Curs nr.

10

10.2. PROTECłIA LEMNULUI FAłĂ DE ATACUL AGENłILOR BIOLOGICI DE DEGRADARE

ProtecŃia, prezervarea sau conservarea lemnului constituie un domeniu important al ştiinŃei lemnului, care se ocupă cu
îmbunătăŃirea rezistenŃei acestuia la acŃiunea factorilor naturali de degradare.
Aşa după cum s-a mai arătat, în cazul multor specii forestiere, precum şi în diferite condiŃii de mediu în care este
întrebuinŃat, lemnul are o durabilitate adeseori scăzută, motiv pentru care de-a lungul timpului a făcut obiectul a numeroase
cercetări, în vederea ameliorării acestei proprietăŃi.

10.2.1. Conservarea lemnului pe cale umedă

În cazul în care, la sfârşitul sezonului rece, lemnul arborilor doborâŃi nu este imediat supus prelucrării, există riscul
atacului ciupercilor şi insectelor, astfel că pentru evitarea acestuia trebuie luate măsuri de protecŃie corespunzătoare. O metodă
la care se poate apela este conservarea pe cale umedă, prin care umiditatea absolută a lemnului este adusă şi menŃinută la
valori mai mari de 100%, având în vedere că îmbibarea lui cu apă, ca şi lipsa oxigenului gazos din cuprinsul său fac imposibilă
instalarea şi dezvoltarea acestora. Se impune însă ca lemnul să fie sănătos. Albăstreala instalată se manifestă de exemplu în
continuare, chiar şi după ce lemnul a fost supus conservării. Răscoacerea este oprită, dar la încetarea conservării nu se
manifestă ameliorări calitative.
Conservarea pe cale umedă poate fi efectuată prin imersie sau prin aspersiune.

10.2.1.1. Conservarea lemnului prin imersie

Metoda de conservare a lemnului prin imersie este de multă vreme aplicată în SUA şi în Ńările scandinave. În Europa
Occidentală a fost adoptată îndeosebi în ultimele decenii, mai cu seamă pentru conservarea lemnului din doborâturile masive
de vânt. Pe această cale se asigură păstrarea îndelungată a buştenilor.
Conservarea prin imersie se poate face în lacuri naturale, prevăzute cu o rampă de scoatere sau cu un canal pentru
deplasarea buştenilor la instalaŃia de prelucrare.
Sunt de asemenea recomandate bazine din beton, pentru a căror dimensionare se poate lua în considerare o capacitate
de conservare de 0,5-0,7 m3 lemn/m3. Totodată, nivelul apei trebuie să fie suficient de mare pentru a permite menŃinerea
buştenilor în stare cufundată pe o adâncime de cel puŃin 2/3 din diametru, în caz contrar impunându-se stropirea lor în partea
superioară. Pentru a fi uşor recuperaŃi din apă, buştenii trebuie încă de la început să fie aşezaŃi cât mai ordonat posibil, iar
bazinul este necesar să fie deservit de o instalaŃie de ridicat. La noi în Ńară au fost realizate bazine cu o capacitate de
depozitare de 6000 m3 buşteni/unitate, dimensiunile fiind: lungimea 64 m, lăŃimea 26 m, adâncimea 5,2 m. Adâncimea mare a
bazinelor permite manipularea mecanizată a lemnului şi reducerea corespunzătoare a suprafeŃei de depozitare.

10.2.1.2. Conservarea lemnului prin aspersiune

Amplasarea, infrastructua şi alimentarea cu apă a depozitului de buşteni în care se face conservarea lemnului prin
aspersiune. Depozitul de buşteni în care se face conservarea lemnului prin aspersiune se impune a fi amplasat la o anumită
distanŃă faŃă de pădure, pentru ca eventualele insecte xilofage care ar ataca arborii în picioare să nu prezinte pericol de
infestare. Este de asemenea necesar să se afle la un drum de acces şi în apropierea unei surse de apă. Trebuie să fie ferit de
vânturi puternice, care pot afecta negativ eficienŃa aspersiunii.
Pentru buna desfăşurare a lucrărilor, depozitul va fi prevăzut cu o platformă betonată, astfel proiectată, încât să fie
rezistentă la sarcinile corespunzătoare autovehiculelor grele şi stivelor de buşteni. Pentru deplasarea autovehiculelor cu
buşteni, în interior, între stive, vor fi prevăzute căi de rulare cu lăŃimea de 3-5 m. Va fi de asemenea necesară o instalaŃie de
alimentare cu apă şi o reŃea de distribuŃie a acesteia la stivele de buşteni, pentru deservirea aspersoarelor. Pentru asigurarea
unor condiŃii optime de conservare, instalaŃia de aspersiune urmează să creeze şi să menŃină la nivelul lemnului o stare a
aerului saturată în vapori de apă, în acest scop fiind recomandat un debit de 3 m3/oră la fiecare 1000 m3 lemn compact stivuit
(xxx, 1994). Este totodată recomandată folosirea unei reŃele dese de aspersoare cu debite mici, în locul aspersoarelor cu
debite mari dar cu frecvenŃă de rotire prea mică. Câtă vreme în timpul anului temperatura medie diurnă depăşeşte 10°C, este
obligatoriu ca instalaŃia să fie permanent funcŃională. Pentru diminuarea consumului de apă, se pot lua măsuri de recirculare a
acesteia.
Stivuirea buştenilor. Piesele de lemn rotund se aşază paralel unele faŃă de altele, cu axa longitudinală perpendiculară pe
calea de rulare a autovehiculelor şi cu capătul gros dispus în acelaşi plan, ordonarea respectivă având în vedere atât punerea
fără dificultăŃi în stive la început, cât şi ridicarea uşoară din stive, ulterior, la introducerea lor în fabricaŃie. De reŃinut că
aşezarea buştenilor cu axa longitudinală paralelă cu calea de rulare ar putea conduce la accidente, prin rostogolirea acestora
din stive. Pe de altă parte, dispunerea ordonată urmăreşte să permită şiroirea apei prin gravitaŃie, de la un buştean la altul şi să
asigure un nivel adecvat al umidităŃii în interiorul lor. ÎnălŃimea stivelor se ia de 6 m, această limită fiind în concordanŃă cu
capacitatea de ridicare a macaralei hidraulice de pe autovehicule.
O soluŃie raŃională de stivuire, în cazul lemnului sub formă de trunchiuri lungi, pentru sporirea capacităŃii de stocare a
depozitului, este aşezarea acestora în două stive paralele, alăturate; trunchiurile vor avea capătul gros orientat spre exterior, la
căile de rulare a autovehiculelor şi capătul subŃire dispus în zona mediană, între cele două stive (fig.10.1).
 Volumul de lemn depozitat pe unitatea de suprafaŃă a unui depozit destinat conservării prin aspersiune depinde de
lungimea, diametrul şi conformaŃia buştenilor, de forma şi înălŃimea stivelor, de mărimea spaŃiului liber de deservire. Se
consideră, că acesta poate fi cuprins între 7.000 şi 18.000 m3/ha, în funcŃie de condiŃiile concrete de lucru.
ConsecinŃe privind protecŃia mediului şi
protecŃia muncii în depozit. Ca urmare a
pătrunderii apei în interiorul lemnului rotund, a
dizolvării şi antrenării substanŃelor hidrosolubile
conŃinute, la suprafaŃa acestuia, îndeosebi în
partea lui dinspre sol, se formează o peliculă
lipicioasă, diferit colorată, albicioasă, verzuie,
negricioasă. SubstanŃele respective, a căror
concentraŃie, ceva mai ridicată la începutul
aspersiunii, scade relativ repede, sunt însă
biodegradabile, nepunând probleme deosebite
în ceea ce priveşte epurarea apei care a irigat
lemnul şi protecŃia mediului în aval de depozit.
După evacuarea buştenilor conservaŃi de
pe platforma depozitului şi întreruperea stropirii,
Fig. 10.1. Stive de trunchiuri lungi, coaja căzută şi acumulată la sol, începe să se
conservate prin aspersiune usuce. Existând pericolul de a deveni un
adevărat focar de infecŃie, datorită agenŃilor
distructivi pe care îi adăposteşte şi care pot ataca restul lemnului stivuit în apropiere, ea va trebui imediat îndepărtată.

10.2.1.3. ConsecinŃe ale conservării pe cale umedă asupra lemnului

Buştenii conservaŃi pe cale umedă, dacă nu sunt prelucraŃi imediat după ce contactul cu apa a fost întrerupt, prezintă
riscul de a fi atacaŃi de dăunători, întrucât umiditatea lor poată să scadă până la un grad la care aceasta nu mai poate oferi nici
un fel de protecŃie. Este necesar în acest sens ca timpul scurs până la prelucrare să nu depăşească 24-36 ore.
Imediat după debitare, cheresteaua rezultată trebuie supusă uscării. În cazul lemnului de foioase, pe timp de toamnă şi
iarnă uscarea acesteia este lentă, astfel că stivuirea ei se va face pe şipci de grosimi mai mari, pentru a favoriza circulaŃia
transversală a aerului printre rândurile de scânduri. În schimb, primăvara şi vara, existând pericolul apariŃiei crăpăturilor,
circulaŃia transversală a aerului va trebui micşorată, reducând grosimea şipcilor dintre rândurile de scânduri. În cazul lemnului
de răşinoase, se ia în considerare riscul sporit primăvara şi vara al dezvoltării ciupercilor care produc albăstreala, pentru
evitarea cărora, contrar cazului lemnului de foioase, circulaŃia transversală a aerului se va menŃine ridicată.
Din cauza îmbibării cu apă a golurilor celulare şi a greutăŃii sporite, buştenii şi cheresteaua necesită eforturi de
manipulare mai mari, iar rumeguşul, la rândul său este mai greu antrenat şi deplasat în instalaŃiile de transport pneumatic.
Aspectul pieselor de cherestea debitate din lemnul conservat pe cale umedă nu diferă în general de al celor debitate din
lemn proaspăt doborât. O oarecare pierdere a strălucirii este întâlnită în cazul cherestelei de răşinoase, după ce aceasta este
uscată.
O situaŃie aparte prezintă fagul, la care aspectul estetic are de suferit, efectul negativ înregistrat amplificându-se odată cu
creşterea duratei de conservare. Pentru evitarea deteriorării aspectului, cercetătorii danezi recomandă limitarea acestei durate
corespunzător anumitor direcŃii de utlizare a lemnului: pentru mobilă din lemn masiv la 8 luni; pentru derulaj la 18-24 luni;
pentru parchet la 24-36 luni. O durată mai mare a conservării pe cale umedă face ca lemnul să nu mai poată fi utilizat decât ca
tocătură pentru hârtie şi carton (xxx, 1994).
Bacteriile, a căror prezenŃă numeroasă este remarcată atât la buştenii conservaŃi cât şi la cheresteaua debitată nu
conduc la degradarea lemnului, ele hrănindu-se cu substanŃele depozitate în celule şi neatacând pereŃii celulari.
Ca urmare a pierderii substanŃelor hidrosolubile în timpul conservării pe cale umedă, uscarea şi impregnarea cherestelei
decurg mai rapid.
La debitarea pe timp de iarnă, lemnul conservat pe cale umedă îngheaŃă pe întreaga secŃiune, spre deosebire de cel
proaspăt doborât, la care îngheaŃă doar alburnul. Faptul poate impune adoptarea anumitor măsuri privind efectuarea debitării,
pentru pentru a se evita posibilele riscuri de accidentare în timpul tăierii.

10.2.2. ProtecŃia chimică a lemnului faŃă de atacul agenŃilor biologici de degradare

ProtecŃia chimică a lemnului are drept scop ameliorarea durabilităŃii sale naturale la acŃiunea agenŃilor biologici distructivi
şi prevenirea atacului ulterior al acestora. Ea se bazează pe acŃiunea toxică a substanŃelor chimice folosite asupra sistemelor
enzimatice ale dăunătorilor. Totodată, unele din aceste substanŃe au drept efect suprimarea funcŃiei de înmulŃire a dăunătorilor.
Împotriva dăunătorilor se pot folosi substanŃe chimice de protecŃie sau produse chimice de protecŃie.
SubstanŃele chimice toxice simple de protecŃie sunt relativ puŃin folosite. Utilizarea lor se limitează în general la tratarera
preventivă a lemnului brut şi a cherestelei de răşinoase şi fag, după caz, împotriva albăstrelii, încinderii şi răscoacerii, efectul lor
fiind de scurtă durată, până la zvântarea acestora.
Produsele chimice de protecŃie reprezintă amestecuri de substanŃe chimice de protecŃie, la care se adaugă diverse
substanŃe chimice netoxice, unele necesare pentru fixarea pe lemn a substanŃei de protecŃie propriu-zisă sau servind la
finisare. Se pot totodată prezenta sub diferite forme, de pastă, pulberi, soluŃii ş.a. În mod obişnuit, produsele chimice de
93
protecŃie sunt preferate substanŃelor chimice simple, ele având o eficacitate sporită comparativ cu cea a substanŃelor
considerate individual din amestecul respectiv.
Alegerea substanŃelor chimice simple de protecŃie, a componentelor produselor chimice de protecŃie se face Ńinându-se
cont de specificul locului de utilizare a lemnului tratat, de necesitatea desfăşurării în bune condiŃiuni a operaŃiilor tehnologice de
prelucrare ulterioară lui, ca şi de sănătatea celor cu care acestea vin în contact. În cazul în care substanŃele respective se
folosesc sub formă de soluŃii, se vor respecta cu stricteŃe atât dozele recomandate pentru asigurarea eficacităŃii tratamentelor,
cât şi normele de protecŃia muncii.

10.2.2.1. Indici pentru caracterizarea toxicităŃii substanŃelor chimice de protecŃie

Pentru caracterizarea toxicităŃii substanŃelor chimice de protecŃie a lemnului se folosesc mai mulŃi indici. Unul, cu
aplicabilitate la toate substanŃele toxice utilizate în agricultură, silvicultură ş.a., cunoscute sub denumirea generică de pesticide,
este aşa numita doză letală cincizeci (DL50). El cuantifică efectul nociv produs asupra omului, animalelor în general şi mediului
ambiant şi reprezintă cantitatea minimă de substanŃă activă, exprimată în mg/kg masă corporală, care se administrează pe cale
orală la şobolanii albi, după un post de 24 ore, provocând moartea a 50% din lot, în cursul unei perioade de observaŃie de 14
zile.
În raport de mărimea dozei letale (DL50), se disting patru grupe de toxicitate a produselor de protecŃie, după cum
urmează:
- produse extrem de toxice (grupa a I-a), cu DL50 până la 50 mg / kg corp;
- produse puternic toxice (grupa a II-a), cu DL50 de 50-200 mg / kg corp;
- produse moderat toxice (grupa a III-a), cu DL50 de 200-1000 mg / kg corp;
- produse puŃin toxice (grupa a IV-a), cu DL50 mai mare de 1000 mg / kg corp.
Toxicitatea substanŃelor chimice de protecŃie, în cazul special al tratării lemnului, se evaluează printr-o serie de indici,
dintre care se menŃionează:
- toxicitatea, cu simbolurile Pf (puterea fungicidă) şi Pi (puterea insecticidă), prin care se înŃelege cantitatea de lemn
uscat, exprimată în kilograme sau metri cubi, care poate fi protejată în condiŃii de laborator de 1 kg de substanŃă sau produs de
protecŃie;
- doza limită (Dl), respectiv cantitatea de substanŃă de protecŃie care, în condiŃii de laborator, împiedică atacarea
epruvetelor de lemn de către dăunător;
- coeficientul de toxicitate (Kt), calculat ca raport între doza limită a unei substanŃe etalon, respectiv a fluorurii de sodiu
(DlNaF) şi doza limită a substanŃei încercate (DlA) ;
- doza letală, simbol Dlt, respectiv cantitatea de substanŃă de protecŃie care, în condiŃii de laborator, provoacă moartea
agenŃilor distructivi ai lemnului.

10.2.2.2. SubstanŃe şi produse de protecŃie chimică a lemnului

Ca urmare a cercetărilor întreprinse, în prezent se produc numeroase substanŃe chimice de protecŃie a lemnului, cu
caracteristici de ordin calitativ extrem de diverse şi recomandate pentru condiŃii dintre cele mai diferite de utilizare. Concomitent
cu preocuparea pentru o cât mai bună eficacitate împotriva dăunătorilor, se manifestă de asemenea grijă pentru minimizarea
efectelor nocive asupra omului şi mediului înconjurător. Aşa se face că substanŃe de protecŃie a lemnului foarte cunoscute şi
anterior multă vreme folosite, ca de exemplu pentaclorfenolatul de sodiu, creozotul, carbolineumul, în momentul de faŃă se află
pe lista compuşilor interzişi sau cu utilizare restricŃionată în unele Ńări.
Pentru exemplificare, în cele ce urmează se menŃionează câteva dintre substanŃele şi produsele de protecŃie chimică a
lemnului admise actualmente în Ńările Uniunii Europene (Mihai şi Timar, 1999; Timar, 2003).
a) - substanŃele chimice simple (în paranteză se redă grupa de toxicitate):
- cu acŃiune insectofungicidă: fluorură de sodiu (III), compuşi pe bază de bor (IV), compuşi cuaternari de amoniu (IV);
- cu acŃiune fungicidă: fluorsilicat de sodiu (III), sulfat de cupru (III), clorură de zinc (III), dinitrofenolat de sodiu (III),
piridine organice (IV);
- cu acŃiune insecticidă: hexaclorciclohexan (II), piretroide de sinteză (IV), compuşi organofosforici (IV);
b) produse de protecŃie (în paranteză se redă valoarea DL50 orală acută şi grupa de toxicitate):
- cu acŃiune insectofungicidă: SADOLIN-BASE (1000, IV) - pentru lemnul în construcŃii, XILIX CP 90 (2005, IV) - pentru
lemnul în construcŃii;
- cu acŃiune fungicidă: WOLSIN FL 25 (1000, III) - pentru cherestea de răşinoase împotriva albăstrelii, SADOLIN CLASIC
(6300, IV) - pentru finisare şi protecŃie împotriva mucegăirii şi albăstrelii;
- cu acŃiune insecticidă: PERIGEN 10 (4000, IV) - pentru lemn uscat împotriva cariilor, DECIS (5400, IV) - insecticid cu
spectru larg de utilizare.
De reŃinut că Institutul NaŃional al Lemnului din Bucureşti, în cadrul Laboratorului de protecŃie a lemnului a elaborat în
colaborare cu firma germană Bayer mai multe produse complexe cu denumirea ROMBAI, care se adaugă produselor
cunoscute ale altor firme din Germania, FranŃa, Anglia ş.a. Se menŃionează produsul insecticid ROMBAI EC 10, utilizabil sub
formă de emulsii apoase la buşteni, cherestea şi sub formă de soluŃii în solvenŃi organici la lemn uscat, precum şi produsul
fungicid ROMBAI ON EXTRA utilizabil în soluŃii apoase pentru antiseptizarea cherestelei de fag aburit, împotriva mucegăirii pe
perioada depozitării în vederea zvântării.

10.2.2.3. Procedee tehnice de tratare a lemnului

94
 Aplicarea produselor chimice de protecŃie se poate efectua prin procedee de tratare superficială şi prin procedee de
tratare în profunzime (impregnare), urmarea fiind aceea că în primul caz substanŃele şi produsele folosite rămân pe suprafaŃa
lemnului, iar în cel de al doilea acestea pătrund în adâncime. Tratarea se poate de asemenea efectua prin procedee tehnice
fără presiune şi prin procedee tehnice cu presiune.
În principiu, tratarea prin impregnare asigură o protecŃie sporită, întrucât presupune introducerea în lemn a unei cantităŃi
de substanŃe şi produse chimice mai mari, ca şi o distribuŃie a acestora mai profundă şi mai uniformă.
Se precizează că impregnabilitatea lemnului este dependentă de gradul său de permeabilitate, respectiv de proprietatea
acestuia de a permite trecerea prin masa sa a substanŃelor şi produselor de tratare în stare lichidă. În conformitate cu normele
în vigoare, în raport cu această însuşire speciile lemnoase se împart în patru grupe (Timar, 2003):
1. Specii cu lemn uşor impregnabil: fag (fără inimă roşie), pin negru şi pin silvestru (alburn;
2. Specii cu lemn mediu impregnabil: brad, salcie, plop, ulm, stejar (alburn);
3. Specii cu lemn greu impregnabil: molid, duglas;
4. Specii cu lemn practic neimpregnabil: pin negru şi pin silvestru (duramen), stejar (duramen), fag (inimă roşie), salcie
(duramen fals).

10.2.2.3.1. Tratare fără presiune

● Pensularea şi pulverizarea sunt procedee de tratare superficială care asigură o protecŃie limitată în timp, în funcŃie de
condiŃiile de utilizare a pieselor tratate aceasta mergând până la cel mult 3 ani. Calitatea protecŃiei realizate se verifică prin
examinarea vizuală a stratului aplicat, ca şi prin determinarea dozei de substanŃă sau produs reŃinut pe unitatea de suprafaŃă a
lemnului, recurgând în acest scop la cântăriri ale pieselor înainte şi după tratare.
● Imersia, respectiv cufundarea completă a pieselor din lemn în soluŃia de tratare, se face timp de câteva secunde până
la 1, cel mult 10 minute. Doza de substanŃă sau produs reŃinut se determină în acelaşi mod ca şi în cazul pensulării şi
pulverizării. Pe această cale, elementelor de construcŃii de interior tratate li se poate de exemplu prelungi durata de utilizare cu
circa 4 ani (Timar, 2003).
● Impregnarea prin băi simple constă în tratarea prin cufundare în soluŃia de tratare timp de câteva ore până la câteva
zile, durata respectivă depinzând de capacitatea de absorbŃie a lemnului şi de cerinŃele referitoare la parametrii tehnici de
utilizare proprii substanŃei. Calitatea impregnării se stabileşte prin:
1 - determinarea cantităŃii de substanŃă de protecŃie absorbită, recurgând la cântărirea înainte şi după tratare a cel puŃin 5
piese tratate;
2 - determinarea adâncimii de pătrundere a substanŃei în piesele de lemn, folosind pentru măsurători probe extrase de la
capăt şi mijloc, cu burghiul Pressler, perpendicular pe fibre.
EficienŃa tratării prin procedeul impregnării prin băi simple este mai bună decât în cazul tratării prin imersie. Se tratează
pe această cale traverse şi stâlpi destinaŃi folosirii în condiŃii de mediu caracterizate prin clase de risc 2, 3 şi chiar 4, la atacul
biologic.
● Impregnarea prin băi duble calde-reci. Se folosesc fie două cuve, cu soluŃia de tratare caldă şi respectiv rece, fie o
singură cuvă, în care aceeaşi soluŃie este iniŃial caldă şi apoi rece. Procedeul constă în îmbăierea pieselor într-o primă etapă în
soluŃia caldă de tratare, timp de 2-10 ore, pentru îndepărtarea unei părŃi din vaporii de apă şi aerul conŃinuŃi de lemn, urmată de
îmbăierea în a doua etapă în soluŃia rece, pentru o durată de timp similară, când datorită vacuumului creat în piese se produce
absorbŃia acesteia. Valorile în cele două etape ale temperaturii soluŃiilor de tratare sunt diferite, după cum acestea sunt apoase
sau uleioase. La cele apoase, temperatura se cifrează în prima etapă la 50-95°C, iar în cea de a doua 20-40°C, pe când la
cele uleioase valorile acesteia sunt mai mari, cifrându-se la 95-125°C în prima etapă şi la 40-50°C în cea de a doua. În
principiu, aşa după cum se remarcă, diferenŃa dintre cele două nivele, cald şi rece, ale temperaturii băilor, este de 50-60°C.
Pentru evaluarea calităŃii impregnării se determină cantitatea de substanŃă absorbită şi adâncimea de pătrundere a
acesteia. În cazul procedeului băilor duble calde-reci, eficienŃa tratării este superioară, în raport de caracterul mai mult sau mai
puŃin impregnabil al lemnului adâncimea de pătrundere a soluŃiei variind între 1 şi 10 mm, în timp ce în cazul băilor simple
variaŃia este cuprinsă doar între 1 şi 5 mm.

10.2.2.3.2. Tratare cu presiune

Tratarea cu presiune a lemnului se remarcă prin
eficienŃă sporită, impregnarea decurgând mai rapid şi
soluŃia pătrunzând în profunzime mai mult, corespunzând
astfel într-o mai bună măsură protecŃiei pentru condiŃii de
risc mărit de atac al agenŃilor biologici de degradare.
InstalaŃiile (fig. 10.2), alcătuite dintr-o autoclavă rezistentă
la presiune, în care lemnul este supus tratamentului de
protecŃie şi prevăzute cu componente pentru pregătirea,
stocarea şi vehicularea soluŃiilor de tratare, sunt totodată
dotate cu aparate de măsură care, în plus, asigură un
controlul adecvat al presiunii şi temperaturii.
Se cunosc în principiu două categorii de procedee
de tratare cu vid: procedee cu celule pline şi procedee cu Fig. 10.2. InstalaŃie de tratare a lemnului
celule goale, primele realizând reŃinerea substanŃei în cu vid-presiune
95
pereŃii celulari şi respectiv în lumenul acestora, iar celelalte reŃinând substanŃa doar în pereŃii celulari, lumenul fiind gol.
Procedeele de bază, reprezentative pentru cele două categorii, sunt procedeul Bethell şi procedeul Rüping (fig.10.3).
● Procedeul Bethell de impregnare cu celule pline (cu vid-presiune-vid) datează din anul 1831, fiind pe parecurs

Presiune [bari] Presiune [bari]

10
10

5 5

0 0

-1,0 -1,0
Vacuum 0 1 2 3 4 5 6 Vacuum 0 1 2 3 4 5 6
Timp [ore] Timp [ore]
1 2

Fig. 10.3. Regimuri de impregnare a lemnului prin tratare cu presiune:

1 - procedeul Bethell; 2 – procedeul Rüping
ameliorat şi utilizându-se pentru tratarea traverselor şi stâlpilor din specii răşinoase (pin, brad, molid) şi foioase (stejar, fag).
Aşa după cum rezultă din diagrama de tratare prin acest procedeu (fig.10.3,1), după introducerea lemnului în autoclavă, se
realizează un vid iniŃial timp de 30 min, în care este evacuat o parte din aerul aflat în cavităŃile celulare, urmat de injectarea sub
presiune a soluŃiei antiseptice, aceasta fiind mai întâi încălzită la 60-100°C în cazul soluŃiilor apoase şi la 110-120°C în cazul
celor uleioase. Presiunea, egală cu circa 10 atmosfere, se menŃine până ce lemnul nu mai absoarbe soluŃia de tratare. În
continuare, autoclava se aduce la nivelul presiunii atmosferice, după care se acŃionează pompa de vid, în final creându-se un
vacuum care are drept scop recuperarea surplusului de impregnant nereŃinut de lemn. Tratarea se încheie prin readucerea
instalaŃiei la presiunea atmosferică. Durata impregnării variază cu specia lemnoasă şi cu umiditatea lemnului. Cantitatea de
impregnant sub formă de soluŃii apoase reŃinută de lemnul uşor impregnabil este de 300-400 kg/m3, iar de cel greu impregnabil
de 100-150 kg/m3, adâncimea minimă de pătrundere fiind de 30 şi respectiv 6 mm (Timar, 2003).
● Procedeul Rüping de impregnare cu celule goale (cu presiune-vid), al cărui regim este ilustrat în figura 10.3,2, a fost
pus la punct în anul 1908, pornindu-se de la observaŃia că de-a lungul timpului, din lemnul tratat prin procedeul Bethell şi pus în
operă exsudă impregnant, pierderile de antiseptic conducând şi la unele neajunsuri în exploatare. Noul procedeu, mai
economic, nu mai recurge la umplerea completă a celulelor cu antiseptic, ci doar la îmbibarea pereŃilor celulari, fiind
recomandat pentru speciile pin, brad, larice, dintre răşinoase şi fag, stejar, dintre foioase. Piesele de tratat se introduc în
autoclavă şi se supun la o presiune progresivă de 2 până la 4 atmosfere timp de 10-30 min, prin care aerul din lemn este
comprimat. Se umple apoi prin injecŃie autoclava cu substanŃa antiseptică şi se măreşte presiunea până la circa 10 atmosfere,
pentru o durată de timp mergând de la 30 min (la specii uşor impregnabile) până la 2 ore (la stejar). Prin revenirea la presiunea
atmosferică şi apoi sub influenŃa vacuumului final creat, impregnantul este expulzat din golurile celulare în proporŃie de 50-60%
din cantitatea efectiv introdusă în faza de presiune.

10.2.2.4. Determinarea durabilităŃii lemnului tratat pe cale chimică

Determinările privind durabilitatea lemnului tratat pot avea drept scop stabilirea
calităŃii produselor de protecŃie, fapt care interesează la omologarea acestora în vederea
introducerii lor în uz. De asemenea, acestea pot urmări cunoaşterea duratei de folosire a
lemnului tratat în diverse condiŃii de mediu şi respectiv, în diferite clase de risc biologic.
Prin teste micologice de laborator se poate astfel cerceta efectul de protecŃie a unei
anumite substanŃe utilizate pentru creşterea durabilităŃii naturale. Lemnul din specia
aleasă, impregnat de exemplu printr-un procedeu oarecare cu substanŃa în cauză, luată
în diferite concentraŃii, poate fi supus acŃiunii ciupercii Merulius lacrymans. Epruvetele din
lemnul de încercat (de pildă fag), special confecŃionate şi în prealabil cântărite, se pun în
vase de cultură, în contact cu mediul infectat de ciupercă (fig. 10.4). Împreună cu
epruvetele din lemn tratat, în vasele de cultură se introduc epruvete martor, din lemn
netratat. După trecerea perioadei de timp cât durează încercarea, se determină pierderile
de masă a lemnului epruvetelor, calculul efectuându-se cu ajutorul relaŃiei 10.1. În baza
rezultatelor obŃinute, se stabileşte eficienŃa protecŃiei substanŃei utilizate (prin comparaŃie Fig. 7.3. Vas de cultură a
cu datele privind proba martor), ca şi concentraŃia substanŃei pentru care eficienŃa ciupercilor de degradare a
protecŃiei este maximă. Se subînŃelege că la valori reduse ale pierderilor de masă lemnului, cu epruvetă
corespunde o durabilitate a lemnului tratat mai bună, precum şi o eficienŃă a protecŃiei pentru încercări la
mai ridicată. durabilitate

96
 În paralel, o parte din epruvetele tratate poate fi totodată supusă procesului de îmbătrânire naturală (constând în
expunere la acŃiunea factorilor mediului exterior), pentru evaluarea cuantumului diminuării durabilităŃii lor în urma spălării
parŃiale de către apele de precipitaŃii a substanŃei utilizate ca antiseptic.
De reŃinut că metodele de încercare pentru determinarea eficacităŃii produselor de protecŃie faŃă de diferiŃii agenŃi de
distrugere sunt consemnate în standarde speciale.

11. IGNIFUGAREA LEMNULUI

11.1. ELEMENTE GENERALE
Lemnul este un material combustibil, fiind alcătuit din compuşi care conŃin în principal carbon şi hidrogen, elemente la
rândul lor combustibile. Pentru a avea loc combustia acestuia, într-o primă etapă este necesară o sursă de încălzire, care să
permită descompunerea sa termică şi formarea de gaze combustibile, şi apoi aprinderea şi arderea gazelor respective.
La creşterea temperaturii, în lemn se desfăşoară o serie de procese, după cum urmează. La început, sub influenŃa
căldurii, are loc deshidratarea, după care începe descompunerea termică a acestuia. Se produc iniŃial gaze preponderent
necombustibile, iar culoarea începe să devină brună, datorită carbonizării. La atingerea punctului de inflamabilitate, cuprins
între 215-250°C, în prezenŃa oxigenului din aer şi a unei flăcări, gazele inflamabile se pot aprinde. La 260-290°C, proporŃia
gazelor combustibile este în creştere, îndeosebi prin formarea de hidrocarburi puternic inflamabile. După aprindere de la o
sursă externă, acestea ard cu flacără continuă şi cu viteză mare, propagând focul. Culoarea lemnului la peste 275°C este
brună-închis (neagră). La temperaturi mai mari, cuprinse între 330-370°C, gazele inflamabile se aprind în prezenŃa aerului fără
a exista o flacără, acest interval numindu-se punct de autoaprindere. Între 500 şi 800°C, arderea lemnului continuă până la
cenuşă, gazele formate fiind reprezentate îndeosebi de hidrogen şi monoxid de carbon. De reŃinut că în timpul unui incendiu se
pot înregistra valori termice foarte mari, ce pot depăşi 1000°C.
Deducem, din cele menŃionate, că putem acŃiona împotriva producerii focului, pe de o parte, evitând încălzirea lemnului
la temperaturi ridicate, pentru a împiedica în acest mod formarea de gaze inflamabile şi pe de altă parte, împiedicând contactul
acestuia cu aerul, respectiv cu oxigenul care întreŃine arderea.
Combustibilitatea unui material anume este influenŃată de factorii geometrici ai acestuia (dimensiunile, raportul
suprafaŃă/volum), dar şi de structura şi densitatea lui. În principiu, din punct de vedere al combustibilităŃii, materialele, în
general, se împart în combustibile (notate C1-C4) şi incombustibile (notate C0), distincŃia făcându-se după cum acestea se
comportă sub influenŃa focului sau a temperaturilor înalte, respectiv se aprind sau nu, ard mocnit sau nu, se carbonizează sau
nu. În acelaşi timp, în raport de însuşirea de a se aprinde uşor sau greu şi de capacitatea de a contribui la dezvoltarea
incendiului, materialele combustibile se împart în patru clase: C1 - practic neinflamabile; C2 - dificil inflamabile; C3 - mediu
inflamabile; C4 - uşor inflamabile.
Pentru caracterizarea sub raportul siguranŃei contra incendiilor a materialelor utilizate în construcŃii ca suprafeŃe ale
pereŃilor sau plafoanelor, pe lângă precizarea combustibilităŃii, se ia de asemenea în considerare un al doilea criteriu, respectiv
distanŃa de propagare a flăcării la nivelul acestora, în condiŃii de timp şi temperatură bine precizate. Au fost stabilite şase astfel
de clase, notate PI, PII, PIII, PIV, PV, PVI, distanŃele corespunzătoare, în cm, fiind: ≤ 10; 11-25; 26-40; 41-60; 61-85; ≥ 86.
Ignifugarea lemnului reprezintă procesul de tratare a acestuia în vederea protejării sale faŃă de acŃiunea focului.
SubstanŃele utilizate în scopul ignifugării se numesc ignifuge sau antipirene.
Comparativ cu elementele din lemn sau materialele pe bază de lemn din construcŃii, cele metalice prezintă o stabilitate
mai mică. Metalele, deşi incombustibile, prezintă impedimentul că, în caz de incendiu, datorită conductibilităŃii termice şi a
plasticităŃii foarte ridicate, îşi pierd rezitenŃa la numai câteva sute de grade Celsius. Elementele de rezistenŃă confecŃionate din
lemn, în schimb, chiar dacă se carbonizează parŃial, pierd numai o parte din rezistenŃă şi doar localizat. Sub acŃiunea focului,
elementele metalice se prăbuşesc mai repede decât cele din lemn.

11.2. PRODUSE DE IGNIFUGARE A LEMNULUI

Produsele de ignifugare a lemnului se împart în funcŃie de procedeul de aplicare şi de modul de acŃionare, în două
grupe: produse de ignifugare în adâncime prin impregnare şi produse de ignifugare pe suprafaŃă.
Grupa produselor de ignifugare în adâncime prin impregnare cuprinde soluŃii apoase ale unor substanŃe de tipul sărurilor
de amoniu sau alcalino-pământoase ale acizilor boric, fosforic, clorhidric, sulfuric, silicic, ori substanŃe organice cu conŃinut de
azot. AcŃiunea protectoare rezultă ca efect al fiecărei substanŃe în parte, sau ca efect al reacŃiei componenŃilor sub influenŃa
temperaturii.
Grupa a doua, a produselor de ignifugare pe suprafaŃă cuprinde, la rândul ei, materiale ce urmează să constituie
pelicule. Între acestea se remarcă vopselele speciale ignifuge pe bază de silicaŃi sau alte materiale anorganice în amestec cu
lianŃi, care permit o protecŃie ignifugă prin efect mecanic de izolare a suprafeŃei. Peste peliculele realizate se pot aplica produse
de finisare.
Tot în grupa a doua, de produse de ignifugare pe suprafaŃă, se disting de asemenea o serie de materiale peliculogene
ce conŃin componente atât de finisare, cât şi de protecŃie ignifugă, şi care necesită o tehnologie de aplicare simplificată. Aici se
încadrează inclusiv foliile speciale de plastic rezistente la agenŃi de degradare fizico-chimici şi mecanici, la lumină, precum şi la
foc, folosite ca material de acoperire la mobilierul de birou.

97
 12. PRELUCRAREA LEMNULUI PRIN DESCOMPUNERE TERMICĂ ŞI PRODUSE REZULTATE

12.2. ELEMENTE GENERALE

Proprietatea lemnului de a se descompune la temperaturi ridicate, în condiŃii de absenŃă a totală a aerului sau cu acces
redus de aer, se utilizează la mangalizarea, piroliza (distilarea uscată) şi gazificarea lemnului, şi are drept rezultat, după caz,
formarea de mangal, produse lichide (ape pirolignoase), gaze.
Fazele transformărilor chimice în funcŃie de temperatură suferite de lemn în procesul de descompunere
termică în absenŃa completă a aerului, proces cunoscut şi sub denumirile de piroliză sau distilare uscată, sunt
următoarele (Gordon et al.,1969; Briane şi Doat, coord., 1985):
a) În intervalul de temperatură 120-150ºC are loc uscarea lemnului, transformarea în cauză fiind reversibilă, astfel că
ulterior acesta se poate reumidifica. Căldura necesară provine din exterior. CompoziŃia chimică nu suferă practic niciun fel de
modificare;
b) La mai mult de 150ºC, începe
descompunerea termică a lemnului şi %
modificarea compoziŃiei sale chimice. Până la 100 Lemn
275-280ºC, transformările se produc tot cu aport
de căldură din exterior, procesul fiind în această 80
fază în continuare endotermic. Rezultă vapori de Lemn
acid formic, acid acetic, alcool metilic, gazele torefiat
CO2 şi CO. Lemnul pierde din proprietăŃile sale 60
caracteristice şi începe să se apropie de cele ale Condensabile
mangalului, obŃinându-se astfel un material de
culoare brună-închis (neagră), cunoscut în 40
literatura de specialitate sub numele de lemn
torefiat. Mangal
c) De la 280ºC, până la 350-380ºC, 20
temperatura creşte fără aport de căldură din Gaze
exterior, descompunerea termică producându-se
cu degajare de căldură. Rezultă de asemenea 0
CO şi CO2, dar în cantităŃi mai reduse, precum şi
100°C 200°C 300°C 400°C 500°C 600°C
metan, etan, etilenă acid acetic, metanol, Fig.12.1. VariaŃia cantitativă a principalelor grupe de produse
acetonă, gudroane uşoare. Reziduul îl constituie rezultate la descompunerea termică a lemnului
un mangal cu 80% carbon fix (prin carbon fix
înŃelegându-se reziduul solid, egal cu diferenŃa dintre 100% şi suma cantităŃilor de materii volatile şi de cenuşă exprimate în
procente);
d) Între 380 şi 500ºC, în condiŃii de aport de căldură din exterior, gazele formate sunt constituite în principal din
hidrocarburi şi ape pirolignoase bogate în gudroane grele; în acest stadiu procesul de descompunere termică a lemnului este
practic încheiat. Mangalul rezultat are circa 85% carbon fix;
e) La continuarea încălzirii până la 900ºC, rezultă hidrogen, iar mangalul se îmbogăŃeşte în carbon fix (până la 90-95%).
VariaŃia cantitativă a principalelor grupe de produse rezultate în diversele faze ale descompunerii termice a lemnului este
redată în figura 12.1.

12.3. MANGALIZAREA LEMNULUI

Mangalizarea lemnului reprezintă procesul specific,
complex, de descompunere termică, cu acces redus de aer,
acesta fiind necesar producerii căldurii implicate în
desfăşurarea reacŃiilor multiple care au loc, în final rezultând
ca produse mangal şi gudroane.

12.3.1. Mangalizarea în bocşe verticale

Bocşa verticală (fig.12.2) este o construcŃie de formă
paraboloidă, în cuprinsul căreia piesele de lemn de mangalizat
alcătuiesc un sistem spaŃial, astfel organizat, încât să permită
buna desfăşurare şi conducerea eficientă a procesului de
descompunere termică. Fig.12.2. Bocşă verticală
Materialul destinat mangalizării îl constituie lemnul de pentru mangalizarea lemnului
steri, buturii greu despicabili, crăcile.

98
 Principalele operaŃii tehnologice ale mangalizării în bocşe verticale sunt: alegerea şi pregătirea locului de vatră;
răcăşirea; clădirea bocşei; aprinderea şi conducerea procesului de ardere; răcirea şi dezvelirea bocşei; scoaterea şi sortarea
mangalului; depozitarea şi transportul mangalului.
- Alegerea şi pregătirea locului de vatră. Vatra este porŃiunea de teren, de formă circulară, cu diametrul de 10-15 m, pe
care se construieşte bocşa. Pentru a se obŃine rezultatele aşteptate, trebuie ca solul să fie argilo-nisipos, puŃin afânat, cu
umiditate redusă, care asigură o desfăşurare normală a mangalizării. Spre deosebire de vetrele vechi, care au fost folosite cel
puŃin la o ardere, vetrele noi, amenajate pentru prima dată, conduc la randamente în mangal cu 20-25% mai mici.
- Răcăşirea constă în stivuirea lemnului de mangalizat în jurul vetrei, după o selectare a lui în raport cu ordinea de
introducere în bocşă. Lemnului stivuit i se determină volumul, pentru a se putea calcula consumul specific de realizat.
- Clădirea bocşei. În mijlocul vetrei se înfig în pământ 3-4 prăjini de lemn, groase de 5-7 cm, care vor alcătui coşul de
tiraj. Între coş şi periferie, la nivelul vetrei, se amenajează canalul de aprindere.
Obişnuit se construiesc bocşe verticale cu două etaje şi cu cunună, în care se introduce lemn dintr-o singură specie şi cu
aceeaşi umiditate, astfel ca arderea să fie uniformă. Piesele de lemn din fiecare etaj se aşază înclinate cu partea superioară
către centrul bocşei. Cele de margine din primul etaj formează un unghi faŃă de nivelul vetrei de circa 60°, pentru a se obŃine o
structură stabilă. Cununa este alcătuită din piese dispuse orizontal, realizând o formă bombată a vârfului bocşei.
După ce este clădită, bocşa se înveleşte cu un prim strat, format din frunze, paie sau muşchi, gros de 10-15 cm, peste
care se vine cu un al doilea strat, alcătuit din pământ umed amestecat cu praf de mangal din bocşele anterioare, gros de 15-25
cm, numit ştiup. Ştiupul se bate cu lopata (ştiupuire), şi are rolul de a împiedica pe de o parte pătrunderea aerului în bocşă şi
pe de alta de a evita pierderea de căldură din aceasta.
Frecvent înălŃimea bocşei este egală cu 40% din diametrul vetrei.
Volumul bocşei verticale (paraboloidului) este dat de relaŃia:
h ⋅π ⋅ r2 h ⋅π ⋅ d 2
V= = = 1,571 ⋅ r 2 ⋅ h [m3] (12.1)
2 8
sau
V = 0,0398 ⋅ C 2 ⋅ h [m3], (12.2)
unde: h este înălŃimea paraboloidului, în m; r – raza cercului de bază al paraboloidului, în m; d – diametrul cercului de bază al
paraboloidului, în m; C – lungimea circumferinŃei cercului de bază al paraboloidului, în m.
- Aprinderea şi conducerea procesului de ardere. La baza coşului de tiraj, încă de la clădirea bocşei se găseşte un strat
de surcele, paie, hârtie, udate cu petrol. Acestui material inflamabil i se dă foc folosind o prăjină având o torŃă la capăt, ce se
introduce în bocşă prin canalul de aprindere. ApariŃia unui fum albicios este indiciul că bocşa s-a aprins. După 1-2 zile, când
arderea ajunge sus, coşul de tiraj se astupă.
Procesul de mangalizare trebuie condus cu multă grijă. În principiu, procesul depinde de accesul aerului, care nu trebuie
să pătrundă direct în zona arderii, ci într-o zonă unde arderea încă nu a început, aflată ceva mai jos. De asemenea, accesul
aerului se limitează, pentru a nu se produce arderea totală a lemnului, ci numai o ardere incompletă, până la faza de mangal. În
concordanŃă cu acest fapt, după ce coşul de tiraj este astupat, la limita dintre etajele de sus ale bocşei învelişul acesteia se
perforează cu coada lopeŃii, rezultând găuri de admisie a aerului. Arderea este astfel atrasă în jos. Când arderea a ajuns la
primul rând de găuri, acestea se astupă, urmând să se deschidă mai jos un nou rând. În consecinŃă, direcŃia naturală după care
evoluează arderea în bocşă este de la centru spre periferie şi de sus în jos, forma fiind aceea a unor conuri răsturnate, ca în
figura 12.3. Cercetări efectuate în cazul unei bocşe verticale experimentale de mici dimensiuni au scos în evidenŃă o valoare a
temperaturii medii de reacŃie de peste 500˚C.
Cunoaşterea modului de desfăşurare a procesului de mangalizare este facilitată de aspectul fumului ce iese prin găurile
din învelişul bocşei. La început, acesta este bogat în vapori de apă, semn al deshidratării lemnului, fiind alb, gros, înecăcios.
Mai târziu, se îngălbeneşte şi este acru şi usturător, datorită compuşilor chimici degajaŃi, pentru ca în final să devină albastru
transparent, ceea ce arată că mangalul a început să
ardă. În consecinŃă, la apariŃia fumului albăstrui şi
uneori chiar a flăcărilor, găurile din ştiup trebuie
astupate imediat, altfel, datorită cantităŃii mari de aer
pătrunse în bocşă, se produce arderea completă a
lemnului şi în loc de mangal rezultă cenuşă.
În funcŃie de volumul bocşei, durata
mangalizării variază astfel: pentru 20-60 steri 4-6
zile; pentru 60-80 steri 7-8 zile; pentru 100-120 steri
14-18 zile.
Randamentul bocşelor verticale se cifrează la
24-28% în cazul lemnului uscat la aer.
Fig. 12.3. EvoluŃia mangalizării în timp,
la o bocşă experimentală de mici dimensiuni: - Răcirea bocşei durează 1-2 zile.
a - deplasarea în jos a frontului de mangalizare; - Scoaterea şi sortarea mangalului. Scoaterea
b - acoperişul bocşei la sfârşitul mangalizării. se execută pe cât posibil seara şi noaptea, pentru a
se putea observa uşor bucăŃile de mangal nestinse.
Cele care ard se stropesc cu apă. În cazul unei bocşe de 70-80 steri, operaŃia durează 5-6 zile. Mangalul, scos cu grijă pentru a
nu se sfărâma, se sortează dimensional cu furca.

99
 12.3.2. Mangalizarea în cuptoare
Cuptoarele de mangalizare sunt de tipuri constructive diferite.
Pot fi din metal sau din zidărie, mobile sau fixe, cu funcŃionare
discontinuă sau continuă, cu încărcare şi descărcare manuale sau
mecanizate, cu posibilitatea reglării automate a temperaturii. Se pot
realiza într-o gamă de dimensiuni foarte variată, unele mergând
până la un volum de mai multe sute de m3.
Cuptorul metalic de mangalizare mobil reprezentat în figura
12.4, cu volumul de numai 3 m3, are formă de clopot şi este alcătuit
din două segmente tronconice suprapuse şi un capac. Are de
asemenea 8 conducte din metal, 4 de admisie a aerului şi 4 de
evacuare a fumului, aşezate la bază, alternativ, ultimele de înălŃime
mai mare, pentru a asigura tirajul necesar. În timpul mangalizării,
temperatura depăşeşte 400˚C. Folosit pentru lemn de dimensiuni Fig.12.4. Cuptor metalic mobil
reduse, asigură o conducere a mangalizării relativ simplă, durata de mangalizare
acesteia fiind de 14 ore. Este însă fragil şi, în lipsa oricărei izolaŃii,
prezintă pierderi termice importante.

100