CURS 8

RADAR
Regiunea microundelor a spectrului EM prezintă două oportunităţi pentru
colectarea datelor de teledetecţie. Prima, ca şi radiaţia din intervalul 8-14µ m,
suprafaţa Pământului emite microunde ca rezultat al temperaturii sale, în acord
cu relaţia Stefan-Boltzmann şi cu legea lui Wien. A doua, microundele pot fi
generate artificial ca unde coerente (radar).

Fig. 1 Diversele gaze

din atmosferă absorb
energia solară în diferitele
lungimi de undă prin
tranziţii de vibraţie şi de
rotaţie. Ca rezultat, curbele
de iradianţă solară
măsurate în afara spaţiului
– curba de sus din (a) – şi
la suprafaţă – curba de jos
din (a) – sunt foarte diferite.
Energia disponibilă pentru
interacţiunile cu materia la
suprafaţă se împarte în
ferestre atmosferice
discrete separate de benzi
dominate de absorbţia
atmosferică (în gri). În (b)
sunt prezentate principalele
ferestre atmosferice pentru
porţiunea utilă din spectrul
electromagnetic (EM) la
scară logaritmică, în termen
de procente transmise prin
atmosferă. Aceste două
grafice, împreună cu
proprietăţile spectrale ale
materialelor naturale,
formează baza pentru
construcţia sistemelor de
teledetecţie.
 Toate materialele deasupra lui zero absolut emit microunde, dar pentru
temperatura ambientală a Terrei (300K) energia din această zonă este foarte
scăzută.
Codarea regiunii microundelor utilizată de sistemele radar
Codul benzii Lungimea de undă (cm)
Ka 0.8 – 1.1
K 1.1 – 1.7
Ku 1.7 – 2.4
X 2.4 – 3.8
C 3.8 – 7.5
S 7.5 – 15
L 15 – 30
P 30 - 100

PENTRU A EVITA INTERFERENŢA ÎNTRE RADIAŢIA EMISĂ ŞI CEA

CARE SE ÎNTOARCE DE LA SUPRAFAŢĂ, ILUMINAREA IMPLICĂ PULSURI.
PERIOADA PULSURILOR E CRUCIALĂ ASTFEL CA TOATĂ RADIAÂIA CE SE
ÎNTOARCE DE LA SUPRAFAŢĂ SĂ AJUNGĂ ÎNAINTE DE TRANSMISIA UNUI
ALT PULS. PERIOADA DEPINDE DE DISTANŢA MAXIMĂ LATERALĂ
LATERALĂ SAU DE RAZĂ, DEOARECE CU CÂT RAZA ESTE MAI MARE, CU
ATÂT VA FI MAI MARE TIMPUL DE ÎNTOARCERE LA ANTENĂ.
DEOARECE RADARUL SE PROPAGĂ CU VITEZA LUMINII PERIOADA
ESTE DE ORDINUL MICROSECUNDELOR.
RĂSPUNSUL ANTENEI LA ENERGIA CARE SE ÎNTOARCE DE LA
SUPRAFAŢĂ PENTRU FIECARE PULS CONSTĂ DIN DOUĂ MĂSURĂTORI: A
ENERGIEI CE SE ÎNTOARCE ŞI A TIMPULUI (T). ACEST TIMP ESTE O
MĂSURĂ A DISTANŢEI PÂNĂ LA SUPRAFAŢA DE UNDE SE ÎNTOARCE
ENERGIA (DISTANŢA ESTE DE DOUĂ ORI CEA DINTRE PLATFORMĂ ŞI
OBIect).
r = (ct cos α )/2
unde α este unghiul de depresie – scade pe măsură ce creşte distanţa.
 Rezoluţia pe imaginile radar depinde de doi parametri: lungimea pulsului şi
lăţimea fasciculului.
a.Lungimea fiecărui puls (cτ , unde τ este timpul, iar c este viteza luminii)
controlează rezoluţia legată de distanţă. Pentru a distinge două obiecte aflate la
sol semnalul d la fiecare obiect trebuie să ajungă la antenă la timpi diferiţi. Orice
suprapunere între cele două seturi de semnale va avea ca rezultat o combinare a
celor două pe imagine. Separaţia minimă dintre obiecte este umătate din
lungimea pulsului sau cτ /2.
Rezoluţia la sol (cea corespunzătoare pe imagine) variază totuşi cu unghiul
de depresie α :
Rr = (cτ cos α /2)
Şi creşte la depărtare de platformă. Totuşi este independentă de altitudinea
platformei.
b.Lăţimea fasciculului radar este exprimată de un unghi (β ) ş este direct
proporţională cu lungimea de undă radar (λ ) şi invers proporţională cu lungimea
antenei (L).
Linia de la sol iluminată de fiecare puls depinde de distanţa faţă de
platformă – cu creşterea distanţei, creşte şi conul de iluminare.

Interacţiunea radarului cu materialele de la suprafaţă

Ceea ce se întâmplă cu energia electromagnetică în pulsul radar când
acesta întâlneşte suprafaţa depinde de patru factori majori:
- atitudinea suprafeţei;
- rugozitatea şi heterogenitatea suprafeţei şi a materialelor de sub
suprafaţă;
- lungimea de undă, polarizaţia şi unghiul de depresie al radarului, care sunt
variabile controlabile;
- proprietăţile electrice ale suprafeţei – constanta dielelctrică a materialelor
de la suprafaţă.
În ordinea descrescătoare a importanţei, toate ajută la determinarea
proporţiei energiei microundelor incidente pe care suprafaţa o dispersează înapoi
direct către antena de la bordul avionului sau platformei orbitale. Aceasta are
impact asupra tonului imaginii radar. Cu cât tonul este mai strălucitor cu atâr mai
mare este energia dispersată către antenă.
O măsură a intensităţii energiei dispersate înapoi către antenă de la un
punct ţintă este secţiunea radar. Aceasta este aria unei suprafeţe ipotetice care
dispersează energia radar egal în toate direcţiile şi care va înapoia aceeaşi
energie către antenă ca şi punctul ţintă. O măsură a energiei dispersate înapoi
de la o ţintă cu suprafaţă mare, cum ar fi un câmp, este coeficientul de
dispersie radar. Acesta este secţiunea radar medie pe unitatea de arie. Este o
cantitate adimensională şi variază pe câteva ordine de magnitudine exprimată ca
de 10 ori logaritmul său, în decibeli (dB). Coeficientul de dispersie radar este
măsura fundamentală a proprietăţilor radar ale suprafeţei şi determină tonul
suprafeţei pe imaginea radar.

Constanta dielectrică complexă

În cazul radarului constanta dielectrică a materialelor este responsabilă de
proporţia în care energia radar este reflectată de către material şi aceea care o
penetrează.
Materialele cu constantă dielectrică mare, cum sunt metalele şi apa, sunt
reflectori excelenţi şi absorb foarte puţină energie. Cu cât constanta dielectrică
este mai scăzută, cu atât mai multă energie este absorbită şi cu atât este mai
mare potenţialul de penetraţie sub suprafaţă. Constanta dielectrică nu este o
funcţie simplă de undă, dar variază relativ puţin pentru marea majoritate a rocilor
şi solurilor, pe intervalul obişnuit de lungimi de undă radar.
Solurile uscate au constante dielectrice în intervalul 3-8. Ele sunt destul de
scăzute pentru a permite penetrarea unei părţi semnificative din energia radar
incidentă în materialele uscate până la adâncimi de 6 m în banda L radar.
Penetrarea este posibilă doar atunci când suprafaţa topografică este netedă din
punct de vedere radar. Sosirile de la suprafaţă apar doar atunci când
subsuprafaţa are o componentă radar. Deoarece apa are un maxim al constantei
dielectrice de 80, principala cauză a variaţiei acestui parametru în roci şi soluri
este conţinutul lor în umiditate. Pe măsură ce conţinutul în umiditate creşte,
creşte şi constanta dielectrică într-un mod aproximativ liniar. Totuşi, constanta
dielectrică a apei creşte pe măsură ce creşte lungimea de undă (fig. 2) şi acest
lucru influenţează proprietăţilor din domeniul radar ale solurilor umede. Deoarece
chiar şi solurile saturate conţin puţină apă efectele nu sunt marcante.
Penetrarea radarului în sol este exprimată în termeni ai numărului de
lungimi de undă. Ecuaţiile complexe ce generează acest comportament
sugerează că pentru proprietăţile constantei dielectrice acelaşi număr de unde
penetrează, indiferent de lungimea de undă. Deci, cu cât lungimea de undă este
mai mare, cu atât mai mare este penetrarea.
Studii recente indică faptul că conţinuturi în umiditate mai mari de 1% sunt
răspunzătoare de orice penetraţie, astfel că acest fenomen poate fi exploatat
doar în terenurile hiperaride ale deşerturilor terestre şi pe planete ca Venus şi
Marte.
Deoarece frunzele plantelor au un conţinut de umiditate foarte mare,
vegetaţia are o constantă dielectrică mai mare decât a materialelor naturale
uscate. Ca rezultat doar o cantitate mică din energia radar este capabilă să
penetreze către suprafaţa de dedesubt, funcţie de natura şi densitatea
acoperişului vegetal. Fig. 2 sugerează că cu cât lungimea de undă radar este
mai mare cu atât ea este mai capabilă să penetreze vegetaţia şi să ofere
informaţii despre suprafaţă faţă de lungimile de undă mai mici.
Cu excepţia efectului de pentrare, constanta dielectrică este un factor minor
în controlul tonului şi texturii imaginilor radar. Ele sunt dominate în principal de
efectele de pantă şi de rugozitatea suprafeţei.
 Fig. 2 Pe măsură ce lungimea de undă a radiaţiei microundelor creşte,
creşte şi constanta dielectrică efectivă a apei. În cazul benzilor radar Ka şi X
constanta dielectrică a apei variază între 30 şi 45, în timp ce pentru banda L ea
atinge un maxim de 80. Rocile şi solurile conţin rar mai mult de 15% apă, astfel
că efectul umidităţii asupra proprietăţilor lor dielectrice este redus considerabil
faţă de graficul de mai sus. Din graficul prezentat putem deduce că, deoarece
constanta dielectrică a apei scade la lungimi de undă mai mici, banda radar Ka
este cea mai potrivită să pătrundă sub suprafaţă. Totuşi, fizica feomenului ne
arată că undele radar pătrund în egală măsură materialele cu aceeaşi
umiditate, indiferent de lungimea de undă. Deci, contrar aşteptărilor, banda L-
radar este cea mai eficientă în relevarea trăsăturilor de sub suprafaţă.

Rugozitatea
Suprafaţa perfect netedă a unui material cu o constantă dielectrică mare
acţionează ca o oglindă pentru radar, aşa cum face şi pentru alte tipuri de
radiaţie. Fiind direcţionate lateral faţă de platformă, pulsurile radar întâlnesc
suprafaţa orizontală la un unghi acut şi sunt reflectate departe de antenă la
acelaşi unghi, fără a fi dispersate. Această reflexie de tip răsfrângător are ca
rezultat o trăsătură total neagră pentru suprafeţele netede (fig. 3a). Acolo unde
suprafaţa netedă este la un unghi drept faţă de fasciculul radar, reflexia este
direct către antenă, dând un răspuns strălucitor intens. Dunele de nisip şi valurile
oceanelor prezintă frecvent acest efect. Reflectorii netezi cu feţele aşezate la
unghiuri drepte dau reflexii multiple între faţete. Acesta este principiul din spatele
reflectorilor de colţ plasaţi în vârful catargului ambarcaţiunilor mici, astfel ca ele
să poată fi detectabile de radarul de navigaţie. Legat de unghiul sub care unda
radar intră în cavitatea unui reflector colţ, reflexiile dintre faţete asigură
întoarcerea directă a energiei la antenă (fig. 3b). Reflectorii colţ apar în natură la
intersecţiile dintre strate şi fisurile rectangulare dintre roci cum sunt gresiile,
calcarele şi lavele. Ele dau naştere la scânteieri în interiorul unei zone cu un ton
uniform ce caracterizează astfel de roci.

Fig. 3 Modul în care radarul este dispersat depinde de unghiul de incidenţă şi

de rugozitatea suprafeţei. Prezentăm patru posibilităţi: (a) o suprafaţă orizontală şi
perfect netedă, (b) un reflector colţ, (c) o suprafaţă rugoasă, (d) o suprafaţă rugoasă
naturală

O suprafaţă rugoasă este alcătuită din nenumărate neregularităţi care imită

reflectorii colţ, pe când altele dau naştere la interacţiuni mult mai complexe.
Efectul net este de dispersie a energiei radar difuz în toate direcţiile. Unele
întoarceri ajung la antenă ca semnal măsurabil (fig. 3c). Rugozitatea, pentru
scopul interacţiunii cu radiaţia EM este un termen relativ ce depunde de
lungimea de undă şi unghiul de incidenţă Două relaţii (ec 1 şi 2) permit
cuantificarea rugozităţii. În termeni de înălţime a neregularităţilor – rugozitatea (h)
– este determinată de lungimea de undă (λ) şi de unghiul de incidenţă (θ). O
suprafaţă ce apare netedă pentru radiaţie satisface criteriul lui Rayleigh:

λ
h< (1)
25 ⋅ sin θ
iar una care este rugoasă satisface criteriul :
 λ
H > (2)
4.4 ⋅ sin θ
Comportamentul undelor radar la suprafeţele naturale este complex.
Suprafeţele rugoase dispersează energia difuz în toate direcţiile, pe când
suprafelele cu rugozitate intermediară combină componentele răsfrângătoare şi
dispersivă (fig. 3d). Tonul suprafeţelor naturale orizontale pe imaginile radar sunt
de aceea rezultatul combinat al rugozităţii lor şi în mai mică măsură al constantei
dielectrice a materialelor din care este formată.
Criteriul Rayleigh arată destul de clar faptul că lungimea de undă radar
ajută la determinarea a ceea ce este rugos sau neted. Tabelul 1 arată valori
limită ale înălţimii medii a neregularităţilor suprafeţei asociate cu diferite categorii
de rugozitate pentru trei lungimi de undă radar frecvent utilizate.

Tabelul 1 Rugozitatea suprafeţei (în cm) raportată la lungimea de undă, obţinută din
criteriul lui Rayleigh
Rugozitate banda-Ka banda-X banda-L
Neted <0.05 <0.17 <1.41
Intermediar 0.05-.28 0.17-0.96 1.41-8.04
Rugos >0.28 >0.96 >8.04

POLARIZAŢIA
CA ŞI LUMINA VIZIBILĂ, TRANSMISIA ŞI RECEPŢIA ENERGIEI RADAR
SE POATE FACE ĂN MOURI DIFERITE DE POLARIZARE. PENTRU RADAR
POLARIZAREA SE FACE ORIZONTAL (H) SAU VERTICAL (V). CEA MAI
OBIŞNUITĂ COMBINAŢIE ESTE TRANSMISIA ORIZONTALĂ ŞI RECEPŢIA
TOT ORIZONTALĂ (CODATĂ HH). TRANSMISIA ORIZONTALĂ ŞI RECEPŢIA
VERTICALĂ (HV) PRODUCE O IMAGINE POLARIZATĂ ÎNCRUCIŞAT
(CROSS-POLARIZED). ACESTEA DOUĂ SUNT CELE MAI UTILIZATE.
INTERACŢIUNEA DINTRE SUPRAFAŢĂ ŞI UNDELE RADAR DE OBICEI
LASĂ SENSUL POLARIZAŢIEI NESCHIMBAT. TOTUŞI POATE APARE O
DEPOLARIZAŢIE SAU ROTAŢIE A PLANULUI DE POLARIZAŢIE. PROPORŢIA
DEPOLARIZAŢIEI SAU ROTAŢIA CU 90° poate fi obţinută pe imagini de
polarizaţie incrucişată. Acolo unde există vegetaţie există mari şanse să apară
astfel de fenomene (datorită structurii de frunze, ramuri etc.).
Interpretarea imaginilor radar
Procesele ce produc tonul şi textura pe imaginile radar variază şi sunt foarte
complexe.
Strategia de adoptat:
-aplicarea iniţială a câtorva din principiile fotointerpretării clasice, apoi
analiza acstor trăsături pe imagini radar luate din direcţii diferite. Perechile de
imagini radar colectate cu direcţii diferite de vedere sau cu diferite unghiuri de
depresie induc o paralaxă şi, ca şi în cazul aerofotogramelor, permit o analiză
stereoscopică.
Imaginile multipolarizate şi multifrecvenţă oferă informaţii adiţionale despre
compoziţia şi textura materialelor de la suprafaţa terenului. Acestea conţin date
cantitative ce pot fi analizate prin tehnici de procesare sau prin comparare cu alte
tipuri de date.

Trăsăturile geologice pe imaginile radar

Cea mai vizibilă trăsătură pe imaginile radar este modul în care
accentuează topografia suprafeţei. În anumite privinţe seamănă cu imaginile
luate la un unghi al soarelui foarte mic. Umbrirea puternică ajută ochiul să
aprecieze topografia datorită efectului pseudo-streoscopic.
Această accentuare a trăsăturilor topografice este foarte importantă pentru
interpretarea structurilor geologice ce au dedesubt forme distructive majore (ex.
atitudinea stratelor componente şi faliile, cutele şi limitele intruziunilor
magmatice).
O altă proprietate a radarului pune în evidenţă structurile prin efectul
reflectorilor colţ (ex. în cazul fisurilor sau a discontinuităţilor dispuse la unghiuri
drepte). Toată energia ce iluminează unghiul se întoarce la antenă producând o
trăsătură albă.
 De asemenea, radarul scoate în evidenţă caracteristicile proceselor
erozionale sau construcţionale, lucru deosebit de important în terenuri glaciare
(se văd mai bine structurile drenajului).
În condiţii de ariditate excesivă o parte din energia radar care se întoarce la
antenă provine se sub suprafaţă. În deşerturi hiperaride informaţiile radar ne
oferă informaţii directe despre trăsăturile reliefului îngropat. Radarul este singura
metodă de teledetecţie ce face acest lucru posibil, dar doar studiile de teren pot
confirma de la ce adîncime provine informaţia. De mare importantă în aceste
medii este detectarea limitei dintre nisip (dune) şi roca de bază ce ne oferă
informaţii despre modelele erozionale premergătoare invaziei nisipului.