Sunteți pe pagina 1din 70

119

Capitolul 5
INFLAŢIE – DINAMICĂ ECONOMICĂ ÎN ROMÂNIA;
INTERDEPENDENŢE SPECIFICE (ATIPICE)

Teoria inflaţiei şi a raportului ei cu dinamica economiei reale este generală


şi universală. De aceea, analiza realităţilor social-economice din ţara noastră trebuie
să plece de la generalizările teoretice existente, generalizări ce au avut şi au la bază
(ca punct de plecare) situaţiile tipice din economia mondială, din ţările care s-au
aflat în avangarda dezvoltării şi creşterii economice. Deci, nu poate fi vorba de
construcţia unei noi teorii a inflaţiei pe baza unei stări particulare a uneia sau alteia
dintre ţări. Cu atât mai puţin se poate pretinde o teorie generală şi universală despre
inflaţia din România, care ar putea fi oferită ca model de analiză a problematicii
contemporane a ţărilor lumii, inclusiv a celor dezvoltate economic.
Ceea ce se poate face, respectiv ceea ce se aşteaptă de la teoria economică în
abordarea problemei arătate este să se evidenţieze specificitatea manifestărilor
inflaţiei şi a relaţiilor ei cu economia reală în România, pornindu-se de la modelul
teoretic al acesteia.
Realităţile româneşti în acest plan sunt multiplu specifice, deci şi abordările
teoretice şi, cu atât mai mult, politicile şi strategiile de gestionare a problemelor sunt
specifice.
În acest sens, cercetarea noastră şi-a propus să evidenţieze, cu sistem şi
metodă, cauzele specifice ale inflaţiei în România (cele generale şi cele contem-
porane), manifestările ei specifice, ca sens şi ca intensitate, interdependenţele
procesului inflaţionist cu procesele din economia reală (modificarea producţiei, a
ocupării resurselor de muncă, a comerţului exterior etc), efectele inflaţiei în condi-
ţiile ţării noastre, politicile specifice în acest domeniu etc.
120

5.1. Aspecte istorice ale inflaţiei (ale creşterii preţurilor) în România

Ca fenomen economic, monetar şi social, inflaţia s-a situat în centrul atenţiei


cercetătorilor aparţinând diferitelor perioade istorice şi şcoli care se integrează în
gândirea monetar-financiară românească. Cauzele, intensitatea, formele de
manifestare, dar, mai ales , efectele generate de inflaţie nu se pot identifica, în
totalitatea lor, cu aceleaşi împrejurări şi manifestări pe care acest fenomen le-a
cunoscut în cadrul altor zone şi ţări ale lumii.
În acest paragraf se va realiza doar o trecere succintă în revistă a evoluţiei
procesului inflaţionist în ţara noastră, marcând cele mai importante şi mai
reprezentative momente pe care le-a parcurs procesul de-a lungul timpului.
Istoria monetară a României, în general, cu referiri exprese la fenomenul
inflaţionist, în special, se bucură de o încadrare oarecum diferită (nu însă şi
privilegiată) în mecanismul monetar-financiar examinat şi înţeles de pe poziţia
gânditorului de la sfârşitul secolului XX.
Amprenta pe care şi-au pus-o fenomenele monetare pe configuraţia factorilor
cu influenţă puternică asupra dezechilibrelor economico-financiare a fost evidentă.
Aceşti factori nu numai că nu pot fi eliminaţi din câmpul analizei, dar ignorarea lor
ar ştirbi din conţinutul şi credibilitatea proprii adevărului ştiinţific. Evoluţia
distorsiunilor economice şi monetare le găsim prezente chiar în epoci peste care,
uneori, trecem cu uşurinţă. Capacitatea de analiză şi de interpretare era însă redusă,
iar izvoarele documentare au fost modeste şi adesea contradictorii.
Putem spune că dezechilibrele pe care le-au generat procesele monetare
existente pe teritoriul ţării noastre se confundă, în mare măsură, cu însăşi istoria
ţării. Epocile istorice au avut, fiecare, reprezentanţi străluciţi care au militat pentru
atenuarea dezordinei monetare, înţelegând imperativele şi nevoile vitale ale
instaurării unei ordini economice normale şi prospere pe teritoriul României, din
cele mai vechi timpuri1.

1
Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.
320.
121

Sprijinirea proceselor economice, înlesnirea comerţului, deschiderile largi


către ţările vecine sau mai îndepărtate, iar în etapa actuală tendinţa obiectiv-
necesară de comunicare şi informaţie cu toate ţările lumii, în care moneda naţională
- leul - se implică tot mai mult, au constituit ideea forte a gândirii monetar -
financiare româneşti.
Vicisitudinile pe care ni le-a rezervat istoria au ţinut pe loc multe secole
afirmarea pe plan mondial a şcolii monetar-financiare româneşti şi cu atât mai mult
a fost ţinut pe loc domeniul conceptualizării inflaţiei. Cu toate acestea, ştiinţa
monetară românească s-a constituit şi dezvoltat. De aceea contribuţiile, în mare
măsură originale, pe care aceasta a adus-o la îmbogăţirea literaturii şi practicii în
domeniu se impune a fi repuse în drepturile lor legitime.
În continuare, ne vom rezuma la câteva exemple mai reprezentative care
atestă faptul că geneza şi evoluţia inflaţiei, fie chiar şi numai pe teritoriul ţării
noastre, au rădăcini din cele mai vechi timpuri, care apar ca adevărate curiozităţi
pentru etapa actuală. Drumul parcurs de la vechile monede de pe teritoriul daco-
roman din antichitate este unul al distorsiunilor, dezechilibrelor, falsificărilor
şi inegalităţilor dintre monede şi preţul mărfurilor şi serviciilor. Într-un anumit
sens acesta este un arc inflaţionist care s-a întins peste veacuri şi până în zilele
noastre.
Dezorganizarea monetară s-a accentuat în timpul multiplelor războaie,
răscoale, cât şi în urma introducerii de monedă străină de către negustorii care
frecventau pieţele şi târgurile pentru a-şi vinde mărfurile sau a le schimba cu
mărfuri româneşti. Totodată, în decurs de secole, s-au practicat falsuri de monedă,
care au contribuit substanţial la agravarea circulaţiei monetare.
Încercările primilor domnitori români - Vladislav I în Muntenia şi Petru
Muşat în Moldova - în a doua jumătate a secolului al XIV-lea nu au putut înlătura
haosul monetar, între altele şi ca urmare a deselor războaie purtate cu imperiul
otoman. Din analiza făcută de Frederic Loisel pentru ţările din Europa de Vest în
perioada 1840-1910 rezultă că preţurile au crescut cu 20%. În cazul României,
122

această creştere în perioada 1840-1867 a fost cu mult mai mare, dar fără să
depăşească 100% 2.
Mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, la 1867, s-a reuşit o reformă
monetară care a asigurat leului o oarecare stabilitate. Se poate spune că în intervalul
1867-1914, situaţia monetară nu s-a caracterizat prin seisme şi tulburări deosebit de
grave. Fenomenul începe să se declanşeze puternic în perioada neutralităţii (1914-
1916), când Banca Naţională a procedat la o emisiune excedentară de monedă în
vederea pregătirilor militare, fapt ce a dus la dezechilibrarea bugetului, continuând
apoi să emită bancnote prin acordarea unui împrumut de 400 mil. lei statului. Cum
era şi firesc, moneda naţională s-a depreciat. În cursul războiului s-a procedat la
contractarea unui împrumut de stat ("naţional"), dar deprecierea monetară tot n-a
putut fi stăvilită, nici chiar în urma retragerii aurului din circulaţie în vederea
creşterii stocului de aur al Băncii Naţionale şi nici ca urmare a măsurii de
interzicere a vânzărilor de aur (export). Paralel a avut loc o depreciere rapidă a
biletelor de bancă la care s-a adăugat exportul masiv de cereale, petrol, cherestea,
produse manufacturiere etc., fără un schimb echivalent, ceea ce a afectat puternic
starea economică a ţării şi situaţia materială a populaţiei.
După intrarea în război, au sporit din nou cerinţele de mijloace monetare
asigurate prin emisiunea Băncii Naţionale. A fost suspendată convertibilitatea în aur
a bancnotelor. La sfârşitul anului 1918, masa monetară a sporit de cca. 4 ori, iar
creditele neproductive au ajuns la 93,7% din totalul acestora. Pe economie,
circulaţia monetară a crescut în perioada de referinţă de 5,5 ori, iar împrumuturile
statului la banca de emisiune de 7,7 ori. Procesul a fost însoţit de o scădere
considerabilă a producţiei. Preţurile cu amănuntul în anul 1922 erau de 19 ori mai
ridicate faţă de 1914. Pe pieţele străine, cotarea leului a reflectat o depreciere
accentuată, aceasta scăzând de la 98,2% în anul 1914 până la 8,4% în anul1922.
În anul 1925, s-a efectuat o revalorizare monetară destinată reducerii
preţurilor. Aceasta a constituit un eşec monetar care, în cele din urmă, a obligat
statul român să efectueze stabilizarea monetară din 1929. Legea stabilizării

2
I. Răducanu, Stabilizarea monetară, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, p. 6, în A. Ţugui, Inflaţia –
concepte, teorii şi politici economice, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
123

monetare din 1929 bazată pe devalorizarea conţinutului în aur al leului a conferit un


plus de stabilitate. Acest an a adus un excedent al producţiei agricole, dar, pe fondul
scăderii preţurilor internaţionale, acesta se transforma într-un real dezavantaj. Nici
această măsură de stabilizare monetară nu a dus la rezultatele scontate, întrucât criza
generală a dezorganizat şi mai mult sistemul economic şi monetar, când preţul
produselor agricole în 1934 a scăzut la 44,1%, iar al produselor industriale la 69%
faţă de aceeaşi bază. Se remarcă şi faptul că leul a avut de suportat rigorile unor
deprecieri şi mai mari care s-au accentuat către anii 1939-1940, odată cu pregătirea
pentru război.
În legătură cu criza din România, reputatul profesor Virgil Madgearu afirma:
"criza economică mondială a surprins România într-un moment de convalescenţă,
realizat cu mijloace artificiale (emisiune de monedă fără acoperire în mărfuri şi
servicii) şi a anihilat toate rezultatele favorabile dobândite în cursul anului 1929,
accentuând până la maximum relele de care suferise economia naţională înainte de
stabilizare. Prima şi cea mai îndărătnică manifestare a crizei economice şi a inflaţiei
în ţara noastră a fost prăbuşirea preţurilor atât la produsele agricole cât şi la cele
industriale; în perioada examinată, nivelul preţurilor produselor agricole scăzuse la
31,8% iar a celor industriale la 68,6% - toate acestea pe fondul unei reduceri
catastrofale a producţiei industriale şi agricole, cât şi a creşterii substanţiale a
şomajului3.
Dictatul de la Viena din anul 1940, intrarea ţării în al doilea război mondial
şi pactul Ribbentrop-Molotov au zdruncinat din temelii întreaga configuraţie
economică, socială şi monetar-financiară a României. Jefuirea bogăţiilor naturale,
cheltuielile enorme reclamate de desfăşurarea ostilităţilor, emisiunea de bani străini
pe teritoriul ţării, deficitul bugetar devenit cronic, evoluţia nefirească a masei
monetare, escaladarea fără precedent a preţurilor, datoriile de război, pierderea
tezaurului naţional, uriaşele pierderi materiale şi umane (aproape incalculabile),
seceta care a bântuit în ţară sunt tot atâtea cauze şi factori interni şi externi care au

3
Virgil Madgearu, La politique économique éxterieure de la Roumanie (1927-1938), Centre de Hautes
Études Internationales, Bucarest, 1939.
124

contribuit la conturarea celui mai sumbru tablou din întreaga istorie a poporului
nostru.
Sacrificiile României sunt deci inimaginabile, iar inflaţia galopantă cu
tendinţe spre hiperinflaţie nu reprezintă decât unul din aspectele acestor stări de
lucruri. Fenomenele care au caracterizat inflaţia au fost: creşterea nemăsurată a
masei monetare, escaladarea necontrolată a preţurilor, emisiunea fără precedent şi
fără acoperire a monedei, dublată de indicii catastrofali ai producţiei, reflectate prin
tendinţa de anulare a puterii de cumpărare a leului, contractarea de credite pentru
plata armamentului care se cifrează la fantastica sumă de 1,2 mld. lei au agravat şi
mai mult dezorganizarea, tensiunile şi starea inflaţionistă de pe teritoriul României4.
Inflaţia s-a prelungit cu accente deosebit de distructive pentru economia
naţională până în anul 1947, când a avut loc o reformă monetară prin care s-a
urmărit înlăturarea haosului persistent de după cel de-al doilea război mondial.
Înregistrarea unei creşteri fără precedent a preţurilor până în anul 1947, datorită
evenimentelor economico-financiare, sociale şi politice menţionate a fost reflectată
în presa vremii de către cotidianul "Neue Zurcher Zeitung" astfel:" în nici o ţară din
lume preţurile nu s-au ridicat aşa de mult ca în România"5. Această evoluţie a
indicelui preţurilor este reflectată în tabelul următor (prin raportarea preţurilor la
anul 1939 *):

Tabelul 5.1 Evoluţia procentuală a indicelui preţurilor


Data Indicele Indicele Indicele
salariului preţurilor salariului real
August 1939 100 100 100
Decembrie 1942 212,4 712 29,8
Decembrie 1943 275,5 1058 25,3
August 1944 275,5 1392 19,7
August 1947* - 8365 -

Sursa: I. Ceauşescu, F. Constantiniu, M. Ionescu, "200 de zile mai devreme", Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pg. 37.

4
I. Văcărel, Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
5
F. Constantiniu, M. Ionescu, I. Ceauşescu, 200 de zile mai devreme, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984, p. 37.
125

Fenomenul inflaţionist a fost o consecinţă a deficitelor înregistrate, cauzate


de susţinerea războiului cu forţe proprii, de despăgubirile plătite în monedă curentă,
exprimate în putere de cumpărare 1939 (adaptate la inflaţie), de retragerea din
circulaţie a banilor de război şi de seceta prelungită. Aşa cum se poate observa şi în
tabelul precedent, numai în august 1944 indicele preţurilor a fost de 1392% faţă de
august 1939, pentru ca în august 1947, acesta să fie de 83,65 ori mai mare faţă de
1939. Profesorul Aurel Vijoli, făcând o analiză amplă a situaţiei din ţară, menţiona
că, luând ca bază anul 1938, în anul 1947, nivelul preţurilor cu amănuntul crescuse
de peste 8000 ori, iar costul vieţii de peste 5000 ori6.
Stabilizarea monetară din 1947 a fost o măsură antiinflaţionistă mult
pregătită de BNR. Astfel, banii se puteau schimba la un raport de 20.000 lei vechi
pentru 1 leu nou, dacă se îndeplineau condiţii cu privire la starea socială, ocupaţie
etc., până la un anumit plafon. Sumele peste acest plafon erau depuse în termen de
15 zile de la intrarea în vigoare a legii. Prin această reformă se punea capăt
existenţei în economie a unei mase băneşti evaluate la aproape 50 mld. lei, cu peste
630 ori mai mare decât în anul 1941.
De menţionat este faptul că această reformă monetară din anul 1947, deşi a
dus la o ameliorare a situaţiei monetare, totuşi ea nu a fost de natură să contribuie la
stabilirea unui echilibru monetar, fiind necesare alte două acţiuni cunoscute sub
denumirea de reforma monetară din 1952 şi modificarea definiţiei legale a leului din
1954. Reforma monetară din 1952 a fost înfăptuită din raţiuni politice şi mai puţin
economice. Conform noii ideologii marxist-leniniste, inflaţia nu putea fi
recunoscută, deoarece era considerată un fenomen specific numai economiilor
capitaliste. Totuşi, procesul inflaţionist s-a făcut simţit încă din anii 1950-1951,
când preţurile produselor industriale au crescut de trei ori, în timp ce la produsele
agricole acestea au rămas relativ constante.
În perioada 1950-1989, economia naţională a României era condusă în mod
centralizat pe bază de plan, iar preţurile erau ţinute sub control prin legi sau decrete,
fără să se ţină cont de forţele pieţei, de raportul dintre cerere şi ofertă. În tot acest

6
Aurel Vijoli, Sistemul bănesc în slujba claselor exploatatoare din România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1958, p. 330.
126

interval de timp când a dominat economia supercentralizată, s-a lansat ideea falsă şi
dezinformantă, potrivit căreia sistemul planificat ar fi incompatibil cu existenţa
fenomenului inflaţionist. Practic, rata inflaţiei, după datele statistice din ţară, nu
numai că nu se putea calcula, dar conducea la concluzii eronate, întrucât elementele
cu privire la emisiunea de monedă, sistemul preţurilor, valoarea PIB (a Produsului
Social Total) şi alţi indicatori economici necesari nu reflectau realitatea social-
economică.
În ceea ce priveşte formarea preţurilor în ţara noastră în deceniile construirii
unei economii de tip socialist, acestea se stabileau în mod conştient, potrivit
cerinţelor legilor economice şi în primul rând ale legii dezvoltării planice. Criteriul
de bază în formarea preţurilor era munca socială încorporată în marfă. Aşadar,
preţurile nu se stabileau pe piaţă sub acţiunea legii cererii şi ofertei, ci în mod
planificat, însă avându-se în vedere cerinţele legii valorii: valoarea socială şi
raportul între cerere şi ofertă. Preţurile şi tarifele erau7: fie fixe (se aplicau la nivelul
la care erau stabilite), fie limită (puteau evolua până la nivelul maxim admis, dar
nu-l puteau depăşi).
Preţurile şi tarifele fixe şi diferenţiate erau la rândul lor:
- unice, se fixa acelaşi preţ pentru mărfurile de acelaşi fel, cu aceeaşi
destinaţie, indiferent de locul de producţie, de desfacere sau de nivelul cheltuielilor
de producţie individuale;
- diferenţiate, se diferenţia preţul produselor cu pondere redusă în aprovizi-
onarea populaţiei, fabricate de unităţi mici, de importanţă locală. În aceste cazuri
preţurile se diferenţiau pe: zone şi bazine de producţie, localităţi, judeţe, sezoane,
categorii de consumatori.
De asemenea, preţurile se caracterizau prin stabilitate (nu puteau oscila în
funcţie de schimbarea condiţilor individuale de producţie; rămâneau neschimbate o
bună perioadă de timp - între două reaşezări de preţuri; aveau o dinamică strict
controlabilă prin planul naţional unic) şi mobilitate (erau modificate periodic în
funcţie de noul nivel al productivităţii muncii sociale sau al costurilor).

7
Petru Prunea, Economie Politică - sistematizări şi sinteze, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.153.
127

Stabilitatea preţurilor era necesară pentru: întocmirea şi înfăptuirea planurilor


economice în bune condiţii, menţinerea proporţiilor economice prin nedeformarea
expresiei valorice a resurselor alocate ramurilor economiei naţionale, cointeresarea
intreprinderilor în creşterea beneficiului prin reducerea costului planificat,
menţinerea puterii de cumpărare a monedei naţionale şi creşterii, în acest fel, a
nivelului de trai. Mobilitatea preţurilor era cerută de reaşezarea corespondenţei între
valoare şi preţ şi nu echivala cu o schimbare permanentă a acestora, cu oscilaţia
necontrolată a preţurilor pe piaţă.
Trebuie precizat şi faptul că atunci când se dorea obţinerea unei majorări a
preţurilor se proceda la realizarea unui "nou sortiment" pentru un produs oarecare,
la care trebuia să se "calculeze şi fundamenteze" un preţ nou, concomitent cu
retragerea de pe piaţă a produsului vechi. Astfel, se putea raporta o modernizare şi o
diversificare a producţiei. Considerăm aceasta ca fiind o formă de manifestare a
inflaţiei în această perioadă, la care mai putem adăuga şi preţurile "adiţionale"
plătite pentru procurarea unor produse alimentare sau produse de o calitate mai
bună decât cele comercializate în mod normal pe piaţă. Aceste cazuri nu fac decât
să justifice ideea susţinută de R. McKinnon prin care în economiile socialiste a
existat o inflaţie ascunsă evaluată între 5-10%8.
Deşi inflaţia a fost "mascată", pe parcursul acestei perioade, putem totuşi să
ne formăm o imagine asupra preţurilor pentru perioada 1950-1989, deoarece
dispunem de date reprezentând nivelul salariului mediu pe economie la sfârşitul
fiecărui deceniu, ceea ce ne permite să realizăm o corelaţie cu inflaţia medie
mondială. În acelaşi timp, pentru anii 1980-1989 dispunem şi de date cu privire la
rata inflaţiei publicată de către Banca Mondială.

8
R. McKinnon, Etapele procesului de liberalizare economică, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 116.
128

Tabelul 5.2 Evoluţia salariului mediu şi a inflaţiei după


30.12.1947 până la 22.12.1989
Anul Salariu mediu Creşterea Creşterea Inflaţia în
periodică anuală România**
1950 337 * * *
1960 802 138% 14% *
1970 1289 61% 6% *
1980 2238 74% 7% 5%
1985 2827 26% 5% 5%
1986 2855 1% 1% 2%
1987 2872 1% 1% *
1988 2946 3% 3% *
1989 3063 4% 4% 1%
Sursa : Anuarul Statistic al României, 1996, p. 122.
Notă: * Nu este cazul sau datele lipsesc;
** Banca Mondială. După Loisel , F. op. cit. P. 38.

Pe baza acestor date considerăm că evoluţia ratei inflaţiei pentru România în


perioada 1950-1980 a fost următoarea: o rată a inflaţiei de până la 15% anual
pentru anii 1950-1970 şi de maxim 8-10% pentru anii 1970-1980. După 1980,
România înregistrează una dintre cele mai mici rate ale inflaţiei din cadrul ţărilor
foste socialiste, care nu a depăşit 5% pe an. Această concluzie se bazează pe faptul
că pentru toate ţările socialiste literatura de specialitate pune în evidenţă o inflaţie
ascunsă.
Aşadar, inflaţia chiar dacă a fost "mascată" cu destulă abilitate prin mijloace
propagandistice pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, ea a ieşit la
suprafaţă, luând forma dură de stagflaţie în anii ’80 ai secolului trecut.
Pe baza analizei dezechilibrelor dintre masa monetară şi preţurile mărfurilor
pe teritoriul ţării noastre de-a lungul timpului, efectuată anterior, putem sintetiza
principalele cauze ale inflaţiei în România din ultimele patru decenii şi care, la
rândul lor, au generat noi tensiuni inflaţioniste şi au contribuit la adâncirea crizei
economice.
Una din cauzele inflaţiei o constituie disproporţia dintre oferta de mărfuri
şi masa monetară în circulaţie. Pe acest fond, numerarul la populaţie, precum şi
depunerile la CEC au crescut continuu, dezechilibrul dintre capacitatea de cumpă-
129

rare a populaţiei şi volumul de mărfuri aflat pe piaţă, atingând după 1980, punctul
critic. Elocvent în acest sens este faptul că potenţialul de acoperire cu mărfuri şi
servicii a fost, de aproximativ 75% faţă de volumul masei monetare, disponibi-
lităţile băneşti ale populaţiei apropiindu-se de 300 miliarde lei, din care 200 de
miliarde lei, depuneri la CEC9.
O altă cauză a constituit-o dezechilibrul structural privind oferta de
mărfuri şi servicii - această situaţie a fost determinată de permanentizarea
disproporţiei dintre sectorul I şi sectorul II, respectiv dintre ramurile producătoare
de factori primari şi energie (sectorul primar) şi cele ce consumă şi valorifică aceste
resurse (sectorul secundar). O a treia cauză o constituie necorelarea volumului
fizic, sortimental de bunuri de consum cu cerinţele pieţei, ale populaţiei.
Admiţând că, din punct de vedere valoric, ar fi existat un echilibru între volumul
mărfurilor şi serviciilor şi cel al masei monetare în circulaţie, acest echilibru nu
corespundea structural nevoilor reale, tocmai datorită disproporţiilor privind
conţinutul fizic, sortimental al ofertei de mărfuri.
O altă cauză a inflaţiei este modul subiectiv, arbitrar de formare a
preţurilor. Se ştie că numai preţurile legate direct de piaţă exprimă adevărata
realitate, deoarece ele nu depind numai de producător(ofertă) ci şi de consumator
(cerere), confruntarea permanentă dintre cele două mărimi ducând la formarea
preţului de echilibru, care presupune egalitatea între cerere şi ofertă. Pentru aceasta
este nevoie însă de concurenţă, de mai mulţi producători. Ori, economia
centralizată, prin însăşi esenţa sa, nu are cum să respecte acest principiu economic
fundamental. Este adevărat că, în stabilirea preţurilor se pornea de la costuri; trebuie
făcută însă, precizarea că acestea, în numeroase cazuri, nu reflectau starea reală.
Mai mult, beneficiul ce "trebuia" încasat se stabilea "de sus", apriori, neprovenind
deci dintr-o relaţie firească, generată de mecanismul pieţei.
Toate acestea au condus la manifestarea mai multor forme ale inflaţiei.
a. Prima dintre ele este inflaţia reală, care a fost determinată de cerere, care
s-a manifestat atât direct, prin creşterea efectivă a preţurilor şi tarifelor pentru
produsele ce nu aveau preţuri fixe, cât şi sub forma, larg răspândită a unor creşteri

9
Ştefan Gheorghe, Economia de piaţă – legităţi şi mecanisme, Editura Inter-Media, Bucureşti, 1992, p. 169.
130

semioficiale. De cele mai multe ori aceste creşteri se realizau prin substituirea unor
produse.
b. A doua formă constă în penuria de mărfuri şi economii forţate ale
populaţiei. Menţinerea fixă a preţurilor, la majoritatea produselor, a făcut ca inflaţia
să nu se manifeste, în mod deosebit, prin creşterea vizibilă a preţurilor, ci mai ales
prin epuizarea rapidă a bunurilor din magazine, proces care a dus la cronicizarea
penuriei, la apariţia şi proliferarea pieţei negre, subterane, pe care sunt desfăcute la
preţuri foarte mari alimente, medicamente, îmbrăcăminte, piese de schimb etc. În
condiţiile penuriei de mărfuri, inflaţia s-a manifestat nu numai sub forma pieţei
subterane, ci şi prin creşterea depunerilor la CEC, deci sub forma economiilor
forţate.
Încercând să mascheze şi să stăpânească cât de cât inflaţia , vechiul regim a
recurs la diferite "metode" dintre care amintim: majorarea impozitelor, schimbări
fictive de denumiri ale produselor, introducerea obligatorie a părţilor sociale,
acceptarea tacită a pieţei negre, condiţionarea retribuţiei de îndeplinirea unor planuri
nerealizabile, generalizarea formei de retribuire în acord global, perceperea de noi
taxe şi "contribuţii" etc.

5.2. Procesul inflaţionist şi dinamica (evoluţia) producţiei naţionale în


România în perioada 1990 - 2002

După mai bine de 40 de ani de economie centralizată de tip socialist, la 22


decembrie 1989 România intră într-o perioadă de tranziţie economica ce are ca scop
trecerea la economia de piaţă liberă, concurenţială, social-umanistă .
Poporul român a optat definitiv pentru economia de piaţă şi mecanismul ei
funcţional. Revoluţia din Decembrie 1989 are meritul de a-l fi ajutat să înţeleagă
rapid, aproape instantaneu, că sistemul economic bazat pe monopolul absolut al
proprietăţii „socialiste” de stat s-a dovedit a fi falimentar, că mecanismul economic
de comandă nu mai putea asigura orientarea energiilor creatoare ale naţiunii pe
făgaşul lor normal, spre satisfacerea nevoilor nelimitate şi în continuă diversificare.
131

Opţiunea ţării noastre pentru un asemenea tip de economie s-a bazat deci, în
primul rând, pe experienţa nemijlocită a maselor, care au ajuns la concluzia că
sistemul ce-i fusese impus nu răspundea criteriilor de raţionalitate şi eficienţă.
Ruptura hotărâtă cu trecutul economiei „socialiste” s-a făcut pe baza constatărilor
directe ale lipsei de funcţionalitate a vechiului mecanism, constatări făcute pe viu de
către fiecare dintre cetăţenii ţării şi de toţi laolaltă10.
Calea de urmat pentru a lichida structurile vechi şi a crea cadrul instituţional
necesar opririi căderii economiei naţionale aflate într-o profundă criză şi deschiderii
ei spre o evoluţie normală pe traiectoria progresului nu mai poate fi găsită spontan,
pe baza sumei entuziasmului revoluţionar al tuturor. Economia de piaţă
contemporană este deosebit de complexă şi de variată, interesele agenţilor
economici sunt nu numai foarte diferite, ci şi divergente. De aceea fundamentarea
ştiinţifică a unei strategii de înfăptuire a economiei de piaţă în România s-a dovedit
a fi obligatorie, problemă ce a presupus analize şi dezbateri ample. Acestea au fost
concretizate în obiective şi strategii ale guvernelor ce s-au succedat pe parcursul
ultimului deceniu. Efectele reale ale programelor de guvernare nu au condus la o
relansare a economiei naţionale ci din contră, la o prelungire nejustificată a
procesului de tranziţie.
Evoluţia economiei româneşti după 1989 este dominată de tendinţa unui
declin tot mai pronunţat. Macrostabilitatea nu s-a realizat, economia de piaţă
continuă să fie un deziderat, productivitatea muncii se situează la un nivel
inaccesibil de scăzut, consumurile continuă să fie mari, risipa de resurse nu s-a
oprit, inflaţia se menţine deosebit de ridicată, şomajul continuă să crească, iar PIB
scade11.
Este evident că, în prezent economia ţării noastre se confruntă cu o criză
structurală prelungită care îşi are originea, pe de o parte, în acumulările unor
profunde contradicţii şi dezechilibre fundamentale din perioada dezvoltării
preponderent extensive (1965-1989) iar, pe de altă parte, în efectele negative pe
care le generează inevitabil schimbarea inadmisibil de lentă a raporturilor de

10
Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 532.
11
D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu: Economie, Manual universitar, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2000, p. 517.
132

proprietate, ca şi în gravele greşeli de politică economică din perioada ce a urmat


revoluţiei din decembrie 1989. De asemenea, nu trebuie minimizat impactul negativ
al factorilor externi, al conjuncturii internaţionale asupra economiei ţării noastre în
această perioadă.
Având în vedere cele menţionate se poate afirma că tranziţia în condiţiile
României este o tranziţie prin criză12.
Amploarea şi profunzimea acestei crize structurale este evidenţiată de
evoluţia principalilor indicatori macroeconomici ce caracterizează starea generală a
economiei României în perioada de după 1989. Cu excepţii nesemnificative, se
poate observa că indicatorii economici din perioada 1990-2000 se situează la un
nivel total necorespunzător, atât ca nivel, cât şi ca dinamică.
În cele ce urmează, se va încerca o analiză a evoluţiei procesului inflaţionist
din ţara noastră pe ansamblul ultimilor 12 -13 ani, cât şi pe subperioade ale acestui
orizont de timp. Analiza evoluţiei procesului inflaţionist se va face prin prisma
relaţiilor multiple dintre procesul inflaţionist şi dinamica economiei reale. Analiza şi
aprecierea se vor face pe baza datelor prezentate în tabelul următor, respectiv pe
baza interdependenţelor specifice dintre rata inflaţiei şi ceilalţi indicatori
macroeconomici (modificarea producţiei naţionale – PIB, şomajul, deficitul bugetar,
dezechilibrul extern şi datoria externă etc.).
Din punctul de vedere al corelaţiei procesului inflaţionist cu dinamica
produsului intern brut, pot fi evidenţiate trei subperioade: 1990-1992, 1993-1996,
1997-2002.

12
C. Popescu, D.Ciucur, Tranziţia prin criză, Editura Eficient, Bucureşti, 1995, p. 151.
133
134

Perioada 1990-1992 s-a caracterizat printr-o reducere cu 27,3% a produsului


intern brut. Deşi în termeni nominali PIB-ul a înregistrat o tendinţă de creştere atît
pe total, cât şi pe cap de locuitor, în termeni reali a înregistrat un declin deosebit de
puternic (deflatorul PIB a înregistrat o creştere de la 113,6% în 1990 la 300% în
1992). Această reducere a produsului intern brut a fost consecinţa firească a şocului
schimbării de sistem din anul 1989, simultan cu pierderea pieţelor ţărilor membre
CAER13.
Totodată, scăderea accentuată a resurselor interne utilizate pentru consum şi
dezvoltare s-a datorat, în primul rând, eficienţei scăzute a folosirii elementelor de
potenţial economic şi, mai ales, a resurselor de muncă. Aceasta deoarece în anul
1990 a avut loc reducerea duratei săptămânii de lucru cu aproximativ 13%,
pensionarea anticipată a unui mare număr de salariaţi, concomitent cu o creştere
absolut iraţională a veniturilor celor ocupaţi. Tot în această perioadă, s-a produs o
puternică aglomerare a pieţei interne cu produse din import (destinate cu precădere
consumului personal), determinându-se în mod accelerat deficitul bugetar şi al
balanţei comerciale şi de plăţi. Efectul distructiv al acestor fenomene a fost
amplificat de creşterea şi extinderea arieratelor, ca şi de profunda decapitalizare a
agenţilor economici (restituirea către salariaţi a „părţilor sociale”).
Perioada 1993-1996 s-a imus atenţiei printr-o creştere cu 16,4% a
produsului intern brut. În această perioadă a avut loc o relativă refacere a mediului
economic, mai ales pe seama procesului de privatizare, ceea ce aduce un oarecare
reviriment în evoluţia produsului intern brut, acesta ajungând să reprezinte
aproximativ 88% din PIB al anului 1989.
Perioada 1997-2000 a marcat o reducere cu 14,7% a produsului intern brut.
Această reducere a PIB-ului a fost cauza politicii economice promovată de noile
opţiuni politice manifestate după alegerile din 1996, înregistrându-se deficite
continuu crescătoare (până la 18% în anul 1999) şi, desigur, programului greşit şi
dificil de restructurare în cadrul programului de reformă.
În concluzie, începând din anul 1990, România se situează pe o linie de

13
Dinu Marin, Cezar Mereuţă: Economia României 1990 – 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2001,
p. 53.
135

evoluţie negativă din punct de vedere al creşterii economice în general, şi, mai
ales, a valorii PIB.
Din acest punct de vedere, este clar că industria, ramură ce constituie sursa
principală de realizare a produsului intern brut, şi-a adus o contribuţie din ce în ce
mai mică la realizarea PIB conform datelor prezentate în tabelul următor.

Tabelul 5.4 Ponderea ramurilor la formarea PIB – ului României


- în % -
Agricultură şi
An Industrie Construcţii Servicii Altele*
silvicultură
1990 40,5 5,4 21,8 26,5 5,8
1991 37,9 4,4 18,9 34,8 4,0
1992 38,3 4,8 19,0 40,6 -2,7
1993 33,8 5,2 21,0 37,0 3,0
1994 36,2 6,5 19,9 33,7 3,7
1995 32,9 6,6 19,8 36,1 4,6
1996 33,2 6,5 19,2 36,6 4,5
1997 30,9 5,2 18,0 38,4 7,5
1998 27,5 5,3 14,6 43,0 9,6
1999 27,8 4,8 13,9 43,5 10,0
2000 27,3 4,9 11,1 37,1 4,3
2001a) 28,2 4,9 13,3 35,0 4,3
2002b) 29,1 5,0 11,7 44,7 -
* Cuprinde: ajustarea pentru producţia imputată a serviciilor bancare, impozite pe produs, taxe vamale,
subvenţii pe produs.
a) Date semidefinitive;
b) Date provizorii.
Sursa: INSSE: Breviar statistic, România în cifre, 2000;
INSSE: Anuarele statistice ale României 1999, 1996;
BNR: Rapoarte anual 1999, 2000, 2001, 2002.

Conform datelor prezentate în tabel, ponderea industriei în formarea PIB a


înregistrat o scădere de la 40,5% în anul 1990 la 27,3% în 2000. Pe acelaşi trend
descrescător s-a situat şi agricultura (a cărei pondere în formarea PIB s-a redus de la
21,8% în anul 1990 la 11,1% în anul 2000), şi construcţiile (a căror pondere s-a
redus de la 5,4% în 1990 la 4,9% în anul 2000). Această reducere drastică a
ponderii valorii adăugate din industrie şi agricultură în PIB s-a realizat pe seama
creşterii ponderii serviciilor, acest sector devenind primul sector al economiei din
136

punct de vedere al participării la formarea PIB (ponderea serviciilor în formarea


PIB a crescut de la 26,5% în 1990 la 37,1% în 2000).
În anii 2001-2002, se observă creşterea considerabilă a ponderii serviciilor
(până la 44,7%), o mică sporire a ponderii industriei (până la 29,1%) şi o reducere
notabilă a contribuţiei altor ramuri (de la 10% în 1999 la 4,3% în anul 2001).
Dacă până în anul 2000 s-a înregistrat, la “negativ” o scădere accentuată a
PIB – ului, putem afirma că, începând cu anul 2001, chiar dacă în cadrul
programului de reformă nu s-au obţinut rezultate deosebite, s-a înregistrat totuşi, la
“pozitiv”, o creştere a PIB. Perioada anilor 2001-2002 a fost mai bună deoarece s-
au elaborat şi aplicat măsuri în programul de reformă în care, prin privatizare şi
restructurare reale şi eficiente, şi nu prin închidere sau lichidare, societăţile
comerciale cu capital de stat au desfăşurat activităţi cu rezultate pozitive, dând
speranţa că ne aflăm în faţa perspectivei de relansare economică14.
Următorul indicator macroeconomic analizat este rata inflaţiei, măsurată prin
preţurile de consum. Relaţia dintre fenomenul inflaţionist şi dinamica producţiei
naţionale precum şi a celorlalţi indicatori macroeconomici va fi pusă în evidenţă
prin introducerea în analiză a conceptelor de creştere economică neinflaţionistă,
creştere economică inflaţionistă, stagflaţie, slumpflaţie, hiperinflaţie, deflaţie,
dezinflaţie etc.
În acest sens pot fi puse în evidenţă cinci perioade prin care a trecut
economia ţării noastre în perioada de după 1989.
1. Perioada de acalmie a preţurilor pe durata lunilor ianuarie – octombrie
1990.
2. Perioada cuprinsă între noiembrie 1990 şi decembrie 1993, perioadă
caracterizată printr-o inflaţie galopantă cu trei cifre.
3. Perioada de dezinflaţie pe parcursul anilor 1994-1996.
4. Anul 1997 caracterizat printr-o inflaţie galopantă.
5. Perioada de dezinflaţie 1998-2002.
Prima perioadă (respectiv 1990) se caracterizează printr-o inflaţie relativ
mică (5,1%), fapt care reflectă o „continuitate” în economia planificată. Pe fondul

14
Constantin Anghelache, România 2003, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 331.
137

unei penurii de produse cu care se confruntă piaţa internă, cererile populaţiei au fost
„suprasatisfăcute” prin importuri masive de produse achiziţionate în valută la
preţurile de pe pieţele externe; prin majorări salariale indeosebi în regii şi
întreprinderi de stat (în care grilele de salarizare au scăpat de sub control); prin
masive pensionări anticipate cauzate în parte de teama angajaţilor faţă de un
previzibil şomaj datorat cerinţelor de creştere a productivităţii şi competitivităţii
activităţii productive; prin măsurile cu caracter populist luate de guvern (cum ar fi
restituirea către salariaţi a părţilor sociale, acordarea de premieri unor categorii
privilegiate de salariaţi, privarea unor persoane de plata impozitelor şi taxelor etc.).
În toată această perioadă preţurile au fost ţinute sub control. Această
perioadă poate fi definită ca „perioada neagră” pentru preţuri, în condiţiile în care
veniturile populaţiei creşteau dar fără liberalizarea preţurilor din partea statului15.
Astfel, nu putem spune că nu am avut inflaţie întrucât practic piaţa era inundată de
cererea manifestată de populaţie pe fondul scăderii producţiei şi creşterii
importurilor, a datoriei externe şi a deficitului comercial. Din punct de vedere
statistic nu au fost făcute înregistrări pentru evidenţierea creşterii preţurilor.
În concluzie, acest an este de departe cel mai bun an postdecembrist, inflaţia
în această perioadă fiind o necunoscută.
A doua perioadă analizată este perioada cuprinsă între noiembrie 1990 şi
decembrie 1993. Această perioadă debutează cu procesul de liberalizare a preţurilor
de consum la 1 noiembrie 1990, liberalizare care reprezenta startul oficial pentru
fenomenul inflaţionist. Din păcate, fenomenul inflaţionist nu a mai putut fi
combătut într-o perioadă de peste zece ani, ba mai mult, acesta a câştigat teren de la
un an la altul. Această perioadă a fost una de declin economic, eufemistic numit
uneori „creştere negativă” în care inflaţia din galopantă a devenit hiperinflaţie (în
anul 1993 inflaţia atingând nivelul de 256%). Procesul de liberalizare a preţurilor a
făcut ca numai în două luni acestea să crească în medie cu 37,7%. Anii 1991 şi 1992
se caracterizează cu o creştere medie lunară a preţurilor care nu a depăşit 10,3%.
În anul 1993, după anul electoral 1992, preţurile sunt din nou în creştere
depăşind 12,1% în medie pe lună. În toată această perioadă inflaţia a fost generată

15
A. Ţugui, Inflaţia – concepte, teorii şi politici economice, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 98.
138

nu numai de procesul de liberalizare a preţurilor ci şi de evoluţia negativă a


celorlalţi indicatori respectiv deficitul bugetar; deficitul comercial caracterizat prin
creşterea importurilor şi scăderea exporturilor (în anul 1991 exportul a scăzut până
la 4,3 mld. USD faţă de 10,2 mld. USD cât reprezenta în 1985); monopolul
furnizorilor de energie şi utilităţi etc. În 1992 cererea de bani a crescut vizibil în
condiţiile în care toată lumea făcea comerţ iar întreprinderile de stat scoteau profit
din preţuri şi nu din activităţi economice eficiente.
Economiile populaţiei se reduc la jumătate faţă de anul 1990, în ţară intra o
cantitate foarte mică de valută iar rezerva băncii centrale scăzuse considerabil (cu
aproape 1 mld. USD).
Astfel, pe fondul acestor dezechilibre tensiunile inflaţioniste s-au amplificat
pentru ca în anul 1993 inflaţia să scape de sub control, ajungând la 300%. În acest
an s-au pus bazele blocajului financiar şi imperiului arieratelor. Tot în acest an au
avut loc şi modificări majore în structura pieţelor, a mecanismelor economice şi
manageriale prin „terapia de şoc” la care a recurs guvernul „Văcăroiu” în primăvara
şi vara anului 1993. Atunci au fost eliminate aproape total subvenţiile la preţurile de
consum, s-a introdus taxa pe valoarea adăugată şi a fost liberalizat adaosul
comercial. Prin „terapia de şoc” aplicată dogmatic, nerealist şi inadecvat condiţiilor
specifice României, s-a renunţat la utilizarea pârghiilor de influenţare pozitivă în
economie, s-au manifestat ingerinţe administrative în funcţionarea economiei de
piaţă, s-au aplicat măsuri de restructurare fără soluţionarea prealabilă a blocajului
economic şi financiar, politici monetar-valutare şi bancare care au condus la
decapitalizarea agenţilor economici şi falimentarea multora dintre aceştia, precum şi
politici fiscale opresive, nestimulative, toate având grave consecinţe reflectate nu
numai prin recesiunea economică şi deteriorarea puternică a condiţiilor de viaţă
ale cetăţenilor, dar şi prin compromiterea însăşi a noţiunii de reformă.
Cea de-a treia perioadă analizată este perioada de dezinflaţie pe parcursul
anilor 1994-1996, când rata medie lunară a inflaţiei nu depăşeşte 4,1%.
Anul 1994 debutează cu o inflaţie de 61%. Ca urmare a unui program
coerent de măsuri adoptat de BNR încă din mai 1993, în vederea macrostabilizării
sistemice şi recâştigarea încrederii în moneda naţională, economia pare a se trezi dar
139

restructurarea întreprinderilor întârzie încă. În anii 1994 şi 1995, aşa cum am


menţionat, situaţia în România s-a mai stabilizat prin acţiunea convergentă a
creşterii puternice a ratei dobânzii la sfârşitul anilor 1993-1994 şi prin
dimensionarea riguroasă a masei monetare. Printr-o politică a unor dobânzi puternic
pozitive în termeni reali s-a reuşit, începând cu anul 1994, recăpătarea încrederii
publicului în moneda naţională, efectuarea pe baze sănătoase a procesului de
remonetizare şi de „dedolarizare” a economiei. În condiţiile din ţara noastră, cursul
de schimb a fost determinat în principal de evoluţia inflaţiei şi a pieţei valutare, de
unele abateri în respectarea disciplinei financiar-valutare.
Un fenomen remarcat încă de la debutul anului 1994, determinat în principal
de practicarea de către băncile comerciale a unor dobânzi real pozitive, îl constituie
creşterea economiilor populaţiei. Ratele nominale ale dobânzilor practicate de
Banca Naţională au început să scadă din luna mai 1994, pe baza regulii potrivit
căreia pentru a fi eficace creşterea dobânzilor trebuie să se producă brusc, iar
scăderea gradual, pe măsura atenuării presiunilor inflaţioniste. Cu toate că nivelul
ratelor dobânzii a fost ridicat, efectul negativ nu s-a produs. Dimpotrivă, economia a
înregistrat o creştere reală, ca urmare a încrederii populaţiei şi a stabilizării
condiţiilor în cursul anului 1994.
În anul 1995 inflaţia a scăzut şi mai mult, până la 27,8%, dovadă a faptului
că nu „gradualitatea”, ci măsurile în forţă, de trecere rapidă către economia de piaţă,
dau rezultate bune. Însă, din nefericire, după acest demaraj spectaculos, creşterea
economică a fost oprită. Dacă piaţa de consum a continuat să se învioreze (deşi se
menţin încă mari lacune în privinţa structurii şi calităţii ofertei), dacă în domeniul
circulaţiei monetare au intervenit unele îmbunătăţiri îndeosebi în planul
economisirii şi investiţiilor, dacă leul, deşi nu a încetat să se deprecieze, nu s-a
prăbuşit şi dacă valorile adăugate au început să se înmulţească sub aspect cantitativ
(nu însă şi calitativ), o cauză o constituie faptul că economia monetară a funcţionat
totuşi, politica monetară reprezentând o „zbatere dureroasă” ca întreprinderile să nu-
şi piardă definitiv interesul faţă de piaţă. Dar atâta timp cât întreprinderile cu capital
de stat realizau profit prin practicarea unor preţuri mari şi nu din activităţi
economice eficiente, la nivelul economiei naţionale nu s-a obţinut profit la nivelul
140

resurselor consumate. Astfel forţarea creşterii economice începând cu anul 1995 în


condiţiile unei economii nerestructurate şi care nu a fost bazată pe concurenţă,
competitivitate şi eficienţă, a fost o eroare. Drept urmare, în economia noastră s-a
extrapolat risipa, proasta administrare, fraudele şi corupţia, s-a estompat motivaţia
muncii, au dispărut în loc să se amplifice stimulentele care să determine extensiunea
liberei iniţiative în producţie. Astfel, inflaţia a fost preţul plătit pentru creşterea
producţiei şi pentru scăderea şomajului. Dar, aşa cum a arătat şi experienţa
postbelică mondială, nu poate fi vorba de un compromis între inflaţie şi şomaj,
decât cel mult pe termen foarte scurt; acceptarea inflaţiei pentru a limita proporţiile
şomajului, înseamnă de fapt întârzierea restructurării care poate rezolva cauzele de
fond ale problemelor din economie. Ca urmare, „soluţia” inflaţionistă nu are ca
efect decât creşterea costului ajustării şi scăderea eficienţei de ansamblu a
economiei, ceea ce s-a şi întâmplat.
Spre deosebire de anul 1995 (an cu o inflaţie relativ mică, respectiv 27,8%),
în anul 1996 inflaţia s-a dublat în România ca urmare a neconsecvenţei de aplicare a
măsurilor de reformă economică. Nivelul de 20% al inflaţiei negociat cu FMI
devine, încă de la jumătatea anului, un „science-fiction”. De unde reuşiserăm să fim
între primele cinci ţări din fostul bloc socialist cu un nivel al inflaţiei sub 40%, anul
1996 se încheie pentru România cu performanţa de a fi singura ţară care se
reîntoarce pe drumul hiperinflaţiei.
A patra perioadă analizată este cea a anilor 1997-1999, ani cu o inflaţie
galopantă, cu medii lunare mai mari decât cele anuale în ţările membre ale Uniunii
Europene.
Nici în aceşti ani salturile spectaculoase ale inflaţiei nu au fost cauzate de
mişcările din economie. Preţurile au urcat brusc în trimestrul I din 1997 pentru că
s-au făcut corecţii decisive. Autorităţile au forţat trecerea la raţionalizarea preţurilor,
a cursurilor acţiunilor şi banilor, a dobânzilor, plus deschiderea faţă de investiţiile
străine de capital. După ce a trecut şocul, inflaţia a început să intre în normal. Însă,
după ce în iulie a coborît sub 1% din august şi-a reluat creşterea până în decembrie.
Pe lângă acestea se remarcă faptul că volumul investiţiilor a scăzut drastic, investiţii
care ar fi ajutat la redresarea tehnologică a fabricilor intrate in restructurare şi ar fi
141

putut duce la apariţia de noi locuri de muncă în alte sectoare care să absoarbă o
parte din personalul disponibilizat; pe de altă parte, compensaţiile primite de zecile
de mii de salariaţi disponibilizaţi nu au devenit o sursă suplimentară de investiţii,
deoarece nu s-a creat un climat investiţional favorabil, iar accentul a fost pus pe
importuri în timp ce producţia internă tindea să scadă sau să ajungă în stocuri.
Cea de-a cincea perioadă şi ultima analizată, este perioada cuprinsă între
anii 1999-2002, perioadă în care se manifestă procesul de dezinflaţie.
Pe fondul unei scăderi continue a producţiei industriale şi agricole, anii
1998-1999 sunt cei în care prin măsuri monetariste se controlează rata inflaţiei cu
preţul devalorizării rapide a leului comparativ cu dolarul în condiţiile
convertibilităţii totale a acestuia.
În această perioadă incapacitatea puterii de a gestiona reforma şi, mai ales,
lipsa de coerenţă a politicii economice dominată de incompatibilităţi doctrinare şi de
interese a adus ţara în stare de criză economică cu grave consecinţe sociale. Deşi a
urmat o perioadă de relansare economică, bazată atât pe export, cât şi stimularea
cererii interne, practicile politicianiste, instabilitatea legislativă şi inconsistenţa
măsurilor adoptate, în discordanţă cu necesităţile economiei reale au condus nu
numai la scăderea PIB la nivelul existent cu 7 ani în urmă, la creşterea şomajului şi
a sărăciei, dar şi la un mediu de afaceri neatractiv şi, implicit la reducerea
investiţiilor străine şi autohtone, ceea ce a îndepărtat orizontul de timp pentru
intrarea în Structurile Europene şi Euro-Atlantice. Gestionarea puterii în această
perioadă s-a dovedit dezastruoasă şi generatoare de regres în toate planurile vieţii
economice şi sociale, marcând nu numai dezindustrializarea ţării, prăbuşirea
agriculturii şi a nivelului de trai al oamenilor, disoluţia instituţiilor statului şi a
comunităţii civice, ci chiar o schimbare de sens a tranziţiei.
Dacă pentru anul 2000 obiectivul de inflaţie a fost ambiţios (respectiv 27%,
care presupunea de fapt înjumătăţirea nivelului din anul precedent), acesta nu a
putut fi atins, nivelul inflaţiei ajungând la 40,7%16. Obiectivul de inflaţie ar fi putut
fi atins doar în condiţiile în care moneda EURO ar fi avut o evoluţie de apreciere
faţă de USD, ceea ce ar fi permis ca unei deprecieri nominale a leului faţă de dolar

16
Monitorul Oficial al României – Evoluţii macroeconomice în perioada 1990-2001, nr. 637, 29.08.2002.
142

inferioare ratei inflaţiei (deci unei aprecieri reale leu-dolar) să îi corespundă o


depreciere reală leu-euro, care să întărească evoluţia pozitivă a contului curent, în
paralel cu o decelerare a inflaţiei. Alte cauze ale depăşirii obiectivului de inflaţie au
mai fost creşterea preţului petrolului brut la un nivel record pentru ultimii zece ani
şi seceta cea mai grea din ultimii 50 de ani care a dus la scăderea producţiei
agricole.
Acest nivel al inflaţiei din anul 2000, corelat cu o creştere a PIB cu 2,1%
(după ce trei ani consecutiv a înregistrat scăderi consecutive), evidenţiază
fenomenul de dezinflaţie ce caracterizează economia în prezent, fenomen însoţit de
o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase. De menţionat este faptul că
principalul motor al creşterii l-au constituit exporturile, peste 2/3 din acestea fiind
destinate ţărilor dezvoltate. Cu o notă de optimism putem afirma că evoluţia
principalilor indicatori macroeconomici în anul 2000 creează premizele unor
performanţe superioare în anii următori.
Într-adevăr, începând cu anul 2001, economia a înregistrat un proces de
dezinflaţie şi o relansare a creşterii economice, cu caracteristici care îi conferă
susţinere pe termen mediu. Nivelurile cantitative şi schimbările calitative din
economie ilustrează faptul că s-au înregistrat progrese pe linia creării unei economii
de piaţă funcţionale.
În perioada 2001-2002, inflaţia a înregistrat un trend descrescător, fiind un
semnal pozitiv, de natură să conducă la recâştigarea încrederii populaţiei în moneda
naţională. La sfârşitul anului 2002 inflaţia a fost de 17,8% (decembrie/ decembrie
an anterior), la nivel inferior celui realizat în anul 2001 (30,3%) şi în anul 2000
(40,7%).
Procesul de dezinflaţie a fost susţinut de un ansamblu de factori, în cadrul
cărora o contribuţie deosebită au avut17:
• relaxarea presiunilor exercitate de preţurile produselor alimentare;
• politica monetară prudentă adoptată de BNR;

17
Constantin Anghelache, România 2003 – Starea economică; Perspective, Editura Economică, Bucureşti,
2003, p. 82.
143

• evoluţia cursului de schimb, când moneda naţională s-a apreciat în termeni


reali (dec./ dec. an anterior) faţă de dolarul american cu 5,7% în 2001 şi 10,5% în
2002;
• menţinerea la nivel scăzut a deficitului bugetar (cca 2,7% în anul 2002
din PIB, faţă de 3,2% în anul 2001) şi finanţarea neinflaţionistă a acestuia din surse
preponderent externe;
• reducerea durabilă a anticipaţiilor inflaţioniste ale agenţilor economici;
• reducerea necesarului de corecţii la nivelul preţurilor reglementate pe par-
cursul intervalului 2001-2002;
• limitarea creşterilor salariale în sectorul public.
În cele ce urmează voi prezenta, pe scurt, cauzele inflaţiei din România în
perioada ultimilor doisprezece ani. Practica a demonstrat că indiferent de
perioada istorică analizată şi de forma inflaţiei, la baza explicării procesului
inflaţionist nu stă un singur factor. Inflaţia fiind un proces complex, explicarea
acestuia nu poate fi făcută numai pe seama cauzelor considerate principale, ci a
unei multitudini de cauze aşa cum am încercat în cadrul acestui capitol.
Deşi o parte din cauzele inflaţiei au fost prezentate şi în primul paragraf şi
analizate în cel de-al doilea, acestea pot fi sintetizate în următoarele:
a) Inflaţia prin monedă, cauză ce a avut diferite interpretări respectiv teoria
cantitativă a banilor, rolul vitezei de rotaţie a banilor, laxismul autorităţilor
monetare, anticipările inflaţioniste. Toate aceste interpretări ale inflaţiei prin
monedă s-au regăsit în manifestarea procesului inflaţionist din ţara noastră. Astfel,
pornind de la ecuaţia lui Irving Fisher MxV=PxQ în care în partea stângă a
ecuaţiei avem masa monetară (M) – indicator care cuprinde numerarul aflat în
circulaţie, disponibilităţile în cont curent şi depunerile la termen (în lei şi valută) –
şi viteza de rotaţie a banilor (V), iar în partea dreaptă a ecuaţiei avem produsul
naţional brut: indicele preţurilor (P) înmulţit cu volumul producţiei (Q).
Analiza evoluţiei indicatorilor macroeconomici efectuată verifică această
ecuaţie în sensul că valoarea sporită a ratei inflaţiei de la un an la altul a atras după
sine creşterea vitezei de rotaţie a banilor, deoarece viteza de rotaţie a banilor (V) se
află într-o relaţie direct proporţională cu inflaţia. Aşa cum se ştie, viteza de rotaţie a
144

banilor ne arată de câte ori se roteşte masa monetară pentru a cumpăra bunurile şi
serviciile din economie. Masa monetară a înregistrat o tendinţă de creştere, dar, în
ciuda politicilor monetare strâns aplicate, creşterea vitezei de rotaţie nu a făcut
altceva decât să provoace o şi mai mare creştere a preţurilor şi deci o majorare a
inflaţiei. De asemenea, raportul dintre masa monetară şi PIB reflectă faptul că
economia noastră este submonetizată. Raportul dintre masa monetară (la nivelul
M2) şi produsul intern brut (de 20-22%) este cu mult sub cel necesar unei
funcţionări normale a economiei18. Comparaţiile internaţionale, nu numai cu statele
avansate, dar şi cu unele dintre cele aflate în tranziţie, indică în mod clar acest lucru.
În acelaşi timp, s-a format o pronunţată asimetrie monetară. O parte însemnată a
disponibilităţilor (în lei şi valută convertibilă) nu-şi găseşte plasamente în economia
reală, în vreme ce aceasta din urmă rămâne acut decapitalizată. Combinaţia
paradoxală a hiper şi hipolichidităţii, pe fondul submonetizării globale menţionate,
explică într-o măsură însemnată flagranta dihotomie real-nominal din economia
românească.
De menţionat aici este şi faptul că anticipările inflaţioniste elaborate de către
economişti în ultimii ani nu s-au adeverit din mai multe motive: analiza evoluţiei
statistice a fenomenului inflaţionist a depins de o perioadă de referinţă relativ scurtă
şi de evoluţii fluctuante mari ale indicatorilor macroeconomici iar pe de altă parte,
lipsa de independenţă a analiştilor faţă de contextul politic. Aceasta s-a manifestat
prin laxismul autorităţilor monetare generat de alinierea la politica şi strategia
generală a guvernului, tendinţa de a prezenta în mod optimist evoluţia economiei
naţionale şi în subsidiar creşterea nivelului de trai al populaţiei.
b) Inflaţia prin ofertă, cauză determinantă a inflaţiei din ţara noastră în
perioada de tranziţie, concretizată în insuficienţa producţiei şi, respectiv în
necorelarea volumului fizic, sortimental de bunuri de consum cu cerinţele pieţei, ale
populaţiei. În condiţiile penuriei de mărfuri, inflaţia s-a manifestat prin apariţia şi
proliferarea pieţei subterane19.

18
Schiţa strategiei naţionale de dezvoltare economică a României 2000-2004 (Proiect), p. 14.
19
C. Popescu, D.Ciucur, I.Popescu, Tranziţia la economia umană, Editura Economică, Bucureşti, 1996,
p. 203.
145

De menţionat aici este şi faptul că sporirea veniturilor, îndeosebi a salariilor,


nu a fost compensată prin creşterea producţiei. Indexările de salarii nu au avut
acoperire într-o productivitate sporită, ele acordându-se la intervale mari de timp,
sub presiunea mişcărilor sindicale, în loc să fie gândite în funcţie de evoluţia
preţurilor şi având în vedere o anume evoluţie a salariului real. Dar, deşi indexările
de salarii erau acordate la intervale mari de timp şi nu au acoperit decât parţial
creşterile de preţuri, indexările au atins niveluri semnificative, generatoare de
inflaţie.
c) Inflaţia prin costuri constituie o altă cauză a inflaţiei din ţara noastră pe
parcursul perioadei 1990-2003. Aceasta a fost favorizată atât de creşterea mai
rapidă a salariilor decât cea a productivităţii, aşa cum s-a menţionat anterior, cât şi
de urcarea costurilor de producţie, cauzată de creşterea tarifelor la utilităţi, gaze şi
energie. În acelaşi timp, presiunea costurilor din industrie a fost cauzată şi de
efectele importurilor de materii prime în contextul unei continue devalorizări a
leului. Pe de altă parte materiile prime importate în asemenea condiţii nu au găsit
cele mai eficiente mijloace de prelucrare în complexele industriale româneşti.
Totuşi, pericolul acestui tip de inflaţie nu trebuie absolutizat, căci nu trebuie
ignorate celelalte laturi ale mecanismelor pieţei: raportul dintre cerere şi ofertă şi în
anumite ramuri, concurenţa reală, care determină o anumită comprimare a tendinţei
de creştere a preţurilor, micşorând eventual beneficiile scontate ale producătorilor20.
Un alt factor care a determinat creşterea costurilor în industrie a fost şi cel
psihologic. De multe ori anticipările inflaţioniste au condus la o creştere a preţurilor
la producătorii industriali, mai mare decât cea justificată prin dinamica elementelor
de cost. Această supraevaluare a bunurilor a condus la o propagare în lanţ către
întreg sistemul economic, reflexia în cadrul indicelui preţurilor la consumator fiind
uşor frânată de ponderea pe care o au bunurile industriale în cadrul bunurilor de pe
piaţă.
Pentru anul 2003 ţinta propusă pentru inflaţie este de 14%, mai ridicată decât
în ţările ce se pregătesc să acceadă în Uniunea Europeană.

20
Mugur Isărescu, Reflecţii economice, Academia Română, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 233.
146

Obiectivul privind reducerea inflaţiei până la un nivel exprimat cu o cifră în


anul 2004 este condiţionată de aplicarea măsurilor prevăzute în programele de
restructurare/ privatizare, cu precădere în sfera utilităţilor publice, de ameliorare a
disciplinei financiare pentru reducerea arieratelor, precum şi de promovarea unei
politici a veniturilor legate de performanţele economice.

5.3. Asimetrii şi asincronisme semnificative în desfăşurarea proceselor


inflaţioniste în ţările europene; poziţia României în cadrul acestora

Dacă în paragrafele anterioare am prezentat evoluţia fenomenului inflaţi-


onist în România de-a lungul timpului, îndeosebi după anul 1989, în acest paragraf
voi surprinde fenomenul inflaţionist din ţara noastră prin încadrarea acestuia în
tendinţa generală pe plan internaţional şi prin compararea acestuia cu cel din
celelalte ţări. Această comparaţie a fenomenului inflaţionist din ţara noastră cu cele
din alte ţări este importantă deoarece o economie racordată la circuitul economic
mondial, cum este şi cea a ţării noastre, nu poate să rămână „indiferentă” la
oscilaţiile unui fenomen care se manifestă la scară europeană sau chiar mondială.
Aceasta cu atât mai mult cu cât România are în prezent un ţel major de atins şi
anume aderarea la Uniunea Europeană.
Pentru început voi prezenta, pe scurt, dinamica fenomenului inflaţionist pe
plan internaţional. Caracterizat uneori ca o ”binefacere”, alteori ca “un rău necesar”
al economiilor contemporane, fenomenul inflaţionist este în strânsă legătură cu
creşterea preţurilor, literatura de specialitate definindu-l ca un proces de creştere
cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra dinamicii acestui fenomen,
tabelul următor prezintă rezultatul unui studiu al preţurilor din economia europeană
până în secolul al XVIII – lea.
Din acest tabel rezultă faptul că până în jurul anului 1000 schimburile
comerciale din Europa au avut un volum redus, ceea ce a condus la o diminuare a
circulaţiei monetare şi chiar la o substituire a banilor prin produse în zonele izolate
geografic. Deşi, pentru această perioadă, se constată o lipsă de izvoare istorice cu
147

referire la aspecte economice şi monetare, P. Bezbakh pune în evidenţă existenţa


unei inflaţii puternice pe parcursul secolului al treilea.

Tabelul 5.5 Evoluţia preţurilor in Europa apuseană până în secolul al


XVIII – lea21
Creştere
Creşterea
Inflaţie lentă a Inflaţie Oscilaţii
Evoluţia tuturor
puternică preţurilor puternică ale
preţurilor preţurilor
(sec.III) (inflaţie (sec.XVI) preţurilor
(sf.sec.XVIII)
târâtoare)
Istoria Regresul Nevoia de Intrare masivă de Stabilitatea
monetară circulaţiei bani a aur şi argint masei
monetare suveranilor monetare
Anul 0 500 1000 1350 1500 1600 1700 1800

Ca urmare a nevoii de bani a suveranilor pentru finanţarea războaielor şi a


altor acţiuni ale curţilor regale, se constată pentru intervalul anilor 1000 – 1500
existenţa unei inflaţii târâtoare, ca rezultat direct al intervenţiei asupra cantităţii de
aur pentru o valoare nominală dată a unei monede.
Intrarea masivă de metal preţios din noile teritorii geografice nou descoperite
va duce, pentru intervalul anilor 1500 – 1700, la apariţia unei inflaţii puternice
însoţite de fluctuaţii mari ale preţurilor. De asemenea pentru perioada anilor 1500 –
1600 inflaţia a fost de 400%22. Pentru acest interval I. Răducanu consideră că
imediat după descoperirea Americii, Europa s-a confruntat cu o “inflaţie de aur”
apreciată la 50%23.
În secolul al XVIII – lea are loc o creştere a preţurilor finalizată cu o
stabilitate a masei monetare din economie, aceasta fiind şi rezultatul introducerii
banilor de hârtie în Europa (1694 în Anglia şi 1716 – 1720 în Franţa). Spre
exemplu, în Franţa pentru perioada 1790 – 1796 s-a înregistrat o creştere a
preţurilor de la 100% în 1795 la 31 000% în 1795 şi 38 850% în 1796.

21
Pierre Bezbakh, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 15.
22
Pierre Bezbakh, op. cit., p 10.
23
Ion Răducanu, Stabilizarea monetară, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, p. 6.
148

Secolele XIX şi XX cunosc atât o intensificare a vieţii economice, cât şi


evenimente care au influenţat decisiv mersul economiei mondiale în ansamblu, cum
ar fi :
• impunerea pe piaţa economică mondială a Statelor Unite ale Americii ca
un adversar de temut al Marii Britanii şi al Franţei;
• organizarea, reconoaşterea şi intensificarea luptei sindicale;
• creşterea ritmului descoperirilor ştiinţifice cu aplicabilitate în viaţa
economică, ceea ce a dus la creşterea productivităţii economice şi la o
oarecare scădere a preţurilor;
• desfăşurarea a două conflagraţii mondiale, producerea a numeroase şocuri
economice şi, nu în cele din urmă, aplicarea timp de aproape o jumătate
de veac a unei economii socialist-comuniste, de aproape jumătate din
populaţia globului.
Afirmaţiile de mai sus sunt susţinute şi de F. Loisel, care în lucrarea „Le delit
d”inflation”24 arată că în intervalul 1840 – 1910 preţurile s-au multiplicat cu 1,2
pentru ca în perioada 1914 – 1988 acestea să se multiplice cu 1360.
Acest lucru trebuie corelat şi cu descoperirile ştiinţifice aplicate în practica
industrială.
După 1870, Europa a avut o condiţie economică nestabilă şi deosebită timp
de aproximativ 50 de ani, când oamenii munceau din greu şi se obişnuiseră cu
această stare de înflorire economică.
Diversele produse aduse din America (cereale) şi Africa (oleaginoase) uşurau
mult viaţa populaţiei ţărilor industriale, în timp ce multe ţări nu beneficiau în
aceeaşi măsură de aceleaşi avantaje. La sfârşitul secolului al XIX – lea Germania
ocupa unul dintre primele 2 locuri în comerţul exterior al ţărilor europene, furnizân-
du-le concomitent şi capitalul financiar necesar dezvoltării industriale, capital ce se
ridica la peste 500 milioane de lire sterline.
La începutul secolului XX, înaintea declanşării primului război mondial
„principiul acumulaţiei bazat pe neegalitate" era considerat ca parte vitală a ordinii

24
F. Loisel, Le délit d’inflation, Hatier, Paris, 1993, p. 5.
149

sociale. Astfel, în preajma declanşării primului război mondial existau dezechilibre,


cum ar fi: existenţa unei suprapopulaţii în raport cu resursele disponibile, nestabili-
tatea claselor muncitoreşti şi capitaliste şi nestabilitatea cererii de alimente a
Europei, dezechilibre care au fost zdruncinate din temelii de către războiul ce avea
să fie declanşat în 1914.
După primul război mondial, imaginea devalorizării monetare este prezentată
în una din lucrările sale de P. Métivier după cum urmează25:
- în EUROPA, cu excepţia ţărilor din centru unde deprecierea a fost mai
scăzută, raportul de depreciere a fost: în Italia 1:3,5; în Belgia 1:7; în Serbia 1:11; în
Grecia 1:15; în Bulgaria 1:25; în România 1:35; în timp ce în Germania deprecierea
a fost de 1:30 000, iar în Franţa de 1:3,6. Singura ţară care nu a înregistrat o
depreciere a monedei naţionale in primii ani de după război a fost Marea Britanie,
dar ulterior şi aceasta a cunoscut deprecieri considerabile;
- în ASIA, majoritatea ţărilor au cunoscut o depreciere monetară evaluată
pentru anii 1919 – 1920 la 60 – 80%;
- în AMERICA, se delimitează două tendinţe: in SUA se constata o
depreciere a dolarului, în timp ce în ţările din America de Sud şi Centrală
deprecierea a înregistrat valori între 1:2 (Argentina şi Mexic) şi 1,4: 5 (Brazilia).
Creşterea producţiei industriale după 1919, în condiţiile unei economii
mondiale secătuite de război, a avut ca efect o creştere semnificativă a preţurilor,
urmată în anii 1921 – 1927 de o stabilitate a acestora prin menţinerea unui ritm
constant al producţiei de bunuri. În perioada 1928 – 1929 creşterea producţiei
bunurilor manufacturate faţă de 1913 cu 49% a avut ca efect o nouă creştere a
preţurilor, pentru ca ulterior crahului financiar de pe Wall Street să se declanşeze
criza de supraproducţie ce a durat până în anii 1933 – 1934.
În 1929 o dată cu crahul bursier de la New York, în SUA apar primele
manifestări ale crizei ce avea să capete o arie de manifestare mondială. Ca lider al
economiei mondiale, economia Statelor Unite va atrage după sine toate economiile
ţărilor lumii racordate la circuitul economic internaţional. Această criză economică

25
P. Métivier, Le chaos monétaire et le drame économique, Librairie du Recuiel Sirey, Paris, 1937, p. 27-31,
în A. Ţugui, Inflaţia – concepte, teorii şi politici economice, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
150

a debutat prin scăderea preţurilor la cerealele tranzacţionate la bursele din SUA,


urmată de o scădere corespunzătoare la toate celelalte produse, cum ar fi: petrol,
lemn, vite, etc. Aceasta a dus la supraproducţie, la o scădere a veniturilor naţionale,
la o creştere a fiscalităţii (30,74% în România, 28,9% în Germania, 23,5% în
Anglia, 22% în Franţa, etc.) concomitent cu o scădere a consumului de aproximativ
55%.
Relansarea economică se va realiza cu adevărat începând cu 1936, ca urmare
a majorării salariilor şi a investiţiilor publice, fiind însoţită de o înviorare economică
şi de o nouă creştere a preţurilor până în anul de vârf al economiei interbelice
(1938). Anul 1927 constituie sfârşitul unei epoci de instabilitate monetară, prin
compararea unor evoluţii a cursului de schimb a valutelor la New York, pentru
majoritatea ţărilor.
Acest an a prevestit normalizarea vieţii economice mondiale, indicând
sfârşitul unei epoci de instabilitate monetară. Această revenire la normal a fost fie
rezultatul unor stabilizări legale efectuate pe parcursul anilor 1922 – 1927, fie a
unor stabilizări de fapt. În cazul României, stabilizarea legală s-a realizat abia în
1929, când economia mondială se pregătea să „treacă” printr-o criză economică de
supraproducţie fără precedent.
După cel de-al doilea război mondial apar presiuni asupra preţurilor cauzate
de penuria de produse şi de seceta manifestată în multe ţări europene, inclusiv în
România. Începând cu anii 1950 în economia ţărilor industrializate s-a manifestat o
stare continuă de creştere a preţurilor în medie cu 3% pe an, situaţie ce s-a menţinut
până la sfârşitul anilor 1960. În 1970 rata anuală a inflaţiei depăşeşte 5% pe
ansamblul ţărilor O.C.D.E., rată care indică o stare de supraîncălzire generalizată a
economiei mondiale.
Începând cu anul 1980, ţările dezvoltate se confruntă cu fenomenul dezin-
flaţiei, constatându-se o scădere continuă a ratei inflaţiei în principalele ţări
O.C.D.E.
Pe de altă parte, ţări ca Argentina, Brazilia şi Bolivia au cunoscut în ultimii
30 de ani rate ale inflaţiei neimaginabile, ca urmare a politicii de împrumuturi
externe necontrolate şi prost investite, făcute la începutul anilor 1970, în condiţii
151

financiare avantajoase. La sfârşitul anilor 1970 rata dobânzii creşte şi odată cu


aceasta şi serviciul datoriei externe. În noile condiţii, aceste ţări sunt nevoite să se
împrumute pentru a putea face faţă serviciului datoriei externe. O dată cu rezolvarea
serviciului datoriei creştea şi datoria externă. Rezultatul a fost scăparea controlului
preţurilor. Dar, în ultimii ani spre aceste ţări din America Latină se îndreaptă tot mai
mulţi investitori străini. Această atragere de capitaluri străine a dus la rate moderate
ale inflaţiei in unele din aceste ţări.
După 1980 fostele ţări socialiste din Europa au cunoscut şi ele efectele
fenomenului inflaţionist, chiar dacă, oficial, acesta nu era recunoscut.
Până în anul 1989 aceste ţări au avut rate ale inflaţiei ridicate. Acest lucru
sugerează un start al politicilor de liberalizare mult anticipat comparativ cu celelalte
ţări. Liberalizările de preţuri din anii 1990 şi deficitele bugetare înregistrate, au
condus la rate ale inflaţiei ridicate, iar ţările în care reformele economice nu au
reuşit, au înregistrat rate înalte ale inflaţiei.
Evoluţia fenomenului inflaţionist după 1990 în aceste ţări va fi descrisă în
cadrul unei analize comparative ce va fi efectuată ulterior în cadrul acestui paragraf.
După această scurtă încadrare a fenomenului inflaţionist din România în
context internaţional, în continuare voi face o analiză comparativă a evoluţiei
inflaţiei din România şi, respectiv în ţările Uniunii Europene şi unele state candidate
la aderare.
În acest sens prezintă interes analiza comparativă din România vis-a-vis de
alte ţări aflate de asemenea în perioada de tranziţie către economia de piaţă dar, care
prin reforme radicale au realizat creşteri economice semnificative şi altele, care se
găsesc într-un stadiu apropiat de cel al României.
Această analiză comparativă se va face prin luarea în considerare a unor
indicatori macroeconomici cum ar fi:
• produsul intern brut;
• rata inflaţiei măsurată prin preţurile de consum;
• producţia industrială;
• rata somajului;
• soldul bugetului de stat în produsul intern brut;
152

• evoluţia comerţului exterior.


Pentru selecţia ţărilor aflate în tranziţie avansată care constituie etaloanele
utilizate în analiza comparativă a economiei româneşti, se au în vedere următoarele
criterii26:
• statutul de ţară candidată la aderarea la Uniunea Europeană;
• nivelul indicelui de dezvoltare umană, superior faţă de cel al României;
• evoluţia pozitivă a indicelui de dezvoltare umană, având ca an de
referinţă anul 1990.
Motivul alegerii indicelui de dezvoltare umană (IDU) în calitate de criteriu
de selecţie al analizei comparative se explică prin relevanţa semnificaţiei sale,
superioară celei care ia în considerare în exclusivitate produsul intern brut (PIB).
După cum este cunoscut, indicele de dezvoltare umană este definit de trei
variabile: speranţa de viaţă la naştere, nivelul educaţiei şi produsul intern brut,
evaluat la paritatea puterii de cumpărare.
Orice strategie coerentă a unei ţări este structurată pe cele trei coordonate
principale ale indicelui de dezvoltare umană.
Conform ultimei evaluări mondiale pentru cele 27 de ţări aflate în tranziţie,
dintre ţările candidate la aderare la Uniunea Europeană, numai 5 ţări îndeplinesc
cumulativ condiţiile de a avea valoarea indicelui de dezvoltare umană superior
României în acelaşi timp cu o evoluţie pozitivă a acestuia în perioada 1990 – 1998.
Aceste ţări sunt: Slovenia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia, care constituie şi
grupul de ţări care fac obiectul analizei comparative. Trebuie subliniat faptul că
grupul de ţări selectat se încadrează conform clasificării internaţionale, între ţările
cu o valoare înaltă a indicelui de dezvoltare umană (mai mare de 0,8).
Considerând indicatorul dezvoltării umane ca o mărime de referinţă, putem
afirma că la orizontul anilor 2005 – 2010 obiectivul strategic al României ar trebui
să fie atingerea unei valori a IDU mai mare de 0,8 care s-o includă în grupul de ţări
avansate.

26
Dinu Marin, Cezar Mereuţă, Economia României 1990-2000, Editura Economică, Bucureşti, 2001,
p. 15.
153

Primul indicator macroeconomic analizat în cadrul evaluării comparative a


României cu celelalte ţări aflate în tranziţie către economia de piaţă pe parcursul
ultimilor doisprezece ani, este produsul intern brut.
Tabelul următor evidenţiază evoluţia PIB în ţările analizate pe parcursul
ultimului deceniu.

Tabelul 5.6 Variaţii ale PIB real faţă de anul precedent %

Ţara 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003p
Cehia -14,2 -6,4 0,6 2,7 6,4 4,8 -1,0 -2,2 -0,2 - - - -
Polonia -7,6 2,6 3,8 5,2 7,0 6,0 6,8 4,8 4,1 - - - -
România -12,9 -8,8 1,5 3,9 7,1 3,9 -6,1 -4,8 -1,2 2,1 5,7 4,9 4,2
Slovacia -14,5 -7,0 -3,7 4,9 6,8 6,6 6,5 4,4 1,9 - - - -
Slovenia -8,1 -5,4 2,8 5,3 4,1 3,5 4,6 3,9 4,9 4,6 3,2 3 -
Ungaria -11,9 -3,0 -0,6 2,9 1,5 1,3 4,6 4,9 4,5 - - - -
Uniunea 1,8 1,2 -0,3 2,8 2,4 1,6 2,6 2,7 2,3 - 1,6 0,9 1,6
Europeană

Sursa: CESTAT, Nr. 2/ 2000; Economic Comission for Europe, nr.1/ 2000
Comisia Europeană, 2003

Tabelul 5.7 Indicii de volum PIB – real, %


Ţara 1990 1999
Cehia 100 89,4
Polonia 100 136,8
România 100 80,3
Slovacia 100 103,6
Slovenia 100 115,6
Ungaria 100 103,1
Uniunea Europeană 100 118,4
Sursa: CESTAT, Nr. 2/ 2000; Economic Comission for Europe, nr.1/ 2000.

Din punct de vedere al dinamicii valorilor produsului intern brut trebuie


reţinute următoarele:
- începând cu anul 1994, numai două ţări au înregistrat perioade de
descreştere a PIB: Cehia şi România, amândouă în perioada 1997 – 1999;
Diferenţa constă în amplitudinea variaţiilor negative în perioada 1997 –
1999: în Cehia de - 3,4%, în România de -14%;
154

- indicii de volum ai PIB pe perioada analizată consemnează faptul că


numai două ţări, Cehia şi România, nu au depăşit nivelul PIB din anul
1990;
- în raport cu Uniunea Europeană, o singură ţară – Polonia – înregistrează
un indice de volum superior (136,8% faţă de 118,4%);
- în perioada 1997 – 1999, Polonia, Slovenia şi Ungaria au înregistrat în
fiecare an creşteri superioare ale PIB în raport cu Uniunea Europeană.
Datele prezentate demonstrează decalajul important al României faţă de
grupul celor 5 ţări, reflectat de altfel, în valoarea agregată a indicelui de dezvoltare
umană. Din punct de vedere al obiectivului pe termen scurt, România ar trebui să-şi
propună, în primul rând, reducerea decalajului faţă de Polonia.
Al doilea indicator care reflectă decalajul României faţă de celelalte ţări este
evoluţia producţiei industriale.

Tabelul 5.8 Variaţii ale producţiei industriale faţă de anul precedent, %


Ţara 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Cehia -21,6 -7,9 -5,3 2,1 8,7 2,0 4,5 1,6 -3,1
Polonia -11,9 3,9 6,3 12,1 9,6 8,3 11,5 3,5 4,4
România -22,8 -21,9 1,3 3,3 9,4 6,3 -7,2 -13,8 -7,9
Slovacia -17,8 -13,9 -13,5 6,4 8,3 2,5 2,7 4,6 4,2
Slovenia -12,4 -13,1 -2,8 6,4 2,0 1,0 1,0 3,7 -0,5
Ungaria -18,3 -9,8 4,0 9,6 4,6 3,4 11,1 12,5 10,4
Uniunea
-0,3 -1,2 -3,3 5,1 3,5 0,4 3,9 3,5 1,3
Europeană
Sursa: BNR – Rapoarte anuale 1998, 1999, 2000.

Tabelul 5.9 Indici de volum ai producţiei industriale, %


Ţara 1990 1999
Cehia 100 79,6
Polonia 100 156,1
România 100 54,0
Slovacia 100 80,9
Slovenia 100 84,5
Ungaria 100 125,4
Uniunea Europeană 100 113,3

Sursa: BNR – Rapoarte anuale 1998, 1999,2000.


155

Ultimii 15 ani s-au caracterizat prin importante schimbări în dezvoltarea


industrială mondială generată de efectele globalizării pieţelor. Creşterea investiţiilor
internaţionale, liberalizarea comerţului, dezvoltarea sectorului privat, îmbunătăţirea
transporturilor şi comunicaţiilor, eficientizarea metodelor de producţie şi apariţia
unor noi tehnologii şi sectoare care valorifică superior resursele umane au contribuit
la consolidarea legăturii între dinamica produsului intern brut şi a producţiei
industriale.
Analizele comparative referitoare la producţia industrială a Uniunii Europene
şi a ţărilor în tranziţie, pentru perioada 1990-1999, redate în tabelele 5.8 şi 5.9 sunt
relevante.
Din perspectiva dinamicii producţiei industriale, România înregistrează cea
mai dezavantajoasă situaţie, cu un indice de volum de numai 54% în raport cu anul
1990. România este singura ţară din grup care în perioada 1994-1999 a înregistrat
trei ani consecutivi (1997-1999), o scădere a producţiei industriale. Semnalăm
faptul că pentru toate cele şase ţări şi pentru Uniunea Europeană coeficientul de
corelaţie între variaţia PIB şi a producţiei industriale pentru perioada 1990-1998
este mai mare de 0,9, ceea ce confirmă încă o dată importanţa legăturii dintre
creşterea PIB şi a producţiei industriale.
Polonia şi Ungaria sunt singurele ţări care au depăşit nivelul producţiei
industriale din anul 1990. Totodată, aceste două ţări au indicii de volum superiori
Uniunii Europene.
Cehia, Slovacia şi Slovenia constituie un grup distinct, cu un indice de volum
al producţiei industriale situat în jur de 80% faţă de anul 1990.
Analiza comparativă evidenţiază cu claritate faptul că, din punct de vedere al
producţiei industriale, România a parcurs o traiectorie divergentă faţă de toate ţările
analizate. Explicaţia acestei situaţii constă în rigiditatea structurală a industriei
prelucrătoare româneşti, determinată de neluarea în considerare a semnalelor clare
de piaţă, de absenţa unor politici industriale specifice acestor semnale.
156

În ceea ce priveşte evoluţia comerţului exterior, România înregistrează de


asemenea valori reduse atât ale importurilor cât şi exporturilor, comparativ cu
celelalte ţări.

Tabelul 5.10 Indicii de volum ai exporturilor de bunuri (FOB), % şi


valori absolute (mil.dolari)
Ţara % Valori absolute
1990 1999 1990 1999
Cehia 100 296,6 9052,0 26845,8
Polonia 100 242,5 10863,0 26347,0
România 100 147,2 5775,0 8503,0
Slovacia 100 391,9 2602,0 10197,4
Slovenia 100 209,0 4118,0 8608,5
Ungaria 100 344,2 6346,0 21842,0
Uniunea
100 145,0 1508795,0 2180955,0
Europeană
Sursa: BNR – Rapoarte anuale 1999; Economic Comission for Europe, nr.2/ 2000.

Tabelul 5.11 Indicii de volum ai importurilor de bunuri (FOB), % şi


valori absolute (mil.dolari)
Ţara % Valori absolute
1990 1999 1990 1999
Cehia 100 294,5 9815,0 28906,0
Polonia 100 470,9 8649,0 40727,0
România 100 104,3 9202,0 9595,1
Slovacia 100 290,9 3884,7 11300,5
Slovenia 100 206,6 4727,0 9765,2
Ungaria 100 400,5 5995,0 24020,0
Uniunea
100 139,0 1558035,0 2172410,0
Europeană
Sursa: BNR - Rapoarte anuale 1999; Economic Comission for Europe, nr.2/ 2000.

Atât la exporturi, cât şi la importuri, România înregistrează valorile cele mai


reduse ale indicilor de volum. Indicele de volum al exporturilor româneşti este
totuşi apropiat de cel al Uniunii Europene. Unul dintre cei mai semnificativi
indicatori privind competitivitatea pe piaţa externă îl constituie ponderea
exporturilor româneşti în exportul mondial de bunuri. Dacă în anul 1990 România
ocupa a patra poziţie din grupul de ţări analizate, în anul 1998 ea ocupa ultima
157

poziţie, fiind singura ţară care a înregistrat un regres în perioada analizată (0,17% în
anul 1990 faţă de 0,15% în anul 1998). Cea mai dinamică participare pe piaţa
externă au avut-o Ungaria şi Slovacia care şi-au dublat practic ponderile în exportul
mondial de bunuri. Explicaţia decalajului României din punct de vedere al dinamicii
exporturilor constă tot în rigiditatea structurală a industriei prelucrătoare, eviden-
ţiată clar de ponderea redusă în exportul românesc. În ceea ce priveşte rata
şomajului, evoluţia acestui indicator pe parcursul ultimilor ani, este prezentată în
tabelul următor:

Tabelul 5.12 Rata şomajului, %


Ţara 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Cehia 0,8 4,1 2,6 3,5 3,2 2,9 3,5 5,2 7,5 9,4
Polonia 6,3 11,8 13,6 16,4 16,0 14,9 13,2 10,3 10,4 13,0
România - 3,0 8,2 10,4 10,9 9,5 6,6 8,9 10,3 11,5
Slovacia 1,6 11,8 10,4 14,4 14,8 13,1 12,8 12,5 15,6 19,2
Slovenia 4,7 10,1 13,4 15,4 14,2 14,5 14,4 14,8 14,6 13,0
Ungaria 1,9 7,5 12,7 12,6 10,9 10,9 10,7 10,4 9,1 9,6
Uniunea 7,7 8,2 9,2 10,7 11,1 10,7 10,8 10,6 9,9 9,2
Europeană
Sursa: BNR - Rapoarte anuale 1998, 1999, 2000.

În raport cu grupul de ţări analizate, România are o medie anuală a ratei


şomajului relativ redusă. De observat însă că, în anul 1999, atât Cehia cât şi
România, ţările cu cea mai redusă medie anuală a şomajului după anul 1990
consemnează creşteri spectaculoase (Cehia, 9,4% şi România, 11,5%) ambele având
alături de Slovacia aceleaşi caracteristici de creştere continuă în perioada 1997-
1999. Această evoluţie semnalează întârzieri relative în procesul de stabilizare a
economiei reale.
Referitor la soldul bugetului de stat în PIB, ponderea acestuia este prezentată
în tabelul următor:
158

Tabelul 5.13 Ponderea soldului bugetului de stat în PIB, %

Ţara 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Cehia -0,2 -2,1 -0,2 0,1 0,9 0,5 -0,1 -0,9 -1,6 -1,6
Polonia 3,1 -3,8 -6,0 -2,8 -2,7 -2,6 -2,5 -1,3 -2,4 -2,0
România 0,3 -1,9 -4,4 -2,6 -4,2 -4,1 -4,9 -3,6 -2,8 -2,6
Slovacia -0,2 -3,8 -2,8 -6,2 -5,2 -1,6 -4,4 -5,7 -2,7 -1,9
Slovenia -0,3 2,6 0,3 0,3 -0,2 0,1 0,2 -1,2 -0,7 -0,7
Ungaria 0,4 -4,9 -6,7 -5,6 -7,4 -2,4 -1,9 -4,0 -5,4 -2,9
Sursa: BNR - Rapoarte anuale 1998 şi 1999

Pe ansamblul perioadei, România are o medie anuală a soldului bugetului de


stat în PIB inferioară Slovaciei şi Ungariei. Lipsa surselor de finanţare a deficitului
bugetar constituie un punct critic al economiei româneşti, contribuind la susţinerea
precară a componentelor educaţionale şi de sănătate a indicelui de dezvoltare
umană. Subliniem faptul că Ungaria, una din ţările cele mai avansate în tranziţie, a
avut, pe baza finanţărilor disponibile, un sold al bugetului de stat în PIB de -4% în
anul 1997 şi de –5,4% în anul 1998.
Ultimul indicator prezentat în cadrul analizei comparative este rata inflaţiei
măsurată prin preţurile de consum.

Tabelul 5.14 Rata inflaţiei măsurată prin preţurile de consum


(medie anuală), %

Ţara 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003p
Cehia 56,7 11,1 20,8 10,0 9,1 8,8 8,5 10,7 2,1 3,9 3,9 2,1 1,3
Polonia 70,3 43,0 35,3 32,2 27,8 19,9 14,9 11,8 7,3 10,1 5,7 1,3 1,6
România 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1 45,8 45,7 34,5 22,5 14
Slovacia 61,2 10,0 23,2 13,4 9,9 5,8 6,1 6,7 10,6 - 7,2 3,5 -
Slovenia 117,7 207,3 32,9 21,0 13,5 9,9 8,4 8,0 6,1 8,9 7,0 7,5 -
Ungaria 35,0 23,0 22,5 18,8 28,2 23,6 18,3 14,3 10,0 9,7 - 5,2 5,1
Uniunea 5,1 4,5 3,7 3,1 3,1 2,5 2,0 1,7 1,3 2,4 2,6 2,0 1,8
Europeană
Sursa: BNR - Rapoarte anuale 1998-2002;
Economic Comission for Europe, nr.2/ 2000;
FMI; Comisia Europeană, 2003

Inflaţia constituie unul din principalele puncte critice ale României în raport
cu ţările în tranziţie avansată. România este singura ţară care, după anul 1995, a
înregistrat o hiperinflaţie (154,8% în anul 1997).
159

Cu unele excepţii (Cehia – 1998 şi Slovacia – 1998 şi 1999), grupul de ţări


analizate se caracterizează printr-o reducere constantă a ratei inflaţiei începând cu
anul 1995, o rată medie anuală a inflaţiei mai mare de 30%. Explicaţia constă în
faptul că, pe fondul slabei structurări a economiei, eforturile de macrostabilizare nu
s-au corelat cu rezultate semnificative în economia reală.
În ceea ce priveşte şansele României de a intra în Uniunea Europeană,
acestea sunt minime atât timp cât inflaţia se măsoară încă prin două cifre.
În conformitate cu prevederile tratatului de la Maastricht, aderarea la
Uniunea Europeană implică îndeplinirea criteriilor de convergenţă, în principal a
celor de convergenţă nominală27. Convergenţa ratelor inflaţiei din România cu
nivele din ţările din acest spaţiu este un ţel foarte greu de atins, având în vedere
criteriile de convergenţă, şi anume:
A. Convergenţă nominală
1. Stabilitatea preţurilor, adică rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de
1,5% rata medie a celor trei ţări cu inflaţia cea mai scăzută din zona Euro (1,5- 2%).
2. Stabilitatea pe termen lung a ratei dobânzilor, adică să nu depăşească cu
mai mult de 2% rata similară a celor trei state membre care au obţinut cele mai bune
rezultate în privinţa stabilităţii preţurilor.
3. Capacitatea de susţinere a finanţelor publice, exprimată de faptul că
raportul dintre deficitul public şi produsul intern brut (PIB) să nu depăşească 3% şi
4. Raportul dintre datoria publică şi PIB să nu fie mai mare de 60%.
5. Stabilitatea ratelor de schimb în banda de fluctuaţie stabilită prin sistemul
monetar european pentru cel puţin doi ani.
B. Convergenţă reală
1. Reducerea decalajelor dintre veniturile pe locuitor.
2. Reducerea diferenţelor de productivitate.
3. Convergenţa preţurilor relative.
4. Convergenţa structurii sociocupaţionale a populaţiei.
5. Convergenţa standardelor educaţionale.

27
Economie (Manualul Catedrei de Economie şi Politici Economice), Ediţia a VI-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2003, p.361.
160

6. Coeziune socială asemănătoare.


B1. Criterii de convergenţă reală:
- creşterea volumului PIB să se facă în limitele de +/- 2% în raport cu
media a trei state cu cele mai bune performanţe;
- nivelul şomajului să se înscrie în banda de +/- 3% în jurul mediei a trei
state cu cele mai bune performanţe;
- soldul balanţei de operaţiuni curente exprimat în procente să se situeze în
limitele a +/- 2% din PIB;
- indicatorul de competitivitate faţă de Germania să nu varieze mai mult cu
10% în raport cu nivelul estimat pentru momentul intrării euro pe piaţă.

Tabelul 5.15 Evoluţia inflaţiei în perioada 1990 – 2000 în ţările UE şi unele


state candidate la aderare (calculate pe baza mediilor anuale)
Ţara 1990 -1992 1993 - 1996 1997 - 2000 % -2000
Franţa 3,0 1,9 1,0 1,5
Germania 3,8 2,6 1,3 1,9
Italia 6,0 4,4 2,0 2,5
Austria 3,5 2,7 1,3 2,3
Belgia 3,0 2,2 1,6 2,6
Finlanda 4,5 1,2 1,8 3,4
Grecia 18,6 10,5 4,0 3,1
Irlanda 3,2 2,0 2,7 5,6
Luxemburg 3,2 2,2 1,6 3,1
Olanda 2,9 2,3 2,2 2,6
Portugalia 11,1 4,8 2,6 2,9
Spania 6,2 4,4 2,4 3,4
Spaţiul euro 4,8 3,2 1,7 2,3
Regatul unit 6,3 2,5 2,7 3,0
Danemarca 2,4 1,8 2,4 3,0
Suedia 7,3 2,5 0,4 1,0
UE 5,1 3,1 1,8 2,4
România 106,6 98,3 71,3 45,7
Cehia 24,1 12,1 6,2 3,9
Ungaria 28,9 23,4 13,1 9,7
Polonia 157,0 29,3 11,1 10,1
Amplitudine 16,2 9,3 3,5 4,6
Abatere standard (faţă de
8,8 2,7 0,4 0,4
media UE)
Cazul României - abatere ab-
solută medie faţă de media UE
155,7 112,9 74,5 43,3
Sursa: Institutul de Prognoză Economică
161

În tabelul de mai sus este pusă în evidenţă evoluţia inflaţiei în ţările Uniunii
Europene şi unele state candidate la aderare precum şi abaterea absolută medie în
cazul României faţă de media UE.
De subliniat este faptul că România înregistrează o diferenţă mult mai mare
decât Cehia, Ungaria şi Polonia în ceea ce priveşte nivelul dintre inflaţia acestora şi
cea medie din spaţiul EURO. Astfel, în intervalul 1991 – 2000, ţările respective au
înregistrat progrese semnificative prin reducerea diferenţialului anual faţă de rata
medie a inflaţiei din spaţiul EURO, cu peste 50 puncte procentuale în Cehia şi
Polonia, şi cu 22,5 în Ungaria. Spre deosebire de acestea, România a cunoscut un
nivel extrem de fluctuant al diferenţialelor faţă de inflaţia medie din spaţiul EURO
şi, în pofida eforturilor semnificative de reducere a ecartului, acesta înregistra în
anul 2000 un nivel de 43,4 puncte procentuale.
Dacă însă avem în vedere cazul Greciei, putem spune că România are şanse
să intre în Uniunea Europeană şi cu o inflaţie ceva mai mare. Grecia a cunoscut o
inflaţie cuprinsă între 4,8% (în 1998) şi 3,1% (în 2000). De menţionat că, în 1999,
când cele 11 ţări membre ale Uniunii Europene au adoptat moneda unică europeană,
Grecia nu îndeplinea nici unul dintre criteriile de la Maastricht, dar progresele
economice înregistrate au permis includerea acesteia, începând cu 1 Ianuarie 2001,
printre ţările UME. Trebuie precizat însă că Grecia este o excepţie. În general,
predomină ţările membre ale Uniunii Europene cu inflaţie sub 3% pe an, numărul
acestora crescând de la 11 (între 1993 – 1996) la 14 (între 1997 – 2000).
Evaluarea economiei româneşti de către Comisia Uniunii Europene i-a
determinat pe mulţi analişti să compare performanţele noastre cu ale altor ţări foste
comuniste acceptate în cadrul U.E.
Întârzierea cu care s-au efectuat reformele economice reprezintă principalul
dezavantaj al ţării noastre. În plus, distanţa mai mare faţă de graniţa estică a U.E. a
făcut ca investiţiile străine să fie mult mai mici la noi, în aceeaşi situaţie aflându-se
şi Bulgaria. Aderarea României se va face o dată cu cea a Bulgariei, Bulgaria
obţinând încă de anul trecut statutul de economie de piaţă funcţională28.

28
Laurenţiu Gheorghe, “Creşterea economică nu elimină riscurile din economie” în Revista Capital, nr. 45,
06.11.2003.
162

Putem afirma că România se află în prezent într-o situaţie asemănătoare cu


cea a celorlalte state candidate, când au fost declarate „economii de piaţă
funcţionale”. Una dintre diferenţele majore o constituie decalajul dintre nivelul de
trai din România şi al celorlalte state. Din acest punct de vedere, ne putem compara
doar cu Bulgaria, unde veniturile medii sunt chiar puţin mai mici decât ale noastre.
Competitivitatea economică în care excelăm este bazată pe forţă de muncă ieftină,
indicator luat în calcul de majoritatea investitorilor străini. Pentru a se menţine acest
avantaj economic, salariile trebuie să crească într-un ritm mai lent decât
productivitatea. Pe de altă parte, are loc o majorare a tarifelor energetice şi a
materiilor prime la nivel mondial, ceea ce atrage şi creşterea presiunii pentru
majorările salariale. Stabilizarea economiei obţinută pe această bază nu poate fi de
durată, tendinţa fiind de creştere a veniturilor.
Reducerea activităţii în ramurile industriale care erau în plin avânt până în
1990 (constructoare de maşini, extactivă, metalurgică şi chimică) a fost compensată
de creşterea industriei uşoare, care a beneficiat atât de aportul capitalului atutohton,
cât şi de cel extern. Forţa de muncă disponibilizată a fost transferată în acest sector,
cea mai mare parte a acestor activităţi fiind realizate în sistem lohn.
Comparând caracteristicile structurale mai adânci ale economiilor în
tranziţie, capitol la care România apare la toţi indicatorii pe ultimul loc, pot fi trase
câteva concluzii mai interesante. De exemplu, se ştie că sectorul agricol este
supradimensionat şi ineficient, dar la acest capitol şi Polonia stă la fel de prost. În
schimb, Bulgaria practică o agricultură mai eficientă, iar în Ungaria activitatea
agricolă este la fel de profitabilă ca restul ramurilor economice. Consumul de
energie pentru realizarea unei unităţi din PIB este mai mic în România decât în
Bulgaria, dar rămâne superior celorlalte ţări candidate. De menţionat că reducerea
consumului energetic nu este rezultatul modernizărilor tehnologice din industrie.
Reducerea producţiei şi oprirea unor unităţi cu consumuri specifice mari, în paralel
cu dezvoltarea unor sectoare care nu asigură o valoare adăugată mai mare, dar nu
necesită atât de multă energie, a determinat o creştere aparentă a eficienţei
energetice în ansamblu.
163

Tabelul 5.16 Evoluţia ratei inflaţiei în unele


state candidate la UE (nivel la
sfărşitul perioadei), %
Ţara 2000 2001 2002 2003P
România 40,7 30,3 17,8 14
Bulgaria 11,4 4,5 3,5 4,2
Polonia 10,1 5,7 1,3 1,6
Ungaria 9,7 9,4 5,2 5,1
Cehia 3,9 3,9 2,1 1,3
Letonia - - 3 2,5
Estonia - - 4,3 3
Lituania - - 2,5 0,8
Sursa: Comisia Europeană, 2003.

Capitolul la care stăm cel mai prost printre ţările candidate, aşa cum se poate
observa în tabelul de mai sus, este inflaţia. Rata inflaţiei se menţine la un nivel
foarte ridicat, cu toate că ultimi patru ani au desemnat o scădere importantă. Actuala
tendinţă de dezinflaţie creşte presiunea asupra companiilor care produc pierderi, iar
în lipsa restructurării arieratele vor creşte. Nivelul arieratelor din economie a crescut
în ultimii ani. Forţarea creşterii economice a obligat ca autorităţile fiscale să accepte
indisciplina financiară din partea unor companii importante, ceea ce a făcut ca
mediul concurenţial să aibă de suferit.
În ceea ce priveşte obiectivul privind reducerea inflaţiei până la un nivel
exprimat cu o cifră în anul 2004, acesta poate fi atins numai dacă vor fi aplicate
măsurile prevăzute în programele de restructurare/ privatizare, îndeosebi, în sfera
utilităţilor publice, dacă va avea loc reducerea drastică a arieratelor, precum şi dacă
va fi promovată o politică a veniturilor legate de performanţele economice. Numai
în acest caz ar fi posibilă ţintirea directă a inflaţiei, care este considerată de către
guvernatorul BNR, Mugur Isărescu „o cale adevărată prin care banca centrală poate
contribui la reducerea acesteia către nivelurile din ţările UE”29. O serie de ţări

29
Mugur Isărescu, în „Adevărul Economic” , nr. 43, noiembrie 2003.
164

au experimentat deja acest sistem, obţinând rezultate semnificative. Acest sistem va


fi descris mai pe larg în cadrul următorului paragraf al tezei.
Referitor la evoluţia creşterii economice, estimările efectuate de Comisia
Europeană pentru ţara noastră, sunt chiar mai optimiste decât ale analiştilor autoh-
toni. În grupul celor trei ţări care vor adera cel mai devreme în 2007, creşterea
economică a României şi Bulgariei se va situa între 4,5% şi 5% în 2003 şi 2004, şi
4% în cazul Turciei. Totuşi, se atrage atenţia că în situaţia actuală, caracterizată de
incertitudine atât politic cât mai ales economic, pot apărea fenomene nedorite care
să reducă ritmul de dezvoltare.
Creşterea de anul trecut s-a bazat, în cazul ţării noastre ca şi al Bulgariei, pe
investiţii şi consum intern mai mult decât în restul ţărilor candidate. Se apreciază că
această tendinţă trebuie să continue pentru a se obţine ratele preconizate de creştere
a PIB, în sensul micşorării decalajului faţă de candidatele care au încheiat deja,
practic, tranziţia. Creşterea economică poate fi sustenabilă pe termen mediu şi lung
cu condiţia ca investiţiile străine să crească până la nivelul celor din UE.

5.4. Politici şi strategii antiinflaţioniste. Politica dezinflaţiei şi a


relansării creşterii economice durabile în România

La prima vedere, posibilităţile antiinflaţioniste ar putea avea ca efect


lichidarea inflaţiei insăşi. În fond, asemenea politici nu au fost concepute şi
promovate cu o astfel de finalitate ambiţioasă. Experienţa ultimei jumătăţi de secol
a arătat fără putinţă de tăgadă ca şi ţările avansate economic cu evoluţii înalt
ascendente au fost nevoite să-şi desfăşoare activităţile în condiţii de existenţă a
inflaţiei. Şi atunci se pune întrebarea legitimă cu privire la conţinutul unei politici
antiinflaţioniste. Răspunsul la această întrebare nu este chiar liniar şi nici nu poate fi
dat în termeni cantitativi foarte concreţi, cu valabilitate pentru toate ţările într-un
anume orizont de timp şi pentru toate perioadele de timp într-o ţară sau alta.
De altfel, economiştii R. Lipsey şi K.A. Chrystal tratează problematica
politicilor antiinflaţioniste sub titlul metaforic “Moare oare inflaţia?”. Răspunsul lor
este unul aşteptat şi în concordanţă cu ceea ce s-a întâmplat în ţările dezvoltate
165

economic: inflaţia nu va muri în următorii ani (şi nici în următoarele decenii), dar
poate fi adusă, prin politici adecvate în limite normale30. Ce înseamnă limite
normale este o altă problemă (întrebare), căreia vom încerca să-i dăm un răspuns
parţial puţin mai jos.
În acelaşi context tematic, guvernatorul B.N.R, Mugur Isărescu, se pronunţă
cu consecvenţă că relansarea creşterii economice, respectiv creşterea economică
sustenabilă nu se poate face decât cu o inflaţie scăzută, cu rate mici şi controlate ale
acesteia31.
Inflaţia controlată este considerată acea inflaţie care este încadrată într-un
management guvernamental eficient şi care reprezintă o pârghie de susţinere a unei
economii sănătoase. Oricum, aceasta nu se reduce la ideea de a încadra procesul
inflaţionist în limitele celui aşteptat, prognozat, expectat.
Conform obiectivului de importanţă majoră pe care îl are ţara noastră în
perioada imediat următoare, respectiv integrarea în Uniunea Europeană, inflaţia va
trebui adusă în termenii unei inflaţii moderate conform criteriului de convergenţă
nominală.
Delimitarea inflaţiei moderate în ansamblul procesului inflaţionist este o
operaţiune dificilă. Ceea ce se poate spune cu siguranţă este faptul că nivelul ratelor
anuale care o caracterizează a fost diferit de la o perioadă la alta din cadrul
orizontului de timp postbelic. Dacă se pune accent pe latura monetară a inflaţiei,
atunci aceasta a însemnat deprecierea monedei naţionale, scăderea preţului banilor
cu circa 2 procente. Invers, dacă inflaţia este privită din perspectivă real-monetară,
respectiv de pe poziţia consumatorilor, atunci caracterul moderat se apreciază prin
ritmul de creştere a indicelui preţurilor de consum (IPC), ritm ce trebuie să
concorde cu stabilitatea preţurilor, ca exigenţă a unei economii sănătoase. La nivelul
Uniunii Europene, rata moderată este apreciată prin prisma creşterii preţurilor de
consum în ţările care reuşesc să menţină indicele preţurilor bunurilor de consum la
nivelul cel mai scăzut, plus 1,5-2 puncte procentuale.

30
R. Lipsey, K.A. Chrystal, Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 682.
31
M. Isărescu, Reflecţii economice – Pieţe, bani, bănci, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 122.
166

Dacă în paragrafele anterioare am realizat o prezentare a fenomenului


inflaţionist în România de-a lungul timpului, în cadrul acestui ultim paragraf vor fi
descrise politicile de combatere a inflaţiei la nivel macroeconomic în România,
ţinând seama de principalele aspecte economice, politice şi sociale din perioada
analizată şi de rezultatele obţinute în urma aplicării unor măsuri menite să atenueze
efectele inflaţioniste la nivel macroeconomic.
Tot în acest paragraf vor fi făcute aprecieri cu privire la elaborarea politicilor
şi strategiilor antiinflaţioniste ce trebuie aplicate în perioada următoare pentru
atenuarea fenomenului inflaţionist din ţara noastră.
În prezentarea politicilor antiinflaţioniste adoptate de-a lungul timpului pe
teritoriul ţării noastre, am în vedere următoarele perioade :
1. Perioada cuprinsă între 1900 şi 1929, când apar primele manifestări ale
crizei economice mondiale.
2. Perioada cuprinsă între 1929 şi 1933, perioadă marcată puternic de criza
economică mondială.
3. Perioada de avânt economic până la intrarea României în cel de-al doilea
război mondial, respectiv perioada cuprinsa intre 1934 şi 1941.
4. Perioada celui de-al doilea război mondial - proclamarea Republicii
Populare Române cuprinsă între 1941 şi 1947.
5. Perioada cuprinsă între 1948 şi 1989.
6. Perioada de după decembrie 1989.
Încă din prima perioadă analizată respectiv începutul secolului XX se pun
bazele unei politici economice româneşti deoarece în această etapă România a
cunoscut evenimente politice, economice, sociale şi militare fără precedent32. După
primul război mondial, la elaborarea politicii economico-financiare a ţării trebuia să
se ţină cont de noile condiţii economice cum sunt: consecinţele războiului evaluate
în pierderi de peste 31 miliarde lei; depunerea tezaurului la Moscova sub garanţia
puterilor aliate (evaluat la peste 1 miliard lei – aur); scăderea producţiei agricole
(din exportator România devine importator de produse agricole); deficitul balanţei
de plăţi externe (3,5 miliarde lei în 1919); scăderea la jumătate a producţiei de

32
H. Matei, F. Constantiniu, Istoria României în date, Editura Crai-nou, Chişinău, 1992.
167

petrol; deficitul bugetar (peste 3 miliarde lei în 1919); creşterea datoriei statului la
Banca Naţională (peste 3,8 miliarde lei) etc.
Putem spune că, din punct de vedere financiar, după încheierea primului
război mondial, economia ţării era într-o situaţie dificilă, motiv ce a stat la baza
stabilirii ca obiectiv principal al politicii economico-financiare unificarea monetară
şi revalorizarea leului. Această politică aplicată de Vintilă I. Brătianu în calitate de
ministru de finanţe a avut un caracter pur antiinflaţionist prin faptul că şi-a propus
să revalorizeze leul, care în perioada de după război a pierdut mult din puterea de
cumpărare, în special în intervalul 1922-1925.
Putem evidenţia nivelul inflaţiei cunoscute de România ca un exemplu dat de
profesorul Gh. Taşcă prin formularea că ,,în România postbelică, în care leul nu mai
valora decât 2,50-3 centime faţă de 100 înainte de război’’33.
Esenţa acestor politici de revalorizare a constat în:
a. eliberarea BNR de datoria statului ,,constituită în perioada de inflaţie,, de
după primul război mondial, prin constituirea unui fond de lichidare eşalonat pe 15-
20 de ani;
b. afectarea unor venituri publice (impozite, valoarea aurului extras, partea
din beneficiile şi dividendele BNR, etc) pentru alimentarea acestui fond, ce i-ar fi
revenit statului;
c. plasarea fondului de lichidare în titluri de rentă interne şi externe, cu care
să se înlocuiască bonurile de tezaur ale statului, incluse în stocul de acoperire a
emisiunii;
d. interdicţia pentru BNR de a depăşi pe viitor plafonul emisiunii atinse la
31.12.1924;
e. o reformă fiscală care să realizeze o unificare a celor 4 regimuri fiscale de
după Unire. În acest sens, a existat o lege propusă de N. Titulescu, dar neadoptată,
şi una de către Vintilă Brătianu, aplicata pe parcursul a 25 de ani;
f. o atenţie deosebită pentru cheltuielile bugetare, prin care se urmărea o
restructurare a aparatului administrativ al statului, cu realizarea de economii ce ar fi
putut fi îndreptate către finanţarea altor sectoare.

33
I. Văcărel, Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 12.
168

Măsurile deflaţioniste aplicate nu au avut însă efectul scontat. Rezultatele


acestor măsuri au fost: în anul 1926 apare fenomenul scumpirii creditului,
concretizat în rate ale dobânzilor cuprinse între 16-18% şi 50-60% în 1928; în 1926
şi 1927 soldul balanţei comerciale înregistrează un excedent, iar leul a cunoscut o
revalorizare medie de 40%; anul 1928 se încheie cu un deficit al balanţei
comerciale, ca urmare a menţinerii leului la cursul artificial atins în vara anului
1927; consumarea rezervelor de devize ale BNR în 1928; contractarea de
împrumuturi externe în valoare de 4,5 miliarde lei şi autorizarea BNR de depăşire a
plafonului circulaţiei stabilit la nivelul celui din 192434. Majoritatea specialiştilor au
considerat obiectivul acestor politici neîndeplinit, chiar dacă oficial leul era
considerat "stabilizat în fapt".
Cea de-a doua perioadă analizată a fost însoţită de un eveniment ce a
marcat economia românească: criza economică mondială din 1929-1933.
Ca urmare a scăderii preţurilor pe piaţa mondială, primele manifestări ale
crizei apar în toamna anului 1929, când preţul cerealelor la export scade cu
aproximativ 60%, concomitent cu extinderea fenomenului asupra întregului
,,portofoliu”, de produse destinat exportului. Era cât se poate de clar că urma o
perioadă grea pentru o economie de abia ieşită dintr-o perioadă de inflaţie
(,,revalorizare a leului”). În aceste condiţii deficitul balanţei comerciale externe nu
putea fi evitat decât dacă se vindea dublu, dar, în condiţii de supraproducţie, pentru
a putea vinde trebuia să se dispună de o ofertă pe măsură. Ori, economia
românească nu îşi putea permite aşa ceva. Deci, pentru acelaşi volum valoric al
exportului trebuia un export cantitativ cel puţin dublat. Aceste stări de fapte au dus
la diminuarea producţiei şi consumului, la diminuarea venitului naţional la 49,4% în
1933 faţă de 1928, la dezechilibrarea balanţei de plăţi, la diminuarea creşterii
economice, la concedieri şi lupte sindicale, la retragerea banilor din bănci şi la
restricţii valutare. În aceste condiţii, economia românească s-a confruntat cu un
adevărat fenomen deflaţionist. Adevăratele măsuri economice au fost luate în 1934,
când ministrul de finanţe a fost V. Slăvescu, care a urmărit prin măsurile luate:

34
C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.
319-320.
169

organizarea comerţului cu cereale, conversia datoriilor agricole, reducerea ratei


dobânzilor la creditele luate de producătorii agricoli, reducerea cheltuielilor statului,
actualizarea veniturilor statului sub forma impozitelor ţinând cont de nivelul real al
puterii de cumpărare, limitarea ieşirilor de valută din ţară prin retragerea banilor
investiţi de către capitalul străin, etc.
Esenţa acestor politici a constat în reforma monetară realizată de către
guvernarea naţional-ţărănistă pe baza legii din 7 februarie 1929, prin care leului i se
stabilea un conţinut de 10 miligrame aur fin, cu convertibilitate în aur-monedă, aur-
lingouri sau aur-devize35.
Pentru a susţine reforma monetară s-a apelat la împrumuturi şi concesiuni din
partea statului pe piaţa externă. Principala consecinţă a acestor politici a fost
reducerea simţitoare a rezervelor de aur şi valută, ca urmare a aplicării cu întârziere
a restricţiilor cu privire la ieşirile acestora din ţară.
Etapa ce a urmat crizei economice mondiale respectiv cea de-a treia
perioadă analizată a fost caracterizată printr-o revenire economică fără precedent,
având ca an de referinţă anul 1938.
Una din consecinţele negative a celor petrecute în această perioadă a constat
în reducerea rezervelor BNR ca urmare a restricţiilor tardive la fluxurile de valută
din România în afara graniţelor încă din perioada precedentă. Utilizarea în ţară a
,,leilor interni” a dus la o ameliorare a ieşirilor de valută, iar schimbarea regimului
comerţului exterior prin legea valutară din 1938 şi lăsarea din 1939 a unei proporţii
de max. 30%, respectiv 70% la dispoziţia exportatorilor de cereale din valoarea
exportului pentru a servi la plata dividendelor sau dobânzilor capitalurilor străine
investite sub orice formă, demonstrează o revigorare economică a ţării şi a
finanţelor sale. Acest lucru a sporit atenţia investitorilor străini, ceea ce a dus la o
creştere a capitalului străin în România la 175% în 1936, pentru a scădea la 110% în
1937 şi a creşte din nou la peste 275% în 193836, având ca bază anul 1934 (100%).
În această perioadă indicele preţurilor a cunoscut o creştere sensibilă în timp ce

35
A. Vijoli, Din prefacerile sistemului bănesc şi de credit, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980, p. 29.
36
C. Bogdan, A. Platon, Capitalul străin în societăţile anonime din România în perioada interbelică, Editura
Academia R.S.R., Bucureşti, 1981, p. 187.
170

salariul nominal real a scăzut foarte mult (în perioada august 1939-decembrie 1941
indicele preţurilor a crescut de la 100% la 412% iar indicele salariului real a scăzut
de la 100% la 40,8%).
O situaţie favorabilă este pusă în evidenţă de faptul că, la nivel european,
România ocupa unul din primele 10-11 locuri la indicatori cum sunt venitul naţional
total, valoarea producţiei industriale nete, agricole şi a construcţiilor, producţia de
petrol şi alţi indicatori cantitativi (populaţie ocupată în agricultură – locul 2), în
timp ce la alţi indicatori calitativi ne aflăm pe ultimele locuri din Europa (ex:
productivitatea muncii în agricultură, populaţie ocupată în industrie, intensitatea
relaţiilor economice37 etc.).
Toate acestea oferă o imagine asupra stadiului în care se găsea întreaga
economie românească în pragul declanşării celui de-al doilea război mondial. Nu
trebuie să scăpăm din vedere faptul că prin ,,Dictatul de la Viena” multe din
resursele naturale38 ale ţării erau ,,cedate” Ungariei hortiste, iar pentru comparaţie
cu anul de vârf 1938 nu ne rămâne decât un singur an, 1939.
În legătură cu aplicarea unei anume politici sau alteia, trebuie să specificăm
de la început că în epocă a existat ideea alegerii dintre două categorii de politici, una
economică liberală şi alta de tip dirijist. Trebuie reţinut faptul că faţă de aceste două
categorii de politici, în epocă, nici nu se discuta alternativa cu o economie de tip
socialist. În fapt, se încerca o aplicare a recentelor politici intervenţioniste a statului
în economie, foarte la modă în acea perioadă, deoarece economiile statelor lumii
ieşeau din cea mai mare criză economică globală cunoscută până atunci. La
momentul respectiv, orientarea generală a politicilor economice mondiale era dată
de un protecţionism naţional, cu alte cuvinte şi politica economică naţională era
tributară acesteia. Ba mai mult, România a fost ţara care a dat lumii şi gândirii
economice, prin Mihail Manoilescu, o teorie a protecţionismului şi a schimbului
internaţional adaptată necesităţilor ţărilor slab dezvoltate39.

37
N. Clipa, G. Iacob, Idei şi fapte din istoria economică a României, Editura Plumb, Bacău, 1994, p. 245.
38
N. Clipa, Istoria Economiei şi gândirii economice româneşti, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi,
1992, p. 329.
39
M. Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior: teoria protecţionismului şi schimbului
internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
171

Cu majoritatea legislaţiei din perioada de dinaintea crizei la care s-au adăugat


anumite restricţii temporare şi renunţări la datoria agricolă, economia României
atinge apogeul său valoric în 1938, pentru ca ulterior aceasta să fie puţin câte puţin
,,lăsată” sau ,,pusă” la dispoziţia economiei de război germane.
Încadrându-se în tendinţa generală de creştere economică a economiilor
europene şi economia românească a reuşit să înlăture în parte consecinţele datoriilor
uriaşe din perioadele precedente, în condiţiile unei unificări monetare şi fiscale.
Spre sfârşitul perioadei se produce ,,ciuntirea” teritoriilor româneşti şi se manifestă
interesul mare al Germaniei pentru bogăţiile noastre.
Cea de-a patra perioadă analizată este perioada celui de-al doilea război
mondial – proclamarea Republicii Populare Române cuprinsă între 1941 şi 1947.
Toate evenimentele din această perioadă au avut consecinţe dramatice asupra
stării economiei naţionale, îndatorării şi nivelului de trai, în condiţiile în care erau
,,transferate” cu titlu de captură de război sau plată a despăgubirilor de război
cea mai mare parte a bunurilor economiei româneşti.
Astfel, starea economiei româneşti de după cel de-al doilea război mondial
este similară celei de după primul război mondial din punct de vedere financiar, cu
precizarea că trebuia să se plătească despăgubiri URSS-ului şi să se facă faţă unei
secete prelungite. În acelaşi timp, politica economică liberală este înlocuită de cea
etatistă puternic intervenţionistă, după modelul sovietic.
Fenomenul inflaţionist deosebit de puternic din această perioadă este o
consecinţă a deficitelor înregistrate, cauzate de susţinerea războiului cu forţe
proprii, de despăgubirile plătite în monedă curentă, exprimate în putere de
cumpărare 1938 (adaptate la inflaţie), de retragerea din circulaţie a banilor de război
şi de seceta prelungită. Numai în august 1944 indicele preţurilor a fost de 1392%
faţă de august 1939 pentru ca în august 1947 acesta să fie de 83,65 ori mai mare faţă
de 1938.
În perioada războiului, politicile antiinflaţioniste au lipsit, aceasta fiind o
perioadă de sacrificii pentru poporul român.
172

Schimbarea petrecută la 23 august 1944 modifică situaţia în sensul că


economia ţării nu mai este aservită intereselor Germaniei, dar este subjugată politic,
militar şi economic fără contrapartidă intereselor URSS.
Un prim obiectiv al politicii economico-financiare a fost eliminarea din ţară a
banilor ce au circulat în perioada războiului. Astfel, se declanşează la 1 octombrie
1944 procesul unificării monetare prin care România răscumpără la un raport
dezavantajos banii de la deţinătorii acestora. Alte aspecte de combatere a
fenomenului inflaţionist în această perioadă sunt şi: etatizarea Băncii Naţionale din
23 decembrie 1946, schimbarea normelor de creditare şi stabilizarea monetară din
15 august 1947. Prin etatizare, sistemul bancar este pus la dispoziţia statului, iar
totalitatea operaţiunilor bancare nu se mai desfăşura decât prin intermediul BNR şi
a unei bănci de Investiţii40. Astfel, sunt eliminate băncile private din activitatea
bancară, iar sistemul creditului este complet schimbat, prin faptul că se avea ca
principal scop creditarea producţiei şi mai puţin alte activităţi.
Stabilizarea monetară din 15 august 1947 a fost o măsură antiinflaţionistă
mult pregătită de conducerea BNR. Astfel, banii se puteau schimba la un raport de
20 000 lei vechi pentru 1 leu nou, dacă se îndeplineau condiţii cu privire la starea
socială, ocupaţie etc., până la un anumit plafon. Sumele peste acest plafon erau
depuse în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii.
Prin această reformă se punea capăt existenţei în economie a unei mase
băneşti evaluate la aproape 50 miliarde lei, cu peste 630 ori mai mare decât în iunie
1941, iar un leu era definit printr-un conţinut de 6,6 mg aur fin. Prin legea reformei
băneşti s-au pus în circulaţie 2842 milioane lei, sumă care cuprindea şi valoarea de
1465 milioane lei pentru aurul şi valuta deţinută de particulari şi cedate obligatoriu
Băncii Naţionale a României.
În ceea ce priveşte rezultatele politicilor aplicate, în linii mari, s-a obţinut
unificarea monetară, dar cu un preţ foarte mare în ce priveşte bugetul şi echilibrul
preţurilor.

40
A. Vijoli, Sistemul bănesc în slujba claselor exploatatoare din România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1958, p. 330, în E. Vasilescu, Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 1993.
173

Prin etatizarea BNR s-a pus capăt proprietăţii private în sistemul bancar, dar
a rezultat şi scăderea interesului pentru ţara noastră din partea capitalului străin şi
părăsirea ţării a celui românesc. În situaţia în care se găsea economia ţării, aceste
măsuri nu au dus decât la amplificarea fenomenului inflaţionist.
Schimbarea normelor de creditare ale BNR a avut ca efect strangularea unor
nevoi ale economiei româneşti într-o perioadă în care acesteia îi trebuiau bani
pentru relansare. Reforma monetară a reuşit parţial din punctul de vedere al
autorităţilor statului. Astfel, aceasta va fi urmată peste 5 ani de o nouă stabilizare,
ceea ce demonstrează că reforma din august 1947 nu a rezolvat problema monetară
a ţării.
A cincea perioadă analizată este cea cuprinsă între 1948 şi 1989.
Analiza fenomenului inflaţionist în această perioadă prezintă o motivaţie
istorică, deoarece lipsa datelor reale şi influenţarea rezultatelor nu pot să ne ducă
decât la interpretări incomplete41.
Procesul inflaţionist s-a făcut simţit încă din anii 1950-1951, când preţurile
produselor industriale au crescut de trei ori, în timp ce la produsele agricole acestea
au rămas relativ constante. Proclamarea Republicii Populare Române trebuia să fie
oglindită şi în însemnele băneşti. Cel puţin aceste două motivaţii au stat la baza
celei de-a doua reforme monetare din 26 ianuarie 1952, când s-a procedat la
preschimbarea banilor pe tranşe, în funcţie de sumă şi de provenienţa acestora. Cel
mai mic raport era de 1 la 1, iar cel mai mare de 400 lei vechi la 1 leu nou.
În ceea ce priveşte evoluţia ponderii diferitelor ramuri în venitul naţional
(VN) al României se remarcă creşterea industriei de la 48,9% în 1965 la 62,5% în
1986 şi 61,6% în 1989, în defavoarea agriculturii care a scăzut de la 28,9% în
1965 la 15,9% în 1986 şi 14,7% în 1989. Pe tot acest interval ordinea participării
ramurilor economice la realizarea VN s-a păstrat aceeaşi: industrie, agricultură,
construcţii, transporturi şi telecomunicaţii.
Având în vedere fenomenul ,,foarfecelui de preţ,, existent între industrie şi
agricultură, la anumite perioade de timp se proceda la preluarea creditelor
contractate de producătorii agricoli la bugetul de stat, ceea ce în principiu reprezenta

41
A. Ţugui, Inflaţia – Concepte, teorii şi politici economice, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 139.
174

o subvenţionare indirectă a agriculturii din bugetul naţional, creat în cea mai mare
parte din impozitarea veniturilor industriale.
Trebuie precizat şi faptul că atunci când se dorea obţinerea unei majorări a
preţurilor se proceda la realizarea unui ,,nou sortiment” pentru un produs oarecare,
la care trebuia să se ,,calculeze şi fundamenteze” un preţ nou, concomitent cu
retragerea de pe piaţă a produsului vechi. Astfel, se putea raporta o modernizare şi o
diversificare a producţiei.
Considerăm aceasta ca fiind o formă de manifestare a inflaţiei în această
perioadă, la care mai putem adăuga şi preţurile ,,adiţionale” plătite pentru
procurarea unor produse alimentare sau produse de o calitate mai bună decât cele
comercializate în mod normal pe piaţă. Aceste cazuri nu fac decât să justifice ideea
susţinută de R. McKinnon prin care în economiile socialiste a existat o inflaţie
ascunsă evaluată între 5-10%.
Ultima perioadă analizată din punctul de vedere al politicilor
antiinflaţioniste practicate este perioada de după decembrie 1989. Principalele
caracteristici ale celor 12 ani de tranziţie sunt: revendicările salariale, descentra-
lizarea economiei naţionale, privatizarea sectoarelor economice, liberalizarea
treptată a preţurilor din economie, cotarea liberă a valutelor şi nivelul redus al
producţiei interne care au avut ca rezultat dezechilibre în ce priveşte formarea
preţurilor, ocuparea forţei de muncă, balanţa de plăţi şi creşterea economică42. Deci,
nici o componentă a ,,careului magic” nu a fost atinsă, fără să mai vorbim de
protecţia socială, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii vieţii, componente de maximă
importanţă ale ,,hexagonului” politicii economice actuale. Toate acestea coroborate
cu (ne)voinţa politică şi cu elemente ale conjuncturii politico-economice şi militare
au dus la o evoluţie a economiei societăţii româneşti postdecembriste ce a fost
prezentată în paragrafele anterioare. Aşa cum am arătat, fenomenul inflaţionist din
ţara noastră nu a putut fi combătut într-o perioadă de peste nouă ani, ba mai mult,
acesta a câştigat teren de la un an la altul. În această perioadă de tranziţie
obiectivul fundamental l-a constituit atingerea unui punct optim pentru cele 4
componente ale ,,careului magic”. Atenţia principală în politica antiinflaţionistă a

42
Economie, Manual universitar, Ediţia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 517.
175

administraţiei a fost îndreptată către ,,eliminarea banilor nefolositori” economiei


urmată de o mărire a vitezei de circulaţie şi o stagnare a creşterii generale a
preţurilor. La aceste măsuri s-au adăugat cele de intensificare a privatizării şi
atragerii de resurse financiare corespunzătoare, o politică valutară agresivă orientată
spre mărirea rezervelor valutare şi susţinerea monedei naţionale, acoperirea
,,găurilor” din băncile de stat şi a celor private. Toate acestea au dus la o divizare a
obiectivelor politicii guvernamentale în condiţii evident inflaţioniste în două grupe:
obiective generale şi obiective intermediare ale politicii economice.
În categoria obiectivelor generale au fost incluse: stabilizarea preţurilor,
diminuarea şomajului, creştere economică reală, echilibrarea balanţei de plăţi şi
întărirea poziţiei BNR în economie. În atingerea obiectivelor generale s-au stabilit
obiective intermediare ce au urmărit limitarea cantităţii de bani din economie,
(ne)stimularea utilizării creditului în economie printr-o politică a creditului şi una a
dobânzii corespunzătoare obiectivelor generale şi o repreciere a monedei naţionale
comparativ cu alte valute. Toate aceste obiective constituie un tot unitar ce are ca
rezultantă starea de fapt a economiei şi nivelul de trai al populaţiei pe parcursul
întregii perioade de tranziţie. Pentru această perioadă s-au ,,construit” politici
economico-financiare şi care au dat mai mult sau mai puţin roadele aşteptate. Vom
aborda, în cele ce urmează, principalele componente ale politicii economico-
financiare aplicate în România pe parcursul perioadei de tranziţie: politica monetară
şi politica fiscală.
În cele ce urmează vor fi prezentate aspecte ale politicii monetare adoptate în
perioada de după 1989.
Politica monetară îşi propune rezolvarea ,,careului magic” (stabilitatea preţu-
rilor, echilibrul balanţei de plăţi, creşterea economică şi utilizarea completă a
factorilor) prin intermediul cantităţii de monedă pusă în circulaţie43. La un moment
dat măsurile de natură monetară pot avea caracter restrictiv sau nerestrictiv.
Politica monetară influenţează astfel componentele ,,careului magic”:

43
Politici Economice, Academia Română, Institutul de Cercetări Financiare şi Monetare “Victor Slăvescu”,
coord. G. Manolescu, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 187.
176

1. O politică monetară restrictivă va avea ca efect direct lipsa banilor în


economie;
2. Lipsa banilor în economie influenţează nivelul veniturilor, atât la popula-
ţie cât şi la bugetul statului. Apare în economie o scădere a cererii, ceea ce va
influenţa asupra scăderii preţurilor (cu x%). Se face astfel, simţită deflaţia;
3. Nivelul veniturilor scăzut şi deflaţia vor avea ca efect scăderea interesului
pentru export şi deci dezechilibrarea balanţei de plăţi externe, precum şi
înregistrarea unui deficit bugetar ce va forţa statul să apeleze la obţinerea de venituri
extrabugetare, inclusiv la emisiunea de bani de hârtie în limitele restricţiilor
stabilite;
4. Emisiunea de bani de hârtie, deficitul bugetar şi cel al balanţei de plăţi
externe vor duce la creşterea preţurilor (cu y%). Dacă x > y, atunci pe ansamblu
vom avea deflaţie, iar în caz contrar vom avea inflaţie;
5. Creşterea preţurilor va conduce în mod sigur la pretenţii salariale şi va
influenţa creşterea economică de ansamblu.
În cazul politicii monetare fără restricţii apar modificări cu caracter de fond:
a. O politică monetară fără restricţii va avea ca efect direct un surplus de bani
în economie;
b. Surplusul de bani din economie influenţează nivelul veniturilor în sensul
creşterii lor, în timp ce preţurile cresc (cu x%). Se face, astfel, simţită inflaţia;
c. Nivelul preţurilor în creştere şi inflaţia vor avea ca efect creşterea intere-
sului pentru export şi deci încasarea devizelor necesare la echilibrarea balanţei de
plăţi externe, precum şi înregistrarea unui deficit bugetar ce va forţa statul să
apeleze la obţinerea de venituri extrabugetare, inclusiv la emisiunea de bani de
hârtie fără restricţii minimale;
d. Emisiunea de bani de hârtie, deficitul bugetar şi excedentul balanţei de
plăţi externe vor duce la creşterea preţurilor (cu y%), ceea ce va determina apariţia
restricţiilor în viitoarea politică monetară;
e. Creşterea preţurilor (cu x + y%) va avea ca efect, în mod sigur, pretenţii
salariale şi influenţarea creşterii economice de ansamblu.
177

În toate ţările se încearcă o combinare a celor două tipuri de politici


monetare, în vederea obţinerii de avantaje cumulate.
În România, măsurile de politică monetară au avut ca principal scop
limitarea creşterii preţurilor, deci stoparea inflaţiei. Primele măsuri de politică
monetară au fost luate de către Banca Centrală încă din 1991 când, în urma primului
acord cu FMI, Banca Centrală a urmat cu stricteţe, timp de 9 luni, programul
monetar convenit, care avea obiectivul de a limita creşterea preţurilor.
Inexistenţa practică a altor măsuri de politică economică sincronizate şi care
să urmărească acest obiectiv a antrenat de fapt decuplarea mecanismelor monetare
de comportamentul economiei în ansamblul ei. Restricţia monetară a fost ocolită
prin accelerarea dramatică a vitezei de rotaţie a banilor ca şi prin mecanismul
arieratelor, ambele furnizând oxigenul necesar creşterii explozive a preţurilor de-a
lungul întregului an 1991 (în condiţiile în care plata salariilor nu a fost afectată)44.
În timp, s-a creat şi convingerea publicului că politica monetară este
neviabilă şi orientarea restrictivă a acesteia va fi abandonată. Este puţin important în
perspectivă istorică faptul că relaxarea monetară s-a produs nu ca urmare a unei
decizii a băncii centrale, ci printr-o lege distinctă adoptată de Parlament, care a
stipulat monetizarea integrală şi necondiţionată a arieratelor. Este însă semnificativ
faptul că au fost astfel puse în lumină limitele politicii monetare, în absenţa
suportului altor politici.
Alternativa o constituie evitarea decorelării majore în raport cu celelalte
componente ale politicii economice. O asemenea orientare se traduce în fixarea
unor obiective mai puţin ambiţioase sau, spus mai direct, acceptarea unor
compromisuri în fixarea obiectivelor şi, posibil, în îndeplinirea acestora. După
eşecul din toamna anului 1991, aceasta a fost calea pe care s-a înscris politica
monetară până în 1999. De aici şi amplitudinea mare a variaţiilor ratei inflaţiei, care
a pus în lumină carcaterul ezitant al politicilor macroeconomice.
Compromisurile acceptate de Banca Centrală au erodat treptat credibilitatea
acesteia şi au condus la menţinerea unei rate a inflaţiei semnificativ mai ridicate

44
I. Drăgulin, E. Rădulescu, Politica monetară: provocări şi perspective, în Tranziţia economică în
România. Trecut, prezent şi viitor, Editura Imprimeria, Bucureşti, 1999, p. 599.
178

decât aceea din ţările Europei Centrale. Totuşi, Banca Centrală a introdus treptat
mecanisme de conducere a politicii monetare şi proceduri de lucru care au
semnalizat neechivoc orientarea pragmatic reformistă a acesteia. Publicul a receptat
această atitudine şi în cele din urmă a creditat Banca Centrală cu o evaluare a
performanţei mai bună decât ar fi justificat-o rezultatul concret al politicii monetare,
adică rata inflaţiei.
În evaluarea performanţelor în stăpânirea inflaţiei nu poate fi trecut cu
vederea faptul că ancorele utilizate în acest scop s-au dovedit ineficiente sau de-a
dreptul false.
Astfel, în anii 1991-1994, BNR a utilizat M2 (masă monetară în sens larg)
ca obiectiv intermediar, urmărind prin program ca o creştere a cantităţii de bani mai
mică decât a PIB nominal să comprime presiunile inflaţioniste. În realitate însă,
viteza de rotaţie a banilor s-a deteriorat rapid ca urmare a lipsei de credibilitate a
mix-ului de politici promovate de autorităţi, scăderii iluziei monetare şi menţinerii
unei pseudolichidităţi sub forma arieratelor. Toate acestea au făcut ca, deşi
cantitatea de bani a crescut mai lent decât PIB nominal, lichiditatea din sistem să nu
reprezinte în realitate o constrângere pentru creşterea preţurilor.
De altfel, începând din 1992 şi-au făcut apariţia creditele preferenţiale
direcţionate, având ca sursă emisiunea băncii centrale. Ca urmare, lichiditatea din
sistem a fost în permanenţă abundentă. Creaţia monetară excesivă a avut multiple
efecte negative, printre care acela de a întârzia procesul de atragere a economiilor
populaţiei în sistemul bancar. Nu s-a confirmat regula - întâlnită pe scară largă în
ţări care înregistrează represiune financiară – ca băncile să prolifereze în teritoriu
pentru a atrage bani ieftini de la populaţie.
Utilizarea cursului valutar drept ancoră antiinflaţionistă de facto a
reprezentat un eşec total în România. Tentative pe această linie au fost înregistrate,
cu unele intermitenţe, în întreaga perioadă 1990-1996. Motivele eşecului sunt
legate, în ultimă instanţă de absenţa condiţiilor monetare şi extramonetare, care să o
facă credibilă şi, deci, eficace. În primul rând, nivelul cursului valutar stabilit drept
ţintă era din capul locului nerealist, mult supraevaluat în comparaţie cu nivelul
recunoscut de piaţă. În al doilea rând, condiţiile monetare (nivel al lichidităţii
179

ridicat, rate scăzute ale dobânzilor) erau opuse celor compatibile cu utilizarea
ancorei menţionate. Ca urmare, stabilitatea nominală a cursului valutar obţinută, de
altminteri, pe căi neortodoxe, era percepută în mod corect de operatori ca fiind
nesustenabilă, fapt pentru care aceştia îşi constituiau în preţuri marje care să le
acopere pierderea viitoare, anticipată, pentru momentul în care cursul avea să se
deprecieze. Prin acest mecanism, efectul direct rezultat prin stabilitatea în termeni
nominali a costului componentelor din import era anihilat prin efectul indirect al
anticipaţiei inflaţioniste. Rezultatul nu a fost decât acela că stabilitatea cursului a
antrenat deteriorarea balanţei de plăţi, perpetuarea segmentării pieţelor şi lipsa de
transparenţă a acestora. Perioada relativ îndelungată în care s-au manifestat aceste
fenomene a generat şi o pronunţată inerţie: chiar dacă autorităţile ar îndeplini acum
toate condiţiile recomandate teoretic pentru utilizarea cu succes a cursului valutar ca
ancoră antiinflaţionistă, eşecurile de până în 1996 în acest plan afectează sever
credibilitatea utilizării unei asemenea ancore, cel puţin în viitorii câţiva ani.
Utilizarea ratei dobânzilor nu a reprezentat nici un moment o ancoră a
politicii monetare. Ratele dobânzilor au fost puternic negative în termeni reali până
la sfârşitul anului 1993 (pe fondul menţinerii unei iluzii monetare puternice), după
care s-au situat în general în palierul real-pozitiv începând să aibă un rol important
în deciziile de alocare a resurselor ale operatorilor din economie.
De menţionat este faptul că nici celelalte politici macroeconomice nu s-au
putut constitui în ancore antiinflaţioniste, chiar atunci când în aparenţă ele erau
satisfăcătoare.
Astfel, politica fiscală a excelat prin lipsă de transparenţă şi progres
operaţional foarte lent. În timp ce deficitul public consolidat a fost foarte modest,
deficitul fiscal s-a ridicat, aproape an de an, la niveluri foarte înalte, care explică, de
altminteri, mecanismul prin care politica fiscală a avut un caracter expansionist.
Deficitul cvasifiscal a reprezentat un simptom al întârzierii reformei la nivel
microeconomic şi principala cale prin care au fost anihilate tentativele repetate ale
politicii monetare de a deveni restrictivă.
În ceea ce priveşte politica de venituri, nici ea nu s-a putut constitui într-o
ancoră antiinflaţionistă. Indexarea subunitară şi plecând de la inflaţia anticipată ar fi
180

trebuit să conducă la un efect pozitiv asupra dinamicii inflaţiei. În realitate, politica


salarială s-a manifestat până spre sfârşitul anului 1998 drept unul din factorii
inflaţionişti cei mai puternici. În primul rând, spre deosebire de multe alte ţări în
tranziţie, plata salariilor a fost, în întreaga perioadă, un tabu şi a reprezentat funcţia
obiectiv a întreprinderilor din sectorul controlat de stat. În al doilea rând,
negocierile salariale au ţinut seama în foarte mică măsură de performanţele
producţiei, fiind mai degrabă dependente de forţa sindicatelor dintr-o industrie sau
alta. Astfel, s-a ajuns la paradoxala situaţie ca industriile cele mai ineficiente, aflate
în proprietatea statului (minerit, metalurgie), să ofere salarii dintre cele mai mari, fie
pe seama subvenţiilor, fie a arieratelor.
Această stare de fapt a condus la o rezistenţă internă mai mare la
mecanismele de reformă şi a contribuit astfel la perpetuarea alocării ineficiente a
resurselor.
Abia din ultima parte a anului 1998 a fost abandonată complet politica de
indexare a salariilor, ceea ce, în măsura în care constrângerile bugetare vor deveni
efective, ar putea antrena un efect antiinflaţionist al politicii de venituri.
Impactul politicii comerciale asupra mix-ului de politici macroeconomice
nu a avut, ca şi celelate politici aplicate, un efect de antrenare antiinflaţionist.
Politica de import a avut un caracter excesiv de protecţionist iar politica de export a
excelat prin birocraţie şi absenţa practică a mecanismelor de simulare. S-a mers pe
ideea că prin preţul mai mic al importurilor se reduc presiunile inflaţioniste şi se
câştigă timp în procesul de restructurare a economiei. Funcţionând în acest fel,
politica comercială a contribuit la agravarea celui mai periculos dezechilibru din
economie-cel extern, a cărui restabilire a rămas, în ultimă instanţă, aproape în
totalitate în sarcina polticii valutare a Băncii Naţionale.
Aşadar, potenţialele ancore ale unui program de stabilizare au avut adeseori
rezultate contrare. Dacă ţinem seama şi de efectul de autoantrenare, inclusiv în
planul credibilităţii, generat de politicile predilect inflaţioniste practicate de
autorităţi, ar fi fost de aşteptat ca rata inflaţiei, oricum ajunsă timp de mai mulţi ani
181

în zona cu trei cifre, să alunece către hiperinflaţie45. În realitate nu s-a întâmplat


acest lucru din mai multe motive. Primul, în ordine cronologică şi, probabil, ca
impact pe întreaga perioadă, l-a constituit deficitul extern. Acesta a atins niveluri
considerabile şi nesustenabile, în cei mai mulţi ani de peste 5% din PIB, principala
componentă fiind deficitul comercial. Totuşi, resursele reale atrase din exterior au
majorat oferta agregată, cu efecte antiinflaţioniste.
Un alt motiv, manifestat în primii ani ai tranziţiei, a fost menţinerea unei
iluzii monetare relativ puternice, alimentată de perioada foarte lungă de preţuri fixe
din deceniile anterioare.
Efectul practic al acestei stări de lucruri a fost că populaţia, principalul
deţinător de active monetare din 1990, a reacţionat cu mare întârziere la procesul de
eroziune a valorii activelor monetare şi, ca urmare, a suportat o pierdere excepţional
de ridicată prin taxa prin inflaţie.
Faptul că populaţia nu a identificat mai prompt mijloace de protecţie
împotriva inflaţiei a oferit practic o marjă de manevră autorităţilor şi a micşorat
considerabil presiunile inflaţioniste necontrolate pe care le-ar fi putut declanşa o
fugă de bani generalizată din primele etape ale liberalizării preţurilor.
Al treilea motiv al evitării alunecării în hiperinflaţie a fost că, în timp,
politicile economice s-au ameliorat, chiar dacă neuniform şi într-un ritm mult mai
lent decât în majoritatea celorlalte ţări în tranziţie. Politica monetară a jucat un rol
semnificativ în acest proces. Politica fiscală a cunoscut şi ea ameliorări.
Astfel, în 1993 a fost introdusă taxa pe valoarea adăugată care a înlocuit
anacronicul şi ineficientul impozit pe circulaţia mărfurilor.
În acelaşi an a început să funcţioneze Trezoreria statului, ceea ce a condus
imediat, printre altele, la dispariţia finanţării cheltuielilor publice din emisiunea
băncii centrale. Mai târziu a fost îngustată considerabil marja în care s-au format
deficitele cvasifiscale, astfel incât, in ansamblu, politica fiscală a fost tot mai puţin
expansionistă. Politica de venituri a avut un caracter mai degrabă expansionist, cu
relativ puţine episoade antiinflaţioniste, cel mai semnificativ fiind în anul 1997.

45
Procese şi politici macroeconomice ale tranziţiei, Academia Română, Institutul de finanţe, preţuri, şi
probleme valutare “Victor Slăvescu”, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 277.
182

Un rol important în acest sens l-a avut şi procesul de restructurare si


privatizare la nivel microeconomic.
Chiar dacă, privită retrospectiv, ameliorarea politicilor şi a cadrului
instituţional nu poate fi pusă la îndoială, ea s-a produs totuşi intr-un proces
neuniform, cu multe ezitări şi chiar cu paşi înapoi, care au costat mult în planul
credibilităţii, ca şi al rezultatelor de ansamblu ale economiei.
De aceea politica monetară nu poate fi analizată independent de celelalte
componente ale mix-ului de politici macroeconomice pentru că atingerea
obiectivului final al politicii monetare, în mod viabil, depinde de echilibrele
fundamentale din economie. Prin această prismă, ar fi fost mai important ca mix-ul
de politici aplicat de autorităţi să atace consistent dezechilibrele majore cu care se
confruntă economia, decât să aibă în vedere doar stăpânirea inflaţiei. Timp de mulţi
ani, ţintele urmărite au fost false, iar mijloacele-conflictuale.
Eficacitatea politicii monetare a fost afectată de o serie de factori.
Sintetizând, aceşti factori se pot constitui în46:
• Liberalizarea preţurilor. Faptul că în ţara noastră, liberalizarea preţurilor
s-a produs de-a lungul unei perioade de mai bine de 8 ani, a prelungit perioada în
care s-a manifestat conflictul dintre stabilizare şi liberalizare. În plus, prelungirea
liberalizării preţurilor a antrenat, prin ea însăşi, anticipaţii inflaţioniste care au
afectat eficacitatea eforturilor dezinflaţioniste.
• Restructurarea la nivel microeconomic. Ritmul lent al restructurării la
nivel microeconomic a condus la un efect de selecţie adversă. Înăsprirea politicii
monetare a avut un efect asimetric asupra comportamentului întreprinderilor.
Întreprinderile mari, în special cele din proprietatea statului au beneficiat de credite
preferenţiale în timp ce cele mici au suferit un efect de evicţiune pe piaţa creditului,
alocarea resurselor fiind orientată spre domeniile cele mai puţin eficiente din
economie. În acest caz banca centrală a fost confruntată cu o dilemă majoră: fie să
încerce promovarea politicii de stabilizare prin impulsuri monetare transmise
nediscriminatoriu în economie, fie să urmeze o politică mai degrabă acomodativă,

46
I. Drăgulin, E. Rădulescu, Politica monetară: provocări şi perspective, în Tranziţia economică în
România. Trecut, prezent şi viitor, Editura Imprimeria, Bucureşti, 1999.
183

care nu aduce prin ea insăşi selecţia adversă, dar conduce la o inflaţie mult mai
înaltă.
• Funcţionarea sistemului financiar. Băncile vechi, cu capital de stat, au
fost afectate de calitatea portofoliului moştenit, unele dintre ele devenind prizoniere
ale propriilor debitori. În plus, ele au fost afectate şi de rolul cvasifiscal impus de
autorităţi prin politica de creditare preferenţială. Băncile noi au avut de suferit
datorită unei culturi instituţionale insuficient consolidate, iar calitatea portofoliului
s-a deteriorat datorită performanţei slabe a economiei în general, cât şi datorită
guvernanţei corporatiste deficitare. Mai mult decât atât, tentativele repetate de
macrostabilizare s-au repercutat în primul rând asupra calităţii portofoliului de
credite din sistemul bancar.
Din aspectele expuse mai sus se desprinde concluzia că politica monetară a
acţionat într-un mediu ostil, iar performanţele pe care le puteau obţine în privinţa
controlului inflaţiei nu aveau cum, în mod obiectiv, să fie spectaculoase. Aceasta cu
atât mai mult cu cât nu a existat o corelare aproape permanentă dintre politica
monetară şi celelalte politici macroeconomice.
Construirea unui cadru adecvat al politicii antiinflaţioniste trebuie făcută
pornind, pe de o parte, de la restricţiile pe care le impun evoluţia de până în prezent,
iar, pe de altă parte, de la obiectivul declarat al autorităţilor române, respectiv de
integrare în Uniunea Europeană.
Obiectivul central al politicii monetare trebuie să-l reprezinte continuarea
procesului dezinflaţionist, urmărind ca la orizontul următorilor ani inflaţia să se
exprime printr-o singură cifră. Însă, procesul inflaţionist nu are numai determinări
de ordin monetar şi, ca urmare, nu poate fi rezolvat exclusiv prin utilizarea politici
monetare. Ca urmare, politica antiinflaţionistă nu poate fi concepută şi înţeleasă
decât în strânsă legătură cu politicile promovate pe traiectoriile celorlalte probleme
macroeconomice.
Construirea ansamblului de politici antiinflaţioniste trebuie să pornească de
la ameliorarea semnificativă a politicii fiscale. Aceasta presupune, în primul rând,
evitarea cu orice preţ a deficitelor cvasifiscale şi limitarea deficitului fiscal la un
nivel finanţabil neinflaţionist. Însă, oricât de sofisticată ar fi politica monetară şi
184

fiscală, aceasta nu va reuşi să stăpânească inflaţia în absenţa unui profund şi rapid


proces de restructurare. Cauza principală a inflaţiei, recunoscută de marea
majoritate a analiştilor este de natură structurală şi se explică prin mari întârzieri ale
procesului de restructurare şi respectiv de privatizare.
Politica de venituri poate juca şi ea un rol important în orientarea
dezinflaţionistă a politicii economice. Este necesară, în primul rând, o corelare cu
mult mai transparentă a veniturilor cu performanţele muncii.
Ameliorarea funcţionării sistemului financiar reprezintă de asemenea o
condiţie de bază pentru succesul reformei în România.
Stabilitatea politică este o condiţie necesară atingerii stabilităţii monetare. În
condiţiile atingerii stabilităţii politice este mult mai uşor să se poată atinge şi
stabilitatea monetară. Fără stabilitate politică nu se poate realiza stabilitate
monetară.
Dacă vor fi obţinute progrese semnificative în domeniile punctate mai sus,
politica monetară va fi aceea care, în continuare, va trebui să identifice căile pentru
succesul procesului de dezinflaţie. După cum se ştie, obiectivul natural al politicii
monetare este controlul nivelului general al preţurilor (controlul inflaţiei) care se
poate realiza prin controlul masei monetare. Deteriorarea vitezei de circulaţie a
banilor (în sensul creşterii) şi evoluţia negativă a producţiei pot însă diminua sau
chiar compromite capacitatea politicii monetare de a controla inflaţia. Politica
monetară trebuie să aibă în vedere în ce manieră controlul sau reducerea cantităţii
de bani în circulaţie afectează viteza de rotaţie a banilor şi, mai ales, producţia şi
oferta de bunuri pe piaţă.
Dacă în următorii ani obiectivul coborârii inflaţiei în zona de 5-6 la sută
anual va fi atins, se va putea pune problema regândirii politicii monetare, care să
aşeze în centrul acţiunii sale stabilitatea cursului de schimb. O asemenea modificare
este inevitabilă, pe măsura atingerii unu stadiu mai avansat în procesul de integrare
europeană. Reuşita acestui proces şi viteza cu care va putea fi desfăşurat depind însă
185

în mod hotărâtor de capacitatea autorităţilor de a implementa reforme structurale


decisive47.
În anul 2001, guvernatorul BNR Mugur Isărescu aducea în discuţie ca o
consecinţă a procesului de dezinflaţie, posibilitatea denominării monedei
naţionale, măsură întrevăzută pentru anul 2003.
Această măsură nu trebuie percepută însă ca o măsură reală antiinflaţionistă.
Denominarea creează falsa iluzie în ceea ce priveşte rezolvarea problemei inflaţiei.
A tăia zerouri din coada monedei naţionale nu înseamnă a combate creşterea
preţurilor. Dar are însă o serie de avantaje cum sunt:
• denominarea înlesneşte schimburile economice, plăţile şi încasările pe care
agenţii economici şi populaţia le operează;
• se întăreşte încrederea în moneda naţională, psihologia deţinerii unei
monede mai puternice determinând un comportament sănătos, atât în ceea ce
priveşte plăţile, cât şi economisirea;
• deprecierile ulterioare, determinate de inflaţie sau de cursul de schimb
valutar, pot fi mai uşor controlate şi cuantificate;
• se vor reduce speculaţiile pe piaţa valutară şi cea financiară, mai ales dacă
denominarea va fi însoţită de un set de măsuri legislative care să reglementeze
aceste pieţe şi să îngrădească tendinţele speculative;
• în urma denominării, va apărea pe piaţa monetară moneda de leu. Este un
fapt important, ţinând cont de faptul că România este acum printre puţinele ţări ale
lumii care nu-şi are în circulaţie unitatea monetară;
• un alt avantaj al denominării îl constituie experienţa ţărilor din centrul şi
estul Europei care au aplicat-o şi care au înregistrat scăderi importante ale inflaţiei,
pe fondul creşterii încrederii în moneda naţională.
Acum, la finele anului 2003, BNR a decis în schimb introducerea bancnotei
de 1.000.000 lei. Semnificaţia şi efectele ecestei acţiuni pot fi interpretate astfel:
- nu s-a ajuns încă la o etapă a dezinflaţiei care să poată fi însoţită de măsura
denominării monedei naţionale;

47
Tranziţia economică în România – trecut, prezent şi viitor, coord. C. Rühl, D. Dăianu, Editura Imprimeria,
Bucureşti, 2000, p. 613.
186

- există teama de a se produce perturbaţii economico-sociale la debutul unui


an electoral;
- prevăzuta aderare la Uniunea Europeană şi introducerea în perspectivă a
monedei unice europene va impune cu certitudine o denominare a monedei cel mai
târziu în anul 2006.
În perspectiva anului 2005, România îsi propune să realizeze un salt de la
ţinte intermediare ale obiectivului antiinflaţionist - cantitatea de bani din economie,
volumul creditului, rata dobânzii, cursul de schimb - la ţintirea directă a inflaţiei.
Aceasta este privită drept o etapă superioară în stăpânirea fenomenului inflaţionist şi
ca parte integrantă a procesului de convergenţă economică cu ţările Uniunii
Europene.
Ţintirea directă a inflaţiei este considerată “o cale adevărată prin care
banca centrală poate contribui la reducerea acesteia către nivelurile din ţările UE”,
consideră guvernatorul BNR, Mugur Isărescu48.
După cum se ştie, rata inflaţiei în România, anticipată la 14% pentru anul
acesta, este mai ridicată decât în toate ţările ce se pregătesc să acceadă în Uniunea
Europeană.
Conceptul de ţintire directă a inflaţiei este unul dintre cele mai moderne în
domeniu. Prima ţară care a implementat acest regim a fost Noua Zeelandă (în 1989),
până în prezent acelaşi regim fiind adoptat de aproape 20 ţări. Condiţiile existente în
momentul adoptării politicii de ţintire a inflaţiei au fost diferite. În timp ce în
Canada, Marea Britanie, Finlanda, Spania, Brazilia erau rate ale inflaţiei de 5% pe
an sau chiar mai puţin, în Chile şi Israel rata inflaţiei era de 20% şi chiar peste. În
Cehia, Polonia şi Ungaria se înregistrau rate al inflaţiei în jur de 20%. În toate
aceste ţări însă, unde a fost adoptată până acum ţintirea directă a inflaţiei, după
adoptarea noului regim, rata inflaţiei a scăzut dar în acelaşi timp s-au înregistrat, în
primii ani, rate înalte ale şomajului. Ulterior, au revenit la niveluri comparabile cu
ale altor ţări, pe un fond de inflaţie mai scăzută şi cu un potenţial de creştere
economică durabilă. Cauza principală a creşterii şomajului au fost măsurile adoptate
pentru corectarea dezechilibrelor acumulate în economie. Mugur Isărescu preci-

48
Mugur Isărescu, în Adevărul Economic, nr. 43, noiembrie 2003.
187

zează că “ţintirea directă a inflaţiei poate da rezultate doar pentru realizarea unor
reglaje fine în economii relativ echilibrate”. În cazul ţării noastre, ţintirea directă a
inflaţiei trebuie să fie precedată de finalizarea privatizării unor mari intreprinderi şi
de măsuri substanţiale de restructurare a sectorului energetic. Totodată succesul
acestui demers depinde şi de reducerea drastică a arieratelor. Eventualele pericole în
atingerea obiectivelor de ţintire a inflaţiei pot fi nivelul scăzut de intermediere
financiară şi rata ridicată a rezervelor obligatorii ale băncilor, care reduc
posibilităţile de manevră ale BNR
În situaţia ţării noastre, nu se poate pune problema opţiunii de fineţe cu
privire la rata optimă a inflaţiei, obiectivul principal dovedindu-se a fi acela de a
aduce rata creşterii preţurilor în limite rezonabile şi realizabile. În ţările pentru care
problema inflaţiei nu mai reprezintă un factor presant de acţiune, se poate pune
întrebarea dacă o rată a inflaţiei egală cu zero ori mai ridicată constituie politici
optime din perspectiva unei ţinte inflaţioniste49.
Aici ar trebui subliniat un argument deosebit de important şi anume acela că
Banca Centrală ar avea două posibilităţi de acţiune, aparent similare: controlul
preţurilor şi ţintirea inflaţiei. În realitate, ceea ce contează pentru fiecare dintre cele
două posibile alternative este baza de raportare. Astfel, dacă se urmăreşte controlul
preţurilor, este vorba despre un obiectiv stabilit fără raportare la o ţintă mobilă:
eşecul dintr-un anumit an de realizare a nivelului prestabilit trebuie în mod
obligatoriu să fie corectat în anul următor. În schimb, ţintirea inflaţiei generează
aşa numita politică a evantaiului, care nu presupune, de fapt, un control real al
evoluţiei preţurilor.
Consider că, pentru situaţia actuală a României, controlul preţurilor
reprezintă un obiectiv prea ambiţios, care, în practică, cred că ar fi deosebit de greu
de atins, în condiţiile în care eşecul politicii de stabilizare a preţurilor dintr-un
anumit an trebuie să fie însoţit în anul (anii) următor(i) de o revenire la ţinta
propusă, ceea ce generează o volatilitate mult mai ridicată a mişcării preţurilor. În
schimb, sunt de părere că mult mai realistă este desprinderea Băncii Naţionale de

49
N. Moroianu, D. Huru, Creşterea economică sub influenţa inflaţiei şi investiţiilor, în Relansarea creşterii
economice în România – Simpozion Ştiinţific Naţional, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 109.
188

jocurile de interese politice, astfel încât să fie capabilă să se dedice cu credibilitate


realizării unui obiectiv de ţintire a inflaţiei prin abandonarea tuturor ţintelor
intermediare asumate până în prezent.