insecte cu viaŃă socială, ai căror indivizi
formează colonii în pământ, unde întâlnesc condiŃii corespunzătoare de umiditate şi
dispun de un regim termic mai constant de temperatură. Ele constituie una din
categoriile de dăunători ai lemnului cele mai de temut. La început, este atacat lemnul
aflat în contact cu pâmântul, apoi, din aproape în aproape, restul materialului lemnos
din componenŃa construcŃiei. Se remarcă faptul că, în timp ce partea interioară a
Fig. 5.65. Termite: pieselor este roasă în întregime, straturile lor exterioare rămân intacte, astfel că în
a – lucrătoare; b – soldat; pofida caracterului aparent trainic al construcŃiei, există pericolul permanent al unei
c- regină prăbuşiri neaşteptate a acesteia.
Hrana termitelor o reprezintă îndeosebi celuloza. În procesul de digerare a
lemnului, unele dintre ele sunt ajutate de bacteriile şi protozoarele cu care trăiesc în simbioză şi pe care le adăpostesc în
intestin. În alte cazuri, procesul este favorizat de prezenŃa ciupercilor, dovadă atacul produs cu predilecŃie mai întâi în cazul
lemnului cu putregai şi umed. De asemenea, miceliul ciupercilor pe care termitele le cresc în lemnul atacat este utilizat ca
rezervă de hrană, precum şi ca hrană pentru larvele tinere, ori pentru producerea de căldură prin fermentaŃie.

53
RezistenŃa naturală a lemnului diferitelor specii forestiere este în general scăzută. În zona temperată, dintre speciile răşinoase se
consideră rezistente Taxodium distichum şi Sequoia sempervirens. Dintre speciile foioase, o anumită rezistenŃă au cele al căror lemn
conŃine substanŃe toxice sau revulsive pentru termite, iar de la noi cele bogate în substanŃe tanante, ca stejarul, castanul, salcâmul.
Termitele se combat distrugându-le cuiburile prin dinamitare şi tratând pământul cu insecticide. În ceea ce priveşte protecŃia
lemnului utilizat la exterior, împotriva atacului acestora se poate recurge la impregnarea sa în profunzime, prin vid-presiune, cu
substanŃe nelavabile. Rezultate bune dau produsele pe bază de arsen, la aplicarea cărora datorită toxicităŃii lor foarte ridicate
trebuie însă luate măsuri severe de protecŃia muncii. Piesele din interior se pot trata cu substanŃe fără miros ca de exemplu
hidroxid de bariu, săruri de cupru etc.

5.9.4. Defecte cauzate de dăunători marini


Există peste 120 specii de dăunători ai lemnului utilizat în construcŃii marine (instalaŃii portuare, nave, poduri ş.a.), din
rândul cărora fac parte unele moluşte şi crustacee, aparŃinând clasei Lamelibranchiate. Teredo navalis L., denumit sfredelitorul
corăbiilor, este o moluscă răspândită şi în apele Mării Negre, şi reprezintă unul dintre cei mai periculoşi dăunători marini.
Trăieşte în ape cu concentraŃii de săruri minerale cuprinse între 7 şi 35‰, temperatura optimă în care îşi desfăşoară activitatea
oscilând între 15-25°C. Dispune de un corp vermiform, cu lungimea şi grosimea ce pot ajunge la 2 m şi respectiv 5-10 mm şi
poate săpa galerii în lemn cu durităŃi dintre cele mai mari, până la distrugerea totală a acestuia. Descompune materia lemnoasă
cu care se hrăneşte folosind enzimele secretate, dar este capabil să utilizeze în acest scop şi planctonul din apa mării.
Martesia striata L. este o specie de moluşte ce se hrăneşte cu lemn numai în stare de larvă, după care, deşi nu
părăseşte galeriile săpate, foloseşte ca hrană planctonul sau alte microorganisme din apă.
Genul Limnoria de crustacee cuprinde mai multe specii xilofage, a căror hrană se limitează strict la lemnul pe care îl
atacă. Exemplarele acestor specii sunt de dimensiuni mici, săpând găuri, în lungul fibrelor, cu adâncimea numai de circa 1 cm
şi diametrul de 1 mm. Atacul, în care sunt însă antrenate un număr foarte mare de exemplare, rămâne periculos, întrucât are
caracter de masă. ProtecŃia lemnului din construcŃiile marine se poate realiza prin impregnare prin vid-presiune.

54

S-ar putea să vă placă și