Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. ViaŃa şi activitatea
S-a născut la data de 15 ianuarie 1850 la Botoşani, ca fiu al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi,
născută Juraşcu. A copilărit în casa părintească din Ipoteşti. Urmează şcoala generală şi două clase de
gimnaziu la CernăuŃi. Părăseşte şcoala în 1863 şi, până în 1865, este angajat ca funcŃionar la diferite
instituŃii din Botoşani, sau pribegeşte cu trupa de actori Tardini-Vlădicescu. În 1865, revine la gimnaziul din
CernăuŃi ca “privatist”, dar pleacă din nou, un an mai târziu.
În ianuarie 1866 îi apare şi prima poezie: La mormântul lui Aron Pumnul, închinată memoriei fostului său
profesor de limba română de la CernăuŃi. În acelaşi an, debutează în revista “Familia” din Pesta cu poezia
De-aş avea... Iosif Vulcan, directorul “Familiei”, este cel care îi dă numele de Eminescu.
Până în 1869, pribegeşte prin România şi Transilvania, pentru a ajunge, în final, la Bucureşti. Deşi a dorit,
nu a putut să-şi continue studiile. Este angajat sufleur şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi în
cea a lui Mihail Pascaly şi, cu recomandarea acestuia, la Teatrul NaŃional. Continuă să publice în “Familia”;
scrie poezii, drame, fragmente de roman; face traduceri din germană.
Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Activează în rândul societăŃilor studenŃeşti. Începe să colaboreze la
“Convorbiri Literare” şi, ca publicist, la “Albina” din Pesta. La Viena o întâlneşte pe Veronica Micle. Îşi
continuă studiile la Berlin, până în 1874, fără însă a-şi lua doctoratul.
Se întoarce la Iaşi, unde, până în 1877, deŃine posturile de director al Bibliotecii Centrale, revizor şcolar
pentru Iaşi şi Vaslui, redactor la “Curierul de Iaşi”. Continuă să publice în “Convorbiri Literare” şi se
împrieteneşte cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea.
În 1877 se mută la Bucureşti, unde este redactor-şef la “Timpul” (până în 1883). Este perioada în care scrie
marile sale opere. Activitatea intensă pe care o desfăşoară îi ruinează sănătatea şi, ca urmare, în 1883 se
îmbolnăveşte grav şi este internat în sanatoriul doctorului ŞuŃu. Are reveniri şi recăderi, însă nu mai scrie
practic nimic. Se stinge din viaŃă, în acelaşi sanatoriu, la 15 iunie 1889 şi este înmormântat în cimitirul
Bellu.
2. Aprecieri
Mihail Sadoveanu: “În viaŃa lui scurtă a dus arta poeziei la înălŃimi neîntrecute până azi, îmbogăŃind ritmul,
rima şi expresia artistică; a dat cuvintelor simple valori noi şi armonii surprinzătoare, sentimentelor –
adâncime unică; viziunilor – orizont nemărginit”.
Constantin Noica: “...un miracol al culturii româneşti... un om universal, care a trăit în suferinŃa de a nu şti
tot.”
Eminescu însuşi se prezintă, în Odin şi poetul:
“Am răsărit din fundul Mării Negre,
Ca un luceafăr am trecut prin lume.
În Ceruri am privit, şi pe Pământ...”
Iar în Demonism transpare ideea dorinŃei de unicitate:
“În van voim a scutura din suflet
DorinŃa de mărire şi putere,
DorinŃa de a fi ca El în lume:
Unici.”
4. Gama lirică
Lirismul poetului este prezent în toate creaŃiile sale, de la începuturile activităŃii poetice până la ultimele
capodopere. Lirismul se desprinde din romantismul poeziilor, iar romantismul este pus în evidenŃă prin
temele şi motivele romantice. Natura şi iubirea, istoria, folclorul, au căpătat sub condeiul lui Eminescu o
nouă strălucire.
Dar noutatea creaŃiei eminesciene se descoperă în larga şi diversa gamă lirică. Demonul şi îngerul, titanul,
geniul, sunt teme frecvent întâlnite în lirica eminesciană. Este fascinat de cosmogonie, care implică geneza
şi extincŃia, macro- şi microtimpul, timpul etern şi timpul relativ, macrospaŃiul şi microspaŃiul, muzica
sferelor (stele, Lună, luceferi).
Natura va fi surprinsă în aspectul ei depărtat rece: natura începutului, natura cosmosului necunoscut,
prezentată în structuri tehnice originale, dar şi natura ca peisaj cald, familiar, apropiat poetului.
DispoziŃiile lăuntrice ale poetului sunt pe măsura sentimentelor sau atitudinilor din diferite momente ale
existenŃei sale: visarea, reveria, melancolia, nostalgia, extazul, neliniştea, ironia, sarcasmul. Visul este
pentru Eminescu o stare permanentă, însemnând fie aspiraŃie, fie iluzie; semnifică deschidere spre o lume
infinită, acces în această lume, în care spaŃiul şi timpul sunt învinse. Prin vis se îmbogăŃeşte realul.
5. Activitatea literară
Eminescu este cel mai mare romantic şi unul dintre marii clasici ai literaturii române, deschizând şi
perspectivă curentelor moderne. Romantismul lui Eminescu se datorează în primul rând temperamentului
său, romantic prin excelenŃă:
6. Tematica
a) Rolul (misiunea) poetului şi a poeziei
Criticilor mei, Icoană şi privaz, Cu gândiri şi cu imagini, Epigonii;
b) Natura şi iubirea
– Sunt inseparabile; natura este sentiment ca şi iubirea;
Fiind băiet, păduri cutreieram, DorinŃa, Lacul, Sara pe deal, Peste vârfuri, De câte ori, iubito..., Făt-Frumos
din tei, Pe lângă plopii fără soŃ, Atât de fragedă...;
c) Istoria şi mitologia
Sarmis, Gemenii, Memento mori, Muşatin şi codrul, Muşatin în biserică, Scrisoarea III;
d) Protestul social
Ai noştri tineri, Împărat şi proletar;
e) Poezia filosofică
– Dintre temele de meditaŃie abordate: cosmogonia, călătoria cosmică, timpul şi spaŃiul, existenŃa umană,
moartea, destinul omului de geniu;
Scrisoarea I, Floare albastră, Povestea magului călător în stele, Luceafărul, Glossă;
f) Folclorul
La mijloc de codru, Codrule, codruŃule, Revedere, Codrule, Măria Ta.
Sara pe deal
A fost publicată în Convorbiri literare în 1885 de către Titu Maiorescu. Poezia aparŃine perioadei de tinereŃe
(1877), când poetul speră la o iubire eternă, la regăsirea sinelui în armonia totului universal. IniŃial,
aparŃinuse unui poem intitulat Eco. Este un pastel al înserării, care implică şi meditaŃia asupra existenŃei,
guvernată de sentimentele de dragoste ale poetului. Putem spune că este o poezie a dorului de dragoste.
Poezia este o unitate alcătuită dintr-un plan teluric şi unul cosmic. Coordonatele primului plan aparŃin
cadrului familiar, drag şi cunoscut poetului, înfăŃişând practic un peisaj campestru, rural: dealul, buciumul,
turmele, fântânile, salcâmul, casele vechi, stâna, oamenii osteniŃi cu coasele în spinare, clopotul, toaca.
Imaginea satului ce se pregăteşte să adoarmă ar fi obişnuită, în sensul că am întâlnit-o şi la Ion Heliade-
Rădulescu (Pastelul înserării – în balada Sburătorul) şi o vom întâlni şi la G. Coşbuc (Noapte de vară).
Imaginile sunt deopotrivă vizuale şi auditive, şi converg spre o imagine totală, unitară, a unui aspect rustic,
observat la căderea nopŃii.
Planul cosmic ne introduce în reveria eminesciană. Este o altă natură, determinată de alte elemente,
specifice creaŃiei eminesciene: stelele, cerul, luna, bolta, nourii. Important este că cele două planuri sunt
legate printr-un altul, afectiv, ilustrat de un tu, ca principiu feminin, de un eu, ca principiu masculin, şi de un
noi, care implică pluralul împăcării celor două principii în echilibrul şi armonia naturii.
Primele două strofe ne oferă nu numai un cadru natural rustic, ci şi starea sufletească a poetului, în
consonanŃă cu natura: buciumul “sună cu jale”, sporind melancolia poetului în aşteptarea momentului
întâlnirii. Melancolia şi jalea sunt sugerate şi prin verbul personificator atribuit apelor, ce “plâng”, dar şi
prin cele două epitete atribuite lunii, care lunecă pe cer “sfântă şi clară”.
Strofa a treia pare a lega prima secvenŃă poetică, alcătuită din două strofe, terminate cu câte un vers referitor
la starea iubitei: “Sub un salcâm, dragă m-aştepŃi tu pe mine” şi “Pieptul de dor, fruntea de gânduri Ńi-e
plină”, de următoarea secvenŃă poetică, alcătuită din strofele a patra şi a cincea, care ne oferă imaginea
detaliată a satului; ultimele versuri ale celor două strofe comunică starea de spirit a îndrăgostitului, ce
trăieşte tulburător momentul viitoarei întâlniri: “Sufletul meu arde-n iubire ca para” şi “Ore întregi spune-Ńi-
voi cât mi-eşti de dragă”. Cele două exclamaŃii: “Ah! în curând...” exteriorizează tumultul sufletesc al
îndrăgostitului.
Floare albastră
Motivul florii albastre apare în romanul lui Novalis Heinrich von Ofterdingen, unde poartă numele
Mathilde. Este eroina pe care eroul principal o caută cu disperare în călătoria lui de-a lungul Turingiei,
pentru a-şi împlini visul. Acesta este o “înzdrăvenire în libertate a fanteziei încătuşate”, un dar de sus, o
zestre divină. “Dar visele sunt amăgitoare” crede tatăl eroului din roman, încercând să-şi oprească feciorul
de la dificila călătorie. Aventurile lui Heinrich von Ofterdingen, de pură esenŃă fantastico-romantică, nu îi
vor aduce fericirea sperată alături de visata, dorita Mathilde. În schimb, va afla răspunsul la două întrebări:
“Care este taina veşnică?” (Iubirea) şi “Unde sălăşluieşte iubirea?” (În înŃelepciune). Întâlnirea cu Mathilde
rămâne un ideal neatins, iar floarea albastră va deveni mitul romantic despre aspiraŃia la un ideal de puritate.
Romanticii au valorificat în diferite ipostaze motivul florii albastre: pentru G. Leopardi, floarea albastră este
Ginestra; pentru Goethe, albastrul în perspectivă spaŃială era efectul luminii solare proiectată în întunericul
cosmic; la Eminescu, “mitele albastre” erau percepŃia particulară, cromatică, a ideii de depărtare spre cerul
albastru şi spre marea albastră.
Floarea albastră la Eminescu este fie un rusticus amor din Ipoteşti, fie iubita cu ochi albaştri; oricum,
aceasta este un ideal erotic din tinereŃe, cea dintâi tentaŃie a vieŃii. Floarea albastră este o expresie cromatică
pentru sentimentul infinitului, în care romanticii şi-au scăldat spiritul.
Structură; semnificaŃii
Floare albastră e construită pe antiteza moarte–viaŃă, a dezumanizării prin sterpe meditaŃii idealiste asupra
morŃii şi eternităŃii, propunându-i-se contractul cu viaŃa în forme temporale.
De la primul vers până la ultimul, ni se numesc direct realităŃi materiale, ca într-o proză non-figurativă. E o
lume de atitudini, reprezentată de stele, nori, ceruri, atinsă numai de vârful piramidelor învechite, care se
opune lumii terestre, reprezentată de câmpiile Asiriei şi de îndepărtata mare. Altfel spus, lumea de zări
meditative este dispusă în plan infinit orizontal, faŃă de planul infinitei verticalităŃi a celeilalte.
Revedere
Poezia se constituie într-o elegie cu implicaŃii filosofice, în sensul că poetul dezvoltă mai multe motive:
norocul e trecător, fuge ireversibil timpul şi deşertăciunea deşertăciunilor. Omul este fiinŃa efemeră, supusă
degradării o dată cu trecerea timpului; el stă sub semnul destinului, care-i poate fi favorabil sau nu, iar
momentele lui de glorie sunt trecătoare, puterea sau bogăŃia fiind deşertăciune.
Ritmul trohaic susŃine revărsarea blândă, nostalgică, a dialogului dintre om şi codru, simbol al naturii.
Aceasta apare ca o entitate metafizică: materie în veşnică alcătuire. G. Călinescu scria: “Codrul, marea, râul,
luna, sunt idei, nu fenomene. Fenomen e doar omul.” În Revedere, poetul nu exprimă doar eul individual, ci
“o largă vibraŃie a spiritualităŃii naŃionale, convertită în simboluri romantice, în care codrul este o sugestie a
permanenŃei vieŃii, a veşniciei materiei în Univers.”
Punctul de plecare al poeziei se găseşte într-o creaŃie populară: Oliolio, codruŃule!.
Structură şi semnificaŃii
Elegia filosofică este concepută ca un dialog pe tema vremelniciei omului în opoziŃie cu eternitatea naturii,
dialog între codrul personificat şi omul revenit la vatră după ce s-a îndepărtat de aceasta.
Scrisoarea I
Opera lui Eminescu izvodeşte din fiorul cosmogonic. Poetul a cuprins în gândirea sa geneza şi extincŃia,
călătoria cosmică, depărtarea, haosul, stabilind o legătură între elementele cosmice şi telurice. Cosmosul, cu
toate tainele sale, l-a fascinat asemenea spaŃiului originar. Îşi imaginează o cosmogonie cu o mult mai mare
spaimă a golurilor decât brahmanii indieni, de pildă. Cunoscând mitologia (chiar pe aceea a lui Reinbeck),
Eminescu a stabilit relaŃii cum numai el era în stare să o facă, între fantastic şi real, între depărtarea cosmică
şi apropierea umană, între naşterea şi dispariŃia lumilor. ReflecŃiile sale priveau timpul şi spaŃiul, viaŃa şi
moartea, voinŃa de a trăi.
Geneza
Scrisoarea I îşi găseşte punctul de plecare în “Imnul CreaŃiunii” din Rig-Veda (veda [sanscr.] = imn ; rig =
cunoaştere). Multe din imagini sunt comune celor două creaŃii: “Atuncea nefiinŃă, fiinŃă, nu erau / Pe-atunci
nu era moarte, nimic nemuritor... / Neluminat, şi totul era ascuns în început”. ApariŃia punctului originar,
care devine Tatăl creator, este prezentă şi în “Imnul CreaŃiunii”: “Unul, învăluit în coaja-i uscată / Prinde
viaŃă din tainica căldură ce singur El o are”. Unul este “punctul originar, indivizibil şi egal cu sine”, după
Pitagora.
Se poate spune, de asemenea, că Eminescu l-a cunoscut pe Blaise Pascal, fiind fascinat de una din cugetările
acestuia: “Toate lucrurile au ieşit din neant şi se pierd în infinit”.
Poezia s-a intitulat iniŃial Ce-i etern... şi a fost publicată în Convorbiri literare în 1881.
Structură. SemnificaŃii
Scrisoarea I este alcătuită din două părŃi: prima – o meditaŃie asupra omului de geniu, prin viziunea căruia
sunt înfăŃişate geneza şi extincŃia; iar a doua – o satiră la adresa contemporanilor ce nu pot înŃelege existenŃa
şi destinul omului de geniu.
La rândul ei, prima parte cuprinde mai multe episoade, structurate în jurul unor motive: motivul timpului
(“Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare...”); motivul lunii; al genezei şi extincŃiei; al omului de
geniu.
Poemul se deschide cu motivul timpului bivalent, privit din perspectiva curgerii veşnice. Apare ideea
macrotimpului (timpul etern), sugerată prin sintagma “lung-a timpului cărare”