Mihai Eminescu

1. ViaŃa şi activitatea
S-a născut la data de 15 ianuarie 1850 la Botoşani, ca fiu al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi,
născută Juraşcu. A copilărit în casa părintească din Ipoteşti. Urmează şcoala generală şi două clase de
gimnaziu la CernăuŃi. Părăseşte şcoala în 1863 şi, până în 1865, este angajat ca funcŃionar la diferite
instituŃii din Botoşani, sau pribegeşte cu trupa de actori Tardini-Vlădicescu. În 1865, revine la gimnaziul din
CernăuŃi ca “privatist”, dar pleacă din nou, un an mai târziu.
În ianuarie 1866 îi apare şi prima poezie: La mormântul lui Aron Pumnul, închinată memoriei fostului său
profesor de limba română de la CernăuŃi. În acelaşi an, debutează în revista “Familia” din Pesta cu poezia
De-aş avea... Iosif Vulcan, directorul “Familiei”, este cel care îi dă numele de Eminescu.
Până în 1869, pribegeşte prin România şi Transilvania, pentru a ajunge, în final, la Bucureşti. Deşi a dorit,
nu a putut să-şi continue studiile. Este angajat sufleur şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi în
cea a lui Mihail Pascaly şi, cu recomandarea acestuia, la Teatrul NaŃional. Continuă să publice în “Familia”;
scrie poezii, drame, fragmente de roman; face traduceri din germană.
Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Activează în rândul societăŃilor studenŃeşti. Începe să colaboreze la
“Convorbiri Literare” şi, ca publicist, la “Albina” din Pesta. La Viena o întâlneşte pe Veronica Micle. Îşi
continuă studiile la Berlin, până în 1874, fără însă a-şi lua doctoratul.
Se întoarce la Iaşi, unde, până în 1877, deŃine posturile de director al Bibliotecii Centrale, revizor şcolar
pentru Iaşi şi Vaslui, redactor la “Curierul de Iaşi”. Continuă să publice în “Convorbiri Literare” şi se
împrieteneşte cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea.
În 1877 se mută la Bucureşti, unde este redactor-şef la “Timpul” (până în 1883). Este perioada în care scrie
marile sale opere. Activitatea intensă pe care o desfăşoară îi ruinează sănătatea şi, ca urmare, în 1883 se
îmbolnăveşte grav şi este internat în sanatoriul doctorului ŞuŃu. Are reveniri şi recăderi, însă nu mai scrie
practic nimic. Se stinge din viaŃă, în acelaşi sanatoriu, la 15 iunie 1889 şi este înmormântat în cimitirul
Bellu.

2. Aprecieri
Mihail Sadoveanu: “În viaŃa lui scurtă a dus arta poeziei la înălŃimi neîntrecute până azi, îmbogăŃind ritmul,
rima şi expresia artistică; a dat cuvintelor simple valori noi şi armonii surprinzătoare, sentimentelor –
adâncime unică; viziunilor – orizont nemărginit”.
Constantin Noica: “...un miracol al culturii româneşti... un om universal, care a trăit în suferinŃa de a nu şti
tot.”
Eminescu însuşi se prezintă, în Odin şi poetul:
“Am răsărit din fundul Mării Negre,
Ca un luceafăr am trecut prin lume.
În Ceruri am privit, şi pe Pământ...”
Iar în Demonism transpare ideea dorinŃei de unicitate:
“În van voim a scutura din suflet
DorinŃa de mărire şi putere,
DorinŃa de a fi ca El în lume:
Unici.”

3. Profilul intelectual şi spiritual al poetului

Din anii studenŃiei la Viena şi la Berlin, Eminescu a rămas cu pasiunea nestinsă de a studia. Capacitatea lui
intelectuală era enormă, iar dorinŃa de a şti era copleşitoare. A studiat cele mai neobişnuite domenii,
surprinzătoare având în vedere formaŃia lui umanistă: fizică, matematică, astronomie, istorie, religie,
filosofie, studii de teoria literaturii şi literatură universală.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

Created by Neevia Personal Converter trial version
 S-a pus întrebarea dacă Eminescu a fost sau n-a fost un filosof, având în vedere preocupările sale deosebite.
Filosofii l-au considerat poet cu o gândire metafizică şi speculativă. LiteraŃii l-au considerat un filosof ale
cărui creaŃii îl arată ca pe un cugetător poet. Nu are un sistem filosofic închegat, ca Lucian Blaga, de
exemplu, dar a reŃinut şi a comentat, într-o viziune proprie, idei din cele mai diferite sisteme filosofice
cunoscute până atunci.
Este posibil să fi studiat confucianismul şi zendismul, preocupat fiind şi de religiile orientale. A cunoscut cu
siguranŃă Biblia, pentru că face dese trimiteri la situaŃii din Geneză, prin intermediul numelor proprii: Agar,
Ismael, Ruben, Levi. Nu-i este străină filosofia lui Socrate, sesizând deosebirea dintre suflet (facultatea de a
simŃi) şi spirit (urmarea facultăŃii de a simŃi). Inspirat şi de epopeile indiene Rig-Veda şi Mahabharata,
Eminescu crede că orice idee nouă este un dar al hazardului. Din filosofia germană, la îndemână îi sunt Kant
(Critica raŃiunii pure) şi Schopenhauer (Lumea ca voinŃă şi reprezentare). De asemenea, a studiat sistemele
filosofice ale lui Descartes, Spinoza, Leibniz şi Hegel.
Câteva din ideile filosofice care vor trece în poezia şi proza sa, prin transfigurare artistică, sunt:
• “Timpul este în noi”
• “Trecutul şi viitorul sunt tot atâtea înşelăciuni; ele n-au realitate esenŃială, pentru că nici un om n-a trăit
în trecut şi nimeni nu va trăi în viitor”
• “Prezentul este forma vieŃii”
• “Moartea este o formă de cunoaştere”
• “Lumea este o aparenŃă; singura realitate este voinŃa de a trăi”
• “Individul singur moare, dar substanŃa lui eternă rămâne într-un veşnic prezent”
• “Realitatea nu poate fi cunoscută”
• “ExistenŃa n-are rost”
• “Răul domină în lume”
• “Moartea seceră lucrurile, iar timpul le treieră”.
În Caietele eminesciene s-au descoperit mai multe cugetări, pe care Titu Maiorescu le considera “idei
anormale”, dar unele dintre acestea cuprind adevăruri valabile încă:
• “Dumnezeu e un atom, un punct matematic; punctul comun unde se topesc toate puterile Pământului
spre a constitui organismul de legi însemnând sistemul cosmic”;
• “Cuvântul nu vine să exprime gândirea, ci s-o elibereze”;
• “Omul de spirit este acela care râde de toŃi şi de toate; omul de geniu este acela care râde de el însuşi;
de aceea un geniu nu poate fi rău, pe când omul de spirit este întotdeauna rău”;
• “Pământul nostru e mai sărac în genii decât Universul în stele fixe, şi mai lesne se naşte în văile
nemăsurate ale Haosului un nou sistem solar decât pe Pământ un geniu”.

4. Gama lirică
Lirismul poetului este prezent în toate creaŃiile sale, de la începuturile activităŃii poetice până la ultimele
capodopere. Lirismul se desprinde din romantismul poeziilor, iar romantismul este pus în evidenŃă prin
temele şi motivele romantice. Natura şi iubirea, istoria, folclorul, au căpătat sub condeiul lui Eminescu o
nouă strălucire.
Dar noutatea creaŃiei eminesciene se descoperă în larga şi diversa gamă lirică. Demonul şi îngerul, titanul,
geniul, sunt teme frecvent întâlnite în lirica eminesciană. Este fascinat de cosmogonie, care implică geneza
şi extincŃia, macro- şi microtimpul, timpul etern şi timpul relativ, macrospaŃiul şi microspaŃiul, muzica
sferelor (stele, Lună, luceferi).
Natura va fi surprinsă în aspectul ei depărtat rece: natura începutului, natura cosmosului necunoscut,
prezentată în structuri tehnice originale, dar şi natura ca peisaj cald, familiar, apropiat poetului.
DispoziŃiile lăuntrice ale poetului sunt pe măsura sentimentelor sau atitudinilor din diferite momente ale
existenŃei sale: visarea, reveria, melancolia, nostalgia, extazul, neliniştea, ironia, sarcasmul. Visul este
pentru Eminescu o stare permanentă, însemnând fie aspiraŃie, fie iluzie; semnifică deschidere spre o lume
infinită, acces în această lume, în care spaŃiul şi timpul sunt învinse. Prin vis se îmbogăŃeşte realul.

5. Activitatea literară
Eminescu este cel mai mare romantic şi unul dintre marii clasici ai literaturii române, deschizând şi
perspectivă curentelor moderne. Romantismul lui Eminescu se datorează în primul rând temperamentului
său, romantic prin excelenŃă:

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 “Nu mă-ncântaŃi nici cu clasici
Nici cu stil curat şi antic –
Toate-mi sunt deopotrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic”
(Eu nu cred nici în Iehova)
Este clasic prin perfecŃiunea creaŃiilor sale, prin armonia lor, prin echilibru şi rafinament. În acelaşi timp,
anunŃă orientări literare moderne: simbolismul, parnasianismul, suprarealismul, existenŃialismul.
Activitatea poetică se întinde între 1866 şi 1883.
• Debutează în 1866 cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul. Începuturile poetice se găsesc sub
influenŃa lui Alecsandri, Bolintineanu şi Heliade-Rădulescu.
• A doua etapă, a maturităŃii, se situează între 1870 şi 1876. Este perioada unui romantism tumultuos.
Imaginile sunt picturale, având o cromatică bogată. Poetul caută perfecŃiunea. ReŃinem: Epigonii –
profesiunea de credinŃă; Floare albastră – fericirea erotică; Împărat şi proletar – protestul social; Călin (file
din poveste) – folclor mitologic.
• Ultima etapă, aceea a apogeului, cuprinde anii 1879-1883. Romantismul este înlocuit de clasicism.
Expresia poetică a atins perfecŃiunea, fiind sculpturală, aforistică. ReflecŃia ia locul culorii; echilibrul şi
armonia sunt atribute esenŃiale ale poeziei. Reprezentative sunt: Revedere – folclor potenŃat; Atât de fragedă
– extaz erotic; Scrisoarea I (1881) – cosmogonia, meditaŃia filosofică; Luceafărul (1883) – sinteză de teme
şi motive romantice, meditaŃie asupra destinului omului de geniu.
A mai scris proză, piese de teatru şi foarte multe studii şi articole Ńinând de activitatea publicistică.

6. Tematica
a) Rolul (misiunea) poetului şi a poeziei
Criticilor mei, Icoană şi privaz, Cu gândiri şi cu imagini, Epigonii;
b) Natura şi iubirea
– Sunt inseparabile; natura este sentiment ca şi iubirea;
Fiind băiet, păduri cutreieram, DorinŃa, Lacul, Sara pe deal, Peste vârfuri, De câte ori, iubito..., Făt-Frumos
din tei, Pe lângă plopii fără soŃ, Atât de fragedă...;
c) Istoria şi mitologia
Sarmis, Gemenii, Memento mori, Muşatin şi codrul, Muşatin în biserică, Scrisoarea III;
d) Protestul social
Ai noştri tineri, Împărat şi proletar;
e) Poezia filosofică
– Dintre temele de meditaŃie abordate: cosmogonia, călătoria cosmică, timpul şi spaŃiul, existenŃa umană,
moartea, destinul omului de geniu;
Scrisoarea I, Floare albastră, Povestea magului călător în stele, Luceafărul, Glossă;
f) Folclorul
La mijloc de codru, Codrule, codruŃule, Revedere, Codrule, Măria Ta.

ConcepŃia despre misiunea poetului şi al poeziei

Orice mare poet îşi concepe creaŃia sub pecetea unei concepŃii proprii despre misiunea poetului şi a poeziei.
În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, putem spune că ideile estetice cuprinse în concepŃia sa sunt dublu
modelate: pe de o parte de poetica romantică paşoptistă, ce prezintă un scriitor ca exponent al vremii lui, ca
pe un copil al veacului, un vizionar, un titan revoltat; pe de altă parte de filosofia sceptică a geniului solitar
contemplativ.
Eminescu respinge realismul în sens îngust, considerând că arta trebuie să fie exclusiv formală, idee
susŃinută în Icoană şi privaz. Îşi mărturiseşte apartenenŃa la categoria romanticilor. Axul gândirii poetice a
poetului e definit prin coloana orfică a Palatului celor două surori. Într-un dialog al Întunericului cu Poetul,

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Eminescu subliniază că rolul poetului este de a uni muzica şi drama, ziua şi noaptea, în cupa de aur a acestor
surori.
Pentru Eminescu, poezia e “muzică din stele”, “armonia cosmosului în cântecul de vrajă al lui Orfeu”, este
“expresie a fanteziei creatoare”, “regina facultăŃilor omeneşti”, “suflet frumos, trandafirul ce creşte numai în
potir de aur”.
Poetul trebuie să transfigureze semnificaŃiile realităŃii prin cuvânt, chemat să exprime adevărul. Într-o
poezie ca În zadar în colbul şcolii..., apare ideea că arta trebuie să înfăŃişeze adevărul vieŃii şi al suferinŃei.
Poetul creator îşi asigură prin creaŃiile sale nemurirea (Numai poetul...). Pentru a trece în veşnicia creaŃiei,
poetul trebuie să se lase mistuit de propriul vis (Odă în metru antic). Versificatorii, cei care potrivesc
sunetele, silabele, cuvintele “ce din coadă au să sune”, nu sunt poeŃi (Criticilor mei).

Poezia naturii şi a iubirii

Eminescu este poetul care a dat glas celor mai diverse armonii dictate de sentimentul naturii şi al iubirii,
aflate într-o osmoză perfectă. Ca şi iubirea, natura este stare de spirit. Tudor Vianu scria că Eminescu este
într-adevăr “unul din marii cântăreŃi ai iubirii”. Sentimentele însufleŃesc poezia sa erotică, de la fericirea
iubirii împărtăşite până la decepŃie. VibraŃiilor adânci ale sentimentului li se adaugă un alt puternic
sentiment, acela al naturii, fie că e vorba de perspectiva îndepărtată a acesteia, fără posibilitatea unei
delimitări în spaŃiu şi timp, fie de natura caldă, apropiată şi cunoscută poetului.
Lucian Blaga observa originalitatea tratării naturii de către Eminescu: “Codrul, marea, luna, lacul, dealul,
valea, sunt cântate de mulŃi poeŃi, dar, aşa cum le cântă Eminescu toate acestea, dobândesc nu ştiu ce
particulară, domnească demnitate, aproape sacrală”.
În poezia eminesciană, natura este un larg cadru pentru reveria romantică (Scrisoarea I, Melancolie); este
paradis terestru (DorinŃa, Sara pe deal); este personaj mitic (Revedere) sau realitate metafizică (Mai am un
singur dor).
Natura cere lui Eminescu o atitudine lirică, apropiere şi înŃelegere, pentru că, la rândul lui, Eminescu a
dovedit o permanentă atracŃie către natură, singurul loc unde se simŃea fericit şi nesupus vremelniciei. Între
sufletul poetului şi natură există un acord perfect, peisajul pitoresc, bogat, cald trezindu-i dorinŃa de
abstragere dintr-o realitate care i-a oferit “multe dureri, puŃine plăceri”.
Starea preferată a lui Eminescu era visarea, pentru că aceasta îi asigura calea spre fericirea la care aspira.
Sensibilitatea eminesciană se traduce prin înclinaŃia către solitudine, reflexivitate, refuzul asperităŃilor de
orice fel, spre dobândirea armoniei depline.
Iubirea este la Eminescu asociaŃia dintre expresia voluptăŃii şi a durerii; de aici rezultă farmecul “dureros de
dulce”, specific eminescian. Trei împrejurări îi sunt aproape atunci când voluptatea şi durerea îl copleşesc:
muzica, iubirea şi moartea.
Desprindem din poezia erotică eminesciană o nostalgie a apropierii (de iubire şi de iubită). Sentimentul
iubirii se va împlini la Eminescu în registrul stihial, în sensul cunoaşterii principiului cosmic feminin, nu în
sensul întâlnirii cu femeia propriu-zisă. Iubirea este obiectul acelui dor nemărginit, care din hăurile
imensităŃii nepătrunse atrage totul către viaŃă. Pasiunea şi fervoarea, caracteristice poetului, vor trece şi în
poezia erotică.
Femeia prezentă în creaŃiile de dragoste, cea care trezeşte sentimentul admiraŃiei, al extazului, al iubirii, se
deosebeşte de celelalte femei ce au guvernat poeziile de dragoste ale altor mari poeŃi: Tamara lui
Lermontov, ori Elvira lui Lamartine. Poetul român creează o femeie senzuală, pasionată, cea care ispiteşte
pe bărbat cu “o candoare de vietate sălbatică” (G. Călinescu). Imaginile sunt de plastică senzualitate, poetul
fixându-şi cu intensitate privirile asupra părului, ochilor, buzelor, gurii.
Trăirea iubirii se face fie în plan spiritual, fie în plan instinctual. Aceasta din urmă e zadarnică,
dezamăgeşte, împiedicând marea cunoaştere. Când e nefericit, poetul consideră că iubirea e un atentat la
luciditate, şi de aceea trebuie combătută. Se autoanalizează disociativ, constatând că nu el vrea femeia, ci
daimonul lui interior, însetat de dulcile lumini ale femeii. Daimonul doreşte iubirea pentru a se înŃelege mai
bine pe sine, experienŃa iubirii dovedindu-se, spre sfârşit, un trist act al cunoaşterii.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 * În prima fază a creaŃiei sale, poetul pare a fi “înamorat de amor”, nu de femeie; cântă mai mult amorul
decât femeia. Iubirea are un caracter oarecum idilic. Poetul se simte fericit. Domină imaginaŃia romantică,
iar stilul este mai colorat, mai pitoresc, mai “imagé” (G. Ibrăileanu).
Erosul pendulează între spiritualizare şi pasiune, iar natura este văzută în ipostaza feminităŃii ei: caldă şi
bună. Femeia este, de obicei, serafică, aducându-i fericire poetului. Acesta aspiră la o iubire desăvârşită.
TonalităŃile poetice apar în culori vii şi lumini fără pată, într-o abundenŃă vegetală şi neîncetate sclipiri de
ape (Lacul, DorinŃa, Sara pe deal, Floare albastră, Atât de fragedă..., Făt-Frumos din tei).
Plenitudinea clipei de dragoste e trăită în natură, inevitabil în codru, în apropierea unei ape, prezentă în
diferite ipostaze: izvor, râu, lac, mare. Lucirile apei sunt completate de parfumul florilor de tei, de roşul
trandafirilor, de galbenul nuferilor şi de florile albastre.
* A doua etapă a creaŃiei se caracterizează prin dezamăgirea poetului, obosit şi neînŃeles. Dragostea rămâne
în trecut, iar amintirea ei provoacă suferinŃă. Poetul dă glas unor noi armonii poetice, unor noi adâncimi, din
ce în ce mai triste. Luminile se sting, culorile pălesc; peisajul edenic e înlocuit cu oceanul de gheaŃă; luna
devine o pată; figura iubitei se împietreşte – din caldă şi luminoasă, devine solemnă şi rece ca marmura. E
frecventă metafora toamnei, ca anotimp al sfârşitului. Stilul este mai direct, mai simplu; imaginea este mai
concentrată; contururile mai apăsate.
Semnificative sunt: De câte ori, iubito..., De ce nu-mi vii (în care chemarea răsună sfâşietor într-un cadru
autumnal) Te duci... (viaŃa fără iubire şi fără vis nu poate fi trăită), Nu mă-nŃelegi, Din valurile vremii.
Blânda melancolie ce îmbracă iubirea prezentă în poeziile primei etape e susŃinută şi de ritmul trohaic,
datorită căruia accentele principale şi cele secundare creează o muzicalitate potrivită tonului general al
poeziilor. A doua etapă prezintă poezii – aproape toate sunt elegii pe tema morŃii, ori cuprinse de pesimism
– realizate în metru iambic. Şi în acest caz, forma este în concordanŃă cu fondul, iar ritmul este adecvat
ideilor.

Sara pe deal
A fost publicată în Convorbiri literare în 1885 de către Titu Maiorescu. Poezia aparŃine perioadei de tinereŃe
(1877), când poetul speră la o iubire eternă, la regăsirea sinelui în armonia totului universal. IniŃial,
aparŃinuse unui poem intitulat Eco. Este un pastel al înserării, care implică şi meditaŃia asupra existenŃei,
guvernată de sentimentele de dragoste ale poetului. Putem spune că este o poezie a dorului de dragoste.
Poezia este o unitate alcătuită dintr-un plan teluric şi unul cosmic. Coordonatele primului plan aparŃin
cadrului familiar, drag şi cunoscut poetului, înfăŃişând practic un peisaj campestru, rural: dealul, buciumul,
turmele, fântânile, salcâmul, casele vechi, stâna, oamenii osteniŃi cu coasele în spinare, clopotul, toaca.
Imaginea satului ce se pregăteşte să adoarmă ar fi obişnuită, în sensul că am întâlnit-o şi la Ion Heliade-
Rădulescu (Pastelul înserării – în balada Sburătorul) şi o vom întâlni şi la G. Coşbuc (Noapte de vară).
Imaginile sunt deopotrivă vizuale şi auditive, şi converg spre o imagine totală, unitară, a unui aspect rustic,
observat la căderea nopŃii.
Planul cosmic ne introduce în reveria eminesciană. Este o altă natură, determinată de alte elemente,
specifice creaŃiei eminesciene: stelele, cerul, luna, bolta, nourii. Important este că cele două planuri sunt
legate printr-un altul, afectiv, ilustrat de un tu, ca principiu feminin, de un eu, ca principiu masculin, şi de un
noi, care implică pluralul împăcării celor două principii în echilibrul şi armonia naturii.
Primele două strofe ne oferă nu numai un cadru natural rustic, ci şi starea sufletească a poetului, în
consonanŃă cu natura: buciumul “sună cu jale”, sporind melancolia poetului în aşteptarea momentului
întâlnirii. Melancolia şi jalea sunt sugerate şi prin verbul personificator atribuit apelor, ce “plâng”, dar şi
prin cele două epitete atribuite lunii, care lunecă pe cer “sfântă şi clară”.
Strofa a treia pare a lega prima secvenŃă poetică, alcătuită din două strofe, terminate cu câte un vers referitor
la starea iubitei: “Sub un salcâm, dragă m-aştepŃi tu pe mine” şi “Pieptul de dor, fruntea de gânduri Ńi-e
plină”, de următoarea secvenŃă poetică, alcătuită din strofele a patra şi a cincea, care ne oferă imaginea
detaliată a satului; ultimele versuri ale celor două strofe comunică starea de spirit a îndrăgostitului, ce
trăieşte tulburător momentul viitoarei întâlniri: “Sufletul meu arde-n iubire ca para” şi “Ore întregi spune-Ńi-
voi cât mi-eşti de dragă”. Cele două exclamaŃii: “Ah! în curând...” exteriorizează tumultul sufletesc al
îndrăgostitului.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Poetul comunică treptat creşterea în intensitate a sentimentului tânărului îndrăgostit. Descrierea iniŃială a
peisajului este lentă, mergând spre detalii vizuale şi auditive, pentru ca, mai apoi, ritmul acesteia să se
înteŃească.
Poetul îşi imaginează întâlnirea într-un cadru edenic, departe de vocile satului şi de ochiul lumii. Lângă
salcâm vor găsi un spaŃiu al lor, care să le asigure fericirea visată. Starea de fericire va trece în vis,
deschizând alte perspective: “Şi surâzând, vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm”. În vis e posibilă orice
aventură lirică, ce ar putea explica “bogăŃia” nopŃii trăite de cei doi.
Deşi peisajul este obişnuit – o înserare la Ńară –, acesta capătă note particulare, devenind unic, nu numai
pentru că va adăposti idila (întâlnirea îndrăgostiŃilor), ci prin solemnitatea pe care o implică o asemenea
întâlnire. Sugestia de solemnitate se datorează prezenŃei consoanelor sonore: buciumul, jale, plâng,
izvorând, frunza, umezi, curg, vânt, vale, vin, vechi, răzimat. Liniştea, melancolia, curgerea lină a timpului,
armonia naturii, sunt sugerate prin lichidele l, m, frecvente, lăsând impresia unei atmosfere blânde, prielnice
întâlnirii, unei muzici a naturii: buciumul, jale, turmele-l urc, stele le scapără-n cale, apele plâng. Orice
stridenŃă este atenuată; scârŃâitul cumpenei de la fântână este temperat de murmurul fluierelor. Toaca şi
glasul clopotului cheamă la vecernie, anunŃând astfel liniştea ce va fi atotstăpânitoare: “În curând, satul în
vale-amuŃeşte”.
PrezenŃa verbelor la prezent este plastică, făcându-ne martori la momentul idilic şi fixând în eternitate
întâlnirea. Viitorul pune sub semnul prezumŃiei fericirea visată.
Desprindem din poezie un principiu al naturii, ce completează pe celelalte două. Vorbim de universul
afectiv, ce cuprinde un eu şi un tu; principii ce se atrag şi se resping într-un joc al iubirii; un univers al
corespondenŃelor stabilite între starea naturii şi starea îndrăgostiŃilor (strofa a doua) şi, în sfârşit, un univers
a armoniei dintre conştiinŃa universală şi cea individuală, care-l susŃine pe cal al corespondenŃelor. În natură,
totul este etern: apele vor izvorî veşnic, luna va trece mereu pe cer, stelele vor apărea, nourii se vor
învălmăşi. ConştiinŃa individuală este supusă efemerităŃii: omul se va stinge, aşa cum se vor stinge
bucuriile, amărăciunile, iubirile; arderea intensă înseamnă cenuşă; existenŃa trăită sfârşeşte prin moarte.
Sara pe deal nu atinge, însă, filosofia neantului, nici nu exprimă pesimism; este una dintre puŃinele poezii
care stau sub semnul acelui carpe diem: “Ore întregi spune-Ńi-voi cât mi-eşti de dragă”, “Vom adormi sub
înaltul / Vechiul salcâm...”

Floare albastră
Motivul florii albastre apare în romanul lui Novalis Heinrich von Ofterdingen, unde poartă numele
Mathilde. Este eroina pe care eroul principal o caută cu disperare în călătoria lui de-a lungul Turingiei,
pentru a-şi împlini visul. Acesta este o “înzdrăvenire în libertate a fanteziei încătuşate”, un dar de sus, o
zestre divină. “Dar visele sunt amăgitoare” crede tatăl eroului din roman, încercând să-şi oprească feciorul
de la dificila călătorie. Aventurile lui Heinrich von Ofterdingen, de pură esenŃă fantastico-romantică, nu îi
vor aduce fericirea sperată alături de visata, dorita Mathilde. În schimb, va afla răspunsul la două întrebări:
“Care este taina veşnică?” (Iubirea) şi “Unde sălăşluieşte iubirea?” (În înŃelepciune). Întâlnirea cu Mathilde
rămâne un ideal neatins, iar floarea albastră va deveni mitul romantic despre aspiraŃia la un ideal de puritate.
Romanticii au valorificat în diferite ipostaze motivul florii albastre: pentru G. Leopardi, floarea albastră este
Ginestra; pentru Goethe, albastrul în perspectivă spaŃială era efectul luminii solare proiectată în întunericul
cosmic; la Eminescu, “mitele albastre” erau percepŃia particulară, cromatică, a ideii de depărtare spre cerul
albastru şi spre marea albastră.
Floarea albastră la Eminescu este fie un rusticus amor din Ipoteşti, fie iubita cu ochi albaştri; oricum,
aceasta este un ideal erotic din tinereŃe, cea dintâi tentaŃie a vieŃii. Floarea albastră este o expresie cromatică
pentru sentimentul infinitului, în care romanticii şi-au scăldat spiritul.
Structură; semnificaŃii
Floare albastră e construită pe antiteza moarte–viaŃă, a dezumanizării prin sterpe meditaŃii idealiste asupra
morŃii şi eternităŃii, propunându-i-se contractul cu viaŃa în forme temporale.
De la primul vers până la ultimul, ni se numesc direct realităŃi materiale, ca într-o proză non-figurativă. E o
lume de atitudini, reprezentată de stele, nori, ceruri, atinsă numai de vârful piramidelor învechite, care se
opune lumii terestre, reprezentată de câmpiile Asiriei şi de îndepărtata mare. Altfel spus, lumea de zări
meditative este dispusă în plan infinit orizontal, faŃă de planul infinitei verticalităŃi a celeilalte.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 OpoziŃia apare şi între cele două glasuri: unul ce cheamă la desfătările iubirii într-un Eden minunat; altul ce
consimte doar la noua lume ce i se oferă, la experienŃa care i se propune şi care, după trăirea acesteia, se
răsuceşte în sine, trăind sentimentul neputinŃei de a atinge “floarea albastră” – idealul visatei iubiri absolute.
Poezia poate fi considerată o uriaşă metaforă a vieŃii şi a morŃii: eternitatea cerurilor înalte, cu stelele şi norii
lor, a mormintelor, civilizaŃiilor faraonică şi sumeriană, ascunde primul termen al metaforei; codrul cu
verdeaŃă şi tot ce presupune acesta: izvoare, stâncă, prăpăstii, ochi de pădure, luna, bolŃi de frunze, acoperă
termenul vieŃii – al doilea termen al metaforei.
Şi unele, şi altele, sunt simboluri cu un anumit câmp magnetic. În privinŃa semnificaŃiilor, trebuie spus că
acestea transpar din imaginile metaforice propuse de poet. Perpessicius scria că poezia este “una dintre cele
mai expuse neînŃelegerii din cauza desăvârşitei graŃii”. Tudor Vianu consideră că aceasta poate fi “embrion
al întregii opere eminesciene, prin meditaŃia asupra trecerii, asupra timpului care disipează civilizaŃiile,
cufundându-le în neantul anonim”.
Este o poezie de dragoste, care cuprinde şi elemente de meditaŃie, şi elemente de elegie, având în vedere
nostalgia exprimată de ultimele două strofe.
Floare albastră este un monolog liric al fetei îndrăgostite. Dialogul este presupus; poetul–iubitul nu intervine
direct, cu răspunsuri, la invitaŃia iubitei, ci doar întrerupe monologul, pentru a constata obiectiv realitatea
celor spuse de tânăra îndrăgostită şi lipsa lui de comunicare: “Ah! ea spuse adevărul; / Eu am râs, n-am spus
nimica.”
Om obişnuit, tânăra propune celui izolat în lumea speculaŃiilor seci o existenŃă plină, guvernată de iubire.
Zădărnicia vieŃii trăite departe de sentimentul ce împlineşte uman este sugerată prin sintagma “în zadar”.
Este conştientă de alienarea poetului, de izolarea lui în depărtări ce vizează un absolut de neatins, şi, cu un
bun simŃ nativ, aceasta încearcă să îl aducă la realitate, la adevărul vieŃii: “Nu căta în depărtare / Fericirea ta,
iubite!”.
Chemarea spre o altă viaŃă se săvârşeşte într-un mod direct: “Hai în codrul cu verdeaŃă”. Acesta asigură, ca
întotdeauna, protecŃie îndrăgostiŃilor şi singurătatea prielnică desfăşurării întâlnirii. Cadrul este cel cunoscut,
un Eden: codrul cu verdeaŃă, izvoare plângătoare, prăpăstii măreŃe, luminiş de pădure, balta cu trestii.
Urmărim “etapele” sentimentului propus de îndrăgostită: întemeierea cuplului: “vom şedea în foi de mure”;
jocul iubirii: “mi-i spune-atunci poveşti”; ispita: “mi-oi desface de-aur părul...”; sărutul, îmbrăŃişarea: “mi-i
Ńinea de subsuoară...”, “Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”. Este prezent motivul dulcelui
eminescian, specific poeziei de dragoste: “sărutări dulci”, “dulce minune”, “dulce floare”, sugerând
dragoste, admiraŃie, senzualitate rafinată.
Poetul va interveni apoi la sfârşitul poeziei, cu aceleaşi semnificaŃii: de a concluziona asupra iubirii, propusă
ca alt modus vivendi de către îndrăgostită şi acceptată ca experienŃă de către poet. Concluzia care se
desprinde este aceea a imposibilităŃii de a trăi absolutul eroticii. Acel “totuşi”, atât de discutat, timbrează
versul cu dulceaŃa inseparabilă de tristeŃe a experienŃei trăite.
Desprindem o muzicalitate deosebită în această poezie. Prima parte pare a avea o dezvoltare simfonică în
maestoso; a doua este în apassionata. O primă serie de simboluri derivă din rotirea astrelor, din planul
cosmic; a doua este patetică şi adesea sentimental-glumeaŃă, ritmată de bătăile inimii omeneşti.
Mihai Drăgan scria că “floarea albastră reprezintă în chip plenar fuziunea planului gândirii poetice – ca
expresie a absolutului cunoaşterii – cu planul vieŃii, cu promisiunea deliciilor ei, alături de făptura iubită, în
spaŃiul originar al pădurii. Poetul, care adună, prin imaginaŃie, într-un plan ascensional, râuri cu soare,
piramide învechite; încearcă să se regăsească înlăuntrul fiinŃei sale. Eul poetic se dilată într-o mişcare
solemnă spre infinit, dar, în adâncul fiinŃei, este tulburat pentru că nu se poate identifica total cu trăirile
iubitei exuberante. De aici drama poetului, ce nu se poate realiza plenar”.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Poezia folclorică
“Literatura populară oglindeşte, cu rară profunzime şi forŃă artistică, bogata şi zbuciumata lume de gândiri
şi simŃăminte a poporului.” Eminescu a realizat, prin literatura populară, “o adevărată enciclopedie lirică, în
care trăiesc intens istoria, psihologia, năzuinŃa poporului şi frumuseŃile naturii.” Poate de aceea folclorul a
constituit temelia pe care s-a ridicat, impunătoare, creaŃia marelui poet. Acesta mărturisea: “Iubesc acest
popor bun, blând şi omenos, pe spatele căruia diplomaŃii croiesc hârtii şi războaie. Iubesc acest popor
nevinovat, care geme sub măreŃia tuturor palatelor de gheaŃă, pe care i le aşezăm pe umeri.”
Iubindu-şi poporul, Eminescu a îndrăgit şi creaŃia literară a acestuia. O reabilitează, îi sporeşte valoarea,
dându-i geniul originalităŃii sale. Interesul pentru patrimoniul popular se situează între romantismul
entuziast al lui Alecsandri şi îndrumările ştiinŃifice ale lui Hasdeu.
Cei care l-au cunoscut pe Eminescu, au mărturisit legăturile acestuia cu tot ce se cheamă fond spiritual
românesc. Th. Ştefanelli nota: “Cântecele populare îl încântau peste măsură, şi pe acestea le cânta el cu mare
plăcere”. Ioan Slavici îşi amintea: “Multe dintre cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu sunt în genul
popular, nu numai ca limbă, ritm, rimă, temperament, ci după felul de a gândi şi a simŃi [...] La dânsul,
această potrivire cu felul poporal era voită dinadins. Eminescu Ńinea să se potrivească întru toate cu poporul,
pentru că numai aşa putea să străbată şi să rămâie”.
Legăturile lui Eminescu cu folclorul se manifestă în trei ipostaze:
• de descoperire şi de culegere a doinelor, a baladelor, a zicătorilor şi bocetelor;
• de reŃinere a versificaŃiei diferite din creaŃiile populare;
• de valorificare şi prelucrare a unor motive folclorice.
Poetul însuşi a mărturisit, cu diferite prilejuri: “Poezia noastră poporală şi artistică, întrucât e frumoasă, e
frumoasă pentru toată lumea”, sau “Iubesc izvorul curat ca lamura şi mai strălucitor...”. A considerat că
literatura populară este o componentă a realităŃii naŃionale, alături de limbă, de graiul viu al poporului”.
“Poezia populară e deosebit de bogată şi frumoasă, iar cântecul natural cel mai simplu şi cel mai fără artă e
în stare de a exprima viaŃa cea mai intimă a sufletului”. În ceea ce priveşte raportul dintre creator şi popor,
poetul mărturisea: “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe Soarele un nour de aur din marea
de amar”.
“Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezii populare fără să imite, de a coborî la acel
sublim impersonalism poporan”. Consideră că realitatea trebuie surprinsă fără prozaism, în imagini ce
trebuie să devină simboluri. Semnificativă în acest sens este poezia Codrule, Măria ta! “Cine ar auzi această
poezie, ar considera-o, categoric, creaŃie populară. În realitate, oricâte elemente autentic populare s-ar
descoperi în ea, poezia este lucrată savant, fiindcă fiecare vers realizează o idee poetică fundamentală, care
este de natură metafizică”. Tema este dorinŃa somnului cosmic. Codrul este imaginea tipică a încolŃirii
veşnice şi a stării vegetative. Poala este locul cel mai apropiat de clipa genetică, unde copilul se trage spre
adormit, iar legănarea frunzei ascunde tocmai ideea regresiunii spre leagănul primordial.

Revedere
Poezia se constituie într-o elegie cu implicaŃii filosofice, în sensul că poetul dezvoltă mai multe motive:
norocul e trecător, fuge ireversibil timpul şi deşertăciunea deşertăciunilor. Omul este fiinŃa efemeră, supusă
degradării o dată cu trecerea timpului; el stă sub semnul destinului, care-i poate fi favorabil sau nu, iar
momentele lui de glorie sunt trecătoare, puterea sau bogăŃia fiind deşertăciune.
Ritmul trohaic susŃine revărsarea blândă, nostalgică, a dialogului dintre om şi codru, simbol al naturii.
Aceasta apare ca o entitate metafizică: materie în veşnică alcătuire. G. Călinescu scria: “Codrul, marea, râul,
luna, sunt idei, nu fenomene. Fenomen e doar omul.” În Revedere, poetul nu exprimă doar eul individual, ci
“o largă vibraŃie a spiritualităŃii naŃionale, convertită în simboluri romantice, în care codrul este o sugestie a
permanenŃei vieŃii, a veşniciei materiei în Univers.”
Punctul de plecare al poeziei se găseşte într-o creaŃie populară: Oliolio, codruŃule!.
Structură şi semnificaŃii
Elegia filosofică este concepută ca un dialog pe tema vremelniciei omului în opoziŃie cu eternitatea naturii,
dialog între codrul personificat şi omul revenit la vatră după ce s-a îndepărtat de aceasta.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Observăm întrebarea, formulată succint de omul care s-a înstrăinat, şi răspunsul amplu al codrului etern,
simbolul veşniciei tinereŃii şi a vitalităŃii naturii. Codrul este un mit, numărându-se printre cele mai
frecvente noŃiuni din seria nominală a vocabularului poetic eminescian. Pornind de la alegoria codrului
etern, păstrătorul mitic al permanenŃei, Eminescu a constatat că rătăcitorul, depărtându-se şi pribegind, a
pierdut accesul la tainele veşnice ale naturii.
Locul codrului este fixat definitiv în natură, supunându-se rotaŃiei veşnice a anotimpurilor. Iarna este doar
un moment de odihnă, nu de moarte, codrul pregătindu-se pentru vara, care este nu numai a lui, ci şi a
oamenilor: “Vara doina mi-o ascult / Pe cărarea spre izvor / Ce le-am dat-o tuturor”. Ne reŃine atenŃia
dativul etic mi, care-l implică afectiv pe poet.
Accentul cade apoi pe substantivul vreme, ca pivot al întregii poezii. Rătăcitorul este cel care constată
scurgerea vremii: “Multă vreme au trecut” şi tot acesta observă că vremea este unică, venind şi trecând peste
oameni, fără să afecteze în schimb codrul: “Tu, din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti”. OpoziŃia
vreme trece, vreme vine susŃine ireversibilitatea timpului şi efemeritatea fiinŃei umane.
Substantivul este apoi reluat în răspunsul codrului: “Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe
lacuri”. Intrăm astfel în relaŃie cu timpul cosmic, formă de existenŃă a Universului. Impasibilitatea codrului
este susŃinută şi de cele două adjective antonime: bună, rea, subliniind veşnicia acestuia în relaŃie cu
existenŃa umană, supusă binelui şi răului. Aceste două principii caracterizează doar timpul uman, pe care-l
domină.
Ideea de veşnicie este susŃinută şi de cuvinte ce se înscriu în aceeaşi sferă semantică: stele, lună, soare - din
planul cosmic; marea, râurile, pustiurile, izvoarele - din universul terestru.
Elementele naturii veşnice sunt organizate simetric: marea şi luna, soarele şi codrul.
Cele două epitete referitoare la om: schimbător şi rătăcitor, implică ideea de devenire, de transformare a
acestuia, singularizându-l între elementele naturii: “schimbător” se referă la transformarea sinelui – omul se
schimbă în relaŃie cu sine o dată cu scurgerea vremii –, iar “rătăcitor” îl fixează în relaŃia cu Universul.
Adresarea directă, prin vocativ, subliniază familiaritatea celui care şi-a regăsit un prieten părăsit, iar
diminutivele codruŃule, drăguŃule exteriorizează afecŃiunea celui ce a rătăcit, înstrăinându-se de leagănul
originar, de codru.
Observând jocul persoanelor, constatăm că pronumele de persoana a II-a se alătură celor de persoana I
pentru constituirea epitetului personificator. Întrebarea afectivă a omului: “Ce mai faci, drăguŃule?” are un
înalt grad de afectivitate, creând multe şi repetate variaŃii. Semantica formelor conjuncte de dativ se
caracterizează printr-o stare de ambiguitate complexă, trecând de la ideea de posesiune: “Vara doina mi-o
ascult” la o raportare obiectivă la infinit: “Ce mi-e vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri...”
În scurgerea timpului şi fixarea spaŃiului, un rol esenŃial îl au verbele, care, pe fondul unei profunde
nostalgii, sugerează tocmai timpul ireversibil şi spaŃiul etern. Depărtarea temporală este sugerată prin forme
mai puŃin obişnuite (prin lipsa acordului) ale verbelor la perfect compus: “Multă vreme au trecut”.
Timpul prezent domină ca frecvenŃă şi semnificaŃii, exprimând o acŃiune în devenire, ca o curgere într-o
perspectivă temporală nedefinită, de unde rezultă şi valoarea aforistică a unor versuri: “Vreme trece, vreme
vine”; “Numai omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor”; “Ce mi-i vremea...”. Prezentul dispune de o mare
gamă de posibilităŃi de exprimare a unei acŃiuni petrecute de curând, în curs de executare, în trecut. Vorbim
de un prezent iterativ – când sugerează o acŃiune săvârşită la anumite intervale – sau de un prezent gnomic –
când înfăŃişează acŃiuni ce se îndeplinesc indiferent de timp.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

 Poezia de meditaŃie filosofică

Scrisoarea I
Opera lui Eminescu izvodeşte din fiorul cosmogonic. Poetul a cuprins în gândirea sa geneza şi extincŃia,
călătoria cosmică, depărtarea, haosul, stabilind o legătură între elementele cosmice şi telurice. Cosmosul, cu
toate tainele sale, l-a fascinat asemenea spaŃiului originar. Îşi imaginează o cosmogonie cu o mult mai mare
spaimă a golurilor decât brahmanii indieni, de pildă. Cunoscând mitologia (chiar pe aceea a lui Reinbeck),
Eminescu a stabilit relaŃii cum numai el era în stare să o facă, între fantastic şi real, între depărtarea cosmică
şi apropierea umană, între naşterea şi dispariŃia lumilor. ReflecŃiile sale priveau timpul şi spaŃiul, viaŃa şi
moartea, voinŃa de a trăi.
Geneza
Scrisoarea I îşi găseşte punctul de plecare în “Imnul CreaŃiunii” din Rig-Veda (veda [sanscr.] = imn ; rig =
cunoaştere). Multe din imagini sunt comune celor două creaŃii: “Atuncea nefiinŃă, fiinŃă, nu erau / Pe-atunci
nu era moarte, nimic nemuritor... / Neluminat, şi totul era ascuns în început”. ApariŃia punctului originar,
care devine Tatăl creator, este prezentă şi în “Imnul CreaŃiunii”: “Unul, învăluit în coaja-i uscată / Prinde
viaŃă din tainica căldură ce singur El o are”. Unul este “punctul originar, indivizibil şi egal cu sine”, după
Pitagora.
Se poate spune, de asemenea, că Eminescu l-a cunoscut pe Blaise Pascal, fiind fascinat de una din cugetările
acestuia: “Toate lucrurile au ieşit din neant şi se pierd în infinit”.
Poezia s-a intitulat iniŃial Ce-i etern... şi a fost publicată în Convorbiri literare în 1881.
Structură. SemnificaŃii
Scrisoarea I este alcătuită din două părŃi: prima – o meditaŃie asupra omului de geniu, prin viziunea căruia
sunt înfăŃişate geneza şi extincŃia; iar a doua – o satiră la adresa contemporanilor ce nu pot înŃelege existenŃa
şi destinul omului de geniu.
La rândul ei, prima parte cuprinde mai multe episoade, structurate în jurul unor motive: motivul timpului
(“Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare...”); motivul lunii; al genezei şi extincŃiei; al omului de
geniu.
Poemul se deschide cu motivul timpului bivalent, privit din perspectiva curgerii veşnice. Apare ideea
macrotimpului (timpul etern), sugerată prin sintagma “lung-a timpului cărare”

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com