124 Cercetarea experimentală a fenomenului de dispersie.

Anca Marina Marinov

Capitolul 6

CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A FENOMENULUI

DE DISPERSIE ÎN MEDII POROASE

Reprezentarea conceptuală a dispersiei prin ecuaţiile ce descriu legea

dinamică şi transferul de masă, descrise în capitolul 4 şi schematizate sub forma
numită “Schema dispersiei”, are un mare grad de generalizare.
Pentru a rezolva o problemă concretă, reală, trebuie ţinut seama de condiţiile
de unicitate pentru ecuaţiile diferenţiale şi de valorile reale ale parametrilor ce
intervin în ecuaţii. Astfel, trebuie să se cunoască:
• viteza medie în porii acviferului,
• coeficienţii de dispersie,
• condiţiile iniţiale pentru concentraţie, în tot domeniul analizat,
• condiţiile pe frontierele domeniului.
Deci cercetarea experimentală are ca principal obiectiv determinarea
coeficienţilor de dispersie şi validarea modelelor matematice utilizate pentru
rezolvarea unor cazuri concrete de poluare.
Între soluţiile ecuaţiei clasice a dispersiei şi rezultatele experimentale există
discrepanţe sistematice. Pentru a le determina, orice cercetare a fenomenului
dispersiei nu se poate lipsi de un program de măsurători. De exemplu, la măsurarea
concentraţiei trebuie să ne asigurăm că valoarea găsită este independentă de metoda
de măsurare.
În general, măsurătorile au două scopuri:
• -să verifice şi să îmbunătăţească diversele modele de dispersie;
• -să determine influenţa diferiţilor parametrii (cum ar fi caracteristicile
fluidului şi ale mediului poros).
De obicei experimentele de laborator se fac pe medii omogene şi în
următoarele ipoteze simplificatoare:
1. Tensorul D , al coeficientului de dispersie este redus la direcţiile
principale, longitudinală, DL , respectiv transversală, DT.
 Dispersia poluanţilor în apele subterane 125

2. Condiţiile pe frontieră se aleg astfel încât să se poată neglija fie dispersia

laterală, fie cea longitudinală;
3. Curgerea este uniformă;
4. Profilele de concentraţie iniţială sunt funcţii treaptă.

Modelul adoptat este ecuaţia clasică a dispersiei.

 C ρ ∂ C
div D ⋅ρ grad - Cu  =
 ρ  ∂t
unde ρ ρ este densitatea fluidului,
ρ U
u = este viteza fictivă medie în pori ,egală cu raportul dintre viteza Darcy şi
n
porozitatea totală,
ρ
U ρ
D L = D0 + α L = D0 + α L u ,
n
ρ
U ρ
DT = D0 + α T = D0 + α T u ,
n
sunt coeficienţii de dispersie longitudinală şi transversală. Aceştia sunt funcţii de
coeficientul de difuzie moleculară efectivă şi de dispersivitatea longitudinală şi
transversală.
În literatură se găsesc numeroase referiri la rezultate experimentale ale
metodei trasorilor (concentraţii scăzute de NaCl). Aceste rezultate, deşi permit o
interpretare teoretică uşoară sunt departe de a fi mulţumitoare deoarece problemele
reale presupun fluide cu densităţi şi vâscozităţi diferite.

6.1. NUMERE ADIMENSIONALE CARACTERISTICE FENOMENULUI DE

DISPERSIE. ANALIZA DISPERSIEI PE BAZA MĂSURĂTORILOR
EXPERIMENTALE

Analiza, din punct de vedere fizic şi chimic, a fenomenului de dispersie a

unui poluant într-un mediu poros, a condus la concluzia că principalii parametri care
influenţează dispersia sunt: vâscozităţile η1 şi η2, densităţile ρ1 şi ρ2 ale fluidelor
purtător şi poluant, acceleraţia graviţională g, viteza medie în pori u, coeficientul de
difuzie efectivă D0, permeabilitatea intrinsecă a materialului poros ki.
Să facem o analiză dimensională în următoarele ipoteze:
• Amestecul se face fără contracţia volumului. Influenţa diferenţei între ρ1 şi ρ2
datorată acţiunii gravitaţiei poate fi descrisă printr-un parametru
 126 Cercetarea experimentală a fenomenului de dispersie. Anca Marina Marinov

g(ρ1 - ρ2) = g∆ρ;

• Coeficientul D măsoară dispersia şi este presupus a fi independent de
concentraţie. Într-un mediu poros, difuzia moleculară efectivă, este dată de D0;
• Dispersia depinde numai de vâscozităţile η1 şi η2 ale celor două fluide înainte
de a se combina. Dispersia nu depinde de funcţia η(C) a vâscozităţii rezultante a
amestecului. Desigur atunci când funcţia η(C) nu este monotonă această ipoteză
este departe de realitate.
Dispersia poate fi descrisă ca o relaţie între şapte parametrii:

D = f(g, ∆ρ, η1, η2, u, D0 , ki) (6. 1)

S- a stabilit că următoarele numere adimensionale descriu cel mai bine fenomenul:

D/D0 - coeficient de dispersie adimensional;

1/2
u ki
= numărul Peclet (caracterizează influenţa vitezei);
D0
η1/η2 = raportul vâscozităţilor;
g ∆ ρ k i 3/2
- descrie diferenţa densităţilor (are aceeaşi formă cu numărul
η1 D0
Rayleigh care descrie convecţia termică liberă).
Coeficientul ki1/2 măsoară textura mediului. Pentru un mediu neconsolidat,
format din granule sferice de diametru d, se folosesc numerele adimensionale

[D/D0], [u d/D0], [η1/η2 ], [g ∆ρ d3/η1 D0 ].

În cazul trasorilor se iau în considerare doar

[D/Dm] şi Pe= [u d/Dm].

Dm este coeficientul de difuzie moleculară al poluantului în fluidul purtător.

Determinarea numerică a lui D, din experimente, se bazează pe rezolvări

analitice sau numerice ale ecuaţiei dispersiei.
Vom prezenta în continuare unele rezultate experimentale, existente în
literatura de specialitate [Fried, 1975].
 Dispersia poluanţilor în apele subterane 127

6.1.1. Cazul trasorilor: dispersia longitudinală

Cea mai mare parte a studiilor experimentale au fost făcute în medii poroase
neconsolidate. Rezultatele experimentale sunt prezentate în formă adimensională în
două tipuri de grafice:
D/Dm funcţie de Pe şi
D/(u d) funcţie de Pe
unde Pe este numărul Peclet al dispersiei

Pe = (u d)/Dm (6.2)

S-a studiat dispersia longitudinală în diferite medii poroase cu

granulometrie sferică. Presupunând că avem graficul care dă coeficientul de
dispersie în funcţie de viteza medie şi că el are aceeiaşi structură pentru toate
mediile poroase, se poate trasa graficul mediului pe care dorim să-l analizăm, prin
extrapolarea curbei
DL/Dm = f(Pe).

Medii poroase neconsolidate

În figura 6.2. sunt prezentate rezultatele experimentelor făcute de numeroşi

cercetători, în vederea determinării unei relaţii funcţionale între coeficientul de
dispersie şi numărul Peclet. Pfannkuch (1963) apreciază că regimurile de dispersie
posibile sunt:
Regimul I - difuzie moleculară pură;
Regimul II - regim de superpoziţie între difuzia moleculară pură şi dispersia
mecanică;
Regimul III - dispersie mecanică (cinematică) predominantă;
Regimul IV - dispersie mecanică (cinematică) pură;
Regimul V - dispersie în afara domeniului de valabilitate a legii lui Darcy
(mişcare turbulentă).
În această reprezentare s-au notat:

DL = Dc + Dm (6.3)
unde
Dc = coeficient de dispersie mecanică (convectivă)
Dm = coeficient de difuzie moleculară
d = k i este o măsură a mărimii porilor (diametrul porilor)
u= viteza medie în pori.
 128 Cercetarea experimentală a fenomenului de dispersie. Anca Marina Marinov

Figura 6.1: Coeficientul de dispersie longitudinală

Figura 6.2. Regimurile de dispersie (Pflannkuch 1963)

Relaţia generală de legătură între aceste mărimi (obţinută experimental) este:

 Dispersia poluanţilor în apele subterane 129

DL
= α Pem (6.4)
Dm
unde
m = 0 pentru Pe < 5;
m = 1÷1,2 pentru 5 < Pe < 300;
m = 1 pentru 300 < Pe < 2 105;
m < 1 pentru Pe > 2 105

În acest sens cele cinci regimuri de dispersie vor fi caracterizate prin

următoarele legături:
Regimul I. DL/Dm = ct ≅ 2/3 când Pe → 0 (6.5)

Regimul II. DL/Dm ≅ 1 pentru 0 ≤ Pe < 5 (6.6)

Regimul III. În zona (III) are loc o împrăştiere transversală prin difuzie
moleculară şi o dispersie longitudinală

DL/Dm = α Pem +(DL/Dm)0 (6.7)

unde α ≅ 0, 5 şi 1< m < 1,2, (DL/Dm)0 este valoarea corespunzătoare vitezei nule în
r2
acvifer Această expresie este valabilă pentru t1 < t < t0, unde t1 = este " Scala
8 Dm
de timp a lui Saffman " pentru difuzie moleculară (pentru a netezi distribuţia de
d2
concentraţie pe secţiunea transversală a porilor de rază r). t0 = este timpul
2 Dm
pentru care difuzia moleculară, în direcţia longitudinală , este efectivă.

Regimul IV. În această zonă dispersia mecanică fiind dominantă, în limitele

de valabilitate ale legii lui Darcy

DL/Dm = β Pe, cu β = 1,8 (6.8)

Regimul V. În această zonă dispersia mecanică este însoţită de cea

turbulentă.(curgere în afara limitelor de valabilitate ale legii lui Darcy)

DL/Dm = α Pem, m < 1,74 (6.9)

Medii poroase consolidate

 130 Cercetarea experimentală a fenomenului de dispersie. Anca Marina Marinov

Din puţinele date existente în literatură, distingem:

m
DL  DL  uµd 
=  + 0,5   (Legatski şi Katz, 1966) (6.10)
Dm  Dm  0 D 
 m 

D L = (D L )0 + µ' d u (Raimondi, 1959) (6.11)

Figura 6.3: Coeficientul de dispersie longitudinală DL, funcţie de viteza u, pentru

diferite grade de compactare: 1) n = 0,418; 2) n = 0,399; 3) n = 0,368; n =
0,336.(valorile sunt date de Klotz şi Moser, 1974). Este dată şi variaţia lui DL cu
porozitatea pentru un nisip cu diametru cuprins între 0,5mm şi 1,5mm, d50=0,75mm,
la o temperatură de 20o C

Formulele de mai sus, (6.10), (6.11), folosesc pentru distribuţia porilor, parametrii
µd, respectiv µ'd (µ şi µ' sunt constante adimensionale, care variază în funcţie de
abaterea standard a distribuţiei vitezei). Raimondi alege pentru µ'd valorile 0,001
 Dispersia poluanţilor în apele subterane 131

pentru mediu neconsolidat şi 0,2 pentru un mediu consolidat, având aceeaşi

permeabilitate. Klotz şi Moser (1974) deduc că DL este proporţional cu n-3, adică
dispersia creşte cu creşterea compactării (n = porozitatea totală).

6.1.2. Cazul trasorilor; dispersia laterală

În mediile poroase, neconsolidate, experimentele au fost făcute pentru

numere Pe = 10−2 ÷ 104.

Figura 6.4: Rezultate experimentale privind dispersia laterală, în cazul trasorilor,

Pentru mediul poros neconsolidat au fost puse în evidenţă următoarele

regimuri de dispersie:
Regimul I: difuzie moleculară pură, care are loc la viteze medii mici. Pentru
un mediu omogen alcătuit din sfere identice
 DT 
  = 0,7 , când viteza tinde la zero (6.12)
 Dm  0
Regimul II: superpoziţia dintre difuzie şi dispersie, dar influenţa dispersiei
cinematice poate fi neglijată.
Regimul III: dispersie cinematică predominantă:
m
DT  DT  u d 
=  +α   (6.13)
Dm  Dm  0  Dm 
α = 0,025, m = 1,1
 132 Cercetarea experimentală a fenomenului de dispersie. Anca Marina Marinov

Regimul IV: dispersie cinematică (mecanică) pură:

DT  DT  u d
=   + (6.14)
Dm  Dm  0 Dm
Pentru mediu poros consolidat există puţine date experimentale. Simpson
(1962) a folosit un mediu puţin consolidat şi a dedus că dispersia laterală nu depinde
de consolidare.

6.1.3. Influenţa vâscozităţilor asupra dispersiei

Datele existente în literatură se referă la raportul M = η1/η2, unde η1 este

vâscozitatea amestecului poluant, iar η2 reprezintă vâscozitatea fluidului purtător
(cel care curge în mediul poros). Se consideră cazul mediilor neconsolidate.
Rezultatele obţinute de Tahar (1968) sunt prezentate în figura (6.5).

Figura 6.5: Dependenţa coeficientului de dispersie de raportul vâscozităţilor

După cum se vede coeficientul de dispersie creşte cu creşterea raportului

1/M. M nu are influenţă în zona difuziei moleculare pure. Klotz şi Moser (1974)
arată că dispersia depinde de temperatură prin intermediul variaţiei vâscozităţii. DL
este găsit proporţional cu η0, 3 (η este vâscozitatea dinamică).
 Dispersia poluanţilor în apele subterane 133

Figura 6.6: Variaţia coeficientului de dispersie longitudinal DL în funcţie de viteza

u, pentru diferite temperaturi : 1) T = 45 o C; 2) T = 21 o C; 3) T = 5 o C. (Mediul
este nisip (0.9÷1.12), d50 = 1 mm, în strat compact) şi relaţia DL=f(vâscozitatea
cinematică) pentru o viteză u=0,1 cm/s

(a) (b)
(1) R=650; (2) R=2450; (3) R=5200 (4) R=19600

Figura 6.7. Influenţa numărului R asupra dispersiei. (Tahar, 1968, Salah,1965)