Sunteți pe pagina 1din 50

1.

Razboiul din Coreea

24.03.2003-Romania libera

Azi, când asistam la show-ul televizat, razboiul din Irak, ar trebui sa ne


gândim cine sta in spatele acestui razboi si sa nu fim atât de naivi incât sa
credem ca SUA este eliberatoarea poporului irakian de sub jugul lui Saddam
asa cum multi au crezut ca URSS ne-a eliberat de sub jugul fascist. In
spatele acestui razboi stau interesele unor societati secrete foarte puternice
pe care ultimul lucru care le-ar induiosa ar fi soarta oprimatului popor
irakian sau a oricarui alt popor. Niciodata pâna azi nu au facut americanii un
razboi din "mila" pentru un popor oprimat. Cei care au interese economice si
politice, si fac razboaiele, nu au mila de nimic si nimeni. Cele doua motive
principale ale acestui razboi sunt petrolul si indepartarea celui mai puternic
dusman al Israelului, Saddam. Bush este de fapt un pion, nu este atât de
inteligent ca sa organizeze si conduca toata aceasta tevatura, altii sunt cei
care iau deciziile. Azi, când nu mai exista dusmanul comunist, a aparut
dusmanul arab si terorismul. Când nu va mai exista nici dusmanul arab,
va aparea, desigur, dusmanul extraterestru, si totdeauna vom avea nevoie de
"prietenul" puternic si bine inarmat, USA, ca sa ne aprere. Totul este
planificat si prevazut.

Nicaieri altundeva nu s-a evidentiat mai pregnant manipularea de catre


societatile secrete a ambelor parti participante intr-un conflict armat, ca in
cazul Razboiului din Correa, care a izbucnit la inceputul anilor ´50 si azi
Coreea de Nord este inclusa in "axa raului". Ca si in cazul razboaielor din
Golf si Vietnam, semantica oficiala a caracterizat acest conflict – care a dus
la pierederea a aproape 34.000 de vieti americane - drept o simpla "actiune
politieneasca" si nu un razboi in adevaratul sens al cuvântului. Exista multe
documente care arata ca izbucnirea conflictului din Peninsula Coreeana a
fost rezultatul unei minutioase planificari efectuate de niste persoane al caror
control se extindea atât asupra guvernului american, cât si a celui sovietic.
Acest conflict a inceput odata cu fondarea ONU, la sfârsitul celui de-al II-lea
Razboi Mondial. Termenul de "Natiunile Unite" fusese temeinic imprimat in
mintea poporului american in timpul razboiului, când denumea in mod
generic toate tarile aliate in lupta contra Italiei, Germaniei si Japoniei.
Organizatia Natiunilor Unite a fost de fapt doar o dezvoltare a vechii Ligi a
Natiunilor, acea incercare esuata de a forma un guvern mondial, instigata de
Woodrow Wilson si de emmbrii societatilor secrete conduse de catre Milner
si Rhodes. Ideea a fost reînviata in timpul celui de al II-lea Razboi Mondial,
când reprezentanti ai guvernelor SUA, URSS, Marii Britanii si ai miscarii
nationaliste chineze condusa de Ciang Kai Shi, s-au intâlnit la Dumbarton
Oaks, lânga Washington DC, in perioada 21 august-7 octombrie 1944. Unul
dintre principalii initiatori ai acestei actiuni, precum si ai celor care au urmat
in vederea infiintarii unei organizatii a Natiunilor Unite, a fost John Foster
Dulles, care a contribuit de asemenea si la fondarea Consiliului pentru
Relatiile Externe. Participant la Conferinta de Pace de la Versailles din 1917,
Dulles a creat si Organizatia Tratatelor din Asia de Sud-Est (SEATO) - care
a asigurat "acoperirea" juridica pentru razboiul din Vietnam. Alte detalii
privitoare la modul de organizare si functionare a ONU au fost puse la punct
in cadrul importantei Conferinte de la Ialta, din februarie 1945. Pe baza
protocoalelor secrete semnate al Ialta, s-a cazut de acord asupra impartirii
teritoriului coreean de-a lungul Paralelei 38, fapt ce a permis URSS si Chinei
sa dobândeasca controlul asupra partii de nord a acestui teritoriu, instaurând
un regim comunist. Desfasurarea unei astfel de actiuni fusese avuta in
vedere cu un an inainte. Intr-un articol aparut in aprilie 1944 in publicatia
"Foreign Affairs", se cerea instaurarea unei "tutele asupra teritoriului
coreean, tutela asumata nu de o tara oarecare, ci de catre un grup de Puteri,
format, sa zicem, din SUA, Anglia, China, Rusia". Conducerea Consiliului
pentru Relatii Externe era constienta ca marele public american s-ar putea sa
nu fie de acord cu razboiul, in cazul in care instaurarea unei asemenea
"tutele" ar putea fi pusa sub semnul indoielii, si a inceput sa dezvolte un
rationament care sa justifice o eventuala interventie militara in Peninsula
Coreeana.

Daca negocierile americane ( conduse de membrii Comisiei pentru Relatii


Externe, CFR ) si politica de comert si imprumuturi nu ar fi acordat URSS
un rol important in Pacific, in Coreea nu s-ar fi instaurat un regim comunist
si nici nu ar fi avut loc Razboiul din Peninsula.

Construirea formala a ONU a inceput la doua luni dupa incheierea


Conferintei de la Ialta, la Conferinta Natiunilor Unite privitoare la
Organizarea Vietii Internationale Postbelice desfasurata la San Francisco. In
urma acesteia, in iunie s-a semnat o Cartà, document ce a intrat in vigoare la
24 octombrie 1945 - adica la mai mult de doua luni dupa incheierea celui de
al II-lea Razboi Mondial. ONU a fost creata din punct de vedere principal de
catre membrii Consiliului pentru Relatii Externe. In delegatia americana ce a
participat la Conferinta de creare a ONU existau 47 de membri ai CFR.
Avându-i in vedere pe Dulles si pe ceilalti membri ai Consiliului pentru
Relatiile Externe, care au fost originea crearii ONU, nu este o surpriza sa
constatam ca aceasta organizatie supravegheaza astazi desfasurarea
activitatii Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare
( cunoscuta de marele public sub denumirea de Banca Mondiala ) si a
Fondului Monetar International ( FMI ). ONU gazduieste de asemenea sub
egida sa o serie intreaga de agentii cu activitati in domeniul social, precum
Organizatia Internationala a Muncii ( OIM ), Organizatia pentru Alimentatie
si Agricultura ( FAO ), Organizatia Mondiala a Sanatatii ( OMS ),
Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura
( UNESCO ), Fondul pentru Copii al ONU ( UNICEF ).

In 1947, ca urmare a unei intreruperi a negocierilor dintre cele doua Coree


privitoare al reunificarea tarii, problema coreeana a fost incredintata spre
rezolvare ONU. Prin 1949, atât SUA, cât si URSS isi retrasesera in cea mai
mare parte trupele de ocupatie din Peninsula Coreeana. Retragerea
americanilor din Peninsula a lasat o armata sud-coreeana de numai 16.000
de oameni, dotata in majoritate cu arme de calibru mic, fata in fata cu o
armata nord-coreeana comunista, de peste 150.000 de oameni, inarmata cu
piese de artilerie ultramoderne, de fabricatie sovietica dupa modele
americane. Atunci când generalul Albert C. Wedemeyer - care a fost trimis
de presedintele Truman pentru a evalua situatia din Peninsula dupa
retragerea americanilor - i-a raportat acestuia ca armata comunista
reprezenta o amenintare directa la adresa teritoriului sud-coreean, afirmatiile
sale au fost ignorate, iar raportul ce le cuprindea nu a fost publicat. In
ianuarie 1950, premierul nord-coreean Kim Il-sung a proclamat un "an al
unificarii", incepând masarea de trupe de-a lungul Paralelei 38. La fel ca in
cazul conflictului ulterior din Golful Persic, Departamentul de Stat al SUA,
ce era ticsit de membri ai Consiliului pentru Relatii Externe, nu a facut
nimic. Secretarul de stat in administratia Truman, Dean Acheson, membru si
el al CFR, a declarat public faptul ca, Coreea se gasea in afara perimetrului
defensiv al SUA. Acest lucru a dat semnal limpede lui Kim, care in iunie a
invadat partea de sud a tarii, sub patronajul sovieticilor. Liderii americani au
mimat surpriza si supararea cu privire la declansarea atacului nord-coreean
impotriva sudului la 25 iunie 1950, cerând o intrunire urgenta a Consiliului
de Securitate ONU, compus pe atunci din reprezentanti ai SUA, Marii
Britanii, URSS si Chinei nationaliste. Consiliul, in absenta reprezentantilor
URSS si cu China reprezentata doar de ambasadorul regimului anticomunist,
condus de Cian Kai Shi, au votat in favoarea unei interventii ONU in
Coreea. Autorii specializati in materie de conspiratie au remarcat ca acest
vot favorabil ar fi putut fi impiedicat daca URSS si-ar fi folosit dreptul la
veto, insa, ciudat, chiar in acea zi, reprezentantii URSS la ONU au hotarât sa
iasa din sala in semn de protest cu privire la faptul ca ONU inca nu
recunoscuse China comunista.

La 27 iunie 1950, cu aprobarea ONU, presedintele Truman a ordonat


trupelor americane sa ajute la desfasurarea actiunii "politienesti" de sub
egida ONU, ce consta in apararea teritoriului sud-coreean de invazia
comunista a trupelor din nord. Pe tot parcursul lunilor iulie-august 1950,
armata sud-coreeana, coplesita atât din punct de vedere numeric cât si din
cel al dotarii cu armament, impreuna cu cele 4 divizii americane prost
echipate, trimise de Truman in ajutor, a fost impinsa spre sud pâna in vârful
Peninsulei Coreene. Situatia a fost foarte dificila pâna la mijlocul lui
septembrie, când generalul Douglas MacArthur a lansat un atac stralucit si
indraznet asupra portului Inchon, de la mijlocul Peninsulei Coreene, ce a
"spart" frontul de lupta al nord-coreenilor, taindu-le liniile de aprovizionare.
Acestia s-au retras, urmariti indeaproape de trupele ONU - din totalul carora
90% il reprezentau trupele americane. Atunci când luptele au trecut dincolo
de Paralela 38, regimul comunist chinez, condus de Mao Zedong, a avertizat
ca orice miscare a trupelor ONU dincolo de fluviul Yalu ( granita dintre
China si Coreea ) ar fi inacceptabila pentru tara sa. MacArthur a prevenit
Departamentul de Stat al SUA cu privire la faptul ca trupele regimului
comunist chinez se concentrau la nord de fluviul Yalu, insa acest
avertisment nu a fost luat in seama. Pe 25 noiembrie 1950, aprope 200.000
de "voluntari" chinezi au trecut fluviul Yalu, atacând frontal trupele ONU,
luate total prin surprindere. Inca 500.000 de chinezi au facut acelasi lucru in
decembrie 1950.

Generalul MacArthur, eroul american al celui de al II-lea Razboi Mondial, a


ordonat Fortelor Aeriene din subordine sa bombardeze podurile de peste
fluviul Yalu, ceea ce ar fi taiat liniile de aprovizionare si comunicatii ale
trupelor comuniste chineze, venite in ajutorul Coreei de Nord. El a apelat la
congresmanii ce ii impartaseau ideile, cerându-le sprijinul pentru
desfasurarea actiunilor sale militare si rugându-i ca SUA sa permita
nationalistilor chinezi din Taiwan sa lanseze un al doilea front impotriva
Chinei comuniste, pentru ca astfel sa reduca presiunea exercitata de acesta
asupra trupelor americane din Coreea. Raspunsul oficial la cererile lui
MacArthur a venit repede. Ordinele sale privind efectuarea unor raiduri
aeriene de bombardament au fost anulate de catre generalul George Marshall
( "parintele" Planului Marshall pentru Reconstructia Europei dupa incheierea
celui de al II-lea Razboi Mondial si membru al Consiliului pentru Relatii
Externe, care fusese reactivat de catre presedintele Truman, cu toate ca se
afla in rezerva, pentru a indeplini functia de Secretar de stat al Apararii ).
Este vorba despre acelasi Marshall despre care gurile rele spun ca, pe
vremea când era Seful Statului Major al Armatei, ar fi stiut dinainte despre
declansarea de catre japonezi a atacului de la Pearl Harbour, dar nu a luat
nici o masura pentru prevenirea sa. MacArthur a primit ordin sa nu
bombardeze baze de aprovizionare esentiale ale chinezilor, cerându-i-se in
acelasi timp sa ordone pilotilor sa nu porneasca in urmarirea avioanelor
inamice ce evitau lupta. Comandantul trupelor chineze, generalul Lin Piao,
avea sa declare mai tàrziu: "Nu as fi declarat niciodata atacul asupra
trupelor ONU, riscând astfel vietile oamenilor din subordine, cât si
reputatia de militar, daca nu as fi fost asigurat cu privire la faptul ca
Washingtonul il va impiedica pe generalul MacArthur sa ia masuri
corespunzatoare de represalii impotriva liniilor mele de aprovizionare si
comunicatie". Apelul lui MacArthur, prin care cerea sprijinul poporului
american fata de initiativele sale militare, a avut drept consecinta destituirea
sa de catre presedintele Truman din functia de Comandant Suprem al
Fortelor ONU din Coreea, la 10 aprilie 1951. A fost inlocuit din functie de
generalul Mathew B. Ridgeway, care mai târziu avea sa devina membru al
Consiliului pentru Relatii Externe.

Planul intocmit de MacArthur pentru un atac diversionist al Taiwanului


asupra trupelor Chinei comuniste nu avea sa fie niciodata pus in practica,
caci presedintele Truman avusese grija sa blocheze executarea acestuia, la
numai doua zile dupa declansarea atacului nord-coreean. In acealsi timp,
generalul Marshall a respins oferta conducatorului nationalist chinez Cian
Kai Shi de a trimite trupe in ajutorul americanilor din Coreea. Acestor ordine
de neînteles, care restrângeau la maximum optiunile militare ale trupelor
americane li se adauga faptul uluitor ca, comandantii rusi conduceau
desfasurarea conflictului de ambele parti ale Paralelei 38. In cele din urma s-
a incheiat cu semnarea unui armistitiu la data de 27 iulie 1953, la numai sase
luni dupa ce generalul Dwight Eisenhower devenise presedintele SUA.

Autorul Griffin scria ca "in realitate, comunistii conduceau ambele parti


beligerante". Ceea ce alti autori specializati in materie de conspiratie nu au
luat in seama au fost dovezile cu privire la faptul Rusia comunista a fost
finantata si controlata inca de la inceputul existentei sale de catre membrii
cercului interior al societatilor secrete americane moderne.

MacArthur, remarcând faptul ca pentru prima oara pe parcursul istoriei


militare, SUA nu reusisera sa obtina victoria, avea sa spuna mai târziu:
"Nicicând mai inainte aceasta tara nu a fost angajata intr-o lupta mortala
cu o putere dusmana, fara a avea vreun obiectiv militar precis de atins, fara
vreo alta politica decât aceea reprezentata de o serie intreaga de restrictii
in domeniul conducerii operatiilor militare, sau intr-adevar, fara ca macar
sa recunoasca in mod formal existenta unei stari de razboi intre ea si
celelate parti beligerante". Aceasta stare de lucruri a dus la crearea in SUA
a unui precedent care continua sa ne bântuie pâna astazi.

Dar analizând din nou la rece desfasurarea evenimentelor de atunci, trebuie


sa ne intrebam inca odata daca nu cumva a existat totusi un scop ascuns in
spatele acestui conflict aparent fara sens si daca acesta nu era cumva
cunoscut doar membrilor cercurilor inalte ale societatilor secrete. Un articol
aparut intr-o editie din 1952 a publicatiei Foreign Affairs explica: "Dupa
parerea mea, intelesul experientei noastre din Coreea este acela ca am
realizat un progres istoric catre crearea unui sistem viabil de securitate
colectiva". Prin urmare, Razboiul din Coreea nu a fost decât un alt pas
inainte in transpunerea in practica a telurilor Consiliului pentru Relatii
Externe vizând realizarea unui guvern mondial, sprijinit de un comandament
militar unificat, asa cum stau lucrurile in cadrul NATO. Referindu-se la asta,
Dean Acheson, membru al Consiliului pentru Relatii Externe, recunostea
mai târziu ca "singurul motiv pentru care i-am spus presedintelui sa lupte in
razboiul din Coreea a fost acela ca doream sa validez existenta NATO,
conferindu-i legimitate". Atât NATO cât si ONU au aparut de pe urma celui
mai important eveniment din istoria secolului XX - cel de al II-lea Razboi
Mondial - si, inca o data, cercetatorul serios gaseste si aici amprenta de
neconfundat a societatilor secrete.

2. Momente istorice din anii '50

1950 - Războiul Rece

În 1950, Corea de Nord comunistă a invadat


Coreea de Sud, atacul intensificând brusc Războiul
Rece... Preşedintele SUA, Harry Truman, le-a
explicat americanilor semnificaţia evenimentului.

"Coreea este o ţară mică, la mii de kilometri depărtare. Dar ce


se întâmplă acolo are importanţă pentru fiecare american.
Duminică 25 iunie forţele comuniste au atacat Republica
Coreea. Acest atac a demonstrat clar, dincolo de orice dubiu, că
mişcarea comunistă internaţională este gata să recurgă la
invazia armată ca să cucerească state independente", declara
preşedintele Truman.

Razboiul cald al ''Razboiului rece''


Razboiul din Coreea a determinat largirea zonei de „containment” in
intreg perimetrul estic al Asiei. Desi in politica SUA s-a remarcat o
crestere a cheltuielilor destinate apararii si o extindere geografica a
zonei de ingradire a URSS, inca din perioada premergatoare razboiului
coreean, conflictul a fost catalizatorul, conditia necesara pentru
consolidarea acestui proces.

La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a


inclinat catre ideea impingerii granitei cat mai spre nord posibil. In
aceasta ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de
demarcatie, propunere acceptata fara nici un fel de obiectie de Stalin,
deoarece chiar daca lasa doua treimi din populatie in sud, plasa sub
influenta sovietica zona nordica mult mai industrializata. Astfel, URSS
a instalat rapid la guvernare un Partid Comunist, care sa serveasca
interesele sovietice, suprimand totodata si un numar de revolte anti-
comuniste.
SUA, considerand Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa, a
decis sa instaleze un guvern autohton in sud si sa se retraga cu un
minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de
alegeri libere in mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de
adoptarea constitutiei Republicii Coreea. Intre timp, in nord, sovieticii
au contraatacat prin institutionalizarea Republicii Democrate Populare
Coreene, sfarsind prin a-si retrage trupele in luna decembrie.
SUA au urmat exemplul sovieticilor, retragandu-si trupele, evitand
astfel sa fie atrase in ostilitatile determinate de o invazie nord-
coreeana (fapt ce parea a fi foarte probabil). Totusi, SUA nu dorea sa
asiste la o prabusire a Coreei de Sud si a furnizat guvernului de la Seul
suficient suport economic si militar pentru a putea face fata
provocarilor interne si atacurilor de guerila. Astfel, pana in anul 1950,
Coreea de Sud si-a consolidat securitatea interna, insa o serie de
probleme precum cresterea pretului la orez a dat nastere la
nemultumiri, punand in dificultate administratia Rhee.
Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o
invazie a Coreei de Sud, motivand ca celulele Partidului Muncitoresc
sunt extrem de active in Sud, iar populatia va declansa o revolta atunci
cand Partidul va da semnalul. Aceste afirmatii se bazau pe existenta,
nedovedita insa, a unui numar de 77.000 de luptatori de guerila si a
altor 500.000 de comunisti aflati in ilegalitate. Stalin s-a consultat cu
Mao Zedong, care a aprobat initiativa nord-coreeana, argumentand ca
SUA nu vor interveni, din moment ce razboiul ar fi o problema interna a
Coreei.
Stalin, desi nu la fel de increzator precum cei doi lideri asiatici, a
incuviintat invazia, mizand pe un conflict de scurta durata si pe o
victorie rapida a Nordului, evitand in acest fel o interventie americana.
Dand dovada de precautie, dupa un proces masiv de echipare a
armatei nord-coreene, Rusia si-a retras consilierii militari pentru a
ascunde orice implicare a URSS in conflict. Ulterior, Hrusciov a criticat
aceasta decizie, sustinand ca implicarea unuia sau a doua
detasamente de tancuri sovietice in conflict ar fi putut asigura victoria
Nordului.

Reactia ONU

In timpul invaziei din 25 iunie 1950, presedintele american, Harry


Truman, se afla in vacanta. Ulterior, acesta a declarat ca, in drum spre
Washington si-a amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) si
de Austria (1938), cand pasivitatea democratiilor occidentale a
incurajat escaladarea conflictului : “Daca aceasta actiune ar fi ramas
fara replica, ar fi dus la izbucnirea celui de-al Treilea Razboi Mondial,
asa cum incidente similare au condus la declansarea celui de-al
doilea… Era de asemenea limpede pentru mine ca fundamentele si
principiile Natiunilor Unite erau amenintate in cazul in care acest atac
neprovocat nu era stopat”, avea sa afirme Truman.
Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directiva a
unui oficial francez aprecia ca pierderea Coreei ar deteriora ireversibil
prestigiul Vestului. Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean
Acheson, guvernele mai multor natiuni vest-europene pareau a fi intrat
intr-o stare de panica, pe masura ce asteptau sa vada daca Statele
Unite vor actiona sau nu.
Decizia Statelor Unite de a se implica in conflict nu a fost luata in
virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea coreeana sau
datorita importantei sale strategice, ci in dorinta amortizarii tensiunilor
generate in sistemul politic international. SUA s-a adresat Consiliului
de Securitate al ONU, care datorita boicotului sovietic, a putut
condamna invazia si soma Coreea de Nord sa se retraga. Asa cum era
de asteptat, somatia a ramas fara raspuns, astfel incat SUA a extins
ajutorul naval si aerian acordat Coreei de Sud, stiind ca se va bucura
de sprijinul Organizatiei Natiunilor Unite.
Este de presupus ca SUA ar fi adoptat acelasi comportament si in
cazul in care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de
dreptul de veto in Consiliul de Securitate. In cele din urma, la presiunile
politice ale SUA, 15 state (la care se adauga si Coreea de Sud) au
contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth-ului britanic si
Turciei au avut o importanta semnificativa.
Initial, ajutorul Statelor Unite si al Marii Britanii s-a materializat in
suport aerian si naval, considerandu-se, in ciuda scepticismului liderilor
militari americani, ca acest ajutor va fi suficient. In curand, insa (pana
la sfarsitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicari concrete, astfel
incat presedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.
Reusita invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat
administratia americana sa se intrebe ce va urma. Initial, SUA au
declarat ca interventia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de
razboi, dar in timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau
pedepsirea Coreei de Nord. Pe 27 septembrie 1950, MacArthur a fost
instruit sa procedeze in consecinta, fiind asigurat ca este putin probabil
ca URSS si China sa ofere suport militar Coreei. Acest mod de gandire
s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. Pe 7 octombrie 1950, o rezolutie
britanica, aprobata cu o majoritate covarsitoare de Adunarea
Generala, a imputernicit fortele ONU sa traverseze Paralela 38, sa
„restabileasca ordinea in intreaga Peninsula” si sa organizeze alegeri
libere.

Interventia chineza

Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la


radio ca tara sa se considera indreptatita sa intervina, daca trupele
ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza
implicarea in conflict inca din iulie 1950, cand SUA a angajat trupe atat
pe teritoriul Coreei de Sud cat si in Stramtoarea Taiwan. La acel
moment, China a amanat invazia Taiwanului si a inceput pregatirea
pentru „o interventie in razboiul coreean daca va fi necesar”.
O luna mai tarziu, Mao isi exprima ingrijorarea fata de o victorie a
americanilor in Coreea, declarand ca ”in cazul in care Statele Unite
imperialiste castiga razboiul, vor deveni mai arogante si vor fi o
amenintare la adresa noastra”. La sfarsitul lunii septembrie, China se
considera apta de a intra in razboi. Astfel pregatita si bazandu-se si pe
suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong a decis, la doua zile
dupa ce trupele sud-coreene traversasera Paralela 38, sa intre in
razboi la mijlocul lunii octombrie.
Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurarii
suportului aerian si astfel a determinat Biroul Politic al Partidului
Comunist Chinez sa-si reconsidere pozitia. Dar Mao a facut presiuni in
vederea materializarii interventiei armate, astfel incat la data de 19
octombrie trupele chineze au patruns in forta in spatiul nord-coreean.
La sfarsitul lunii noiembrie, generalul MacArthur lanseaza ofensiva
finala in dorinta de a atinge malurile fluviului Yalu, dar actiunea sa a
coincis cu contra-ofensiva chineza. Astfel, infrangerea suferita de
trupele americane in bazinul Changjin, coroborata cu infrangerea
Corpului II al armatei sud-coreene a determinat o retragere generala.
Fortele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost
impins la doar 32 km deasupra Paralelei 38.
La aproape trei saptamani de la debutul contra-ofensivei sino-coreene,
Coreea de Nord a fost eliberata de trupele inamice. In ajunul Anului
Nou fortele chineze si nord-coreene au lansat o alta ofensiva majora,
capturand Seulul si determinandu-l pe secretarul de stat Acheson sa
declare, ulterior, aceasta inclestare ca fiind cea mai severa infrangere
de la batalia de la Bull Run din timpul Razboiului Civil.

Negocieri esuate

Dupa ce Aliatii au avansat doua propuneri de incetare a focului, esuate


insa, in iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la negocieri. Acestea au
fost deosebit de dure, intinzandu-se pe o perioada de doi ani. Un prim
progres s-a inregistrat in noiembrie 1951, cand s-a convenit asupra
unei linii de armistitiu de-a lungul frontului. O data solutionat acest
aspect, in atentia negociatorilor a fost adusa problema repatrierii
prizonierilor de razboi impotriva vointei lor. Aproape jumatate dintre
prizonierii comunisti (doua treimi dintre acestia fiind chinezi) au refuzat
sa se intoarca in tarile de origine.
Comandamentul ONU a ezitat sa-i repatrieze fortat, nu doar din motive
de propaganda, ci si pentru a nu-i expune pe acestia unor tratamente
asemanatoare cu cele ale prizonierilor rusi inapoiati dupa Yalta. In
octombrie 1952, Comandamentul ONU a facut o oferta finala de pace
si o data cu respingerea ei de catre comunisti s-a retras de la masa
negocierilor pentru o perioada nedefinita. Astfel, s-a reafirmat
posibilitatea unor actiuni coercitive, dar generalii americani s-au indoit
de succesul unor operatiuni terestre fara o reimprospatare a trupelor.
Reizbucnirea luptelor in octombrie-noiembrie 1952 a confirmat acest
punct de vedere.

Incetarea focului

Noua tactica a ONU a vizat o masiva acumulare de trupe si dirijarea


acestora fie spre „gatul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operatiune
sustinuta de atacuri asupra depozitelor de provizii si aerodromurilor
chineze. In timpul vizitei sale in Coreea, presedintele american ales,
Dwight Eisenhower, a declarat ca este partizanul unei incetari a focului
in peninsula. Desi nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de
lupta, care sa vizeze operatiuni majore, a sugerat discret, intr-un cerc
restrans „ca in absenta unui progres satisfacator, intentionam sa uzam
decisiv de arsenalul nostru militar, fara nici un fel de inhibitie si vom
inceta a ne simti raspunzatori pentru escaladarea conflictului in
Peninsula Coreea”. Un factor decisiv in reluarea negocierilor de pace a
fost, dupa toate probabilitatile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953.
Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reasezarea
la masa tratativelor si constatandu-se acordul tuturor partilor implicate,
negocierile au fost reluate. Inca o data acestea au fost deosebit de
dificile, fiind ingreunate si mai mult de rezistenta liderului sud-coreean,
Syngman Rhee la orice armistitiu ce ar fi lasat Coreea divizata. De
asemenea, negocierile au fost impovarate de intensitatea
bombardamentelor americane, precum si de puternica ofensiva finala
a armatei chineze. Pana la urma, comunistii au renuntat la cererea lor
privind repatrierea fortata a prizonierilor si acordul de incetare a focului
a fost semnat.

Bilant sumbru

Bilantul razboiului este infiorator. Au cazut victime conflictului: 900.000


de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni si 1,3 milioane de sud-coreeni
(in mare majoritate civili). De asemenea, 34.000 de americani au murit
in lupta si peste 100.000 au fost raniti. Peninsula a sfarsit, asa cum de
altfel era si inainte de izbucnirea razboiului, prin a fi mai aspru impartita
decat Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era inca
exclusa. Pe de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina
pe Rhee sa accepte armistitiul, SUA a incheiat un acord defensiv cu
Coreea de Sud si a mentinut trupe pe teritoriul acesteia. O importanta
mult mai mare a avut-o insa efectul razboiului din Coreea asupra
relatiilor dintre SUA si Japonia. Truman decisese inaintea izbucnirii
razboiului sa forteze un tratat de pace cu Japonia, avand astfel
posibilitatea de a pastra baze militare pe teritoriul acesteia, asumandu-
si chiar riscul ca Rusia sa nu semneze tratatul. De asemenea, a intarit
hotararea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependente
comerciale a Japoniei fata de China. Prin aceasta, statul nipon
ramanea imobilizat in sfera de influenta a SUA.

O motivatie a razboiului

Una din motivatiile razboiului coreean a fost aceea de a demonstra


abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectiva. Faptul ca
rezultatul nu a fost cel scontat este relevat si de retinerea acestui for
de a intreprinde alte actiuni militare coercitive, pana la invazia
americana din Kuweit. Dar, daca infruntarea din peninsula nu a putut
constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de
securitate colectiva, cu certitudine a adus alte castiguri comunitatii
internationale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China sa intre in
razboi, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reala a
capacitatii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Razboiul din
Coreea, a fost in cea mai mare parte a sa, un „razboi limitat”, ONU
luptand nu atat pentru o victorie categorica, cat pentru a determina
inamicul sa accepte un armistitiu, care sa respecte in linii mari
granitele de dinainte de razboi. Aceasta este, in linii mari, practica
sugerata de legile internationale privind legitima aparare.

Ioan BOTIS
referat
Rivalitatea sovieto-americană a dominat relaţiile internaţionale din perioada
de după cel de-al doilea război mondial şi a atras pe orbita sa multe dispute
internaţionale ale căror rădăcini nu se regăsesc în această competiţie, ca de
exemplu, conflictul Arabo-israelian în care, iniţial, ambele părţi au susţinut
cauza israeliană.
Crizele iniţiale ale Războiului Rece au avut în vedre Turcia şi Iranul,
dar estul Asiei a fost, în general, neimplicat în dispute, în ciuda războiului
civil din China (1946-1949), care a condus la instaurarea în acest spaţiu a
unui regim comunist, apropiat Moscovei.
Războiul din Coreea a determinat lărgirea zonei de „containment” în
întreg perimetrul estic al Asiei. Deşi în politica Statelor Unite se remarcă o
creştere a cheltuielilor destinate apărării şi o extindere geografică a zonei de
îngrădire a URSS încă din perioada premergătoare războiului coreean,
conflictul a fost catalizatorul, condiţia necesară pentru consolidarea acestui
proces.
La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a
înclinat către ideea împingerii graniţei cât mai spre nord posibil. În această
ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcaţie, propunere
acceptată fără nici un fel de obiecţie de Stalin, deoarece chiar dacă lăsa doua
treimi din populaţie în sud, plasa sub influenţă sovietică zona nordică mult
mai industrializată. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid
Comunist, care să servească intereselor sovietice, suprimând totodată şi un
număr de revolte anti-comniste.
SUA, considerând Coreea ca fiind de o importanţă strategică redusă, a
decis să instaleze un guvern autohton în sud şi să se retragă cu un minim de
efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere în mai
1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constituţiei
Republicii Coreea. Între timp, în Nord Rusia a contraatacat prin
instituţionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene şi sfârşind prin a-
şi retrage trupele în luna decembrie. Statele Unite au urmat exemplul
sovieticilor retrăgându-şi trupele, evitând astfel să fie atrase în ostilităţile
determinate de o invazie nord-coreeană (fapt ce părea a fi foarte probabil).
Totuşi, SUA nu dorea să asiste la o prăbuşire a Coreei de Sud şi a furnizat
guvernului de la Seul suficient suport economic şi militar pentru a putea face
faţă provocărilor interne şi atacurilor de guerilă. Astfel, până în anul 1950
Coreea de Sud îşi consolidase securitatea internă, însă o serie de probleme
precum creşterea preţului la orez a dat naştere la nemulţumiri punând în
dificultate administraţia Rhee
Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o
invazie a Coreei de Sud motivând că celulele Partidului Muncitoresc sunt
extrem de active în Sud, iar populaţia va declanşa o revoltă atunci când
Partidul va da semnalul. Aceste afirmaţii se bazau pe existenţa, nedovedită
însă, a unui număr de 77000 luptători de guerilă şi a altor 500000 de
comunişti aflaţi în ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a
aprobat iniţiativa nord-coreeană argumentând că Statele Unite nu vor
interveni din moment ce războiul ar fi o problemă internă a Coreei. Stalin,
deşi nu la fel de încrezător precum cei doi lideri asiatici, a încuviinţat invazia
mizând pe un conflict de scurtă durată şi pe o victorie rapidă a Nordului şi
evitând în acest fel o intervenţie americană. Dând dovadă de precauţie, după
un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia şi-a retras
consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS în conflict.
Ulterior, Hruşciov a criticat această decizie susţinând că implicarea unuia
sau a două detaşamente de tancuri sovietice în conflict ar fi putut asigura
victoria Nordului.
În timpul invaziei din 25 Iunie 1950 american, Harry Truman, se afla
în vacanţă. Ulterior, acesta a declarat că, în drum spre Washington şi-a
amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) şi de Austria (1938) când
pasivitatea democraţiilor occidentale a încurajat escaladarea conflictului :
„Daca această acţiune ar fi rămas fără replică, ar fi dus la izbucnirea

celui de-al Treilea Război Mondial, aşa cum incidente similare au condus la
declanşarea celui de-al doilea…Era de asemenea limpede pentru mine că
fundamentele şi principiile Naţiunilor Unite erau ameninţate în cazul în
care acest atac neprovocat nu era stopat.”
Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directivă a
unui oficial francez aprecia că pierderea Coreei ar deteriora ireversibil
prestigiul Vestului.
Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai
multor naţiuni vest-europene păreau a fi intrat într-o stare de panică, pe
măsură ce aşteptau să vadă dacă Statele Unite vor acţiona sau nu; exista şi
temerea SUA, cauzată de faptul că o eventuală neimplicare ar determina
Europa să adopte o poziţie neutră. Aşadar, decizia Statelor Unite de a se
implica în conflict nu a fost luată în virtutea unor sentimente de simpatie faţă
de naţiunea coreeană sau datorită importanţei sale strategice, ci în dorinţa
amortizării tensiunilor generate în sistemului internaţional. SUA s-a adresat
Consiliului de Securitate al ONU, care datorită boicotului sovietic, a putut
condamna invazia şi soma Coreea de Nord să se retragă. Aşa cum era de
aşteptat somaţia a rămas fără răspuns, astfel încât SUA a extins ajutorul
naval şi aerian acordat Coreei de Sud ştiind că se va bucura de sprijinul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, în ciuda faptului că iniţiativa a premers unei
solicitări adresate membrilor pentru a participa la stoparea agresiunii. Este
de prezumat că SUA ar fi adoptat acelaşi comportament şi în cazul în care
delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto în
Consiliu de Securitate, dar trebuie menţionat că o componentă importantă a
politicii administraţiei Truman a fost aceea de a asigura funcţionalitatea
ONU, respectiv capacitatea acestuia de a fi furnizor de securitate colectivă.
De asemenea, suportul ONU a fost de dorit pentru a legitima un război a
cărui comandă a căzut pe umerii Statelor Unite şi în cadrul căruia toate
deciziile importante au fost luate de către americani. În cele din urmă, la
presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adaugă şi Coreea de Sud) au
contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth britanic şi Turciei
având însă o importanţă semnificativă.
Iniţial, ajutorul Statelor Unite şi Marii Britanii s-a materializat în suport
aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari
americani, că acest ajutor va fi suficient. În curând, însă (pană la sfârşitul
lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicări concrete, astfel încât
preşedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.
Reuşita Invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat
administraţia americană să se întrebe ce va urma. Iniţial, Statele Unite au
declarat că intervenţia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de război,
dar în timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei
de Nord. Astfel, pe 27 septembrie MacArthur a fost instruit să procedeze în
consecinţă, fiind asigurat că este puţin probabil ca URSS şi China să ofere
suport militar Coreei. Acest mod de gândire s-a dovedit a fi unul nu tocmai
corect. La momentul respectiv decizia era justificată din mai multe puncte de
vedere:
1. practica pedepsirii agresorului îşi mai găsise aplicare în politica
Aliaţilor (în anii 1944-1945 Aliaţii nu s-au oprit la frontierele Germaniei).
2. trebuia prevenită o eventuală regrupare a forţelor nord-coreene şi
izbucnirea unui nou conflict.
3. se creau premisele necesare implementării politicii ONU privitoare la
reunificarea Coreei prin organizarea de alegeri libere.
Astfel, pe 7 octombrie 1950 o rezoluţie britanică, aprobată cu o
majoritate covârşitoare de Adunarea Generală, a împuternicit forţele ONU să
traverseze Paralela 38, să „restabilească ordinea în întreaga Peninsulă” şi să
organizeze alegeri.
Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la
radio că ţara sa se consideră îndreptăţită să intervină, dacă trupele ONU sau
cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza implicarea în
conflict încă din vara anului 1950 (mai precis, iulie 1950), când SUA a
angajat trupe atât pe teritoriul Coreei de Sud cât şi în Strâmtoarea Taiwan.
La acel moment, China a amânat invazia Taiwanului şi a început pregătirea
pentru „o intervenţie în războiul Coreean dacă va fi necesar”. O lună mai
târziu Mao îşi exprima îngrijorarea faţă de o victorie a americanilor în
Coreea declarând că ”în cazul în care Statele Unite imperialiste câştiga
războiul, vor deveni mai arogante şi vor fi o ameninţare la adresa noastră”.
La sfârşitul lunii septembrie China se considera aptă de a intra în război.
Astfel pregătită şi bazându-se şi pe suportul aerian promis de Stalin, Mao
Zedong decide, la două zile după ce trupele sud-coreene traversaseră
Paralela 38 să intre în război la mijlocul lunii octombrie. Ulterior, liderul
sovietic a revenit asupra promisiunii asigurării suportului aerian şi astfel a
determinat Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez să-şi reconsidere
poziţia. Dar Mao face presiuni în vederea materializării intervenţiei armate,
astfel încât la data de 19 octombrie trupele chineze penetrează în forţă
spaţiul nord-coreean.
La sfârşitul lunii noiembrie MacArthur lansează ofensiva finală în
dorinţa de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar acţiunea sa a coincis cu
contra-ofensiva chineză. Astfel, înfrângerea suferită de trupele americane în
Bazinul Changjin, coroborată cu înfrângerea Corpului II al armatei sud-
coreene a determinat o retragere generală. La data de 6 decembrie, forţele
comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost împins la doar
32 km deasupra Paralelei 38. La aproape 3 săptămâni de la debutul contra-
ofensivei sino-coreene, Coreea de Nord a fost eliberată de trupele inamice.
În Ajunul Anului Nou forţele chineze şi nord-coreene au lansat o altă
ofensivă majoră, capturând Seulul şi determinându-l pe Secretarul de Stat
Acheson să declare, ulterior, această încleştare ca fiind cea mai severă
înfrângere de la Bătălia de la Bull Run din timpul Războiului Civil.
După ce Aliaţii au avansat două propuneri de încetare a focului, eşuate
însă (decembrie 1950 şi ianuarie 1951), în iulie 1951 Rusia s-a arătat dispusă
la negocieri.
Negocierile au fost deosebit de dure întinzându-se pe o perioada de doi
ani. Un prim progres s-a înregistrat în noiembrie 1951, când s-a convenit
asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului (conferind o poziţie uşor
avansată Coreei de Sud faţă de Paralela 38). O dată soluţionat acest aspect,
în atenţia negociatorilor a fost adusă problema repatrierii prizonierilor de
război împotriva voinţei lor. Aproape jumătate din prizonierii comunişti
(două treimi dintre aceştia fiind chinezi) au refuzat să se întoarcă în ţările de
origine. Comandamentul ONU a ezitat să-i repatrieze forţat, nu doar din
motive de propagandă ci şi pentru a nu-i expune pe aceştia unor tratamente
asemănătoare cu cele ale prizonierilor ruşi înapoiaţi după Yalta.
În octombrie 1952 Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de pace
şi o dată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa
negocierilor pentru o perioadă nedefinită. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea
unor acţiuni coercitive, dar generalii americani s-au îndoit de succesul unor
operaţiuni terestre fără o reîmprospătare a trupelor ; reizbucnirea luptelor în
Octombrie – Noiembrie 1952 a confirmat acest punct de vedere. Noua
tactică a ONU a vizat o masivă acumulare de trupe şi dirijarea acestora fie
spre „gâtul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operaţiune susţinută de atacuri
asupra depozitelor de provizii şi aerodromurilor chineze. În timpul vizitei
sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că
este partizanul unei încetări a focului în peninsulă. Deşi nu a solicitat
punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni majore, a
sugerat discret, într-un cerc restrâns „că în absenţa unui progres satisfăcător,
intenţionăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără nici un fel de
inhibiţie şi vom înceta a ne simţi răspunzători pentru escaladarea conflictului
în Peninsula Coreea”. Un factor decisiv în reluarea negocierilor de pace a
fost, după toate probabilităţile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent
la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reaşezarea la masa
tratativelor şi constatându-se acordul tuturor părţilor implicate, negocierile
au fost reluate. Încă o dată acestea au fost deosebit de dificile, fiind
îngreunate şi mai mult de rezistenţa liderului sud-coreean, Syngman Rhee,
la orice armistiţiu ce ar fi lăsat Coreea divizată. De asemenea, negocierile au
fost împovărate de intensitatea bombardamentelor americane, precum şi de
puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă comuniştii au
renunţat la cererea lor privind repatrierea forţată a prizonierilor şi acordul de
încetare a focului a fost semnat.
Bilanţul războiului este înfiorător: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de
nord-coreeni şi 1, 3 milioane de sud-coreeni (în mare majoritate civili) au
căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în
luptă şi peste 100.000 au fost răniţi. Peninsula a sfârşit, aşa cum de altfel era
şi înainte de izbucnirea războiului, prin a fi mai aspru împărţită decât
Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era încă exclusă. Pe
de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina pe Rhee să accepte
armistiţiul, SUA a încheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud şi a menţinut
trupe pe teritoriul acesteia.
Una din motivaţiile războiului coreean a fost aceea de a demonstra
abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectivă. Faptul că rezultatul
nu a fost cel scontat este relevat şi de reţinerea acestui for de a întreprinde
alte acţiuni militare coercitive, până la invazia americană din Kuweit. Dar,
dacă înfruntarea din peninsulă nu a putut constitui un precedent valabil
pentru consacrarea conceptului de securitate colectivă, cu certitudine a adus
alte câştiguri comunităţii internaţionale. Traversarea Paralelei 38 a
determinat China să intre în război, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o
evaluare reală a capacităţii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Statele
Unite nu vor mai face această greşeală în Vietnam, când deşi au bombardat
în anii ’60 şi ’70 Vietnamul de Nord, nu-l vor invada. Războiul din Coreea, a
fost în cea mai mare parte a sa, un „război limitat”, ONU luptând nu atât
pentru o victorie categorică, cât pentru a determina inamicul să accepte un
armistiţiu, care să respecte în linii mari graniţele de dinainte de război.
Aceasta este, în linii mari, practica sugerată de legile internaţionale privind
legitima apărare.
Iniţial conflictul din peninsulă a întărit alianţa sino-sovietică. Dar pe
parcurs, necesitatea Chinei de „a cumpăra” necesarul militar de la partenerul
sovietic a slăbit coaliţia.
O importanţă mult mai mare a avut-o însă efectul războiului din Coreea
asupra relaţiilor dintre SUA şi Japonia. Truman decisese înaintea izbucnirii
războiului să forţeze un tratat de pace cu Japonia, având astfel posibilitatea
de a păstra baze militare pe teritoriul acesteia, asumându-şi chiar riscul ca
Rusia să nu semneze. Războiul a adăugat un plus de urgenţă aspectului şi a
indus o atmosferă prielnică pentru implementarea unei astfel de politici. De
asemenea, a întărit hotărârea Statelor Unite de a nu permite crearea unei
dependenţe comerciale a Japoniei faţă de China. Prin aceasta, statul nipon
rămânea imobilizat în sfera de influenţă a Statelor Unite.
Alături de relaţie SUA-Japonia, războiul din Coreea a modificat şi
raporturile dintre Statele Unite şi fosta Germanie Federală, mai exact avem
în vedere planurile de reînarmare a acestui spaţiu. Se poate afirma fără nici o
îndoială că prezenţa militară sovietică în Europa Centrală o depăşea net pe
cea a NATO; la acea vreme se credea că 175 de divizii sovietice erau gata de
acţiune. Deşi această estimare a fost redusă, ulterior ajungându-se la 60 de
divizii, acestea tot surclasau cele cel mult 6 divizii ale Aliaţilor aflate pe
frontul german. Planurile de război ale Statelor Unite militau pentru o
retragere din Europa şi pentru instalarea unor baze militare in Marea Britanie
şi Africa de Nord. Aşadar, nu constituie nici o surpriză faptul, că cei mai
timpurii avocaţi ai reînarmării Germaniei s-au dovedit a fi SUA şi Marea
Britanie. Atât Statele Unite, cât şi Marea Britanie au început să analizeze un
plan de reînarmare a Germaniei Federale în cadrul NATO. Ideea s-a dovedit
a fi însă nedigerabilă deoarece ar fi putut distruge planurile franceze pentru
înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
Războiul din Coreea a schimbat lucrurile. Existau anumite analogii
neconfortabile cu Germania divizată. Unu lucru era cert însă şi anume faptul
că acţiunea nord-coreeană nu pute fi catalogată ca fiind una izolată, ci ca
făcând parte dintr-o strategie comunistă privită la nivel mondial. Statele
Unite, care era supusă unui proces de reînarmare puternic, privea în
continuare cu suspiciune intenţiile sovietice, astfel încât într-o primă fază s-a
declarat partizană a menţinerii trupelor în Europa Occidentală. Însă, în iulie
1950 raporturile misiunilor diplomatice ale Statelor Unite în Europa, l-au
determinat pe Acheson să acorde prioritate reînarmării Germaniei sub o
directă consiliere americană.
La început Statele Unite au insistat pe suficienţa unui singur contingent
de trupe americane pe teritoriul Europei, pe reproiectarea structurii de
comandă a NATO şi pe necesitatea reînarmării Germaniei. Datorită unei
atitudini contrare ferme a Franţei, administraţia americană a adoptat o
poziţie mai puţin rigidă, dar a stipulat permanent că un eventual refuz al
reînarmării Germaniei ar periclita prezenţa americană pe continent.
În urma unor intensive negocieri atât Franţa cât şi SUA şi-au modificat
poziţiile iniţiale. Pe de o parte, Franţa a acceptat prezenţa în „armata
europeană” a unor unităţi de luptă germane şi a eliminat multe dintre
prevederile discriminatorii la adresa Germaniei. Pe de altă parte, SUA a
acceptat ideea conform căreia progresul şi securitatea continentului nu se pot
contura fără o armată europeană.
Iniţial, SUA au sperat ca primii recruţi vest-germani să devină
operaţionali în 1951, dar lucrurile au decurs inevitabil puţin mai lent. Astfel,
prima operaţiune de recrutare a tinerilor vest-germani a fost posibilă în anul
1957. Reînarmarea Germaniei Federale a rămas controversată şi a dat
naştere la o serie de întrebări. A avut această decizie un rol hotărâtor, aşa
cum au susţinut membrii ai Partidului Social Democrat German la acea
vreme, în menţinerea partiţionării Germaniei (cel puţin până în 1990)? A
fost o mişcare esenţială pentru consolidarea credibilităţii capacităţii de
apărare a NATO şi pentru supravieţuirea alianţei după retragerea lui De
Gaulle din 1965? Şi în final, a fost important pentru reintegrarea Germaniei
în Europa Occidentală, că problematica reînarmării acestui spaţiu a fost
adusă în discuţie nu de către Germania însăşi, cum s-a petrecut după Primul
Război Mondial, ci chiar de către americani?

INTERVENŢIA ONU ÎN RĂZBOIUL DIN COREEA


(25 IUNIE 1950 –27 IULIE 1953)

„Scopul primar, fundamental şi esenţial al Organizaţiei Naţiunilor


Unite este menţinerea păcii. Toate acţiunile îndreptate către prevenirea
celui de-al Treilea Război Mondial sunt juste, iar cele care nu sunt orientate
către îndeplinirea acestui scop, sunt în cel mai bun caz, de prisos.”

(Henry Cabot Lodge, Jr.)

I. Introducere

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, japonezii trebuie să se


predea sovieticilor la nord de pararela 38 şi americanilor la sud. Colonie
japoneză din 1910, Coreea ridică în acel moment probleme: deşi cei doi
învingători evacuează teritoriul, tensiunea creşte de o parte şi de alta a
paralelei 38. Cu sprijinul URSS-ului, conducătorul comunist Kim Ir Sen se
impune încă din 1945 în Coreea de Nord, care se transformă urmând
modelul Uniunii Sovietice. Coreea de Sud se proclamă republică în 1948.

La 25 iunie 1950, nord-coreenii lansează o ofensivă împotriva


Sudului; Consiliul de Securitate denunţă agresiunea, iar sovieticii nu-şi
folosesc dreptul de veto, astfel că americanii intervin sub auspiciile ONU.
Din acel moment, războiul din Coreea se internaţionalizează şi devine
primul test al noului raport de forţe dintre cele două blocuri. Armata
Naţiunilor Unite, compusă în principal din americani, este comandată de
generaul MacArthur. În toamna lui 1950, acesta începe contraofensiva,
cucereşte Seulul, ajunge la Phenian şi la frontiera chineză, ceea ce incită
China să intervină.

Astfel că situaţia se răstoarnă: comuniştii reocupă Seulul la începutul


lui 1951. Occidentalii recuceresc destul de încet teritoriul pierdut, iar
MacArthur este înlocuit cu generalul Ridgway; ultimele ofensive chineze din
1952 sunt un eşec, iar la 27 noiembrie acelaşi an se proclamă o încetare a
focului.
Convenţia de armistiţiu, semnată la Panmunjong pe 27 iulie 1953,
stabileşte o pace albă: se creează o zonă demilitarizată de-a lungul paralelei
38, pe o linie de demarcaţie de 250 km, şi o comisie ONU trebuie să
supravegheze aplicarea acordului. Cei 250.000 de prizonieri nord-coreeni
eliberaţi refuză repatrierea. Astfel, divizarea celor două Corei este
oficializată: aflată sub tutela sovieticilor şi condusă de mareşalul Kim Ir Sen,
Coreea de Nord este boicotată diplomatic de către occidentali, pe când
Coreea de Sud semnează cu Statele Unite în decembrie 1953, un ttratat de
apărare reciprocă.
Deşi războiul se încheie cu eşecul blocului comunist, el intensifică
Războiul Rece, fiind cel mai sângeros episod al acestuia: morţii sunt evaluaţi
la 58.127 de sud-coreeni, 300.000 de nord-coreeni, 33.600 de americani,
200.000 de chinezi, la care se adaugă şi 3400 de victime din tabăra aliaţilor
ONU. El accentuează tensiunea în Asia şi face din Coreea de Sud încă un
pion american, pe eşichierul mondial.

După armistiţiul din 1953, cele două state trăiesc, de fapt, în condiţiile
unei păci armate. Cu un regim politic rigid, Coreea de Nord îşi reduce din
agresivitatea militară şi diplomatică: primele semne de elasticitate intervin în
1971-1972, când Phenianul cere un tratat de pace intercoreean. După
încheierea Războiului Rece, ambele Corei intră în ONU în 1991, dar
tensiunea reapare în 1993, sub forma şantajului cu arma nucleară, carte nouă
în mâna regimului comunist, cu care acesta îşi intimidează vecinul.
Programul nord-coreean este suspendat în 1994, datorită acordului negociat
de Jimmz Carter. În 1999 şi 2000, cele două Corei fac tot mai multe gesturi
de conciliere.1
II. Aspecte Teoretice

• Consiliul de Securitate al ONU

Compus din 5 membri permanenţi (China, Federaţia Rusă, Franţa,


Marea Britanie şi Statele Unite) şi 10 membri nepermanenţi, pecare
Adunarea Generală îi alge din 1963 pe doi ani (jumătate din ei sunt înnoiţi în
fiecare an) pentru a spori reprezentarea Lumii a Treia. Se pune totuşi
problema ca Japonia (a doua putere economică mondială) şi Germania (a
1
Maurice Vaisse (coordonator), Dicţionar de relaţii internaţionale, Secolul XX, Editura
Polirom, Iaşi, 2008, pg. 92-93
2
Maurice Vaisse (coordonator), op. cit., pg. 252, 257-258
treia), învinsele din al doilea război mondial, să devină şi ele membri
permanenţi.

Conform articolului 24 din Carta Naţiunilor Unite, Consiliul este


însărcinat cu menţinerea păcii şi a securităţii. În cazul unei ameninţări la
adresa păcii ori al unui act de agresiune, el adoptă decizii cu caracter
obligatoriu pentru toate statele (capitolul VII din Cartă): întreruperea parţială
sau totală a relaţiilor economice (exemplu. Împotriva politicii de apartheid
sau împotriva Serbiei), ia măsuri de ordin militar împotriva agresorului
(dupăe Irakul invadează Kuweitul în august 1990, votează câteva rezoluţii –
condamnare, blocadă -, iar la 15 ianuarie1991 aprobă operaţiunile militare),
dă directive de încetare a focului pentru a evita extinderea conflictelor ţi
trimite Căştile Albastre în zonele de tensiune (platoul Golan); evantaiul
sancţiunilor merge de la întreruperea relaţiilor diplomatice până la utilizarea
forţei armate.

Membrii permanenţi dispun de dreptul de veto, astfel că, în timpul


Războiului Rece, Consiliul de Securitate a fost deseori paralizat, ajungându-
se chiar ca admiterea de noi membri să fie blocată, aşa cum s-a întâmplat în
cazul Chinei populare. Întervenţia forţelor ONU în războiul din Coreea a
fost posibilă datorită absenţei Uniunii Sovietice din Consiliul de Securitate.

Niciun acord nu a reuşit să creeze sistemul de securitate colectivă


prevăzut în Cartă, nici în materie de dezarmare, nici pentru organizarea unei
forţe armate proprii. Dacă este necesar, statele membre trebuie să-i pună la
dispoziţie forţe armate, precum şi facilităţile prevăzute prin acorduri
speciale. Din 1948, ONU întreprinde câtzeva zec de operaţiuni de menţinere
a păcii (de exemplu, în Congo); efectivele desfăşurate depăşesc 720.000 de
oameni, 77 de ţări furnizând personal pentru poliţie civilă şi operaţiuni
militare. Pot fi citate misiunile de menţinere a păcii din Cipru, începute în
1964; totodată, în diverse ţări sunt întreprinse misiuni de observaţie. ONU
intervine şi pentru a proteja populaţia: astfel, în martie 1992 este trimisă în
fosta Iugoslavie – FORPRONU, iar în Rwanda, în octombrie 1993,
MINUAR. 2

• Adunarea Generală

Adunarea Generală este la ora actuală formată din 189 de state.


Componenţa ei se modifică încetul cu încetul, în funcţie de contextul
2
internaţional. De la 51 de membri câţi avea în momentul semnării Cartei,
Adunarea ajunge la 60 în 1950; Războiul Rece provoacă unele blocaje, dar
odată cu începutul destinderii, în 1955, se votează principiul acceptării în
bloc a adeziunilor, singuul mijloc de a trece peste diferenţele ideologice. În
ciuda poziţiilor favorabile decolonizării, abia în 1961 este reţinut principiul
potrivit căruia un stat devenit de curând independent poate fi admis în
organizaţie. Rămân în afară China populară, care se va substitui Chinei
naţionaliste în 1971, şi statele divizateŞ Germania (1973), Vietnam (1977) şi
Coreea (1991).

Adunarea ţine câte o sesiune ordinară pe an, putând fi convocată de


Consiliul de Securitate sau cu votul majorităţii membrilor. Sapte comisii
specializate se ocupă de problemele politice, economice şi sociale,
administrative şi bugetare, precum şi de chestiuni privind tutela şi teritoriile
neautonome; excepţie fac problemele de securitate, în care Adunarea nu
poate face recomandări Consiliului de Securitate. Fiecare stat dispune de un
vot, dar membrele se grupează deseori în funcţie de afinităţi politice
(grupurile latino-american, afro-asiatic, ţările socialiste; occidentalii sunt
mai puţin sudaţi).

III. Fundal Istoric3

• Coreea sub ocupaţie şi pararela 38

Începând din iunie 1950, Coreea avea să devină teatrul unui conflict
armat între cele două blocuri ideologice. În 1945, la Zalta şi la Postdam, se
decisese ca teritoriul Coreei să fie eliberat de sub dominaţia Japoniei, care se
exercita din 1910. la Zalta, s-a mai precizat că ruşii vor ocupa nordul ţării,
iar americanii, sudul. La Postdam, şefii de stat-major au ales ca linie de
demarcaţie paralela 38, fără nicio intenţie politică; era vorba despre o simplă
delimitare între cele două armate de ocupaţie. Pe 12 august 1945, cu două
zile înainte de cererea de capitulare a Japoniei, ruşii ocupau Coreea de Nord.
Pe 8 septembrie, americanii au primit capitularea forţelor japoneze, la sud de
această linie.

3
Jean-Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale (1948 –
până în zilele noastre), vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, pg.
67-76
Situaţia Coreei era dezbătută. Încă din 1943, preşedintele
Roosevelt se gândea să pună Coreea sub tutela internaţională. În mai 1945,
cu prilejul unei întrevederi cu Harrz Hopkins, reprezentantul personal al
preşedintelui Truman, Stalin a acceptat ideea unei tutele exercitate de Statele
Unite, Marea Britanie, China şi URSS. Conferinţa miniştrilor Afacerilor
Externe reunită la Moscova în decembrie 1945 a oficalizat această decizie.

• Comisia mixtă ruso-americană

La Conferinţa de la Moscova se decisese crearea unei Comisii mixte


ruso-americane, care avea sarcina de a intra în contact cu partidele
democratice şi cu organismele sociale din Coreea, pentru a ajuta la formarea
unui guvern provizoriu în Coreea. Acest guvern urmasă fie plasat sub tutela
celor patru mari puteri, pe o durată de cinci ani. Toate partidele coreene au
protestat prompt împotriva ideii de tutelă şi au cerut independenţa fără
întârziere. Totuşi, partidul comunist şi-a schimbat brusc atitudinea şi a
devenit adeptul tutelei. Această evoluţie a dat psibilitatea Uniunii Sovietice
să ceară ca, în mod expres, Comisia Mixtă să nu consulte decât partidele
favorabile deciziilor Moscovei. Dimpotrivă, Statele Unite propuneau să fie
consultate toate partidele care nu vor pune la cale manifestaţii împotriva
Comisie Mixte.

A fost imposibil să se ajungă la un acord în această privinţă. De


asemenea, pentru a forma guvernul provizoriu, Statele Unite propuneau
alegerea, prin sufragiu universal, a unor legislaturi provizorii în fiecare
dintre cele două zone. Aceste legislaturi ar fi urmat să aleagă apoi un guvern
provizoriu pentrutoată Coreea. URSS preconiza, dimpotrivă, convocarea
unei „Adunări Populare” unice pentru toată ţara, reprezentând partidele şi
organizaţiile democratice favorabile acordului de la Moscova şi având peste
10.000 de membri. Nordul şi Sudul ar fi urmat să aibă un număr egal de
reprezentanţi.

• Intervenţia Naţiunilor Unite

În faţa acestui dublu impas, guvernul american a propus, în august


1947, ca problema să fie supusă spre dezbatere semnatarilor acordului de la
Moscova. China şi Marea Britanie au acceptat. URSS a refuzat, sub pretext
că această Comisie mixtă ruso-americană era perfect capabilă să-şi
îndeplinească sarcina. Atunci, Statele Unite au adus chestiunea în faţa
Adunării Generale a Naţiunilor Unite. URSS a protestat, pe motiv că o
problemă referitoare la lichidarea războiului nu era de competenţa Naţiunilor
Unite. Până şa urmă, a acceptat totuşi această competenţă, dar a solicitat
convocarea unor reprezentanţi ai Coreei de Nord şi ai celei de Sud.

Adunara Generală s-a opus acestui lucru, iar URSS, împreună cu


aliaţii ei, au decis ca din acel moment să nu mai participe la discuţii şi nici la
vot. Cu 43 de voturi pentru, niciun vot contra şi 6 abţineri, Adunarea
Generală a ONU a hotărât înfiinţarea unei Comisii Provizorii a Naţiunilor
Unite pentru Coreea, care să aibă sarcina de a înlesni constituirea unui
guvern naţional coreean, după alegeri, şi de a accelera evacuarea forţelor de
ocupaţie. Comisia urma să fie alcătuită din reprezentanţii următoarelor ţări:
Australia, Canada, China, Franţa, India, Filipine, San Salvador, Siria şi
Ucraina. Aceasta din urmă a refuzat să ia parte la lucrări.

• Constituirea celor două state coreene

În realitate, Comisia Provizorie a Naţiunilor Unite nu şi-a putut


desfăşura activitatea decât în Coreea de Sud, văzându-se nevoită să lase
deoparte Coreea de Nord. Pe 10 mai 1948, după ce Comisia a constatat că în
Coreea deSud domnea o atmosferă suficient de liberală, au avut loc alegeri;
Asociaţia Naţională pentru realizarea rapidă a independenţei coreene a
obţinut majoritatea locurilor, iar conducătorul ei, Szngman Rhee (Li Sân
Man), a format guvernul.

În acelaşi timp, în Coreea de Nord, un Consiliu al Poporului a


constituit un comitet executiv, prezidat de generalul Kim Ir Sen. Acest
comitet a pregătit un proiect de Constituţie. În august 1948, s-a ales o
Adunare a Poporului din toată Coreea. Reprezentanţii din Coreea de Sud,
fireşte comunişti sau simpatizanţi, au participat şi ei la alegeri. Adunarea
număra 300 de membri pentru Coreea de Sud şi 212 pentru Coreea de Nord.
Pe 9 septembrie 1948, Adunarea a numit guvernul Republicii Populare
Coreene, care a fost imediat recunoscut de către URSS şi democraţiile
populare (inclusiv Iugoslavia) şi în august 1950 de către Republica Populară
Chineză.
Comisia Proviizorie a Naţiunilor Unite a propus să fie recunoscută
Coreea de Sud; URSS a propus să fie recunoscută Coreea de Nord. Consiliul
de Securitate, ca urmare a vetourilor sovietic şi american, a refuzat să
primească în ONU pe vreunul dintre cele două state propuse (începutul
anului 1949). Totuşi, guvernul Coreei de Sud a fost recunoscut de către
numeroase naţiuni, printre care Statele Unite şi China naţionalistă. Comisia
Provizorie a fost înlocuită printr-o Comisie Permanentă a Naţiunilor Unite
pentru Coreea, în decembrie 1948 (dintre membrii Comisiei Provizorii, doar
Canada şi Ucraina nu făceau parte din noua Comisie). În decembrie 1948,
sovieticii au anunţat că îşi retrăseseră trupele de ocupaţie. În ciuda opiniei
Comisiei, care considera că ar fi imprudent să se evacueze Coreea de Sud
înainte de realizarea unificării, Statele Unite au procedatla fel şi, în iunie
1949, nu mai rămânea decât o misiune militară de 500 de membri.

Astfel, în linii mari, în Coreea lucrurile au evoluat ca în Gemania. O


linie de demarcaţie militară devenise, din cauza incompatibilităţii punctelor
de vedere, o frontieră aproape de netrecut, limita însăşi a „cortinei de fier”.
De o parte şi de cealaltă a acestei limite se formaseră două guverne diferite
şi ostile, unul patronat de URSS, celălalt de Statele Unite. Principala
diferenţă faţă de situaţia din Germania era că în aceasta, Statele Unite şi
Aliaţii lor occidentali menţineau forţe de ocupaţie, în timp ce din Coreea
evacuaseră practic toate trupele. De altfel acesta a fost şiunul din motivele
pentru care situaţia din Coreea s-a agravat brusc.

• Declanşarea războiului din Coreea şi activitatea Consiliului de


Securitate

În ianuarie şi în mai 1950, autorătăţile militare sud-coreene au


avertizat autorităţile americane şi Comisia Naţiunilor Unite în privinţa
iminenţei unei agresiuni nord-coreene. În regiunea paralelei 38, se
produceau constant acţoiuni de gherilă.

Pe 25 iunie, forţele nord-coreene au traversat pararela 38 pe toată


lungimea şi, deşi URSS a declarat că agresiunea venea din partea sud-
coreenilor, amploarea operţiunilor întreprinse de nord-coreeni dovedeşte
indubitabil că au fost premeditate şi pregătite cu multă meticulozitate.

Pe 25 iunie (ora New York-ului, era 26 iunie ora Coreei), guvernul


american l-a rugat pe secretarul general al Naţiunilor Unite să convoace
imediat Consiliul de Securitate. Acesta s-a reunit însă guvernul sovietic
refuza să participe la dezbaterile Consiliului şi decisese să nu facă acest
lucru, până ce China comunistă nu obţinea locul permanent, ocupat în
continuare de China naţionalistă. Reprezentantul sovietic, Malik, declarase
cu acest prilej că URSS nu va recunoaşte legalitatea niciunei decizii luate cu
participarea reprezentantului Gomindanului. Graţie absenţei Uniunii
Sovietice de la lucrări, Consiliul de Securitate a fost în măsură să ia decizii
fără să se lovească de un veşnic veto. Guvernul american a propus o
rezoluţie care să condamne „atacul armat lansat împotriva Republicii Coreea
de către forţele nord-coreene”, considerându-l drept o violare a păcii;
rezoluţia mai cera încetarea imediată a ostilităţilor şi retragerea invadatorilor
la nord de paralela 38. De asemenea, se cerea membrilor Naţiunilor Unite să
sprijine punerea în aplicare a acestei rezoluţii şi să nu acorde asistenţă
autorităţilor nord-coreene. Doar reprezentantul iugoslav s-a opus acestei
rezoluţii, în afară de punctul care prevedea încetarea imediată a ostilităţilor.
O propunere iugoslavă care viza convocarea unui reprezentant al Coreei de
Nord a fost respinsă cu 6 voturi pentru, 1 vot contra şi 3 abţineri (Egipt,
India şi Norvegia).

• Intervenţia americană
În pararel cu aceste dezbateri, guvernul american a luat la rândul său mai
multe multe iniţiative capitale. L-a autorizat pe genralul MacArthur,
comandant suprem pentru Puterile Aliate în Japonia, să furnizeze
echipament militar sud-coreenilor. Apoi, după primirea unui mesaj, pe 26
iunie, din partea Adunării Naţionale Coreene, care cere un sprijin sporit, pe
27 iunie, preşedintele Truman a ordonat forţelor aeriene şi navale americane
să vină în ajutorul guvernului sud-coreean.

Consiliul de Securitate s-a reunit din nou pe 27 iunie. Primise mai


multe rapoarte de la Comisia Naţiunilor Unite pentru Coreea, care confirmau
caracterul agresiv al al acţiunii nord-coreene. Statele Unite au cerut
Consiliului de Securitate să voteze sancţiuni împotriva Coreei de Nord.
Consiliul a adoptat această rezoluţie, Iugoslavia a votat contra, ir India şi
Egiptul s-au abţinut. La două zile după aceea, India a revenit asupra acestei
decizii, iar Egiptul a comunicat că era favorabil sancţiunilor, dar că, în
principiu, hotărâse să se abţină în toate cazurile similare. URSS a protestat
violent contra acestor rezoluţii, pe care le-a declarat ilegale.

Pe 29 iunie, preşedintele Truman a adoptat o decizie şi mai


importantă. A autorizat aviaţia americană să atace obiectivele din Coreea de
Nord; i-a permis generalului MacArthur să debarce în Coreea, unităţi terestre
şi a proclamat blocada întregii coaste a Coreei. Alte ţări au promis şi ele
ajutor militar. Rămânea de reglementat problema comandamentului.pe 7
iulie, Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluţie prin care Statele Unite
erau rugate să-l desemneze pe comandantul forţei unificate a Naţiunilor
Unite; această armată urma să fie autorizată să utilizeze drapelul Naţiunilor
Unite, simultan cu drapelele fiecăruia dintre statele care trimiseseră
contingente. Rezoluţia a fost votată cu 7 voturi pentru; egiptul, India şi
Iugoslavia s-au abţinut. Înţelegând ce avantaje tactice aveau Statele Unite de
pe urma lipsei unui delegat sovietic în Consiliul de Securitate, URSS a decis
să permită reprezentantului său, Malik, să participe din nou la lucrări,
începând cu data de 1 august. Era, de fapt, chiar rândul lui Malik de a prelua
preşedenţia Consiliului de Securitate.

IV.Rezoluţiile ONU4

• 82/1950 - Rezoluţia din 25 iunie 1950

Consiliul de Securitate, evocând constatarea Adunării Generale


consemnată în rezoluţia 293 (IV) din 21 octombrie 1949, conform căreia
forma de guvernământ a Republicii Coreea a fost stabilită pe temeiuri legale
şi astfel încredinţându-i-se controlul efectiv şi jurisdicţia asupra acelei părţi
din Coreea unde Comisia Temporară a Naţiunilor Unite a fost în măsură să
observe şi să ateste acest fapt şi în care cea mai mare parte a populaţiei este
coreeană; că forma de guvernământ rezultată în urma alegerilor reprezintă o
expresie validă a voinţei liber exercitate a electoratului şi prin urmare este
recunoscut ca singura în Coreea,

Având cunoştinţă de îngrijorările exprimate de Adunarea Generală în


rezoluţiile 195 (III) din 12 decembrie 1948 şi 23 (IV) din 21 octombrie
1949, privind consecinţele care ar putea să urmeze dacă statele membre nu
se abţin de la acte în detrimentul rezultatelor scontate de către Naţiunilor
Unite, în acţiunile sale de instaurare a independenţei şi unităţii totale a
Coreei; şi îngrijorarea exprimată că situaţia descrisă de către Comisia
Naţiunilor Unite asupra Coreei în raportul său, ameninţă siguranţă şi
bunăstarea Republicii Coreea şi a poporului coreean şi poate duce la un
conflict militar deschis în regiune,

Luând notă, cu deosebită îngrijorare în legătură cu atacul armat asupra


Republicii Coreea de Sud de către forţele Coreei de Nord,

Decide că acţiunile întreprinse reprezintă o încălcare a păcii şi

4
Rezoluţii ONU (82,83,84,85,88):
I
Solicită încetarea imediată a ostilităţilor
Face apel la autorităţile din Coreea de Nord de a-şi retrage imediat forţele
armate dincolo de paralela 38

II
Solicită Comisiei Naţiunilor Unite pentru Coreea:

(a) Să comunice recomandările privind situaţia cât mai repede cu


putinţă
(b) Să monotorizeze retragerea forţelor nord-coreene la nord de
paralela 38
(c) Să menţină Consiliul de Securitate informat cu privire la
executarea rezoluţiei

III. Face apel la statele membre să acorde asistenţă Naţiunilor Unite cu


privire la executarea acestei rezoluţii şi totodată să se abţină de la a sprijini
autorităţile Coreei de Nord

Adoptată la a 473-a întâlnire cu nouă voturi pentru şi o abţinere (Iugoslavia)

• 83/1950 – Rezoluţia din 27 iunie 1950

Consiliul de Securitate recomandă statelor membre ONU să acorde


sprijinul necesar Republicii Coreea pentru reprimarea atacurilor armate şi
pentru restaurarea păcii şi securităţii în zonă.

• 84/1950 – Rezoluţia din 7 iulie 1950

După ce a constatat că atacul armat asupra Republicii Coreea de către


forţele Coreei de Nord reprezintă o încălcare flagranţă a păcii şi după ce a
recomandat statelor membre ONU acordarea sprijinului necesar Republicii
Coreea pentru reprimarea atacurilor armate şi pentru restaurarea păcii şi
securităţii în zonă,

Consiliul de Securitate,

I.
Salută sprijinul prompt pe care statele şi popoarele membre ONU l-au
acordat pentru susţinerea rezoluţiilor 82 (1950) şi 83 (1950) din 25 şi 27
iunie 1950, cu scopul de a asista Republica Coreea în a se apăra împotriva
atacurilor armate şi prin urmare de a se restaura pacea internaţională şi
securitatea în zonă.

II.
Sesizează că membrii ONU au adus la cunoştinţa organizaţiei, planuri de
ajutorare a Republicii Coreea;

III.
Recomandă ca toţi membri ce pun la dispoziţie forţe militare sau alte forme
de asistenţă, să urmărească îndeplinirea rezoluţiilor mai sus menţionate
precum şi să acţioneze sub comanda unită a Statelor Unite;

IV.
Cere Statelor Unite să desemneze un comandant al acestei operaţiuni;

V.
Autorizează folosirea drapelului Naţiunilor Unite, precum şi cele a le statelor
membre participante la operaţiune pe parcursul desfăşurării ei.

VI.
Solicită Statelor Unite să furnizeze rapoarte cu privire la măsurile luate.

• 85/1950 – Rezoluţia din 31 iulie 1950

Cosiliul de Securitate,

Luând la cunoştinţă greutăţile întâmpinate de poporul coreean,


precum si de privaţiunile la care este supus ca urmare a agresiunii nord-
coreene,

Apreciind propunerile solidare de ajutorare a poporului coreean de


către statele membre, agenţii specializate şi organizaţii nonguvernamentale:

I.
Solicită forţei unificate să determine care sunt măsurile necesare pentru a
sprijini şi a ajutora populaţia coreeană precum şi pentru a stabili procedurile
necesare pentru acordarea unei asemenea asistenţe,
II.
Solicită Secretarului General să transmită toate propunerile de ajutor, forţei
unificate a Naţiunilor Unite.

III.
Solicită forţei unificate a Naţiunilor Unite să trimită Consiliului de
Securitate, rapoarte cu privire la acţiunile de ajutor

IV.
Solicită Secretarului General, Consiliului Economic şi Social, în
concordanţă cu articolul 65 din Cara Naţiunilor Unite, altor organisme
principale sau subsidiare specializate ale Naţiunilor Unite, agenţiilor
specializate în concordanţă cu termenii înţelegerilor încheiate cu Naţiunile
Unite şi altor organisme nonguvernamentale specifice, să acorde asistenţă
populaţiei coreene în conformitate cu cererile misiunii ONU, ca urmare a
delegării responsabilităţilor către această de către Consiliul de Securitate.

• 88/1950 – Rezoluţia din 8 noiembrie 1950

Consiliul de Securitate,

Decide să invite, în concordanţă cu hotărârea 39 din regulile provizorii de


hotărâre, un reprezentant din partea guvernului popular central al Republicii
Populare Chineze, pentru a fi prezent în cadrul întâlnirilor Consililiului cu
privire la raporul special întocmit de Misiunea ONU în Coreea.

V.Intervenţia ONU

Conflictul coreean s-a desfăşurat în trei etapeŞ până la intervenţia


chineză, de la intervenţia chineză până la revocarea generalului MacArthur
(aprilie 1951) şi după revocarea generalului MacArthur.

In timpul primei părţi a războiului, americanii, susţinuţi de majoritatea


ţărilor ONU, au subordonat toate chestiunile politice celor militare. Pe 19
iulie, preşedintele Truman într-un mesaj adresat Congresului, a cerut noi
credite „pentru a face faţă”, cum spunea el, „noilor exigenţe ale forţei
noastre militare”. De aceea, Statele Unite nu au acordat prea multă
importanţă primelor tentative de pace, care au fost făcute, mai ales de către
Nehru, pe 13 şi 16 iulie 1950. în mesajele adresate lui Stalin şi Truman,
Nehru se străduia să propună un compromis: primirea Republicii Populare
Chineze în ONU în schimbul unei reglementări satisfăcătoare a conflictului.

În septembrie, forţele Naţiunilor Unite, plecând de la capul de pod


unde se repliaseră, au trecut la ofensivă. În octombrie, a apărut o nouă
problemă: era bine ca forţele Naţiunilor Unite să treacă paralela 38 şi să
transforme astfel un război purtat pentru apărarea Coreei de Sud într-o
acţiune politică menită să unifice Coreea? Franţa şi Marea Britanie, în strâns
contact cu India, erau ostile depăşirii paralelei 38, gest ce ar fi putut servi
drept pretext pntru o intervenţie chineză sau chiar sovietică. Dimpotrivă,
preşedintele Republicii Coreea de Sud, Szngman Rhee, era foarte favorabil
trecerii acestei „frontieri artificiale”. Pe 7 octombrie, Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite, cu 47 de voturi pentru, 5 contra – blocul sovietic – şi 7
abţineri, a adoptat un plan de pace în Coreea, propus de Anglia, sugerând în
special legeri libere sub auspiciile ONU, pentru crearea unui guvern coreean
unificat. Un proiect sovietic a fost respins cu 46 de voturi, 5 voturi contra şi
8 abţineri. Un proiect tranyacţional al Indiei a fost şi el respins cu 32 de
voturi, 24 contra şi 3 abţineri.

După un ultimatum (rămas fără răspuns) adresat guvernului nord-


coreean, generalul MacArthur a ordonat trupelor sud-coreene, întâi, iar apoi
trupelor Naţiunilor Unite, să treacă paralela 38, începând cu data de 7
octombrie, în ciuda opoziţiei ferme a Indiei. Pe de altă parte, Organizaţia
Naţiunilor Unite, contrar generalului MacArthur, era foarte defavorabilă
guvernului Szngman Rhee, acuzat de a fi prea puţin democratic, fiind
susţinut de o poliţie de stat extrem de brutală. Aşadar, Comisia pentru
Coreea propunea să nu i se încredinţeze guvernarea Coreei de Nord
eliberate.

Pe 7 octombrie, Adunarea Generală ONU a aprobat rezoluţia prin care


era permisă intrarea în Coreea de Nord şi a creat o comisie a Naţiunilor
Unite pentru unificarea şi reabilitarea Coreei. Pe 20 octombrie, forţele ONU
au intrat în Phenian, iar pe 26 octombrie au ajuns la graniţa chineză (Fluviul
Yalu).
Chinezii, care-şi mutaseră trupele de-alungul fluviului Yalu, după
debarcarea de la Inch”on, au intrat în Coreea în noiembrie, într-un număr
copleşitor. La sfârşitul lui 1952, 1.200.000 de chinezi era participanţi activi
la război sub comanda lui Peng Dehuai. Aceştia au obligat forţele ONU să se
retragă haotic, Seulul fiind reevacut la 4 ianuarie 1951. Chinezii s-au oprit
însă la P”yongt”aek (aproximativ la 30 de mile depărtare de Seul), iar în
februarie, Adunarea Generală ONU a condamnat în mod formal agresiunea
chineză. Contraofensiva ONU a început la sfârşitul lui ianuarie. La 31
martie, acestea reuşiseră încă o dată să ajungă la paralela 38. MacArthur era
de părere că războiul trebuia să se mute în China, susţinând acest fapt public,
drept consecinţă a intervenţiei chineze, însă atitudinea sa s-a dovedit a fi în
detrimentul preşedintelui Truman. Prin urmare, în aprilie, MacArthur a fost
destituit din toate pozitiile de comandă şi înlocuit cu Generalul Matthew B.
Ridgwaz. Din acest moment, până la armistiţiu, forţele ONU au luptat să
menţină linia la paralela 38, în realitate, în multe locaţii, acestea depăşiseră
delimitarea.

Pe 10 iulie 1951, negocierile pentru armisţiu au început în oraşul


Kaesong, într-un fel de „no manţs land”, desfăşurându-se între 10 şi 15 iulie.
Comuniştii au făcut trei propuneri: o încetare a focului, cu întreruperea
bombardamentelor, a blocadei şi a acţiunilor de recunoaştere, înainte chiar
de negocierea armistiţiului, paralela 38 să fie considerată drept linie de
demarcaţie militară, cu o zonă demilitarizată pe o porţiune de 10 km de o
parte şi de cealalta; toate trupele străine să fie retrase în cel mai scurt termen
cu putinţă.

Pe 19 septembrie, chino-coreenii au cerut reluarea negocierilor şi pe


24, ofiţeri de legătură s-au deplasat la podul Panmunjon pentru a organiza o
nouă întâlnire; dar generalul Ridgwaz a refuzat să accepte ca aceasta să se
ţină la Kaesong. Au fost necesare câteva săptâmăni, cu schimburi de note,
pentru a se ajunge la o înţelegere privind un nou amplasament. S-a ales în
cele din urmă Panmunjon (21 octombrie).

Noile negocieri au dus la câteva rezultate. Comuniştii au renunţat la


pretenţia de a rstabili linia de demarcaţie militară pe paralea 38. pe 23
septembrie s-a căzut de acord pentru a se stabili această linie de-a lungul
frontului efectiv, cu o zonă demilitarizată de 2 km de o parte şi de cealaltă.

În continuare, s-a discutat despre problema unei comisii de control.


Chino-coreenii au propus un control efectual de observatori neutri.
Comandamentul Naţiunilor Unite nu se opunea acestei idei, dar rămânea de
stabilit ce se înţelegea prin „neutru”. Comuniştii cereau ca URSS să fie una
dintre puterile neutre. Americanii se opuneau. Comuniştii voiau, în plus, să
aibă drepturi de a construi aerodromuri şi solicitau să se interzică înlocuirea
trupelor cu alte efective, ceea ce contravenea principiului de organizare a
unităţilor militare americane. Pe de altă parte, s-a discutat despre chestiunea
prizonierilor. Naţiunilor Unite declarau că deţin 130.000 de prizonieri, iar
comuniştii 11.000, fără a-i pune la socotelă pe coreenii de sud. Era greu să se
aibă în vedere propunerea chino-coreeană privind un simplu schimb care,
având în vedere disproporţia, ar fi fost foarte avantajos pentru comunişti. De
asemenea, americanii refuzau să-i înapoieze pe comunişti care deciseseră să
abandoneze cauza comunistă. Aceste chestiuni se vor rezolva în 1953, la
semarea armistiţiului din 27 iulie

VI. Consideraţii personale

Războiul din Coreea a confirmat cele mai sumbre suspiciuni


occidentale privind ambiţiile expansioniste ale lui Stalin şi a dus la creşterea
uriaşă a bugetului american al apărării într-un mod căruia Truman îi
rezistase până atunci. De ce Stalin le-a permis nord-coreenilor să invadeze
Coreea de Sud? Hruşciov dă o explicaţie în memoriile sale: Kim Ir Sen,
liderul nord-coreean, a făcut presiuni asupra lui Stalin că este momentul să
unifice peninsula. Statele Unite anunţaseră că peninsula Coreea este în afara
perimetrului său de apărare; secretarul de Stat Major focuse planuri în
consecinţă. Lui Stalin, Coreea i s-a părut un punct sensibilil. Însă atunci
când nord-coreenii chiar au pătruns în Coreea de Sud, Truman a răspuns mai
degrabă într-un mod axiomatic decât unul calculat: Truman a reamintit de
intrarea lui Hitler în regiunea renană şi a reiterat axioma că agresiunii trebuie
să i se reziste pretutindeni. Planurile calculate privind perimetrele de apărare
au fost trecute cu vederea prin analogiile istorice precipitate de invazia nord-
coreeană. Statele Unite au fost în măsură să mobilizeze Consiliul de
Securitate pentru a sprijini securitatea colectivă şi au trimis trupe în Coreea
sub drapelul ONU (in realitate numai soldaţi americani), pentru a-i rspinge
pe comuniştii spre nord, dincolo de paralea 38 care intersecta Penisula
Coreea.

După ce linia frontului s-a stabilizat timp detrei ani, până când s-a
semnat Armistiţiul din 1953. Statele Unite s-au încurcat cu China, iar
Comunismul a apărut ca un bloc de monolit. Cele două blocuri ale
Războiului Rece s-au închis ermetic, iar comunicarea dintre ele aproape că a
încetat. 5

„Războiul uitat” a declanşat inevitabil acumulare de forţe americane


în cadrul Tratatului Atlanticului de Nord, a determinat implicarea americana
în Războiul din Vietnam şi deşi desconsiderat la acea dată, Războiul din
Coreea a reprezentat de fapt tiparul pe care Statele Unite l-au folosit în
conflictele viitoare.

Istoric şi veteran al Războiul din Coreea, T.R. Fehrenbach a observat


în lucrarea sa „This Kind of War”, că americanii pot survola deasupra unui
teritoriu timp îndelungat, îl pot bombarda, atomiza, pulveriza, dar dacă
doresc să-l apere, să-l protejeze şi să menţină o civilizaţie acolo, trebuie să
utilizeze metoda legiunilor romane, trimiţându-şi tinerii în zona respectivă.

În 1953, la finele conflictului, Thomas K. Finletter, secretarul forţelor


aviatice a declarat că ce s-a întâmplat în Coreea a fost o unică diversiune de
la adevăratul curs al puterii strategii aeriene. Putem remarca modul în care
ONU a fost un mijloc, o faţadă pentu promovarea unor obiective americane
strategice într-o parte a lumii unde Statele Unite nu avuseseră propriu-zis
acces.

Totodată trebuie subliniat punctul de vedere sovietic conform căreia


Statele Unite începuseră intervenţia armată în Coreea înainte de convocarea
Consiliului de Securitate la 27 iunie, ignorându-se astfel posibilitatea unei
rezoluţii contrare acţiunilor americane. Prin urmare, guvernul Statelor Unite
a plasat Naţiunile Unite în faţa unui fait accompli, Organizaţia fiind nevoită
să accepte propunerea americană.

Fost prim-ministru al Indiei, Atal Bihari Vajpayee a afirmat că în


euforia provocată de încetarea Războiului Rece, rolul Naţiunilor Unite a fost
considerat în mod eronat ca fiind acela de a rezolva toate problemele
mondiale. Istoria însă a demonstrat că în ciuda eforturilor de menţinerea a
păcii, natura belicuasă a omului prevalează. Înainte de binele întregii
omeniri, intervin interesele strategice şi involuntar expansioniste. În Coreea,
deşi majoritatea obiectivelor ONU expuse în cadrul negocierilor pentru
armistiţiu, au fost acceptate, acestea nu au putut fi implementate pe cale
5
Joseph S. Nze, Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet XX
Press, Prahova, 2005, pg. 115
paşnică, iar pierderile provocate de război au fost substanţiale: peste
4.000.000 de morţi şi victime dintre care şi civili (1.313.000 de sud-coreeni
– 1.000.000 de civili; 2.500.000 de comunişti – 1.000.000 e civili). SUA au
pierdut 37.000 de soldaţi în acţiune, Coreea de Sud – 47.000 şi forţele ONU
– 3194, pierderile suferite de China s-au ridicat la 900.000, iar nord-coreeni
– 520.000. Pe parcursul războiului, 2/5 din facilităţile industriale ale Coreei
au fost distruse şi 1/3 din locuinţe, devastate.

“Eroi din comunitatea globală nu sunt aceia care se retrag atunci


când apar dificultăţi, nici aceia care nun u pot concepe posibilitatea unor
succese sau din contră a unor eşecuri – eroi sunt aceia care pot îndura
condiţiile ostile şi să lupte pentru menţinerea păcii prin intermediul
Naţiunilor Unite.”

(Hubert H. Humphrey
www.scribd.com

Coreea de Nord si-a reluat programul


nuclear
Coreea de Nord a reluat sambata tratarea barelor de combustibil
nuclear provenind de la un reactor experimental, asa cum
anuntase ministerul nord-coreean intr-un comunicat din 14
aprilie.
"Acest lucru va contribui la consolidarea capacitatii de disuasiune nucleara
a (Coreei de Nord - n.red.), pentru a asigura apararea prin toate
mijloacele, pentru a face fata unor amenintari din ce in ce mai puternice
ale fortelor ostile", a declarat un purtator de cuvant al diplomatiei coreene.

Decizia Phenianului intervine dupa ce ONU adoptase, cu cateva ore


inainte, o serie de sanctiuni vizand trei companii nord-coreene pentru
implicarea lor in activitatile balistice ale regimului comunist.

Coreea de Nord a anuntat in 14 aprilie ca se retrage din negocierile in


sase (Rusia, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Statele Unite, Japonia si
China), ca isi inceteaza cooperarea cu AIEA si ca isi reactiveaza instalatiile
nucleare, dupa ce Consiliul de Securitate al ONU a condamnat lansarea
unei rachete in 5 aprilie. Aceasta racheta cu mai multe etaje a zburat pe
deasupra arhipelagului japonez si s-a prabusit in Oceanul Pacific.

Phenianul isi luase in februarie 2007 angajamentul de a inchide instalatiile


de la Yongbyon, care produceau plutoniu ce ar fi putut fi folosit pentru a
fabrica o bomba nucleara.
(http://www.frontnews.ro/externe/eveniment/coreea-de-nord-si-a-reluat-
programul-nuclear-30853)

Coreea de Nord a invitat un emisar special să vină la Phenian pentru


discuţii menite să capăt diferendului privind programul de înarmare
nucleară, a anunţat marţi presa sud-coreană.

Cotidianul JoongAng Ilbo, care citează surse diplomatice de la Washington,


a anunţat că Stephen Bosworth, reprezentantul special care se ocupă de
politica faţă de Coreea de Nord, a acceptat invitaţia de a merge în capitala
nord-coreană luna viitoare.

Agenţia Yonhap, care citează, de asemenea, surse diplomatice de la


Washington, a anunţat că nu se ştie sigur dacă administraţia americană a
acceptat invitaţia.
Potrivit JoongAng, Bosworth ar urma să fie însoţit de Sung Kim,
reprezentantul american pentru negocierile multilaterale privind dezarmarea
nord-coreană, la care vor lua, de asemenea, parte Coreea de Sud, China,
Japonia şi Rusia.

Bosworth va vizita, probabil, şi Coreea de Sud, China şi Japonia la


începutul lui septembrie şi va merge ulterior la Phenian, unde s-ar putea
întâlni cu liderul nord-corean Kim Jong-Il, a precizat cotidianul.

JoongAng afirmă că Bosworth ar urma să ofere "un pachet generos" de


măsuri în schimbul denuclearizării.

Cotidianul citează, de asemenea, o altă sursă diplomatică, potrivit căreia


administraţia Barack Obama nu va abandona niciodată principiul
negocierilor în şase şi că "chiar dacă negocierile vor progresa, sancţiunile
ONU nu vor fi ridicate cu uşurinţă"

( http://www.mediafax.ro/externe/coreea-de-nord-invita-un-oficial-
american-la-discutii-privind-programul-nuclear-4800621)

Coreea de Nord a anunţat Statele Unite cu mai puţin de o oră înainte de


efectuarea unui test nuclear, a declarat un oficial american.

Potrivit oficialului, care a vorbit sub acoperirea anonimatului, Coreea


de Nord nu a prezentat cereri când a avertizat în legătură cu acest
test.

"Am fost anunţaţi cu mai puţin de o oră înainte", a spus oficialul,


precizând că mesajul a fost transmis prin "canalul New York", referite
la contactele dintre diplomaţi nord-coreeni de la ONU şi oficialii
americani.

"Nu au prezentat cereri", a adăugat oficialul.

Coreea de Nord "a desfăşurat cu succes un nou test nuclear


subteran în 25 mai, în cadrul măsurilor destinate consolidării
capacităţii sale de disuasiune nucleară", a informat agenţia nord-
coreeană KCNA. Testul ar fi fost mai puternic decât primul, efectuat
în octombrie 2006 şi care a provocat o criză internaţională.
În replică la o condamnare ONU, Coreea de Nord a anunţat în 14
aprilie că se retrage din negocierile în şase (cele două Corei, Statele
Unite, Japonia, Rusia şi China), îşi încetează cooperarea cu Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) şi îşi reactivează
instalaţiile nucleare. Coreea de Nord a ameninţat de asemenea, la
sfârşitul lunii aprilie, că va efectua un nou test nuclear şi a cerut ca
Naţiunile Unite să îi prezinte scuze.

Inspectorii agenţiei internaţionale pentru energie atomică vor părăsi


Coreea de Nord, după ce autorităţile de la Phenian au anunţat
expulzarea lor.

Inspectorii aveau ca misiune supravegherea programului nuclear al


Coreei de Nord. Specialiştii au părăsit deja zona Yongbyon, unde se
află reactorul nuclear. Inspectorii au ridicat sigiliile şi au întors
camerele de supraveghere cu obiectivele spre perete, potrivit unui
diplomat occidental.

Autorităţile de la Phenian au anunţat marţi încetarea imediată a


oricărei cooperări cu agenţia internaţională pentru energie atomică şi
decizia de a repune în funcţiune toate instalaţiile sale nucleare.
Coreea de Nord a anunţat şi retragerea din cadrul negocierilor cu
privire la denuclearizare.

Coreea de Nord a ajutat Siria să îşi dezvolte un program nuclear


secret. Informaţia a fost lansată joi seară de Casa Albă, prin
vocea purtătorului său de cuvânt, după ce CIA a prezentat un
material video din care reiese că cele două ţări au colaborat în
domeniul nuclear.

Statele Unite sunt de părere că, această descoperire pune sub


semnul întrebării seriozitatea autorităţilor nord-coreene în ceea ce
priveşte programul de dezarmare nucleară. Reactorul din Siria a fost
distrus în urmă cu 7 luni de un bombardament al trupelor israeliene.

Casa Albă a dat publicităţii joi, un dosar în care sunt prezentate


dovezi care fac legătura între reactorul sirian şi programul nuclear
nord-corean. Mai exact, în materialul video furnizat de serviciile
secrete au putut fi identificate, pe teritoriul Siriei, facilităţi
asemănătoare celor de fabricaţie nord-coreană.
Oficialii serviciilor secrete americane sunt convinşi că Siria a fost
ajutată în secret de asiatici pentru dezvoltarea unui program nuclear.
Într-un comunicat transmis aseară de Ambasada Siriei, Damascul a
dezminţit oficial toate acuzaţiie aduse de Casa Albă.

http://www.realitatea.net/sua-au-fost-avertizate-de-phenian-cu-mai-
putin-de-o-ora-inainte-de-efectuarea-unui-test-nuclear_524061.html

Coreea de Nord, in ultima etapa din programul nuclear


05-09-2009
Phenianul a anuntat ca a intrat in ultima etapa a programului de imbogatire a
uraniului. De asemenea, presa din capitala Coreii de Nord relateaza ca, pe
baza barelor de combustibil nuclear uzat, vor fi construite mai multe arme
nucleare. In plus, tara, care este in pragul falimentului, va utiliza plutoniul pe
care il are pentru a construi mai multe arme nucleare. Anuntul Phenianului
vine ca o sfidare a sanctiunilor ONU, gest care vine dupa o perioada care
vestea o schimbare de atitudine in acest stat. Amintim aici eliberarea a doi
jurnalisti americani, dupa o intalnire extraordinara a lui Bill Clinton cu
liderul nord-coreean, Kim Jong-il. Pe urma, acelasi Kim Jong-il a facut un
pas foarte mare in ameliorarea relatiilor cu Coreea de Sud, prin acordul
bilateral de deschidere a granitelor pentru reuniunile familiale, dar si pentru
acorduri de turism si comert. Acum, Coreea de Sud anunta un raspuns ferm
la adresa acestui pas facut in programul nuclear al vecinului sau.
Test nuclear in Coreea de Nord

-- UPDATE 13.30: Dispozitivul nuclear testat luni de Coreea de


Nord a avut o forţă echivalentă cu cea a bombei lansată de
americani asupra oraşului Nagasaki, in 9 august 1945, care s-a
soldat cu 70.000 de morţi şi de patru ori mai mare decat cel din
2006, relatează AFP, citata de NewsIn. Potrivit agentiei Yonhap,
care citeaza surse diplomatice, Coreea de Nord ar facut si un
test cu o racheta cu raza scurta de actiune. Testul nuclear a fost
urmat, la scurt timp, de un cutremur cu magnitudinea de 4,7
grade pe scara Richter. Coreea de Nord ar putea face si alte
teste nucleare, daca Statele Unite isi continua incercarile de a
intimida Phenianul, a declarat un oficial de la ambasada nord-
coreeana la Moscova, citat de ITAR-TASS.
Coreea de Nord a desfasurat luni, cu succes, un nou test nuclear
subteran, a anuntat presa oficiala, dupa ce Phenianul promisese
represalii la o recenta rezolutie a ONU care condamna un tir de
racheta cu raza lunga de actiune, relateaza AFP, preluat de NewsIn.
Coreea de Nord "a desfasurat cu succes un nou test nuclear
subteran in 25 mai, in cadrul masurilor destinate consolidarii
capacitatii sale de disuasiune nucleara", transmite agentia nord-
coreeana KCNA. "Testul va contribui la garantarea suveranitatii
noastre, socialismului, pacii si securitatii in Peninsula Coreea si in
regiune", a adaugat agentia, care nu a furnizat detalii despre locul
unde a avut loc testul.
Potrivit KCNA, testul a fost mai puternic decat primul, efectuat in
octombrie 2006 si care a provocat o criza internationala.
Obama califica ambitiile nucleare ale Phenianului drept o
amenintare si cere actiuni internationale
Presedintele american Barack Obama a declarat luni ca ambitiile
nucleare ale Coreei de Nord reprezinta o "amenintare pentru pace" si
a cerut "o actiune din partea comunitatii internationale", relateaza
AFP.
"Aceste actiuni, desi nu reprezinta o surpriza, tinand cont de
declaratiile si de actiunile lor pana in prezent, reprezinta un subiect
grav de ingrijorare pentru toata tara", a subliniat presedintele Obama
intr-o declaratie scrisa.
"Coreea de Nord provoaca direct si cu imprudenta comunitatea
internationala. Comportamentul Coreei de Nord alimenteaza
tensiunile si submineaza stabilitatea in Asia de Nord-Est", a precizat
el, citat de Reuters.
"Tentativele Coreei de Nord de a dezvolta arme nucleare, si
programul sau de rachete balistice, reprezinta o amenintare pentru
pacea si securitatea internationale", a adaugat el. "Amenintarea
reprezentata de activitatile Coreei de Nord necesita o actiune din
partea comunitatii internationale", a subliniat presedintele american.
Marea Britanie, Franta, Rusia, Japonia si Uniunea Europeana au
condamnat testul de luni.
Presedintia sud-coreeana anuntase anterior ca Phenianul pare sa fi
facut un test nuclear luni. Potrivit unor oficiali de la Seul, un cutremur
a fost inregistrat in orasul nord-coreean Kujlu, unde regimul comunist
a facut si primul test. Cutremurul s-a produs la ora locala 09.54 (3.54
ora Romaniei), la 375 de kilometri nord-est de Phenian, la o
adancime de doar 10 kilometri, potrivit Institutului american de
geofizica, USGS.
Consiliul de Securitate al ONU a condamnat in 13 aprilie un tir de
racheta balistica efectuat in 5 aprilie de Coreea de Nord si a intarit
regimul de sanctiuni aplicat acestei tari din 2006.
In replica la aceasta condamnare, Coreea de Nord a anuntat in 14
aprilie ca se retrage din negocierile in sase (cele doua Corei, Statele
Unite, Japonia, Rusia si China), isi inceteaza cooperarea cu Agentia
Internationala pentru Energie Atomica (AIEA) si isi reactiveaza
instalatiile nucleare. Coreea de Nord a amenintat de asemenea, la
sfarsitul lunii aprilie, ca va efectua un nou test nuclear si a cerut ca
Natiunile Unite sa ii prezinte scuze.
In 14 mai, secretarul de stat american Hillary Clinton avertizase ca
SUA nu vor face concesii pentru a convinge Coreea de Nord sa
revina la masa negocierilor asupra programului sau nuclear. "Nu ne
intereseaza sa alergam dupa nord-coreeni sau sa facem concesii
Coreei de Nord. Ei stiu foarte bine care le sunt obligatiile", spusese

China si SUA pledeaza pentru reluarea negocierilor in dosarul


nuclear nord-coreean
17.11.2009
Agerpres

China si Statele Unite ale Americii si-au reafirmat marti angajamentul in favoarea
unei denuclearizari a Peninsulei Coreene si sprijinul in vederea reluarii
negocierilor in format de sase, abandonate in aprilie de Phenian, a declarat
presedintele Hu Jintao, citat de France Presse.

Coreea de Nord a inchis in aprilie usa discutiilor in sase (SUA, cele doua Corei,
China, Rusia, Japonia) pe tema sistarii programului sau nuclear. Cu toate
acestea, Phenianul s-a declarat dispus, la inceputul lui octombrie, sa reia
discutiile incepute in 2003, cu conditia de a avea in prealabil un dialog bilateral
cu SUA.

Tensiunile au crescut in regiune de cand Coreea de Nord a efectuat, la 25 mai


2009, cel de-al doilea sau test nuclear si a procedat ulterior la mai multe lansari
de rachete, noteaza AFP.

La Washington, un oficial american a anuntat recent ca emisarul special


insarcinat cu dosarul nord-coreean, Stephen Bosworth, va merge la Phenian la
inceputul lui decembrie pentru a impulsiona dialogul in dosarul nuclear.
Presedintii Barack Obama si Hu Jintao au salutat ieri, la Beijing, cooperarea
dintre tarile lor, subliniind ca lucreaza pentru a obtine un succes la conferinta
pentru clima de la Copenhaga, au cerut reluarea negocierilor in dosarul
nuclear nord-coreean si au avertizat Iranul, relateaza AFP
De asemenea, cei doi presedinti au cerut reluarea negocierilor in dosarul
nuclear nord-coreean, pe care Phenianul le-a abandonat in aprilie. "Suntem
de acord cu o reluare a negocierilor in sase imediat ce este posibil", a
declarat Obama.
La randul sau, Hu a subliniat ca cele doua parti si-au reafirmat dorinta de
"dialog si de consultare pentru a rezolva dosarul nuclear coreean".
Coreea de Nord s-a retras in luna aprilie din aceste discutii in sase (SUA,
cele doua Corei, China, Rusia, Japonia) privind incheierea programului
nuclear. In octombrie, Phenianul s-ar declarat, insa, dispus sa reia
negocierile lansate in 2003, cu conditia sa poarte in prealabil un dialog
bilateral cu Washingtonul.
In ceea ce priveste dosarul nuclear iranian, cele doua tari au avertizat Iranul
ca va trebuie sa isi asume consecintele unui blocaj.
China este in general foarte reticenta fata de sanctiunile vizand Iranul si
prefera diplomatia

O lume intreaga reactioneaza la testul nuclear


nord-coreean
Testul nuclear nord-coreean a generat luni un val de proteste in lume si de
cereri de noi sanctiuni ONU. Dispozitivul testat luni de Phenian a avut o
forta echivalenta bombei de la Nagasaki. Atunci au murit 70.000 de
oameni.

Este al doilea experiment nuclear al Coreei de Nord, dupa cel din


octombrie 2006, care a reusit numai partial. De data aceasta, seismul
generat arata ca a avut loc o explozie mult mai puternica, apreciaza
expertii.
Presedintele american Barack Obama a cerut comunitatii internationale sa
reactioneze, relateaza AFP.
„Tentativele Coreei de Nord de a dezvolta arme nucleare si programul sau
balistic reprezinta o amenintare pentru pacea si securitatea internationale“,
a declarat Obama. „Amenintarea reprezentata de activitatile Coreei de
Nord prespune o actiune din partea comunitatii internationale“, a adaugat
el.
UE la randul ei, seful diplomatiei UE, Javier Solana, a calificat testul
nuclear drept un „act iresponsabil“, care merita „o reactie ferma din partea
comunitatii internationale“.
Presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a condamnat luni
testul nuclear nord-coreean, cerand comunitatii internationale sa fie ferma
in respingerea acestei provocari, relateaza AFP.
„Condamn aceasta provocare din partea regimului nord-coreean si sper ca
membrii comunitatii internationale vor fi foarte clari in respingerea sa“, a
declarat el, dupa o intalnire cu premierul danez Lars Loekke Rasmussen.
Pozitia UE este „de a incuraja dialogul si de a respinge orice gen de
provocari, ca cea din partea regimului nord-coreean“, a reamintit el.
Vorbind despre vizita sa recenta in Coreea de Sud, Barroso a spus ca s-a
dus in zona demilitarizata de la frontiera cu Nordul. „Este rusinos ce se
intampla acolo. Este frontiera unde exista cele mai multe diferente intre
oamenii“ celor doua state, a spus el, denuntand „acest regim totalitar care
nu este capabil sa-si hraneasca populatia, dar care gaseste resurse pentru
armele nucleare“.
„Este o rusine. De aceea avem toate motivele sa fim fermi in respingerea
acestui gen de evolutie negativa“, a subliniat Barroso.
Si premierul danez a condamnat actiunea. „Ceea ce s-a intamplat de
dimineata in Coreea de Nord cere o actiune internationala“, a spus el.
Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, s-a declarat „ingrijorat profund“
de test si a dat asigurari ca urmareste indeaproape situatia.
Si Berlinul a condamnat o „provocare iresponsabila“.
Premierul britanic Gordon Brown a afirmat ca initiativa nord-coreeana este
gresita si reprezinta „un pericol pentru lume“. „Comunitatea internationala
va trata Coreea de Nord drept un partener, daca se comporta in mod
responsabil. Daca nu, se poate astepta sa fie din nou izolata“, a adaugat
el.
Guvernul francez, prin vocea purtatorului sau de cuvant Luc Chatel, a
cerut Consiliului de Securitate al ONU „cele mai ferme sanctiuni fata de
Coreea de Nord“. „Este alarmant ca regimul nord-coreean provoaca in
continuare comunitatea internationala“, a comentat si ministrul suedez de
externe Carl Bildt.
Ministrul norvegian de externe, Jonas Gahr Stoere, a apreciat ca este
vorba de un „joc cinic“ din partea Phenianului, pentru a obtine un ajutor din
partea comunitatii internationale.
Seful diplomatiei italiene, Franco Frattini, a condamnat ferm intr-un
comunicat testul, avertizand ca este o „amenintare la adresa pacii
regionale si internationale“.
Rusia, dornica sa mentina relatii bune cu Phenianul, s-a declarat
„ingrijorata“, dar a cerut comunitatii internationale „sa nu cedeze isteriei“.
China isi exprima opozitia ferma fata de noul test nuclear nord-coreean.
China, aliata a Coreei de Nord, se opune ferm noului test nuclear nord-
coreean anuntat luni de Phenian, a declarat Ministerul de Externe de la
Beijing, relateaza AFP. In plus, Beijingul a cerut Phenianului sa renunte la
orice actiune care ar putea inrautati situatia.
Aceasta este prima reactie a Beijingului in urma testului nuclear nord-
coreean.
Analistii spuneau luni ca Beijingul probabil nu va sustine sanctiuni aspre ca
parte a unei noi rezolutii a Consiliului de Securitate al ONU, potrivit
Reuters. Ca membru permanent al Consiliului, China se poate opune unei
astfel de rezolutii.
Beijingul a condamnat testul nuclear din 2006 ca o palma data regimului
chinez, ce oferea ajutor crucial Phenianului in plan economic, precum si
protectie diplomatica.
„Obiectivul Chinei este sa se asigure ca procesul de negocieri in sase nu
este compromis. Sanctiunile mai stricte nu vor realiza acest obeictiv“, a
declarat un fost ofiter chinez. „S-ar putea ca Beijingul sa ajunga la un
compromis cu SUA in Consiliul de Securitate, dar nu va dori sa sprijine
sanctiuni aspre“, a explicat el.
Mult timp, China a considerat Coreea de Nord drept o zona-tampon
strategica impotriva extinderii SUA spre granitele sale. Pana la urma,
China si vecinii sai vor trebui sa accepte ideea ca Phenianul are un mic
arsenal nuclear, a explicat Cai Jian, expert la o universitatea din Shanghai.
„Obisnuiam sa credem ca programul de armament nord-coreean era doar
un instrument de negociere. Dar acum a devenit clar ca obiectivul suprem
al Phenianului este sa aiba arme nucleare“, a subliniat el.
O alta putere nucleara, India, a calificat drept „trista“ vestea testului nord-
coreean, denuntand „o incalcare a angajamentelor internationale“ ale
Phenianului si exprimandu-si ingrijorarea in legatura cu „efectele negative
ale unui astfel de test asupra pacii si stabilitatii in regiune“.
Japonia, tara vecina si dusmana a regimului comunist nord-coreean, a
cerut presedintiei ruse a Consiliului de Securitate sa convoace o reuniune
de urgenta. Aceasta va avea loc la New York.
Calificand testul nuclear drept un „act intolerabil“, guvernul japonez a
anuntat ca va cere votarea unei noi rezolutii care sa sanctioneze regimul
comunist.
In luna aprilie, Tokyo ceruse deja Statelor Unite si puterilor europene o
rezolutie vizand Coreea de Nord, dupa un tir de racheta cu raza lunga de
actiune pe deasupra teritoriului sau. Insa, din cauza opozitiei Chinei si
Rusiei, ONU a optat pentru o declaratie fara caracter de constrangere prin
care sa fie condamnata lansarea.
La randul sau, Coreea de Sud a vorbit despre o „amenintare grava pentru
pacea si stabilitatea din peninsula coreeana si din Asia de Nord-Est“.
Purtatorul de cuvant al Presedintiei de la Seul, Lee Dong-kwan, a adaugat
ca Seulul va cere Consiliului de Securitate al ONU „sa ia masurile
potrivite“, in cooperare stransa cu alte tari care participa la negocierile in
sase (cele doua Corei, Statele Unite, China, Rusia, Japonia).
Aceste discutii laborioase pentru dezarmarea nucleara a Phenianului au
fost suspendate in aprilie, cand Coreea de Nord s-a retras pentru a protest
fata de condamnarea ONU.