Sunteți pe pagina 1din 4

Modelul Sharpe

Continuatorul ideilor economice ale lui Markowitz a fost W. Sharpe cel


care în analiza financiară a pieţei de capital a plecat de la premisa necesităţii
stabilirii unei legături între evoluţia rentabilităţii titlurilor ce compun un portofoliu
şi un factor macroeconomic acceptat.
El a observat un fenomen practic, pe care l-a modelat teoretic şi anume că
rentabilitatea investirii capitalurilor proprii depinde în principal de doi factori:
diferenţele obiective din nivelul primei de risc care sunt caracteristice capitalului
investit pe pieţele financiare şi diferenţele dintre corporaţiile şi insituţiile
financiare care investesc pe piaţă.
Utilizând metoda lui Markowitz aplicată pe un portofoliu de titluri Sharpe a
elaborat un concept teoretic prin care a demonstrat că deţinătorul de capital poate
gestiona gradul de risc din cadrul portofoliului, ţinând cont de maximizarea relaţiei
rentabilitate-risc.
Sharpe a dovedit pe bază de calcul că investitorul care tinde spre
maximizarea rentabilităţii, cu un risc minim, îşi va constitui un portofoliu orientat
spre rentabilitatea scontată.
Sharpe a segmentat riscul caracteristic titlurilor financiare în două
subcategorii exprimând riscul total ca fiind alcătuit din riscul sistematic şi riscul
specific. În acest fel el a stabilit că prin diversificare în cadrul portofoliului se
poate reduce până la eliminare riscul specific dar riscul sistematic depinde de
factori macroeconomici şi nu poate fi influenţat de alegerile investitorului
individual.
Într-o formulare generală Sharpe a introdus în calculul rentabilităţii unui
titlu noţiunea de volatilitate care prezintă legătura existentă între evoluţia
rentabilităţii unui titlu şi evoluţia rentabilităţii unui factor macroeconomic
considerat de obicei renabilitatea medie a pieţei.
Spre deosebire de modelul Markowitz în care se stabileau legături între
titluri, ele fiind grupate două câte două, modelul Sharpe stabileşte necesitatea unei
legături existente între titlu şi un factor macroeconomic. Volatilitatea ca expresie a
riscului titluri prezintă tocmai sensibilitatea rentabilităţii titlului la evoluţiile pieţei
de capital. De asemenea segmentarea riscului în risc sitematic şi risc specific
permite spre deosebire de modelul Markowitz o identificare a riscului ce poate fi
eliminat prin diversificare.
modelul Sharpe stabileşte necesitatea unei legături existente între titlu şi un
factor macroeconomic. Volatilitatea ca expresie a riscului titluri prezintă tocmai
sensibilitatea rentabilităţii titlului la evoluţiile pieţei de capital. De asemenea
segmentarea riscului în risc sitematic şi risc specific permite spre deosebire de
modelul Markowitz o identificare a riscului ce poate fi eliminat prin diversificare.
Markowitz sugerează că procesul selecţiei portofoliului ar trebui să fie
abordat prin prisma estimărilor prealabile ale performanţelor viitoare ale titlurilor.
Analiza acestor estimări pentru a determina o grupă de portofolii eficiente şi
selecţia din această mulţime a portofoliilor ce corespund preferinţelor investitorilor
constituie sensul teoriei lui Markowitz.
Modelul lui Sharpe porneşte de la teoria lui Markowitz urmărind să
simplifice modalitatea de slecţie a titlurilor în portofoliu.

Problema analizei de portofoliu1


Pentru analiza titlurilor financiare avem nevoie de următoarele date:
Ei - valoarea aşteptată a rentabilităţii „i”
Cij - covarianţa dintre „i” şi „j”
Problema analizei de portofoliu constă în a determina setul de portofolii
eficiente; un portofoliu este eficient dacă:
a) nici un altul nu oferă o rentabilitate mai mare la un anumit risc asumat
b) dacă are cel mai mic risc pentru o anumită rentabilitate.
Un portofoliu este descris de proporţiile investite în diferite titluri de
proprietate – notate cu xi . Pentru fiecare grupă de valori admisibile ale
variabilelor lui xi există o combinaţie între E şi V deci există o valoare a lui φ.

V Ф1
Ф2
Ф3

combinaţiile posibile de
C portofoliu
3

E
.În modelul Sharpe spre deosebire de modelul Markowitz sunt admise şi
ponderile negative, adică împrumutul la rata dobânzii fără risc pentru obţinerea
fondurilor necesare activelor riscante cu rentabilităţi mari.Acest model introduce
ca şi coeficient pentru a măsura corelaţia dintre rentabilitate şi riscul titlului şi cea
a factorului macroeconomic considerat, indicatorul de volatilitate.
Problema analizei de portofoliu2
Pentru analiza titlurilor financiare avem nevoie de următoarele date:
Ei - valoarea aşteptată a rentabilităţii „i”
Cij - covarianţa dintre „i” şi „j”
Problema analizei de portofoliu constă în a determina setul de portofolii
eficiente; un portofoliu este eficient dacă:
c) nici un altul nu oferă o rentabilitate mai mare la un anumit risc asumat
d) dacă are cel mai mic risc pentru o anumită rentabilitate.

1
Sharpe W. – A Simplified Model of Portofolio Analysis, Management Science, January, 1963
2
Sharpe W. – A Simplified Model of Portofolio Analysis, Management Science, January, 1963
Un portofoliu este descris de proporţiile investite în diferite titluri de
proprietate – notate cu xi . Pentru fiecare grupă de valori admisibile ale
variabilelor lui xi există o combinaţie între E şi V deci există o valoare a lui φ.

V Ф1
Ф2
Ф3

combinaţiile posibile de
C portofoliu
3

Fig. 5. Combinaţiile de titluri financiare necesare pentru obţinerea unui


portofoliu eficient

Figura de mai sus ilustrează relaţia ce există pentru diferite valori ale lui λ .
Linia φ1 ne arată combinaţiile între E şi V unde φ = φ1 şi
φ = λk E −V . Celelalte
linii se referă la valori mai mari ale lui φdeoarece φ3 > φ2 > φ1 . Din toate
portofoliile doar unul va maximiza valoarea lui φ 3 în cazul nostru portofoliul C.

Combinaţiile posibile vor fi limitate la mulţimea combinaţiilor obţinute,


mai mult funcţia obiectiv va fi tangentă la această mulţime în punctul C această
funcţie fiind de forma:
φ = λE −V (relaţia 20)
panta liniei trebuie să fie λ deci prin variaţia lui λ de la + ∞ la 0 se poate
obţine fiecare soluţie a problemei.
Pentru orice valoare dată λ problema descrisă mai sus cere maximizarea
funcţiei quadratică φ (o funcţie cu termeni xi , xi , xi x j ). Subiectul unei
2

n
constrângeri liniare ∑x
i =1
i = 1 cu variabile ce nu pot lua valori negative.

Un număr de tehnici încearcă rezolvarea problemei de programare


quadrică. Metoda liniei critice dezvoltată de Markowitz împreună cu teoria sa
despre portofoliu sunt cele mai potrivite pentru acest lucru.

2.5.1. Comentariul lui Sharpe asupra metodei liniei critice3

Două caracteristici ale setului de portofolii eficiente fac soluţiile sistematice


ale portofoliului relativ simplu.

3
Sharpe W. – A simplified model for portfolio analysis, Management Science, Javier, 1963
Prima caracteristică o constituie relaţiile între portofoliile eficiente. Orice
set de portofolii eficiente poate fi reprezentat cu ajutorul unor seturi mai mici ale
limitelor de portofoliu.
Următoarea caracteristică prevede relaţiile între portofoliile limită. Două
portofolii limită care sunt adiacente pe curbele E şi V sunt prezentate în
următoarele maniere:
- un portofoliu va conţine toate titlurile financiare ce apar în celălalt plus
alte titluri adiţionale ori toate titlurile cu excepţia unuia ce apare în
celălalt.
Deci, dacă coborâm curbele E şi V dela un portofoliu limită la altul,
proporţiile titlurilor în portofoliul eficient vor varia până când un titlu iese din
portofoliu fiind înlocuit cu altul.
Etapele importante ale metodei liniei critice folosite pentru rezolvarea
problemei analizei de portofoliu sunt:
1. Portofoliul limita cu λ = +∞ este determinat. Este alcătuit în întregime
din titluri care determină cele mai mari rentabilităţi.
2. Relaţiile dintre cantităţile de titluri incluse în portofoliul eficient şi
valoarea lui λ sunt luate în considerare.
3. Folosind relaţiile de la punctul 2 fiecare titlu este examinat pentru a
determina valoarea lui λ , valoare care la o schimbare a titlurilor din
portofoliu va genera:
a) titlurile prezente în portofliu sunt examinate pentru a determina
valoarea lui λ valoarea la care titlurile ar trebui să fie eliminate
din portofoliu.
b) titlurile care nu sunt în portofoliu sunt examinate pentru a
determina valoarea lui λ la care ar trebui să intre în portofoliu.
2. Valorile lui λ sunt determinate atât pentru intrarea în portofoliu cât şi
pentru ieşire. Acest lucru indică locaţia următorului portofoliu optim.
3. Structura noului portofliu limită este calculată folosind relaţiile obţinute
în etapa a doua. Întoarcerea la etapa a doua este posibilă numai dacă
λ = 0 ; în acest caz analiza este completă.
Cantitatea necesară pentru a completa analiza de portofoliu se calculează
folosind această metodă şi este în concordanţă cu următorii factori:
1. Numărul de titluri analizate. Acest lucru va afecta calculele din etapa a
doua şi într-o oarecare măsură şi pe cele din etapa a treia.
2. Numărul portofoliilor limită. Etapele de la 2 la 5 trebuie repetate de
fiecare dată pentru a găsi fiecare portofoliu limită.
Complexitatea matricei varianţă-covarianţă. Etapa a doua cere ca matricea
să fie inversabilă şi acest lucru se repetă pentru fiecare portofoliu limită. În cazul
1 2
standard dacă N titluri vor fi analizate matricea va avea N +N
2