Camil Petrescu

I. Încadrarea în epocă şi curent

Camil Petrescu este reprezentantul prozei de introspecŃie, alăturându-se Hortensiei Papadat-Bengescu, lui Gib
Mihăescu şi Anton Holban, în cultivarea prozei analitice. Scriitor cu pasiunea problematizării, îşi va pune eroii,
posesori ai unor calităŃi deosebite, într-un complex social şi psihologic, în anumite condiŃii date.
Analist lucid, înclinat să extragă din relaŃiile dintre om şi societate consecinŃe de ordin estetic, Camil Petrescu se
înscrie pe linia modernismului literar. Când e numit modern, se face, de obicei, trimitere la Marcel Proust şi Franz
Kafka; de la primul împrumută introspecŃia ca modalitate de creaŃie, de la celălalt ia “aducerea sentimentului sub
reflectorul conştiinŃei”.
Lucid, Camil Petrescu Ńine să explice, să se explice, să motiveze totul. Refuză romanul de factură clasică, pe motiv că
nu-i poate oferi pluriperspectivismul romanului modern. Nu scrie proză de observaŃie socială, ci de analiză. În aceasta,
realitatea apare doar în măsura în care naratorul, vehement şi neliniştit, a putut să o cunoască, din experienŃă directă.
Camil Petrescu afirmă explicit dreptul unei proze subiective de a se “povesti pe sine”. Dacă L. Rebreanu a creat
romane monografice, Camil Petrescu scrie romane cristalizate pe o pasiune, pe o idee, pe o situaŃie; romanul lui
Rebreanu este polivalent, al lui C. Petrescu — monovalent. Romancierul modern realizează o tipologie ideografică,
spre deosebire de Rebreanu, priceput în a crea tipologii sociale: personajul colectiv din Răscoala.
Dacă la Rebreanu viziunea spaŃială exprimă o comunitate solidară - satul -, la Camil Petrescu, arhitectonica romanului
are ca principiu constructiv timpul, subliniind astfel deosebirea capitală de opera tradiŃională. Se deosebeşte şi de
Proust, al cărui roman are arhitectura unei catedrale gotice sau a unei fântâni arteziene, vizând aspiraŃia spre nesfârşit.
În romanul lui Camil Petrescu ne întâmpină singurătatea omului modern, suspendat într-o lume pe care n-o poate
cuprinde.

II. Camil Petrescu şi romanul modern

Romanele lui Camil Petrescu stau sub semnul concepŃiei sale despre rolul scriitorului şi al literaturii, pe care le
teoretizează, în studiile “Modalitatea estetică a teatrului”, “Teze şi antiteze”, “Noua structură” şi “Marcel Proust”.
Pentru Camil Petrescu, roman modern înseamnă relatare la pers. I, pentru că romanul înfăŃişează o experienŃă proprie,
ceea ce presupune maximă autenticitate: “Din mine însumi nu pot ieşi”.
Fluxul memoriei este o altă trăsătură a romanului modern, care duce la un pronunŃat caracter subiectiv. Vorbim în
acest caz de un timp discontinuu. Faptele nu sunt povestite în ordine cronologică, ci în funcŃie de ceea ce îşi aminteşte
sau simte la un moment dat. Nu putem vorbi de memorie involuntară, ca la Proust; C. Petrescu îşi aminteşte ceea ce l-a
preocupat sau l-a torturat în anumite perioade ale existenŃei.
Modalitatea de creaŃie este introspecŃia; personajul este acela care se autoanalizează, care se mărturiseşte cu înfrigurare
şi cu patimă.

III. ParticularităŃi compoziŃionale

• Romanele sunt alcătuite din planuri multiple, paralele, intersectate uneori prin destinul unui personaj. De exemplu,
destinul lui Fred Vasilescu merge paralel cu cel al lui George-Demetru Ladima. La un moment dat se
intersectează datorită doamnei T., femeia pe care amândoi o iubesc.
• Perspectiva narativă este multiplă, pentru că apare ca tehnică relativizarea; deci nu mai există o perspectivă unică
a naraŃiunii, ca în romanul tradiŃional. Destinul unui personaj este urmărit din perspectiva mai multor personaje.
• Personajul este fluctuant şi contradictoriu; este un alter-ego al scriitorului, acesta din urmă rămânând ascuns; cel
mult poate să apară în subtext, explicând şi motivând faptele eroilor.
• SpaŃiul epic este citadin; timpul este cel subiectiv, al rememorării. Se impune disocierea între timpul cronologic şi
cel psihologic, timpul faptei şi al trăirii.

1
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Created by Neevia Personal Converter trial version
IV. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Romanul este alcătuit din două părŃi, constituite din două jurnale ale eroului Ştefan Gheorghidiu. Primul este un jurnal
despre iubire şi gelozie şi despre suferinŃele eroului; al doilea este un jurnal de război, în care nu interesează atât
războiul, cât sentimentul de frică trăit de oameni în război.
Ambele părŃi ale romanului sunt structurate pe un sentiment: iubirea pentru o femeie idolatrizată fără ca aceasta să aibă
însuşirile unei femei ideale; al doilea sentiment este teama de moarte, care dezumanizează.
Romanul este rodul unor experienŃe de viaŃă şi de moarte ale eroului, prin urmare este profund autentic. IntrospecŃia
este realizată în tuşe accentuate, subliniind profunzimea trăirilor.
Prima parte a romanului este o evocare a poveştii de iubire, rememorată de Ştefan Gheorghidiu şi supusă analizei.
Pentru erou, ceea ce contează este cuplul ideal, la care visează: “Iubirea sufletelor nu este o combinare simplistă, e un
produs al spiritului”. La acest absolut al iubirii îşi raportează Gheorghidiu existenŃa. Totul e reflectat în conştiinŃa
eroului; iubirea e trăită ca experienŃă intelectuală; personajul trăieşte o pasiune arzătoare, dar nu se mulŃumeşte cu
atâta, ci Ńine să şi-o explice. Practic străbate un drum al cunoaşterii pasiunii şi trădării pentru aflarea adevărului.
Având în vedere metoda pe care o preferă autorul, este normal ca jurnalul erotic al lui Gheorghidiu să ne prezinte o
experienŃă de viaŃă trăită: “Nu putem cunoaşte nimic absolut decât răsfrângându-ne în noi înşine, decât întorcând
privirea asupra propriului nostru conŃinut sufletesc”. Prin trăirea în conştiinŃă, Gheorghidiu îşi lămureşte propria
identitate şi lumea.
Cu luciditate, eroul îşi va prezenta viaŃa, urmărind ipostazele iubirii parcurse, de la iubirea din milă până la suferinŃa
atroce pricinuită de îndoiala privitoare la fidelitatea soŃiei sale. Camil Petrescu mărturisea: “Să nu scriu decât ceea ce
văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simŃurile mele, ceea ce gândesc eu — asta e singura realitate pe care o pot
povesti […] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Aşa va proceda eroul Ştefan Gheorghidiu, care “povesteşte” –
confesându-se în jurnal – experienŃa vieŃii sale.
Scena de la popota ofiŃerilor, prin care se deschide romanul, deschide doar perspectiva asupra vieŃii anterioare a
eroului. Acesta îşi va rememora experienŃa conjugală cu o luciditate ce va învinge mereu frământarea sufletească. Dar
luciditatea sporeşte voluptatea reală: “Câtă luciditate, atâta conştiinŃă; câtă conştiinŃă, atâta pasiune; câtă pasiune, atâta
suferinŃă”.
Camil Petrescu cristalizează prima parte a romanului pe iubire. Ştefan Gheorghidiu este un analitic, care îşi sfâşie
sufletul căutând motivări şi explicaŃii pentru ceea ce trăieşte. Gheorghidiu este un alter-ego al scriitorului. Acesta va fi
eroul complex, care conferă scenei de la popota ofiŃerilor alte semnificaŃii, dincolo de banal şi rutină. Prin urmare,
romanul debutează brusc, prin scena amintită, ce declanşează rememorarea lui Gheorghidiu, care îşi retrăieşte
experienŃa conjugală cu o luciditate ce învinge frământarea sufletului.
Unicitatea lui ca erou, dar şi ca om, apare din concepŃia lui despre iubire. Aceasta nu este “o asociaŃie pentru bunul trai
în viaŃă”, nu este o regulă casnică, nu este o combinaŃie simplistă, ci produs al spiritului, presupunând inteligenŃă; este
contopire de suflete, ce aspiră spre trăirea unică, absolută. Nu înseamnă condiŃionare reciprocă, ci dorinŃa şi satisfacŃia
de a-l vedea fericit pe celălalt. Tocmai de aceea, cei care se iubesc au dreptul de viaŃă şi de moarte unul asupra
celuilalt. Acesta este riscul marilor iubiri.
El însuşi a iubit, întâi din milă, măgulit de faptul că era admirat de una din cele mai frumoase studente. ÎnvaŃă să o
iubească, descoperind noi calităŃi. Crede că a găsit în ea partenera ideală, care să-l urmeze în aspiraŃia lui spre iubirea
absolută.
Fericirea lui e pusă la încercare în momentul în care se îmbogăŃeşte neaşteptat. Întâi cu surprindere, apoi cu
nemulŃumire, şi, în sfârşit, cu dispreŃ, descoperă o altă Elă, superficială, atrasă de lux şi distracŃii, interesată de bani şi
avere.
Societatea mondenă, care lui Ştefan Gheorghidiu îi rămâne mereu străină, devine pentru Ela un mod de existenŃă.
Preferă spiritului sclipitor al soŃului petrecerile în grup, mesele la restaurante.
SuferinŃa eroului, care se mărturiseşte: “Sufeream ca supus unui tratament dureros cu fiecare prilej… vedeam cu, zi cu
zi, femeia aceasta se înstrăina. ViaŃa mi-a devenit în curând o tortură continuă”. Gelozia i se strecoară în suflet când în
anturajul lor apare Grigoriade. Analizându-şi iubirea şi gelozia, Gheorghidiu se confesează dureros.

2
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Purtarea scandaloasă a Elei îi va impune despărŃirea, deşi sentimentul de dragoste există. EmoŃia şi durerea eroului
sunt sugerate de sintagme plastice: “tristeŃe de moarte”, “totul e gol”, “pustiu imens”, “nucleu de dureri”, “tortura
întregului organism”. Acestea sunt în măsură să comunice luciditatea celui ce confesează, care nu mai Ńine seama de
orgoliul bărbătesc, arătându-l ca pe o fiinŃă ce şi-a pierdut direcŃia. Deosebit de plastice în comunicarea suferinŃei
cauzate de neputinŃa de a afla adevărul despre Ela şi Grigoriade sunt şi imaginile: “eram ca într-un doliu adânc şi
dureros”; “plecam cu un cuŃit înfipt şi rămas în piept”; “mi se lichefiase creierul”.
Eroul nu se sfieşte să plângă de bucurie atunci când îi apare posibilitatea de a o scuza pe Ela de necredinŃă. Împăcarea
va fi trăită ca o beŃie de dureri amare, transformată în bucurii tari. La Câmpulung va descoperi în Ela femeia practică,
fără scrupule, interesată de bani. Gelozia care-l copleşeşte când îl întâlneşte pe Grigoriade la Câmpulung este atât de
puternică încât simte că “din tot corpul mi s-a scurs sângele; stăteam tăcut, paralizat, fără să pot gândi nimic”. Această
modalitate de a pătrunde cu bruscheŃe în sufletul rănit e surprinzătoare şi notarea trăirilor e rapidă.
Luciditatea şi suferinŃa se întâlnesc în confesiunea dureroasă a eroului. Luând în discuŃie o pagină din Marcel Proust
(Albertina dispărută) şi una din Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), urmărind
realizarea introspecŃiei, constatăm: la Proust două comparaŃii destul de comune (“suferinŃa cumplită ca o calamitate” şi
“la fel de crudă ca moartea”) exteriorizează sentimentele de tristeŃe trăite de bărbatul părăsit de femeia iubită; la Camil
Petrescu, introspecŃia este mai profundă şi analiza mai pătrunzătoare; nu e vorba de tristeŃe, ci de durere violentă,
notată rapid, nervos, prin sintagme mai mult decât plastice: “mi se lichefiase creierul, ce nu mai era în stare să schimbe
motivul, ca un pian automat, cântecul”.
Confesiunea, în ambele cazuri, e făcută din nevoia de a-şi elibera sufletul de preaplinul suferinŃei. Orgoliul bărbătesc
nu-i îngăduia să-şi exteriorizeze în public suferinŃa. Eroul lui Proust ascundea Françoisei durerea lui pentru că voia ca
dragostea lui să pară fericită, iar Gheorghidiu ar fi vrut să ascundă cu surâsuri rănile din orgoliul lui.
În război, Gheorghidiu va trăi un proces de clarificare a conştiinŃei, pentru că acolo problema vieŃii, a morŃii şi a
suferinŃei era privită din alte perspective. Viziunea lui Camil Petrescu asupra războiului e unilaterală şi personală,
făcând din acest roman, după aprecierea lui Călinescu, “tot ce s-a scris mai frumos şi mai subtil despre război”. Acesta
e văzut din perspectiva combatantului, fără eroism sau scene eroice. Autorul nu e interesat de lupta în sine, ci de viaŃa
interioară a individului care participă la război.
Demagogia oamenilor politici ai vremii, prezentarea aşa-ziselor lucrări de fortificare a tranşeelor, lipsa totală a
pregătirilor pentru luptă, ororile frontului, rămân fundal pentru prezentarea sentimentelor cu maximă sinceritate; nici
un fel de eroism, nici un fel de entuziasm.
Eroul îşi analizează sentimentul de frică exasperantă. Teama de moarte este paralizantă, fiind surprinsă în imagini de o
rară forŃă sugestivă: “nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca nişte sfori putrede… Nu pot gândi nimic… Creierul parcă
mi s-a zemuit… Îmi trec limba secătuită peste buzele arse şi, pe urmă, o rup la fugă… Urechile îmi vâjâie necontenit şi
fără întrerupere, chiar şi acum, când obuzele nu vin în noi.” Prin urmare, viaŃa interioară a individului ca participant la
război se găseşte într-o cumplită încordare. Omul nu se mai gândeşte la faptul eroic, nu mai gândeşte la nobilul
sentiment al dragostei pentru Ńară. Întors spre sine, îşi urmăreşte cu atenŃie trăirile: “Nervii plesnesc… Pământul şi
cerul se despică… Sufletul a ieşit din trup, ca să revină imediat.”
Tensiunea la care este supusă fiinŃa umană e tradusă şi prin reacŃii fizice: “exploziile, ca prăbuşiri de locomotive
înroşite una într-alta, îmi înfig cu lovituri de baros cuie în timpane şi cuŃite în măduva spinării”. Mintea şi sufletul sunt
puse la grea încercare în faŃa morŃii, ce pare a veni din toate părŃile… “Mi-e frică şi mi-e frig… Tremur atât de tare,
îmi clănŃăne dinŃii în aşa fel că mi-e teamă să nu simtă cei de lângă mine. Nu pot să ştiu precis de ce tremur. Îmi simt
doar muşchii de deasupra genunchilor tremurând, fără nici o senzaŃie de oboseală… SenzaŃiile de teamă şi de frig se
cumpănesc.” Poate că nu e vorba numai de teama de moarte, ci şi de neputinŃa de a îndura ceea ce îŃi oferă
necunoscutul. Putem vorbi de o “nevroză” a frontului, resimŃită de toŃi combatanŃii.
Ceea ce interesează este, prin urmare, “verificarea sufletească” şi permanentul conflict al eului care “cunoaşte acum
altfel ceea ce cunoştea până acum într-un anumit fel”.
Prin urmare, războiul nu înseamnă numai moarte biologică, ci şi distrugere psihică. Jurnalul eroului e tragic, oferindu-
ne un spectacol al lumii supuse degradării. O altă experienŃă – aceea a războiului – se reflectă în conştiinŃa
personajului. Sesizăm aceeaşi luciditate în confesiune, aceeaşi sinceritate a celui ce a trăit o tristă experienŃă a iubirii şi
o dramatică experienŃă a războiului. Povestea de iubire şi experienŃa războiului sunt rememorate şi supuse analizei.
Totul se reflectă în conştiinŃa eroului, care se găseşte pe un drum al cunoaşterii, în vederea găsirii adevărului. “Căutam
o verificare şi o identificare a eului meu.”

3
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Ştefan Gheorghidiu este un personaj reprezentativ pentru drama intelectualului într-o societate care îi rămâne străină şi
pe care o simte ostilă. Ca şi George-Demetru Ladima, din Patul lui Procust sau Gelu Ruscanu, din Jocul ielelor,
Gheorghidiu este un inadaptat, trăind drama acestuia.
Eroii lui Camil Petrescu ilustrează toate ipostazele impactului dintre intelectualul care “vede idei” şi lumea burgheză,
cu afacerile şi intrigile mai mari sau mai mărunte, ducând, într-un fel sau altul, o existenŃă absurdă, din punctul de
vedere al celui care nu e interesat de pragmatismul vieŃii. Gheorghidiu are evidente calităŃi de intelectual, asigurate de
superioritatea conştiinŃei, nu numai de studii sau de posturi înalte. Este un gânditor lucid, care problematizează
existenŃa, asemenea ziaristului Ladima sau conducătorului politic Bălcescu.
Eroul nu aparŃine galeriei inadaptaŃilor romantici, pentru că nu sunt înfrânŃi în planul valorilor esenŃiale, în care cred;
eroul lui Camil Petrescu trăieşte la alte temperaturi interioare întâmplări banale pentru alŃii. Gheorghidiu realizează,
după ce trăieşte experienŃa războiului, că trădarea unei femei nu merită suferinŃă. Durerea trăită se datorează faptului
că s-a înşelat, că a confundat o madonă, pe care o crezuse autentică, originală, cu o copie nereuşită. Iubirea lui
Gheorghidiu se raporta la ideal, la cuplul unic, la bărbatul şi femeia ce trăiesc fiecare pentru celălalt. Cu atât mai mult,
privindu-şi iubirea din perspectiva valorilor absolute, o cenzurează ca atare şi devine spectator: “Să te consideri
spectator indulgent şi amuzat al lumii acesteia plină de infamie şi prostie înseamnă, în fond, să faci parte din ea,…,
având aerul că eşti superior.”
Ştefan Gheorghidiu este, prin urmare, un intelectual rafinat în căutarea absolutului, având conştiinŃa superiorităŃi sale.
Tot ce se întâmplă în societate şi în familie se reflectă în conştiinŃa sa. Camil Petrescu nu este interesat de problemele
sociale şi de aceea a refăcut imaginea societăŃii într-o manieră originală, analizând-o din perspectiva intelectualului,
devenit erou. Astfel, el va analiza raporturile căsătoriei cu averea, ale politicii cu afacerile burgheze, regulile
snobismului, drama existenŃială, cu psihologia şi absurdul ei. Chiar tema – balzaciană, dacă avem în vedere moştenirea
– şi personajele tipice, sunt prezentate dintr-o perspectivă subiectivă, a eroului, care deformează tiparul.
Eroul este o făptură duală: suferă, dar îşi ascunde suferinŃa. Ceea ce la Ela este capriciu, la bărbatul înşelat devine
calcul. Vrea să-i provoace Elei durerea pe care el însuşi o simte. Se regăseşte cu greu în lupta cu sine, lăsându-şi
dezamăgirea în urmă, o dată cu amintirile şi cu tot ce i-a lăsat Elei.
Celelalte personaje contează în măsura în care intră în contact cu viaŃa lui Gheorghidiu. Ela este fină, atrăgătoare,
superioară chiar, când este iluminată de iubire. Devine o femeie obişnuită – încă frumoasă, dar banală – atunci când se
“mulează” societăŃii înalte, în care intră prin avere.

4
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com