Sunteți pe pagina 1din 70

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
ANUL III
SEMESTRUL II

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Titlul disciplinei: DREPTUL ASIGURARILOR


Codul: DID 3260
Numărul de credite: 3
Loc de desfăşurare: Facultatea de Drept, str. Avram Iancu nr.11, Cluj-Napoca

II. Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Nume, titlul ştiinţific: Conf..dr. Radu N. Catana


Informaţii de contact: rcatana@law.ubbcluj.ro; tel. 0264-405300
Ore de audienţă: joi 12,00-13,00; sala Catedra Drept Privat

III. Descrierea disciplinei


Disciplina are un conţinut complex care reflectă obiectivele principale ce vizează
aprofundarea noţiunilor teoretice şi practice în domeniul asigurarilor, cunoaşterea modificărilor
legislative în acest domeniu. Prin intermediul unor metode moderne, studentul primeşte
informaţii privind participanţii la raporturile juridice comerciale, necesare pentru a se integra în
mediul de afaceri şi a dobândi abilitatea de a relaţiona cu acesta.
Pentru realizarea acestui obiectiv, ne propunem să prezentăm instituţiile juridice de bază
ale dreptului asigurarilor, anume – raporturile juridice in dreptul asigurarilor, participanţii la
activitatea de asigurare, organizarea şi funcţionarea societăţilor de asigurare si reasigurare,
ssupravegherea activitatii de asigurare, contractul de asigurare, contractul de asigurare cu tertii.
Temele vor cuprinde şi unele aspecte de ordin legislativ care vizează şi alte instituţii juridice
specifice domeniului disciplinei cum sunt cele privind procedura insolvenţei, obligaţiile
financiar-fiscale ale asigurartorilor.
Rolul pe care îl îndeplineşte dreptul asigurarilor în condiţiile economiei de piaţă,
multitudinea reglementărilor legale care vizează acest domeniu şi varietatea punctelor de
conexitate care se stabilesc cu alte ramuri de drept cum sunt dreptul financiar, dreptul comercial,
dreptul comercial internaţional, dreptul administrativ şi dreptul civil, constituie argumente pentru
considerarea acestei discipline de studiu ca fiind o materie de bază alături de celelalte discipline
de specialitate economică.
Cunoştinţele teoretice care se dobândesc prin studierea materiei care formează obiectul
acestei discipline sunt menite să formeze, să completeze şi să întregească pregătirea de
specialitate a studentilor, să le permită acestora o abordare a fenomenelor economice şi
comerciale şi din perspectiva juridică.
Abordarea din perspectivă juridică a problematicii societăţilor de asigurari - regimul legal
privind constituirea, organizarea, funcţionarea acestora şi a activităţii de asigurare, prezintă
utilitate pentru înţelegerea şi operarea corectă cu conceptele, noţiunile juridice, principiile şi
normele legale care formează reglementarea de bază a relaţiilor de asigurare şi, nu în ultimul
rând, aplicarea coerentă şi performantă a acestora.
Înfăptuirea acestui deziderat, în raport cu exigenţele profesiilor care au tangenţă cu
mediul de afaceri, presupune însuşirea conceptelor şi noţiunilor cu care operează teoria dreptului
comercial dar, în egală măsură, cunoaşterea aprofundată a legislaţiei comerciale începând cu
actele normative de bază – Legea nr.32/2000 si Legea nr.136/1995 modificata.
IV. Bibliografie obligatorie:
1. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007.
2. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.
3. D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, 2004

V. Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei


- Dreptul asigurarilor in PowerPoint (MOffice), Radu N Catana

VI. Planificarea/Calendarul întâlnirii şi a verificărilor/ examinărilor intermediare

Săptămâna 1
Tematică curs şi seminar: Fundamentele tehnice ale operaţiunii de asigurare
Concepte de bază: Definiţia juridică şi tehnică a operaţiunii de asigurare, Mecanismul tehnic al
operaţiunii de asigurare, Elementele mecanismului asigurării, Tehnici de gestiune a riscurilor
prin divizarea acestora, reasigurarea, Coasigurarea;
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 2
Tematică curs şi seminar: Domeniul şi diversitatea asigurărilor.
Concepte de bază : Asigurările sociale, Diferenţele dintre asigurările comerciale si cele sociale,
Asigurări şi pensii private, Clasificarea asigurărilor comerciale;
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.

Săptămâna 3
Tematică curs şi seminar: Clasele de asigurări generale
Concepte de bază: Clasificarea asigurărilor după finalitatea lor, Denumiri generice de asigurări,
Asigurări de daune şi asigurări de persoane
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 4
Tematică curs şi seminar: Cadrul legal al activitaţii de asigurare.
Concepte de bază: Reglementarea asigurărilor în România, Dreptul Comunitar al Asigurărilor
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 5
Tematică curs şi seminar: Intreprinderile comerciale de asigurări.
Concepte de bază: Categoriile de asigurători autorizaţi să opereze în România, Asigurătorii cu
sediul într-un stat membru al Uniunii Europene, Asigurătorii (şi reasigurătorii) din state terţe,
Autorizarea societăţilor de asigurare pe acţiuni, Intermediarii în asigurări, Brokerii de asigurare,
Agentii de asigurare;
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.

Săptămâna 6
Tematică curs şi seminar: Supravegherea activităţii societăţilor din domeniul asigurărilor
Concepte de bază: Norme de prudenţă organizaţională (managerială), Norme prudenţiale de
natură contabil-financiară, Măsuri prudenţiale pentru asigurarea solvabilităţii patrimoniale şi a
capacităţii de plată, Insolvenţa societăţilor din domeniul asigurărilor
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 7
Tematică curs şi seminar: Insolvenţa societăţilor din domeniul asigurărilor.
Concepte de bază: Redresarea financiară, Măsuri de redresare, Modalitati de redresare,
Inchiderea procedurii de redresare financiară, Procedura falimentului, Protecţia creditorilor de
asigurări în procedura falimentului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 8
Tematică curs şi seminar: Caracteristicile fundamentale ale contractului de asigurare
Concepte de bază: Caracterele juridice ale contractului de asigurare, Asigurat, Asigurator,
Interesul asigurabil, Evenimentul asigurat, .
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 9

Tematică curs şi seminar: Determinarea riscului, Circumstanţele acoperite

Concepte de bază: Excluderea riscurilor de la acoperire, Excluderile legale de la acoperire,


Excluderile convenţionale directe, Perioada de timp acoperită
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 10
Tematică curs şi seminar: Incheierea contractului de asigurare
Concepte de bază: Procedura formării acordului de voinţe, Dreptul de dezicere, Informarea
(pre)contractuală sau calitatea consimţământului, Informarea asigurătorului de către asigurat,
Conţinutul obligaţiei de informare a asiguraţilor, în vederea încheierii unui contract de asigurare,
Problema procedurii de informare, Viciile de consimţământ, Conţinutul obligaţiei de sfătuire,
Regimul juridic al clauzelor abuzive
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 11
Tematică curs şi seminar: Efectele contractului de asigurare

Concepte de bază: Stabilirea cuantumului primei de asigurare, Principiile primei de asigurare,


Obligaţiile asiguratului altele decât plata primelor,
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 12
Tematică curs şi seminar: Declararea survenirii riscului,
Concepte de bază: Principiul indemnitar, Supraasigurarea, Asigurările multiple cumulative,
Subasigurarea.
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Săptămâna 13
Tematică curs şi seminar: Contractul de asigurare si tertii
Concepte de bază: Beneficiarul în asigurările de persoane şi de bunuri, Modalităţile de atribuire
a beneficiului contractului, Terţul prejudiciat, în asigurările de răspundere civilă.
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.

Săptămâna 14

Tematică curs şi seminar: Procedura de stabilire a răspunderii asiguratului şi a obligaţiei


asigurătorului

Concepte de bază: Procedura tripartită, Situaţia creditorului cu garanţie reală asupra bunului
asigurat, Terţii debitori ai asigurătorului. Principiul subrogaţiei, Regimul subrogaţiei. Condiţiile
subrogaţiei asigurătorului

.
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate,
exemplificări şi studii de caz.
Bibliografie: Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-Napoca, 2007.
I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

VII. Modul de evaluare:


- Nota finală se determină în felul următor
100% - nota de la examenul final de semestru ce constă într-un test cu una sau
douaa intrebari descchise

VIII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale


- In intervalul intre activităţile de predare si seminarizare va stăm la dispoziţie in
orele de consultaţii si prin intermediul e-mail-ului.
- Va rugam vizitaţi site-ul facultatii unde găsiţi o serie de informaţii utile referitoare
la aceasta disciplina!

IX. Bibliografie opţională


I. Albu-Cîrnu, Asigurarea creditului, Rosetti, Bucureşti, 2002
J. Bigot (dir.), Traité de droit des assurances, tome 3, LGDJ 2002, Paris
J.-M. Binon, Le droit des assurances de persones, Ed. Larcier, Louvain, 2007
J. Birds, N.J. Hird, Birds’ Modern Insurance Law, Sweet&Maxwell, London, 2001
J. Bonnard, Droit des assurances, LexisNexis-Litec, Paris, 2005
Cr. Bennett, Dicţionar de asigurări, Editura Trei, Bucureşti, 2003
P. Chen, L’information précontractualle en droit des assurances, P.U. Aix-Marseille, 2005
Fr. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 5e edition, Dalloz, Paris,
2001
D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, 2004
Fr. Couilbault, C. Eliashberg, M. Latrasse, Les grands principes de l’assurance, L’Argus
Editions, Paris, 2002
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, Bucureşti, 2001
Fr. Ewald, J-H. Lorenzi (editori), Encyclopédie de l’assurance, Economica, 1998
J-L. Fagnart, Droit des assurances, Presses Universitaires de Bruxelles, 2001
A. Favre-Rochex, G. Courtieu, Le droit du contrat d’assurance terrestre, LGDJ, Paris, 1998
H. Groutel, Cl-J. Berr, Droit des assurances, Dalloz, Paris, 2004
R. Hodgin, Insurance law. Text and materials, Cavendish pub., UK, 1998
L. Iancovici, Dreptul asigurărilor comerciale. Practică Judiciară, Ed. Horion, Craiova, 1998
C. Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri, All Beck, Bucureşti, 1999
B. Jaluzot, La bone foi dans les contrats. Etude comparative de droit francais, allemand et
japonais, Dalloz, Paris, 2001
Jurisclasseur Civil Annexes 1, 2 “Responsabilité civile - Assurances”, Editions du Jurisclasseur,
Paris, 1997
D. Krajeski, Droit des assurances, Montchrestien, Paris, 2004
Y. Lambert-Faivre, L. Leveneur, Droit des assurances, 12e édition, Dalloz, Paris, 2005,
Ph. Le Tourneau, Droit de la responsabilité civile et des contrats, Dalloz, Paris, 2006
E.M. Minea, Incheierea şi interpretarea contractelor de asigurare, C.H. Beck, Bucureşti, 2006
R. Niţoiu, Teoria generală a contractelor aleatorii, CH Beck, Bucureşti, 2003
J.-Cl. Ponge, Les sanctions en droit des assurances, L’Harmattan, Paris, 2005
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, CH Beck 2006
I. Sferdian, Contractul de asigurare de bunuri, Lumina lex, Bucureşti, 2004
P. Vailler, Les limites de l'assurances, La tribune de l'assurance, Paris, 2000
I. Văcărel, I. Bercea, Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti 1998
J. Yeatman, Manuel International de l’Assurance, Economica, Paris, 1998

ŞEF CATEDRĂ, TITULAR DISCIPLINĂ,


Prof. univ. dr. Liviu Pop Conf. dr. Radu N. Catana
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Facultatea de Drept

Specializarea: Drept

Disciplina: Dreptul asigurarilor

SUPORT DE CURS

ANUL III - Semestrul 2

Cluj – Napoca
2009
I. INFORMAŢII GENERALE

Date de identificare a cursului


Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi
contact tutori:
Nume:
Conf.dr. Radu N. Catana Numele cursului: Dreptul
E-mail: rcatana@law.ubbcluj.ro asigurarilor
Codul cursului: DID 3260
Anul, Semestrul: anul III, sem 2
Birou: str. A. Iancu nr. 11, cam. 121 Tipul cursului: optional
Telefon: 0264-405300
Fax: 0264-405300
Consultaţii: se vor afişa la momentul
respectiv la avizierul catedrei.

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite


Cursul de dreptul asigurarilor îşi propune să dezvolte abilităţi şi
cunoştinţe juridice necesare persoanelor care vizează ocuparea unor posturi in
cadrul societatilor de asigurari. Titularul de curs încurajează participarea
oricăror studenţi în cadrul cursului, indiferent de pregătirea educaţională a
acestora. Pentru studenţii care provin din afara învătământului economic sau
juridic se recomandă parcurgerea unei bibliografii minimale din domeniul
dreptului civil (teoria generala a obligatiilor si contracte speciale).

Descrierea cursului
Disciplina are un conţinut complex care reflectă obiectivele principale
ce vizează aprofundarea noţiunilor teoretice şi practice în domeniul
asigurarilor, cunoaşterea modificărilor legislative în acest domeniu. Prin
intermediul unor metode moderne, studentul primeşte informaţii privind
participanţii la raporturile juridice comerciale, necesare pentru a se integra în
mediul de afaceri şi a dobândi abilitatea de a relaţiona cu acesta.
Pentru realizarea acestui obiectiv, ne propunem să prezentăm
instituţiile juridice de bază ale dreptului asigurarilor, anume – raporturile
juridice in dreptul asigurarilor, participanţii la activitatea de asigurare,
organizarea şi funcţionarea societăţilor de asigurare si reasigurare,
ssupravegherea activitatii de asigurare, contractul de asigurare, contractul de
asigurare cu tertii. Temele vor cuprinde şi unele aspecte de ordin legislativ
care vizează şi alte instituţii juridice specifice domeniului disciplinei cum sunt
cele privind procedura insolvenţei, obligaţiile financiar-fiscale ale
asigurartorilor.
Rolul pe care îl îndeplineşte dreptul asigurarilor în condiţiile economiei
de piaţă, multitudinea reglementărilor legale care vizează acest domeniu şi
varietatea punctelor de conexitate care se stabilesc cu alte ramuri de drept cum
sunt dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul comercial internaţional,
dreptul administrativ şi dreptul civil, constituie argumente pentru considerarea
acestei discipline de studiu ca fiind o materie de bază alături de celelalte
discipline de specialitate economică.
Cunoştinţele teoretice care se dobândesc prin studierea materiei care
formează obiectul acestei discipline sunt menite să formeze, să completeze şi
să întregească pregătirea de specialitate a studentilor, să le permită acestora o
abordare a fenomenelor economice şi comerciale şi din perspectiva juridică.
Abordarea din perspectivă juridică a problematicii societăţilor de
asigurari - regimul legal privind constituirea, organizarea, funcţionarea
acestora şi a activităţii de asigurare, prezintă utilitate pentru înţelegerea şi
operarea corectă cu conceptele, noţiunile juridice, principiile şi normele legale
care formează reglementarea de bază a relaţiilor de asigurare şi, nu în ultimul
rând, aplicarea coerentă şi performantă a acestora.
Înfăptuirea acestui deziderat, în raport cu exigenţele profesiilor care au
tangenţă cu mediul de afaceri, presupune însuşirea conceptelor şi noţiunilor cu
care operează teoria dreptului comercial dar, în egală măsură, cunoaşterea
aprofundată a legislaţiei comerciale începând cu actele normative de bază –
Legea nr.32/2000 si Legea nr.136/1995 modificata.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs


Cursul Drepul asigurarilor îmbină două modalităţi de învăţare pentru a
asigura o mai bună pregătire a studentilor. Pe de o parte, ei au posibilitatea să
ia parte la audierea unor prelegeri pe o tematică specifică cursului urmate de
discuţii cu titularul de curs, menite să exemplifice şi să clarifice conceptele şi
noţiunile teoretice prezentate a priori. În al doilea rând, studentii vor fi
stimulaţi ia parte la un proces de învăţare activă, prin implicarea lor în
realizarea unor proiecte de cercetare realizate asupra unor firme care
acţionează în mediul economic românesc.

Materiale bibliografice obligatorii


1. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2007.
2. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.
3. D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică, Bucureşti,
2004

Materiale şi instrumente necesare pentru curs


Realizarea în condiţii optime a cursului va fi asigurată prin punerea la
dispoziţia titularului de disciplină a următoarelor echipamente: video
proiector, laptop, acces la internet.

Calendar al cursului
Activităţi Tematica abordată Responsabilităţile Locul de
studentilor desfăşurare
Întâlnire I: Activitatea de asigurare Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
Activităţi nicat ulterior
didactice
Întâlnire II: Teoria contractului de Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
Activităţi asigurare . nicat ulterior
didactice

Politica de evaluare şi notare


Modalitatea de notare a studentilor pentru disciplina Dreptul
asigurarilor are în vederea următoarele aspecte:
- susţinerea unui examen scris a cărui pondere este de 100% în nota
finală. Examenul va consta in una sau doua intrebari deschise (de
sinteza).
Studenţii trebuie să ştie că silabusul de faţă reprezintă un suport
minimal, a cărui simplă parcurgere nu este suficientă pentru promovarea
examenului. În vederea promovării examenului cu o notă satisfăcătoare,
studenţii vor trebui să parcurgă bibliografia indicată în cadrul acestui silabus.

Studenţi cu dizabilităţi
În vederea oferirii de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi
motorii sau intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a
comunica cu studenţii prin intermediul poştei electronice. Astfel, studenţii cu
dizabilităţi vor putea adresa întrebările lor legate de tematica cursului Dreptul
asigurarilor pe adresa de email a titularului de curs, menţionată la începutul
acestui silabus, putând primi lămuririle necesare în maxim 48 de ore de la
primirea mesajului.
Strategii de studiu recomandate
Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de
următoarele recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi
activităţile colective realizate în cadrul cursului:
1. Este recomandat ca studiul acestor probleme să se facă în ordinea
numerotării unităţilor de curs.
2. Este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie minimală,
indicată în silabus şi pe alte surse bibliografice indicate de tutori.
3. Se recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu tutorii,
pe marginea temelor indicate spre studiu.
Modulul I

Activitatea de asigurare

CONCEPTE DE BAZĂ:
• Unitatea de curs I: Operatiunea de asigurare
• Unitatea de curs 2 Activitatea de asigurare

OBIECTIVE URMĂRITE:
1) Să ofere o imagine asupra mecanismului tehnic al activitatii de asigurare
2) Să evidenţieze aspectele privind tehnicile de gestiune a riscurilor prin
divizare
3) Sa cunoasca diferenta dintre asigurarile comerciale si cele sociale
4) Se inteleaga clasificarea activitatilor comerciale;
5) Să prezinte atributiile si organizarea autoritatilor de supraveghere
sectoriale

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL:


• Bibliografia indicată în Silabus;
• Alte surse bibliografice indicate în urma discuţiilor cu tutorii;
• Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorii, pe marginea temelor
indicate spre studiu;
• Studii de caz;
• Lucrări practice;
• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.

REZULTATE AŞTEPTATE
Modulul va trebui să familiarizeze studentul cu aspectele specifice
functionarii societatii cu raspundere limitata, cea mai des intalita forma juridica
de organizare a afecrilor.
Unitatea de curs 1

OPERATIUNEA DE ASIGURARE

SINTEZA

Fundamentele tehnice ale operaţiunii de asigurare

A. Definiţia juridică şi tehnică a operaţiunii de asigurare


Din punct de vedere juridic, asigurarea reprezintă acea convenţie prin
care, în schimbul plăţii primelor, asigurătorul se angajează să-l garanteze pe
subscriptor în cazul survenirii riscului aleatoriu prevăzut în contract, prin
acordarea unei indemnizaţii, în principiu în formă bănească.
Sub aspect tehnic, fundamental de altfel, asigurarea reprezintă
operaţiunea prin care asigurătorul organizează în regim de mutualitate o
multitudine de asiguraţi expuşi realizării riscurilor determinate şi
indemnizează pe aceia dintre ei care suportă producerea riscului, graţie masei
comune de prime colective.

B. Mecanismul tehnic al operaţiunii de asigurare


Operaţiunea de asigurare se sprijină pe un trinom imuabil: hazardul,
divizarea- mutualizarea riscurilor şi probabilitatea-frecvenţa survenirii
pagubelor. Acestea constituie elementele tehnice fundamentale ale operaţiunii
de asigurare.

1) Elementele mecanismului asigurării


Hazardul - asigurarea este un contract aleatoriu care generează
angajamente reciproce între asigurător şi asigurat
Bazele matematice ale operaţiunii de asigurare - Organizarea
operaţiunilor de asigurare are ca fundament posibilitatea de stabilire pe cale
ştiinţifică a probabilităţii producerii unui eveniment şi a frecvenţei acestuia, în
funcţie de care asigurătorul dimensionează prima şi îşi constituie rezervele de
prime pentru a putea face faţă obligaţiilor sale în viitor. Calculul
probabilităţilor rezidă în stabilirea raportului dintre numărul şanselor de
producere a unui eveniment asupra numărului de cazuri posibile.
Selecţia şi divizarea riscurilor. Asigurătorul trebuie să aleagă riscuri
omogene, socialmente normale şi care prezintă aproximativ aceleaşi
caracteristici statistic identificate (decesul, incapacitatea de muncă sau
invaliditatea, furtul, alunecările de teren etc). Statistic, asigurătorii grupează
riscurile de aceaşi natură (omogenitate calitativă) şi de valori asemenătoare
(omogenitate cantitativă).
Riscurile excepţionale (evenimente cauzate de război, acte de terorism,
confiscări ale bunurilor de către autorităţile unui stat străin etc.) sunt în
principiu refuzate şi doar în anumite situaţii sunt acceptate în schimbul unor
prime negociate şi pe baza unor clauze speciale.
Riscurile catastrofice au un tratament distinct, şi acest lucru nu doar
din perspectiva obligaţiei de constituire de rezerve tehnice de catastrofă,
pentru contractele care acoperă riscuri catastrofale.
Mutualizarea riscurilor conduce la compensarea riscurilor. Aceasta
se realizează prin politica de diversificare a riscurilor garantate de asigurător,
în baza căreia asigurătorul garantează mai multe tipuri de riscuri omogene.

2) Tehnici de gestiune a riscurilor prin divizarea acestora


Divizarea riscurilor se realizează pe verticală, prin reasigurare, pe baza
cedării către reasigurători a unor părţi din primele încasate pentru totalitatea
riscurilor omogene dintr-un portofoliu al unui asigurător (a), precum şi pe
orizontală, pe baza împărţirii unor riscuri determinate între asigurători, prin
co-asigurare (b).

a) Reasigurarea
Noţiune. Reasigurarea completează activitatea de asigurare prin
cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi internatională de asigurări.
Nu există nici un raport juridic între asigurat şi reasigurător
(art.47 din Legea nr.136/1995). Această situaţie este atenuată, în teorie, de
faptul că acţiunea oblică îi este în mod firesc deschisă asiguratului, faţă de
reasigurător. Cu toate acestea, în practică, acţiunea oblică nu are utilitate,
întrucât, în caz de admitere, creanţa asiguratului faţă de reasigurător ar intra tot
în patrimoniul asigurătorului, prin ipoteză insolvent.
Reasigurarea are un triplu rol pe piaţa asigurărilor1 :
- diluarea şi omogenizarea riscurilor prin distribuirea acestora;
- sporirea gradului de solvabilitate şi stabilizarea situaţiei financiare a
participanţilor pe piaţa asigurărilor;
- creşterea capacităţii de asigurare, prin încurajarea asumării de riscuri

b) Coasigurarea

1
A se vedea D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p.428
Prin coasigurare înţelegem raportul juridic în care, pe baza unui contract
unic şi în schimbul unei prime globale, mai mulţi asigurători se angajează
împreună să acopere un risc determinat, fiecare pentru un anumit procentaj
din valoarea asigurată, fară ca între aceştia să existe solidaritate1. In dreptul
intern, coasigurarea este definită la art.451 din Legea nr.136/1995, ca fiind
operaţiunea prin care doi sau mai mulţi asigurători subscriu acelaşi risc,
fiecare asumându-şi o cotă-parte din acesta. In dreptul comunitar,
operaţiunea este reglementată prin Directiva Consiliului nr. 78/473/CEE din
30 mai 1978 de coordonare a dispoziţiilor legale, de reglementare şi
administrative în domeniul coasigurării comunitare

II. Domeniul şi diversitatea asigurărilor


A. Asigurări sociale şi asigurări comerciale
1) Asigurările sociale

Asigurările sociale sau securitatea socială2 reprezintă sistemul prin care


Statul oferă, prin lege, garanţiile minime pentru a proteja toţi cetăţenii
împotriva excluderii sociale, pe principiul egalităţii, al solidarităţii naţionale şi
al contribuţiei obligatorii a tuturor persoanelor active. Asigurările sociale îşi
găsesc fundamentul în art.47 din Constitutţia 2003, conform căruia Statul este
obligat să ia măsuri…de protecţie socială, de natură sa asigure cetăţenilor un
nivel de trai decent, cetăţenii având dreptul la pensie, la concediu de
maternitate plătit, la asistentă medicală in unităţie sanitare de stat, la ajutor de
şomaj şi alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevazute de lege.
a) sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
b) sistemul asigurărilor sociale de sănătate
c) sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă
d) sistemul asigurărilor sociale de accidente de muncă şi boli
profesionale
Mecanismele stabilite în sistemul public al asigurărilor sociale asigură o
acoperire generală, a tuturor contribuabililor la sistem, însă aceasta este
incompletă.
2) Diferenţele dintre asigurările comerciale si cele sociale

1
J. Bonnard, op.cit., p.39
2
A se vedea C. Tufan, Dreptul securităţii sociale, Global Lex, Bucureşti, 2001
Asigurările comerciale se deosebesc de asigurările sociale, în primul
rând, prin obiectul lor. Riscul social avut în vedere de securitatea socială este,
practic, acela de a nu mai putea presta o activitate care să producă venituri
suficiente pentru asigurarea unui nivel de trai decent, datorită vârstei înaintate,
a bolii şi incapacitatii, a acidentelor de muncă, maternităţii etc. In schimb,
asigurările comeciale vizează alte categorii de riscuri, cu o conotaţie mai
degrabă economică decât socială, cum ar fi riscul de daune la proprietăţi, riscul
desfaşurării unei activităţi de natură să angajeze răspunderea civilă a autorului,
riscul de pierderi financiare în activităţi economice etc.
Asigurările comerciale se disting net de cele sociale şi prin modalităţile
de funcţionare a celor două sisteme. In primul rând, asigurările sociale se
aplică ex lege, fără ca, în principiu, să fie necesară încheierea unui contract de
asigurare, încadrarea într-una dintre situaţiile prevăzute de lege născând
dreptul la asigurarea socială. In schimb, asigurările comerciale nu
funcţionează în lipsa unui contract, chiar dacă adesea înscrisurile care
consfinţesc operaţiunea de asigurare poartă alte denumiri (poliţă, certificat de
asigurare etc.).
3) Asigurări şi pensii private
Pensia privată este suma plătită periodic participantului sau
beneficiarului, în mod suplimentar şi distinct de cea furnizată de sistemul
public. Pensia privată se obţine în urma contribuţiei la un fond de pensii
administrate privat, precum şi, eventual, la unul sau mai multe fonduri de
pensii facultative.

B. Clasificarea asigurărilor comerciale


Categorii de asigurări. Art.1 din Legea nr.136/1995, precum şi art.3 din
Legea nr.32/2000 actualizată grupează asigurările care pot fi practicate piaţa
în două mari categorii:
1) asigurări de viaţă
2) asigurări generale
Criteriul de distincţie între cele două categorii de asigurări a fost stabilit
de dreptul comunitar, care, încă de la prima directivă a Consiliului în materie
de asigurăr1 a lăsat să se înţeleagă că asigurările de viaţă trebuie reglementate
distinct de toate celelalte, prin referire la care ulterior s-a şi încetăţenit
terminologia “asigurări non-viaţă”.

1
Prima directivă a Consiliului din 24 iulie 1973 purtând asupra coordonării dispoziţiilor legislative,
reglementare şi administrative privind acesul la activitatea de asigurări directe, altele decât asigurările de
viaţă. (73/239/CEE).
Clasele de asigurări. Din punct de vedere “administrativ”, categoriile
de asigurări sunt împărţite pe clase.

1) Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare


a) asigurarea de deces este cea mai simplă formă de asigurare de viaţă,
se incheie pe o perioada determinată şi acoperă doar riscul de deces.
b) asigurarea la termen de supravieţuire dă dreptul asiguratului de a
încasa suma asigurată, dacă este în viaţă la data expirării poliţei (în general,
termenul este de 25-30 de ani);
c) asigurarea mixtă de viaţă (la termen, de supravieţuire şi de deces);
d) asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor este o formă de asigurare
complexă, de risc şi de economisire, prin care, în caz de deces, beneficiarii
primesc suma asigurata.
e) anuitatea (asigurare de tip renta) presupune plata periodica a sumei
asigurate pe timpul vietii anuitantului, in schimbul unei prime platite o
singura data sau in forma unei serii de prime;
f) asigurările de viaţă suplimentare includ: asigurări de deces din
accident, asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate
permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident,
asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate
temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli
medicale, asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea sunt
subscrise suplimentar unui contract de asigurări de viaţă;

2) Asigurări de căsătorie şi asigurări de naştere


a) asigurări de dotă pentru casătoria copilului (suma asigurată se
încasează la casătoria copilului sau la expirarea poliţei, dacă nu s-a produs
căsătoria);
b) în cazul asigurărilor de naştere, suma asigurată se plateşte la apariţia
unui copil şi este menită să asigure acoperirea nevoilor viitoare ale acestuia

3) Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de


investiţii
Pe de o parte, asigurătorul administrează şi investeşte în nume şi cont
propriu sumele provenite din primele plătite de asigurat, care acoperă sumele
asigurate garantate în caz de deces sau supravieţuire la expirarea poliţei. Pe
de altă parte, asiguratul are posibilitatea de a face vărsăminte suplimentare,
pe care asigurătorul le administrează/investeşte în contul asiguratului.
Astfel, la maturitatea contractului, asiguratul dispune de o sumă asigurată
garantată (protecţia oferită prin poliţă), la care se va adauga beneficiul
investiţional provenit din plasamentul rentabil al varsămintelor suplimentare
( vezi unit-link sau cu capitalizare)

4) Asigurări permanente de sănătate


Asigurătorul indemnizează asiguratul când, datorită accidentelor sau
îmbolnăvirilor, acesta nu este apt de munca.

Clasele de asigurări generale


1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile
profesionale)

a) pentru care se acordă despăgubiri financiare, despăgubiri în natură


sau mixte;
b) despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul
transportului.
2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă despăgubiri financiare,
despăgubiri în natură sau mixte.

3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care


acoperă daune survenite la mijloacele de transport terestru cu sau făra motor.
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă daune survenite
la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri
ori persoane.
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă daune survenite
la mijloacele de transport aerian.
6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care
acoperă daune survenite la astfel de mijloace de transport.
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă daune suferite de mărfuri,
bagaje şi alte bunuri transportate
8. Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă daune
suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3-7),
cauzate de incendiu, explozie, furtună, alte fenomene naturale, energie
nucleară, surpare de teren.
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă daune suferite de proprietăţi şi bunuri
(altele decât bunurile cuprinse în clasele 3-7), atunci când aceste daune sunt
cauzate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8.
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă daune
care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea
transportatorului). Această clasă include asigurarea obligatorie de raspundere
civilă pentru daunele produse tertilor din accidente de autovehicule (RCA).
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care
acoperă daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian
(inclusiv răspunderea transportatorului).
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim,
lacustru şi fluvial, care acoperă daune care rezultă din folosirea acestor
mijloace de transport (inclusiv răspunderea transportatorului).
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă daune din
prejudicii produse terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10-12.
14. Asigurări de credite.
15. Asigurări de garanţii, pentru garanţii directe sau indirecte.
16. Asigurări de pierderi financiar.
17. Asigurări de protecţie juridică.
18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul
deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de reşedinţă
permanentă.
Denumiri generice de asigurări. Pentru facilitarea acordării
autorizaţiilor din partea Comisiei de Spraveghere a Asigurărilor, precum şi
din raţiuni de înlesnire a limbajului de afaceri specific asigurărilor, clasele
aferente asigurărilor generale se grupează în denumiri generice.
Riscurile auxiliare. Asigurătorul autorizat să subscrie un risc principal
dintr-o clasă poate să subscrie riscuri cuprinse într-o altă clasă, fără ca
autorizaţia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:
- sunt legate de riscul principal;
- privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal; şi
- sunt garantate prin contractul care reglementează riscul
principal.
Asigurări de daune şi asigurări de persoane.
a) asigurări de daune sau cu caracter indemnitar
b) asigurări de persoane sau forfetare

Clasificarea asigurărilor după finalitatea lor. Din clasificările


prezentate mai sus rezultă că tehnicile de asigurare urmează nevoile de
securitate ale oamenilor şi întreprinderilor comerciale, astfel încât se pot cu
uşurinţă distinge trei poluri ale securităţii în asigurări şi tot atâtea categorii de
asigurări:
- securitatea patrimoniului (bunuri, răspundere);
- securitatea persoanelor;
- securitatea financiară (asigurări de viaţă gestionate în capitalizare;
asigurări de credite, garantii şi pierderi financiare).
Asigurări de repartiţie şi asigurări de capitalizare.
După caracterul raportului de asigurare, o altă clasificare comună a
asigurărilor este enunţată în Legea nr.136/1995, care face distincţie între
asigurările facultative şi cele obligatorii (de răspundere civilă pentru
pagubele produse prin accidente de circulaţie).

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

1. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-


Napoca, 2007.
2. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.

Unitatea de curs 2

ACTIVITATEA DE ASIGURARE

SINTEZA

I. Cadrul legal al activitaţii de asigurare


Activitatea de asigurare, ca termen generic, cuprinde, in principal,
oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi
reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de
recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase
prin activitatea desfăşurată (art.2 pct.1 din Legea nr.32/2000).

A. Reglementarea asigurărilor în România


In prezent, sedes materiae este cuprins în următoarele acte normative:
- Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi
supravegherea asigurărilor (actualizată)
- Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România (actualizată);
- Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul
societăţilor de asigurare;
- Normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în
aplicarea Legii nr.32/2000 şi Ordinele emise de preşedintele
acestei autorităţi
C. Dreptul Comunitar al Asigurărilor
Peste treizeci de Directive europene vizează domeniul asigurărilor, împărţite în
trei “generaţii”.
Prima generaţie este constituită din trei directive, care urmăresc
asigurarea libertăţii de stabilire a întreprinderilor de asigurare şi
reasigurare.
a) Directiva Consiliului nr. 73/239/CEE din 24 iulie 1973;
b) Directiva Consiliului nr. 73/240/CEE din 24 iulie 1973
c) Directiva Consiliului nr. 79/267/CEE din 5 martie 1979
A doua generaţie de directive a urmărit coordonarea legislaţiilor
statelor membre pentru garantarea libertăţii serviciilor de asigurare. In acest
context s-a consolidat şi distincţia netă între asigurările de viaţă şi cele
generale. Prin Directiva nr. 88/357/CEE .
Fară a fi incluse în vreuna dintre “generaţii”, există multe alte acte
normative europene referitoare, mai cu seamă, la activitatea societăţilor de
asigurare.

II. Intreprinderile comerciale de asigurări


Protagoniştii activităţii de asigurare sunt, cu certitudine, asigurătorii şi
reasigurătorii, cărora li se adaugă intermediarii, persoane fizice şi juridice
care vând clienţilor asiguraţi produse de asigurare în contul asigurătorilor.
Conform definiţiei de la art.2 pct.5 din Legea nr.32/2000, asigurător
este persoana juridică română autorizată în condiţiile legii să exercite
activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terţ,
precum şi sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale
dintr-un stat membru, care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă
a statului membru de origine. Art.11 al Legii nr. 32/2000 enuntă în detaliu
categoriile de entităţi care pot deveni asigurători în România:
a) persoane juridice române autorizate de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor potrivit procedurii legale, constituite în una din următoarele
forme juridice:
- societăţi pe acţiuni
- societăţi mutuale
b) asigurători sau reasiguratori autorizaţi în statele membre, care
desfăşoară activitate de asigurare sau de reasigurare pe teritoriul României în
conformitate cu dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii;
c) sucursale sau fililale aparţinând unor societăţi mamă guvernate de
legi dintr-un stat terţ, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor,
potrivit procedurii legii române ;
d) asigurători sau reasigurători care adoptă forma Societăţii Europene
(SE - Societas Europaea).

A. Categoriile de asigurători autorizaţi să opereze în România


Asigurătorii, ca termen generic, sunt persoane juridice care îşi asumă
obligaţii prin acceptarea de riscuri în schimbul plăţii unor prime de către
asiguraţi (asigurători propriu-zişi) sau al unor prime cedate de reasiguraţi
(reasigurători).
Societăţile mutuale de asigurări sunt persoane juridice civile, ai căror
asociaţi sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători (art.2 pct.19 din Legea
nr.32/2000). Asociaţii adoptă un statut în baza căruia se obligă să verse
cotizaţii1 (fixe ori variabile) într-un fond comun, destinat indemnizării
oricăruia dintre ei în caz de producere a riscurilor prevăzute în statut.
Pentru a opera în România, asiguratorii străini au un tratament
diferenţiat, după cum aceştia au sau nu sediul în Uniunea Europeană.

1. Asigurătorii cu sediul într-un stat membru al Uniunii Europene


Libertatea de stabilire permite oricărui asigurător să îşi constituie o
întreprindere de asigurări în oricare dintre statele membre în condiţii de
egalitate de tratament cu asigurătorii interni ai acelui stat, potrivit aceloraşi
reguli impuse asigurătorilor interni.
In ce priveşte libertatea prestării serviciilor, aceasta permite unui
asigurător autorizat într-un stat membru să practice asigurări în orice alt stat
membru, în mod direct, chiar fără a fi nevoit să îşi înregistreze în acest stat o
filială sau sucursală.

2. Asigurătorii (şi reasigurătorii) din state terţe


Asigurătorii originari din (şi autorizaţi în) state terţe care nu sunt
membre ale UE, sunt obligaţi să îşi înregistreze sucursale ori filiale în
România, care trebuie să fie autorizate de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor potrivit normelor române.

1
Asigurătorii societaţi comerciale încasează prime de la clienţii asiguraţi, în timp ce asigurătorii –
societăţi mutuale strând cotizaţii de la asociaţii asiguraţi.
C. Autorizarea societăţilor de asigurare pe acţiuni
Conform art.12 din Legea nr.32/200 actualizată şi Normei privind
autorizarea asigurătorilor emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în
aplicarea legii, aprobată prin Ordinul nr.6 din 8.05.2007 al Preşedintelui
Comisiei, procesul de autorizare al asigurătorilor cuprinde două etape :
(a) avizarea prealabilă în vederea constiturii
Acest aviz este obligatoriu pentru înmatricularea la Oficiul Registrul
Comerţului a unei societăţi al cărei obiect de activtate sunt asigurările şi
reasigurările.
Avizarea prealabilă în vederea înregistrării ca asigurător la Oficiul
Registrului comerţului nu garantează obţinerea autorizaţiei de funcţionare.
(b) autorizarea funcţionării ca asigurător
Procedura obţinerii acestor autorizaţii este prezentată succint în cele ce
urmează (62-65).

D. Intermediarii în asigurări
1. Activitatea de intermediere în asigurări
Potrivit Legii nr.403/2004, activitatea de intermediere în asigurări
reprezintă introducerea, propunerea ori îndeplinirea altor activităţi
preliminarii încheierii contractelor de asigurare sau oferirea de asistenţă
pentru administrarea ori îndeplinirea unor contracte, îndeosebi în cazul
unei daune.
Bancassurance reprezintă o formă specială de intermediere a
produselor de asigurări care sunt complementare produselor instituţiilor de
credit şi instituţiilor financiare nebancare, desfăşurată prin reţeaua acestor
instituţii în condiţiile prevăzute prin norme emise de CSA în aplicarea Legii
nr.32/2000 actualizate.
Activitatea de intermediere în domeniul asigurărilor1 se poate realiza
prin două mari categorii de entităţi, intitulate brokeri de asigurări şi agenţi
de asigurare, autorizate de către, respectiv înregistrate la Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor pentru a practica această activitate

a) Brokerii de asigurare
Brokerii sunt persoane juridice autorizate care negociază pentru clienţii
lor proprii, asiguraţi ori potenţiali asiguraţi, încheierea contractelor de
asigurare sau de reasigurare propuse de asigurătorii sau reasigurătorii cu care
au încheiat un contract de intermediere sau de mandat.
Brokerii persoană juridică română sunt autorizaţi de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, conform Legii nr.32/2000 şi Normei privind
autorizarea brokerilor de asigurare şi reasigurare
Societatea comercială care solicită autorizarea ca broker de asigurări,
trebuie să îndeplinească în principal următoarele condiţii speciale.
Raporturile dintre broker şi asigurător. Deşi veniturile lor se
formează din încasarea comisionului de la asigurător, brokerii nu sunt, pur şi
simplu, mandatarii asigurătorilor. Ei se angajează în nume propriu faţă de
asiguraţi, dar în contul asigurătorului.
Raporturile dintre broker şi client. In realitate, se poate aprecia că
brokerii sunt mandatarii clienţilor asiguraţi.
Un broker de asigurare sau de reasigurare nu poate fi acţionar
semnificativ sau persoană semnificativă a unui asigurător sau reasigurător.

c) Agenţii de asigurare
Agenţii sunt entităţi prin care se realizează intermedierea în asigurări,
reglementate prin Legea nr.403 din 11 octombrie 2004 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 32/2000, ca fiind persoane fizice sau juridice care sunt
autorizate şi împuternicite de către un asigurător, în baza unui contract de
agent, să încheie în numele şi în contul asigurătorului, contracte de asigurare
cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de agent.
Alături de brokeri, agenţii constituie o formă tradiţională de distribuţie
a asigurărilor.
Raportul juridic de agenţie şi răspunderea agentului. Agentul este
mandatarul cu reprezentare al asigurătorului. Agentul nu se angajează în
nume propriu în raporturile cu clienţii, consumatori de asigurări.
III. Supravegherea activităţii societăţilor din domeniul asigurărilor
Controlul respectării normelor de prudenţă, exercitat în interesul
asiguraţilor, se efectuează de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor,
printre ale cărei atribuţii se numără autorizarea şi supravegherea activităţii
asigurătorilor, precum şi sancţionarea actorilor pieţei care nu care nu respectă
normele de prudenţă.

A. Norme de prudenţă organizaţională (managerială)


........ Prin Ordinul nr. 3104 din 25 februarie 2004 privind punerea în aplicare a
normelor prudenţiale de management al asigurătorilor, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor a impus respectarea de către asigurători a unor
exigenţe minimale de management prudent
B. Norme prudenţiale de natură contabil-financiară
Pentru ca societăţile de asigurare să îşi poată onora în orice moment
obligaţiile, Legea nr.32/2000 (art.21) le obligă la constituirea de rezerve
(provizioane), care reprezintă sume de bani calculate, reţinute şi evidenţiate
distinct în contabilitatea asigurătorului, astfel încât valoarea acestora să
acopere angajamentele faţă de beneficiarii poliţelor de asigurare.
Pentru asigurarea de viaţă, aceste provizioane obligatorii se numesc
rezerve matematice , iar cele aferente asigurărilor generale se intitulează
rezerve tehnice.
Dintre acestea, cele mai importante sunt:
b) rezervele de prime
b) rezervele de daune
c) rezervele pentru riscuri
d) rezerva de catastrofă

D. Măsuri prudenţiale pentru asigurarea solvabilităţii patrimoniale şi a


capacităţii de plată
Pentru aceste motive, asigurătorii sunt obligaţi, sub sancţiunea
retragerii autorizaţiei de funcţionare, să păstreze o marjă minimă de
solvabilitate, proporţională cu volumul global al afacerilor.
Coeficientul de lichiditate reprezintă raportul dintre activele lichide
şi obligaţiile pe termen scurt ale asigurătorului faţă de asiguraţi1. Activele
considerate lichide sunt:
a) titlurile de stat şi obligaţiunile emise de autorităţile administraţiei
publice locale;
b) depozitele bancare;
c) disponibilităţile în conturi curente şi casierie ;
d) valorile mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate şi
supravegheate, cu menţiunea că, în calculul activelor lichide, obligaţiunile
sunt ponderate cu un coeficient de 0,75, iar acţiunile cu un coeficient de 0,50;
e) titlurile de participare la organisme de plasament colectiv în valori
mobiliare (OPCVM), ponderate cu un coeficient de 0,90.

IV. Insolvenţa societăţilor din domeniul asigurărilor


Prin Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul
societăţilor de asigurare s-a refondat cadrul legal al insolvenţei acestor entităţi,
prin transpunerea dispoziţiilor Directivei Europene nr.2001/17/CE2 privind
reorganizarea şi lichidarea asigurătorilor.
Spre deosebire de dreptul comun al insolvenţei comerciale, care supune
procedurii colective pe debitorii aflaţi în incapacitate de a-şi plăti datoriile
exigibile, datorită insuficientei fondurilor băneşti disponibile1, dreptul
asigurărilor aplică întreaga procedură în situaţia insolvabilităţii asigurătorilor.
Aceasta din urmă reprezintă acea stare a patrimoniului, în care pasivul
depăşeşte vădit activul, punând în pericol onorarea obligaţiilor faţă de
creditori.

A. Redresarea financiară – o procedură administrativă de restabilire a


situaţiei patrimoniale şi de trezorerie
In urma supravegherii financiar-administrative de către C.S.A.
(realizată în special prin informări, raportări şi acte de control), autoritatea
poate dispune începerea procedurii de redresare financiară, dacă este
întrunită una dintre următoarele condiţii :
(a) se constată că activitatea societăţii pune în pericol onorarea
obligaţiilor asumate faţă de asiguraţi sau
(b) societatea nu respectă valoarea legală minimă a marjei de
solvabilitate disponibile.
Redresarea financiară reprezintă totalitatea modalităţilor şi măsurilor cu
caracter administrativ dispuse de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
destinate să menţină sau să restabilească situaţia financiară a unei societăţi de
asigurare, prin prevenirea insolvabilităţii şi evitarea declanşării falimentului.

1) Măsuri de redresare
O dată cu deschiderea procedurii de redresare financiară, Comisia
poate dispune aplicarea de către societatea de asigurări a unor măsuri
prudenţiale, printre care se pot enunţa:
- limitarea volumului de prime brute sau nete subscrise, pe o perioadă
cuprinsă între 3 luni şi un an, astfel încât acestea să nu depăşească valorile
stabilite prin decizia de deschidere a procedurii de redresare;
- interzicerea reînnoirii unor tipuri de contracte de asigurare ajunse la
scadenţă sau, după caz, a subscrierii unor noi (tipuri de) contracte şi a
încasării primelor aferente, pe perioada expres stabilită prin decizia de
redresare financiară;
- efectuarea transferului portofoliului de asigurări, în tot sau în parte,
în regim de urgenţă, fără ca operaţiunile de transfer să poată depăşi 60 de zile
de la data luării măsurii;
- obligarea administratorilor societăţii de asigurare de a convoca de
îndată o adunare generală extraordinară, cu propunerea efectuării operaţiunii
de majorare a capitalului social sau, după caz, a fondului de rezervă liberă
vărsat; termenul de întrunire nu va putea fi mai mare de 5 zile de la data
convocării, iar efectuarea operaţiunilor de majorare a capitalului social nu va
putea depăşi 30 de zile lucrătoare de la data primirii deciziei de declanşare a
procedurii de redresare financiară;
- interzicerea efectuării de către societatea de asigurare a anumitor
investiţii;
- restrângerea reţelei teritoriale a societăţii de asigurare prin
desfiinţarea anumitor filiale şi sucursale ori alte sedii secundare
- înlocuirea persoanelor semnificative cu privire la care s-a stabilit
responsabilitatea pentru ajungerea societăţii în procedură de redresare
financiară;

2) Modalitaţi de redresare
Redresarea financiară se poate realiza în două modalităţi: fie pe bază
de plan de redresare, fie prin administrare specială.

3) Inchiderea procedurii de redresare financiară


Procedura administrativă a redresării se închide, prin Decizia
motivată a CSA, în următoarele situaţii :
- se constată restabilirea situaţiei financiare a societăţii de asigurare ;
- măsurile aplicate în cadrul procedurii de redresare financiară nu au
fost îndeplinite în mod corespunzător, în termenele şi în condiţiile stabilite,
respectiv aplicarea acestora nu a putut conduce la atingerea scopului urmărit
şi la înlăturarea cauzelor care le-au generat.

B. Procedura falimentului
Procedura falimentului se poate deschide de către Tribunalul de la
sediul societăţii de asigurare, la cererea acesteia, a creditorilor sau a Comisiei
de Supraveghere a Asigurărilor.

C. Protecţia creditorilor de asigurări în procedura falimentului


Obligaţia de informare în ce priveşte deschiderea procedurii. Conform
art. 62 al Legii nr.503/2004, după deschiderea procedurii de redresare
financiară sau, după caz, a falimentului împotriva unei societăţi de asigurare,
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor respectiv lichidatorul desemnat îi
informează de îndată pe creditorii de asigurări cunoscuţi, care au reşedinţa
obişnuită, domiciliul ori sediul social în România sau într-un alt stat membru
al Uniunii Europene.
Plata despăgubirilor sau a indemnizaţiilor de asigurare de către
Fondul de Garantare.
Dreptul de preferinţă.
V. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
Punerea în aplicare a Legilor nr.32/2000 şi respectiv nr.136/1995,
supravegherea şi controlul respectării dispoziţiilor acestora revin Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor.
Comisia este condusă de un consiliu format din 7 membri (dintre care
un preşedinte, reprezentant de drept al Comisiei) numiţi de Parlament în
şedinţa comună a Camerelor, la propunerea comisiilor reunite de buget,
finante şi bănci, pentru un mandat de 5 ani, putînd fi reîvestiţi.
Potrivit legii, Comisia se autofinanţează, pe baza taxelor de autorizare şi a
taxelor anuale de funcţionare.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

1. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-


Napoca, 2007.
2. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.

Modulul II

TEORIA GENERALA A CONTRACTULUI


DE ASIGURARE

CONCEPTE DE BAZĂ:
• Unitatea de curs 1: Caracteristicile fundamentale ale
contractului de asigurare
• Unitatea de curs 2: Incheierea contractului de asigurare
• Unitatea de curs 3 : Efectele contractului de asigurare
• Unitatea de curs 4: Contractul de asigurare si tertii

OBIECTIVE URMĂRITE:
1. Să prezinte caracteristicile generale ale contractului de asigurare.
2. Să precizeze efectele contractului de asigurare, obligatiile
asiguratorului si ale asiguratului.
3. Să stabileasca particularitatile incheierii contractului de asigurare
RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL:
• Bibliografia selectivă indicată în Silabus;
• Alte surse bibliografice recomandate în urma discuţiilor cu tutorele;
• Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorele, pe marginea temelor
indicate spre studiu (în special pe tema faptelor de comerţ obiective);
• Studii de caz;

REZULTATE AŞTEPTATE:

Acest modul îşi propune să familiarizeze studenţii cu noţiunile şi


categoriile specifice contractului de asigurare, care se caracterizeaza printr-un
accentuat grad de interdisciplinaritate (drept-economie-finante), ceea ce
genereaza adesea si dificultatea intelegerii notiunilor si mecanismelor de catre
juristi.

Unitatea de curs 1
Caracteristicile contractului de asigurare
- Sinteză –

Caracteristicile fundamentale ale contractului de asigurare


Contractul de asigurare este convenţia prin care o persoană fizică sau
juridică, în calitate de subscriitor, se obligă să plătească societăţii de asigurare
o sumă intitulată primă, aceasta din urmă angajându-se, în calitate de
asigurător, să-şi asume riscul juridic şi economic al producerii unui eveniment
şi să plătească beneficiarului (asiguratul sau o terţă persoană) o prestaţie
intitulată generic indemnizaţie, în limitele şi la termenele contractual stabilite.

I. Caracterele juridice ale contractului de asigurare


Caracterul consensual al contractului este relevat prin aceea că se
încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Caracterul sinalagmatic derivă din reciprocitatea şi interdependenţa
obligaţiilor contractuale. Asiguratul se obligă în principal să formuleze
declaraţii exacte la încheierea contractului şi la survenirea riscului, precum şi
să achite primele cu o periodicitate prevăzută în contract.
Caracterul aleatoriu este exprimat prin raportare la prevederile art.947
şi 1635 C.civ., ultimul prevăzând că efectele unui astfel de contract, în ce
priveşte beneficiile şi pierderile, pentru toate părţile sau numai pentru una,
depind de un eveniment incert.
Caracterul executării succesive este relevat de eşalonarea în timp a
prestaţiilor. Asiguratul trebuie să plătească primele la termenele stabilite, iar
asigurătorul să ofere în mod continuu protecţia, pe toată perioada de acoperire
stabilită în contract.
Caracterul de adeziune este evidenţiat prin faptul că forma şi clauzele
contractului sunt stabilite unilateral de către societatea de asigurări, clientul
având posibilitatea de a adera la condiţiile contractuale sau a le respinge în
bloc.
Contract al bunei-credinţe. Buna credinţă este atât de fundamentală în
raporturile de asigurare, încât dreptul britanic recunoaşte acestui contract
caracterul de uberrimae fidei (utmost good faith), respectiv cea mai bună
credinţă.
Caracterul oneros constă în aceea că asiguratul beneficiază de
protecţie, nu în mod gratuit, ci în schimbul achitării primei, ambele părţi
urmărind prin executarea contractului obţinerea unui avantaj patrimonial, ce
constă, fie în obţinerea garanţiei pentru un preţ corect, fie în profitul
asigurătorului în cazul nerealizării riscului.
Contractul de asigurare are o natură mixt-comercială, întrucât
asigurătorul sau brokerul este întotdeauna o societate comercială, al cărei
obiect de activitate sunt asigurările comerciale ori intermedierea acestora,
considerate fapte obiective de comerţ.

II. Părţile contractante. Precizări terminologice

Contractul de asigurare se reduce la binomul asigurat/asigurător, formulă


tentantă, însă extrem de simplistă pentru cine o priveşte cu rigurozitate
juridică.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce, având un interes
asigurabil, intră în raporturi contractuale cu asigurătorul. In sens restrâns,
asiguratul este persoana ameninţată - în ceea ce priveşte persoana sau
patrimoniul ei – de riscul acoperit prin contract.
În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, dobândeşte
calitatea de asigurat, fiind de drept cuprinsă în asigurare, persoana
răspunzătoare de producerea pagubei care a condus autovehiculul cu
consimţământul asiguratului.
III. Interesul asigurabil
Cauza contractului de asigurare. Scopul intrării părţilor în câmpul
contractual îl constituie, pe de o parte, interesul asiguratului de a i se garanta
acoperirea economică a consecinţelor unui eveniment viitor şi incert iar, pe de
altă parte, obiectivul asigurătorului de a obţine profit prin neîmplinirea riscului
şi prin investirea unei părţi din sumele primite cu titlu de primă.
In categoria asigurărilor generale, determinarea interesului se distinge
în funcţie de obiectul asigurării.
În cazul asigurărilor de răspundere, interesul este dorinţa legitimă a
unei persoane de a nu-şi vedea micşorat patrimoniul prin angajarea de către
terţi a răspunderii sale în situaţia săvârşirii unei fapte ilicite.
In asigurările de bunuri, interesul este un drept în legătură cu
proprietatea ori care derivă dintr-un contract prin care se exercită proprietatea
asupra unui bun şi care s-ar pierde ori ar fi afectat dacă ar surveni riscul.
Interesul în asigurările de persoane constă, fie în aşteptarea legitimă a
unui beneficiu în cazul supravieţuirii (asigurarea de viaţă), fie în dorinţa
legitimă de protecţie (a familiei) în cazul decesului, pensionării sau
invalidităţii asiguratului (asigurarea de deces, de invaliditate etc.).
Interesul asigurabil este şi o condiţie de eficacitate a contractului, fiind
obligatoriu să se perpetueze pe tot parcursul derulării contractului, pentru a
se putea pretinde şi executa silit obligaţiile asigurătorului. Dispariţia
interesului atrage după sine încetarea de drept a contractului de asigurare,
respectiv caducitatea acestuia.
Interesul asigurabil este un principiu motivat şi de prevenirea
comportamentelor speculative, în încercarea de a reduce riscurile provocate
intenţionat.
IV. Evenimentul asigurat
In sens larg, obiectul contractului este garantarea de către asigurător a
acoperirii efectelor patrimoniale produse de un anumit eveniment, în schimbul
plăţii unor prime de către asigurat. Stricto sensu şi în limbaj comun, se
consideră că obiectul contractului este riscul asigurat.
Condiţiile noţiunii juridice a riscului. Riscul este un eveniment (1)
determinat, (2) viitor, (3) întâmplător, (4) posibil dar incert, la care sunt
expuse viaţa, sănătatea (asigurări de persoane) sau patrimoniul unui persoane
(asigurări de bunuri şi de răspundere). Riscul este elementul esenţial al
contractului de asigurare. El face parte şi din cauza contractului, care este
interesul asiguratului de a evita consecinţele producerii riscului.

Determinarea riscului
Riscul trebuie determinat, pentru a stabili întinderea garanţiei oferite de
asigurător şi pentru a se evalua eventualitatea producerii lui, pe baza calculelor
statistice şi probabilistice, cât şi cuantumul anticipat al consecinţelor lui,
aspecte în funcţie de care se calculează primele de asigurare.

1. Modalităţi generale de determinare a întinderii garanţiei oferite prin


poliţă.
Principial, delimitarea riscurilor asigurate se poate realiza prin două
metode
a) Când poliţa enumeră riscurile asigurate, asiguratului îi revine sarcina
de a dovedi că prejudiciul este produs prin survenirea unuia dintre
evenimentele limitativ prevăzute (metoda riscurilor specificate).
b) Dacă însă contractul acoperă prejudiciile produse patrimoniului prin
orice risc, mai puţin anumite riscuri special excluse, asigurătorul va avea
sarcina de a dovedi că riscul survenit face parte din categoria celor eliminate
prin clauze exprese (metoda toate riscurile – all risks). In acest caz operează o
excludere directă de la acoperire, riscurile neasigurate fiind precizate în mod
formal şi limitativ în contract.

Excluderea riscurilor de la acoperire


Determinarea convenţională specială a întinderii garanţiei este aptă
să ridice serioase probleme pentru asigurat, în contextul utilizării de către
asigurător a tehnicilor de excludere de la garanţie a unor evenimente produse
în anumite circumstanţe, fie întrucât nu intenţionează să se angajeze pentru
cazul producerii acestora, fie cu titlu de sancţiune pentru un anumit
comportament al asiguratului.
Prin urmare, pentru riscurile excluse nu există acoperire
(nonassurance), nu există răspundere contractuală a asigurătorului.
Asigurătorul nu va plăti nicio daună produsă ca urmare a survenirii riscului
exclus.
Excluderea riscurilor de la acoperire poate avea natură legală ori
convenţională.

Excluderile legale de la acoperire


Cele mai cunoscute excluderi legale se referă la producerea
evenimentului asigurat de către însuşi asiguratul, cu intenţie sau din dol.
Intenţia suprimă alea, ca element esenţial al contractului, privând contractul de
cauza care a generat exprimarea consimţământului părţilor. In funcţie de
categoria asigurărilor la care se aplică, excluderile legale generate de intenţia
producerii riscului sunt următoarele.
(a) Producerea riscului prin fapta intenţionată a asiguratului sau
beneficiarului poliţei este sancţionată cu excluderea de la acoperire prin
dispoziţiile art.20 pentru asigurările de daune şi răspundere, respectiv art.35
pentru asigurările de viaţă, prevăzute în legea nr.136/1995.
(b) Asigurătorul nu datorează suma asigurată în cazul survenirii
riscului de deces prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la
încheierea contractului de asigurare (art.35 din Legea nr.136/1995).
Deşi discutabil din perspectiva naturii normei sus-indicate, această
excludere legală este uneori amenajată contractual, în special prin extinderea
la 3 ani a duratei de aplicabilitate a excluderii. După trecerea acestui interval
de timp de la încheierea contrctului se consideră că sinuciderea nu mai poate fi
premeditată de asigurat în momentul subscrierii poliţei. Asadar, contrar
bunului simţ şi chiar bunelor moravuri, suicidul este, în sine, asigurabil, cu
singura condiţie a producerii lui după expirarea termenului legal sau
contractual.

Excluderile convenţionale directe


Excluderile convenţionale constituie principalul mijloc de configurare
detaliată a riscurilor asigurate. Indiferent de motoda aleasă de părţi pentru
stabilirea întinderii garanţiei (“toate riscurile”, mai puţin cele excluse,
respectiv “numai riscurile specificate”) excluderile directe sunt limitativ
prevăzute în contract, interpretarea lor fiind restrictivă.

Alte condiţii ale riscului


(1). In afara de a fi determinat, riscul trebuie să fie posibil, susceptibil
de a se produce încă din momentul încheierii contractului. Conform art.14 din
Legea nr.136/1995, dacă, înainte de a începe obligaţia de acoperire a
asiguratorului, riscul stipulat s-a produs sau producerea lui a devenit
imposibilă, contractul „se reziliază de drept”.
Cu toate acestea, jurisprudenţa a introdus, în ultimele decenii, noţiunea
de risc putativ. Este vorba de situaţia în care evenimentul asigurat este deja
produs la data încheierii contractului, însă niciuna din părţi, cu bună-credinţă,
nu a cunoscut survenirea lui la data încheierii contractului. Prin aplicarea
principiului error communis facit jus, precum şi a teoriei cauzei, legea şi, după
caz, justiţia validează astfel de contracte, obligând asigurătorul să achite
indemnizaţia, atâta timp cât prestaţia corelativă a plăţii primei a fost efectuată.
(2) Riscul trebuie să aibă un caracter întâmplător, survenirea lui
fiind independentă de voinţa părţilor.
Caracterul întâmplător al riscului nu se confundă cu caracterul aleatoriu
al contractului. Cel dintâi se raportează la incertitudinea producerii
evenimentului, care trebuie să survină independent de voinţa părţilor,
intervenţia oricăreia dintre ele având efectul de a-i conferi riscului un caracter
cert. Incertitudinea presupune ca nici una dintre părţi să nu ştie dacă (an) se va
produce şi cînd (quando) se va produce evenimentul asigurat.
(3) In fine, riscul trebuie să aibă caracter licit, evenimentele contrare
ordinii publice şi bunelor moravuri neputând face obiectul contractului de
asigurare, prin raportare la art.966 şi 968 Cod civil.
Circumstanţele acoperite
Circumstanţele riscului reprezintă ansamblul de împrejurări care
caracterizează bunul, persoana sau activitatea acesteia şi care trebuie să fie
proprii riscului pe întreg parcursul contractului, întrucât asigurătorul înţelege
să se angajeze la acoperirea consecinţelor evenimentului asigurat şi la plata
sumei asigurate ori a indemnizaţiei de asigurare, numai în aceste împrejurări.

1. Noţiune
142. Circumstanţele sau condiţiile de acoperire sunt împrejurări care
subordonează executarea prestaţiei asigurătorului de îndeplinirea anumitor
condiţii expres prevăzute în contractul de asigurare. Ele reprezintă siutaţii
permanente aferente riscului, fiind adesea legate de intenţia asigurătorului de
a-şi condiţiona angajamentul de luarea unor măsuri de prevenire a producerii
riscului.
Cu titlu comparativ, cu toate că produc acelaşi efect (asigurătorul nu
răspunde) circumstanţele sau condiţiile de acoperire nu se confundă cu
excluderile de la acoperire, deşi distincţia este adesea foarte greu de făcut.
Principiul informării reciproce cu privire la circumstanţele
acoperite. Circumstanţele în care asigurătorul înţelege să-şi asume riscul
trebuie cunoscute de asigurat la încheierea poliţei şi fac obiectul unei obligaţii
de informare a asigurătorului prin textul condiţiilor generale sau speciale de
asigurare care sunt remise clientului. Ce se întâmplă, însă, în cazul în care
asiguratul nu se (mai) încadrează în circumstanţele acoperite şi respectiv nu a
informat asigurătorul despre acest lucru?

Regim juridic
Nerespectarea ori depăşirea cadrului condiţiilor sau
circumstanţelor în care asigurătorul a înţeles să preia riscul constituie sursă,
fie de suspendare, fie de reziliere a contractului, în funcţie de originea cauzei
care a determinat depăşirea cadrului condiţiilor acoperite, după cum urmează.
a) Jurisprudenţa română interbelică a adoptat teoria suspendării
automate (de drept) a asigurării pe durata unui risc crescut. Asigurarea ar fi
suspendată de drept atunci când, prin fapta asiguratului, riscul s-a tranformat
sau s-a mărit, prin schimbarea unei circumstanţe esenţiale, pe care, dacă
asigurătorul ar fi cunoscut-o la data încheierii contractului, nu l-ar fi încheiat
sau l-ar fi încheiat în alte conditii.
b) Dacă mărirea esenţială a riscului nu este consecinţa faptei proprii a
asiguratului, acesta are obligaţia legală de a aduce schimbarea la cunoştinţa
asigurătorului, de îndată ce a avut cunoştinţă de aceasta (art.13 al.2 din legea
nr.136/1995).
Perioada de timp acoperită
Aceasta nu echivalează, cum firesc ar părea, cu termenul (extinctiv)
până la care evenimentul asigurat trebuie să se producă pentru a declanşa în
mod valabil obligaţiile asigurătorului şi nici cu durata contractului sau, altfel
spus, perioada de validitate a poliţei. Perioada acoperită este durata în cadrul
căreia trebuie să se producă evenimentul asigurat, pentru a genera răspunderea
asigurătorului.
Momentul începerii protecţiei prin asigurare este prevăzut în contract,
de obicei cu caractere (foarte) aparente.
Momentul încetării acoperirii prin asigurare este ultimul minut al
ultimei zile din termenul extinctiv.
In principiu, asiguratului îi este garantat că va primi suma asigurată sau
despăgubirea aferentă, dacă evenimentul asigurat s-a produs în perioada de
validitate a poliţei.
Pe de o parte, acest principiu este lense aplicabil riscurilor instantanee,
caracteristice, în general, asigurărilor de bunuri şi de persoane. Pe de altă
parte, principiul enunţat oferă soluţia pentru situaţiile excepţionale în care
cauza evenimentului asigurat s-a produs în perioada de acoperire, dar
prejudiciul şi reclamarea garanţiei au avut loc ulterior, cazuri mai des survenite
în asigurările de răspundere şi rareori în cele de persoane.
Cele mai cunoscute clauze privind perioada de acoperire sunt
următoarele:
a) clauza momentului reclamării daunei (claim’s made, clause de
réclamation) condiţionează plata prestaţiei asigurătorului -deci eficacitatea
contractului- de pretenţia ca producerea riscului şi a daunelor să fie raportată
ori reclamată în cadrul termenului contractual.
b) clauza de asumare a trecutului necunoscut (clause du passé inconnu)
extinde garanţia asigurătorului la faptele prejudiciabile care au avut loc
anterior intrării în vigoare a asigurării.
c) clauza garanţiei subsecvente extinde efectele contractului, obligând
asigurătorul să plătească despăgubirile în cazul în care faptul generator de
prejudicii s-a produs în timpul perioadei contractuale, dar reclamarea
despăgubirilor de către terţul victimă s-a realizat ulterior expirării contractului.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

1. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor , Ed, Sfera Juridica , Cluj-


Napoca, 2007.
2. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008
Unitatea de curs 2
Incheierea contractului de asigurare
- Sinteză –

Contratul de asigurare este unul consensual. Formarea contractului prin


acordul de voinţe al părţilor cuprinde două etape: informarea precontractuală,
care stă la baza exprimării consimţământului şi respeciv consimţământul însuşi
care se instrumentează în diverse înscrisuri. Din simpla raţiune pedagogică,
cele două etape sunt în cele ce urmează tratate în ordine inversă logicii
temporale.

Formarea contractului sau manifestarea consimţământului


Procedura formării acordului de voinţe
Ca şi în dreptul bancar sau al serviciilor financiare, oferta sau
propunerea de a contracta nu este făcută de asigurător.
In domeniul raporturilor financiar-bancare şi de asigurări, ofertant sub
aspectul consensualismului contractual este considerat întotdeana clientul,
consumatorul.
Cererea de asigurare nu este altceva decât un formular standard
pretipărit de asigurător. După remiterea acestor scripte de către asigurat,
asigurătorul procedează la o evaluare a intensităţii şi probabilităţii riscului, în
vederea stabilirii cuantumului primelor şi a sumei asigurate. revoca oferta până
la comunicarea acceptării acesteia de catre societatea de asigurare (art 37 Cod
comercial). Societatea de sigurări poate să pretindă şi precizări suplimentare
(spre exemplu, analize medicale suplimentare, subsecvente unor răspunsuri ale
asiguratului în chestionar, privind antecendenţa unor boli, obişnuinţa de a
consuma băutori alcoolice sau de a fuma etc.)
Dacă acceptă oferta, asigurătorul emite contractul, poliţa sau
certificatul de asigurare, înscris care constată sau probează existenţa
raporturilor de asigurare.
Dreptul de dezicere al consumatorilor în cazul contractelor încheiate la
distanţă
Noţiune. Formarea acordului de voinţă pare mai complexă, atunci când
uneia dintre părţi i se recunoaşte dreptul de a-şi revoca consimţământul
contractual. Fiind însă vorba despre un drept de denunţare a contractului şi nu
de acordarea unui termen de reflecţie, acordul de voinţe este considerat format
pe data recepţiunii acceptării de către asiguratul ofertant.
Exercitare. În cazul contractelor la distanţă care au ca obiect
asigurările de viaţă şi contractele referitoare la operaţiuni privind pensiile
individuale, termenul în care consumatorul îşi poate exercita dreptul de
denunţare unilaterală este de 30 de zile calendaristice, iar la asigurările
generale termenul este de 14 zile calendaristice.
Termenul de exercitare a dreptului de denuntare a contractului începe
să curgă:
a) din ziua încheierii contractului la distanţă, cu excepţia cazurilor
referitoare la contractul care are ca obiect asigurarea de viaţă, caz în care
acesta va începe să curgă de la data când consumatorul este informat că s-a
încheiat contractul la distanţă; sau
b) din ziua în care consumatorul primeşte termenii şi condiţiile
contractuale şi informaţiile, dacă această dată este ulterioară datei la care se
consideră că s-a încheiat contractul la distanţă.

Informarea (pre)contractuală sau calitatea consimţământului


Obligaţia de informare a fost iniţial impusă de jurisprudenţă ca
evoluţie necesară a dreptului civil, devenind, în cele din urmă, o componentă
fundamentală a preocupărilor şi regulilor ce formează dreptul şi protecţia
consumatorului.
Pe rând, drept fundamente ale obligaţiei de informare au fost enunţate:
- principiul bunei-credinţe în executarea contractului, intemeiat pe
dispozitiile art.970, al.1 C. Civ. (art.1134, alin.3. C. Civ. francez), caruia i s-a
dat o interpretare extensivă, considerându-se că este aplicabil şi perioadei
precontractuale; din buna-credinţă se apreciază că ar decurge şi sancţionarea
dolului reticent (definit ca “orice situaţie în care tăcerea voluntară a
contractantului nu este de bună-credinţă, iar cealaltă parte era indreptatită să
conteze pe o atare bună-credinţă”), ca oglindă posibilă a neîndeplinirii
obligaţiei de informare;
- obligaţia generală de loialitate, informarea partenerului contractual
sau, dupa caz, chiar asistenţă ori sfătuirea acestuia, fiind considerate ca făcând
parte dintr-o conduită loială care trebuie să caracterizeze orice raportul
contractual;
- principiul echităţii sau însăşi legea1, dat fiind că, în baza art.970 al.2
C. Civ. (art.1135 C. Civ. francez), convenţiile obligă nu numai la ceea ce este
expres prevăzut în ele, ci şi la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau
legea le-ar putea conferi.
Circumscrierea obligaţiei de informare. In cele din urmă, se poate
aprecia că promovarea obligaţiei de informare se circumscrie
reconceptualizării bunei-credinţe, sarcină complexă pe care şi-a asumat-o
dreptul modern în vederea reechilibrării raporturilor contractuale efectate de
inegalitatea juridică, economică şi informaţională dintre vânzătorul
profesionist şi cumpărătorul profan, în contextul căreia buna-credinţă a
dobândit “vocaţia universală de a completa normele legale”.
Specificul obligaţiei de informare în domeniul asigurărilor.
Contractul de asigurare este, pe bună dreptate, considerat un contract prin
excelenţă al bunei-credinţe.
Pe de o parte, asigurabilitatea clientului şi circumstanţierea riscului,
fundamentală pentru determinarea obligaţiilor corelative ale părţilor, se
determină în mare măsură pe baza declaraţiilor asiguratului. Pe de altă parte,
profan în faţa limbajului tehnic şi uneori greu accesibil al asigurărilor,
contractând în principiu la distanţă, asiguratul trebuie protejat informat în mod
special asupra situaţiilor care limitează angajamentul contractual al
asigurătorului, care duc la suspendarea contractului sau la decăderea din
dreptul de a pretinde indemnizaţia.
Informarea asigurătorului de către asigurat

Fundamentul şi conţinutul obligaţiei de informare din partea asiguratului


Propunerea de a contracta aparţine întotdeauna asiguratului şi îmbracă
în practică forma scrisă a unei cereri sau declaraţii de asigurare care prezintă
un interes determinant pentru asigurător, care nu cunoaşte situaţia asiguratului
şi circumstanţele care afecteaza şansele de producere a riscului pe care acesta
doreşte să îl acopere.
Asigurătorul are aşadar interesul legitim să cunoască în detaliu toate
elementele menite să circumstanţieze oferta asiguratului, cum sunt: (a) natura,
valoarea şi întrebuinţarea sau modul de păstrare a bunurilor asigurate,
respectiv (b) vârsta, existenţa unor maladii trecute sau posibile, ocupaţiile
asiguratului care pot consta în activităţi riscante, frecvenţa unor călătorii în
afara localităţii de domiciliu, etc.

Asiguratul trebuie să răspundă complet, exact şi cu bună-credinţă


întrebărilor din formular, care se referă la diverse aspecte de natură să
influenţeze riscul propus spre asigurare.

Relativizarea sancţionării neîndeplinirii obligaţiei de informare


Legea nr.136-1995 nu prevede expres vreo sancţiune pentru declaraţiile
inexacte sau incomplete ale asiguratului. În general, în practica de asigurări, pe
baza prevederilor contractelor sau condiţiilor generale de asigurare, dacă se
constată că asiguratul a omis sau a ascuns împrejurări importante, ori a răspuns
eronat la întrebările puse de aceasta, asigurătorul poate să modifice, să denunţe
contractul sau să refuze plata despagubirilor.
a) Dacă declaraţiile inexacte ori incomplete au fost formulate cu rea-
credinţă, cu intenţia de a induce în eroare asigurătorul pentru a-l obliga la
încheierea contractului în condiţii dezavantajoase, asigurătorul poate solicita
instanţei anularea contractului pentru dol (prin reticenţă), urmând să cadă în
sarcina sa dovada rele-credinţe a asiguratului’.
b) Dacă omisiunea asiguratului este neintenţionată (prin ipoteză,
asigurătorul nu poate dovedi reaua-credinţă a asiguratului, buna-credinţă
prezumându-se), regimul juridic al sancţiunilor este diferenţiat.
® Astfel, nulitatea relativă poate fi invocată numai în măsura în care
asigurătorul dovedeşte că au fost omise informaţii care l-au indus în eroare cu
privire la:
- calitatea părţii contractante (error in personam).
- substanţa obiectului contractului (error in substantiam).
In cazul în care inexactităţile ori omisiunile nu privesc informaţii
pentru care se poate susţine eroarea-viciu de consimţământ, asigurătorul nu are
la dispoziţie decât facultăţile, opţiunile pe care a avut grijă să le prevadă
expres în contract sau în condiţiile generale/speciale de asigurare.
Clauzele de garantare a informării corecte şi complete. Problema
regimului sancţiunii neîndeplinirii conforme a obligaţiei de informare este mai
simplă (chiar dacă pare juridic aberantă sistemului continental...) în dreptul
internaţional al asigurărilor, sub influenţa practicii şi jurisprudenţei de
common law. Potrivit unei categorii de clauze adesea întâlnite în raporturile de
asigurare, orice informaţie comunicată de asigurat constituie un aspect esenţial
pe veridicitatea căruia se bazează exprimarea consimţământului asigurătorului
şi de care depinde însăşi eficacitatea contractului1. In acest caz, nu mai
contează conţinutul informaţiei, întrucât orice informaţie dovedidă a fi
incorectă, chiar şi dintre cele mai banale, va avea consecinţele cele mai severe,
împiedicând realizarea dreptului contractual al asiguratului. In traducere
civilist-continentală, vorbim despre o situaţie similară condiţiei rezolutorii din
materia obligaţiilor contractuale – împlinirea condiţiei prin dovedirea
caracterului eronat al oricărei informaţii oferite de asigurat, indiferent de
conjunctura subiectiv intenţionala a erorii (neglijenţă, dol etc.) conferă dreptul
asigurătorului de a rezilia contractul.
Cea mai cunoscută clauză de garanţie este “basis of contract”. Este
metoda contractuală de a transforma simplele reprezentări subiective,
convingeri ale asiguratului în adevărate garanţii.
După cum poate agrava consecinţele contractuale ale incorectitudinii
informării, asigurătorul poate şi renunţa la sancţiunile contractuale
determinate de descoperirea neregularităţii în informare.
Indeosebi în cadrul asigurărilor de viaţă, unii asigurători prevăd o
clauză de incontestabilitate a declaraţiilor asiguratului, care însă funcţionează
numai în privinţa asiguratului de bună-credinţă.

Informarea clienţilor de către asigurătorii şi intermediarii în asigurări


De la obligaţia de informare, la informaţia obligatorie.
Reechilibrarea contractului în contextul unor operaţiuni repetitive, cu
importanţă majoră pentru economie şi interesul public, presupune intervenţia
statului, iar rolul de promotor al obligaţiei de informare este preluat de
legislativ şi autorităţile pieţei. Spre deosebire de dreptul comun al contractelor,
unde conţinutul şi intensitatea informaţiei datorate partenerului sunt asumate
voluntar sau stabilite pe cale contractuală, în materia asigurărilor, procedura,
domeniul şi întinderea obligaţiei de informare sunt impuse pe cale
reglementară.

Conţinutul obligaţiei de informare a asiguraţilor, în vederea încheierii unui


contract de asigurare
Reglementarea specială în dreptul asigurărilor constă, în principal, în
impunerea unui conţinut minim, neexhaustiv şi nelimitativ al informaţiei ce
trebuie comunicată clienţilor.

Reglementarea conţinutului minim al informaţiei datorate de asigurător


Legea nr.32/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.403 din
11 octombrie 2004 şi prin OUG nr.201 din 22 decembrie 2005, constituie
cadrul intern fundamental al obligaţiei de informare a clienţilor asiguraţi,
detaliat prin Ordinul nr.3111 din 16 decembrie 2004 al Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, pentru punerea in aplicare a Normelor privind
informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii în asigurări trebuie să le
furnizeze clienţilor. Două directive europene incidente în această materie, a
căror preluare este încă parţială, au vocaţia de a completa cadrul normativ
intern, cu privire la aspectele specifice asigurărilor de viaţă şi obligaţiilor
intermediarilor. In fine, Ordonanţa Guvernului nr.85 din 19 august 2004,
referitoare la protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor
la distanţă privind serviciile financiare, conţine prevederi care conferă o
protecţie sporită clienţilor care se circumscriu noţiunii de consumator de
asigurări.
a) Informaţia în cazul asigurărilor generale, altele decât de viaţă
Conform art.24 al.(2) din Legea nr.32/2000 actualizată, asigurătorii
trebuie să comunice asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi, înainte de
semnarea contractului de asigurare, cel puţin următoarele informaţii: durata
contractului, modul de derulare a acestuia, suspendarea sau rezilierea
contractului, mijloacele şi termenele de plată a primelor, metodele de calcul şi
distribuţie a bonificaţiilor, modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor privind
contractele, precum şi alte informaţii necesare pe durata derulării contractului,
în conformitate cu normele emise în aplicarea prezentei legi.

b) Informaţii specifice asigurărilor de viaţă lato-sensu


Art.40 din Legea nr.136/1995 actualizată prevede că asigurătorii şi
împuterniciţii lor au obligaţia de a pune la dispoziţia asiguraţilor sau
contractanţilor asigurării informaţii în legătură cu contractele de asigurare, atât
înaintea încheierii, cât şi pe durata derulării acestora. Aceste informaţii trebuie
să cuprindă un set de elemente dintre care următoarele sunt particulare
asigurărilor de viaţă: (a) clauzele opţionale/suplimentare şi beneficiile rezultate
din fructificarea rezervelor tehnice; (b) elementele de calcul ale
indemnizaţiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de răscumpărare, a sumelor
asigurate reduse, precum şi a nivelului până la care acestea sunt garantate.
Art.5 al Ordinului nr.3111/2004 al Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor vine să completeze şi să precizeze conţinutul informaţiilor în
cazul asigurărilor de viaţă, după cum urmează: (a) informaţii despre primele
aferente fiecărui beneficiu, atât cele principale, cât şi cele suplimentare, după
caz; (b) modalităţile de calcul şi de distribuţie a bonusurilor şi a sumelor
reprezentând participarea la profit, dacă este cazul; (c) indicarea valorii de
răscumpărare totale, a sumelor asigurate reduse, precum şi a nivelului până la
care acestea sunt garantate pentru fiecare an de asigurare din cadrul perioadei
de asigurare acoperite prin contractul de asigurare; (d) informaţii despre natura
activelor, definirea unităţilor de care sunt legate beneficiile pentru asigurările
de viaţă şi anuităţi legate de fonduri de investiţii; (e) o simulare a evoluţiei
valorii contului contractantului, precum şi a valorii de răscumpărare totale la
sfârşitul fiecărui an de asigurare din cadrul perioadei acoperite prin contractul
de asigurare pentru asigurările de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri
de investiţii; această simulare se va face menţinându-se constantă valoarea
unităţii pe toată durata derulării contractului de asigurare.
c) Informaţii speciale în sarcina intermediarilor
In transpunerea Directivei 2002/92/CE a Parlamentului şi Consiliului
European, art.33 al. 3 din Legea nr.32/2000 modificată prevede că
intermediarii în asigurări sunt obligaţi ca, pe lângă informaţiile precontractuale
deja pretinse asigurătorilor, să pună la dispoziţia clienţilor, în scris, înainte de
încheierea, modificarea ori reînnoirea contractului de asigurare sau de
reasigurare, cel puţin următoarele informaţii: denumirea (numele)
intermediarului; sediul (adresa) şi registrul în care a fost înscris, precum şi
modalităţile prin care se poate verifica înscrierea; deţinerea a minimum 10%
din drepturile de vot sau din capitalul unui asigurător, respectiv reasigurător,
deţinerea de către o societate de asigurare sau o societate mamă a unei anumite
societăţi de asigurare a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul
intermediarului în asigurări/reasigurări; procedurile de soluţionare amiabile
sau pe cale judecătorească a eventualelor neînţelegeri sau litigii dintre clienţi şi
intermediar.
Informarea suplimentară a consumatorilor, în cazul contractelor
încheiate la distanţă
Ordonanţa Guvernului nr.85/2004 (aprobată prin Legea nr.399/2004)
se referă la protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la
distanţă având ca obiect serviciile financiare (asigurările sunt incluse în aceste
servicii, prin definiţia temenilor de la art.3). Potrivit acestui act normativ,
furnizorul de servicii de asigurări este dator să comunice consumatorului în
timp util, corect şi complet, în principiu la momentul prezentării ofertei sau, în
orice caz, înainte de încheierea contractului, în totalitate, termenii şi condiţiile
contractuale, precum şi informaţii suplimentare ce poartă, îndeosebi, cu titlu
exemplificativ, asupra următoarelor aspecte:
a) dreptul părţilor de reziliere sau de denunţare unilaterală a
contractului înainte de termen, în temeiul unei clauze contractuale, inclusiv
asupra penalităţilor impuse prin contract, după caz;
b) indicarea modalităţilor practice de exercitare a dreptului de
denunţare unilaterală a contractului, între altele şi indicarea adresei la care
poate fi expediată notificarea de denunţare unilaterală a contractului;
c) statul sau statele ale căror norme sunt avute în vedere de către
asigurător ca temei juridic al raportului contractual cu consumatorul;
d) posibilitatea şi modalităţile concrete de apel la proceduri
extrajudiciare anterioare sesizării instanţei de judecată, de către consumator;
e) existenţa unor fonduri de garantare sau a altor mecanisme de
compensare.

Problema procedurii de informare


In dreptul român, informaţia este reglementată, însă informarea este
ignorată. Legiuitorul este preocupat de conţinutul informaţiei care trebuie
comunicată clientului anterior încheierii contractului, în schimb nu este
prevăzută şi o procedură de informare.
Inexistenţa unor proceduri cu rol informativ specifice fazei
precontractuale
Legislaţia română nu face nici o referire la vreun document sau
procedură aparţinând fazei negocierilor precontractuale, lăsând această
chestiune, în totalitate, în sarcina practicii de asigurări.
In schimb, alta este situaţia încheierii contractului la distanţă, între
persoane absente (regula pentru asigurările de viaţă). Aici, momentul emiterii
ori semnării poliţei, ca instrumentum, nu coincide cu încheierea contractului.
b) Practica declaraţiei de luare la cunoştinţă a asiguratului
Neexistând o veritabilă procedură, constând într-un eventual formalism
documentar similar celui reglementat în dreptul francez, eficienţa obligaţiei
reglementate de informare este în mod substanţial afectată prin practica
generalizată a asigurătorilor, care se rezumă la a menţiona în cuprinsul cererii
sau declaraţiei completate şi semnate de potenţialul asigurat, o formulă în
genul: “declar că mi-au fost date toate informaţiile şi explicaţiile necesare, că
am luat cunoştinţă de condiţiile de asigurare, care mi-au fost înmânate”.
Valoarea informativă a fazei precontractuale
Reglementarea specială a conţinutului obligaţiei precontractuale de
informare nu se poate explica, decât prin intenţia legiuitorului de a garanta o
valoare informativă concretă procedurii de formare a contractului de asigurare,
fundamentată pe caracterele specifice ale informaţiei, care trebuie să fie
completă, clară, exactă, accesibilă şi comprehensibilă.
Funcţia informativă a procedurilor şi înscrisurilor este în mod
particular necesară în contractele ale căror condiţii, deja pre-determinate de
către una dintre părţi, sunt impuse celeilalte1. Valoarea informativă a perioadei
precontractuale nu se poate manifesta decât prin exigenţe de formă şi prin
caracterul controlabil al remiterii efective a documentelor ce constituie sursă
de informare. Ordinul C.S.A. nr.3111/2004 prevede, ca singure exigenţe de
formă, că informaţiile trebuie transmise în scris, în limba română (mai puţin
dacă clientul solicită în scris comunicarea într-o altă limbă) şi sub semnătura
potenţialului asigurat, drept confirmare a luării la cunostinţă despre conţinutul
informaţiilor.
Finalitatea şi, în fond, valoarea informativă a obligaţiei specifice de
informare este de a reflecta, pe cât de fidel este posibil, clauzele contractuale
socotite de legiuitor ca fiind esenţiale, într-o formă sintetică, abreviată, clară şi
accesibilă. In realitate, suportul informativ nu leagă contractual asigurătorul,
însă sporeşte legitimitatea încrederii pe care clientul o are faţă de asigurătorul
profesionist, cu consecinţa simplificării probaţiunii în cazul pretinderii unui
viciu de consimţământ şi respectiv a înlesnirii aprecierii inopozabilităţii unor
clauze contractuale al căror conţinut ar fi diferit de cel prezentat în documentul
informativ.

Efectele neîndeplinirii obligaţiei de informare


Neîndeplinirii obligaţiei de informare nu îi este asociată o sancţiune
precisă, legiuitorul evitând să abordeze acest aspect, sarcina fiindu-i rezervată
jurisprudenţei prin aplicarea dreptului comun.

Fundamentul şi natura juridică ale dreptului la reparaţie al clientului


Chestiunea tradiţională este de a şti dacă răspunderea asigurătorului
este contractuală sau delictuală. Desigur, răspunsul depinde de izvorul
obligaţiei. Din moment ce obligaţia este situată anterior încheierii contractului
şi este prevăzută în lege (nefiind un anagajament contractual şi neavându-şi
cauza în contract), pare extrem de evident că sancţionarea obligaţiei de
informare nu poate decât să împrumute forma răspunderii civile delictuale.
În mod normal, fiind vorba despre o obligaţie legală de a face,
sancţiunea civilă a neexecutării acesteia constă în daune-interese plătite
creditorului obligaţiei, conform art.1075 şi 998 Cod civil. Insă, în practică,
prejudiciul suferit de clientul asigurat constă în refuzul asigurătorului de a-i
plăti indemnizaţia sau suma asigurată, invocând diferite sancţiuni cum sunt
nulitatea, rezilierea contractului, decăderea asiguratului din dreptul la
acoperire sau excluderea riscului de la garantare, toate acestea fundamentate
pe prevederi ale contractului de asigurare în legătura cu care clientul susţine că
nu a fost informat, că nu le cunoaşte. De aceea, menţinând cadrul efectelor
răspunderii civile delictuale, principiul reparaţiei integrale şi în natură a
prejudiciului conduce alocarea unei reparaţii băneşti care corespunde valorii
garanţiei pe care asigurătorul refuză să o furnizeze şi ar trebui să o acorde în
baza poliţei.

Ineficacitatea juridică a prevederilor contractuale cu privire la care nu s-


a realizat informarea
Nici sancţiunile neîndeplinirii obligaţiei de informare nu scapă
dificultăţilor de plasare teoretică. Insă acestea, fie că reies din cadrul
contractual, fie că derivă din cel delictual, rămân să se exprime într-o formă
unitară, care de altfel, face prea puţin utilă şi dezbatarea precedentă asupra
fundamentului şi naturii juridice a reparaţiei la care este îndreptăţit clientul
asigurat.
Viciile de consimţământ – o sancţiune improbabilă.
Viciile de consimţământ nu sunt foarte adaptate raporturilor de
asigurare şi în special obligaţiilor de informare pretinse asigurătorului, întrucât
este implicată o dificultate mare a probaţiunii în sarcina clientului, din acest
punct de vedere existând sanciuni mai “comode”. Pe de altă parte, conţinutul
informării la care este obligat asigurătorul nu permite, decât în situaţii cu
adevărat excepţionale, reţinerea dolului sau erorii-viciu de consimţământ.
Inopozabilitatea stipulaţiilor contractuale necomunicate – o
sancţiune oportună. Neobservarea conţinutului şi procedurii de îndeplinire a
obligaţiei de informare poate să cauzeze un prejudiciu clientului, care se
exprimă prin reducerea sau privarea completă de indemnizaţia la care ar fi
fost îndreptăţit (pentru care a cumpărat acoperirea). Asigurătorul îşi justifică
refuzul de plată a sumei asigurate, prin invocarea unor anumite prevederi
contractuale (condiţii, excluderi, documente necesare pentru justificarea
cererii de despăgubire, informări incorecte sau incomplete de către asigurat
etc.) în legătură cu care asiguratul pretinde că nu a fost informat.
Obligaţia de sfătuire datorată de asigurător sau brokerul de asigurări

Conţinutul obligaţiei de sfătuire


Noţiune. Alături de obligaţia de informare, instituită pe cale de
reglementare, şi care presupune o transmitere de date între părţi, jurisprudenţa
a încercat, destul de timid, să consacre existenţa unei obligaţii de sfătuire, care,
în contextul evoluţiilor jurisprudenţiale, pare să fie reţinută cu deosebire în
sarcina intermediarilor de asigurări, şi care constă în consilierea clientului
asupra oportunităţii operaţiunii de asigurare pe care o are în vedere, în urma
dialogului dintre parti.
Diferenţe faţă de obligaţia de informare. Conceptul rămâne, din
nefericire, unul încă destul de imprecis şi la care practica judiciară se referă în
mod neunitar. Dintru început, se pot marca unele diferenţe faţă de noţiunea
mai stabilă a obligaţiei de informare. Aceasta din urmă este concepută ca una
de rezultat, de a transmite cocontractantului anumite informaţii, în vreme ce
obligaţia de sfătuire este apreciată în unanimitate ca fiind una de mijloace.

Intinderea obligaţiei de sfătuire

Limitele relative ale obligaţiei de sfătuire (sau întinderea pe orizontală).


Existenta şi întinderea obligaţiei de sfătuire depind de măsura
competenţelor celui ce se pretinde creditor al acestei obligaţii.
Scopul obligaţiei de sfătuire este să protejeze profanul (indiferent dacă
întruneşte sau nu condiţiile noţiunii legale de consumator) faţă de propria-i
slăbiciune, suplinindu-i incapacitatea de a înţelege pe deplin însemnătatea şi
intensitatea angajamentului său contractual. Sfătuirea ţine de calitatea
consimţământului, nu de existenţa sa. Intermediarul în asigurări, prin
intervenţia sa, trebuie să acorde un serviciu competent, destinat să „lumineze”
consimţământul clientului referitor la totalul angajamentelor sale şi la utilitatea
şi adpatarea poliţei faţă de situaţia sa.

Intensitatea obligaţiei de sfătuire (sau întinderea obligaţiei pe verticală)


In primul rând, în aprecierea intensităţii obligaţiei de sfătuire intervine
principiul (care ar putea fi numit „al individualismului civil”) potrivit căruia
contractantul este ţinut să se informeze cu privire la aspectele esenţiale ale
angajamentului său contractual. De aceea, au fost respinse pretenţii impotriva
asigurătorilor, în condiţiile în care asiguratul a dispus de suficiente documente
precontractuale pentru a se informa, respectiv atunci când solicitantului i-a fost
remis un proiect de contract care descris în termeni clari şi precişi limitele
obligaţiei asigurătorului. Odată sfătuirea acordată, aparţine până la urmă
clientului să adopte decizia de a cumpăra produsul de asigurare şi de a accepta
ori nu condiţiile propuse de asigurător. Clientul nu este un incapabil!
In al doilea rând, una dintre limitele obligaţiei de sfătuire constă în
faptul că agentul nu este dator să verifice sinceritatea asiguratului sau
realitatea declaraţiilor acestuia, făcute de el pe propria răspundere. Chiar dacă
asigurătorul procedează la o atare verificare, asiguratul nu va exonerat de
răspundere în privinta declaraţiilor sale.
Protecţia consumatorilor prin interpretarea contractelor. Regimul juridic
al clauzelor abuzive
Evoluţie. Contractele de asigurare au fost considerate, încă din
perioada precursoare a dreptului contemporan al consumatorilor, drept
exemplul caracteristic şi natural al contractelor de adeziune, a căror pre-
redactare de către asigurător se plia pe inegalitatea evidentă dintre părţi, atât de
informare cât şi economică. Poziţia dominantă a asigurătorului îi conferă
posibilitatea de a exploata neputinţa şi ignoranţa clientului, în dispreţul legilor
elementare ale moralei în afaceri.
Condiţiile calificării unei clauze ca fiind abuzive. După cum reiese
din formularea art.4 al legii nr.193/2000, pentru considerarea unei clauze ca
fiind abuzive, trebuie întrunite două condiţii: una formală, care presupune ca
dispoziţia contractuală să nu fi fost negociată cu consumatorul şi una de fond,
care pretinde ca, prin efectul clauzei, luată separat ori prin interpretare cu alte
clauze din contract, să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. Textul art.4 face referire şi
la noţiunea de bună-credinţă („în detrimentul consumatorului şi contrar
cerinţelor bunei-credinţe”) însă considerăm că dovedirea acesteia nu se poate
impune consumatorului, ca şi condiţie suplimentară pentru a include clauza
între cele abuzive, îndepărtarea de la exigenţele bunei-credinţe contractuale
fiind prezumată prin însuşi faptul că efectul clauzei este în detrimentul
consumatorului.
Regimul clauzelor abuzive prevede îndepărtarea clauzei care
întruneşte condiţiile legale pentru a fi astfel considerată. Clauza abuzivă este
suprimată, lipsită de orice eficacitate juridică . Consumatorul dispune de o
acţiune judiciară individuală, prin admiterea căreia poate obţine (alături de
sancţionarea administrativă –amendă- a comerciantului) modificarea clauzei
cu daune-interese, în masura în care contractul române în fiinţă în aceste
condiţii, sau desfiinţarea contarctului cu daune-interese, după caz (art.13 din
lege). Se observă că legiuitorul este atent la protejarea dinamicii raporturilor
comerciale. Astfel, consumatorul nu poate obţine rezilierea întregului contract,
decât în măsura în care continuarea raporturilor contractuale nu se mai poate
realiza în lipsa clauzei eliminate, ceea ce presupune ca prevederile clauzei
anulate să ţină de însăşi cauza (obiectul) contractului respectiv.
Printre clauze considerate abuzive, care pot figura în mod obişnuit în
contractele de asigurare, figurează, cu titlu de exemplu, acelea care :
a) dau dreptul asigurătorului de a modifica clauzele contractuale, in
mod unilateral şi discreţionar, fără a avea un motiv specificat in contract si
acceptat de consumator prin semnarea acestuia;
b) dau dreptul asigurătorului sa modifice unilateral, fara acordul
consumatorului, împrejurările în care trebuie să se producă riscul pentru a
beneficia de acoperire sau termenul în care se obligă să facă plata;
c) impun termene nerezonabil de scurte pentru notificarea survenirii
riscului, a căror nerespectare este sancţionată cu însăşi decăderea asiguratului
din dreptul de a mai pretinde vreo despăgubire;
d) dau dreptul exclusiv asigurătorului sa interpreteze clauzele
contractuale;
e) prevăd excluderi convenţionale care golesc contractul de sens, de
cauză pentru asigurat (exclud acoperirea pentru furt dacă riscul se produce
când locuinţa nu este ocupată; exclud acoperirea pentru incendiu dacă locuinţa
„nu este bine întreţinută”)
f) permit asigurătorului să refuze plata, întemeiat pe nedeclararea de
către consumator a unor informaţii referiotare la risc, care nu fac obiectul
chestionarului anexat la cererea de asigurare
g) anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile
în care asigurătorul nu îşi indeplineste obligaţiile contractuale;
h) obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari in
cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu
pagubele suferite de asigurător (clauze penale disproporţionate);
i) restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, în
cazurile în care asigurătorul a modificat unilateral clauzele contractuale;
j) exclud dreptul consumatorului de a intreprinde o actiune legala sau
de a exercita un alt remediu legal, solicitandu-i în acelasi timp rezolvarea
disputelor în special prin mediere ori arbitraj; să condiţioneze dreptul
asigratului la un proces, de îndeplinirea oricărei proceduri prealabile
convenţionale (cum ar fi „expertiza amiabilă”)
k) impunerea în mod nejustificat restricţii în administrarea probelor
evidente de care dispune consumatorul sau, din contră, condiţionează plata
despăgubirii de aducerea de către consumator a unor probe draconice
nejustificate, extrem de dificil de produs;
l) prevăd obligaţia asiguratului de a fi acord cu renegocierea
contractului de asigurare în cazul schimbării substantiale a riscului.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

1.Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor, Ed, Sfera Juridica, Cluj, 2007.


2.I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008

Unitatea de curs 3
Efectele contractului de asigurare
sinteza

Obligaţiile asiguratului
Plata primelor de asigurare (principala obligaţie a asiguratului)

Stabilirea cuantumului primei de asigurare


Prima de asigurare este suma pe care o plăteşte asiguratul drept contra-
prestaţie pentru asumarea riscului de către societatea de asigurare,
reprezentând cauza obligaţiei corelative a asigurătorului de acoperire a riscului
în caz de sinistru. Prima este preţul protecţiei patrimoniale a asiguratului,
preţul securităţii sale.
Suma plătită de asigurat (subscriitor, contractant) sau aşa-numita primă
brută (sau prima comercială), se compune din prima netă (uneori desemnată
drept primă pură, primă tehnică sau cotă de bază) – necesară constituirii
fondului de plată a indemnizaţiei în urma producerii riscurilor – şi respectiv
din adaosul de primă (sau suplimentul la cota de bază) – destinat acoperirii
cheltuielilor şi profitului asigurătorului.
Prima tehnică sau pură corespunde, practic, costului statistic al riscului
garantat. Cuantumul acesteia se determină prin aplicarea unei cote procentuale
(cota de primă) la nivelul de primă.

Prima pură = cota de primă x nivelul primei

Stabilirea cotei de primă se face în funcţie de doi parametri statistici:


unul de probabilitate - frecvenţa sinistrelor şi altul de intensitate – costul
mediu al sinistrelor. Frecvenţa producerii riscului se determină în funcţie de
antecedente (de ex. în cazul asigurărilor auto care acoperă riscul de furt se
stabileşte câte furturi de maşină s-au produs într-o anumită perioadă) şi
statistici. Deoarece consecinţele producerii riscului nu sunt întotdeauna
aceleaşi (uneori vehiculul furat este distrus parţial, alteori nu se mai găseşte),
apare necesară determinarea nivelului (costului) mediu al realizării riscului
care nu se poate face decât excluzând ipotezele excepţionale care conduc la
un calcul (rezultat) eronat.

Cota de primă = frecvenţa x costul mediu de realizare a riscului

Nivelul primei este stabilit în funcţie de o bază de calcul care se


fundamentează, în cazul asigurărilor de bunuri, pe valoarea fixă sau
fluctuantă a bunului asigurat, în cazul asigurărilor de răspundere, pe
importanţa riscului garantat, iar în cazul asigurărilor de persoane, pe suma
asigurată. Desigur, pentru stabilirea cuantumului primei brute sunt luaţi în
calcul şi alţi parametri tehnici, precum durata garanţiei şi rata dobânzii.

Principiile primei de asigurare

Principiul proporţionalităţii primei cu riscul


Prima se stabileşte independent de către fiecare societate de asigurări.
Tarifele de prime nu se (mai) autorizează, însă una dintre atribuţiile legale ale
C.S.A. este aceea de a solicita informaţii referitoare la bazele tehnice utilizate
pentru calculul primelor (art.5 Legea nr.32/2000 actualizată), respectiv să
verifice criteriile de stabilire a primelor, care trebuie să exprime corelaţia
raţională dintre riscurile asumate şi prime, având drept criterii calcule
actuariele şi probabilistice, date statistice aplicate, etc. Proporţionalitatea
primei distinge raporturile de asigurare de alte contracte aleatorii, cum sunt
pariurile şi jocurile de noroc, conferind asigurării un caracter comutativ din
perspectiva cuantumului angajamentului contractual al asiguratului.

În legislaţia română, principiul proporţionalităţii se deduce din prevederile


art.13 al Legii nr.136/1995, potrivit cărora asiguratul trebuie să declare
asigurătorului orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care
sunt, în mod obiectiv, esenţiale pentru evaluarea riscului, iar dacă
împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării
contractului, asiguratul are îndatorirea să comunice în scris asigurătorului
această schimbare.

Principiul indivizibilităţii primei

Indivizibilitatea exprimă faptul că valoarea primei nu se recalculează dacă


riscul s-a produs înainte de expirarea intervalului de timp pentru care prima a
fost stabilită. Plata primei este o obligaţie aferentă întregii perioade asigurate.

Caracterul anticipat al obligaţiei de plată a primei


Desigur, plata primei este exigibilă la o anumită scadenţă, a cărei dată
este fixată de părţi sau impusă de asigurător în condiţiile generale de asigurare.
Însă prima se plăteşte anticipat, în sensul că obligaţia de plată trebuie
executată înaintea începutului perioadei de asigurare care corespunde primei
(şi care este, în general, anuală, dar poate fi şi semestrială, trimestrială sau
chiar lunară).

Debitorul obligaţiei de plată


Obligaţia achitării primelor incumbă asiguratului, dacă este o asigurare
în nume şi interes propriu, respectiv subscriitorului, dacă acesta a contractat
poliţa în contul şi interesul unei alte persoane care are calitatea de asigurat. De
asemenea, în cazul neplăţii integrale a primei de către asigurat sau subscriitor,
beneficiarului asigurării devine practic răspunzător de achitarea acesteia,
având în vedere că:
- acoperirea este condiţionată de plata integrală a primei pe întreaga
perioadă asigurată;
- în baza art.18 din Legea nr.136/1995, asigurătorul are dreptul de a
compensa primele ce i se datorează până la sfârşitul anului de asigurare, cu
indemnizaţia cuvenită asiguratului sau terţului beneficiar.

Modalităţile de plată a primei


Plata primelor de asigurare se poate efectua în modalităţile cele mai
diverse: numerar, virament bancar, cec, compensaţie etc.
Art.18 al legii 136/1995 prevede că asigurătorul are dreptul de a
compensa primele ce i se datorează până la sfârşitul anului de asigurare, în
temeiul oricărui contract, cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului sau
beneficiarului; această compensaţie are natură legală şi nu convenţională,
asigurătorul fiind îndreptăţit să o invoce fără a avea acordul asiguratului.
Textul de lege amintit nu este altceva decât o aplicare a dreptului comun în
materie de compensaţie legală (art.1143-1153 cod civil român) la contractul de
asigurare, însă utilitatea lui este vădită când beneficiarul indemnizaţiei nu este
însuşi debitorul primei, părţile interesate fiind scutite astfel de invocarea
argumentului conexităţii între obligaţiile reciproce derivând din executarea
aceluiaşi contract. În cazul asigurărilor de grup, casaţia franceză a decis că
asigurătorul nu poate compensa primele neplătite de anumiţi aderenţi cu
ansamblul indemnizaţiilor datorate altor aderenţi.

Consecinţele neexecutării obligaţiei de plată a primelor


Regimul juridic al neexecutării obligaţiei de plată a primelor diferă, în
parte, în funcţie de categoria contractului de asigurare. Norma comună se
găseşte la art.17 al Legii nr.136/1995 - dacă nu s-a convenit altfel, contractul
de asigurare se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu
de primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare.
Asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat despre consecinţele
neplăţii primei la termenul de plată pentru cazul prevăzut la alin. 1 şi să
prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare.

Asigurările generale
Formularea din art.17, la race am făcut referire, continuă utilizarea
necorespunzătoare, de către legiuitorul raporturilor de asigurare, a noţiunii de
reziliere. Si nu este o simplă greşeală strecurată în lege. Deja în art.14 din
lege, se utilizează incorect noţiunea de reziliere pentru cazuri care, în mod
evident, se încadrează în conceptul de caducitate (riscul devine imposibil).
Într-adevăr, în dreptul român, dacă părţile nu au prevăzut expres că
termenele de executare a obligaţiilor contractuale sunt esenţiale ori dacă nu s-a
stabilit un pact comisoriu de gradul IV, rezilierea nu poate interveni decât prin
solicitarea ei pe cale judiciară. De aceea, în lipsa unei clauze contractuale
referitoare la reziliere, textul legal nu ajută cu nimic la traşarea situaţiei
juridice cauzate de neplata primelor, atâta timp cât asigurătorul rămâne obligat
să se adreseze intanţei. Este aşadar necesar ca asigurătorul, diligent, să
stipuleze în contract o clauză potrivit căreia neplata la termen a primei atrage
rezilierea de drept a contractului, fără alte formalităţi şi fără intervenţia
instanţei. Această clauză i-ar permite, practic, să rezilieze unilateral contractul
fără nicio formalitate suplimentară.
În ce priveşte efectele neplăţii primei la scadenţă, astfel cum am arătat,
art.17 al Legii nr.136/1995 permite partenerilor să se scalde într-un regim de
libertate contractuală deplină. Acest lucru a determinat în practică două
abordări.
Asigurările de viaţă
Art.17 al Legii nr.136/1995 în forma actuală, enunţat anterior, se aplică
şi în cazul asigurărilor de viaţă, fiind o normă comună tuturor contractelor de
asigurare. Prin urmare, discuţiile referitoare la rezilierea asigurărilor generale
sunt valabile şi pentru asigurările de viaţă.
Originalitatea în regimul asigurărilor de viaţă este exprimată prin
art.36 al Legii nr.136/1995, care prevede că asiguratul poate înceta plata
primelor pentru care s-au constituit rezerve, cu dreptul de a opta între:
® a solicita menţinerea contractului la o sumă asigurată redusă, sau
®® a denunţa unilateral contractul,,solicitând restituirea rezervei
constituite de asigurător (ca şi capitalizare), conform prevederilor contractului.
O formă a denunţării unilaterale este şi practica răscumpărării poliţelor de
către compania de asigurări, preţul fiind determinat după calcule actuariale,
însă şi după randamentul programului de investiţii realizat de asigurător din
contribuţiile asiguraţilor, criterii care sunt în final, dependente exclusiv de
asigurător.
Legiuitorul priveşte plata primelor în aceste contracte prin luarea în
considerare a caracterului pur facultativ al raporturilor de asigurare de viaţă,
acestea fiind recunoscute, în primul rând, drept mijloc de prevedere şi investire
a economiilor. În consecinţă, asiguratul nu poate fi constrâns, pe cale
judiciară, să achite primele scadente.
Asiguratul este aşadar titularul unui drept de denunţare unilaterală a
contractului de asigurare de viaţă. Acest drept ar trebui privit ca o excepţie de
la principiul irevocabilităţii contractuale prin voinţă unilaterală, care operează,
pe de o parte, în mod discreţionar, fără a fi necesară justificarea ei şi, pe de altă
parte, în mod independent de executarea sau neexecutarea contractului de către
asigurător.
Pentru a sublinia rolul de instrument de investiţie al asigurării de viaţă,
dispoziţiile legale referitoare la constituirea rezervelor matematice au fost
interpretate în sensul că rezervele sunt proprietatea asigurătorului, aflându-se
în patrimoniul acestuia, dar reprezintă totuşi o datorie faţă de asigurat, care
dispune de un drept de creanţă asupra rezervelor matematice administrate de
asigurător după încasarea primelor. În dreptul francez, această creanţă este, de
altfel, garantată cu un privilegiu general asupra valorilor mobiliare şi
imobiliare ale întreprinderii de asigurare.
Obligaţiile asiguratului, altele decât plata primelor

Obligaţia de informare continuă


Asiguratul are obligaţia de a comunica în scris asigurătorului ivirea
unor împrejurări esenţiale, de natură a schimba sau agrava riscul. (art.13 al.2
din L. 136/1995).
Obligaţia de informare continuă, pe toată durata contractului, trebuie
executată prin comunicare imediat ce asiguratul a cunoscut împrejurarea
respectivă, dar nu mai tâziu de un număr de zile (care este stabilită în principiu
în contractul de asigurare). În tot acest răstimp, asigurătorul se vede obligat,
practic, să acopere un risc acutizat a cărui gravitate nu o cunoaşte, pe care fie
şi l-ar fi asumat în alte condiţii contractuale, fie nu şi l-ar fi asumat deloc.
Astfel, echilibrul conferit de principiul proporţionalităţii primei cu riscul este
răsturnat în favoarea asiguratului, în vreme ce asigurătorul nu mai poate
realiza tarificarea riscului. Cu cât termenul de declarare a agravării riscului
este mai scurt, cu atât echilibrul dintre interesele părţilor contractului de
asigurare poate fi mai bine respectat.
Necomunicarea ori comunicarea cu întârziere poate conduce la
rezilierea unilaterală a contractului de către asigurător, pentru neîndeplinirea
unei obligaţii contractuale esenţiale. Cade în sarcina asigurătorului să
dovedească existenţa şi importanţa schimbărilor circumstanţelor riscului. În
orice caz, până la reziliere, asigurătorul are posibilitatea să ridice excepţia de
neexecutare a contractului, refuzând plata indemnizaţiei în cazul producerii
riscului, obligaţia de plată fiind suspendată până la executarea obligaţiei de
informare de către asigurat. Desigur, aceasta opţiune nu-i este interesantă –
preferă să invoce direct clauza de reziliere !

Obligaţia de minimă diligenţă în vederea prevenirii riscului


În cazul asigurărilor de bunuri, asiguratul are obligaţia de a întreţine
obiectul asigurat în bune condiţii, în scopul prevenirii producerii riscului
(art.26 din Legea nr.136/1995). Asiguratul trebuie să se comporte ca un bun
proprietar şi să ia măsuri de prevenire a pagubelor. Aceste obligaţii sunt de
diligenţă, iar stabilirea standardului pentru considerarea neexecutării
obligaţiilor este culpa levis in concreto. Asigurătorul care face dovada
neexecutării îi poate opune asiguratului excepţia de neexecutare şi poate rezilia
unilateral contractul de asigurare, în conformitate cu stipulaţiile contractuale.

Obligaţiile asiguratului la producerea evenimentului asigurat


Concretizarea obligaţiei de plată la care este ţinut asigurătorul depinde,
printre altele, de executarea de către asigurat a unor obligaţii legale şi
contractuale, imediat ce acesta are cunoştinţă de producerea riscului.
Obligaţiile respective au naturi diferite, ceea ce conduce la diversitatea
consecintelor neexecutării acestora.

Măsuri pentru limitarea pagubelor


Art.26 al.3 din legea 136/1995 prevede că, în cazurile stabilite în contractul de
asigurare, asiguratul trebuie să ia, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru
limitarea pagubelor.

Declararea survenirii riscului


Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului producerea
riscului asigurat, în termenul prevăzut în contractul de asigurare. Legiuitorul
român a renunţat1 la stabilirea unui termen de decădere în care trebuie făcută
această declarare, lăsând acest lucru la libertatea contractuală a părţilor, aşa
cum se întâmplă în majotatea legsilaţiilor europene
Sancţiunea neexecutării în termen a obligaţiei de declarare a
evenimentului asigurat constă, potrivit art.19 al.(2) din Legea nr.136/1995, în
dreptul asigurătorului de a refuza plata indemnizaţiei. Exercitarea acestui
drept nu este însă discreţionară. Textul legal o condiţionează de dovada, care
trebuie produsă de asigurător, că, din pricina nedeclarării sau a declarării cu
întârziere, nu a putut determina cauza producerii evenimentului şi/sau
întinderea pagubei.
Condiţiile admisibilităţii refuzului de plată al asigurătorului sunt:
® declararea riscului să nu fie notificată de asigurat în termenul
contractual stabilit;
®® tardivitatea declararii să-i fi cauzat asigurătorului un prejudiciu,
care, în esentă, constă în imposibilitatea (dificultatea iremediabilă) de a stabili
în mod corect cuantumul daunelor şi/sau circumstanţele producerii riscului;
®®® clauza care prevede această sancţiune să fie clară şi precisă (o
atare clauză ar trebuie să fie, de altfel, obiectul obligaţiei speciale de informare
din partea asigurătorului).

Obligaţia asigurătorului de plată indemnizaţiei de asigurare


Producerea riscului sau expirarea contactului (în cazul asigurărilor de
viaţă) transformă obligaţia abstractă de acoperire a asigurătorului, într-o
obligaţie concretă de plată, ce trebuie executată în termenul şi cuantumul
stabilite în contract.
Consecinţele acoperite prin asigurare
Consecinţele acoperite exprimă efectele patrimoniale ale producerii
evenimentului asigurat şi au destinaţia de a determina limitele indemnizaţiei la
care se obligă asigurătorul.
In cazul asigurărilor de bunuri, consecinţele sunt, în principal,
următoarele:
Dauna Totală constă în pierderea sau distrugerea bunului, caz în care
despăgubirea se va face raportat la valoarea de substituţie (de piaţă) a bunului
din momentul producerii riscului, ţinând cont şi de eventuala clauză
contractuală de limitare a despăgubirii la un anumit cuantum. In asigurările
auto multirisc (casco), dauna totală este adesea stabilită în condiţiile de
asigurare ca reprezentând suma la care s-a facut asigurarea, redusă cu
contravaloarea pieselor rămase neavariate, rezultate din dezafectarea
autovehiculului care ramane in proprietatea asiguratului.
Daunele parţiale constau în reducerea valorii bunului prin avariere şi
se exprimă, alternativ, prin:
a) Dacă se apreciază că bunul nu mai poate fi folosit, după reparaţie,
conform destinaţiei sale, se plăteşte valoarea rămasă a bunului avariat,
determinată prin expertiză convenţională sau judiciară (diferenţa dintre
valoarea de piaţă a bunului şi valoarea sa reziduală, rămasă după avariere)
b) Dacă bunul poate fi reparat şi utilizat conform destinaţiie
economice, atunci asigurătorul acoperă:
§ costul reparaţiilor, respectiv ale înlocuirii pieselor avariate;
§ cheltuielile efectuate în vederea transportului bunului
(autovehiculului) avariat la cel mai apropiat atelier de reparaţii
agreat să efectueze reparaţia, sau la locul de adăpostire
§ cheltuielile efectuate în vederea limitării pagubelor
In cazul asigurărilor de răspundere, consecinţele acoperite se
raportează la valoarea prejudiciului cauzat de către asigurat terţilor păgubiţi,
context în care asigurătorii folosesc, în genere, tehnica plafonării despăgubirii
la un anumit cuantum sau tehnica franşizei (a se vedea infra, nr.232-233).
Asigurarea de răspundere civilă a utilajelor acoperă, alături de sumele pe care
asiguratul este obligat (în urma negocierilor la care participă asigurătorul sau
prin hotărâre judecătorească) să le plătească cu titlu de dezdăunare, şi
cheltuielile de judecată făcute în procesul civil (inclusiv în cazul în care
acţiunea penală pusă în mişcare este stinsă, iar acţiunea civilă rămâne în
competenţa instanţei penale, de exemplu în cazul aplicării amnistiei)1.
Principiul indemnitar (al despăgubirii)

Noţiune şi funcţii
Art.24 din Legea nr.136/1995 prevede, cu privire la asigurarea de
bunuri, că asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească
asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept o
despăgubire. Potrivit art.27, despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din
momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care
s-a făcut asigurarea.
Vocaţia practică a principiului indemnitar se reflectă în funcţiile sale
principale :
(a) stă la baza metodelor de evaluare a consecinţelor riscului şi a
determinării cuantumului despăgubirii ;
(b) reduce riscul subiectiv, prin îndepărtarea interesului de a obţine
profit din producerea evenimentului asigurat. Riscul subiectiv evocă două
împrejurări:
- aceea în care asiguratul provoacă intenţionat evenimentul asigurat,
ceea ce răpeşte contractului de asigurare caracterul său esenţialmente aleatoriu,
anulând însăşi ideea de risc;
- aceea a supraevaluării a bunului la încheierea contractului sau la
producerea riscului, care ar ocaziona tentaţia asiguratului de a obţine
indemnizare peste valoarea reală a prejudiciului, contractul de asigurare
alunecând astfel spre speculă sau pariu.
Excepţii de la principiul despăgubirii

Nefiind altceva decât măsura nevoii de securitate a asiguratului în


limitele mai sus amintite, principiul indemnitar are pe drept cuvânt vocaţie de
aplicabilitate generală, de o asemenea forţă încât excepţiile tradiţional admise
sunt mai degrabă aparente.

Asigurările de persoane
Se spune despre principiul despăgubirii se circumscrie asigurărilor
generale, altele decât de viaţă. La asigurările de persoane, indemnizaţia nu
depinde de paguba suferită, ci coincide cu suma asigurată stabilită forfetar,
respectiv cu o parte a acesteia, în caz de invaliditate permanentă.

Poliţele încheiate pe baza valorii agreate


In cazul acestor poliţe, asigurătorul acceptă să plăteasca o sumă de bani
prestabilită, adică în urma estimării prealabile subscrierii contractului efectuată
de un expert desemnat de asigurător. Astfel de poliţe se încheie în special
pentru obiecte de artă sau colecţie, antichităţi etc. a căror valoare ar fi dificil de
determinat după producerea riscului. În aceste situaţii, dacă bunul a pierit sau a
fost sustras, se plăteşte întreaga indemnizaţie prestabilită. Dacă însă daunele
sunt parţiale, se apelează la experţi judiciari sau extrajudiciari care, în funcţie
de valoarea reziduală şi costul restaurării, stabilesc cuantumul despăgubirii ca
procent din valoarea agreată.
Aplicarea principiul indemnitar în cazul asigurărilor excesive
Principiul indemnitar interzice asiguratului sǎ obţinǎ beneficii de pe
urma încheierii şi executǎrii contractului de asigurare, acesta nefiind
îndreptǎţit sǎ obţinǎ o indemnizaţie superioarǎ nici valorii asigurabile, nici
prejudiciului suferit. Atunci când valoarea asiguratǎ este superioarǎ valorii
asigurabile, suntem în prezenţa fie a supraasigurǎrii, fie a asigurǎrilor multiple
cumulative.

Supraasigurarea
Noţiune ignoratǎ de legiuitorul român, supraasigurarea reprezintă
situaţia în care un contract de asigurare a fost consimţit pentru o sumă
superioară valorii lucrului asigurat din momentul producerii riscului. Prin
urmare, într-un contract cu valoare de asigurare determinabilă, la încheierea
contractului, asiguratul a declarat o valoare a bunului asigurat superioară celei
reale. O poliţǎ comportǎ o valoare de asigurare determinabilǎ dacǎ obiectul
asigurării constǎ în bunuri susceptibile de evaluare anticipatǎ. Marea
majoritate a asigurǎrilor de bunuri au valoare determinabilǎ, precum asigurarea
unui imobil contra incendiului sau inundaţiilor, asigurarea unui autovehicul
contra furtului etc. În cazul asigurǎrilor de rǎspundere, supraasigurarea este
incidentǎ doar dacǎ priveşte un bun determinat care poate fi evaluat, precum
asigurarea de rǎspundere pentru riscul locativ (locatarul rǎspunde faţǎ de
proprietar pentru incendiul imobilului închiriat conform art.1435 Cod civil
român, rǎspunderea sa fiind însǎ limitatǎ, în baza principiului indemnitar la
valoarea totalǎ a imobilului închiriat) sau asigurarea de rǎspundere a
detentorului bunului mobil (depozitar, transportator).

Supraasigurarea frauduloasă
Supraasigurarea frauduloasă evocă situaţia în care se dovedeşte dolul
asiguratului, respectiv intenţia de a exagera evaluarea bunului asigurat în
scopul realizării unui profit în caz de sinistru. Sancţiunea este, evident,
nulitatea relativǎ a contractului. Asigurătorul nu datorează garanţie în caz de
sinistru, fiind exonerat de plata despǎgubirii, putând, în plus solicita daune-
interese pe terenul rǎspunderii civile delictuale (art.998 Cod civil român),
deoarece dolul are naturǎ ambivalentǎ, constituind atât viciu de consimţǎmânt
cât şi un fapt ilicit cauzator de prejudicii. În general, asigurǎtorul e îndreptăţit
să păstreze cu acest titlu primele ce i-au fost deja achitate, plus prima datorată
de asigurat pe anul curent.
De aceea, asigurătorii preferă să se situeze pe terenul supraevaluării
frauduloase a pagubelor. Aceasta reprezintă împrejurarea în care asiguratul,
cu intenţie, exagerează valoarea consecinţelor producerii evenimentului
asigurat, la momentul declarării (avizării) asigurătorului cu privire la
survenirea riscului şi a depunerii documentelor justificative la dosarul de
daună. Pentru acest comportament, majoritatea contractelor de asigurare
prevăd clauze speciale de decădere a asiguratului din garanţie, asigurătorul
fiind exonerat de plata despăgubirii.

Supraasigurarea simplă
Aceasta reprezintă o formă nefrauduloasă a supraasigurării, care
evocă ipotezele în care, de obicei în urma expretizei amiabile, se constată o
diferenţă semnificativă între valoarea declarată a bunului şi valoarea sa reală în
ziua producerii riscului, însă asiguratul este de bună-credinţă (respectiv dolul
său nu a putut fi dovedit). In acest caz, contractul rămâne valabil, dar
principiul indemnitar impune limitarea despăgubirilor la cuantumul real al
prejudiciului.

Asigurările multiple cumulative


Noţiunea desemnează situaţia în care mai multe contracte de asigurare
garantează simultan un obiect identic, împotriva aveluiaşi risc şi pentru
protejarea aceluiaşi interes asigurabil. Prin multiplicarea garanţiilor, valoarea
asigurată este considerabil superioară valorii asigurabile, producându-se un
exces de asigurare care contravine principiului indemnitar.
Condiţiile asigurărilor multiple cumulative sunt :
(a) pluralitatea de asigurători
(b) identitatea obiectului
(c) identitatea riscului – aceasta nu presupune numai acelaşi tip de
poliţă dintr-o clasă de asigurări clasă de aigiurări, ci şi acelaşi tip de garanţie
oferită de asigurător în cadrul unui tip de asigurare.
(d) identitatea interesului asigurabil – nu sunt supuse regimului
asigurărilor multiple cumulative, poliţele având acelaşi obiect, dar fiind
ocazionate de interese asigurabile diferite
(e) simultaneitatea asigurărilor - garanţiile trebuie să se aplice aceleiaşi
perioade de timp acoperite.
(f) unicitatea subscriitorului – condiţie discutabilă
In ce priveşte domeniul de aplicare al asigurărilor multiple
cumulative, deşi prevederile art.29 din Legea nr.136/1995 care reglementează
regimul juridic al acestora se referă doar la asigurări de bunuri, sunt vizate în
egală măsură şi asigurările de răspundere. Mai mult, deşi reglementarea este
principial inaplicabilă asigurărilor de persoane, dacă acestea din urmă vizează
accidente corporale, atunci garantează şi rambursarea cheltuielilor cu
spitalizarea şi a celor farmaceutice, iar această garanţie complementară, având
natură de daune, este supusă regimului asigurărilor multiple cumulative.
Obligaţia subscriitorului de a declara cumulul de asigurări. Pentru a
preîntâmpina riscul de fraudă, legea prevede în sarcina subscriitorului o
obligaţie de informare, respectiv de a aduce la cunoştinţa fiecărui asigurător
existenţa tuturor celorlalte raporturi de asigurare, atât la încheierea contractului
de asigurare, cât şi pe parcursul executării acestuia (art.29 alin.2 din Legea
nr.136/1995).
Regimul juridic al asigurărilor multiple cumulative diferă, în
privinţa asiguratului, după cum acesta este de rea-credinţă sau de bună-
credinţă. În primul caz, sancţiunea este nulitatea relativă a tuturor contractelor
cumulative pentru dol prin reticenţă, rămânând valid şi excutabil numai
contractul încheiat primul în ordine cronologică, faţă de care nu putea exista
intenţia frauduloasă.
Dacă asiguratul este de bună-credinţă (reaua-credinţă nu poate fi
dovedită), principiul indemninar împiedică asiguratul să cumuleze
despăgubirile. Dispoziţiile art.29 alin.1 din Legea nr.136/1995 prevăd, pentru
cazul existenţei mai multor asigurări încheiate pentru acelaşi bun, că fiecare
asigurător este obligat la plată, proporţional cu suma asigurată şi până la
concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare
decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului.
Asigurările multiple cumulative se disting de asigurările colective, prin
care mai mulţi asigurători se angajează să acopere împreună totalitatea unui
risc de o asemenea importanţă (de exemeplu riscurile industriale, de mediu,
imobiliare sau maritime) încât se preferă ca acesta să nu fie asumat de un
singur asigurător. Imprejurarea este mai des indicată prin referire la noţiunea
de coasigurare şi nu desemnează un cumul, ci un concurs de asigurări, care
nu generează un exces de asigurare.
Limitarea naturii de despăgubire a indemnizaţiei asigurătorului
În anumite situaţii, prestaţia asigurătorului nu acoperă întregul cuantum
al prejudiciului. Uneori, acesta este rezultatul prevederilor contractuale care
limitează ab-initio indemnizarea. Alteori, asiguratul se află în situaţie de sub-
asigurare, care constituie o ocazie a intervenţiei legiuitorului în vederea
limitării prestaţiei asigurătorului.

Limitarea convenţională a principiului indemnitar


Limitarea prestaţiei asigurătorului se poate face prin folosirea a
două categorii de tehnici contractuale :
a) Tehnica plafonării, conform căreia asigurătorul nu se angajează
decât până la limita unui plafon determinat, care reprezintă extrema superioară
a garanţiei, indiferent de cuantumul prejudiciului.
b) Tehnica franşizei presupune ca o parte din prejudiciu să fie
suportată de persoana păgubită, stabilită ca valoare fixă sau procent din
despăgubirea totală prevăzută în contractul de asigurare. Franşiza, ca tehnică
de limitare a acoperii, constă în două posibile practici contractuale.
Raţiunea acestor mecanisme contractuale de limitare a prestaţiei
indemnitare a asigurătorului este reflectată în funcţiile lor:
- aceste instrumente de vigilenţă “moralizează” asigurarea, stimulând
măsurile de prevenţie a riscurilor şi cointeresându-i pe asiguraţi în nerealizarea
riscului;
- reduc (sau chiar înlătură) cheltuielile efectuate de asigurător în
vederea acordării despăgubirii;
- diminuează cuantumul primei de asigurare pe care asiguratul o
datorează drept contra-prestaţie a acoperirii asigurătorului.

Subasigurarea
Noţiunea evocă situaţia în care valoarea asigurată este inferioară
valorii asigurabile (reale), comparaţia făcându-se la ziua producerii
evenimentului asigurat. Aceasta înseamnă ca asiguratul a achitat prime sub
valoarea celor care ar fi trebuit să fie calculate dacă ar fi declarat valoarea
reală a bunului asigurat. Asiguratul ar putea, în acest caz, să solicite
indemnizare peste valoarea asigurată, respectiv peste cuantumul reala al
prejudiciului, obţinând profit din asigurare.
Principiul. Cu titlu de remediu pentru această situaţie, în lipsa unor
convenţii contrare între părţi, art.28 din Legea nr.136/1995 pune în aplicare
sistemul acoperirii proporţionale (sau aşa-numitul principiu al răspunderii
proporţionale), în sensul că indemnizaţia plătită de asigurător trebuie să
acopere numai acea proporţie din dauna reală, pe care o reprezintă suma
asigurată din valoarea reală a bunului.
Principiul acoperirii proporţionale nu primeşte aplicare, respectiv
poate primi aplicare numai în subsidiar, în următoarele situaţii, în care
diferenţa de valoare a bunurilor asigurate între momentul încheierii asigurării
şi cel al producerii riscului :
- diferenţa este datorată unor împrejurări de creştere sau agravaree a
riscului, caz în care trebuie să primească aplicare regulile legale şi
convenţionale privind modificarea/agravarea riscului în timpul contractului;
- diferenţa este datorată unor inexactităţi sau omisiuni ale asiguratului
cu ocazia declarării (circumstanţelor) riscului la încheierea asigurării, caz în
care se vor aplica regulile acestei împrejurări, după cum asiguratul a fost de
bună sau rea credinţă la acel moment (suplimentarea primei sau rezilierea
contractului – în caz de bună credinţă, respectiv nulitate relativă a contractului
– în cazul relei credinţe).
Convenţii derogatorii. Prevederile legii care instituie principiul
acoperirii proporţionale nu sunt de ordine publică. Dacă în contractul de
asigurare este prevazută clauza primului risc, atunci sistemul acoperirii
proporţionale nu se aplică, primind aplicare sistemul plafonării. Într-o astfel de
situaţie, asigurătorul îşi exprimă contractual acordul ca, spre exemplu, dacă
bunul care valorează 100 lei este afectat de un risc acoperit, să plătească
asiguratului orice sumă până la plafonul maxim de 50 lei, care corespunde
valorii declarate de acesta, fără a mai reduce indemnizaţia.
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

3. J. Bonnard, Droit des assurances, LexisNexis-Litec, Paris,


2005
4. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor, Ed. Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2007.
5. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.
6. D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004
Unitatea de curs 4
Contractul de asigurare si tertii
- Sinteză -

Raporturile contractuale de asigurare prezintă câteva particularităţi din


perspectiva aplicării principiului relativităţii efectelor contractului (res inter
alios acta...). Datorită naturii tehnicilor folosite (stipulaţia pentru altul,
subrogaţia personală şi reală, obligaţia de garanţie), contractul de asigurare
oferă cadrul intervenţiei unor terţi care, fie pretind drepturi directe născute în
favoarea lor prin contract (beneficiarul în asigurările de viaţă, terţul prejudiciat
în asigurările de răspundere), fie ajung să intre în relaţie juridică cu
asigurătorul, datorită executării de către acesta a obligaţiilor sale contractuale.

Terţii creditori ai asigurătorului


Din această categorie fac parte terţele persoane care au posibilitatea să
invoce contractul, fie pentru a pretinde atribuirea indemnizaţiei datorate de
asigurător (A), fie pentru că sunt prejudiciaţi de către asiguratul de răspundere
civilă, în acest acz legea acordându-le un drept propriu asupra indemnizaţiei de
asigurare, pentru realizarea căruia au la dispoziţie o acţiune directă contra
asigurătorului (B).
Beneficiarul în asigurările de persoane şi de bunuri

Atribuirea beneficiului contractului


În cazul asigurării de deces contractate în profitul unui terţ beneficiar al
sumei asigurate, se utilizează tehnica stipulaţiei pentru altul. Acelaşi context
se regăseşte în cazul asigurărilor de bunuri în care contractantul desemnează
un terţ ca beneficiar al despăgubirii oferite de asigurător (art.24 al Legii
nr.136/1995). Contractantul-subscriitor (stipulantul) se află într-o relaţie
social-economică specială cu beneficiarul, urmărind fie stingerea unei datorii
faţă de acesta, fie gratificarea lui. De aceea, în principiu, subscriitorul este
singura persoană îndreptăţită să desemneze beneficiarul asigurării. Acest drept
este strict personal, neputând fi exercitat de către moştenitorii sau creditorii
subscriitorului pe calea acţiunii oblice. Dacă asiguratul şi subscriitorul sunt
persoane diferite, acordul persoanei asigurate este indispensabil pentru
desemnarea beneficiarului (art.33 Legea nr.136/1995). Raţiunea este dovedirea
interesului pentru viaţa persoanei asigurate, respectiv pentru conservarea
bunului asigurat.
Persoana beneficiarului trebuie să fie determinată, dar nu cu necesitate
în momentul stipulării, ci trebuie să fie determinabilă cel târziu la momentul
decesului asiguratului. Desemnarea poate inverveni în orice moment al
executării contractului. Însă, încă de la încheierea contractului, trebuie
prevăzute elemente concrete de determinare în viitor a beneficiarului (soţul,
concubinul, unitatea sanitară unde a lucrat asiguratul, universitatea unde
studiază fiul etc.).
Este important ca pentru persoanele beneficiare care nu sunt
nominalizate în contract, să fie suficient definite elementele care să conducă la
identificarea la data exigibilităţii sumei asigurate. Acest moment este esenţial,
întrucât subscriitorul poate reveni asupra beneficiarului (infra, nr.241), oricând
până la expirarea sau executarea contractului, prin orice formă care păstrează
urma probatorie a manifestării de voinţă.

Modalităţile de atribuire a beneficiului contractului


Desemnarea beneficiarului poate interveni în orice moment, de la
subscriere până la decesul asiguratului, fiind un act unilateral de voinţă ce nu
necesită nici acordul asigurătorului, nici opţiunea beneficiarului de a accepta
sau nu stipulaţia. Această natură juridică ar determina o varietate de forme şi
mai ales de mijloace de desemnare a beneficiarului: menţiune în poliţă,
testament, scrisoare adresată asigurătorului, andosarea (girul) poliţei când
aceasta este la ordin etc. Cu toate acestea, art.33 al legii nr.136/1995 prevede
că desemnarea beneficiarul se face printr-o declaraţie scrisă comunicată
asigurătorului (desigur, doar pentru opozabilitate) sau prin testament.
Cu toate acestea, efectele confirmării nu se produc decât în situaţia în
care stipulaţia s-a făcut cu titlu oneros (pentru stingerea unei creanţe sau
garantarea unui credit). Această situaţie este însă excepţională în asigurările de
persoane. În principiu, stipulaţia se face în această materie cu titlu gratuit,
ceea ce îi conferă un caracter revocabil, chiar după consolidare prin
acceptare, în aceleaşi condiţii în care dispoziţiile codului civil reglementează
revocabilitatea donaţiilor între vii (art. 829 şi urm. Cod civil : revocarea
pentru ingratitudine – atentat la viaţa stipulantului, delicte, cruzimi sau injurii
grave proferate la adresa stipulantului, refuz de alimente – , revocarea pentru
naştere de copii survenită ulterior stipulaţiei, revocarea donaţiei între soţi şi
respectiv pentru neîndeplinirea sarcinilor şi condiţiilor). Terţul desemnat
decade de drept din beneficiul dobândit dacă este condamnat pentru
infracţiunea de omor asupra asiguratului.
Absenţa beneficiarului la momentul exigibilităţii sumei datorate de
asigurător (decesul asiguratului) poate rezulta din:
- lipsa desemnării unei persoane determinabile
- revocarea atribuirii beneficiului contractului
- refuzul persoanei desemnate de a accepta dreptul stipulat în
favoarea sa
- nulitatea desemnării.
- predecesul beneficiarului sau caducitatea desemnării.
In privinţa ultimei situaţii, atunci când stipulaţia se face cu titlu gratuit,
este prezumată făcută sub condiţia existenţei beneficiarului la momentul
realizării riscului de deces al asiguratului. Reprezentatea succesorală nu are
efecte – în caz de predeces al beneficiarului, suma asigrată nu intră în activul
său succesoral, ci dreptul său direct se stinge prin caducitate, pe data decesului
său, survenit anterior decesului asiguratului. In schimb, dacă terţul beneficiar
este predecedat la momentul producerii ricului, iar stipulaţia făcută în favoarea
sa este cu titlu oneros (în contul unei datorii a asiguratului faţă de beneficiar
sau cu condiţia îndeplinirii unor sarcini de către beneficiar a căror valoare o
depăşeşte pe cea a beneficiului rezultat din contractul de asigurare), beneficiul
contractului va intra în activul său succesoral şi nu va profita subscriitorului1.
Terţul prejudiciat, în asigurările de răspundere civilă
Asigurarea de răspundere reprezintă atât o protecţie a patrimoniului
asiguratului care este debitor al unei persoane căreia (asiguratul sau persoana
pentru care răspunde) i-a cauzat un prejeudiciu, cât şi o modalitate de a garanta
victima unei fapte prejudiciabile, contra insolvabilităţii persoanei responsabile.
Fie că este vorba despre o răspundere civilă generală, de o răspundere specială
profesională sau de răspunderea pentru desfaşurarea unei anumite activităţi
(comerciale, industriale), angajarea răspunderii civile a asiguratului se
caracterizează prin aceeaşi schemă procedurală tripartită, care este particulară
pentru poziţia bivalentă a asigurătorului, solvens faţă de terţul cu care nu are
raporturi contractuale. Astfel, asigurătorul joacă rolul de apărător al intereselor
asiguratului, în vreme ce terţul prejudiciat dispune de mjloace procedurale
directe în contra asigurătorului.

Procedura de stabilire a răspunderii asiguratului şi a obligaţiei


asigurătorului
a) Fundamentul şi natura dreptului terţului asupra indemnizaţiei
de asigurare. In asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să
plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza
legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat
în procesul civil promovat de terţii păgubiţi. Potrivit art.42 din Legea
nr.136/1995, drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva celor
răspunzători de producerea pagubei. Terţii pot chema asigurătorul în judecată,
în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare. In baza
art.44, asigurătorul plăteşte despăgubirea nemijlocit celui păgubit, în măsura în
care acesta nu a fost despăgubit de asigurat. Asigurătorul plăteşte despăgubirea
asiguratului, numai dacă acesta dovedeşte că a plătit victimei. Indemnizaţia nu
poate fi urmărită de către creditorii asiguratului (spre deosebire de
despăgubirea pe care acesta ar obţine-o pentru o asigurarea de bunuri, care ar
lua locul bunului prin efectul subrogaţiei reale).
Aceste prevederi legale pot conduce la mai multe soluţii din
perspectiva naturii şi fundamentului dreptului terţului. Se poate considera că
este vorba despre o răspundere în garanţie a asigurătorului. Chiar si instanţele
franceze apreciază că este vorba despre o garanţie derivată contractul de
asigurare1, fiind evident că răspunderea asigurătorului nu se poate încadra în
cazurile de raspundere civilă pentru fapta altuia. Această abordare este exactă,
dacă se porneşte de la premisa că obligaţia de plata a asigurătorului se naşte
din fapta asiguratului, din producerea riscului general asigurat. Ideea de
garanţie este legată de fapta (delictuală). Mergând mai departe, poate părea
mai corect să se aprecieze că obligaţia asigurătorului faţă de terţ ia naştere din
contractul de asigurare. Atunci, dreptul terţului s-ar putea explica printr-o
stipulaţie pentru altul, al cărei beneficiar este persoana păgubită2. Ideea nu
este greşită. Acţiunii terţului îi poate fi lesne recunoscută natura celei conferite
beneficiarului unei stipulaţii. Obligaţia asigurătorului nu poate avea decât
izvor în poliţă, în vreme ce obligaţia asiguratului este cea care are izvorul în
fapta sa prejudiciabilă. Raţiunile de echitate care stau la baza conceptului
acţiunii directe de drept civil nu stau în picioare în acest caz, unde vorbim
despre o veritabilă excepţie de la relativitatea efectelor contractului.
b) Procedura tripartită. Determinarea creanţei victimei/păgubitului
comportă câteva particularităţi. Conform art.43 şi 54 ale Legii nr.136/1995,
despăgubirea se stabileşte pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana
păgubită şi asigurător, potrivit contractului de asigurare ori, în cazul în care nu
s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească. Pentru stabilirea
despăgubirii, în cazul evenimentelor petrecute pe teritoriul României, părţile
sunt obligate, dacă nu ajung la înţelegere, să supună litigiul soluţionării unui
organ de jurisdicţie român.
Textele legale menţionate instituie un principiu, care constă în
obligativitatea demarării demersurilor necesare încheierii unei înţelegeri
(tranzacţii) între părţile interesate, realizate în conformitate cu dispoziţiile
contractului de asigurare şi în limitele acestuia.
In practică, contractele prevăd clauze de „mandat irevocabil”
(denumite „clauze de tranzacţie”), prin care asiguratul împuterniceşte
societatea de asigurare să negocieze cuantumul prejudiciului cu victima.
Calificarea drept mandat este discutabilă: în realitate, asigurătorul negociază în
nume şi interes propriu, fiind debitorul faţă de dreptul propriu al terţului faţă
de asigurător, în limitele obligaţiei contractuale a acestuia.
Considerăm că asigurătorul are obligaţia de a demara negocierile fără
tardivitate şi de a face oferte rezonabile, susceptibile de a fi acceptate de către
victimă, pentru a se preîntâmpina determinarea prejudiciului în cadru
procesual, aceasta fiind raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut tranzacţia ca
principal mijloc de stabilire a despăgubirii. Este vorba despre o obligaţie de
mijloace, de a depune diligenţele rezonabile pentru încheierea unei tranzacţii.
Pentru neîndeplinirea culpabilă (oferte inacceptabile sau jignitoare făcute
terţului, vădit disproporţionate faţă de prejudiciul real) a acestei obligaţii
legale, asigurătorul va răspunde delictual. Desigur, victima este liberă să
refuze ofertele rezonabile ale asigurătorului, riscul său fiind acela de a suporta
cheltuielile de judecată (ale sale, dar deopotrivă ale asigurătorului şi
asiguratului) în procesul pe care urmează să-l intenteze şi, eventual, să-l
piardă.

Caliatea şi poziţia asigurătorului în cadrul procesual deschis de terţul


păgubit
Mijlocul procesual de realizare a dreptului nemijlocit al terţului la
încasarea indemnizaţiei de asigurare, a creanţei sale privilegiate asupra
despăgubirii datorate de asigurător în temeiul poliţei, este acţiunea directă
împotriva asigurătorului pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat de
asigurat. Procesul civil va fi intentat de terţul păgubit cu care nu s-a
tranzacţionat în ce priveşte existenţa răspunderii asiguratului şi stabilirea
despăgubirii. Prin această acţiune directă, terţul nu suportă concursul celorlalţi
creditori ai asiguratului şi nici eventuala insolvabilitate a acestuia.
Situaţia creditorului cu garanţie reală asupra bunului asigurat
In asigurările de bunuri, prin efectul subrogaţiei reale, despăgubirea
plătită de asigurător pentru furtul sau dispariţia ori distrugerea obiectului
asigurat, ia locul bunului în patrimoniul asiguratului. In consecinţă, deşi acest
lucru nu este prevăzut expres în dreptul român, dreptul de preferinţă al
creditorului care dispune de o ipotecă sau garanţie reală mobiliară asupra
bunului asigurat, trece de drept asupra despăgubirii oferite de asigurător.
Desigur, eficacitatea preferinţei creditorului cu garanţie reală
depinde de măsura în care acesta şi-a adus dreptul la cunoştinţa asigurătorului.
Dacă garanţia a fost înregistrată (în arhiva electronică, respectiv cadastru)
anterior încheierii contractului de asigurare, se prezumă că asigurătorul trebuia
să cunoască existenţa garanţiei şi efectul său din perspectiva subrogaţiei reale.
Dacă dreptul de ipotecă ori garanţie reală a fost înregistrat (făcut public) în
perioada de valabilitate a poliţei, atunci acesta devine opozabil asigurătorului
numai în măsura în care acesta a fost încunoştiinţat de constituirea şi înscrierea
dreptului, neputându-se pretinde asigurătorului să se informeze despre o
eventuală garanie asupra bunului, la momentul plăţii despagubirii.
Astfel, în principiu, după survenirea riscului, creditorul garantat are
drept de preferinţă asupra indemnităţii de asigurare, plata făcută oricărei alte
persoane neavând, în principiu, caracter liberatoriu pentru asigurător. Cu toate
acestea, plata făcută cu bună-credinţă de către asigurător este valabilă. Iar
acesta este de bună-credinţă, fie până la momentul încunoştiinţării sale de către
creditorul garantat, fie până când îi este notificată opoziţia creditorului
garantat la plata indemnizaţiei efectuată direct către beneficiarul contractului.
Opoziţia formală nu este necesară dacă se dovedeşte că asigurătorul a fost
informat, prin orice mijloc, de existenţa garanţiei reale.

Terţii debitori ai asigurătorului. Principiul subrogaţiei


Fundamentul juridic al subrogaţiei asigurătorului în drepturile şi
acţiunile asiguratului împotriva terţului responsabil de avarierea,
distrugerea ori furtul bunului
În asigurările de bunuri, asigurătorul garantează plata despăgubirii, fie
că evenimentul se datoreză unui caz fortuit sau de forţă majoră, unui
eveniment natural sau culpei unui terţ. În acest din urmă caz, asigurătorul
poate să recupereze totul sau o parte din indemnizaţia vărsată asiguratului
său, de la terţul responsabil de producerea evenimentului acoperit. Acest
lucru se realizează prin subrogarea asigurătorului în drepturile
asiguratului şi exercitarea, în consecinţă, a acţiunii în regres contra terţului
responsabil de producerea daunei, în baza art. 22 din Legea nr.136/1995.
Reflexia dispoziţiei române în dreptul francez, respectiv art. L121-12
reprezintă fructul unei evoluţii în cursul căreia s-a discutat existenţa şi
fundamentul regresului asigurătorului. Această controversă nu prezintă doar
un caracter istoric, ci şi unul pragmatic pentru că există anumite tipuri de
asigurări de în cazul cărora mecanismul subrogaţiei este blocat (precum
asigurarea de credit, asigurarea de insolvabilitate etc.).

Reglementarea principiului subrogaţiei personale în asigurări


Conform art. 22 al Legii nr.136/1995, în limitele indemnizaţiei plătite,
asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale
beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu
excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o
asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente de autovehicule şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în
limitele obligaţiei acestuia.

Regimul subrogaţiei. Condiţiile subrogaţiei asigurătorului


Pentru exercitarea subrogaţiei, există cel puţin două condiţii:
• asigurătorul să fi plătit despăgubirea înainte ca terţul să-i plătească
asiguratului.
Dacă terţul a achitat victimei o sumă cu titlu de despăgubire, societatea
de asigurare nu mai datorează despăgubiri asiguratului. Dacă totuşi plata este
efectuată, asiguratul nu va obţine un profit inechitabil din dubla despăgubire,
ci va fi obligat să restituie asigurătorului despăgubirea achitată, în temeiul
îmbogărăţirii fără justă cauză.
•• să existe un regres posibil faţă de terţ
Pe de o parte, trebuie să existe cel puţin o persoană răspunzătoare de de
prejudiciul cauzat asiguratului. Pe de altă parte, asiguratul trebuie să aibă drept
la o acţiune în răspundere faţă de terţul autor al prejudiciului sau faţă de
asigurătorul de răspundere civilă al acestuia. Atenţie însă: în cazul în care
imposibilitatea exercitării acţiunii în subrogaţie se datoreză culpei asiguratului
(de exemplu asiguratul a renunţat la dreptul de a exercita regresul contra celui
responsabil sau a pierdut culpabil acest drept), asiguratul va răspunde de
prejudiciile implicate. Astfel, conform art..22 alin.2 din Legea nr.36/1995,
asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar
împiedica realizarea dreptului în contra terţului răspunzător. Consecinţa este
că, în acest caz, asigurătorul poate fi exonerat, total sau parţial, de propria sa
obligaţie faţă de asigurat, respectiv îi poate solicita asiguratului restituirea
sumelor vărsate.

Efectele subrogaţiei
Transferul drepturilor asiguratului către asigurător se realizează în
momentul plăţii indemnizaţiei şi se probează prin chitanţa subrogatorie. Plata
făcută după acest moment de către terţ asiguratului este inopozabilă
asigurătorului, exceptând situaţia în care terţul este de bună-credinţă,
necunoscând existenţa asigurării sau achitarea indemnizaţiei de către
asigurător. Tot ca efect al subrogaţiei, creanţa de reparare a prejudiciului
devine insesizabilă, creditorii asiguratului neavând posibilitatea de a popri
suma despăgubirii în mâinile terţului responsabil
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:

7. J. Bonnard, Droit des assurances, LexisNexis-Litec, Paris, 2005


8. Radu N. Catana, Dreptul asigurarilor, Ed. Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2007.
9. I. Sferdian, Dreptul asigurarilor, CH BECK, Bucuresti, 2008.
10. D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004